ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Lucrarea „Anatomia şi fiziologia omului", autori dr. VALERIU BISTRICEANU

si dr ROXANA MARIA ALBU, apare în cadrul colecţiei de manuale coordonate de
medic primar dr. Mioara Mincu, preşedinte al Confederaţiei Naţionale a Femeilor din
România, director al Şcolii Sanitare Postliceale „Carol Davila": str. Valter Mărăcineanu,
nr l, cod 70711, sector l, Bucureşti, Telefax: 312 23 88, 314 60 44.

Editura Universul
Str. Brezoianu nr. 23-25
Bucureşti, Telefon 315 56 20

ISBN 973-9027-58-X

© ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Manual pentru şcolile sanitare postliceale
EDITURA UNIVERSUL - 2001
Dr. ROXANA MARIA ALBU · Dr. VALERIU BISTRICEANU
Dr. MIOARA MINCU
(coordonator)

ANATOMIA
ŞI FIZIOLOGIA
OMULUI
Manual pentru şcolile sanitare postliceale

EDITURA UNIVERSUL
Bucureşti, 2001
 „Corpul omenesc este întâia sculptură"
GIORGIO VASARI

CUVÂNT ÎNAINTE

Manualul de anatomie şi fiziologie consacrat în mod special învăţă-

mântului preuniversitar sanitar, reprezintă un îndreptar valoros în practica
de zi cu zi a nurselor, a studentului în medicină, a medicului practician, a
medicului de familie, a instituţiilor de artă, antropologie etc., putând îmbogăţi
biblioteca oricărei persoane interesată Ea prevină îmbolnăvirile, să le com-
bată sau să recupereze şi să reinsereze social diverşi bolnavi.
Este bine de ştiut că omenirea a fost preocupată de cunoaşterea anato-
miei încă din preistorie, existând desene pe pereţii peşterilor care se refereau
la anumite părţi ale corpului uman (craniu, membre, urechea etc.).
Antichitatea cultă a preluat ideea că fiinţa umană este perfecţiunea
supremă şi întregul proces de evoluţie al civilizaţiilor a fost posibil dato -
rită aprofundării cunoştinţelor de anatomie, fiziologie şi antropologie umană.
Este demn de menţionat şi faptul că armonia şi frumuseţea organis-
mului uman stă la baza dezvoltării artelor frumoase.
Un foarte mare număr de artişti plastici de renume, au avut solide
noţiuni de anatomie. Necesitatea cunoştinţelor anatomice pentru artiştii
plastici este dovedită de introducerea timpurie şi obligatorie a anatomiei
artistice ca materie de studiu în şcolile de artă.
Leonardo da Vinci a disecat multe cadavre, Michelangelo de aseme-
nea, Durer ne-a lăsat un mare număr de schiţe anatomice, Gericault se pare
că a disecat zeci de cadavre înainte de a picta „Pluta Meduzei", Brâncuşi
a lucrat doi ani în sălile de disecţie pentru a modela ecorşeul său şi lista
poate continua.
Se consideră că lucrarea lui Mundini de Luzzi (Veneţia, 1478) este
cel mai vechi atlas anatomic, stabilit după studiul cadavrului. Johann von
Ketham este autorul primelor planşe anatomice gravate pe lemn. Toţi marii
artişti ai Renaşterii şi nu numai ei, au avut temeinice studii de anatomie.
O gravură din cartea lui Bartolomeus Angelicus „De las propriedades de
Ies cosaş" (Lyon, 1491) are ca subiect „Disecţia anatomica". Pe o planşă
din „Conciliator" a lui Pietro d'Albano (Veneţia, 1496) sunt figuraţi „muşchii
abdomenului".
Marc Antonio della Torre fondatorul şcolii de anatomie din Pavia are
iniţiativa figurilor după natură pentru studiul anatomiei, iniţiativă pe care
i-o va sugera şi lui Leonardo da Vinci.
Leonardo da Vinci (1452-1519) face cercetări importante de anato-
mie de la embrion la bătrâni decedaţi, în cartoanele bibliotecii din Wind-
sor se păstrează 1500 desene făcute de Leonardo pentru un tratat de ana-
tomie în colaborare cu Marc Antonio della Torre.
Nicolas Gerdy va aplica studiul formelor exterioare ale corpului uman
la pictură, sculptură şi chirurgie, în studiul pe viu, trebuie ţinut seama de
piele, grăsime şi aponevroze, care sunt înlăturate prin disecţie.
Paul Gerdy face critica anatomică a formelor reprezentate în operele de
artă. Această ramură a anatomiei artistice permite precizarea stilului sau epo-
cii artistice, stabilirea şcolii şi chiar a autenticităţii operei de artă. Dovezi ale
contactului lor nemijlocit cu anatomia sunt: pictura în ulei a lui Paul Cezanne,
intitulată „Autopsie" şi gravura cu acelaşi titlu aparţinând lui Honore Daumier.
Monumentala operă a lui Paul Richer (1849-1933), profesor de ana-
tomie, cuprinde un curs de anatomie şi morfologie exterioară, o lucrare
despre Morfologia femeii şi un curs de Fiziologie artistică.
Profesorul Francise Rainer (1874-1944) a predat anatomia artistică la
Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. La aceiaşi şcoală, Constantin
Brâncuşi 1-a avut profesor de anatomie artistică pe Dumitru Gerota (1867-
1939), sub îndrumarea căruia a realizat celebrul ecorşeu.
Dr. Gh. Ghiţescu (1915-1978) a predat anatomie la Institutul de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. Este autorul unei „Anatomii
artistice" în trei volume şi al unei valoroase „Antropologii artistice" în
două volume. Are meritul de a fi iniţiat studiul variabilităţii expresive a
formei umane în zona figuraţiei omului în artă. Aceiaşi impresie de teatral
ne este sugerată şi de ecorşeurile lui Viset.
Baccio Bandinelli îşi prezintă modelul dansând cu corpul sprijinit
într-un picior. Odată cu Renaşterea, numărul tratatelor de anatomie şi res-
pectiv al ecorşeurilor creşte, disecţiile se fac fără teamă de restricţii.
In epoca barocului se înmulţesc „Teatrele de Anatomie", unde profe-
sorii ţin lecţii pe cadavre disecate (aceste teatre sunt frecventate de studenţi
şi de artiştii care vor să afle tainele corpului omenesc).
Ne vom opri ceva mai mult asupra ecorşeului realizat în 1902 de
Constantin Brâncuşi (1876-1957), atât pentru deosebita valoare artistică
(cu nimic mai prejos de alte ecorşeuri celebre).
Profesor de anatomie topografică la Facultatea de medicină din
Bucureşti, Dimitrie Gerota preda lecţii de anatomie artistică la Şcoala de
Arte Frumoase, destinate viitorilor artişti plastici. Contemporanii săi susţineau
că 1-a uimit cu desenele sale pe Faraboeuf, celebru anatomist parizian.
Timp de doi ani, Brâncuşi şi Gerota au disecat zeci de cadavre la
Facultatea de medicină şi la morga oraşului, căutând proporţiile potrivite
şi canonindu-se ca fiecare muşchi să corespundă canonului proporţiilor lui
Antinous.
Deşi disecţia cadavrelor era neplăcută, iscusinţa cu care era făcută ne
reaminteşte eforturile făcute de înaintaşi (Michelangelo, Da Vinci, Durer).
A fost nevoie pentru transformarea în artă a meşteşugului chirurgical,
ca mâna chirurgului să devină o simplă unealtă (se înţelege bine, antrenată)
în slujba creierului, care este începutul şi sfârşitul oricărui act chirurgical
demn de acest nume. A trebuit deci, parafrazându-1 pe Leonardo da Vinci,
ca actul chirurgical să devină una cosa mentale.
Ţinând seama de „desprinderea" relativ recentă a Ortopedici din ca-
drul chirurgiei, nu vom trata separat aspectele plastice referitoare la orto -
pedie de cele ale chirurgiei propriu-zise.
Dr. Francise Rainer (1874-1944), profesor de anatomie la Facultatea
de medicină din Bucureşti. Din 1921 până în 1938 a predat lecţii de ana-
tomie artistică la Şcoala de Belle Arte. Antropolog de faimă mondială, a
fost preocupat de arheologie (în Revue d'archéologie grecque, 1937, publică
„O notă realistă curioasă în arta plastică a templului Aphaia din Egina).
Face studii amănunţite de istoria artei. Eugen Fisher adresându-se acade-
micianului Horia Hulubei, pe atunci rectorul Universităţii Bucureşti, spu -
nea despre Rainer: este un caz aproape unic, ca acelaşi om să fie antropo-
log, anatomist, anatomopatolog, biolog, om de litere şi de artă (Congresul
Internaţional de Antropologie).
Modelajul asirian a creat prima artă anatomică cunoscută în lume (cu
precizarea că detaliul anatomic apare doar în zonele descoperite, umăr,
braţe, gambe).
Imitarea naturii era făcută în mod raţional, motiv pentru care grecii
vor concepe un canon al proporţiilor corpului omenesc; frumuseţea rezultă
din acordul matematic al părţilor cu întregul. Arhitectura este gândită de
greci Ja scara proporţiilor corpului uman.
între secolele V-IV î. Hr. este perfecţionată fiziologia atitudinilor.
Din această perioadă provine primul nud cunoscut, Venus din Esquilin
(atribuit lui Pithagora, reprezintă o tanată sportivă).
Torsiunea în ax imprimată de Myron Discobolului, a fost folosită de
Michelangelo pentru a imprima dramatism personajelor create de el. „Adam
şi Eva", pictaţi de Van Eyck, sunt primele nuduri din arta medievală.
Van Eyck a pictat şi o baie feminină, în anul 1543 apare la Basel
prima lucrare tipărită a unei anatomii umane bazate pe disecţie (Vesalius,
„De corpori humani fabrica").
Leonardo da Vinci (1452-1519) a dorit să picteze omul şi a încercat
să dea expresie plastică sufletului acestuia. Leonardo, transgresând norme-
le stabilite ale unor forme bine definite, creează un stil non finito, care,
peste veacuri, va duce la arta abstractă modernă. Figurile feminine pictate
de Leonardo sunt graţioase, gingaşe, duioase, totuşi, prin simplitatea for-
melor şi naturaleţea mişcărilor devin monumentale şi au o mare forţă
generalizatoare. Leonardo creează stilul modern al prezentării grafice a
structurilor anatomice, punând bazele anatomiei artistice.
 Michelangelo Buonarotti (1475-1564) va fi preocupat întreaga viaţă
de redarea vieţii sufleteşti cu ajutorul formei corporale şi a mişcării. Va
atinge limitele posibile ale echilibrului plastic după vârsta de 75 de ani, în
frescele din Capela Paulina. Prima „Pictta" (Catedrala Sf. Petru din Roma)
vădeşte solide cunoştinţe anatomice.
Statuia lui David este a unui adolescent, cu torace puternic, cu pi-
cioare mari, cu reliefuri bine conturate şi figură energică. Forţele creatoare
ale lui Michelangelo se vor dczlănţui la pictarea plafonului Capelei Sixtine
(1508-1512); în ciuda faptului că au fost pictate peste 350 de personaje,
imaginea omului este unitară. Compoziţiile sunt pictate în trilogii, oamenii
au înfăţişare ideală, formele masculine şi feminine sunt prea puţin
diferenţiate, anatomiile au caracter atletic.
Sunt intens exprimate sentimente ca furia, frica, revolta, expresii
emoţionale însoţite de modificări în tonusul musculaturii.
Michelangelo foloseşte mişcarea ca principal mijloc expresiv. S-a
afirmat că Michelangelo a început decorarea Sixtinei ca sculptor şi a
terminat-o ca pictor.
în opera lui Rafael Sanzio (1483-1520), influenţat în egală măsură de
Leonardo şi de Michelangelo, spiritualitatea este într-un perfect echilibru
cu filozofia antică. Arta sa a fost socotită multă vreme ca un model ideal
de frumuseţe. Feţele au ovalul delicat, corpul feminin este redat cu graţioase
curbe. Perfecţiunea formelor feminine este atinsă între anii 1508-1512,
când Rafael realizează aşa numitul stil florentin.
Ulterior, în perioada romană, va crea Madone robuste, sănătoase, dar
cu trăsături mai puţin spiritualizate.
în secolul al XVII-lca barocul va fi condus de principiile artei mora-
lizatoare. In locul corpului gol, considerat ideal de frumuseţe, frumuseţea
va rezulta din draparea corpului.
Pieter Paul Rubens (1577-1640) împleteşte în opera sa formele gene-
roase ale populaţiei din Flandra natală, cu caracterul monumental al per-
sonajelor michelangioleşti. Asemeni lui Leonardo, concepe un „Tratat asupra
figurii umane", compara morfologia bărbatului, femeii şi copilului.
Rubens se expnma prin forme corporale puternic dilatate, cu expresii
intens declamatorii. Omul este un erou, gesturile sunt supraumane, cu o
dinamică puternică. Formele feminine create de Rubens sunt monumenta-
le, robuste, hipcrfeminine. în operele sale coloritul arc un caracter simfo -
nic, bazat pe o culoare dominantă caldă.
Rembrandt van Rijn (1606-1675) nu respecta normele clasicismului
în ceea ce priveşte frumuseţea corpului, după cum se va îndepărta şi de tot
ce reprezintă spectaculosul în arta barocului. Pătruns de sentimentul iubirii
creştine, el va găsi nota de sacru în cele mai umile personaje, umanizând
în acelaşi timp tot ce poate fi considerat supranatural.
Lecţiile de anatomie ni-1 arată ca pe un mare portretist. Nudurile lui
Rembrandt nu excelează printr-o frumuseţe fizică, ba aş spune chiar dim-
 potrivă (amintiţi-vă de abdomenul fleşcăit şi de coapsele în care celulita
si-a făcut simţită prezenţa, din portretul Saskiei pozând ca Danae): se explica
astfel de ce Fromentin afirma: „Rembrandt nu a văzut decât frumuseţi
morale şi urâţenii fizice".
Nicolae Grigorescu (1838-1907) poate fi considerat primul pictor antropo-
log, deoarece a arătat un interes deosebit pentru diferitele etnii pe care le-a
întâlnit (evrei, turci, ţigani, ţărănci din Muscel); desena rapid, cu o tuşă sigură.
A fost un mare fizionomist, a portretizat multe personalităţi ale timpului.
Pablo Picasso (1881-1930) ne dezvăluie infinitele posibilităţi de me-
tamorfozare ale corpului uman.
Leonardo da Vinci stabileşte că membrul superior flectat are un cap
şi jumătate de la marginea superioară a umărului până la cot şi un cap şi
jumătate de la cot la naşterea degetelor; relaţia aceasta va fi cunoscută sub
numele de „egalitatea lui Leonardo da Vinci".
Şi tot Leonardo este cel care va afirma: legiferarea formelor ca
frumuseţe întruchipată într-un canon artistic, se află în contradicţie cu
constatarea regulilor biologice ale variabilităţii proporţiilor.
Albrecht Durer, care a cunoscut lucrările lui Vitruvius şi ale lui Leo-
nardo da Vinci, scrie patru cărţi asupra proporţiilor.
W. 1. Goethe poate fi considerat ca întemeietorul biotipologiei moder-
ne, de altfel el este cel care va introduce termenul de morfologie.
Şcoala morfologică franceză pune accentul în clasificare pe caracte -
rele morfologice. Astfel, Claude Sigaud (1862-1921) distinge, după predo-
minanta unuia din aparatele importante ale organismului, tipurile: respira -
tor, muscular, digestiv şi cerebral. Mac Auliffe (1876-1937) şi colaboratorul
său Aug. Chaillou (1866-1915) descriu tipul franc sau armonios.
Frumosul muscular este considerat Doryforul lui Polyclet sau Apollo
din Belvedere. Faţa sa este dreptunghiulară, împărţită în trei etaje egale.
Trunchiul este tot dreptunghiular, membrele relativ lungi. Centurile (ume-
rala şi pelviana) au reliefuri musculare bogate.
Frumosul respirator este reprezentat de Marte Borghese (replica în
marmură a unui bronz al lui Alcmene) ca şi Venus Anadiomene. Faţa are
contur rombic, trunchiul este un trapez cu baza în sus, toracele este lat,
membrele lungi.
Tipul armonios digestiv este al Venerei din Cnidos. Statuia are bazi-
nul larg şi înalt, umerii înguşti, faţa cu etajul inferior puternic, buze căr -
noase, modelaj corporal plin.
Tipul cerebral îl întâlnim la statuile lui Julius Caesar sau Claudius.
Capul are etajul cranian predominant, corpul este armonios, există echili-
bru între torace şi membre.
Sir Alexander Fleming (1881-1955), ilustru microbiolog, a fost lau-
reat al premiului Nobel - 1945 - pentru descoperirea penicilinei. Prin
1936, inspirat de modificările de culoare ale mediilor de cultură datorită
fermentaţiilor specifice germenilor, Fleming realizează picturi cu germeni
(stafilococul colorează mediul în galben, bacillus prodigiosus în roşu, ba-
cillus violaceus în albastru).
 Iată cum proceda Fleming: lua o foaie de hârtie sugativă, desena pe ea
un motiv (o balerină, un mandarin), aplica foaia pe geloză, colora desenul
cu bulioane conţinând culturi de microbi în culori potrivite, după care punea
sugativa la incubator; după un număr de ore, desenul apărea colorat.
Fleming i-a arătat şi reginei Mary o expoziţie de fantezii microbiene,
dominată de un superb Union Jack, făcut numai din culturi microbiene.
în studiul de „Mâini şi ceainic" Hans Holbein surprinde şi el mâna
\
într-un gest creator, în realizările oricărei civilizaţii mâna omului a avut un
rol deosebit. Prin intermediul mâinii, omul a cunoscut realitatea naturală
şi a transformat-o în realitate a culturii. Istoria civilizaţiei este istoria
modului diferit de prelucrare a realităţii cu ajutorul mâinii.
Spre deosebire de ochi şi urechi, organe care recepţionează realitatea
dar au un rol contemplativ, mâna este un organ creator.
„Mâinile care imploră" trimit cu gândul la afirmaţia conform căreia
ogiva gotică nu este altceva decât transpunerea în piatră a unor mâini care
se roagă.
Starea de sănătate, sistemul medical în lume acum, al începutul mi-
leniului trei, problemele demografice şi creşterea populaţiei vârstnice în
ţările dezvoltate, cu implicita creştere a bolilor cardiovasculare şi a unor
boli transmisibile, în special virale, condiţionează o nouă orientare în abor -
darea bolilor neurologice şi a celor psihiatrice, precum şi ale organelor de
simţ. Anul 2001 când salutăm apariţia acestui manual de anatomie este
declarat de OMS an internaţional al preocupărilor speciale pentru suferinzii
de boli psihice, de asemenea şi ziua de 7 aprilie (Ziua Mondială a Sănătăţii)
va fi consacrată în special acestor suferinzi.
Deoarece îngrijirea bolnavilor neuropsihici, mai ales a celor cu agitaţie
psihomotorie, presupune o specializare şi o pregătire tehnică corespunză -
toare în acest tratat există o prezentare imagistică corespunzătoare, mai
ales pentru sistemul nervos şi analizatori.
Noua conducere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Ministe-
rului Sănătăţii şi-au propus optimizarea curriculei pentru învăţământul
universitar medical, cât şi pentru cel preuniversitar sanitar, promovând cu
mai bune intenţii reforma la nivelul standardelor europene şi realizând
modificări în COR, cu noi şi necesare discipline cum ar fi asistenta de
obstretică şi ginecologie - moaşa, asistenta de ocrotire, asistenta de nutriţie
şi dietetică ş.a.
Reamintim că, şcoala noastră postliceală sanitară „Carol Davila" este
membră a modulului european de nursing din 1999 şi promovează schim-
buri de experienţă pentru elevi şi profesori în toate ţările europene.
Apariţia acestei noi ediţii a tratatului de anatomie modern şi accesibil
considerăm că va îmbogăţi biblioteca dumneavoastră oricând.
Pentru o nouă ediţie vă rugăm să ne trimiteţi sugestiile dumneavoastră
de care în mod cert vom ţine seama.
Vă mulţumim
Dr. Mioara MINCU
Medic Primar Coordonator
 Capitolul I

Citologie

1. Celula - caracterizare generală

1.1. Proprietăţi generale ale celulelor

1. Celulele sunt unităţi elementare ale materiei vii, aflate în relaţii

de echilibru cu mediul înconjurător, cu capacitate de autoreglare şi
adaptare la variaţiile condiţiilor de mediu.
2. Celulele sunt alcătuite dintr-un sistem de populaţii de elemente
care le conferă o organizare foarte complexă şi care le menţin în „stare
de echilibru" relativ, în timp. Deci celula reprezintă un „sistem deschis",
care consumă energie pe seama mediului înconjurător.
3. Celulele au proprietatea de autoreproducere, elementele com
ponente celulare conferindu-le capacitatea de creştere, dezvoltare, diferen
ţiere şi reîntoarcere la stadiul iniţial de dezvoltare. Ca urmare o altă
proprietate a celulelor (4) este ciclizarea sau capacitatea de a parcurge
diferite stadii în mod ciclic, de ex.: ciclul vital, ciclul ereditar etc.
5. Celulele au capacitatea de a utiliza energia chimică în procesele
vitale, acele procese care asigură dezvoltarea, reproducerea şi metabolis-
mul materiei vii.
1.2. Ţinând seama de aceste proprietăţi, celula se poate defini ca
fiind unitatea elementară a lumii vii, cu organizare complexă şi diversă,
dar şi cu independenţă de dezvoltare, creştere şi reproducere.

1.3. Dimensiunea celulelor

Mărimea celulelor poate fi apreciată prin determinarea suprafeţei,

a volumului şi stabilirea greutăţii acesteia.

7
 1.4. Forma celulelor

Forma celulelor se caracterizează printr-o mare diversitate, ea fiind

controlată prin:
-factori externi:
• vâscozitatea mediului.
-factori interni:
• activitatea funcţională;
• vârsta;
• vâscozitatea citoplasmei;
• structura internă;
• caracterele suprafeţei celulare.
Celulele umane pot fi grupate în 2 categorii:
a) celule cu formă variabilă:
• leucocite;
• celule musculare;
• celule secretorii.
b) celule cu formă constantă:
• celule epiteliale de acoperire;
• celule nervoase;
• celule osoase;
• eritrocite.
Forma celulei este influenţată de funcţia pe care aceasta o exercită:
celulele nervoase îşi menţin forma constantă, în timp ce celulele mus -
culare şi secretorii îşi modifică forma în timpul activităţii funcţionale.

2. Structura celulară

Celula este formată dintr-o membrană care o separă de mediul

înconjurător şi care îi delimitează conţinutul (citoplasmă şi nucleul).
Citoplasmă la rândul ei cuprinde o serie de formaţiuni vizibile cu mi-
croscopul electronic, numite organite (mitocondriile, reticulul endoplas-
matic, complexul Golgi, lizozomii, centriolii) (fig. 1).
 Complex Golgi înveliş nuclear
Glicogen
or
Mitocondrie

\"cziculă de
transport
Fago-lizozom
Vezicule ^ J ^- Q
O de endocitoză Ribozomii
liberi
Reticul
endoplasmatic
rugos

•Vacuolă lipidică
Reticul endo-
plasmatic neted
Plasmalemă Centrioli

Matrice
citoplasmă tică Micro tubuli

Microfilamente

nuclear col

.', Fig. 1. Celula.

3. Structura chimică a celulei

Celula este formată din substanţe cantitativ variabile:

- apă = 60-90% —
- proteine = 7-20% __din greutatea
- lipide = 1-3% — celulei.
- glucide = 1-2% —
- electroliţi - cei mai importanţi sunt:
K", Mg++, PO4H-, SO4__, CO3HJ, Na+, Cr.
Apa celulară deşi majoritară şi indispensabilă desfăşurării procese-
lor vitale, nu reprezintă substratul însăşi al proceselor vitale.
Proteinele celulare au rol structural şi enzimatic.
Lipidele celulare se găsesc sub formă de grăsimi neutre, fosfolipide
şi colesterol. Lipidele au semnificaţie structurală şi funcţională diferită.
 Glucidele celulare sunt prezente sub formă de glicogen şi rezultă
din glucoza extracelulară. Pe de altă parte, prin depolimerizarea glico-
genului hepatocitar se eliberează glucoza care serveşte ca substrat ener-
getic altor celule.
Electroliţii celulari cei mai importanţi sunt expuşi mai sus. Dintre
aceştia:
K+ este un electrolit intracelular specific, cu rol în procesele de
excitabilitate.
Na+ este ionul extracelular.
Ionii de Mg++ intervin în procesele enzimatice de la nivelul creie-
rului, nervilor şi muşchilor.
Fe (fierul) este o componentă importantă a hemoglobinei, care intră
în alcătuirea eritrocitului.

4. Schimburile prin membrana celulară

Membrana celulară ocupă o poziţie importantă în economia celu-
lară, ea fiind considerată bariera care controlează schimburile dintre
celulă şi mediul extracelular, asigurând menţinerea homeostaziei celulare.
Aceste schimburi au loc permanent.
Schimburile dintre celulă şi mediul extracelular sunt controlate de
membrană care este permeabilă pentru substanţele care se găsesc în
stare dizolvată în mediul extra- sau intracelular. Permeabilitatea mem-
branei este selectivă, ea nepermiţând trecerea oricărui tip de substanţă.
Astfel, din mediul extracelular celula înglobează factorii nutritivi nece-
sari menţinerii vieţii celulei şi activităţilor sale metabolice (apa, ami-
noacizi, glucoza, gaze, biocatalizatori etc.) în mediul extracelular, celula
elimină compuşi fiziologici necesari organismului (hormoni, enzime,
compuşi proteici, glucidici etc.), dar şi metaboliţi rezultaţi din activita-
tea celulei (amoniac, uree, CO 2 etc.), care nu îi mai sunt de folos.
Procesele de schimb ale diferitelor substanţe prin membrana celu-
lară, se realizează prin 2 tipuri de transport:
- transmembranar;
- în masă.

4.1. Transportul transmembranar

Asigură schimburile de apă şi substanţe dizolvate între celulă şi

mediul extracelular, prin traversarea membranei celulare.

10
 Tipuri de transport transmetnbranar:
a) transportul pasiv realizează trecerea substanţelor prin traversa
rea membranei celulare, în sensul gradientului de concentraţie, iar a
ionilor în sensul gradientului electrochimie.
Transportul pasiv se face fără consum de energie,prin:
- difuziune simplă;
- difuziune facilitată.
b) transportul activ, asigură schimburi foarte rapide prin mem
brană, ale substanţelor vitale pentru organism. Transportul se face împo
triva gradientului de concentraţie şi electrochimie, cu consum de energie.
Tipuri de transport activ:
-pompele ionice care pot transporta un singur ion (pompa de Ca ++
sau Mg"+) sau pot transporta concomitent doi ioni (pompa de Na4 şi KT).
- transportul cuplat permite concomitent cu eliminarea ionilor,
introducerea apei sau altor molecule necesare activităţilor celulare (glu
coza sau aminoacizii).

4.2. Transportul în masă

Este procesul prin care celulele înglobează din, sau elimină în

mediul extracelular, particule de natură diferită, fie ca atare, fie împreu -
nă cu cantităţi variabile de lichid. Procesul se bazează pe formarea unor
vezicule pe seama membranei celulare.
In funcţie de mediul în care sunt eliminate veziculele, există 2 tipuri
de transport în masă:
- endocitoza, în care transportul se face din mediul extracelular în
celulă.
- exocitoza, în care transportul se face din citoplasmă în mediul
extracelular.

5. Acizii nucleici şi transmiterea informaţiei genetice

5.1. Acizii nucleici sunt constituenţi universali ai materiei vii, în
care se găsesc sub formă conjugată cu proteine bazice relativ simple din
grupa histonelor, formând nucleo-proteinele.
Rolul acizilor nucleici este de a transmite informaţia ereditară, repre-
zentând modelele după care se sintetizează proteinele fiecărui organism.

11
 Acizii nucleici sunt:
-
acidul dezoxiribonucleic (ADN);
-
acidul ribonucleic (ARN).
Atât ARN cât şi ADN sunt formate din lanţuri de nucleotide. Fie-
care nucleotidă conţine o grupare fosfat, un hidrat de carbon şi o bază
reprezentată de un inel de carbon şi azot.
Acidul ribonucleic, predomină în citoplasmă, unde este depozitat,
dar se găseşte şi în nucleu, unde are loc sinteza lui după tiparul înscris
în ordinea bazelor ADN.
Există 2 tipuri de ARN:
• ARNm (ARN matriceal sau mesager) care transportă informaţia
transcrisă la nivelul ADN nuclear, la aparatul ribozomal citoplasmatic
(se realizează transcripţia).
• ARNt (ARN de transport sau solubil) care „citeşte" informaţia
înscrisă in molecula de ARNm şi conform acesteia fixează acidul ami-
nat corespunzător în lanţul polipeptidului în curs de sinteză, la nivelul
aparatului ribozomal (se realizează translaţia).
Acidul dezoxiribonucleic
ADN este constituentul genelor din cromozomi şi deci este localizat
în nucleu.
Molecula de ADN conţine şi transmite informaţia ereditară.
Informaţia genetică (ereditatea) este înscrisă în molecula de ADN
printr-un alfabet cu 4 „litere chimice": Adenina, Guanina, Citozina, Timina.
ARN este format din aceleaşi 4 „litere chimice", dar în locul timi-
nei este uracilul: Adenina,. Guanina, Citozina, Uracil.
ARN are molecula mai mică decât ADN şi astfel poate trece prin
membrana nucleară în citoplasmă.

6. Reproducerea celulară

Celulele îşi asigură continuitatea în timp prin reproducere. Cele

mai multe fac acest lucru prin diviziune, din care rezultă două celule
identice cu celula parentală.
Ciclul de viaţă al unei celule sau ciclul celular = perioada de timp
cuprinsă între apariţia unei celule (din momentul în care s-a încheiat
diviziunea care i-a dat naştere), până la terminarea propriei diviziuni.
12
 6. 1. Etapele ciclului celular
- Etapa diviziunii propriu-zise sau mitoza.
- Interfaza = perioada de timp din viaţa unei celule cuprinsă între
două perioade de diviziune (fig. 2).
în funcţie de modul în care celulele parcurg etapele ciclului celu -
lar, acestea se pot clasifica în 3 categorii:
- Categoria l cuprinde ţesuturi ale căror celule şi-au pierdut capa
citatea de a se divide, datorită înaltei specializări funcţionale la care au
ajuns (neuronii).
- Categoria a Il-a cuprinde ţesuturi cu o mare capacitate de a se
divide (celulele din măduva osoasă hematogenă, epiteliul mucoasei in
testinale, epidermul, celulele liniei germinative gametogene).
- Categoria a IlI-a cuprinde ţesuturi cu capacitate redusă de a se
divide, dar care în condiţii speciale se pot divide rapid (hepatocitele,
celulele glandelor endocrine).

6.2. Diviziunea celulară

Există trei modalităţi prin care se poate realiza diviziunea celulară:
- Mitoza (diviziunea indirectă) (fig. 2);
- Meioza (diviziunea reducţională);
- Amitoza (diviziunea directă).

Profaza I Separarea a două noi

Interfaza celule
,ïi Telofaza II
Telofaza I

Profaza II

Anafaza II
Metafaza Fig. 2. -

Diviziunea celulară (iniloza).

13
 Mitoza = modalitatea cea mai frecventă de diviziune a celulelor
somatice, prin care rezultă o distribuţie egală şi exactă atât a cromozo -
milor (număr diploid), cât şi a celorlalţi constituenţi celulari.
Meioza = modalitatea de diviziune proprie liniilor celulare gameto-
gene, prin care rezultă gârneţul ce conţine un număr de cromozomi
redus la jumătate (haploid) faţă de cel cu care celula a intrat în diviziune
(diviziune reducţională).
Amitoza - este o modalitate rar întâlnită prin care rezultă o distri-
buire inegală a materialului genetic, ducând la apariţia unor „erori" de
distribuire a componentelor celulare. Este întâlnită frecvent în ţesuturile
tumorale.
Mitoza cuprinde două mari grupe de fenomene:
-
diviziunea nucleului (cariokineza);
-
diviziunea citoplasmei (citokineza).
Meioza are ca rezultat final formarea celulelor haploïde, care conţin
în nucleul lor jumătate din setul diploid de cromozomi caracteristice
speciei respective.
Meioza este specifică celulelor care se reproduc sexuat, numite ce-
lule ale liniei gametogene.
Rezultatul meiozei sunt gârneţii (celule sexuale), celule haploïde
care prin unire în cursul fertilizării, determină apariţia unei celule diploide
- oul sau zigotul, care conţine setul complet de cromozomi caracteristic
speciei respective.
Prin diviziuni mitotice repetate, zigotul sau oul va genera un nou
organism adult al speciei date.
In cursul meiozei are loc şi un schimb de material nucleoproteic
între cromozomii omologi parentali ai aceluiaşi individ.
Astfel, cele două procese, fertilizarea şi meioza, constituie baza
variabilităţii şi diversităţii atât de mari a indivizilor aparţinând aceleiaşi
specii.
Totodată, aceste procese (fertilizarea şi meioza) asigură continuita-
tea speciei, în ciuda morţii indivizilor.
La o examinare sumară, meioza se aseamănă cu două diviziuni
mitotice, dar în care nu intervine autoreplicarea ADN-ului.
Desfăşurarea anormală a meiozei determină apariţia bolilor gene-
tice şi în special modificări în numărul cromozomilor, de exemplu: Tri-
somia 21 sau sindromul Down = apariţia unui set de 47 de cromozomi
datorită prezenţei unui cromozom suplimentar la cromozomul 21.

14
 7. Excitabilitatea celulară

Excitabilitatea celulară este o proprietate primordială a membranei

celulare.
Excitabilitatea este capacitatea celulelor de a răspunde la stimuli,
adică la modificările de energie de o anume durată şi intensitate dm
mediul de viaţă.
Deşi este comună tuturor celulelor, excitabilitatea s-a diferenţiat cu
precădere la neuroni, celulele musculare şi secretoni.
Starea de relativă inactivitate a unei celule, se numeşte stare de
repaus şi se caracterizează electric prin polarizarea membranei celulare.
Sub acţiunea unui stimul care depăşeşte o anumită valoare, numită
prag, celula este excitată. Acest proces se manifestă electric, fie prin:
- depolarizarea membranei, a cărei expresie este excitaţia;
- hiperpolarizare, manifestată prin inhibiţie (oprirea activităţii celu
lare secretorii sau motorii).
Intensitatea stimulului nu este proporţională cu amplitudinea exci-
taţiei, în sensul că sub pragul de excitaţie celula nu răspunde la stimul,
iar peste acest prag, excitaţia are valoare egală şi întotdeauna maximală.
Ceea ce însemnă că energia procesului de stimulare nu se transformă în
excitaţie, dar că această energie declanşează
procesul de excitaţie. Expresia încărcării ener-
getice a celulei in repaus este potenţialul de
membrană sau repaus.
Potenţialul de membrană sau de repaus
este rezultatul distribuţiei inegale a ionilor pe
cele 2 feţe ale membranei celulare în repaus:
pe suprafaţă externă a membranei predomină
Na
ioni de Na+, iar pe cea internă anioni proteici
(fig. 3 a). b)
Excitaţia se traduce prin depolarizarea
membranei.
In zona excitată, membrana celulară de-
vine permeabilă pentru ionii de Na'*" din exte-
rior (fig. 3 b).
Fluxul masiv al ionilor de Na" produce o
Fis. 3. - Polariwica celulei.
Ştergere completă a potenţialului de membrană,

15
interiorul celulei încărcându-se pozitiv, în raport cu exteriorul. Este
potenţialul de acţiune al celulei (fig. 3 b).
In perioada depolanzării, membrana nu mai răspunde la un nou
stimul, este perioada refractară.
Cuplarea între procesul de excitaţie şi aparatul intracelular secretor
sau contracţii, se face prin ioni de Ca ++, care determină cuplarea excitaţiei
cu contracţia la nivelul celulelor musculare sau cardiace sau evacuarea
produsului de secreţie acumulat în repaus în vezicule, la nivelul celule -
lor secretorii.
 Capitolul II

Histologie şi aplicaţii de histologie umană

HISTOLOGIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul microscopic al

celulei şi ţesuturilor care alcătuiesc organismele animale.
ŢESUTURILE sunt grupări de celule cu aceeaşi formă şi structură,
care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii aceleiaşi funcţii.
Un ţesut este alcătuit din celule şi substanţa intercelulară care leagă
celulele între ele.
în funcţie de structura şi forma celulelor, de cantitatea de substanţă
intercelulară şi de funcţia îndeplinită în organism, există următoarele
tipuri de ţesuturi:
1. ţesut epitelial;
2. ţesut conjunctiv;
3. ţesut muscular;
4. ţesut nervos;
5. sângele şi limfa.

1. Ţesutul epitelial
Ţesutul epitelial acoperă suprafaţa externă a corpului alcătuind
tegumentul şi căptuşeşte suprafaţa internă a organelor cavitare: tub di-
gestiv, căi respiratorii etc. Totodată participă la formarea glandelor se-
cretorii. Alte tipuri de epitelii recepţionează stimulii din mediul extern:
epiteliul olfactiv, retina etc.
Ţesutul epitelial este alcătuit din celule de forme diferite, unite
intre ele printr-o cantitate redusă de substanţă intercelulară, numită ci-
ment intercelular.
Intre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv există o strânsă legătură
generată de o necesitate fiziologică: ţesutul epitelial nu are vase sangui-
ne
, astfel încât hrănirea sa se face pe seama ţesutului conjunctiv, prin

17
intermediul căruia vasele sanguine ajung până la membrana bazală;
de aici plasma împreună cu substanţele nutritive ajung la celulele epi-
teliale printr-un proces de îmbibiţie.
Ţesutul epitelial conţine terminaţii nervoase care asigură sensibili-
tatea cutanată sau exteroceptivă.
După funcţia pe care o îndeplinesc celulele, epiteliile se clasifică în:
a) epiteliul scuamos (căptuşeşte pereţii vaselor de sânge şi cavităţile
corpului) are rolul de a diminua frecarea între suprafeţe.
b) epiteliul cubic (formează peretele glandelor secretorii) are rol
secretor, în elaborarea mucusului cu rol protector.
c) epiteliul cilindric se găseşte la nivelul organelor interne (stomac,
intestin) are rol în secreţia mucusului cu rol protector.
d) epiteliul pseudostratificat ciliat se găseşte la nivelul căilor res
piratorii şi are rol protector şi de eliminare a particulelor de praf.
e) epiteliul stratificat se găseşte mai ales la suprafaţa corpului
formând pielea sau tegumentul cu rol protector, care permite evaporarea
şi asigură termoreglarea.

2. Ţesutul conjunctiv 2.1.

Caractere generale

Ţesutul conjunctiv cuprinde un grup de ţesuturi care îndeplinesc

rol trofic şi mecanic în organism. El intră în alcătuirea tuturor organelor,
constituind elementul de unire al părţilor componente ale acestora şi ale
organelor între ele. Embriologic, se dezvoltă din mezoderm.
Ţesutul conjunctiv este format din:
• celule;
• substanţă fundamentală;
• fibre.
Ţesutul conjunctiv are proprietatea de a se metaplazia sau de a-şi
modifica structura: de ex., în anumite condiţii, ţesutul conjunctiv lax se
poate transforma în ţesut osos sau cartilaginos (ex. Formarea căluşului
într-o fractură este un proces de metaplazie osoasă).
Clasificarea ţesuturilor conjunctive, în funcţie de rolul îndeplinit în
organism, se face în: ţesuturi trofice şi ţesuturi mecanice.

18
 2.2. Ţesuturile conjunctive trofice
Au rol în nutriţia organismului. Din acest grup fac parte:
- ţesutul conjunctiv lax;
- ţesutul adipos;
- ţesutul sanguin.
Ţesutul conjunctiv lax este distribuit în toate organele corpului. El
însoţeşte vasele sanguine şi nervii în traiectul lor spre organe şi în
interiorul acestora. Este localizat sub tegument, formând hipodermul,
submucoasele şi seroasele corpului, în muşchi.

Ţesutul adipos
Datorită conţinutului mare în grăsimi, ţesutul adipos constituie o
rezervă a organismului care poate fi mobilizat la nevoie. El se distribuie
sub tegument şi în jurul organelor interne, având rol protector.

2.3. Ţesuturi conjunctive mecanice

Cuprind ţesuturile conjunctive în care predomină fibrele conjunc-
tive, în dauna celulelor şi substanţei fundamentale. Se împart în:
- ţesut fibros;
- ţesut tendinos;
- ţesut aponevrotic;
- ţesut cartilaginos; :
- ţesut osos.

2.3.1. Ţesutul conjunctiv fibros

Formează fasciile de înveliş ale corpului şi capsula unor organe
interne (ficat, rinichi, splină).
De asemenea, ţesutul conjunctiv fibros alcătuieşte dermul (care se
găseşte sub epiderm), fasciile de acoperire ale muşchilor, periostul oa-
selor, capsula şi ligamentele articulare, perinervul.

2.3.2. Ţesutul conjunctiv tendinos

Formează tendoanele (ex. tendonul lui Achile), prin care muşchii
se fixează pe oase.

2.3.3. Ţesutul conjunctiv aponevrotic

Formează aponevrozele (ex. aponevroza palmară, aponevroza
Plantară).

19
 2.3.4. Ţesutul conjunctiv elastic
Este dispus sub formă de lamele elastice în pereţii vaselor sanguine,
contribuind la realizarea pulsului arterial.
Formează ligamentele galbene dintre vertebre, cu rol important în
mecanica vertebrală.
2.3.5. Ţesutul conjunctiv cartilaginos
Este un ţesut mecanic, care se dezvoltă în zonele de presiune şi
frecare pentru a asigura rezistenţa.
Ţesutul cartilaginos este format din celule, substanţă fundamentală
şi fibre conjunctive.
Celulele au formă ovală sau globuloasă. Celulele cartilaginoase
tinere se numesc condroblaşti, iar celulele adulte condrocite.
Grupate câte 2 sau mai multe celule, înconjurate de o capsulă
specială, formând condromul.
Substanţa fundamentală este impregnată cu condrinâ.
Condrina conferă rezistenţă ţesutului cartilaginos.
Substanţa fundamentală este produsă de celulele conjunctive.
Fibrele conjunctive care intră în alcătuirea cartilajului sunt:
• fibrele colagene;
• fibrele elastice.
Nutriţia cartilajului se face prin îmbibiţie, deoarece nu conţine vase
sanguine.
Cartilajul are proprietatea de a se metaplazia, transformându-se în
ţesut osos.
în funcţie de cantitatea şi calitatea fibrelor conţinute, există 3 tipuri
de ţesut cartilaginos.
I. Cartilajul hialin
Cartilajul hialin intră în alcătuirea: r - scheletului
embrionar (cea mai mare parte a acestuia);
• cartilajului de creştere diafizo-epifizar;
• scheletului cartilaginos al traheei şi bronhiilor;
• cartilajului nazal;
• porţiunii cartilaginoase a coastelor.
II. Cartilajul elastic
Cartilajul elastic formează:
• pavilionul urechii;
• epiglota;
• cartilajele laringelui.

20
 III. Cartilajul fibres
Cartilajul fibros intră în alcătuirea:
- discurilor intervertebrate;

- cartilajelor simfizelor;

- meniscurilor;

- unor ligamente, de ex.: ligamentul rotund al capului femural.

2.3.6. Ţesutul conjunctiv osos

Ţesutul osos este cel mai rezistent şi dur ţesut mecanic conjunctiv. Este
un ţesut conjunctiv metaplaziat. Ţesutul osos este format din:
- celule osoase;

- substanţă fundamentală;

- substanţă osoasă.
Celula osoasă, numită în stadiul tânăr osteoblast, iar în stadiul
adult, osteocit, derivă din celula mezenchimală (fig. 4).
Osteocitele au formă ovalară, turtită, cu numeroase prelungiri. Ele
sunt adăpostite în mici cavităţi stelate sau fuzioforme, săpate în substanţa
fundamentală, numite osteoplaste.

Din pereţii osteoplastelor pleacă numeroase ca-

nalicule subţiri care se anastomozează cu caniculele
osteoplastelor vecine.
Canaliculele sunt străbătute de prelungirile os-
teocitelor şi se anastomozează cu cele ale osteocite-
lor vecine.
Osteoblaştii au o bogată activitate secretorie, participând la
formarea oseinei şi a unei fosfataze. Osteoblastul se poate transforma în
osteoclast şi invers. Osteoclastul este o celulă care
Fig. 4. - Osteocit.
intervine în perioada de formare a osului, îndeplinind
rolul de distrugere şi limitare a formării ţesutului, în funcţie de
necesităţile fiziologice.
Pe măsură ce osteocitul îmbătrâneşte activitatea lui secretorie scade,
c
a şi volumul său.
Substanţa fundamentală a osului se compune din:
- o parte organică;

- o parte minerală.

21
 Componenta organică reprezintă 34% din substanţa fundamentală
şi este formată din oseină.
Componenta minerală reprezintă 66% din substanţa fundamentală
si este formată din microcristale de fosfat tricalcic, la suprafaţa căruia
sunt absorbite cristale foarte fine de carbonat de Ca, carbonat de Mg şi
carbonat de Na.
Ţesutul osos formează scheletul corpului şi reprezintă aparatul de
susţinere a părţilor moi ale organismului; este totodată un important
rezervor de substanţe fosfocalcice.
în funcţie de structura şi arhitectonica sa, există două varietăţi de
ţesut osos:
- ţesut osos compact;
- ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact formează diafiza oaselor lungi, porţiunea externă a
epifizelor şi oaselor scurte, lama externă şi internă a oaselor late. Pe
secţiune transversală, diafiza unui os lung este formată:
- în porţiunea centrală de canalul medular;
- la exterior de periost.
Microscopic substanţa osoasă a diafizei, prezintă o serie de canale
numite canale Havers. Acestea conţin:
- capilare sanguine;
- terminaţii nervoase;
- ţesut conjunctiv lax, în cantitate redusă.
în jurul canalelor Havers, substanţa osoasă este dispusă în lamele osoa-
se concentrice, în grosimea cărora se găsesc osteoplaştii ce conţin osteocitele.
Scheletul lamelelor este format din oseină şi fibre de colagen paralele
între ele. Fibrele de colagen din lamelele vecine au direcţii oblice, spiralate
sau circulare. Această structură asigură o deosebită rezistenţă osului.
Un canal Havers împreună cu lamelele din jur formează oşteanul
sau sistemul Havers, unitatea morfofuncţională a osului.
între sistemele haversiene se găsesc arcuri de lamele osoase, res -
turi de osteoane rezultate în urma remanierii osoase, formând sistemele
interhaversiene.
Ţesutul osos spongios formează epifizele oaselor lungi, oasele scurte
şi late.
Ţesutul osos spongios este format din lame osoase numite trabecu-
le, alcătuite la rândul lor din mai multe lamele.
Lamele osoase delimitează cavităţi cu aspect şi mărimi diferite,
numite aréole, care dau osului aspect de burete.
Areolele şi lamele osoase sunt sisteme haversiene incomplete.
Areolele comunică între ele şi conţin măduva osoasă sau măduva
roşie, hematoformatoare.
22
 3. Ţesutul muscular
Ţesutul muscular se diferenţiază în:
1) Ţesutul muscular striat;
Cito-
plasmă
2) Ţesutul muscular neted;
3) Ţesutul muscular striat de tip cardiac.

3.1. Ţesutul muscular striat

Ţesutul muscular striat formează muşchii sche- Nucleu
letici ai corpului, organele active ale aparatului lo-
comotor.
Fibra musculară striată este o celulă dezvoltată
în sens contracţii, de formă cvasicilindrică şi având
următoarele dimensiuni (fig. 5):
- diametru în medie de 80 μ;
- lungime între l mm şi 30 cm.
La extremităţi se continuă cu fibre tendinoase.
în fiecare fibră musculară se termină o
ramificaţie nervoasă; joncţiunea mioneuronală for-
mează placa motorie.

3.1.1. în structura fibrei musculare striate

intră:
- sarcolema sau membrana celulară; Fig. 5. - Celula muscu-
lară
- aparatul fibrilar;
- sarcoplasma.
Aparatul fibrilar coniacul este format din fascicule de miofibrile,
dispuse paralel în lungul fibrei musculare (fig. 6).

I
1
ACTINA -------- 1
^. — 1

^ " 1
MIOZINA -^ 1

^SARCOMER
Fig. 6. - Secţiune longitudinală a 3 sarcomeri cu evidenţierea
discuri/or clare şi întunecate şi a miofilamentelor de actină ţi
iniozină.

2
3
 Fiecare miofibrilă este alcătuită din două tipuri de miofilamente:
- miofilamentele de miozină sunt mai groase.
Fiecare astfel de miofilament este înconjurat de 6 miofilamente subţiri.
- miofilamentele de actină sunt mai subţiri.
Fiecare astfel de miofilament este înconjurat de 3 miofilamente
groase.

Sarcoplasma
Sarcoplasma reprezintă citoplasmă necontractilă. Ea conţine nume-
roşi nuclei şi organitele celulare (reticulul endoplasmic neted şi rugos,
mitocondriile cu rol în metabolismul oxidativ) şi un bogat conţinut de
mioglobină care fixează oxigenul.
Fibrele musculare striate se grupează în:
- fibre roşii sau lente, bogate în sarcoplasmă, care se contractă lent
şi au regim de funcţionare continuu, rezistând la oboseală. Ele predo
mină în muşchii extensori.
- fibre albe sau rapide, sărace în sarcoplasmă, dar caracterizate
prin dezvoltarea aparatului fibrilar contracţii.

3.1.2. Proprietăţile fiziologice ale muşchilor striaţi

Elasticitatea este proprietatea unui corp de a opune rezistenţă
deformărilor, revenind la forma iniţială după încetarea acţiunii deforma-
toare.
Excitabilitatea este proprietatea de a trece din stare de repaus în
stare de excitare, sub acţiunea unui stimul de o anumită durată, inten -
sitate.
Contracţia musculară este rezultatul stimulării electrice directe a
unui muşchi sau indirecte a acestuia prin nervul motor, cu producerea
unei secuse musculare (o scurtare rapidă urmată de revenire).
Secusa musculară este manifestarea funcţională specifică a contrac-
tilităţii musculare, constând în scurtarea şi dezvoltarea de tensiune în
muşchi.
Tonusul muscular este o stare de subcontracţie a muşchilor sche-
letici din organism.
Tonusul muscular se datorează excitării cu frecvenţă relativ joasă
a unui număr redus de unităţi motorii, care se înlocuiesc reciproc.
Reacţia de adaptare la frig se face prin creşterea tonusului muscu -
lar, până la apariţia frisonului, ceea ce asigură termogeneza.

24
 3.2. Ţesutul muscular neted

Fibrele musculare netede se găsesc în pereţii vaselor de sânge, în

pereţii unor organe interne (uter, ureter, vezică urinară, tub digestiv,
bronhii), la nivelul ochiului (iris, muşchii acomodării).
Structura şi proprietăţile fibrelor musculare netede simt mai puţin
unitare decât ale fibrelor striate.
Structură
Au aspect fusiform şi dimensiuni mai mici. Conţin un singur nu -
cleu, dispus central.
Miofilamentele nu sunt organizate în miofibrile, iar actina, miozi-
na şi ATP-ul se găsesc în cantităţi reduse.
Plăcile motorii lipsesc.
Fibrele musculare netede sunt organizate în sinciţiu, cu punţi între
celulele vecine.
Inervaţia este exclusiv vegetativă.
Proprietăţi
- proprietatea elastică este mai puţin evidentă şi în detrimentul
celei plastice (nerevenirea la forma iniţială după întindere).
- muşchiul neted rămâne în stare contractată fără consum de ener
gie, un timp îndelungat (tonus plastic).

3.3. Ţesutul muscular striat de tip cardiac

Ţesutul muscular striat de tip cardiac sau miocardul este de aseme-

nea un sinciţiu funcţional, deoarece fibrele musculare par a fi anastomo-
zate. Excitaţia se răspândeşte în toată masa musculară a inimii, care se
contractă simultan formând o singură unitate funcţională, fapt deosebit
de important pentru rolul ei de pompă.
Miocardul prezintă asemănător musculaturii striate, striuri trans-
versale, dar mai estompate, fiind determinate de organizarea miofila-
mentelor de actina şi miozină.
Fibrele miocardice se dispun liniar, fiind aşezate cap la cap şi
despărţite de o membrană numită disc intercalat care nu opune nici o
rezistenţă influxului ionic de-a-lungul axului muscular.
Sarcolema (membrana celulei miocardice) este bogată în Na +, K+ şi
Ca"+ şi conţine ATP-ază Na* - K7 dependentă, care asigură procesul
25
repartiţiei inegale intra- şi extracelulare a ionilor de Na+ şi KT, precum şi
o ATP-ază care asigură transferul Ca ++ extracelular în schimbul NaT, în
cursul activării si depolarizării.
Reticulul endoplasmic este bine dezvoltat şi are rolul de a fixa
Ca^+ în diastolă şi de a-1 elibera în sistolă, intervenind astfel în activi-
tatea ciclică a inimii.
Miocardul este organizat în două unităţi distincte: musculatura
atrială şi musculatura ventriculară, separate prin ţesut fibros şi conectate
doar prin nodul atrio-ventncular.
Musculatura ventriculară este mult mai dezvoltată deoarece solici-
tarea funcţională este mai mare.
Fibrilaţia atrială nu afectează prea mult funcţia de pompă a inimii,
dar cea ventriculară de o anumită durată, este incompatibilă cu viaţa.
Miocardul mai conţine zone de musculatură cardiacă asemănătoare
ţesutului miocardic embrionar, numite ţesut nodal sau embrionar specific.
Acesta este format din celule fuziforme care se anastomozeazâ în
reţea sau cordoane.
Ele conţin miofibrile cu striaţii puţin evidente, aşezate longitudinal
sau transversal, trecând dintr-o celulă în alta.
Acest ţesut formează aparatul de conducere al inimii, şi alcătuieşte:
-
nodul sinuzal sau smo-atrial;
-
nodul atrio-ventricular;
-
fasciculul His;
-
reţeaua Purkinje.

Proprietăţile miocardului
1. automatismul (cronotropismul) = inima se contractă ritmic datorită
unor impulsuri produse în ea însăşi şi anume la nivelul ţesutului nodal.
2. conductibilitatea (dromotropismul) prin care se asigură răspân
direa excitaţiei în întregul miocard. Ca şi automatismul, conductibilita
tea este asigurată de ţesutul cardiac specific.
3. excitabilitatea (batmotropismul).
4. contractilitatea (inotropismul).
5. tonicitatea (tonotropismul).
Definiţia dată anterior tonusului muscular, nu se poate aplica mio-
cardului, deoarece acesta este sau contractat sau relaxat, niciodată în
stare de semicontracţie.

26
 Tonicitatea desemnează deci starea funcţională în care este sur-
prins miocardul în momentul în care se declanşează excitaţia. Se mai
foloseşte şi termenul de stare funcţională a miocardului, care îi conferă
o apreciere calitativă atât în condiţii normale, cât şi patologice.

4. Ţesutul nervos

Sistemul nervos integrează organismul în mediu şi reglează funcţiile

organelor. El coordonează astfel activitatea organismului.
Unitatea funcţională a sistemului nervos este reflexul, realizat prin
neuroni.
Ţesutul nervos se compune din neuroni sau celule nervoase cu rol
în transmiterea impulsului nervos şi celule de susţinere (nevroglia, teaca
Schwann) care nu intervin în recepţia şi
transmiterea influxului nervos (fig. 7).
Numărul neuronilor din sistemul
nervos al organismului uman este de
10-14 miliarde.

4.1. Neuronul
Neuronul este format din:
- corpul celular sau pericarion;
- dendrite sau prelungirile scurte;
- axon sau cilindrax.
Axonul poate fi prevăzut sau nu
cu teacă de mielină. Aceasta asigură o Axon
viteză crescută a transmisiei impulsului
nervos care se realizează prin meca-
nism saltatoriu.
Capătul liber al axonului vine în
contact, prin butonii terminali, cu cor-
pul sau dendritele neuronului vecin, sau
se termină într-un organ efector.
Pericarionul este localizat în sub- Dendrite
stanţa cenuşie (scoarţa cerebrală, nu-
clei cerebro-spinali, măduva spinării)
şi în ganglionii vegetativi, iar prelun-
girile, în substanţa albă din sistemul
Fig. 7. — Neuronul.
nervos sau formează nervii.

27
 4.2. Nevroglia
în sistemul nervos există şi celule gliale sau nevroglii, de diferite
forme (astrocite, microgjie, oligodendroglie).
Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii.
Nevroglia are rol de izolare şi substrat metabolic.
De asemenea prezintă mişcări proprii (contracţii ritmice) şi trans-
portă substanţele nutritive în neuron.
Prin echipamentul enzimatic conţinut, sunt generatoare de energie.

4.3. Fiziologia ţesutului nervos

4.3.1. Proprietăţile fundamentale ale celulei nervoase şi prelungi
rilor ei care intră în alcătuirea nervilor periferici, sunt:
- excitabilitatea;
- conductibilitatea.
Actul reflex se exprimă prin arcul reflex (totalitatea elementelor
anatomice care participă la realizarea actului reflex). Cel mai simplu
arc reflex este constituit dintr-un:
- neuron senzitiv, spre care conducerea impulsului se face centri
pet şi care face sinapsă într-un centru nervos cu neuronul aferent.
- neuron eferent a cărui prelungire centrifugă se pune în legătură
cu organul efector.
- organul efector este reprezentat de muşchiul striat, muşchiul car
diac, muşchiul neted şi celulele glandulare.
Exemple de acte reflexe:
- reflexul rotulian (contracţia muşchiului cvadriceps la percuţia
tendonului);
- retragerea mâinii la arderea pielii;
- timpul al 3-lea al deglutiţiei (contracţia muşchilor netezi esofa-
gieni la contactul bolului alimentar cu zona reflexogenă a mucoasei
esofagiene);
- secreţia salivară determinată de contactul unui acid diluat cu
receptorii mucoasei linguale.
Actele reflexe se fac fără participarea conştiinţei (conştientei); aceasta
poate fi cel mult secundară (ia act de prezenţa reflexului).

4.3.2. Fiziologia sinapsei

Transmiterea excitaţiei sau impulsului nervos de la un neuron la
altul se face prin sinapsă.
28
 Sinapsa reprezintă joncţiunea funcţională între minimum 2 neuroni,
unul aferent şi unul eferent. necesari pentru constituirea arcului reflex.

5. Sângele şi limfa

5. 1. Sângele

Sângele este format din plasmă şi elemente figurate.

Sângele îndeplineşte în organism o serie de funcţii importante:
1. funcţia respiratorie - sângele transportă O 2 de la plămâni la
ţesuturi şi CO2 de la ţesuturi la plămâni, printr-un complex de fenomene
fizico-chimice.
2. funcţia nutritivă - transportă substanţele nutritive din alimente
(acizi aminaţi, grăsimi neutre, monozaharide etc.) de la intestin la dife
rite ţesuturi.
3. funcţia excretorie - transportă metaboliţi (uree, acid uric, acid
lactic, amoniac etc.) spre organele de excreţie: rinichi, piele, tract diges
tiv, de unde sunt eliminaţi în mediul înconjurător.
4. funcţia de termoreglare - transportă căldura de la organele inter
ne spre suprafaţa corpului, de unde se transmite în mediul înconjurător.
Această funcţie a sângelui este pusă în valoare prin marele conţinut
în apă al acestuia.
5.funcţia de protecţie imunobiologică se exercită prin intermediul
anticorpilor şi fagocitelor.
6.funcţia de menţinere a homeostazei hidro-electrolitice, acido-
bazice, metabolice şi alimentare.
7.funcţia de coordonare, sângele fiind transportor de hormoni şi
metaboliţi activi.

5.1.1. Biofizica sângelui

Volumul sanguin
Volumul sanguin reprezintă 8% din greutatea corpului, iar volumul
plasmei 4%.
La un om în greutate de 70 kg cantitatea totală de sânge este de
aproximativ 5000 ml.
Volumul sanguin este suma volumului elementelor figurate ale
sângelui (volum globular) şi al plasmei sanguine (volum plasmatic) aflate
în aparatul circulator.

29
 Raportul dintre plasmă şi elementele fi-
gurate se determină cu ajutorul hematocritului
(fig. 8).
Elementele figurate au o densitate mai
mare, ca urmare se sedimentează în porţiunea
inferioară a eprubetei. Eprubetele centrifugei
sunt gradate până la 100, iar hematocritul se
citeşte direct.
, bărbat = 44%
In condiţiile normale, Ht la<T

femeie = 40%
Leucocite < 1% Restul de 56% sau 60% este reprezentat
Element
de plasmă.
e Creşterea procentuală a volumului hema-
figurate tiilor se numeşte hemoconcentraţie, iar scăde-
(Hematii rea hemodiluţie.
Volumul leucocitelor şi trombocitelor apare
ca o peliculă albă la limita de separaţie plasmă -
eritrocite şi este neglijabil (< 1%).
în condiţii patologice de modificare a he-
Fig. 8. - Determinarea hemato- matiilor circulante, hematocritul poate ajunge
omului. ja vaiorj maxime de 70-75% în poliglobulii şi
minime de 10-15% în anemii.
Proprietăţile sângelui
• Culoarea sângelui este roşu aprins, pentru sângele arterial şi
roşu închis, pentru cel venos.
Culoarea sângelui se modifică în condiţii patologice (de ex. prezenţa
methemoglobinei determină o culoare cafenie închis).
Λ n ., , , , . , , ^^-1057-1067 la bărbat
• Densitatea sângelui este de<T
^~~105 1-1061 la femeie,
comparativ cu densitatea apei care este 1000.
Densitatea crescută a sângelui se datorează elementelor figurate,
proteinelor plasmatice, sărurilor minerale şi altor substanţe dizolvate în
plasmă.
• Temperatura sângelui este în medie de 38°C, fiind mai ridicată
în organele cu metabolism intens (ficat 40°~41°C) şi scăzută în regiu
nile cutanate şi mucoase de suprafaţă (36,7°C).
• Vâscozitatea sângelui este determinată în cea mai mare parte, de
prezenţa elementelor figurate şi de proteinele plasmatice (fibrinogen).
30
 Vâscozitatea sângelui este unul din factorii principali care menţin
tensiunea arterială la nivel normal, împiedicând trecerea rapidă a sânge-
lui din sistemul arterial în cel venos. Se creează astfel o rezistenţă perife-
rică care contribuie la realizarea presiunii sângelui.
• Presiunea osmotică a sângelui este dată de substanţele cristaloi-
de şi electroliţii dizolvaţi în plasma sanguină.
• Presiunea coloidosmotică sau oncotică a sângelui este dată de
prezenţa proteinelor în plasma sanguină.
• Reacţia sângelui (menţinerea constanţei H f).
Sângele are o reacţie uşor alcalină, fiind de 7,35-7,40.
pH-ul sângelui este menţinut constant prin mecanisme de reglare
fizico-chimice, reprezentate de sistemele tampon ale organismului şi
prin mecanisme biologice de reglare.

5.1.2. Componentele sângelui:

• eritrocitele;
• leucocitele;
• trombocitele;
• plasma sanguină.
Eritrocitele (globulele roşii sau hematiile)
Reprezintă elemente celulare circulante care în faza adultă sunt
anucleate.
Eritrocitele se formează în măduva roşie osoasă, proces numit eri-
tropoieză.
Culoarea hematiilor este roşie-verzui. în condiţii patologice pot
apare modificări de culoare, în raport cu conţinutul în hemoglobina
(hipercromie sau hipocromie), modificări ale dimensiunilor (micro-,
macro- şi anizocitoza) şi de formă (poikilocitoza, sferocitoza).
Numărul hematiilor în sângele periferic este:
• la bărbat = 5.000.000/mm 3 (5x106).
• la femei = 4.500.000/mm 3 (4,5xl0 6).
Scăderea lor sub 4><106/mm3, simultan cu scăderea Hb, se numeşte
anemie.
Altitudinea, datorită hipoxiei, determină o intensificare a eritro-
poiezei şi creşterea numărului de hematii. Creşterea numărului peste
6,5x106/mm3 = poliglobulie. în cursul zilei apar variaţii ale numărului de
hematii de ± 10-15% în legătură cu digestia, efortul fizic, termoreglarea.
în condiţii patologice, numărul hematiilor creşte aparent ori de
câte ori se reduce volumul plasmatic (hemoconcentraţie) şi scade după
ingerare de lichide sau după hemoragii şi faza de refacere a plasmei (la
2-6 zile) care precedă refacerea hematiilor.

31
 Structura şi compoziţia eritrocitelor
Hematiile sunt formate din:
- stromă = reprezintă resturi ale structurii celulare;
- membrana eritrocitară;
- hemoglobina.
Hemoglobina este o cromoproteină, formată din 4 subunităţi, fiecare
subunitate conţine un hem şi un polipeptid numit globină. Globina
diferă după specie şi chiar după individ. Există două tipuri de
hemoglobina umană:
- Hb A, prezentă în cantitatea cea mai mare, conţine 2 lanţuri
polipeptidice α şi 2 lanţuri β.
- Hb An în proporţie mai mică; şi alte şase tipuri de Hb în cantităţi
mici, printre care şi Hb fetală (HbF).
în condiţii fiziologice, Hb - nemia la bărbat = 13,5-17 g% şi la
femeie = 12-15 g%.
Proprietăţile eritrocitului
1. elasticitate = proprietatea de a se deforma tranzitor la trecerea
prin capilare de calibru redus.
2. permeabilitate selectivă = sunt permeabile pentru apă, anioni,
glucoza, uree şi impermeabile pentru cationi, excepţia K + şi H+.
1. asigură pH-ul sanguin la valorile normale (7,35-7,40).
2. asigură transportul gazelor în sânge (O 2 şi CO2).
3. proprietatea de a hemoliza (= eliberarea Hb sub acţiunea unor
factori hemolitici).
6. proprietatea de a se menţine suspendate în plasma sanguină.
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) reprezintă opusul proce
sului menţinerii în suspensie a hematiilor.
Valoarea fiziologică este de 6-8 mm/h la bărbat şi 10-16 mm/h la
femeie.
După 24 ore limita de separare dă valoarea hematocritului, sedi-
mentarea entrocitelor fiind totală.

Reglarea eritropoiezei
Eritrocitele se formează în măduva roşie a oaselor. La naştere în-
treaga măduvă osoasă este hematopoietică. La adult 50% din măduva
osoasă păstrează această proprietate (oasele late şi scurte).
Reglarea numărului de eritrocite se face în raport cu presiunea parţială
a O2 din ţesuturi:
- hipoxia are efecte activatoare asupra eritropoiezei (creşte eritropoieza);
- hiperoxia o inhibă (scade eritropoieza).
32
 Durata de viaţă a hematiei este de 120 de zile.
îmbătrânirea eritrocitelor se caracterizează prin reducerea activităţii
enzimatice şi a concentraţiei metaboliţilor.
Moartea hematiei se datorează incapacităţii acesteia de a mai sin-
tetiza proteine şi lipide.
Distrugerea globulelor roşii îmbătrânite se face în sistemul reticulo-
histiocitar din splină, ficat, măduva oaselor, ganglioni. Organul cel mai
important este splina = „cimitirul" globulelor roşii.
Leucocitele sau globulele albe sunt în număr de 4.000-11.000/mm3.
Proporţia leucocitelor în sângele periferic adult se exprimă prin
formula leucocitară. în funcţie de dimensiuni, forma nucleului şi afini-
tatea faţă de coloranţi acizi/bazici, leucocitele se împart în:
- polinucleare sau granulocite:
neutrofile = 40-70%.
eozinofile =1-3%.
bazofile = 0,5%.
- mononucleare sau agranulocite:
r- limfocite = 20-47%.
L monocite = 2-10%.
Creşterea numărului· de leucocite = leucocitoză. Poate apare în
condiţii fiziologice (postprandial, menstruaţie, sarcină) sau patologice
(infecţii acute sau cronice, stări de stress prin hipersecreţie de adrenalină).
Scăderea numărului de leucocite = leucopenie. Leucopenii dramatice
apar în leucemii.

Leucopoieza şi reglarea ei
Leucopoieza se desfăşoară la nivelul ţesutului limfoid (ganglionii
limfatici, splină, tract digestiv - plăcile Peyer, amigdale) şi măduvei
roşii a oaselor.
în ţesutul limfoid, se formează limfoblaştii care trec prin stadiul de
prolimfocite şi ajung în circulaţie ca limfocite adulte.
în măduva osoasă se formează mieloblaştii care trec prin stadiul de
mielocit şi se transformă în granulocite sau polinucleare (= au nucleul
polilobat) care în sângele periferic ajung sub formă de granulocite:
-
eozinofile denumite astfel după afinitatea
-
bazofile
. ... pentru coloranţi acido/bazofili.
- neutrofile ___l r
în sistemul reticulo-histiocitar (SRH), care este format din celule
fixe sau mobile, prezente în diferite ţesuturi ca: splină, ficat - celulele

33
 Kupffer, sânge - monocite, se formează monoblaştii, care se transformă
în forma matură de monocite.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanism neuroumoral, repre-
zentat de centrii hipotalamici şi căi vegetative eferente medulare.
Funcţiile leucocitelor: leucocitele au rol în apărarea antimicrobiană
datorită unor proprietăţi specifice:
1. Mobilitatea se realizează prin mişcările citoplasmatice. Este
specifică neutrofilelor care sunt atrase în zonele cu toxine bacteriene,
corpi bacterieni, unele polipeptide, produşi ai necrozei celulare.
2. Marginalia este proprietatea leucocitelor de a se situa în torentul
sanguin în vecinătatea endoteliului vascular, unde viteza de curgere este
mai mică.
3. Diapedeza este proprietatea de a străbate peretele capilar, la
nivelul joncţiunii dintre 2 celule endoteliate.
4. Fagocitoza = procesul prin care leucocitele înglobează prin
emitere de pseudopode particule străine sau resturi celulare. Se formează
o vacuolă fagocitară unde are loc liza, de către lizozomi, a substanţelor
înglobate.
5. Asigură imunitate organismului (= stare de rezistenţă a organis
mului faţă de agenţi parazitari, bacterieni, viruşi, proteine străine sau
proteine proprii degradate, medicamente, chimicale industriale).
Organismul reacţionează faţă de antigeni prin:
-
imunitate naturală;
-
imunitate dobândită.
In asigurarea imunităţii intervin 2 tipuri de limfocite: Limfocitele T
cu origine în timus în timpul vieţii fetale, apoi în SRH (splină,
ganglioni limfatici, măduva oaselor, ficat, endoteliul se-roaselor,
pereţii alveolelor pulmonare, endoteliul capitar şi ţesutul conjunctiv).
Ele asigură imunitatea celulară.
Limfocitele B, au originea în bursa lui Fabricius la păsări, de unde
şi numele său în echivalentul acesteia la om, măduva oaselor, în prezenţa
antigenului, limfocitele B generează anticorpi care sunt imunoglobuline
asigurând imunitatea umorală.

Trorabocitele
Trombocitele sunt cele mai mici elemente figurate ale sângelui.
Trombocitele nu au o structură celulară propriu-zisă, ci reprezintă
fragmente citoplasmatice.
Trombocitele se formează în măduva roşie hematogenă, din celula
suşe = hemocitoblast care sub influenţa trombopoietinei, un factor
34
umoral, trece în forma de megacarioblast (celula gigant). Aceasta se
divide şi se maturează dând naştere megacariocitelor I, II. III.
Prin fragmentarea citoplasmei se eliberează trombocitele sau plăcu-
tele sanguine care sunt lansate în circulaţie.
Numărul trombocitelor în sângele periferic este de 250.000-
500.000/mm3, fiind menţinut constant prin mecanisme neuromorale.

Proprietăţile trombocitelor
1. formează agregate.
2. adezivitate plachetară.
3. factor de reparare a endoteliului vascular.
4. proprietăţi vasoconstrictoare.
5. participă la retracţia cheagului.
6. intervin în mecanismul intim al coagulării.

Plasma sanguină
în afară de elementele figurate, sângele mai conţine şi plasmă.
Plasma este partea lichidă a sângelui, care se obţine după recolta -
rea şi tratarea sângelui, cu un anticoagulant. Dacă sângele a fost lăsat să
coaguleze, lichidul care se separă de coagul, se numeşte ser.
Plasma conţine fibrinogen, pe când serul nu, deoarece în timpul
coagulării, fibrinogenul se transformă în fibrină insolubilă care intră în
structura cheagului.
Plasma este un lichid transparent, de culoare uşor gălbuie, datorită
pigmenţilor biliari.

5.1.3. Hemostaza
Hemostaza este un proces fiziologic prin care organismul intervine
în oprirea hemoragiei produsă prin leziune vasculară (traumatică, prin
agenţi externi sau interni, sau prin modificarea peretelui vascular).
Prin hemostază se previne pierderea sângelui prin vasele lezate.
Hemostaza cuprinde trei faze:
I. Faza vasculară = spasmul musculaturii netede a vasului lezat şi
îngustarea rumenului. Această vasoconstricţie se produce pe cale reflexă
(prin excitarea terminaţiilor nervoase libere din zona lezată) şi pe cale
umorală (prin serotonina eliberată din trombocitele dezagregate).
II. Faza plachetară = are loc aderarea trombocitelor la suprafaţa
vasului lezat, în straturi succesive, cu formarea cheagului trombocitar,
care include şi alte elemente figurate.

35
 Prin dezagregarea trombocitelor se eliberează, factorul F 3 trombo-
citar care împreună cu tromboplastina tisulară, în prezenţa ADP şi Ca++,
iniţiază coagularea.
III. Faza de coagulare = începe la 15-20 secunde şi este totală la
1-3 min., determinând formarea unui dop care ocluzionează vasul după
3-6 min.
Există 2 tipuri de coagulare:
- intrinsecă - declanşată de factori care se găsesc în sânge.
- extrinsecă - în care intervin şi factori tisulari.
Coagularea se desfăşoară în 4 faze (fig. 9):
1. formarea tromboplastinei = constă în formarea factorului de
conversie al protrombinei, declanşată prin mecanism extrinsec sau in
trinsec.
2. formarea trombinei = protrombină inactivă este transformată de
tromboplastina în trombină.
3. transformarea fibrinogenului în fibrin ă = sub acţiunea trombinei,
fibrinogenul solubil se transformă în fibrină insolubilă, în prezenţa F 13.

Grupa sanguină Aglutinogen Aglutinină

1(0) - α, β donator universal
II (A) A P
III (B) B oc
IV (AB) AB - primitor universal

4. retracţia cheagului = cu reţinerea elementelor figurate în reţeaua

de fibrină şi expulzarea în exterior a serului.

5.1.4. Grupele sanguine şi sistemul Rh.

Sistemul ABO
Eritrocitele conţin în membrană substanţe receptoare numite sub-
stanţe de grup asemănătoare unor antigène = aglutinogene, care sub
acţiunea unor factori aflaţi în plasma altor persoane, numiţi aglutinine,
determină aglutir, ;ea globulelor roşii, în prezenţa complementului seric
se produce hemoliza.
Cei mai importanţi aglutinogeni aparţin sistemului ABO şi sunt
denumiţi OAB, fiind astfel repartizaţi încât aceluiaşi individ îi lipsesc
din plasmă aglutininele corespunzătoare (respectiv anti A sau anti B).
36
 MECANISM EXTRINSEC MECANISM INTRINSEC

faj
SÂNGE + ŢESUTURI SÂNGE IN CONTACT
LEZATE CU SUPRAFEŢE
s -J UMECTABILE
TROMBOCITE
TROMBOPLASTINA „ _
F
TISULARĂ
u

FACTOR DE CONVERSIE FACTOR DE CONVERSIE

AL PROTROMBINEI AL PROTOMBINEI
(TR OMB OPLASTINA) (TROMBOPLASTINA)

LIPIDE
κ, ζ
3 °q PROTROMBINA

O a;
i*, K
FIBRINOGEN

a; U Ca

FIBRINA

TROMBOSTENINA

CHEAG + SER SANGUIN

9. - Schema coagulării sânge/ui.

37
 în funcţie de repartizarea aglutininelor şi aglutinogenelor, la om se
întâlnesc 4 grupe sanguine în sistemul ABO.
Grupele sanguine
Grupa I sau O, nu conţine aglutinogen, dar conţine aglutininele α
şi β.
Grupa II sau A, conţine aglutinogenul A şi aglutinina p.
Grupa III sau B, conţine aglutinogenul B şi aglutinina a.
Grupa IV sau AB, conţine ambele aglutinogene A şi B şi nu are
aglutinine.
Deci sângele izogrup nu conţine aglutinina şi aglutinogenul cores-
punzător, deoarece s-ar produce aglutinarea. Acest lucru este primordial
în cazul transfuziilor, pentru a se evita situaţiile de incompatibilitate de
grup (hemoliza).
Sângele de grup O poate fi transfuzat indivizilor aparţinând aceluiaşi
grup, dar şi la celelalte grupe, pentru că nu conţine aglutinogenele A şi B.
Se numeşte donator universal.
Sângele de grup A poate fi transfuzat indivizilor aparţinând aceluiaşi
grup, precum şi celor din grupul AB.
La fel şi sângele de grup B.
Sângele de grup AB poate fi transfuzat numai indivizilor aparţinând
aceluiaşi grup, dar pentru că nu are aglutinine, poate primi sânge de la
orice grup = este primitor universal.
Antigenul specific A şi B poate fi întâlnit şi în alte ţesuturi: sto -
mac, intestin, rinichi, suprarenale, splină, precum şi în secreţia salivară
şi sucul gastric.
Nu toţi indivizii secretă antigène specifice, astfel se disting indivizi
secretari şi indivizi nesecretori. Proprietatea de a secreta antigène prin
salivă, suc gastric, este transmisă genetic. Identificarea antigenelor spe-
cifice este folosită în medicină legală. Antigenele lipsesc din:
— sistemul nervos;
- LCR;
- testicul.

Determinarea grupului sanguin

Compatibilitatea de grup sanguin între sângele primitorului şi al
donatorului se stabileşte cu ajutorul hemotestelor de compatibilitate: pe
2 lame se pune câte o picătură de ser din sânge de grup A, iar pe
cealaltă de grup B. Se plasează apoi câte o picătură din sângele al cărui
grup urmează a fi stabilit:
38
Sânge necunoscut Ser din grup A Ser din grup B Grupa căreia îi aparţine
x - - grup 0
x + - grup B
x - +· grup A
-l-
x + grup AB

Legendă:
+ = aglutinare prezentă;
- = aglutinare absentă.

Hemotestul Beth-Vincent
- dacă sângele nu aglutinează în nici unul din seruri, aparţine gru
pului O.
- dacă aglutinarea se face în serul din sângele de grup A care
conţine aglutinare /?, sângele este grup B.
- dacă aglutinează în serul din sângele B care conţine aglutinare a,
sângele este de grup A.
- dacă aglutinarea se produce în ambele seruri, sângele aparţine
grupei AB.
Caracterele antigenice OAB se transmit ereditar, caracterele A şi B
fiind dominante, iar O recesiv.
La stabilirea paternităţii, incompatibilitatea de grup sanguin serveşte
numai la excluderea paternităţii, întrucât compatibilitatea nu constituie
o dovadă.
în afara acestor antigène, eritrocitele umane mai conţin un agluti-
nogen numit Factorul Rh (rhesus) descoperit prima dată în eritrocitele
maimuţei Maccacus Rhesus.
Factorul Rh
Acesta este prezent în sângele europenilor în proporţie de 85% din
cazuri şi de 100% la asiatici, eschimoşi, amerindieni şi negri.
Subiecţii umani care prezintă acest antigen sunt Rh+. iar cei care
nu îl posedă sunt Rh-.
Transfuziile multiple cu sânge Rh+ Ia subiecţi Rh-, precum şi fe -
meile Rh- care nasc copii Rh+, determină apariţia unor accidente grave:
- şocul hemolitic care apare la transfuzia de sânge incompatibil ce
poate duce la moarte prin anurie.
- eritroblastoza feîală sau boala hemolitică a noului născut prin
incompatibilitate Rh feto-maternă.

39
 5.2. Limfa 7
Limfa este un lichid transparent, uşor gălbui, care conţine globule
albe şi în special limfocite.
Compoziţia limfei depinde de activitatea ţesutului în care se for-
mează. Limfa conţine mai puţine proteine decât plasma şi în special
fibrinogen, ceea ce îi conferă proprietatea de a coagula.
Funcţiile limfei
- rol de apărare prin limfocitele conţinute;
- rol în absorbţia grăsimilor (60% dintre acestea sunt absorbite în
limfă, trecând apoi în circulaţia sanguină).
Circulaţia limfei
Factorul esenţial care determină circulaţia limfatică este reprezen-
tat de diferenţa de presiune dintre lichidul interstitial la nivel capilar şi
presiunea din venele mari în care se varsă vasele limfatice, ceea ce
determină deplasarea limfei din regiunea tisulară spre sistemul venos.
Un alt factor care intervine în circulaţia limfei este contracţia muscu-
lară, care „stoarce" limfa din diferite ţesuturi.
Vasele limfatice mari sunt prevăzute cu un sistem valvular, care
asigură deplasarea limfei într-o singură direcţie.
Circulaţia limfatică este influenţată de presiunea negativă din cutia
toracică şi de gravitaţie.
Limfa provine din plasma interstiţială, care reprezintă o parte din
plasma sanguină ce a fost filtrată prin endoteliul capilarelor din ţesuturi.
Prin limfă se întorc în circulaţia sanguină venoasă produşi de
dezasimilaţie şi secreţie.
Limfa circulă în organism prin sistemul limfatic, care este alcătuit din:
- capilare limfatice;
- trunchiuri colectoare limfatice;
- ganglioni limfatici.

6. Apa în organism

Apa reprezintă 50-90% din greutatea organismului uman. Are rol

în organizarea materiei vii şi constituie solventul: . - - în care
se desfăşoară reacţiile vitale;
- care vehiculează în, şi dinspre organism diferite substanţe.

40
 6.1. Repartizarea apei în organism
Cantitatea de apă a ţesuturilor variază direct proporţional cu inten-
sitatea proceselor vitale:
- organismul copilului conţine în perioada de creştere 70-80% apă.
- la adult 60-70%.
- peste 60 ani, scade sub 58%.
Variaţiile mari ale conţinutului de apă se datoresc şi ţesutului gră-
sos, care este inegal reprezentat.
în organism apa se repartizează în 2 compartimente principale:
1. Apa intracelulară face parte din structura celulei. Ea reprezintă
40% din greutatea corpului şi 2/3 din apa totală a organismului.
(LIC = lichid intracelular).
2. Apa extracelulară reprezintă mediul intern al organismului.
Reprezintă 20% din greutatea corpului şi 1/3 din apa totală a organis
mului (LEC = lichid extracelular).
LEC este format din mai multe subcompartimente:
- plasma sanguină sau compartimentul intravascular.
- apa transcelulară (formată din LCR, lichidele intraoculare, pleu
ral, pericardial, peritoneal, sinovial, secreţia sudorală).
- apa depozitată în substanţa fundamentală a ţesuturilor de susţinere
(colagen, ţesut conjunctiv şi cartilaginos osos).
- lichidul interstitial care se găseşte în afara pereţilor vaselor san
guine, între aceştia şi membranele tuturor celulelor.
Mediul intern al organismului este reprezentat de fapt de:
- plasma sanguină;
- lichidul interstitial.
Intre lichidul interstitial şi plasmă există un schimb intens de
substanţe.
Organismul conţine 60% apă şi 40% substanţe solide (carbon, hi-
drogen, oxigen, azot, electroliţi şi oligoelemente).
Aceste substanţe se găsesc solvite în lichidele organismului asigu-
rând presiunea osmotică.

6.2. Presiunea osmotică

Presiunea osmotică a lichidelor organismului este uniformă, deşi

extracelular predomină ionii de Na +, Cl~ şi CO3H~, iar intracelular K + şi
Mg4f , neutralizaţi de anioni, proteine şi fosfaţi.
 Uniformitatea osmotică în condiţiile inegalităţii ionilor în LEC şi
LIC, se datorează faptului că membranele celulare sunt foarte permeabile
pentru apă. Ca urmare toate lichidele organismului vor avea aceeaşi
valoare a presiunii osmotice 6,7 atm sau 5300 mm Hg sau 310 m osm%u.
Constanţa presiuni osmotice a lichidelor organismului este un fac-
tor homeostatic foarte important.

6.3. Presiunea coloidosmotică a lichidelor biologice

Presiunea coloidosmotică a sângelui este de 25 mm Hg sau 350 cm

H?O, datorită conţinutului ridicat de substanţe proteice (6-8 g%) în
special albumine serice.
Presiunea coloidosmotică a sângelui are rol în schimburile capilare.

Presiunea coloidosmotică a lichidului interstitial

Concentraţia proteinelor în lichidul interstitial este inferioară celei
sanguine, depinzând de structura capilarelor diferitelor organe.

Presiunea coloidosmotică inlracehdară

Intracelular, concentraţia proteinelor este superioară celei din lichi-
dul interstitial.
Prin pompa de ioni, celula evacuează Na+ din mediul intracelular,
reţinând K4, ceea ce determină schimbul pasiv de K + şi apă prin mem-
brană. Se asigură astfel echilibrul osmotic între lichidul interstitial şi cel
intracelular.

6.4. Sisteme tampon

Sângele are o reacţie uşor alcalină, pH = 7,35-7,40.

pH-ul sângelui este menţinut la valori constante prin mecanisme de
reglare fizico-chimice (sistemele tampon) şi prin mecanisme biologice
de reglare.
Cele mai importante sisteme tampon ale sângelui sunt:
- sistemul hemoglobina acidă sau hemoglobinat de potasiu;
- sistemul acid carbonic sau carbonat de natriu.

42
 6.5. Reglarea biologică a reacţiei sângelui
Se face prin:
1. sistemul respirator (prin ventilaţia pulmonară).
2. rinichi (prin care se elimină fie excesul de baze. fie excesul de
acizi, prin intermediul amoniacului).
3. ficat (care transformă acidul lactic în glicogen şi neutralizează
prin conjugare unii acizi rezultaţi din metabolism).
4. piele care asigură echilibrul acido-bazic (deci pH-ul sanguin),
prin glandele sudoripare a căror secreţie sudorală (reacţia ei) deviază
spre pH sanguin.
5. glandele digestive, în acidoze, aciditatea sucului gastric este mai
exprimată şi invers în alcaloză.
 Capitolul III

Osteologic şi artrologie.
Aplicaţii medicale privind osteologia

1. Aspecte generale privind sistemul osos

Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos şi sistemul
muscular; ambele asigură susţinerea corpului şi posibilitatea de deplasare.
Sistemul osos = totalitatea oaselor din corp.
Datorită compoziţiei chimice şi arhitecturii substanţei osoase, oa-
sele au proprietatea de a rezista la:
• presiune;
• tracţiune;
• torsiune.

1.1. Rolul oaselor în organism

1. determină forma corpului, iar împreună cu articulaţiile dintre ele,
asigură suportul părţilor moi.
2. participă la formarea cavităţilor de protecţie ale unor organe
(cutia craniană, canalul vertebral, cutia toracică, bazinul).
3. sunt organe ale mişcării pentru că participă la formarea
articulaţiilor şi servesc ca puncte de inserţie pentru muşchi.
4. măduva roşie (din epifizele oaselor lungi, din oasele late şi
scurte), are rol în hematopoieză.
5. depozit de substanţe fosfocalcice, pe care organismul le poate
mobiliza la nevoie (sarcină).

1.2. Morfologia oaselor

Forma oaselor este adaptată funcţiilor pe care le îndeplinesc în

organism.
44
 Se împart în 3 categorii:
— oase lungi;
- oase late;
- oase scurte.
în canalul medular şi areolele ţesutului spongios se găseşte măduva
oaselor, care se prezintă sub 3 varietăţi:
1. măduva roşie sau hematopoietică se găseşte în majoritatea oase
lor latului şi în oasele scurte şi late ale adultului. Are rol în formarea
globulelor sângelui.
în perioada de dezvoltare a osului, măduva roşie participă la pro-
cesul de osteogeneză, prin osteoblaştii şi osteoclaştii diferenţiaţi din
celule conjunctive medulare, în fracturi, intervine în formarea căluşului.
2. măduva galbenă se află în toate oasele adultului, excepţie oasele
late şi scurte. Se caracterizează prin conţinutul în celule adipoase, care
îi dau culoarea galbenă. Este un depozit de grăsimi al organismului.
3. măduva cenuşie se găseşte în oasele vârstnicului. Este formată
preponderent din ţesut conjunctiv şi are rol de umplutură.
Măduva oaselor alcătuieşte cu osul. un întreg morfofuncţional, având
aceeaşi inervaţie şi vascularizaţie.
Periostul este o membrană conjunctivă care înveleşte osul, cu excepţia
suprafeţelor articulare.
Este bogat inervat şi vascularizat.
Prin stratul intern, periostul participă la formarea osului, celulele
sale transformându-se în osteoblaşti atât în perioada de dezvoltare a
osului, cât şi în caz de fracturi, formând căluşul.
Vascularizaţia osului este asigurată de artere şi vene.

1.3. Osteogeneză
Procesul de formare al osului se numeşte osteogeneză.
Formarea scheletului osos, caracteristic adultului, din scheletul
cartilaginos al embrionului şi fătului, presupune un lung proces care se
încheie în jurul vârstei de 25 ani.
Osteogeneză este de 2 tipuri:
- osificarea de membrană sau desmală, prin care în modelul con
junctiv al osului, apar puncte de osificare care se întind în pată de ulei.
Celulele conjunctive se transformă în osteoblaşti şi secretă oseină. Prin
impregnare cu săruri de Ca ++, în prezenţa fosfatazelor alcaline, se for
mează osul primar.
45
 în faza următoare acesta va fi modelat prin procese de distrugere
şi remodelare osoasă sub acţiunea osteoclastelor şi a fosfatazei acide,
formându-se osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristic oaselor cutiei craniene,
oaselor feţei; prin osificare de membrană se face creşterea în grosime a
osului şi se formează căluşul după fracturi.
- osificarea de cartilaj sau encondrală, prin care celulele cartila-
ginoase se hipertrofiază şi degenerează. Substanţa fundamentală a car
tilajului se distruge parţial, iar restul se va impregna cu calciu.
în faza următoare, din membrana care înveleşte matricea cartilagi-
noasă a osului (pericondru) pleacă muguri conjunctivo-vasculari spre
celulele cârtiiagmoase distruse şi începe procesul de osteogeneză.
Celulele acestui ţesut devin osteoblaşti şi secretă oseina care se
impregnează cu săruri de calciu şi formează osul primar.
în oasele lungi, mugurii conjunctivo-vasculari formează canalul
medular.
în ultima fază are loc distrugerea şi remodelarea osoasă, sub acţiunea
osteoclastelor şi se formează osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristică majorităţii oaselor corpu-
lui şi totodată astfel se face creşterea în lungime a osului (la nivelul
cartilajelor de creştere diafizo-epifizare).
Osteogeneză este un proces general al organismului controlat de
sistemul nervos care coordonează activitatea mai multor factori:
- mecanici;
- endocrini (hormoni hipofizari, tiroidieni, sexuali);
- vitamine (vit. D);
- enzimatici (fosfatazele alcalină şi acidă);
- factori metabolici.

2. Aspecte generale privind sistemul articular

Articulaţiile sunt organe de legătură dintre oase. Forma şi structura
articulaţiilor este adaptată rolului pe care îl îndeplinesc în organism:
- participă la mişcările diferitelor segmente ale corpului;
- rezistenţă la presiune şi tracţiune.
Există 2 mari tipuri de articulaţii:
- sinartroze sau articulaţii fixe sau articulaţii cu mobilitate redusă;
- diartroze sau articulaţii mobile.

46
 Sinariroze
Sinartrozele sunt articulaţii cu mobilitate redusă sau lipsite de
mobilitate.
Sinartrozele nu au cavitate articulară. Oasele se articulează prin
ţesut fibros. cartilaginos sau osos. Ex.: suturile oaselor craniului, carti-
lajele costale, discurile intravertebrale, simfizele.
Diartroze
Diartrozele sunt articulaţii mobile, care prezintă cavitate articulară.
Elemente componente ale unei diartroze (fig. 10): 1. feţele articulare =
suprafeţele netede de la extremităţile oaselor care urmează să se
articuleze.

Cartilaj articular
Capsula articulară
Sinoviala Cavitate articulară
Fig. 10. - Diarlroza.

2. cartilajul articular = ţesutul cartilaginos care

Fata articulară
acoperă fetele arti
culare. Se continuă cu periostul oaselor. Pe el se însera
membrana sinovială.
3. discul sau meniscul articular se interpune între feţele
articulare care
nu se potrivesc/incongruente. Ex.: meniscurile articulaţiei
genunchiului.
4. capsula articulară = este un manşon fibros, care
se insera pe
oasele ce se articulează. Este căptuşită la interior de
membrana sinovială,
iar la exterior este întărită de ligamente. Are rolul de a
menţine în
contact fetele articulare. La interior delimitează cavitatea articulară.
47
 5. ligamentele sunt formaţiuni fibroase care se prind pe oasele
articulaţiei. 'l
6. membrana sinovială formează stratul intern al capsulei articulare l
şi se insera pe os la periferia cartilajului articular. Este bogat vascula- |
rizată şi inervată.
7. cavitatea articulară este spaţiul virtual din interiorul articulaţiei,
care conţine o lamă fină de lichid sinovial.
Mişcările în articulaţii sunt de 2 feluri:
- de alunecare;
- de rotaţie.
Tipuri de mişcări în articulaţii
1. Flexia = mişcarea prin care cele 2 segmente articulate se apropie
unul de altul.
2. Extensia = mişcarea opusă flexiei. Axul flexiei şi extensiei este
transversal.
3. Adducţia = membrele sau segmentele se apropie de corp (de
planul medio-sagital).
4. Abducţia = mişcarea opusă adducţiei. Adducţia şi abducţia sunt
mişcări de lateralitate. Axul lor este sagital (antero-posterior).
5. Circumducţia = mişcarea complexă care le totalizează pe cele de
mai sus şi le asociază cu rotaţia.
6. Rotaţia laterală şi medială, se face în jurul unui ax vertical,
rotând în afară sau înăuntru, un segment, membrele sau trunchiul.
7. Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care:
- policele
- halucele
- antebraţul

se rotesc medial
în jurul axului longitudinal.
- planta
8. Supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei.

3. Axe şi planuri de orientare în organismul uman 3. 1.

Regiuni anatomice

Corpul uman este alcătuit din următoarele segmente:

- cap;
- gât;
- trunchi;
- membre.

48
 Capul este alcătuit din 2 porţiuni: craniană, corespunzătoare neu-
rocraniului sau cutiei craniene şi regiunea facială, faţa.
Gâtul este segmentul anatomic care leagă capul de trunchi.
Trunchiul este format din 3 segmente suprapuse: toracele, abdome-
nul şi bazinul care conţin în interior cavităţile toracică, abdominală şi
pelviană, cu viscerele respective.
Cavitatea toracică este separată de cea abdominală prin muşchiul
diafragm. Cavitatea abdominală se continuă cu cea pelviană, care este
închisă de planşeul pelvi-perineal sau diafragmă pelvină.
Toracele este alcătuit din următoarele regiuni (fig. 11):
- anterioară ce cuprinde regiunea:
• sternală;
• infraclaviculară;
• mamară.
- laterală sau costală.
- posterioară formată din regiunea:
• suprascapulară;
• scapulară;
• interscapulară;
• infrascapulară.
Abdomenul cuprinde următoarele regiuni (fig. 11 şi fig. 14):
- etajul abdominal superior format median de regiunea epigastrică
(între rebordurile costale), iar lateral de hipocondrul drept şi stâng, care
se întind în sus până la linia convenţională care corespunde cupolei
diafragmatice.
- etajul abdominal mijlociu este format:
- medial de regiunea ombilicală sau mezogastrică;
- lateral de regiunile abdominale laterale, flancul drept şi stâng.
- etajul abdominal inferior cuprinde:
- median, regiunea hipogastrică sau supravezicală;
- lateral, regiunile inghinale sau fosele iliace dreaptă şi stângă;
- regiunile posterioare abdominale corespund regiunilor lombare.
Bazinul are:
- anterior, regiunea pudentală, corespunzătoare organelor genitale

externe;
- inferior, regiunea perineală;

49
 Fig. 11. — Regiuni anatomice -faţa anterioară a trunchiului.

50
 51

Fig. 14. - Regiuni anatomice - faţa posterioară.

 - posterior, regiunea sacrală;
- postero-lateral, regiunile fesiere.
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară.
Porţiunea lor liberă este formată din braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană.
Partea lor liberă este alcătuită din coapsă, gambă şi picior.

4. Scheletul omului şi articulaţiile

4 . 1 . Scheletul şi articulaţiile trunchiului

4.1.1. Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este segmentul axial al scheletului trunchiului,
alcătuit din 33-34 vertebre (fig. 12).
Vertebrele se dispun metameric (una deasupra celeilalte) şi sunt
împărţite după regiunile cărora le aparţin în:
- vertebre cervicale (7);

- vertebre toracale (12);

- vertebre lombare (5);

- vertebre sacrale (5) sudate între ele;

- vertebre coccigiene (4-5) sudate între ele.

Caracterele comune ale vertebrelor

Vertebra tip se compune din:
- corpul vertebrei, o masă osoasă dispusă anterior;

- arcul vertebrei, dispus posterior şi sudat de corpul acesteia;

- gaura vertebrală, situat între corpul şi arcul vertebrei. Prin supra

punerea găurilor vertebrale se formează canalul vertebral care conţine
măduva spinării (fig. 13);
- apofizele transverse, prelungiri laterale ale arcului vertebral, care
servesc inserţiilor musculare;
- apofiza spinoasă = prelungirea posterioară şi mediană a arcului
vertebral.
Coloana vertebrală fiind supusă greutăţii trunchiului, capului şi
membrelor superioare, datorită staţiunii bipede, îşi măreşte rezistenţa
prin formarea unor curburi în plan sagital şi frontal. Aceste curburi
asigură elasticitatea coloanei.
52
aa' = diametrul biscapular Frontal
bb' = diametrul bispinos
ce' = diametrul bitrohanterian

Clavicula

Acromion

Vertebre lombare

Creasta iliacă

Trohanterul
mare
Radius
Carpienc
Metacarpiene
Falange

Tarsiene
Tarsiene
Metatarsiene
Falange

Fig. 12. — Schelend corpului uman.

5
3
 Corpul vertebrei Gaura

vertebrală Pedicul

vertebral Apofiza

transversă,
Procesul .——.
— ^_- —
_________
articular superior ^ \Jf "71№ V
^^ Procesul accesor

Procesul
mamilar
Lamina

Apofiza spinoasă

Fig. 13. - Vertebra a 2-a lombară.

Curburile în plan sagital sunt:

- cervicală cu concavitatea orientată posterior, numită lordoză
cervicală;
- toracală cu convexitatea orientată posterior, numită cifoză
toracală;
- lombară cu concavitatea orientată posterior, numită lordoză
lombară;
- sacro-cocc'giană cu convexitatea posterior, între ultima vertebră
lombară (L5) şi prima vertebră sacrală (S,), datorită înclinaţiei bazinu
lui, se formează unghiul promontoriu, care bombează anterior.
Curburile în plan frontal sunt: în regiunea cervicală
inferioară în regiunea toracală superioară cu convexitatea la
p dreapta pentru dreptaci -, numită scollQză toracală L stânga
J
pentru stângaci
Scolioza toracală se produce prin tracţiunile musculare ale mem-
brului superior drept şi respectiv stâng.
In cazuri patologice curburile sunt mult mai pronunţate, se asocia-
ză între ele şi poartă numele de cifo-scolioze (toracică, lombară).
54
 Articulaţiile coloanei vertebrale
Coloana vertebrală prezintă următoarele articulaţii:
1. intervertebratele prin care vertebrele se articulează între ele;
sunt articulaţii cu mobilitate redusă. Din sumaţia mişcărilor posibile
între vertebre, se obţin mişcările ample ale coloanei ca întreg.
între vertebre există articulaţii ale:
- corpurilor vertebrale;
- arcurilor vertebrale.
Coloana vertebrală realizează mişcări de flexie şi extensie,
latero-flexie şi rotaţie.
2. cranio-vertebrală între:
- condilii occipitali şi atlas;
- atlas şi axis.
Mişcările posibile la nivelul acestor articulaţii sunt de rotaţie, flexie
şi extensie şi latero-flexie ale capului şi gâtului.
3. costo-vertebrale care leagă coastele de vertebre şi au rol impor
tant în mecanica respiraţiei.
4. sacro-iliacă prin care sacrul se leagă de osul iliac. Mişcările în
această articulaţie sunt foarte reduse, de basculare anterioară şi poste-
rioară în jurul axului transversal. Transmite greutatea corpului spre
centura pelviană şi membrele inferioare.

4.1.2. Scheletul şi articulaţiile toracelui

Scheletul toracelui este alcătuit posterior din coloana vertebrală, ante-
rior de stern, iar între ele se dispun coastele şi cartilajele costale (fig. 12).
Scheletul posterior al toracelui este reprezentat de cele 12 vertebre
care alcătuiesc coloana toracică şi care se articulează cu coastele.
Sternul este un os lat, situat pe linia mediană anterioară a toracelui.
Este alcătuit din 3 părţi: manubriul, corpul şi apendicele xifoid.
Prin marginea superioară, manubriul sternal se articulează cu cla-
vicula.
Feţele laterale ale manubriului şi sternului (corpul) prezintă incizuri
prin care se face articularea cu cele 7 perechi de coaste (articulaţii
sţerno-costale).
Coastele sunt 12 perechi de arcuri osoase, care fac legătura între
coloana vertebrală toracală şi stern.
Fiecare coastă prezintă o porţiune osoasă şi una cartilaginoasă.
Primele 7 perechi de coaste se articulează direct cu sternul prin
cartilajul costal şi se numesc coaste adevărate. Perechile VIII, IX, X se
articulează printr-un cartilaj comun cu al perechii VII. de stern şi for-
mează rebordul costal. Perechile XI şi XII se termină liber în peretele
abdominal şi se numesc coaste flotante. Perechile VIII, IX, X, XI, XII
se numesc şi coaste false.
Coastele împreună cu sternul şi coloana vertebrală alcătuiesc tora-
cele osos sau cutia toracică, rezistentă, elastică şi mobilă într-un anume
grad. Aceasta delimitează cavitatea toracică.
Forma toracelui variază cu vârsta, tipul constituţional şi tipul res -
pirator (toracic sau abdominal).
La copil are formă de pâlnie, la adult formă de trunchi de con, lăţit
transversal şi cu baza mare în jos.
Mişcările respiratorii sunt rezultatul contracţiei muşchilor inspira-
tori şi constau în ridicarea şi coborârea coastelor, care prin intermediul
cartilajelor costale deplasează sternul, mărind şi micşorând diametrele
cutiei toracice.

4.2. Scheletul şl articulaţiile capului

Totalitatea oaselor capului formează craniul (fig. 15).
Craniul este alcătuit dintr-un etaj superior, neurocraniul în care se
găseşte creierul şi unul inferior, viscero-craniul ce cuprinde cavitatea
bucală, nazală, organele de simţ.
Neurocraniul formază cutia craniană în care este adăpostit creierul.
Cutia craniană prezintă bolta craniană şi baza craniană.
Oasele neurocraniului sunt în număr de opt, dintre care:
- 2 perechi - oasele temporale şi parietale;
- 4 neperechi - frontal, etmoid, sfenoid şi occipital.
Articulaţiile dintre oasele cutiei craniene se numesc suturi.
Faţa externă a oaselor cutiei craniene este învelită de periost, iar pe
faţa internă se află una dintre cele 3 foiţe de înveliş ale creierului, dura
mater (celelalte sunt arahnoida şi pia mater). Dura mater aderă de os,
deşi poate fi decolată, şi contribuie la creşterea rezistenţei craniului.
Viscerocraniul este format din 14 oase, dintre care 6 sunt perechi
şi 2 neperechi.
Viscerocraniul este centrat de osul maxilar, os pereche, fixat de
baza craniului şi de un os mobil, nepereche, mandibula, articulat prin
articulaţia temporomandibulară, de baza craniului.
Viscerocraniul este adaptat funcţiei de masticaţie, respiraţie şi lim-
bajului articulat.
Legarea capului de coloana vertebrală se face prin articulaţia
cranio-vertebrală.
 Parietal

Zigomatic
Mandibula

Occipital

Procesul mastoţd
Meatul acustic extern
3
rocesul zigomatic
Temporal

Fig. 15. - Oasele craniului.

4.3. Scheletul şi articulaţiile membrului superior

Scheletul membrului superior este alcătuit din centura scapulară şi
membrul superior propriu-zis (fig. 12 şi fig. 16).
Centura scapulară este formată din claviculă şi scapula.
Ele formează o centură deschisă posterior, cu distanţă între cele
2 scapule.
• Clavicula este situată anterior şi se întinde transversal, de la
manubriul sternului până la scapula. Clavicula se formează prin osifica-
re desmală. în diafiza ei apare primul punct de osificare al scheletului.
Dezvoltarea claviculei este condiţionată de mişcările de lateralitate
ale membrului superior, abducţia şi adducţia.
Clavicula este aşezată sub piele şi formează limita dintre gât şi
trunchi. Are forma literei S, în poziţie culcată.
• Scapula se aplică pe faţa posterioară a toracelui. Este un os lat
şi subţire, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Lărgirea bazei şi
dezvoltarea spinei scapulei măresc capacitatea funcţională a membrului
superior, pe ea prinzându-se mulţi muşchi.

57
 Carpiene

Metacar
Humérus
piene

-
F

Αχ de flexie
-extensie la nivelul
_./_, articulaţiei cotului

Ulna

Radius

Ax de flexie
extensie la nivelul
articulaţiei pumnuli

Vedere posterioarà Vedere anterioară

Fig. 16. Humérus fi scapula, vedere anterioară şi posterioară.

Spina scapulei se termină lateral cu o prelungire turtită de sus în

jos, numită acromion prin care se face articularea cu clavicula. Acro-
mionul se află deasupra articulaţiei scapulo-humerale.
Unghiul lateral al scapulei prezintă o cavitate articulară numită
cavitate glenoidă care se articulează cu capul osului humérus, formând

58
articulaţia scapulo-humerală sau a umărului. Scapula se leagă de torace
prin muşchi.
Scheletul membrului superior propriu-zis este format din:
-
scheletul braţului - humérus;
-
scheletul antebraţului - radius şi ulna;
-
scheletul mâinii - oasele carpiene, metacarpiene şi falange.
-
Humerusul este un os lung, alcătuit din corp şi 2 epifize.
Epifiza superioară prezintă un cap articular cât 1/3 dintr-o sferă,
numit capul humeral prin care se articulează cu cavitatea glenoidă a
scapulei.
Epifiza inferioară este mult lăţită transversal. Ea prezintă lateral o
faţă articulară sferică, numită condilul humeral prin care se face articu-
larea cu capul radiusului.
Medial prezintă o faţă articulară în formă de mosor prin care se
articulează cu ulna. Pe faţa posterioară a epifizei inferioare se află fosa
olecraniană, situată deasupra trohleei (mosorului) humeral. In fosa ole-
craniană pătrunde olecranul ulnei.
Radiusul este de asemenea un os lung, format din diafiză şi
2 epifize.
Capul radiusului sau epifiza superioară se articulează cu condilul
humeral, pe de o parte şi cu epifiza superioară a ulnei, formând articulaţia
radio-ulnară superioară.
Epifiza inferioară este mult mai voluminoasă şi are forma de pris-
mă patrulateră. Faţa ei laterală se prelungeşte în jos cu o proeminenţă
ascuţită, apofiza stiloidă a radiusului.
Inferior, epifiza inferioară se articulează cu primul rând al oaselor
carpului, formând articulaţia cranio-carpiană (scafoid şi semilunar).
Marginea medială a corpului radiusului este legată de marginea
laterală a corpului ulnei prin membrana interosoasă.
- Cubitus sau ulna este osul medial al scheletului antebraţului.
Epifiza superioară este mai voluminoasă şi prezintă anterior o faţă
articulară scobită, numită incizură trohleară prin care se articulează cu
trohleea humerală formând articulaţia humero-ulnară.
Epifiza inferioară sau capul ulnei este mai mică şi prezintă medial
apofiza stiloidă ulnarâ. Lateral capul ulnei se articulează cu radiusul,
formând articulaţia radio-ulnară inferioară. Inferior capul ulnei se arti-
culează cu osul piramidal al carpului.
- Scheletul mâinii este format din:
- oasele carpiene, în număr de opt dispuse pe 2 rânduri transver
sale. Oasele carpiene se articulează între ele; superior se articulează cu

59
 oasele antebraţului, articulaţia radio-
şi cubito-carpiană; inferior se arti-
culează cu metacarpienele prin arti-
culaţiile carpo-metacarpiene.
- oasele metacarpiene sunt în
număr de 5. Se articulează cu rân
dul inferior carpian prin articulaţia
carpo-metacarpiană şi cu prima fa
langă a degetelor (proximală) -
articulaţiile metacarpo-falangiene.
- falangele - cu excepţia dege
tului mare sau police care are nu
mai 2 falange, restul degetelor au
câte 3 falange. Privite de sus în jos
falangele se numesc proximală, me
die şi distală.
Falangele se articulează cu
metacarpul şi între ele prin articu-
laţiile interfalangiene.

Articulaţiile membrului superior

1. Articulaţia sterno-clavicu-
lară, permite mişcări de ridicare, co
borâre, proiecţie înainte şi înapoi şi
Fig. 17. - Scheletul mâinii supinaiie-pmua(ie. combinarea lor (circumducţia).
2. Articulaţia acromio-clavicu-
larâ, asigură mişcări solidare cu ale claviculei.
3. Articulaţia scapulo-humerală sau umărului - mişcări posibile:
flexia, extensia, abducţia, adducţia, rotaţia medială şi laterală şi sumaţia
lor (circumducţia).
4. Articulaţia cotului este o diartroză completă care face legătura
între humérus, radius şi ulna.
Din punct de vedere funcţional este formată din 3 articulaţii:
- humero-ulnară;
- humero-radială;
- radio-ulnară proximală.
Cavităţile articulare comunică între ele, dar există o singură cap -
sulă articulară.
Mişcările în articulaţia cotului sunt de flexie şi extensie în jurul
axului transversal care trece prin trohlee şi condilul humeral.
60
 1
5. Articulaţia radio-ulnară distală permite mişcările de pronaţie şi
supinaţie (fig. 17).
6. Articulaţia mâinii este formată din articuaţia:
- radio-carpiană, între radius şi primele 3 oase ale rândului proxi
mal carpian;
- intercarpiană, între rândul proximal şi distal al oaselor carpului;
- cubito-carpiană.
în articulaţia mâinii se realizează mişcări de flexie, extensie şi
înclinaţie laterală şi medială.
- carpo-metacarpiană, între oasele rândului distal al carpului şi
baza metacarpienelor;
- Articulaţia policelui permite următoarele mişcări:
- flexia sau opoziţia policelui, aducându-1 pe faţa anterioară a
celorlalte degete;
- extensie;
- abducţie-adducţie;
- circumducţie.
Celelalte 4 degete au mişcări mai puţin ample:
- flexie-extensie;
- abducţie-adducţie (de depărtare şi apropiere de axul median al mâinii).
7. Articulaţiile degetelor sunt:
- metacarpo-falangiene cu mişcări de flexie-extensie şi abducţie-ad
ducţie;
- interfalangiene cu mişcări de flexie-extensie.

4.4. Scheletul şi articulaţiile membrului inferior.

Scheletul membrului inferior este alcătuit din (fig. 19):
- oasele centurii pelviene sau coxale;
- oasele extremităţii libere a membrului inferior:
- femur, formează scheletul coapsei.
- tibia şi fibula sau peroneul (scheletul gambei).
- tarsiene, metatarsiene şi falange - scheletul piciorului.
- se adaugă patela sau rotula, situată în partea anterioară a
articulaţiei genunchiului.
Centura pelviană este alcătuită din 2 oase coxale formate fiecare
prin sudarea a 3 oase primitive:
- ilion;
- ischion;
- pubis.
 Sudarea lor permite o creştere a rezistenţei bazinului, adaptându-1
la susţinerea greutăţii trunchiului şi mişcarea extremităţilor inferioare
libere prin intermediul articulaţiei coxo-femurale.
Cele 3 oase care formează coxalul se dispun astfel:
- superior - osul iliac;
- inferior şi posterior - osul ischion;
- inferior şi anterior - osul pubis.
Ramurile ischionului şi pubelui includ între ele gaura obturatoare.
Corpurile celor 3 oase se unesc deasupra acestei găuri şi formează
pe faţa laterală a coxalului o cavitate articulară numită acetabulum.
Articulaţiile centurii pelviene sunt articulaţii cu mobilitate extrem
de redusă.
Legătura lor cu trunchiul este fixă.
- Oasele coxale se articulează anterior pe linia mediană formând
simfiza puhiană.
— Posterior oasele coxale se articulează cu coloana vertebrală prin
sacru, formând articulaţia sacro-iliacă. Prin această articulaţie greuta-
tea trunchiului se transmite bazinului şi membrelor inferioare.
în articulaţia sacro-iliacă se pot executa mişcări reduse de bascu-
lare în jurul unui ax transversal.
Bazinul este împărţit de linia terminală (care are o parte sacrală,
una iliacă şi una pubiană) în 2 etaje: bazinul mare şi bazinul mic
(fig. 18).

Bazin de femeie Bazin de bărbat

62 Fig. 18. - Oasele coxale.

 Bazinul mare este format posterior şi lateral de părţile osoase ale
coxalului şi sacrului, iar anterior de peretele abdominal care se întinde
până la simfiza pubiană. Superior comunică larg cu cavitatea abdominală,
iar inferior cu bazinul mic.
Clinic şi topografic, bazinul mare aparţine cavităţii abdominale.
La femeie, bazinul mic reprezintă bazinul obstetrical şi este format
anterior de simfiza pubiană, posterior şi superior de sacru, iar lateral de
gaura şi membrana obturatoare. Inferior este delimitat de strâmtoarea
pelviană inferioară, ramurile ischio-pubiene şi de vârful
coccisului şi marginea inferioară a sim-
fizei pubiene.
ΛJ /
Scheletul
! Iliac
membrului inferior liber ' ·· "
~~' -
Femurul este cel mai lung os al corpului
(fig. 19).
Epifiza proximală prezintă capul femural
care pătrunde în acetabul, formând articulaţia
coxo-femurală.
Epifiza distală prezintă 2 proeminenţe, con- Femur
dilii femurali cel:
- medial mai lung;
- lateral mai scurt.
Condilii au feţe articulare care se unesc
anterior şi se articulează cu roţula sau patela.
Inferior ei se articulează cu tibia prin articulaţia
genunchiului.
Scheletul gambei corespunde oaselor tibia
şi peroneu unite între ele prin membrana intero-
soasă.
Tibia este situată în partea medială a sche-
letului gambei şi este principalul os de sprijin al
acesteia.
Epifiza inferioară prezintă medial maleola
medială. Maleola
Fibula sau peroneul este situat în partea medială
laterală a gambei. .. Tarsiene
Epifiza superioară se articulează cu capul Metatarsiene
tibiei prin articulaţia tibio-fibulară proximală. Falange
Roţula sau patela este un os triunghiular
cu baza în sus şi vârful în jos. Prin faţa poşte- Fig. 19. - Scheletul membru-
rioară se articulează cu condilii femurali. /«' inferior

63
 Scheletul piciorului este alcătuit din 3 segmente: (fig. 19).
- Tar s ui reprezintă segmentul superior, format din 7 oase dispuse
în 2 rânduri:
r posterior: talus (astragal) şi calcaneu;
L anterior: navicular, cuboid şi 3 cuneiforme.
- Metatarsul reprezintă segmentul mijlociul şi este format din 5
oase metatarsiene, de la I la V, dinăuntru în afară.
- Falangele reprezintă segmentul distal şi formează scheletul dege
telor. Sunt în număr de 3 pentru fiecare deget, proximală, medială şi
distală; excepţie face degetul mare sau halucele care are numai 2 falange
(proximală, distală).
Articulaţiile extremităţii libere a membrului inferior
1. Articulaţia coxofemurală se realizează între capul femurului şi
acetabulul coxalului.
Mişcări posibile:
- flexie-extensie;
- abducţie şi adducţie;
- rotaţie medială şi laterală;
- circumducţia.
Articulaţia coxo-femurală este o articulaţie foarte solidă.
2. Articulaţia genunchiului se realizează între condilii femurali,
patelă şi condilii tibiali.
Condilul medial al femurului coboară mai jos decât cel lateral,
formând cu tibia un unghi cu deschidere laterală de 174°.
Când aceste unghiuri sunt:
r- < 150° = genu valgum (x)
L >174° = g enu varum (o).
Incongruenţa dintre feţele articulare este completată de 2 meniscuri,
lateral şi medial, de forma literei „C".
Mişcări posibile:
/ flexie-extensie;
^ mişcări foarte reduse de:
- rotaţie internă şi externă;
- înclinaţie laterală.
3. Articulaţia tibiofibulară atât cea superioară, cât şi inferioară,
sunt fixe.
4. Articulaţia gleznei sau talo-crurală se realizează între epifizele
inferioare ale tibiei şi fibulei şi osul talus. Maleolele, laterală şi medială,
formează o scoabă în care este prins talusul.
64
 Axa de flexie - extensie,
a labei piciorului

Maleola medială

Fig. 20. - Mişcările posibile în articulaţia gle:nei.

Mişcările posibile (fig. 20):

- flexie dorsală, piciorul se apropie de gambă;
- flexie plantară - invers.
5. Articulaţiile intertarsiene (subtalare) între oasele tarsului.
Mişcări posibile:
- pronaţie sau eversiune — marginea medială a piciorului e cobo
râtă, iar cea laterală ridicată. Se însoţeşte de abducţia şi flexia dorsală
a piciorului;
- supinaţia sau inversiune = margine medială ridicată şi laterală
coborâtă. Se însoţeşte de adducţia şi flexia plantară a piciorului;
- adducţie - abducţie.
6. Articulaţia tarso-metatarsiană se realizează între:
- primele 3 metatarsiene şi cele 3 cuneiforme;
- ultimele 2 metatarsiene (IV şi V) şi osul cuboid.
7. Articulaţiile metatarso-falangiene între metatars şi falanga proxi-
mală a degetelor.
8. Articulaţiile interfalangiene între falangele degetelor.

65
 Capitolul IV

Miologie

Miologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor

şi anexelor acestora.
Totalitatea muşchilor din corp formează sistemul muscular.
Muşchii sunt organe active ale mişcării datorita proprietăţii lor de
a se contracta.
Din punct de vedere histologie şi funcţional, există 3 categorii de:
- muşchi striaţi;

- muşchi neted;

- muşchiul cardiac.
Muşchii striaţi sau scheletici reprezintă 40% din greutatea corpului.
Aceştia participă la:
- realizarea mişcărilor;

- menţinerea în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele

muşchiului se fixează pe oasele vecine, ce formează articulaţia.
- alcătuirea formei generale a corpului.
Muşchii netezi intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne,
a vaselor sanguine şi a pielii.
Forma muşchilor
Muşchii scheletici se împart în:
- muşchii lungi care se găsesc la nivelul extremităţilor, se contrac
tă mai repede şi datorită lungimii lor execută mişcări mai ample;
- muşchii laţi, dispuşi mai ales, în pereţii cavităţilor trunchiului
(latissimus, oblici abdominali);
- muşchii scurţi care se găsesc în regiuni cu mişcări reduse, unde
este nevoie de o forţă musculară mare (muşchii jgheaburilor vertebrale);
- muşchii circulari dispuşi în jurul orificiilor. Se numesc şi orbi-
culari (muşchiul orbicular al ochiului, muşchiul buzelor).

66
 Există muşchi care se prind pe os prin 2, 3 sau 4 capete; ei se
numesc:
- biceps (dacă se fixează pe os prin 2 capete;
- triceps (dacă fixează osul prin 3 capete);
- quadriceps (dacă fixează osul prin 4 capete).
" Fiecare muşchi scheletic prezintă:
- un capăt de origine, care se fixează pe osul care rămâne nemişcat
în timpul contracţiei;
- un capăt de inserţie prin care se fixează de osul mobil în timpul
contracţiei.
Punctul de fixare pe osul superior sau proximal se numeşte origi-
nea muşchilor, iar punctul de fixare pe osul inferior sau distal - inserţia
muşchiului.
Vascularizaţia muşchilor scheletici
Muşchiul având un metabolism crescut are nevoie de o vasculari-
zaţie bogată.
Arterele pătrund în muşchi dând naştere la o bogată reţea vasculară
din care se formează reţeaua capilară arteriolară. Aceasta se anastomo-
zează cu cea venulară din care se formează venulele şi venele.
Debitul sângelui în muşchi este proporţional cu fazele sale de acti-
vitate.
Inervaţia muşchiului scheletic
între muşchi şi sistemul nervos există o strânsă legătură funcţională.
Tonusul, contracţia şi sensibilitatea muşchiului sunt asigurate prin sis-
temul nervos.
Muşchii sunt inervaţi motor, senzitiv şi vegetativ.

PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI

ŞI ACŢIUNILE LOR

1. Muşchii capului şi gâtului

1 . 1 . Muşchii capului
După acţiunea pe care o îndeplinesc, muşchii capului se împart în:
- muşchii mimicii;
- muşchi masticatori.
Muşchii mimicii sau muşchii pieloşi sunt situaţi imediat sub piele,
având capătul de inserţie chiar la acest nivel (fig. 21).

67
 Prin contracţia lor produc plicaturi ale pielii şi exprimă astfel dife-
rite sentimente (tristeţe, bucurie, râs, supărare, furie, dezgust etc.).
Muşchii mimicii sunt grupaţi în jurul orificiilor bucal, nazal, orbi-
tal si auditiv, având rol dilatator sau constrictor al acestor orificii.
Muşchii care acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare
Se împart în:
- muşchi masticatori a căror acţiune principală este de a ridica
mandibula, intervenind în actul masticaţiei.
Ei îşi au originea pe craniu şi inserţia pe mandibulă.
Sunt inervaţi de nervul trigemen (perechea V). Sunt în
număr de patru:
- temporal;
- maseter;
- pterigoidian medial;
- pterigoidian lateral.
- muşchii coborâtori ai mandibulei se prind cu un capăt pe osul hioid
sau craniu şi altul pe mandibulă. Participă şi la formarea planşeului bucal.
Când iau punct fix pe osul hioid determină coborârea mandibulei. Când
iau punct fix pe mandibulă, ridică hioidul şi laringele în timpul
deglutiţiei.

1.2. Muşchii gâtului

Gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi. In afară de oase şi
muşchi, gâtul cuprinde viscere, vase de sânge şi nervi.
Din punct de vedere topografic se împarte în:
- regiunea posterioară sau nucală, alcătuită din coloana cervicală
şi muşchii cefei;
- regiunea anterioară sau cervicală anterioară care cuprinde:
- osul hioid;
- muşchii regiunii anterioare cervicale (fig. 21);
- viscere:
a) laringele şi traheea cervicală;
b) esofagul cervical;
c) tiroida şi paratiroidele;
d) vase şi nervi: artera carotidă, vena jugulară internă, nervul vag
(perechea X), care împreună formează pachetul vasculonervos al gâtu
lui situat de o parte şi de alta a traheei şi esofagului. Ramurile anterioa
re ale nervilor cervicali formează plexul cervical şi brahial.
68
 ir -— M. Frontal
M. Orbicular al i^flUJL—TM. Temporal
_________________
ochiului

M. Sternocleidomastoidian
M
· Trapez

M. Deltoid M.
Pectoral mare

M. Dinţat anterior M.

M. Biceps brahial
Oblic abdominal
M. Brahio-radial
M. Flexori
ai

Aponevroza
palmară

M. Tensor M.
M. Iliopsoas
Croitor —
M. Pectineu M.
M. Cvadriceps Adductor

M. Peronier
M.
M. Tibial anterior-
Gemeni

Fig. 21. — Principalele grupe de muşchi somatici (faţa anterioară).

6
9
 'M ML Muşchi a, cefe,

— Μ. Deltoid

M. Dorsal mare —Î

"M. Oblic abdominal

Muşchi
Extensori M. Extensori
ai mâinil ai mâinii
Retinaculul
extensorilor

M. Adductor

M. Biceps femural
M. Plantar
-M. Plantar
Μ Croitor
IM" Y'/VI— ·
M · "~/w— M. Gastrocnemian

Tendoane ., jiii___Maleola internă (medială)

'^V'MÎsv'" Tendonul lui Achile

Tuberozitatea—VSfc.___l|
calcaneană -;--·?' ~

70 Fig. 22. - Principalele grupe de muşchi somatici (faţa posterioară).

 Formaţiunile musculare, viscerale, vasele şi nervii sunt învelite de
fasciile gâtului.
Muşchii cefei sunt muşchii extensori şi rotatori ai capului (fig. 22).
Muşchii regiunii anterioare cuprind mai multe grupe musculare: în
plan superficial se găseşte muşchiul platisma care este un muşchi al
mimicii; ceilalţi muşchi sunt:
- sterno-cleido-mastoidian;
- muşchii hioidiem;
- muşchii scaleni η reprezintă muşchii profunzi
- muşchii prevertebrali -^ ai gâtului.

2. Muşchii trunchiului
Muşchii trunchiului se grupează după originea şi acţiunea lor în
(fig. 21, 22):
- muşchi posteriori ai spatelui şi cefei;
- muşchi antero-laterali:
- muşchii toracelui;
- muşchii abdomenului.

2.1. Muşchii spatelui şi ai cefei

Se dispun în mai multe straturi/planuri musculare. Se
grupează în:
- muşchiul trapez -, în stratul
- muşchiul mare dorsal sau latissimus dorsi: J~~ superficial.
- muşchii romboizi -, m ^ mm fimd
1
- muşchii naicăton ai scapulei -
Sunt inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali. Acţionează
asupra oaselor centurii scapulare şi articulaţiei scapulo-humerale.
- muşchii jgheaburilor vertebrale sunt aşezaţi în regiunea profundă
a spatelui, sub ceilalţi.
Sunt inervaţi de ramurile posterioare ale nervilor spinali.
Prin acţiunea lor realizează extensia coloanei vertebrale şi a capu -
lui, având rol în menţinerea poziţiei verticale a corpului (staţiunea bi -
pedă), în mobilitatea trunchiului şi menţinerea echilibrului corpului atât
static, cât şi dinamic.
Se întind ca 2 coloane musculare, de o parte şi de alta a apofizelor
spinoase, de la nivelul bazinului până la craniu.

71
 Muşchii jgheaburilor vertebrale se dispun într-un strat superficial
şi unul profund.

2.2. Muşchii anterolaterali ai trunchiului

Muşchii anterolaterali ai trunchiului aparţin toracelui şi abdomenului. Sunt
inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali şi nervilor
intercostali şi lombari (fig. 21, 22).
Muşchii toracelui
... . acţionează asupra oaselor
- muşchiul pectoral mare -, ' .. , , A. .
? F
^ centurii
- muşchiul pectoral mic
scapulare şi articulaţiei
- muşchiul dinţat anterior
scapulo-humerale (umărului), fiind
inervaţi de ramuri ale plexului
brahial.
• muşchii respiratori sunt muşchi proprii toracelui:
• muşchii intercostali externi în număr de 11 perechi, sunt muşchi
inspiratori;
• muşchii intercostali interni - sunt muşchi expiratori;
• muşchii subcostali;
• muşchiul transvers al sternului;
• muşchii ridicători ai coastelor, situaţi pe faţa postenoară a toracelui;
• muşchii dinţaţi posteriori:
a) superior = muşchi inspirator;
b) inferior = muşchi expirator.
• muşchiul diafragm este un muşchi respirator, plat, de forma unei
cupole, care separă cavitatea toracică de cea abdominală (fig. 23).
Este un muşchi inspirator.
Este inervat de nervul frenic, ramură a plexului brahial.
Este alcătuit dintr-o porţiune centrală numită centru tendinos, de
forma unei frunze de trifoi. Aceasta este străbătută în porţiunea ante -
rioară dreaptă de orificiul venei cave inferioare.
Diafragmul prezintă şi o porţiune musculară.
Această porţiune este străbătută de:
• orificiul aortic prin care trece aorta abdominală;
• orificiul esofagian, prin care trece esofagul.
Muşchii abdomenului sunt muşchi laţi care participă la formarea
pereţilor antero-laterali şi posteriori ai abdomenului.
Aponevrozele lor anterioare se întretaie pe linia mediană formând
un rafeu fibros care se întinde de la apendicele xifoid la simfiza pu-
biană, numit linia albă.

72
 Cavitate
toracică Coaste
Muşchi
intercostali

Muşchi
intercostali

Fig. 23. - Inervafia

Diafragm

Cavitate abdominală

diafragmului.

Muşchii abdomenului sunt:

- muşchiul oblic extern, care continuă direcţia fibrelor intercosta-
lilor externi;
- muşchiul oblic intern, care continuă direcţia fibrelor intercosta-
lilor interni;
- muşchiul drept abdominal, de o parte şi de alta a liniei albe;
- muşchiul piramidal;
- muşchiul transvers al η participă la formarea peretelui
abdomenului U posterior al abdomenului. Ei
- muşchiul pătrat al lombelor -> corespund planului muşchilor
subcostali şi transvers al ster-
nului.
Muşchii abdominali sunt formaţi dintr-o parte musculară şi una apone-
vrotică, pentru a asigura protecţia şi susţinerea organelor abdominale,
în regiunea anterioară şi inferioară a abdomenului se află canalul
inghinal. Acesta este străbătut defuniculul spermatic la bărbat şi liga-
mentul rotund al uterului la femeie.
Canalul inghinal prezintă patru pereţi şi 2 orificii:
- intern sau profund
- extern sau superficial.
Inervaţia muşchilor abdominali este asigurată de:
- ultimele 6 perechi de nervi intercostali;
- primele 2 ramuri ale plexului lombar (nervii ilio-inghinali şi
ilio-hipogastrici).

73
 Muşchii abdominali participă:
- la menţinerea echilibrului corpului;
- la mişcarea de flexie a trunchiului, prin muşchii drepţi şi oblici
abdominali;
- la flexia laterală a trunchiului;
- la mişcarea de rotaţie a trunchiului;
- la mişcările respiraţiei, ca auxiliari, fiind antagonist! ai diafrag-
mului;
- asigură presiunea abdominală. Contribuie la menţinerea poziţiei
organelor abdominale, favorizează funcţia tubului digestiv, ajută la rea
lizarea actului de defecaţie şi micţiune, precum şi expulzia fătului la
naştere (concomitent cu contracţiile uterului).

3. Muşchii membrului superior

Sunt în general muşchi lungi, care asigură mişcări rapide şi ample.

Ei pot sări peste 2 articulaţii, contribuind la mişcarea mai multor seg-
mente ale membrelor (fig. 21, 22).
Sunt inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali, prin inter-
mediul plexului brahial.

3 . 1 . Muşchi care acţionează asupra centurii scapulure

Fac legătura membrului superior cu trunchiul. Sunt situaţi la nivelul

toracelui anterior şi posterior. Din acest grup fac parte:
- muşchiul trapez situat în planul superficial al muşchilor spatelui.
Se întinde de la craniu până la jumătatea spatelui.
Are formă triunghiulară, cu baza pe coloana toracică şi vârful pe
claviculă şi spina scapulei.
Este inervat de nervul accesor (perechea XI) şi ramuri din plexul
cervical.
Mişcări - ridică şi coboară umărul; -
face extensia capului.
- muşchiul romboid este acoperit de trapez.
Mişcări - ridică umărul şi îl trage înapoi, apropiind marginea
scapulei de coloana vertebrală.
- muşchiul dinţat anterior aşezat pe peretele lateral al toracelui.
74
 Mişcări:
r- ajută la ridicarea braţului până la verticală.
L intervine în inspiraţia forţată, fiind un muşchi inspirator auxiliar.
- muşchiul pectoral mic intervine în inspiraţia forţată şi proiectea
ză umărul înainte.
- muşchiul subclavicular este un muşchi inspirator auxiliar inter
venind în inspiraţia forţată.

3.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei scapulo-

hu meraie
Au originea pe oasele trunchiului şi centurii scapulare şi inserţia
pe humérus (fig. 21, 22).
După acţiunea pe care o execută se împart:
1. Muşchi abductori ai braţului
- muşchiul deltoid;
- muşchiul supraspinos.
2. Muşchi adductori ai braţului
- muşchiul pectoral mare;
- muşchiul latissimus dorsi;
- muşchiul rotund mare.
3. Muşchi flexori ai braţului
- muşchiul deltoid - cel mai important;
- muşchiul pectoral mare;
- muşchiul biceps brahial.
4. Muşchi extensori ai braţului
Mişcarea de extensie sau proiecţie înapoi a braţului este realizată de:
- muşchiul deltoid;
- muşchiul latissimus dorsi;
- muşchiul rotund mare;
- muşchiul triceps, capătul lung.
Acţiunea muşchilor extensori este mai slabă decât a flexorilor braţului.
5. Muşchi rota tori mediali ai braţului
- muşchiul deltoid;
- muşchiul rotund mare;
- muşchiul latissimus dorsi;
- muşchiul pectoral mare.

75
 6. Rotaţia laterală este executată de
- muşchiul deltoid;
- muşchiul infraspinos;
- muşchiul rotund mic.

3.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei cotului

Sunt dispuşi pe faţa anterioară şi posterioară a braţului şi execută

mişcări de flexie şi extensie a antebraţului pe braţ (fig. 21, 22 şi fig. 24 a).
1. Muşchi flexori ai antebraţului pe braţ sunt aşezaţi în porţiunea
anterioară a braţului:
- muşchiul biceps brahial;
- muşchiul brahial;
- muşchiul brahio-radial.
2. Muşchiul extensor al antebraţului pe braţ este muşchiul triceps
brahial.

3.4. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei radioulnare

- proximale;
- distale (fig. 21, 22).
Execută mişcări de (fig. 17):
- pronaţie:
r- muşchiul rotund pronator; L
muşchiul pătrat pronator.
- supinaţie - cele 2 oase devin paralele:
- muşchiul supinator;
- muşchiul biceps brahial - cel mai puternic supinator al antebraţului
şi mâinii;
- muşchiul brahio-radial.

3.5. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei mâinii

Se împart în (fig. 21, 22):
1. Muşchii flexori ai mâinii sunt dispuşi în loja anterioară a braţului.
- muşchiul radial al carpului -, . . , , ,.
u· i , , h- inervaţi de nervul median;
J
- muşchiul palmar lung '

76
 - muşchiul flexor ulnar al carpului - inervat de nervul ulnar;
- muşchii flexori ai degetelor.
2. Muşchii extensori ai mâinii sau flexori dorsali, dispuşi în loja
laterală şi posterioară a antebraţului. Sunt inervaţi de nervul radial:
- muşchiul lung extensor radial al carpului;
- muşchiul scurt extensor radial al carpului;
- muşchiul extensor ulnar al carpului.
3. Muşchii abductori ai mâinii realizează înclinaţia laterală, flexia
laterală sau abducţia mâinii, îndepărtând-o de planul medio-sagital:
- muşchiul flexor radial al carpului;
- muşchii extensori radiali ai carpului: - lung.
- scurt.
- muşchiul extensor al degetelor.
4. Muşchii adductori ai mâinii execută înclinaţia medială, felxia
medială sau adducţia mâinii, apropiind-o de planul mediosagital:
- muşchiul flexor ulnar al carpului;
- muşchiul extensor ulnar al carpului.

3.6. Muşchi care acţionează asupra degetelor

Se grupează în (fig. 21, 22):

- muşchi lungi, care vin din regiunea antebraţului, contribuind la
mişcările din articulaţia mâinii.
- muşchi scurţi, muşchi proprii ai mâinii.
Pentru mişcările complexe ale policelui şi degetului mic există
grupe musculare individualizate.
1. Muşchii flexori ai degetelor acţionează asupra articulaţiilor
metacarpo-falangiene şi interfalangiene. Sunt situaţi în regiunea pal
mară a mâinii (fig. 24 a):
- muşchiul flexor superficial al degetelor;
- muşchiul flexor profund al degetelor;
- muşchii lombricali;
- muşchii interosoşi.
2. Muşchii extensori ai degetelor sunt muşchi lungi, situaţi pe faţa
posterioară a antebraţului:
- muşchiul extensor al degetelor;
- muşchii extensori ai policelui - lung.
- scurt.
77
 - muşchiul extensor al indexului;
- muşchiul extensor al degetului mic.
3. Muşchii abductori ai degetelor:
- muşchii interosoşi dorsali pentru degetele II-V;
- muşchii abductori ai policelui - lung.
- scurt.
- muşchiul abductor al degetului mic.
4. Muşchii abductori ai degetelor:
- muşchii interosoşi palmari;
- muşchiul adductor al policelui.

3.7. Aponevroza palmară

Este o lamă triunghiulară, cu baza distal şi vârful proximal, situată
în regiunea palmară mijlocie, imediat sub piele.
Este formată din fibrele longitudinale ale tendonului muşchiului
palmar lung, care se desfac în evantai, şi din fibre transversale.
în dreptul articulaţiilor metacarpo-falangiene, fibrele transversale
ale aponevrozei, formează arcade digitale şi interdigitale.

3.8. Tecile sinoviale ale tendoanelor flexorilor

Tendoanele muşchilor flexori ai degetelor sunt cuprinse în teci
fibroase căptuşite de o membrană sinovială care le favorizează alunecarea.
Există - teci digitale, care învelesc tendoanele la nivelul degetelor;
- teci carpiene, situate sub ligamentul transvers al carpului.
Au o deosebită importanţă practică, pentru că de-a lungul lor se
pot propaga infecţii ale mâinii.

4. Muşchii membrului inferior

Sunt inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali prin plexul

lombar şi sacrât (fig. 21, 22).

4.1. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei coxofemurale

Au originea pe oasele bazinului sau coloana vertebrală şi inserţia
pe femur şi chiar oasele gambei.
78
 Se împart în: ;
1. Muşchi flexori ai coapsei pe bazin (fig. 24 a):
- muşchiul psoas-iliac;
- muşchiul drept femural;
- muşchiul croitor.
2. Muşchi extensori ai coapsei pe bazin:
- muşchiul fesier mare, cel mai puternic extensor al coapsei (fig. 24 a).
3. Muşchi adductori ai coapsei
- muşchii adductori - lung;
- scurt;
- mare.
- muşchiul gracilis sau dreptul intern;
- muşchiul pectineu.
4. Rotaţia medială a coapsei este realizată de:
- muşchiul fesier mijlociu;
- muşchiul fesier mic;
- muşchiul adductor mare.
5. Rotaţia laterală a coapsei este realizată de:
- muşchii fesieri:
- mare;
- mijlociu;
- mic.
- muşchii profunzi ai regiunii fesiere:
- pinform;
- obturator:
a) intern;
b) extern.

4.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei genunchiului

Au originea pe femur sau oasele centurii pelviene şi inserţia pe

oasele gambei.
1. Muşchii extensori ai gambei sunt reprezentanţi de cel mai pu-
ternic muşchi al corpului situat pe faţa anterioară a coapsei: muşchiul
cvadriceps femural.

79
 Muşchiul evadriceps femural are 4 capete de origine:
- dreptul femural;
- vastul femural:
- medial;
- lateral;
- intermediar.
Aceste 4 capete se reunesc şi se termină printr-un tendon puternic
care înglobează rotula şi se continuă cu ligamentul rotulian până la
tuberozitatea tibiei.
Are rol important în statică şi mers.
Este inervat de nervul femural, aparţinând plexului lombar.
2. Muşchii flexori ai gambei pe coapsă sunt situaţi pe faţa poste-
rioară a gambei şi coapsei:
- muşchiul biceps femural - inervat de ramuri ale nervului ischiadic;
- muşchiul semitendinos - inervat de nervul tibial;
- muşchiul semimembranos - inervat de nervul tibial;
- muşchiul popliteu - inervat de nervul tibial;

- muşchiul sartorius sau croitor -, s ; tua ţi anterior

- muşchiul gracilis -l
— muşchii gemeni.
3. Rotaţia medială a gambei este realizată de:
- muşchiul semitendinos;
- muşchiul semimembranos;
- muşchiul popliteu;
- muşchiul croitor;
- muşchiul gracilis.

4. Rotaţia laterală a gambei este realizată de:

- muşchi biceps femural.

4.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei talo-crurale

şi articulaţiilor tarsului
l. Flexia dorsală a piciorului este realizată de muşchi situaţi pe
iată anterioară a gambei, cu originea pe tibie şi peroneu. Ei apropie
Piciorul de faţa anterioară a gambei (fig. 20):
- muşchiul tibial anterior;
- muşchiul extensor lung al degetelor;
- muşchiul extensor lung al halucelui.

80
 2. Flexia plantară a piciorului este realizată de muşchi posteriori
ai gambei:
r- muşchii gemeni;
- muşchiul triceps sural format din: -\
U muşchiul solear.
-
muşchiul tibial posterior;
-
muşchiul flexor lung al degetelor;
-
muşchiul flexor lung al halucelui.
3. Muşchii abductori şi pronatori ai piciorului:
s lung.
- muşchii peronieri<^
^ scurt.
^degetelor.
- muşchii extensori lungi ai <^
\halucelui.
4. Muşchii adductori şi supinatori ai piciorului:
-
muşchii tibiali:
-
anterior;
-
posterior.
-
muşchiul triceps sural;
-
muşchii flexori lungi ai:
-
halucelui;
-
degetelor.

4.4. Muşchii care acţionează asupra degetelor

Se împart în muşchi:
-
lungi;
-
scurţi, situaţi pe faţa dorsală a piciorului.
1. Extensia degetelor este realizată de:
-
muşchiul extensor lung al degetelor;
-
muşchiul extensor lung al halucelui;
-
muşchii extensori scurţi ai degetelor;
-
muşchii jombricali -V tru extensia Rimelor 2 falange.
-
muşchii interosoşi J
2. Flexia degetelor este realizată de:
-
muşchiul flexor lung al degetelor;
-
muşchiul flexor scurt al degetelor;

81
 - muşchiul pătrat al plantei;
- muşchii lombricali;
- muşchii interosoşi;
p- dorsali
L plantari.
3. Abducţia degetelor este realizată de:
- muşchii interosoşi dorsali.
4. Adducţia degetelor este realizată de:
- muşchii interosoşi plantari.

4.5. Membrele inferioare în statica şi locomoţia bipedă

Membrele inferioare la om s-au adaptat menţinerii echilibrului

corpului şi locomoţiei bipede.
Menţinerea echilibrului în poziţiile statice ale corpului se datorea -
ză contracţiei tonice a grupelor de muşchi agonişti sau sinergici şi
antagonist!, acţionând asupra articulaţiilor (fig. 24 b).
în poziţia verticală oDişnuită, greutatea corpului se transmite
articulaţiilor coxo-femurale, de aici trece anterior de genunchi până la
articulaţia talo-crurală. Apoi prin cele 3 puncte de sprijin ale piciorului
(unul posterior - tuberozitatea calcaneului şi două anterior - medial
capătul metatarsianului I şi lateral, capătul metatarsianului V), greutatea
corpului se transmite solului, în felul acesta verticala centrului de greu-
tate a corpului cade în interiorul poligonului de susţinere (suprafaţa
plantelor şi spaţiul dintre ele).
In poziţia verticală obişnuită, la nivelul articulaţiei coxo-femurale,
sunt contractaţi atât flexorii cât şi extensorii.
La nivelul articulaţiei genunchiului, căderea înainte a corpului este
împiedicată de contracţia cvadricepsului femural şi a flexorilor gambei.
La nivelul articulaţiei talo-crurale, căderea înainte este împiedicată
de contracţia flexorilor plantari (muşchiul triceps sural) şi antagoniştilor
acestuia, muşchii flexori dorsali ai piciorului.
Concomitent cu acţiunea muşchilor membrelor inferioare, echili -
brul corpului este menţinut de contracţia muşchilor trunchiului, mai ales
muşchii jgheaburilor vertebrale.
In timpul mersului sau alergării, centrul de greutate se deplasează
anterior, vertical şi lateral. Menţinerea echilibrului se face prin sprijin
unilateral, pe un singur picior.

82
 M. cefei
M. gâtului

M. jgheaburilor
vertebrale

M. abdomenului

M. cvadriceps
M. flexori
femural
ai gambei

M. flexori
dorsali
ai piciorului

Fig. 24. - a. Diferite mişcări ale membrelor superioare şi inferioare, b. Muşchii care intervin
in statică.

în felul acesta punctul de sprijin posterior, pe calcaneu, suportă

singur 2/3 din greutatea corpului (în poziţie statică, cei 2 stâlpi poste-
riori suportă 2/3 din greutate).
Concomitent cu muşchii membrelor inferioare, sunt antrenaţi în
aceste mişcări şi muşchii trunchiului.

83
 f
Capitolul V

Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv.

Aplicaţii medicale

I. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a căror funcţie prin-

cipală este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt (fig. 25):
- cavitatea bucală;
- faringele;
- esofagul;
- stomacul;
- intestinul subţire;
- colonul şi rectul.
Pe lângă aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde şi o serie de
glande anexe, ale căror secreţii ajută la digestia şi absorbţia alimentelor:
- glandele salivare;
- ficatul;
- pancreasul.

1. Cavitatea bucală
Este primul segment al tubului digestiv.
Funcţii:
- digestivă;
- respiratorie;
- fonaţie;
- intervine în:
- mimică;
- limbajul articulat.
 Glandă salivară
parotidă

Glande salivare
sublinguale

Colon transvers
Intestin subţire
Colon
descendent

Siamoid
Anus

C
Fig. 25. -Aparatul digestiv.

8
5
 Localizare: ocupă etajul inferior al craniului visceral.
Este cuprinsă între:
- fosele nazale, situate superior;
- regiunea superioară a gâtului, situat inferior;
- orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul;
- faringele, cu care comunică prin istmul faringian.
Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, ea devine
reală când orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicată pe
planşeul bucal.
Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveolo-
dentare:
1. Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze
şi obraji şi un perete postero-medial, reprezentat de arcadele alveolo-dentare.
Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea; un strat
conjunctiv subcutanat la care se adaugă o masă de grăsime = corpul
adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat muscular reprezentat de
muşchii mimicii; o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.
Inervaţia musculaturii este dată de nervul facial sau perechea VII.
2. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:
- superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale. Aceasta
prezintă 2 porţiuni:
- palatul dur format în principal din oasele maxilare, situat anterior
- palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-mem-
branoasă mobilă care se prelungeşte posterior cu lueta sau uvula sau
omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi posterior,
între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.
Bolta palatină este inervată: senzitiv de
nervul trigemen (per. V); motor de:
- nervul facial (VII);
- nervul trigemen (V);
- nervul glosofaringian (IX);
- nervul vag (X).
- inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest
nivel se găsesc glandele salivare sublinguale.
- antero-lateral - arcadele dentare.
- posterior = este reprezentat superior, de vălul palatin şi inferior,
de istmul faringian, prin care cavitatea bucală se continuă cu faringele.
Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă,
organ musculo-membranos mobil, situată pe planşeul bucal.

86
 Limba are rol în:
- masticaţie;
- deglutiţie;
- supt (la sugari);
- este organ gustativ;
- în limbajul articulat.
Limba are 2 porţiuni:
- verticală - rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid prin
muşchi.
- orizontală = corpul limbii, care e mobil.
Limita de separaţie dintre cele 2 porţiuni se observă pe faţa
supero-posterioară a limbii sub forma unui şanţ - terminal, deschis ante-
rior, de forma literei „V".
Faţa inferioară a corpului limbii se fixează de planşeul bucal printr-o
plică mediană mucoasă = frâul limbii.
Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la
şanţul terminal, se găsesc papilele linguale sau gustative, cu rol în
recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:
- vârful limbii —> gustul acid şi dulce.
- marginile limbii —> gustul acid, dulce şi sărat.
- baza limbii —> gustul amar.
Inervaţia limbii:
- senzitivă (tactilă, termică, dureroasă) este asigurată de:
nervul lingual = pentru 2/3 anterioare;
nervul glosofaringian (IX) = pentru 1/3 posterioară;
nervul vag (X) - pentru rădăcina limbii.
- senzorială este asigurată de:
nervul glosofaringian (pentru papilele de pe margini şi „V" lingual);
nervul facial (pentru papilele de pe marginile şi vârful limbii).
- motorie: nervul hipoglos (XII).
Dinţii sunt organe dure, de culoare albă, fixaţi în alveole şi situaţi
în arcadele alveoio-dentare. Au rol mecanic în digestia bucală, interve-
nind în sfărâmarea şi triturarea alimentelor, împreună cu muşchii mas-
ticatori şi articulaţia temporomandibulară, alcătuiesc aparatul mastica-
tor. Au aspect şi forme difente în funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie
(fig. 26):
- incisivii - situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele;
- caninii - situaţi lateral de incisivi, sfâşie alimentele;
- premolarii - situaţi lateral de canini, strivesc alimentele;
- molarii - situaţi posterolateral de premolari, strivesc alimentele.

87
 Omul are 2 dentiţii (fig. 26, 27):
- temporară: dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveo-
h mucoasă După vârsta de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.
!
' Dinţii omommi de pe arcada oousă îşi fac apariţia în acelaşi timp.
_ Definitivă sau permanentă, încă de la vârsta de 5 am, dinţii
rmanenti apar sub dinţii de lapte şi se apropie de alveole. Dinţii de

Fig. 26. - D = dinţi deciduali (dinţi temporari, dinţi de lapse): P = dinţi permanenţi.

ig. 27. - 1. Incisiv central; 2. Incisiv lateral; 3. Canin; 4. Premolar; 5. Premolar; 6. Molar
la 6 ani; 1. Molar la 12 ani; 8. Molar de minte.
 lapte îşi pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se resorb şi cad în aceeaşi
ordine în care au apărut.
Formula dentară:
- dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 am, sunt
în număr de 20, câte 10 pe fiecare arcadă după următoarea formulă,
pentru jumătate de arcadă:
τ,, ^_ - numărătorul corespunde arcadei maxilare.

l
i|.ci
numitorul corespunde arcadei mandibulare.
- dinţii permanenţi apar succesiv între 6 şi 13 ani. Ultimul molar
sau de minte, apare mai târziu între 13 şi 35 de ani.
Dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă,
după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:

I2 C1 P2 M3
2' l' 2' 3'
Premolarii înlocuiesc molarii temporari.
Şanţuri

Vase de

Smalţ

Dentina

Cavitatea dintelui conţine

pulpa dentară
Gingie

Fibre •v
parodontaie

Rădăcina — sânge şi nervi

dintelui
Ciment

Os alveolar

Fig. 28. —
Coroana Secţiune printr-un
dintelui
c/iiite.

89
 Structura dinţilor (fig. 28): Fiecare
dinte prezintă 3 porţiuni:
- coroana = partea vizibilă a dintelui, de culoare albă-sidefie.
- rădăcina = partea ascunsă în alveolă. Este unică pentru incisivi
şi canini şi multiplă pentru premolari şi molari. Rădăcina se termină cu
vârful sau apexul dintelui care este prevăzut cu un orificiu prin care
pătrund în dinte vase şi nervi.
- colul = porţiunea cuprinsă între coroană şi rădăcină. Este acope
rit de gingie. La nivelul lui se depune tartrul dentar, provenit prin pre
cipitarea sărurilor sub acţiunea gemenilor bucali.
Pe secţiune longitudinală, dintele este format din:
1. cavitatea dintelui sau camera pulpară, care se găseşte la nivelul
coroanei. Ea se continuă în rădăcini, cu canalul dentar care se deschide
la vârf prin orificiul canalului dentar.
2. cavitatea şi canalul dentar conţine pulpa dentară, o formaţiune
conjunctivă, roşie, bogat vascularizată şi inervată. La suprafaţa pulpei,
în contact cu dentina se află un strat de celule - odontoblaşti, ale căror
prelungiri pătrund în dentina.
3. dentina - este o substanţă dură, gălbuie, care înveleşte cavitatea
şi canalul dentar. Conţine oseină şi săruri minerale.
4. smalţul sau substanţa adamantină, acoperă dentina la nivelul
coroanei. Smalţul are duritate foarte mare. egală cu a porţelanului. El se
uzează numai prin frecare cu smalţul dintelui opus.
5. cimentul înveleşte dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Cimentul
este format dintr-o substanţă asemănătoare osului.
Mijloace de fixare
Dinţii sunt fixaţi prin rădăcina lor în alveole, cavităţi deschise
situate pe marginea liberă a maxilarelor. La acestea se adaugă ligamen-
tul alveolo-dentar, care fixează cimentul dentar de peretele alveolar. O
parte din fibrele acestui ligament trec peste alveolă la dintele vecin,
învelişul fibros al rădăcinii împreună cu periostul alveolei, formează perio-
donţiul. Inflamaţia acestuia = periodontită şi poate evolua spre o pioree
alveolară, abcese dentare, sinuzită maxilară de origine odontogenă.
Inervaţia dinţilor - asigurată de ramuri senzitive ale nervului tri-
gemen (V).
Vascularizaţia dinţilor - asigurată de artera maxilară internă.
Glandele salivare sunt glande anexe ale cavităţii bucale, interve-
nind în procesul digestiei prin produsul lor de secreţie, saliva. Saliva are
acţiune mecanica, de îmbibare a bolului alimentar (astfel îl ajută să
90
alunece spre faringe) şi acţiune chimică, prin enzima pe care o conţine,
ptialina sau amilaza salivară. Se împart în:
- glande salivare mici - răspândite în pereţii cavităţii bucale, în
mucoasă şi limbă.
- glande salivare mari:
- glanda parotidă;
- glanda submandibulară;
- glanda sublinguală.
Glandele salivare sunt glande tubulo-acinoase, al căror canal ex-
cretor se deschide la suprafaţa mucoasei bucale. Sunt glande exocrine.
Glanda parotidă este o glandă voluminoasă, situată retromandibu-
lar, ocupând loja cu acelaşi nume.
Canalul excretor al acestei glande se deschide în vestibulul bucal,
în dreptul celui de-al 2-lea molar superior.
Secreţia glandei este de tip seros.
Inervaţia este asigurată de fibre:
— simpatice
- parasimpatice.
Vascularizaţia - asigurată de ramuri din artera carotidă externă.
Glanda submandibulară ocupă loja cu acelaşi nume, delimitată de
muşchi şi faţa inferioară a mandibulei.
Canalul excretor se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului
limbii, în caruncula salivară.
Este o glandă exocrină, a cărei secreţie este de tip sero-mucos
(mixt).
Inervaţia este asigurată de fibre: -
- simpatice
- parasimpatice.
Vascularizaţia - de ramuri din artera facială.
Glanda sublinguală se găseşte în planşeul bucal, de o parte şi de
alta a frâului limbii. Lateral vine în raport cu mandibula, iar marginea
superioară ridică mucoasa bucală de o parte şi de alta a frâului limbii,
formând plică sublinguală.
Este o glandă exocrină, a cărei secreţie este de tip sero-mucos (mixt).

2. Faringele

Este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersectează

calea respiratorie şi digestivă (fig 25).

91
 Faringele este situat: ,
- anterior coloanei cervicale;
- posterior de:
- fosele nazale;
- cavitatea bucală;
- laringe.
Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară
corespunde orificiului superior al esofagului, cu care se continuă şi care
este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a 6-a cer -
vicală.
Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în
3 etaje, în funcţie de organele cu care comunică anterior:
- nazo-faringe sau rinofaringe;
- buco-faringe sau orofaringe;
- laringo-faringe.
în structura sa intră, de la exterior la interior:
- tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui;
- tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi
ridicători ai faringelui;
- tunica submucoasă;
- tunica mucoasă.
La nivelul nazofaringelui (a cărui limită inferioară o formează vălul
palatin în timpul deglutiţiei) se află:
- o aglomerare de noduli limfatici ce alcătuiesc amigdala farin-
giană sau Lushka, a cărei hipertrofie la copii dă vegetaţiile adénoïde, eu
tulburări în respiraţie şi fonaţie;
- lateral, orificiile trompelor faringo-timpanice Eustachio. în jurul
lor există o altă aglomerare de ţesut limfoid = amigdala peritubară
Gerlach. Comunicarea trompei lui Eustachio cu urechea medie explică
transmiterea proceselor inflamatorii nazo-fasingiene la urechea medie
(otită) şi mai departe la mastoidă (fig. 15).
Orofaringele comunică anterior cu cavitatea bucală prin istmul fa-
nngian. La nivelul orofaringelui între arcurile palatine, se află amigdala
sau tonsila palatină.
Amigdalele:
- palatine -, alcătuiesc un cerc limfatic =
- tub ar e inelul limfatic
- faringiană
- linguală
__ perifaringian Waldeyer, cu rol în apărarea
organismului contra infecţiilor, mai ales la
copii.
92
 Inervaţia faringelui este: —
senzitivă, asigurată de:
• nervul trigemen;
• nervul gloso-faringian;
• nervul vag.
• motorie, asigurată de:
• nervul glosofaringian;
• nervul accesor (XI);
• nervul vag.
• vegetativă, asigurată de:
• fibre simpatice, din simpaticul cervical;
• fibre parasimpatice, din nervul vag.

3. Esofagul
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi
stomac (fig. 25).
Limita superioară este reprezentată de planul care trece prin verte -
bra C6.
Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei, orificiul prin care
esofagul comunică cu stomacul.
în funcţie de regiunile prin care trece, esofagului i se descriu
3 porţiuni:
• esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura
toracică superioară)
Acesta are:
• anterior = traheea;
• posterior = coloana cervicală;
• lateral = lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtu
lui (artera carotidă, vena jugulară şi nervul vag).
• esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul pos
terior; este intersectat de arcul aortic.
• esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin
hiatusul esofagian.
" Esofagul are o lungime medie de 25 cm.
în structura esofagului intră următoarele tunici:
• tunica mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.
• tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici
longitudinale ale mucoasei.
93
 - tunica musculară, cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale
şi unul intern cu fibre circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longi
tudinale şi circulare determină mişcările peristaltice, necesare înaintării
bolului alimentar spre stomac.
- tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii
abdominale a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.
Inervaţi a esofagului este vegetativă:
- simpatică, prin plexul esofagian
- parasimpatică, prin nervul vag.

4. Stomacul
Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv, situat între
esofag şi duoden (fig. 25 şi fig. 29).
Este aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între dia-
fragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal, ocupând loja gastrică.
Stomacul este menţinut în poziţia sa de:
- esofag.
- pediculi vasculari.

- ligamente şi peritoneu, care îl leagă de organele vecine.

- presiunea abdominală.

Configuraţia externă a stomacului

Zona de proiecţie a stomacului la peretele abdominal ocupă:
- o parte din epigastru;
- cea mai mare parte a hipocondrului stâng.
în ortostatism, la examenul radiologie, stomacul are forma de câr -
lig cu (fig. 29 b):
- o porţiune lungă, verticală;
- o porţiune scurtă, orizontală, orientată spre dreapta.
Stomacul are 2 feţe. 2 margini şi 2 extremităţi (fig. 29 a):
- feţele stomacului sunt una anterioară şi una posterioară, orientate
în plan frontal.
- marginile stomacului:
r- dreaptă sau mica curbură, cu concavitatea spre dreapta şi superior.
L stânga sau marea curbură, cu concavitatea spre stânga şi inferior.
- extremităţile stomacului:
r- superioară Ξ orificiul cardia.
L- inferioară Ξ orificiul piloric prin care se continuă cu duodenul.

94
 Anatomo-funcţional, stomacul are 2 porţiuni:
- verticală sau digestivă care se împarte în:
- fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului orizon
tal care trece prin cardia.
Aceasta reprezintă camera de aer a stomacului, care nu se umple
cu alimente.
- corpul stomacului - până la incizura angulară.
- orizontală sau de evacuare care cuprinde:
- autrui piloric;
- canalul piloric.
Fundul
stomacului Esofag
abdominal

a)

9
5

Stomac
hipcrton

Stomac
ortoton
Stomac hipoton Stomac aton
(normal)
Fig. 29. - a) Configuraţia externă a stomacului, b) Variaţiile opoziţiilor stomacului.
 Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:
1. seroasa, reprezentată de peritoneul visceral.
2. musculara, formată din fibre musculare netede dispuse în 3 straturi:
- longitudinal, extern.
- circular, mijlociu, care la nivelul pilorului formează sfincterul
piloric.
- oblic, intern.
Muşchii stomacului imprimă pereţilor acestuia 2 tipuri de mişcări:
- peristolice, prin care alimentele se răspândesc pe pereţii stoma
cului şi se dispun în straturi;
- peristaltice, de înaintare a conţinutului gastric spre pilor.
3. submucoasa, care conţine reţeaua vasculonervoasă a stomacului
şi plexul nervos vegetativ Meissner.
4. mucoasa, care căptuşeşte faţa internă a organului. Are o grosime
de aproximativ 2 mm.
Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase, care sunt
mai accentuate când stomacul este gol sau când se contractă.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu,
un aparat glandular, un corion şi o musculară a mucoasei (fig. 30).
Antrul piloric

Fundul Suprafaţa
stomacului gastrică
Membranî
Esofagul mucoasă
Musculara
Cardia (porţiunea
cardială a .Peritoneu
stomacului
Pliuri gastrice Corpul
Curbura mică stomacului

'Pilonii

Fig. 30. - Mucoasa

stomacului.

96
 Aparatul glandular este format din glande unicelulare, răspândite
printre celulele epiteliale şi care secretă mucus eu rol protector faţă de
acţiunea fermenţilor proteolitici: şi din glande gastrice, situate în profun-
zimea mucoasei.
Glandele gastrice se împart în:
- glande fundice, la nivelul fornixului, formate din 3 tipuri de celule:
• principale sau zimogene care secretă pepsinogenul (profer-
mentul pepsinei).
• parietale, care secretă HC1.
• accesorii, care secretă factorul intrisec Castle sau antianemic.
- glande cardiale, care secretă mucus.
- glande pilorice, care predomină la nivelul micii curburi şi secretă
mucus.
- glande Brunner, asemănătoare celor din duoden.
Vascularizaţia stomacului:
- arterială, este dată de ramurile trunchiului celiac fa. gastrică stân
gă, a. splenică, a. hepatică) care formează 2 arcade vasculare, una pen
tru curbura mare şi una pentru curbura mică.
- venoasă este tributară venei porte.
Inervaţia stomacului: - parasimpatică prin nervul vag, cu rol ex-
citomotor şi secretor.
- simpatică prin plexul celiac, cu rol inhi-
bitor.
Aceste 2 sisteme, simpatic şi parasimpatic, formează plexul nervos
submucos Meissner şi plexul nervos din musculară Auerbach.

5. Intestinul subţire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai impor-
tant al procesului de digestie prin funcţia motorie, secretorie şi de absorbţie
(fig. 25).
Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde
se continuă cu intestinul gros.
Prezintă 2 porţiuni:
- duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.
- jejuno-ileonul care este mobil.

5.1. Duodenul
Este cuprins între sfincterul piloric şi unghiul duodenojejunal. Are
o lungime de 25-30 cm.
97
 Duodenul are forma unei potcoave, în care este cuprins capul pan-
ireasului. .
Duodenului i se descriu 4 porţiuni (tig. 31).
a) superioară sau bulbul duodenal. Este sediul de elecţie al ulceru-
ui duodenal. . Λ
b) descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater in
:are se deschid:
- canalul coledoc;
- canalul pancreatic principal Wirsung;
Partea superioară a duodenului (I) Papila
duodenală mică

Sfmcterul

Duodenul

^ΙΙββΒδΡΒΗ^Ϊ^. Pllonc
descendent (II) ____ „___________________
circulare
Pliu duodenal
longitudinal

'Papila
duodenală
^ ,. r —^_~_ mare
Fohculi
limfatici Duocjenul orizontal (III) Fig.
31. - Mucoasa duodenului.

c) - porţiunea orizontală sau prevertebrală;

d) - porţiunea ascendentă sau lateroaortică.
Porţiunea ascendentă se continuă prin unghiul sau flexura duode-
nojejunală cu jejunul.
Duodenul este un organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu. '
El se proiectează pe: r coloana vertebrală, între L,-L 4; L peretele
abdominal anterior:
- în epigastru;
- regiunea ombilicală.
98
 Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristi-
ce tubului digestiv: seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa (fig. 31).
Tunica musculară este formată din fibre muculare netede dispuse
într-un strat:
- longitudinal extern;
. - circular intern.
Tunica mucoasă conţine (fig. 31):
- glande Lieberkuhn;
- glande Briinner.
Vascularizaţia duodenului:
- arterială este reprezentată de ramuri din:
a. gastroduodenală;
b. mezenterică superioară.
- venoasă, care se varsă în vena portă.
Inervaţia duodenului este dată de ramuri din:
- plexul celiac;
— plexul mezenteric.

5.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire.
Mobilitatea este asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală, care îl
leagă de peretele posterior al trunchiului.
Este cuprins între flexura duodeno-jejunală şi flexura ileocecală
care corespunde valvulei ileocecale.
Are o lungime de 6-8 m din care cauză este cudat, formând ansele
intestinale.
Prezintă 2 porţiuni:
- jejunul care continuă duodenul;
- ileonul care se continuă cu intestinul gros.
Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei.
La o distanţă de 80-90 cm de capătul terminal al ileonului, se află
un diverticul, ca un deget de mănuşă, numit diverîicul Meckel, care se
poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intesti-
nale prin răsucirea sa în jurul anselor.
Mezenterul este o dependinţă peritoneală care alcătuieşte organul
de susţinere, nutriţie şi mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din
2 foiţe peritoneale care înconjură intestinul subţire reprezentând tunica
seroasa a acestuia, după care se continuă cu peritoneul parietal posterior.
Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene.
Extremitatea superioară se proiectează în epigastru, iar cea inferioară în
fosa iliacă dreaptă.

99
 Ansele intestinale sunt acoperite de epiploonul mare. Structura
intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tunici (se-să musculară,
submucoasă, mucoasă), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de
absorbţie.
Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare
letede:
- longitudinal extern.
- circular intern. Acesta formează la cele 2 extremităţi ale intesti
nului subţire:
a) sfmcterul piloric, la capătul superior al abdomenului;
b) valvula ileo-cecală, cu rol de sfincter, care face comunicarea cu
intestinul gros.
Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţio-
nată a conţinutului digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.
Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al in-
testinului subţire.
Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal
numite valvule conivente sau plici circulare Kerkiing. Ele măresc de 2 ori
suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a
duodenului, dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi
scad progresiv spre segmentul intestinal inferior, dispărând la nivelul
valvei ileo-cecale.
Mucoasa intestinala prezintă şi o serie de formaţiuni limfoide, vizi-
bile cu ochiul liber = plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de ase-
menea nişte proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozităţi
intestinale. Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conivente cât şi
în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecală.
Intre vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glan-
delor intestinale:
- glandele Lieberkuhn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă
enzime cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.
- glandele Brunner prezente numai în duoden.
Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glan-
dulare este format în cea mai mare parte din enterocite sau celule ab-
sorbante, cu rol în absorbţie.

6. Intestinul gros

Este ultimul segment al tubului digestiv (fig. 25).

Se întinde de la nivelul valvulei ileo-cecale până la orificiul anal.
100
 I se descriu mai multe porţiuni sau segmente:
1. cecul cu apendicele cecal. Cecul comunică cu ileonul prin valva
ileocecală Bauhin.
Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului, a cărui mu-
coasă conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o adevărată amig-
dalâ abdominală.
2. colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferi
oară a ficatului, de unde se cudează, formând unghiul colic drept sau
hepatic pentru a se continua cu colonul transvers.
Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin peritoneul
parietal.
3. colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi unghiul
colic stâng sau splenic de unde se continuă cu colonul descendent. Este
un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul
transvers, care îl leagă de peretele posterior al trunchiului.
4. colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng, până la
nivelul crestei iliace stângi, de unde se continuă cu sigmoidul. Este un
organ retroperitoneal.
5. sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil pre
văzut cu mezou = mezosigmoidul. Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte
din bazin. La nivelul bazinului, are raporturi diferite la:
- bărbat cu:
r- vezica urinară; L
rectul.
- femeie cu:
- vezica urinară;
- uterul;
- rectul.
6. rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului
digestiv. El s-a adaptat funcţiei de rezervor şi de organ excretor. Pentru
aceasta este prevăzut cu un - sistem de suspensie = muşchii
ridicători anali. - sistem de
contenţie = muşchii
sfincteri anali.
Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă
nici unul din caracterele colonului.
Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,60 m.
Intestinul gros se deosebeşte de intestinul subţire prin:
- dimensiuni, lungime şi calibru;
- fixitate parţială la peretele trunchiului;

101
 - dispoziţia în cadru, în jurul anselor intestinale;
- configuraţia externă, care prezintă 4 caractere principale:
1. teniile, sunt benzi musculare, albicioase situate de-a lungul colo
nului. Rezultă prin condensarea fibrelor musculare netede longitudinale
şi sunt în număr de 3.
2. plicile semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul
în spaţiile dintre tenii. Se datoresc condensării fibrelor musculare netede
circulare. Ele proemină în lumenul colonului între tenii, ca nişte creste,
iar la exterior apar ca şanţuri.
3. haustrele, sunt porţiunile dintre 2 plici care bombează în afară.
Ele lipsesc la nivelul sigmoidului şi rectului.
4. ciucurii epiploici, sunt diverticuli ai seroasei peritoneale, plini
cu grăsime. Sunt dispuşi în două rânduri la nivelul colonului ascendent
şi descendent, şi pe un singur rând la nivelul colonului transvers. Sunt
mai numeroşi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros
Peretele colonului conţine aceleaşi patru tunici - seroasa perito-
neală, tunica musculară, submucoasă şi mucoasă.
Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este
mai groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici
vilozităţi intestinale. Conţine glande Lieberkuhn şi foliculi limfatici.
Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre
longitudinale şi unul de fibre circulare, care la nivelul canalului anal se
condensează şi formează sfmcterul anal.
Vascularizaîia intestinului gros şi subţire
Intestinul subţire (jejunul şi ileonul):
- a. mezenterică superioară (ramuri).
- venele sunt tributare venei porte.
Intestinul gros:
- colonul drept (cec, colon ascendent, 1/2 colon transvers) prin
ramuri ale arterei mezenterice superioare.
- colonul stând (1/2 transvers, descendent, sigmoid) prin ramuri
din artera mezenterică inferioară
- rectul: ramuri arteriale rectale sau hemoroidale
Venele sunt tributare venei porte (pentru colon şi sigmoid).
La nivelul rectului, venele formează 3 plexuri venoase:
- hemoroidal intern sau submucos;
- hemoroidal extern;
- plexul subcutanat.
Dilataţia varicoasă a acestor plexuri determină apariţia hemoroizilor.
102
 Anastomozele dintre plexurile submucoase din diferite etaje ale
rectului constituie zone de anastomoză porto-cavă (unele merg în teri-
toriul cav, altele în cel port) (vezi fig. 33).
Inervaţia intestinului
Intestinul subţire:
- ramuri din plexul vegetativ mezenteric superior.
Colon:
... , , i- mezenteric r superior.
- ramuri din plexul -\ , . . H · Γ ·
L
hipogastnc L inferior.
Rect:
- inervaţia somatică este asigurată prin ramuri din plexul ruşinos,
pentru muşchiul sfincter extern;
- inervaţia vegetativă prin plexul hipogastric.

7. Pancreasul
Este un organ retroperiîoneal, dispus (fig. 25 şi 32):
- anterior coloanei lombare;
- posterior stomacului;
- între duoden şi splină.
Se proiectează la nivelul:
- vertebrelor Lj-L 2;
- peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă în epigastru
şi hipocondrul stâng.
Configuraţie externă
Are formă alungită, cu axul mare orizontal.
I se descriu următoarele porţiunii:
- capul este cuprins în scobitura duodenului;
- gâtul face trecerea între cap şi corp;
- corpul este dispus transversal, înaintea coloanei lombare.
- coada prelungeşte corpul pancreasului până la hilul splinei (uneori).
Structura anatomică
Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă: exo- şi endocrină.
Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de
secreţie sunt enzimele digestive (tripsina, chimotripsina etc.). Canalicu-
lele acinoase confluează şi se deschid în canalul excretor principal.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule
celulare răspândite în pancreas, înconjurate de o reţea capilară sinusoi-

103
 Pancreas

Canal pancreatic
accesor (Santorini)

Ampula Vater Canal pancreatic

principal (Wirsung)

Fig. 32. - Pancreasul in situ.

dală, în care se varsă produşii de secreţie, hormonii insulina şi glucago-

nul, cu rol în metabolismul glucidic.
Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:
- canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la
coadă la cap. Se uneşte cu canalul coledoc formând ampula Vater care
se deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de
deschidere se găseşte sfmcterul Oddi.
— canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în
duoden, la nivelul papilei mici. Vascularizaţia arterială: r- ramuri din
artera hepatică; L ramuri din artera mezenterică superioară.
Vascularizaţia venoasă:
- tributară sistemului port.
Inervaţia:
- simpatică η_ ine din lexul solar
J
- parasimpatica

8. Ficatul
Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai volu-
minoasă glandă a organismului (fig. 25).
Ficatul este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja he-
patică. Este delimitat:
- superior de diafragm;
- inferior de colonul drept şi stomac.
104
 Se proiectează la peretele abdominal în hipocondral drept şi epi-
gastru, într-o zonă delimitată superior de o linie care trece prin coasta
a V-a dreaptă şi inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept
(coasta a IX-a) cu apendicele xifoid.
Posterior se proiectează pe ultimele 3 vertebre lombare.
Configuraţia externă:
- are 2 feţe:
superioară, convexă, în raport cu diafragmul;
inferioară, viscerală.
- are 2 margini:
anterioară, ascuţită, în raport cu marginea costală (rebordul costal);
posterioară, în raport cu peretele posterior al trunchiului.
Prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.
Structura ficatului: Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi ce-
lule hepatice.
Stromă cuprinde membrana de înveliş, capsula ficatului (Glisson),
din care pleacă septuri conjunctive care delimitează parenchimul hepa -
tic în lobuli hepatici.
Lobului hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.
în structura lobulului hepatic intră formaţiuni vasculare, canalicu-
lare şi celule hepatice.
Celulele hepatice au un pol îndreptat spre capilarul sanguin (polul
sanguin) şi celălalt spre canaliculul biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se for-
mează canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se des-
chid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale
biliare hepatice drept şi stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.
Sistemul vascular intralobular este format din capilarele sinusoi-
dale şi vena centrolobulară.
Capilarele sinusoidale provin din ramificaţiile terminale ale arterei
hepatice şi venei porte.
Vena centrolobulară reprezintă segmentul venos aferent. Ea va for-
ma la ieşirea din lobul, vena supralobulară, din care se vor forma venele
hepatice care confluează şi se deschid în vena cavă.
Vascularizaţia ficatului:
- nutritivă, asigurată de artera hepatică;
- funcţională, dată de vena portă.

105
 Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavi-
12 Vena mezentcrică superioară
tatea 13 - Trunchiul splenomezenteric
14 - Vena lienală (splenică)
15 - Vena mezenterică inferioară
16 - Vena colică medie
17 - Vene jejunale şi ileale
l 8 - Vena rectală superioară
19 - Vena rectală medie
20 - Vena rectală inferioară
21 - Plexul rectal
22 - Vena iliacă internă
23 - Vena iliacă externă

abdominală de la esofagul abdominal până

la rect (fig. 33).
1 - Vena cavă inferioară
2 - Vena hepatică dreaptă
3 - Vena hepatică stângă
4 - Plexul hepatic sinusoidal
5 - Ramul hepatic drept al venei porte
6 - Ramul hepatic stâng al venei porte
7 - Vena portă
8 - Vena gastrică stângă
9 - Plexul venos esofagian
10 - Vena gastrică dreaptă
H - Vena paraombilicală

106 Fig. 33. - Vena portă şi anastomozele porto-cave.

 Vena portă formează 3 trunchiuri venoase:
- vena mezenterică superioară;
- vena mezenterică inferioară;
- vena splenică.
Sistemul port cuprinde o reţea venoasă care se capilarizează de două ori:
- prima dată la nivelul mucoasei intestinale;
- a doua oară la nivelul lobului hepatic.
Inervaţia ficatului asigurată de ramuri vegetative:
- simpatice din plexul celiac;
- parasimpatice din nervul vag.

9. Căile biliare extrahepatice

Aparatul excretor al bilei este alcătuită din căile care transportă produ-
sul de secreţie externă al ficatului - bila - de la ficat la intestin (fig. 34).

Canale hepatice
_____^
Drept Stâng
Duetul (canalul)

Canalul hepatic
comun
Orificii
glandulare
Infundibulu

Canalul biliar
Vezicula biliară
comun (coledoc)

Fundus
Porţiunea
descendentă a
duodenului Canalul pancreatic principal
Ampula lui Vater

Marea papilă duodenală cistic

Fig. 34. - Căile biliare extra hepatice.

10
7
 Ele cuprind un teritoriu:
- intra hepatic din care fac parte:
r căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi cana-
liculelor biliare care merg prin hilul hepatic până la lobul hepatic;
- căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiu
nea biliară la deschiderea în duoden.
- extrahepatic din:
canalul hepatocoledoc;
vezica biliară;
canalul cistic.
Vezica biliară
Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intes -
tin este ritmată de perioadele digestive (fig. 34).
în perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară,
unde se concentrează de = 20 de ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor
anorganice.
Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un
organ cavitar, căruia i se descriu:
- un fund;
- un corp;
- un gât.
Inervaţia vezicii biliare este dată de plexul solar, care are ramuri:
- senzitive, pentru mucoasa vezicii biliare;
- motorii, pentru musculatura peretelui vezical;
— vasomotorii, pentru vase.
Canalul cistic
Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc.
Forma este neregulată, iar la interior prezintă valvule incomplete, cu
aspect spiralat (fig. 34).
Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente (fig. 34):
-
canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice
drept şi stâng; ţine până la canalul cistic.
-
canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa he
paticului comun cu cisticul, până la deschiderea în duoden.
Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic prin-
cipal Wirsung, pe faţa postero-medială a duodenului descendent, în
ampula Vater.

108
 Vascularizaţia este dată de ramuri din artera hepatică. Venele sunt
tributare venei porte.
Inervaţia este asigurată de plexul hepatic.

10. Peritoneul
Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii
abdomino-pelvine şi organele care se găsesc aici.
Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa
lor. Sunt mobile în cavitatea abdominală fiind legate de unul din pereţii
cavităţii printr-un pedicul peritoneal. Acestea se numesc organe intra-
peritoneale (stomac, intestin subţire, colon transvers).
Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al ab-
domenului, fiind acoperite de peritoneu numai pe una din feţe. Acestea
sunt organe retroperitoneale (duodenul, pancreasul, rinichii).
Peritoneul prezintă:
- o foiţă parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelvine.
- o foiţă viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.
Peritoneul parietal se continuă cu cel visceral:
- La bărbat, cavitatea peritoneală este închisă;
- La femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trom
pă, uter şi vagin. Ceea ce favorizează propagarea infecţiilor până la
cavitatea peritoneală.

II FIZIOLOGIA DIGESTIEI ŞI ABSORBŢIEI

Digestia = totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele

le suportă în trecerea prin tractul digestiv pentru a fi absorbite.

1. Digestia bucală
Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse su -
feră un proces de fărâmiţare numit masticaţie, după care sunt îmbibate
cu salivă şi transformate în bol alimentar. Secreţia salivară intervine în
degradarea enzimatică a polizaharidelor.
Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară
sau ptialina care degradează amidonul fiert sau copt, în dextrine, care
au molecule mai mici.

109
 Rolul salivei:
1. degradează amidonul.
2. facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.
3 favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea
ilimentelor. „ „ „ ....
4. îndepărtează resturile alimentare care rămân in spaţiile mter-
lentare.
5. rol bactericid prin hzozimul pe care îl conţine.
6. intervine în excreţia unor substanţe (uree în uremie; Pb, Hg, I,
3i în cursul unor intoxicaţii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este
:el al rabiei şi poliomielitei).
7. favorizează actul vorbirii, menţinând mucoasa bucală elastică şi
imedă.
Reglarea secreţiei salivare
Secreţia salivară este continuă, dar mai abundentă în cursul ali-
nentării, când devine şi mai vâscoasă. Saliva este secretată în mod
eflex.
Intensificarea secreţiei se face prin mecanisme nervoase:
— reflexe necondiţionate. Stimulii care declanşează secreţia sunt
eprezentaţi de alimente.
- reflexe condiţionate, stabilite prin asocierea stimulilor alimentari
u stimuli olfactivi, vizuali, auditivi).
Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea
zicală suferă un proces de fărâmiţare mecanică.
La procesul masticaţiei participă:
- mişcările
r mandibulei;
- limbii;
- buzelor şi obrajilor.
- dinţii: incisivii au rol de tăiere, caninii de sfâşiere, premolarii şi
lolarii de măcinare.
Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor
tacate de enzimele digestive.
Procesul de masticaţie este parţial un:
- act voluntar, deci supus controlului nervos;
- act reflex.
Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală nn
faringe şi esofag, în stomac. Deglutiţia cuprinde 3 timpi:
- bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii: vârful
este aplicat pe palatul dur şi prin contracţia muşchiului milohioi-
!an, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.
10
 - faringian; baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioi-
dian contractat, astfel încât alimentele nu se mai pot întoarce în gură.
Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin.
peci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte (na
zală, bucală şi laringiană) fiind închise.
- esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a
esofagului este închisă prin contracţia musculaturii sale, astfel încât
aerul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.
Prin ridicarea laringelui, musculatura esofagului superior se rela-
xează şi bolul alimentar este condus spre stomac datorită undelor peristal-
tice (unde de contracţie urmate de unde de relaxare).
Deglutiţia este reglată pe cale nervoasă: primul timp este voluntar
(declanşarea necesită un stimul adecvat), iar ceilalţi doi sunt reflecşi.
Tulburarea motilităţii esofagului - achalazia = spasme esofagiene,
însoţite de absenţa relaxării cardiei pentru trecerea bolului alimentar. Ca
urmare alimentele se adună supracardial şi dilată esofagul. Se datoreşte
absenţei sau degenerării neuronilor din plexul nervos al esofagului.

2. Digestia gastrică
Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate
un timp foarte îndelungat pentru a putea fi amestecate cu sucul gastric
şi transformate într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.
Prin mişcările active ale pereţilor stomacului, chimul este evacuat
activ în duoden.
Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:
- acţiunii enzimelor din sucul gastric;
- mişcărilor stomacului.
Sucul gastric este secretat de glandele gastrice:
- în cantitate mare în perioadele digestive (1-2 l/zi).
- absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din
cursul j- zilei.
'- nopţii.
Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent eu puter-
nică reacţie acidă (pH = l - 1,5). Este format în cea mai mare parte de HC1.
HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor
gastrice.
In afară de HCL, sucul conţine şi enzime:
- pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este
se
cretată sub forma inactivă de pepsinogen, eliberat de celulele princi
pale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică - şi în
duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are
loc sub influenţa HC1. Pepsină transformă proteinele în substanţe mai
simple = polipeptide sau peptone.
- labfermentul sau renina este analogă celei din stomacul unor
rumegătoare (vaca). Labfermentul transformă cazeinogenul solubil din
lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca ++. Are importanţă la sugar.
împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.
- lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea
desface grăsimile fin emulsionate (din lapte şi gălbenuş de ou).
- lizozimul.
-factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizează absorbţia
vitaminei Bp la nivelul intestinului subţire. Lipsa lui apare în carenţa de
vitamină B12.
- mucina are rol protector nervos şi umoral. Controlul nervos este
asigurat de:
- fibre simpatice (cu acţiune inhibitorie);
- fibrele parasimpatice (cu acţiune stimulatoare).
Controlul umoral se face prin gastrină şi histamină.
Gastrina este o substanţă secretată de celulele parietale gastrice
sub acţiunea parasimpaticului (nervul vag). Gastrina stimulează forma -
rea de HC1, pepsină şi în mică măsură motricitatea stomacului.
Controlul secreţiei gastrice poate fi divizat în 3 faze (fig. 35).

; Intestin subţire
Fig. 35. - Fazele secreţiei gastrice.

112
 1. faza cefalică: contactul alimentelor cu mucoasa bucală declan
şează reflex o creştere a secreţiei gastrice. De asemenea stimulii olfac
tivi, vizuali sau auditivi, pot determina o creştere a secreţiei gastrice. A
fost demonstrată de Pavlov, prin experienţa prânzului fictiv sau a micului
stomac.
2. faza gastrică este declanşată de pătrunderea alimentelor în sto
mac. Durează 3-4 ore, timp în care alimentele rămân în stomac şi are
loc digestia gastrică.
3. faza intestinală este determinată de prezenţa chimului gastric în
duoden. La acest nivel volumul secreţiei gastrice este foarte redus şi
sărac în acid.
Inhibiţia secreţiei gastrice este determinată prin acumularea chi-
mului în duoden (în timpul fazei intestinale a secreţiei gastrice).
Explorarea secreţiei gastrice se face prin recoltarea sucului gastric
prin sondaj gastric cu sonda Einhorn. Recoltarea se face à jeun timp de
30-60 min., prin aspirare la intervale de 15 min. Apoi se injectează
histamina şi se continuă aspirarea conţinutului gastric încă 60-120 min.
tot la interval de 15 min. Aciditatea şi volumul fiecărei probe se înscriu
pe un grafic şi arată dinamica secreţiei digestive.
Motricitatea gastrică
Funcţia principală a stomacului este de a depozita alimentele inge-
rate şi de a asigura amestecul acestora cu sucul gastric. Chimul format
este eliminat ritmic în duoden datorită mişcărilor produse de muscula -
tura gastrică.
Umplerea stomacului cu alimente (între anumite limite) determină
2 feluri de contracţii:
- tonice sau peristolice, ale fundului şi corpului stomacului, prin
care alimentele se dispersează şi sunt amestecate cu sucul gastric.
- peristaltice (sunt unde de contracţie şi de relaxare), prin care
conţinutul gastric înaintează spre pilor. Undele de relaxare sunt urmate
de evacuarea unei cantităţi mici de chim în duoden.
Motilitatea gastrică este coordonată:
- nervos-vegetativ:
• nervul vag stimulează peristaltismul;
• fibrele simpatice inhibă peristaltismul.
- umoral - enterogastron (eliberat de mucoasa duodenală la contac
tul cu grăsimile din chimul gastric), care inhibă peristaltismul gastric.
Explorarea motilităţii gastrice se face prin examenul radiologie al
stomacului după administrarea unei substanţe de contrast (bariu).

113
 3. Digestia intestinală
Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac şi
erminată, finisată, în intestinul subţire. La digestia intestinală
participă:
- sucul pancreatic (în cantitate de 1.200-1.500 ml/zi);
- bila (în cantitate de 500-1.000 ml/zi);
- sucul intestinal propriu-zis (în cantitate de 1.800 ml/zi).
Sucul pancreatic
Este produsul de secreţie al pancreasului exocrin. El se varsă în
iuoden prin canalul Santorini şi Wirsung.
Sucul pancreatic are un bogat conţinut enzimatic care acţionează
isupra celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai
mportante sunt:
- tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi dite-
rapeptide. Tripsina este secretată sub formă de tripsinogen şi activată
le enterokinază (o enzimă secretată în intestin).
- lipaza pancreatică este activată de sărurile biliare, Ca T+ şi ami-
loacizi. Ea descompune grăsimile în glicerina şi acizi graşi.
- amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza
;alivară, descompunând şi amidonul crud până la maltoză. Dozarea ami-
azei în sânge, dă indicii asupra funcţiei pancreatice (N = 8 - 32 unităţi
•Volgemuth). în pancreatita acută hemoragică creşte foarte mult:
- nucleaze care descompun acizii nucleici;
- carboxipeptidaze care descompun peptidele în aminoacizi.
Sucul pancreatic mai conţine apă, bicarbonat de Na+, K+, Cl~ care
iu rolul de a neutraliza acidul din stomac.
Reglarea secreţiei pancreatice se face prin mecanism nervos vege-
ativ (vagul stimulează secreţia de enzime pancreatice), şi umoral prin:
- secretină ,- care stimulează secreţia
- pancreozimină — de suc pancreatic.
- colecistokinină L
Explorarea secreţiei pancreatice se face prin:
1. examinarea materiilor fecale, în insuficienţa pancreatică în scaun
ipar:
- fragmente de fibre musculare nedigerate;
- granule de amidon;
~ picături de grăsime.
14
 2. dozarea amilazei în sânge prin metoda Wolgemuth.
3. recoltarea sucului pancreatic cu ajutorul unei sonde duble. Unul
din tuburi rămâne în stomac şi aspiră continuu secreţia gastrică. Celălalt
ajunge până în regiunea ampulei Vater. Stimularea secreţiei pancreatice
se face cu pancreozimină, urmată de recoltarea timp de 20 min. a sucu
lui. Se injectează apoi secretina şi se continuă recoltarea 80 mm. Volu
mul recoltat se apreciază cantitativ şi din suc se dozează enzimele.
4. explorarea „in vivo" a activităţii lipazei pancreatice cu trioleină
marcată cu iod radioactiv, în insuficienţa pancreatică, grăsimea marcată
nu se absoarbe şi se elimină ca atare în fecale.
Bila
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea
sa metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne.
Funcţiile ficatului:
1. elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele me
tale grele şi fosfataza alcalină.
2. intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vita
minelor şi substanţelor minerale.
3. are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având tem
peratura cea mai ridicată din organism.
4. are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din
intestin în circulaţie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce
conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv:
- formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică);
- reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni.
5. în perioada embrionară are funcţie hematopoietică.
6. la adult, sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei.
7. contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea
circulaţie şi la depozitarea sângelui (volum stagnant).
8. funcţie biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.
Bila este produsul de secreţie şi excreţie hepatică.
Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine en-
zime. Singura enzimă biliară care se excreta prin bilă este fosfataza
alcalină (N = 2-4,5 unităţi Bodansky sau 21-91 u.i/1 la 37°C).
Bila mai conţine:
l. Săruri biliare, care se formează pe seama acizilor biliari secretaţi
de hepatocit.

115
 Funcţia sărurilor biliare:
- emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături foarte
fine);
- activează lipazele din intestin;

- favorizează absorbţia acizilor graşi.

2. pigmenţi biliari, care rezultă din descompunerea hemoglobinei
la nivel hepatic, biliverdina şi bilirubina. în sânge bilirubina se găseşte
sub formă neconjugată, insolubilă (= bilirubina indirectă). Ajunsă în
ficat, ea este conjugată cu acidul glicuronic (= bilirubina directă).
Bilirubina:
- totală =3-10 mg/1.;
- directă = 1 - 3 mg/1.;
- indirectă = 2 - 7 mg/1.
La nivelul intestinului gros, bilirubina conjugată este din nou de-
conjugată şi se transformă în urobilinogen şi acesta în stercobilinogen,
care în contact cu aerul se oxidează şi formează stercobilina care dă
culoarea brună a materiilor fecale.
Acumularea pigmenţilor biliari în ţesuturi, dă culoarea galbenă a
tegumentelor şi mucoaselor = icter.
Cauzele icterului:
- obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv);

- degradare intensă a hematiilor (icter hemolitic);

- distrugerea celulelor hepatice (hepatite);

- congenital, prin absenţa enzimei care intervine în conjugarea

bilirubinei indirecte (glicuronil-transferaza).
3. colesterolul este o altă substanţă organică care se găseşte în bilă;
el este menţinut în suspensie datorită sărurilor biliare. Când concentraţia
sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari.
Colesterolul total plasmatic = 130 - 180 mg/1.
Reglarea secreţiei biliare
Secreţia biliară este stimulată de: r- săruri biliare.
- produşii de digestie proteică,
grăsimile şi uleiurile (mai
puţin glucidele).
Substanţele care măresc secreţia - secretina (eliberată de glan-
biliară = coleretice. dele duodenale).

L vagul.

116
 Evacuarea bilei
Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este rit-
mată de perioadele digestive, în perioadele interdigestive, bila se acu-
mulează în vezica biliară, unde este depozitată şi concetrată.
Substanţele care produc evacuarea bilei = colagoge:
- gălbenuşul de ou;
- frişca, smântână;
- grăsimile, în general.
Nervos, evacuarea bilei este:
- stimulată de vag;
- inhibată de simpatic.
Umoral, evacuarea este stimulată de colecistokinina (eliberată de
mucoasa duodenală).
Bila intervine în:
- absorbţia grăsimilor;
- absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, K);
- eliminarea unor substanţe (colesterolul);
- are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.
Explorarea secreţiei şi evacuării bilei
- tubajul duodenal cu sonda Einhorn, introdusă pe gură sau nas
până la o adâncime de 65-70 cm. La început se obţine o bilă limpede,
galben-deschis = bila A, care provine din canalul coledoc. După admi
nistrarea pe sondă a unei substanţe coleretice (SO 4Mg) se obţine o bilă
de culoare închisă = bila B, care provine din vezica biliară. La sfârşitul
tubajului, se obţine bila C, care este clară şi provine din ficat.
- motilitatea vezicii biliare se urmăreşte radiologie folosind sub
stanţe de contrast (colecistografii), după administrarea de gălbenuş de ou.
Sucul intestinal propriu-zis
Compoziţia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoare-
ce secreţia se însoţeşte rapid de absorbţie. Sucul intestinal este secretat de
celulele intestinale, în compoziţia sa intră: mucus, electroliţi, apă şi enzime.
Enzimele se adresează celor 3 principii alimentare:
- aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-
ţri- şi tetrapeptidele până la aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa
intestinală.
- enzime amilolitice (amilaza intestinală; maltaza care descompu
ne maltaza în glucoza; lactaza - desface lactoza în glucoza şi galactoza;
Şi invertaza = zaharaza, care desface zaharoza în glucoza şi fructoză).

117
 Glucidele astfel transformate sunt absorbite. _ {{paza intestinală
descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi re sunt absorbiţi.
Secreţia intestinală este reglată:
• nervos:
• nervul vag stimulează secreţia intestinală
• simpaticul o inhibă.
• umoral, prin secretină care stimulează secreţia.
Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:
a) segmentare, sunt contracţii ritmice care împart intestinul în seg-
Lente, adică alternează contracţiile cu relaxarea. Mişcările segmentare
itervin în:
• amestecul conţinutului intestinal.
• facilitarea absorbţiei.
b) pendulare, de scurtare şi alungire a intestinului. Favorizează
lunecarea anselor intestinale unele peste altele şi amestecarea conţinu-
ilui intestinal, care astfel ajunge în contact cu mucoasa pentru a fi
bsorbit.
c) mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fib re-
jr musculare, nu şi lungimea acestora.
d) peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal
e la stomac spre porţiunile intestinale terminale.
e) mişcările vilozităţilor intestinale, de scurtare şi alungire, care
avorizează:
• transportul particulelor indigeste.
• absorbţia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substanţelor spre
iindul vilozităţii.
Motilitatea intestinală este reglată
• parasimpaticul prin nervul vag stimulează:
• peristaltismul
• motilitatea vilozităţilor intestinale.
• simpaticul (nervii splahnici) are acţiune inhibitorie (reduce peri-
italtismul şi motilitatea).
• umoral de serotonină, substanţă ce se găseşte în trombocite (cu
"ol vasoconstrictor) şi celule intestinale; serotonină stimulează peristal-
ismul.
Golirea intestinului subţire se face ritmic, prin valva ileocecală,
-are se deschide permiţând trecerea unei cantităţi reduse de conţinut
tntestinal din ileon în cec. Alimentele având compoziţie diferită străbat
intestinul cu viteze diferite, în mod normal digestia şi absorbţia alimen-
elor este completă când reziduurile alimentare ajung la valva ileocecală.
118
 4. Fiziologia intestinului gros
Principala funcţie a intestinului gros este de depozit temporar al
deşeurilor rezultate din digestie şi de absorbţie a apei, Na^ şi altor
elemente, determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecală
semisolidă pe zi, în unul sau două scaune.
Glandele intestinului gros secretă un suc foarte vâscos, alcalin,
care nu conţine enzime digestive.
Rolul acestei secreţii este de a:
- facilita trecerea materiilor fecale;
- proteja mucoasa intestinală de iritaţii mecanice şi chimice.
Alimentele, încep să ajungă în cec după 4 ore. Transportul mate-
riilor fecale de-a lungul colonului este mult mai lentă - abia 70% din
reziduurile alimentare se elimină prin scaun după 72 ore, eliminarea
totală necesită uneori o săptămână.
La nivelul intestinului gros sunt absorbite - apa, electroliţi, vitami-
ne şi aminoacizi.
Nu sunt absorbite glucidele, proteinele, grăsimile şi calciul.
Intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care
alcătuiesc flora bacteriană intestinală (Escherichia coli, Aerobacter
aerogenes, bacilul putrificus etc.).
Rolul florei bacteriene intestinale
- transformă bilirubina în stercobilinogen şi apoi în stercobilină;
— intervine în sinteza vitaminică (K, B l5 acid folie, biotina);
- prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze
(C02, H+, H2S, CHJ = metan).
Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este
împins spre rect. în mod obişnuit rectul este lipsit de materii fecale.
Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezen-
tat de trecerea materiilor fecale în rect, care determină relaxarea sfinc-
terului anal intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.
Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.
Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de
48 h = constipaţie.
Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi ali-
mentare nedigerate = diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat
în intestinul subţire sau gros.
Materiile fecale (·= 150 g/zi conţin 75% apă şi restul materie solidă
(bacterii moarte, materie anorganică, substanţe nedigerate, grăsimi,
Proteine).

119
 5. Absorbţia intestinală
Absorbţia intestinală este procesul prin care produşii de degradare
ii substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în sânge sau limfă.
Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt
degradate până la particule mici, solubile şi absorbabile. Vitaminele,
îărurile minerale şi apa sunt absorbite ca atare.
Glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glico-
sen) sau dizaharide (maltoză, zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca
monozaharide (glucoza, fructoză, galactoză), mai ales la nivelul porţiunii
initiale a intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.
Absorbţia glucozei se face prin transport activ, cu consum de ener-
gie, direct în sânge.
Absorbţia glucozei este favorizată de prezenţa Na +.
Proteinele se pot absorbi şi ca atare, nedescompuse, cum este cazul
absorbţiei unor anticorpi (IgA) conţinuţi în colostru, asigurându-se un
transfer pasiv de imunitate de la mamă la făt.
Pe de altă parte însă, absorbţia unor proteine nedescompuse poate
conduce la apariţia alergiilor.
Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin
transport activ, direct în sânge.
Un rol important în absorbţia aminoacizilor revine vitaminei B 6
(piridoxina) şi Na+.
Lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre),
fosfolipide şi colesterol. Absorbţia lor antrenează şi pe cea a vitami -
nelor liposolubile (A, D, E, K, F).
Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi
absorbite prin celula intestinală prin pinocitoză, în circulaţia limfatică,
de unde trec în sânge.
Electroliţii: Ionii de Na", CI", K+, Ca++, Fe++ şi Mg++ sunt absorbiţi prin
transport activ. Na+ poate fi absorbit însă şi pasiv, prin difuziune.
Ca+T necesită pentru absorbţie prezenţa unui metabolit al vitaminei D
(1,25 dihidroxicolecalciferol). Absorbţia Ca++ este influenţată de hor-
monul paratiroidian.
Fosfaţii şi exalaţii împiedică absorbţia, deoarece formează cu Ca +~,
săruri insolubile.
Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune, în 24 h prin intestin se
absorb Ξ 10 l apă (1,5 l provin din lichidele ingerate şi 8,5 l reprezintă
sucuri digestive). Din cei 10 litri, 9,5 l se absorb la nivelul intestinului
subţire şi 300-400 ml la nivelul intestinului gros.
120
 Materiile fecale conţin = 100 ml apă.
Substanţele nutritive (glucidele, proteinele, lipidele) sunt trans -
portate:
- de sânge, prin circulaţia portală în ficat, unde au loc transformări
suplimentare, altele sunt depozitate aici, în timp ce altele ajung prin
circulaţia sistemică la toate ţesuturile şi organele;
- de limfă spre duetul limfatic toracic, de unde trec în circulaţia
sistemică şi ajung la ţesuturile şi organele corpului.
 Capitolul VI

Anatomia, fiziologia şi aplicaţiile

medicale privind aparatul respirator

I. ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde organele prin care se realizează respi-
raţia pulmonară.
O parte din organele aparatului respirator îndeplinesc şi altă funcţie
decât respiraţia:
- fosele nazale servesc la respiraţie, dar şi pentru miros;
- nazo-faringele sau rino-faringele lasă să treacă aerul spre plămâni, dar
ventilează şi urechea medie
pnn trompa lui Eustachio sau
faringotimpanică.
-
Cavitate nazală
orofaringele sau bu-
cofaringele: la nivelul lui se
Cavitate bucală încrucişează calea respirato
Laringe rie cu cea digestivă.
-
Trahee
laringele este un or
gan respirator, dar şi un or
Bronhii
gan al fonaţiei.
începând cu traheea, or-
Plămâni ganele aparatului respirator au
funcţii pur respiratorii.
Componentele apara-
tului respirator (fig. 36)
-
căile respiratorii su
perioare, conducte prin care
aerul circulă în şi dinspre
plămâni:
-
nas;
-
Fig. 36. — Aparatul respirator. cavităţi nazale;
122
 - laringe;
- trahee.
- organul de schimb respirator, plămânul, cu arborele bronşic.
Asupra plămânului acţionează muşchii respiratori (muşchii intercostali
şi diafragmul).

1. Nasul
1.1. Nasul este o proeminenţă mediană, de forma unei piramide,
situat în mijlocul feţei.
Aspect exterior: Nasul prezintă următoarele segmente:
- rădăcina nasului, care îl separă de frunte;
- baza nasului, care priveşte inferior şi prezintă 2 orificii = narine,
separate prin porţiunea membranoasă a septului nazal;
- 2 feţe laterale formate din oasele nazale, superior, şi cartilajele
nazale, inferior;
- 3 margini, 2 laterale care corespund şanţurilor nazo-palpebral şi
nazo-genian şi una anterioară, care formează dosul nasului. Dosul nasu
lui se întinde de la rădăcină până la vârful nasului, în profil, forma lui
prezintă variaţii individuale, poate fi:
- drept sau rectiliniu;
- concav sau earn;
- convex sau coroiat;
- deviat stâng sau drept.

Constituţia anatomică
Elementele anatomice ale nasului se dispun în 2 planuri:
- superficial sau moale, reprezentat de tegument, ţesut celular
subcutanat, muşchii pieloşi ai nasului şi membrana fibroasă care uneşte
elemente cartilaginoase;
- profund sau de susţinere, care formează scheletul nasului:
- osos;
- cartilaginos.

1.2. Cavităţile nazale

Cavităţile nazale sunt 2 canale orientate anteroposterior, delimitate
de oasele feţei şi ale bazei craniului şi aşezate de o parte şi de alta a
liniei mediane (vezi fig. 36).
Ele comunică:
- anterior, cu exteriorul, prin narine;
- posterior, cu rinofaringele, prin coane sau orificiile nazale pos
terioare.

123
 Sunt situate deasupra cavităţii bucale:
- sub baza craniului;
- anterior de faringe.
Fiecare cavitate nazală prezintă:
- un vestibul nazal;
- cavitatea nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal este regiunea anterioară a cavităţii nazale. El se
întinde până la o creastă sau proeminenţă a peretelui nazal lateral, cu
importanţă funcţională, deoarece aerul este dirijat spre etajul superior,
olfactiv, al fosei nazale, prin inspiraţii puternice şi scurte. Distrugerea
acestei regiuni duce la dispariţia mirosului.
Cavităţile nazale propriu-zise se întind până la coane şi au direcţia
orizontală.
Cavităţilor nazale propriu-zise, li se descriu:
- 4 pereţi (superior, inferior, lateral şi medial). Peretele medial este
reprezentat de septul osteocartilaginos care se continuă cu o porţiune
membranoasă care separă cele 2 narine.
- peretele lateral prezintă 3 cornete nazale, nişte lame osoase proe
minente, învelite de mucoasa nazală. Ele delimitează şanţurile sau mea
turile nazale, în număr de 3, în care se deschid orificiile de comunicare
ale sinusurilor paranazale (etmoidal, frontal, maxilar, sfenoidal) şi cana
lul nazolacrimal (în meatul inferior).
- 2 orificii prin care comunică anterior cu vestibulul nazal şi pos
terior cu nazofaringele, prin coane.
- 2 etaje:
- inferior sau respirator corespunzător meatului inferior şi mijlo
ciu, prin care trece aerul în timpul expirului şi inspirului obişnuit.
- superior sau olfactiv, corespunzător meatului superior şi în care
se află receptorul analizatorului olfactiv. Prin acest etaj trece aerul în
timpul respiraţiilor scurte şi puternice, pentru a stimula receptorii olfactivi.
Mucoasa nazală înveleşte pereţii cavităţii nazale, pătrunde în sinu-
surile paranazale, iar la nivelul coanelor se continuă cu mucoasa nazo-
faringelui.
Continuitatea mucoasei nazale cu mucoasa sinusurilor paranazale
explică posibilitatea propagării inflamaţiilor nazale sau rinitelor la sinu-
suri (sinuzite).
Mucoasa nazală este formată din:
corion, care conţine vase de sânge şi dă culoarea roşie a mucoasei, epiteliul
respirator, este un epiteliu cilindric, stratificat acoperit cu cili vibratili.
124
 Epiteliul respirator prezintă:
o porţiune respiratorie ce conţine glande seromucoase care
menţin mucoasa umedă.
o porţiune olfactivă, redusă ca dimensiuni 1,5 cm2, de
culoare galbenă, formată din celule olfactive, care reprezintă
receptorii analizatorului olfactiv.
La nivelul vestibulului nazal, epiteliul este prevăzut CM peri şi
glande sebacee. Perii au rolul de a opri impurităţile din aerul inspirat.
Inflamatia glandelor sebacee dă naştere la furuncule ale
vestibulului nazal.
Mucoasa nazală este bogat vascularizată ceea ce permite ca aerul
inspirat să fie încălzit şi umezit, datorită evaporării de la suprafaţa
mucoasei.
1.3. Vascularizaţia nasului
a. Arterială, prin ramuri din:
-
artera carotidă internă sau artera oftalmică;
-
artera carotidă externă prin:
-
artera maxilară internă;
-
artera maxilară externă (facială).
b. Venoasă, este satelită arterelor:
-
venele nazale superioare, se varsă în vena oftalmică;
-
venele nazale anterioare, se varsă în vena facială;
-
venele nazale posterioare, se varsă în vena maxilară
internă.
Venele mucoasei nazale comunică cu venele intracraniene
prin
venele oftalmice, existând astfel posibilitatea:
- ameliorării unor cazuri de hipertensiune intracraniană prin
hemo
ragii nazale sau epistaxis;
- propagării spre creier a unor inflamaţii nazale, transmise
prin
flebita nervilor oftalmici;
c. Limfatică, este tributară ganglionilor:
- submandibulari;
- parotidieni;
- jugulari.
1.4. I nerv aţi a
Mucoasa cavităţii nazale este bogat inervată:
- senzorial - prin nervul olfactiv (per. I) pentru simţul
mirosului.
- senzitiv;
- vegetativ.
Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul trigemen pentru
sensibilitatea generală (tactilă, termică, dureroasă).
Inervaţia vegetativă este simpatică (nervii nazali), cu rol
vasoconstrictor şi inhibitor asupra secreţiei nazale, şi parasimpatică,
prin nervul facial, cu rol vasodilatator şi de stimulare a secreţiei
nazale.

125
 Bogata inervaţie a mucoasei nazale, face ca aceasta să fie punctul
de plecare a numeroase reflexe:
- de strănut = eliminare explozivă a aerului din plămâni;
- de apnee = oprirea respiraţiei;
- de constricţie a musculaturii bronşice;
- de închidere bruscă a glotei.

2. Laringele
Este un alt segment al aparatului respirator, care are rolul de a
conduce aerul spre plămâni, şi în fonaţie (fig. 37).
Os hioid
Epiglota
Os hioid
Membrana
Epiglota tiroidă

Cartilajul
Cartilaj Π tiroid
tiroid Cartilajul
cricoid
a) Traheea
Vedere laterală b) Vedere anterioară
Fig. 37. - Laringe.

Aşezare topografică:
Trahee Laringele este situat:
- sub osul hioid;

- deasupra traheei;
- anterior de faringe.
La adult se proiectează între vertebrele cervicale C 5-C6. Este relativ
mobil, prezentând:
- mişcări active, supero-inferior, în timpul:
- deglutiţiei;
- fonaţiei;
- respiraţiei;
- mişcări pasive, de lateralitate, care pot fi imprimate laringelui.

126
 Structura laringelui
Laringele este format din următoarele elemente:
\ ui .-i · -P «. A· ^^4 cartilaje perechi.
a) schelet cartilagmos, rormat din: <T ·,
3 cartilaje neperechi.
• cartilajul tiroid este cel mai mare, este vizibil, mai ales la bărbat,
şi palpabil. Este situat în regiunea anterioară şi mediană a gâtului, unde
unghiul lui = mărul lui Adam.
• epiglota este un cartilaj elastic, mobil, care intervine în timpul
deglutiţiei. Are forma unei frunze.
b) articulaţiile şi ligamentele care unesc cartilajele între ele.
c) musculatura laringelui, care intervine în: <*'*' ,. .' '
^- fonaţie.
Aceşti muşchi pot micşora sau mări parţial sau în totalitate glota,
contractă sau relaxează corzile vocale, realizând o gamă întreagă de
modulaţii proprii fiecărui individ (vocea are caracteristici individuale şi
numai în mod voluntar aceste mişcări pot fi modificate în pronunţarea
vocalelor şi consoanelor).
d) mucoasa laringelui. Laringele este învelit pe toată suprafaţa sa
internă de o mucoasă care se continuă superior cu mucoasa faringiană,
iar inferior cu cea traheală.
La exterior laringele are forma unei piramide, cu baza superior.
Baza corespunde orificiului superior al laringelui şi poate fi examinată
cu laringoscopul.
Vârful laringelui se continuă cu traheea.
Faţa posterioară corespunde laringo-faringelui. Acest raport expli-
că tulburările de:
r- fonaţie din unele faringite;
L- deglutiţie (disfagia) întâlnită în unele laringite.
Feţele antero-laterale sunt reprezentate de:
-
osul hioid.
-
cartilajul tiroid şi cricoid.
Ele sunt acoperite de:
-
glanda tiroidă;
-
muşchi şi piele.
La interior, laringele poate fi împărţit în 3 etaje:
• etajul vestibular, cuprins între orificiul laringian superior şi pli-
cile ventriculare. Orificiul superior al laringelui este:
• deschis în timpul respiraţiei;
• închis de epiglota, în timpul deglutiţiei.
127
 - etajul glotic este cuprins între plicile ventriculare şi plicile vo
cale, împreună cu cavităţile dintre ele = ventriculi laringieni. Glota este
formată de plicile vocale şi spaţiul dintre acestea, când se deschid.
- etajul infraglotic este cuprins între plicile vocale şi marginea
inferioară a cartilajului cricoid. Se continuă cu traheea.
Vascularizaţia laringelui
- arterială - prin ramuri din:
- artera carotidă externă (artera tiroidiană superioară);
- artera subclavie (artera tiroidiană inferioară).
- venele însoţesc arterele cu acelaşi nume;
- limfatică este tributară ganglionilor cervicali profunzi, de la ni
velul bifurcaţiei arterei carotide.
Inervaţia laringelui
- motorie: prin ramuri din nervul vag (nervii laringieni):
- superior;
- recurent.
- senzitivă: nervii laringieni:
- superior;
- recurent (are raporturi intime cu artera tiroidiană inferioară, îm
preună cu care merge la glanda tiroidă => tiroidectomia poate produce
tulburări de fonatie prin paraliza plicii vocale respective. Acelaşi feno
men poate apare la bolnavii cu guşă sau cancer tiroidian).
- vegetativă care reglează tonusul plicilor vocale şi al glandelor
laringiene şi produce vasoconstricţie.
Mucoasa laringiană este o zonă puternic reflexogenă:
- pentru reflexul de tuse;
- pentru reflexul de închidere al laringelui în timpul deglutiţiei;
- se poate produce reflex spasm glotic, la copiii mici (1-2 ani) cu asfixie.

3. Traheea

Traheea este segmentul aparatului respirator, care continuă laringele,

fiind aşezată înaintea esofagului (fig. 38).
Limita inferioară corespunde unui plan ce trece printre vertebrele
T4 şi T5.
Direcţia traheei este oblică de: <^ ™ S m J 0 ?'
^ dinamte-mapoi.
Datorită structurii fibro-cartilaginoase şi musculare, traheea are o
mare elasticitate, putându-se lungi şi scurta ca un resort. De asemenea

128
poate fi mobilizată lateral, datorită ţesutului conjunctiv lax care o încon-
joară, astfel încât poate fi deplasată de tumorile dezvoltate în vecinăta-
tea ei.
Traheei i se descriu 2 porţiuni:
- cervicală - care vine în raport anterior cu glanda tiroidă, poste
rior cu esofagul şi lateral cu pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera
carotidă comună, vena jugulară externă, nervul vag) şi cu nervii recurenţi.
- toracală - care are raport anterior cu vasele mari de la baza
inimii şi timusul, posterior cu esofagul şi lateral cu pleura mediastinală
dreaptă şi stângă, vena cavă superioară, crosa venei azygos şi arcul
aortei.
La nivelul limitei inferioare (T4-T5), traheea se bifurcă în bronhiile
principale dreaptă şi stângă.
Structura traheei: Este formată dintr-o membrană fibro-mus-
culo-elastică, ce conţine 15-20 inele cartilaginoase incomplete. Această
membrană se prezintă ca un tub.
în partea posterioară, arcurile cartilaginoase lipsesc, iar membrana
devine plată. Ea vine în contact cu esofagul. Musculatura traheei uneşte
cele 2 capete ale arcurilor cartilaginoase, fiind cuprinsă în grosimea
membranei fibroelastice. Contracţia musculaturii micşorează diametrul
traheei, apropiind extremităţile arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa traheei este formată din corion, glande mixte şi epiteliu
pluristratificat, cilindric şi ciliar. Astfel aerul inspirat este curăţat (epi-
teliul ciliar şi mucusul reţin particulele de praf), umezit (prin contactul
cu mucoasa umedă) şi încălzit (prin contactul cu suprafaţa caldă).
Vascularizaîia şi inervaţia traheei
- arterială: prin ramuri din artera subclavie şi aorta toracală;
- venele urmează arterele cu acelaşi nume;
- limfatică este tributară ganglionilor:
• traheali;
• traheo-bronşici.
- inervaţie, prin:
- nervii - recurent
- vag. L
nervii din simpaticul
- cervical;
- toracal superior.

129
 4. Bronhiile principale
Bifurcarea traheei, dă naştere celor 2 bronhii principale
dreaptă
stângă (fig- 38). ' Traheea

Bronhii principale
dreapta + stânga

I\X \&^ V
Fie. 38. - Arborele bronşic.
Fiecare bronhie principală pătrunde în plămânul respectiv prin hilul
pulmonar, după care se ramifică în elemente din ce în ce mai subţiri.
Limita inferioară a bronhiei principale o constituie originea bron-
hiilor lobare.
Proiectate la peretele anterior al toracelui:
- bronhia principală dreaptă corespunde coastei VI şi spaţiului
intercostal VIL . , . . . . , ΛΠ
- bronhia principală stângă corespunde spaţiului intercostal VI.

130
 Bronhia principală
- dreaptă are un traiect mai vertical, este mai groasă şi mai scurtă
(2,5 cm).
- stângă are un traiect mai orizontal, este mai subţire şi mai lungă
(5 cm).
Raporturi: Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar
(fig- 39).
Pediculul pulmonar cuprinde formaţiunile care intră şi ies din
plămâni:
- bronhia principală;
- artera pulmonară;
- vene pulmonare;
- vasele şi nervii pulmonari.
La nivelul pediculului, bronhia este situată posterior. Structura bron-
hiei principale este identică cu a traheei, inelele cartilaginoase în număr
de 9-12, sunt incomplete posterior.

Hilul pulmonar Bronhie lobară

superioară
Vena pulmonară .^
superioară
Artere
pulmonare
Lobul
mijlociu Bronhie lobară
mijlocie +
inferioară

Vena pulmonară
inferioară
Lobul inferior

13
1

Fig. 39. - Plămânii/ drept fi hilul drept.

 Ele pot fi comprimate de:
- adenopatii traheo-bronşice -. dând tulburări de ventilaţie în
- tumori de vecinătate -" teritoriul respectiv = atelectazie.
Bronhiile principale constituie segmentul extrapulmonar al arbore-
lui bronşic. După pătrunderea în plămân, ele se ramifică, formând seg-
mentul intrapulmonar al arborelui bronşic.
Traheea şi arborele bronşic conduc aerul spre suprafaţa respiratorie
a plămânului. La nivelul traheei şi bronhiilor, nu au loc schimburi de gaze.

5. Plămânii

Plămânii reprezintă organele în care se realizează schimbul de gaze,

O2 şi CO2 (vezi fig. 39).
Sunt în număr de doi, drept şi stâng, fiind aşezaţi în cavitatea
toracică, de o parte şi de alta a mediastinului (fig. 40).
Cartilaj tiroid

Glanda tiroidă ,

Trahee
Claviculă

132 Fig. 40. - Topografia plămânului

ι- Scapula

Coaste
 Capacitatea plămânului = volumul de aer pe care îl conţine, este
de = 4500-5000 cm3.
Culoarea plămânilor variază cu vârsta şi cu substanţele care sunt
inhalate (la fumători şi cei care lucrează în medii cu pulberi, au o cu -
loare cenuşiu-negricioasă; la copii este roz).
Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza
spre diafragm.

5.1. Configuraţia externă

Plămânul drept este format din 3 lobi: superior, mijlociu, inferior
(fig. 39);
Plămânul stâng este format din 2 lobi: superior şi inferior.
Lobii sunt delimitaţi de nişte şanţuri adânci — scizun, în care pă-
trunde pleura viscerală.
Fiecărui plămân i se descriu:
- 2 feţe:
- costală, în raport direct cu peretele toracic;
- mediastinală, la nivelul căruia se află hilul pulmonar;
- 3 margini: anterioară, posterioară şi inferioară.
- o bază sau faţa diafragmatică în raport cu diafragmul şi prin el
cu lobul hepatic drept, în dreapta şi fundul stomacului, în stânga.
- vârful este porţiunea situată deasupra coastei II. Are forma rotun
jită; vine în raport cu coastele I şi II; corespunde regiunii de la baza
gâtului.

5.2. Structura plămânului

Plămânii sunt alcătuiţi dintr-un sistem de canale, rezultat din rami-
ficarea bronhiei principale = arborele bronşic, şi un sistem de saci, în
care se termină arborele bronşic = lobuli pulmonari.
Arborele bronşic = totalitatea ramificaţiilor intrapulmonare ale
bronhiei principale: bronhie principală -» bronhii lobare (3 pentru plă-
mânul drept şi 2 pentru cel stâng) —> bronhii segmentare (câte 10 pentru
fiecare plămân: câte una pentru fiecare segment pulmonar) —> bronhii
interlobulare —> bronhiole terminale —> bronhiole respiratorii —» canale
alveolare.
Bronhiile intrapulmonare au formă cilindrică, regulată. Peretele lor
este format dintr-o tunică:
- fibrocartilaginoasă, sub formă de inel incomplet;
- musculară (muşchii netezi bronşici);

133
 - mucoasă: este formată dintr-un epiteliu pluristratificat, ciliat (a
căror mişcare este îndreptată spre căile aeriene superioare) şi numeroase
glande.
Pe măsură ce bronhiile se ramifică, fibrele musculare netede devin
din ce în ce mai numeroase, astfel încât bronhiolele respiratorii şi ter-
minale sunt lipsite de inelul cartilaginos, dar prezintă un strat muscular
foarte dezvoltat, care intervine activ în modificarea rumenului bronhio -
lelor şi astfel în reglarea circulaţiei aerului în căile pulmonare.
Arborele bronşic poate prezenta dilataţii patologice sub formă de
saci, în care se strâng secreţii, puroi = bronşiectazii.
Lobului pulmonar continuă ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic.
Lobului pulmonar reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a plă-
mânului, la nivelul căruia se face schimbul de gaze. Are forma unei
piramide cu baza spre exteriorul plămânului şi vârful spre bronhiola
respiratorie.
Lobul pulmonar este constituit din: bronhiola respiratorie —> canale
alveolare —» alveole pulmonare, împreună cu vase de sânge, limfatice,
fibre motorii nervoase şi senzitive.
Alveola pulmonară — peretele alveolar este format dintr-un epiîe-
liu. sub care se găseşte o bogată reţea capilară, care provine din ramifi-
caţiile arterei pulmonare (ce aduc sânge venos din ventriculul drept).
Epiteliul alveolar formează cu epiteliul capilarelor alveolare o struc-
tură funcţională comună = membrana alveolocapilară. La nivelul aces-
teia au loc schimburi gazoase, prin difuziune, între aerul din alveole, a
cărui compoziţie este menţinută constantă prin ventilaţia pulmonară, şi
sânge. Sângele oxigenat pleacă din plămâni prin venele pulmonare spre
atriul stâng.
Suprafaţa epiieliului alveolar este acoperită cu o lamă fină de li-
chid = surfactant.
Distrugerea pereţilor alveolari = emfizem.
Mai mulţi lobuli se grupează în unităţi morfologice şi funcţionale
mai mari = segmente pulmonare.
Segmentul pulmonar este .unitatea morfologică şi funcţională, ca-
racterizată prin teritoriu anatomic cu limite precise, cu pedicul bronho-
vascular propriu şi aspecte patologice speciale. Segmentele pulmonare
corespund bronhiilor segmentare cu acelaşi nume, fiecare plămân având
câte 10 segmente.
Segmentele se grupează la rândul lor, formând lobii pulmonari.

134
 5.3. Vascularizaţia plămânului

La nivelul plămânului există 2 circulaţii sanguine:

- funcţională;
- nutritivă.
Circulaţia funcţională este asigurată de artera pulmonară care ia
naştere din ventriculul drept, se capilarizează la nivelul alveolelor pul-
monare. Circulaţia funcţională de întoarcere este asigurată de venele
pulmonare, care se varsă în atriul stâng. Se încheie astfel circulaţia
mică, în care sângele neoxigenat cu CO 2 se încarcă cu O, şi se întoarce
prin venele pulmonare care conţin sânge oxigenat, roşu, la atriul stâng.
Circulaţia nutritivă face parte din marea circulaţie şi aduce plămâ-
nului sânge încărcat cu substanţe nutritive şi oxigen. Este asigurată de
arterele bronşice, ramuri ale aortei toracice; ele irigă arborele bronşic.
O parte din sânge se întoarce în venele bronşice, care se varsă în venele
azygos şi acestea în vena cavă superioară şi atriul drept; o altă parte din
sânge se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng. Cantitatea de
sânge care trece prin anastomozele bronşice este 1% din totalul sângelui
care irigă plămânul, în condiţii patologice (insuficientă cardiacă,
bronşiectazii) debitul anastomotic poate ajunge la 80% din totalul sân-
gelui care irigă plămânul.
Circulaţia limfatică este tributară:
- ganglionilor hilari;
- ganglionilor traheobronşici.
De aici se varsă în final, în canalul toracic.

5.4. Inervatia plămânilor

Inervaţia plămânilor este:

a. - motorie, asigurată de simpatic (fibre postganglionare) şi para-
simpatic (nervul vag).
Simpaticul are acţiune:
- bronhodilatatoare şi vasodilatatoare;
- relaxează musculatura bronşică.
Parasimpaticul are acţiune:
- bronhoconstrictorie;
— vasoconstrictorie;
- hipersecreţie de mucus.
135
 b. - senzitivă, anexată simpaticului şi parasimpaticului.
Cele mai multe fibre senzitive sunt în legătură cu nervul vag.

6. Pleura
Plămânii sunt înveliţi într-o foiţă seroasă = pleură.
Ea are rolul de a uşura mişcările plămânilor prin alunecare.
Fiecare plămân este învelit de o pleură.
Pleura la rândul ei, este formată din două foiţe, una în continuarea
celeilalte, pleura viscerală, care acoperă plămânul şi pleura parietală,
care acoperă pereţii cavităţii toracice, între cele 2 pleure, există o cavi-
tate închisă = cavitatea pleurală, care în mod normal este virtuală şi
care conţine o cantitate infimă de lichid, care favorizează alunecarea, în
condiţii patologice cavitatea pleurală poate deveni reală, putând fi um-
plută cu:
- puroi (pleurezie);
- sânge (hemotorax);
- aer (pneumotorax).
Când cantitatea de lichid sau aer este mare, plămânul respectiv apare
turtit spre hil (colabat) şi funcţia sa respiratorie este redusă sau anulată.
Presiunea în cavitatea pleurală este negativă, -2 mmHg fapt de o
deosebită importanţă în mişcările respiratorii. Datorită presiunii negative,
vidului pleural şi lamei de lichid interpleural, plămânul poate urma cu
fidelitate mişcările cutiei toracice în inspir şi expir.
Totodată presiunea negativă din cavitatea pleurală favorizează
circulaţia venoasă de întoarcere, atât prin venele pulmonare, cât şi prin
venele cavă superioară şi inferioară.
Vascularizatia şi inervaţia pleurei
Arterele provin din arterele bronşice, intercostale, mamare, diafrag-
matice.
Venele însoţesc arterele cu acelaşi nume.
Limfaticele merg spre ganglionii mediastinali, intercostali şi diafrag-
matici.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică. Pleura visce-
rală este aproape insensibilă, ca şi plămânul, în schimb cea parietală are
o sensibilitate marcată, fiind o zonă reflexogenă importantă. Iritaţia ei
în timpul unor manevre, de exemplu puncţia pleurală, poate determina
şoc pleural eu moarte prin acţiune reflexă asupra centrilor respiratori şi
circulatori.
136
 7. Mediastinul
Toracele este împărţit din punct de vedere topografic: —
într-o regiune mediană = mediastin.
- 2 regiuni laterale = pleuro-puhnonare.

7.1. Mediastinul
Mediastinul = regiunea mediană care desparte cele 2 regiuni pleuro-
pulmonare.
El corespunde:
- în sens antero-posterior, spaţiului dintre stern şi coloana vertebrală.
- în sens supero-inferior, orificiului superior al toracelui şi diafrag-
mului.
Mediastinul conţine organe aparţinând aparatului respirator, car-
dio-vascular şi digestiv, dar trebuie privit ca o unitate, datorită relaţiilor
strânse între aceste organe privind simptomatologia comună a acestora
în cursul unor boli.

7.2. Regiunile pleuro-pulmonare

Sunt dispuse de o parte şi de alta a mediastinului şi conţin plămâ -
nul şi pleura respectivă.
i '

II FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI
Respiraţia face parte dintre funcţiile vegetative, de nutriţie. Se com-
pune din 2 etape fundamentale:
- procesul de respiraţie externă sau pulmonară prin care se face
schimbul de O 2 şi CO2 la nivel pulmonar.
- procesul de respiraţie internă sau celulară, prin care se face
schimbul de gaze la nivel celular.
Procesul de respiraţie este continuu. Oprirea lui duce la scurt timp
la moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de O 2,
iar acumularea de CO 2 este toxică pentru celule. Oprirea respiraţiei
precede oprirea cordului.

1. Ventilaţia pulmonară
Aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventilaţie
pulmonară, prin care se menţine constantă compoziţia aerului alveolar.

137
 1.1. Mecanica respiraţiei
Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită
succesiunii ritmice a 2 procese:
- inspiraţia;
- expiraţia.
Inspiraţia este un proces activ care este rezultatul >,u;,uaciiei muş-
chilor inspiratori, ducând la mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice.
Inspirul normal durează l secundă.
în timpul inspirului forţat intervin şi muşchii inspiratori accesori
(sternocleidomastoidian, pectoralul mare, dinţatul mare şi trapezul).
Expiraţia normală este un proces pasiv, care urmează fără pauză
după inspiraţie. Durează aproximativ 2 secunde la adult, în timpul
expiraţiei, cutia toracică revine pasiv la dimensiunile avute anterior.
în timpul efortului fizic sau în caz de obstacol pe căile aeriene,
expiraţia poate deveni activă prin intervenţia muşchilor expiratori. Con-
tracţia lor comprimă viscerele abdominale, care deplasează diafragmul
spre cutia toracică şi apropie rebordurile costale, reducând volumul
toracelui.
în inspiraţie, prin creşterea volumului pulmonar, alveolele se des-
tind şi volumul lor creşte. Ca urmare presiunea aerului în regiunea alveo-
lară scade -1,5 mmHg. Se crează astfel o diferenţă de presiune între
aerul atmosferic (unde presiunea rămâne neschimbată) şi presiunea in-
trapulmonară (care scade), în felul acesta aerul pătrunde prin căile res-
piratorii până la alveole, ρε baza forţei fizice.
în expiraţie, prin retracţia plămânului şi revenirea la forma iniţială
a cutiei toracice, se întâlnesc 2 faze:
- prima, în care revenirea cutiei toracice se face pe seama elasticităţii
cartilajelor şi ligamentelor ei.
- a doua, în care plămânul elastic, în tendinţa de a se retracta spre
hil, exercită o presiune de aspiraţie asupra cutiei toracice.
In felul acesta volumul alveolelor se reduce, presiunea aerului intra-
alveolar creşte, devenind superioară presiunii atmosferice +1,5 mmHg.
Diferenţa de presiune, face ca aerul din plămâni să fie expulzat în ex-
terior, prin mecanism pur fizic.
Ciclul respirator (= l inspiraţie + l expiraţie) are o durată de
3 secunde ceea ce revine la ~ 14 mişcări respiratorii/minut (normal
aprox^. 12-14) Ξ frecvenţa respiratorie (FR).
în efort fizic, frecvenţa respiratorie poate ajunge la 40-60/min, de
asemenea şi în condiţii patologice: febră, hipertiroidism, hipercapnie,
hipoxie (= tahipnee).
138
 1.2. Volumele respiratorii
Volumele de gaz care se găsesc în plămâni în timpul respiraţiei
sunt (fig. 40):
1. Volumul respirator curent - cantitatea de aer care intră şi
(VC = 500 ml) iese din plămâni în timpu' unei
respiraţii normale, cantitatea
2. Volumul inspirator de rezervă de aer care mai poate pătrunde
(VIR) în plămâni la sfârşitul unei
inspiraţii normale.
3. Volumul expirator de rezervă = cantitatea de aer care poate fi
(VER) expirată forţat la sfârşitul unei
expiraţii normale.
4. Volumul rezidual = cantitatea de aer care rămâne
(VR = 1.000-1.500 ml) în plămân după o expiraţie
forţată.
Volumul respirator/minut = ventilaţia pulmonară, reprezintă canti-
tatea de aer respirată într-un minut VC x FR = 500 x 12 = 600 ml.
Capacităţile respiratorii reprezintă suma mai multor volume sus-
amintite (fig. 41):
1. CPT = cantitatea de aer care se găseşte în plămân la sfârşitul
unei inspiraţii şi expiraţii forţate:
CPT = VIR + VC + VER + VR = CI + CRF = CV+ VR = 5.500-6.000
ml
CI CRF

f CPT

Fig. 41. - Capacităţi pulmonare normale: VC = volum curent; VIR = volum inspirator de
rezervă; VER = volum expirator de rezervă; VR = volum rezidual: CV = capacitate vitală;
CRF = capacitate reziduală funcţională; CPT = capacitate pulmonară totală.

139
 CPT = capacitatea pulmonară totală. CI =
capacitatea inspiratorie. CRF = capacitatea
reziduală funcţională. CV = capacitatea
vitală.
2. CV = volumul expirat forţat după o inspiraţie forţată.
CV = VC + VIR + VER = CI + VER = 4.000 ml.
O
3. CI = volumul inspirat forţat la sfârşitul unei expiraţii normale.
CI = VC + VIR = 3.000 ml'.
4. CRF = VER + VR = 2.500 ml (CRF este volumul de aer conţinut
de plămân după o respiraţie liniştită).
Valoarea fiziologică a capacităţii vitale pulmonare este de aproxi-
mativ 3.600-4.000 ml. CV creşte în timpul efortului fizic şi scade în
timpul sedentarismului.
Volumele şi capacităţile pulmonare sunt importante pentru stabili-
rea diagnosticului şi prognosticului diferitelor boli pulmonare, totuşi ele
nu dau indicaţii directe despre funcţia ventilatorie.

2. Schimbul de gaze la nivel alveolar

Aerul atmosferic ajuns în plămâni prin ventilaţia pulmonară este
condus în alveole, unde are loc schimbul de gaze între aerul alveolar şi
sânge, la nivelul membranei alveolo-capilare.
Schimbul de gaze la nivelul membranei alveolo-capilare se face
prin difuziune, în funcţie de presiunea parţială a gazelor respiratorii
-oxigen şi CO 2 - de o parte şi de alta a membranei alveolo-capilare.
Ventilaţia pulmonară normală sau normoventilaţia se realizează la
concentraţii alveolare ale <] ^° 2 de 5 ~ 6% ·
vJo ele 14 /o,
menţinute la o frecvenţă respiratorie normală, de repaus (12-16/min).
Când ventilaţia pulmonară creşte peste nevoile metabolice apare hiper-
ventilaţia: CO2 alveolar scade şi O 2 creşte. Procesul este compensat
reflex prin apnee şi bradipnee.
Invers, prin creşterea CO2 alveolar şi scăderea O2, apare hipoventi-
laţia care este compensată reflex prin polipnee.
Schimbul de gaze între aerul alveolar şi sângele venos se face
datorită diferenţei de presiune parţială a gazelor de o parte şi de alta a
membranei alveolo-capilare.

140
 Presiunea parţială a unui gaz în amestec (legea lui Dalton) este
proporţională cu concentraţia gazului în amestec şi este egală cu presiu-
nea pe care ar exercita-o asupra pereţilor recipientului, un gaz, dacă
acesta ar ocupa singur recipientul. Aceasta înseamnă că prin difuziune
un gaz aflat la presiune ridicată într-o regiune se deplasează spre o
regiune cu presiune mică. Mişcarea moleculelor de gaz este continuă
până la egalizarea presiunilor.

ÎN PLĂMÂN - Respiraţia pulmonară

SÂNGE ARTERIAL
SÂNGE VENOS
^-----
PO2 = 100 mmHg \ PO: = 100 mmHg
PO2 = 40 mmHg
PCO, = 40 mmHg PCO, - 46 mmHg
PCO2 = 46 mmHg
Vapori apă ,/--—
(care intră în (care iese din
plămân) plămân)
AER ALVEOLAR

SÂNGE VENOS IN ŢESUTURI - Respiraţia tisulară

ŢESUTURI
PCO2 = 40 mmHg * β 1 o |e Ιβ I » |ο
ι ·ι · ι »ι 0-40 mmHg L
>
SÂNGE ARTERIAL
ο
PO, =
- = 46 mmHg • PO, = 100 mmHg
PCO,

Deci, datorită diferenţei de presiune CO 2 trece din sângele venos

în aerul alveolar, iar O2 trece din aerul alveolar în sângele venos. Este
respiraţia pulmonară. Procesul este invers la nivelul ţesuturilor.
Schimbul de gaze se face cu viteză foarte mare.
Dacă membrana alveolară este îngroşată (edem pulmonar, emfi-
zem), schimbul de gaze este alterat, mai ales în ce priveşte O 2 şi se
instalează hipoxemia.

3. Reglarea respiraţiei
Respiraţia este adaptată în orice moment la necesităţile aportului
de O2 şi ale eliberării CO 2.
Mecanismul de reglare al respiraţiei este foarte prompt.

141
 Centrul respirator este localizat la nivelul bulbului şi este format
dintr-un centru inspirator şi unul expirator. Secţionarea axului cere-
brospinal dedesubtul centrilor respiratori duce la oprirea respiraţiei.
Centrul respirator bulbar permite reglarea automată a ventilaţiei
pulmonare. Acest automatism este influenţat mai ales de proprietăţile
chimice ale sângelui.
Rolul principal în reglarea respiraţiei revine concentraţiei de CO,
din sânge (CO2 sanguin acţionează direct pe cale umorală asupra cen-
trului respirator, stimulându-i activitatea):
- până la o concentraţie = 9% CO-, in aerul inspirat, se intensifică
progresiv activitatea centrului respirator (hiperventilaţie).
- > 9% CUT în aerul inspirat, activitatea respiratorie scade progresiv.
- la 33% CO2 în aerul inspirat, se produce narcoză.
- la 40% CO2 în aerul inspirat, se produce moartea.
 Capitolul VII

Anatomia şi fiziologia
aparatului cardio-vascular

L ANATOMIE

Sistemul circulator este format din:

- inimă şi vasele de sânge = aparatul cardio-vascular;
- sistemul limfatic, format din vasele limfatice şi ganglionii limfatici.
Aceste sisteme comunică între ele la nivelul spaţiilor celulare.
Circulaţia sângelui din ventriculul stâng spre organe si ţesuturi şi înapoi
spre aţriul drept formează circulaţia marc sau sistsmică. Circulaţia sân-
gelui din ventriculul drept spre plămâni şi înapoi spre aţriul stâng
alcătuieşte circulaţia mică sau pulmonară.

1. Inima
Inima este un organ musculo-cavitar, de forma unui con turtit, cu
rol de pompă aspiro-respingătoare.
Este aşezată în etajul inferior al mediastinului, între cei doi plămâni,
deasupra diafragmului.
Este învelită într-un sac fibro-seros, numit pericard.
Dimensiunile şi capacitatea variază în funcţie de individ, sex şi
vârstă. Are o greutate medie de 300 g şi o capacitate medie de 500 cm3.
Configuraţie externă
Inima are 2 feţe:
p una anterioară sau sterno-cosţală. La nivelul ei se află şanţul
interventricular anterior care desparte VS de VD şi şanţul atrio-
ventricular, care desparte atriile de ventriculi.
L- una inferioară sau diafragmaţică pe care se continuă şanţurile de
pe faţa anterioară.

143
 - 2 margini;
- o bază sau faţa posterioară care corespunde atriului stâng şi drept;
- un vârf care aparţine VS.
Structură
Inima este alcătuită din 3 straturi:
l endocardul sau stratul intern, înveleşte toate cavităţile inimii şi
se continuă cu endoteliul arterelor şi venelor.
El conţine fibre nervoase şi vase limfatice, dar nu conţine vase
sanguine, hrănirea făcându-se prin îmbibiţie.
2. miocardul sau stratul mijlociu este constituit dintr-o reţea de
fibre musculare ce alcătuiesc un sinciţiu. Musculatura cardiacă se însera
pe scheletul fibros al inimii.
Acesta este alcătuit din:
- septul interventricular membranes;
- inelele fibroase ale orificiilor arterei aortice şi pulmonare şi ori
ficiile atrio-venticulare drept şi stâng;
- trigonul fibros drept şi stâng, care uneşte inelele fibroase ale
orificiilor atrio-ventricular şi al aortei.
Miocardul este astfel alcătuit, încât între musculatura atriilor şi cea
a ventriculilor nu există legătură în afara fasciculului His.
La nivelul atriilor, musculatura este mai subţire şi dispusă circular.
La nivelul ventriculilor, musculatura este dispusă în 3 straturi cu orien-
tare oblic spiralată. Din fasciculele musculare se desprind muşchii pa-
pilari care prin cordajele tendinoase se leagă de valvulele orificiilor
atrio-ventriculare.
3. epicardul sau stratul extern, reprezintă foiţa viscerală a pericar-
dului seros.
Configuraţia interna
Cordul omului are o structură tetracamerală, camerele fiind sepa-
rate între ele prin septurile interventricular şi interatrial (fig. 42).
Atriul şi ventriculul de aceeaşi parte comunică între ele prin ori-
ficiul atrio-ventricular corespunzător.
Atriile se caracterizează prin:
- capacitate mai mică decât a ventriculilor;
- forma cuboidală;
- numărul mare de orificii care se deschid la nivelul lor:
în Δ c. ^ venele pulmonare;
1Π /V o. ^^ .~ . . . . Λ

^- orificiul atno-ventncular stâng; 144

 < vena cavă superioară şi inferioară;
orificiul atrio-ventricular drept;
- grosime mai mică a pereţilor;
- lipsa muşchilor papilari;
- la nivelul septului interatrial se află o zonă subţiată = fosa ovală
care închide orificiul de comunicare interatrială (gaura Botallo) din
perioada fetală. Persistenţa la adult a acestei comunicări determină boa
la albastră.
Ventriculii se caracterizează prin:
- capacitate mai mare decât a atriilor;
- formă piramidală, cu baza spre atrii;
- grosime mult mai mare a pereţilor. Peretele VS este de 3 ori mai
gros decât al VD;
- prezenţa muşchilor papilari;
- din VD pleacă trunchiul arterei pulmonare prevăzut cu valva
pulmonară care închide VD, împiedicând astfel întoarcerea coloanei de
sânge în timpul diastolei.

Ţesuturile corpului

Plămân stâng

AD = Atriu drept AS
= Atriu stâng VD =
Ventricul drept VS =
Ventricul stâng

Vena cavă
inferioară

Fig. 42. - Circulaţia sângelui în inimă. Valva Valva

tricuspidă bicuspidâ

14
5
 - din VS pleacă arteră aortă, al cărei orificiu este prevăzut cu
valvulele aortice, cu acelaşi rol şi cele pulmonare.
Orificiul atrio-venîricular (fig. 42):
- drept este prevăzut cu valva tricuspidă, pentru că are 3 valve sau
cuspide, care se insera pe inelul fibres al orificiului, iar vârful acestora
este legat de muşchii papilari prin cordajele tendinoase. Prin contracţia
muşchilor papilari, orificiul este închis, iar comunicarea dintre atrii şi
ventriculi întreruptă.
- stâng este prevăzut cu valva mitrală sau bicuspidă.
Sepîul interventicular separă cei 2 ventriculi, fiind format superior
de o zonă fibroasă, iar în 2/3 inferioare de o zonă musculară. La unirea
celor 2 regiuni poate persista orificiul de comunicare din perioada
embrionară (Panizza).
Aparatul de conducere al inimii sau ţesutului nodal (fig. 43):
în legătură cu miocardul se află ţesutul muscular de tip embrionar
care are capacitatea de a se contracta ritmic. Acesta este format din:
- nodul sino-atrial, situat în peretele atriului drept, între VCS şi
VCI (venă cavă superioară şi inferioară).
- nodul atrio-venîricular, situat tot în peretele AD în porţiunea
inferioară a septului interatrial, în vecinătatea valvei tricuspide.
-fasciculul atrio-ventricular (His) care pleacă din nodul atrioven-
tricular, coboară în porţiunea membranoasă a septului interventricular şi

Nodul atrio ventricular

Reţea Purkinje

Nodul sinoatrial

146 Fascicul His

Fig. 43. - Ţesutul excitoconductor.

se împarte în 2 ramuri (reprezentând unica structură de legătură între
atriu şi ventriculi):
r- dreaptă care merge la VD.
L stângă care merge la VS.
-fasciculul utrioventricular se continuă cu o reţea de fibre, numită
reţeaua Purkinje situată sub endocardul ventricular.
Vascularizatia inimii este asigurată de:
- arterele coronare -> stângă, care vascularizează AS, cea mai mare
parte a VS, 2/3 din septul interventricular şi o porţiune mică, vecină, a VD.
-> dreaptă - al cărui teritoriu de distribuţie este: AD, VD, 1/3
posterioară a septului interventricular, o zonă mică a VS.
- venele coronare care se varsă în AD prin sinusul coronar.
Obstrucţia uneia din ramurile arterelor coronare determină ischemia
şi necroza teritoriului irigat de aceasta = infarct miocardic acut.
- limfatice care se varsă în ganglionii bronşici.
Inervaţia inimii este asigurată de plexul vegetativ simpatic şi para-
simpatic cardiac (nervul vag.).

2. Pericardul
Pericardul este un sac fîbro-seros care conţine inima şi rădăcinile
vaselor mari.
Este format din:
- pericardnl fibres, situat la periferie, are forma unui trunchi de
con, cu baza fixată pe diafragm. Este susţinut de ligamentele pericardice
(sterno-pericardice, vertebro-pericardice şi freno-pericardice).
- pericardul seras, care, ca şi pleura sau pentoneul este format din
2 foiţe, parietală la exterior şi viscerală la interior. Ele se continuă una cu
cealaltă la nivelul bazei cordului, între ele se formează un spaţiu virtual, ce
conţine o cantitate mică de lichid care le uşurează alunecarea. Aceasta
devine reală prin acumularea unor lichide în cantitate mare (pericardită).

3. Vasele de sânge
3.1. Arterele
Arterele sunt vasele prin care sângele circulă de la inimă la reţeaua
capilară din organe şi ţesuturi, constituind un vast sistem ramificat, cu
punct de plecare dublu:
- VS pentru aortă;
- VD pentru artera pulmonară.

147
 Componenta arterială a circulaţiei mari este reprezentată de sis-
temul aortic (fig. 44).
Aorta pleacă din VS şi are 3 componente: aorta ascendentă, arcul
aortic şi aorta descendentă, care se întinde până la nivelul vertebrei L 4
unde se bifurcă.
Aorta descendentă are 2 porţiuni:
- toracală până la diafragm;
- abdominală până la locul de bifurcare.
Aorta prin ramurile sale, trimite sângele arterial în tot corpul:
- ramurile ascendente, vascularizează extremitatea cefalică (capul
şi gâtul), membrul superior şi o parte a toracelui, formând sistemul
aortic superior.

Aa. vertebrale

Aa. carotide A. subclavie stg.

comune

A. humerală
A. coronară

Aa. intercostale

Diafragm
Trunchiul cel iac

Aa. renale A.
Aorta mezenterică sup. A.
abdominală mezenterică inf.

A. iliacă internă A.
iliacă externă
A. femurală
A. tibială posterioară
Fig. 44. - Aorta şi ramurile ei
A. tibială
anterioară 148
 . - ramurile descendente, vascularizează restul toracelui, abdomenul
şi membrul inferior, alcătuind sistemul aortic inferior.
- Ramurile aortei ascendente sunt arterele coronare:
- dreaptă;
- stângă.
- Arcul aortic dă 3 ramuri:
- trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera carotidă comună dreaptă.
- artera subclavie dreaptă.
- artera carotidă comună stângă.
- artera subclavie stângă.
Artera carotidă comună (dreaptă şi strângă) se bifurcă la nivelul
cartilajului tiroid în artera carotidă externă şi internă. Artera carotidă
comună formează mănunchiul vasculo-nervos al gâtului, împreună cu
vena jugulară internă şi nervul vag.
Artera carotidă externă asigură vascularizaţia:
- glandei tiroide, laringelui;
- musculatura limbii, buzele, faringele;
- musculatura cefei şi dura mater;
- tegumentul feţei, gâtului şi capului.
Artera carotidă internă asigură vascularizaţia:
- ochiului, glandei lacrimale;
- porţiunea anterioară şi laterală a encefalului.
Artera subclavie, dreaptă şi stângă, irigă:
- centura scapulară;
- extremitatea superioară a toracelui;
- parţial gâtul şi capul (trunchiul cerebral, cerebelul, o parte a
emisferelor cerebrale, regiunea cervicală a măduvei spinării);
- esofagul, traheea;
- muşchii trapez şi ai coloanei cervicale.
Artera axilară continuă artera subclavie. Face parte din mănunchiul
vasculo-nervos axilar, împreună cu vena axilară şi nervul median
(aparţinând plexului brahial).
Artera axilară vascularizează:
- musculatura toracelui;
- glanda mamară;
- muşchii scapulei şi muşchiul deltoid;
- articulaţia scapulo-hemurală.

149
 Artera brahială continuă artera axilară până la linia de flexie a
cotului, unde se bifurcă în artera radială şi ulnară (cubitală).
Artera brahiala are raporturi intime cu nervul median şi vasculan-
zează:
-
muşchii membrului superior şi oasele acestuia;
-
nervul median.
-
Aorta descendentă (fig. 44):
-
toracală dă:
r ramuri viscerale pentru mediastin, bronhii, pericard, esofag. L
ramuri parietale pentru spaţiile intercostale, muşchii spatelui,
măduva spinării şi meninge.
- abdominală continuă artera toracică până la bifurcaţie. Ea dă:
ramuri viscerale pentru stomac, ficat, splină; intestin subţire,
colon, rinichi, glanda suprarenală, testicul şi ovar.
ramuri parietale pentru diafragm, muşchii spatelui şi muşchii
abdomenului.
Aorta descendentă se bifurcă la nivelul vertebrei L 4 în arterele
iliace comune, dreaptă şi strângă.
Artera iliacă comună se bifurcă la rândul ei, în dreptul articulaţiei
sacroiliace în:
- a. iliacă internă sau hipogastrică care dă:
ramuri viscerale pentru vezica urinară, organele genitale iater-
ne, masculine şi feminine (prostata, vezicule seminale, canal
deferent şi spermatic, uter, trompă, ovar, vagin), rect, organe
genitale externe (feminine şi masculine), muşchii penneului.
ramuri parietale pentru muşchii abdominali profunzi, muşchii
adductori ai coapsei, muşchii fesieri.
- a. iliacă externă trece pe sub ligamentul inghinal şi se continuă
cu artera femurală. Artera iliacă externă dă ramuri pentru muşchii laţi
ai abdomenului, cordonul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund la
femeie şi, regiunea obturatoare.
Artera femurală se continuă de la nivelul regiunii poplitee cu arte ra
poplitee.
Artera femurala străbate faţa antero-medială a coapsei printr-un
spaţiu muscular = canal femural, împreună cu vena şi nervul femural.
Ramurile arterei femurale vascularizează: ţesutul subcutanat al
abdomenului inferior, scrotul la bărbat şi labiile la femeie, ganglionii
inghinali, articulaţia coxo-femurală şi muşchii posteriori ai coapsei,
muşchii anteriori ai coapsei şi articulaţia genunchiului.

150
 Artera poplitee, în regiunea poplitee, are raporturi cu vena şi ner-
vul tibial.
» Ea vascularizează regiunea gambei şi piciorului.
:
" Artera pulmonară - componentă arterială a circulaţiei mici
Artera pulmonară pleacă din VD şi are 2 ramuri:
- artera pulmonară stângă care pătrunde în pediculul pulmonar
stâng.
- artera pulmonară dreaptă care pătrunde în pediculul pulmonar
drept.
Arterele pulmonare conţin sânge venos, pe care îl transportă de la
VD la plămâni, unde va fi oxigenat şi, prin venele pulmonare, condus
în AS.

3.2. Capilarele

După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici, ajunge într-o

vastă reţea de vase cu calibru foarte mic, numită reţea capilara, răspân-
dită în tot organismul.
Structura capilarelor este reprezentată de:
- endoteliu, format din celule endoteliale care, au proprietatea de
a-şi modifica forma, permiţând trecerea proteinelor plasmatice şi chiar
a elementelor figurate ale sângelui.
- membrana bazală este foarte subţire şi aderentă la celulele en
doteliale, cărora le dă rezistenta necesară. Membrana bazală intervine în
procesele de filtrare capilară.
- periteliu, reprezentat de un strat de celule ramificate dispuse în
jurul membranei bâzâie. Aceste celule au de asemenea proprietatea de
a-şi modifica forma, luând parte la procesul de permeabilitate capilară.

3.3. Venele

Venele sunt vasele prin care sângele se întoarce de la ţesuturi la

inimă. Calibrul lor creşte progresiv cu apropierea de inimă.
Venele care trebuie să învingă forţa gravitaţională (venele membre-
lor inferioare, venele iliace) sunt prevăzute cu valvule, care se deschide
spre direcţia de propagare a sângelui, spre centru, împiedicând întoarce-
rea acestuia.

151
 Venele marii circulaţii
Sângele din circulaţia mare este colectat de vene care merg paralel
cu arterele, având acelaşi nume, fiind conduse în final în 2 mari trunchiuri
colectoare: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, care se deschid
în AD.
Venele micii circulaţii
Sângele din teritoriul pulmonar este colectat în venele lobare care
confluează formând venele pulmonare, câte 2 pentru fiecare plămân şi
care se varsă în AS.

4. Sistemul limfatic
Sistemul limfatic este format din:
- capilare limfatice;
- trunchiuri colectoare limfatice;
- ganglioni limfatici.
în acest sistem, circulă limfa, lichid care se obţine după filtrarea
plasmei sanguine la nivelul endoteliului capilarelor tisulare. Limfa conţine
produşi de dezasimilaţie, dar şi de secreţie care vor fi conduşi în final
tot în sistemul venos.
Limfa este un lichid transparent, uşor gălbui, care conţine în spe-
cial limfocite. Nu conţine hematii.
Ganglionii limfatici - rol:
- produc: limfocite, anticorpi şi enzime;
- au rol de apărare;
- opresc substanţele străine pătrunse în organism (pulberi, cărbune)
- constituie o barieră în lupta contra infecţiilor (de ex.: adenopa-
tiile inflamatoare);
- opresc celulele canceroase plecate din focarul neoplazic (adeno-
patii metastatice).
Ganglionii sunt dispuşi în grupe ganglionare regionale.
Limfa este drenată prin canale limfatice, un sistem de vase care
circulă în paralel cu sistemul vascular răspândit în tot corpul cu excepţia
sistemului nervos central. Canalele limfatice se unesc în trunchiuri lim-
fatice care vor forma duetul limfatic drept şi canalul toracic stâng. Acestea
se deschid în vena cavă superioară şi apoi în AD. Pe traseul canalelor
limfatice se găsesc ganglionii limfatici, la nivelul cărora limfa este fil -
trată.
152
 5. Splina
Splina este un organ vascular, retroperitoneal.
Rolul splinei. Splina intervine:
- în reglarea compoziţiei sângelui - în splină se formează limfo-
citele, ca şi în ganglionii limfatici şi se distrug hematiile şi limfocitele.
- în circulaţia sanguină - splina reprezintă un rezervor de sânge
care în anumite situaţii poate fi pus în circulaţie prin contracţia splinei.
- în viaţa fetală formează globulele roşii şi albe.
Aşezare - splina este aşezată în hipocondrul stâng, în loja splenică:
- sub diafragm;
- posterior de stomac;
- superior de unghiul colic stâng sau splenic.
Culoare - splina are culoare roşu închis, datorită sângelui pe care
îl conţine.
Consistenţă - splina este un organ foarte friabil, accidentele cu
ruptură de splină fiind foarte grave.
Structură
- la exterior este învelită de o capsulă fibro-elastică cu numeroase
fibre musculare netede care îi dau posibilitatea de a se contracta.
Din capsulă pleacă septuri care formează o reţea în ochiurile căreia
se găseşte parenchimul.
- parenchimul este format din ţesut limfoid (pulpa albă) şi hematii
(pulpa roşie).
Vascularizaţia este dată de:
- artera splenică;
— vena splenică, care se varsă în vena portă;
- limfa este drenată în ganglionii pancreatico-splenici.
Inervaţia este dată de plexul vegetativ celiac.

II. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

1. Proprietăţile fiziologice ale miocardului

a. Excitabilitatea sau funcţia batmotropă
Miocardul ca de altfel toţi muşchii şi nervii, este excitabil. Exci-
tabilitatea este o funcţie a membranei fibrelor musculare miocardice şi
este condiţionată de polarizarea electrică a membranei.

153
 în stare de repaus interiorul celulei este negativ, iar exteriorul pre -
dominant pozitiv.
în stare de excitaţie potenţialul de acţiune al membranei celulare
determină inversarea sarcinilor electrice prin intrarea Na* în celula (deci
interiorul se pozitivează) şi ieşirea K + din celulă.

b. Automatismul cardiac sau funcţia cronotropă

Inima, menţinută în condiţii fiziologice în afara organismului, îşi
continuă activitatea prin funcţionare spontană, repetitivă, cu caracter
ritmic, numită automatism.
Suportul morfologic al automatismului este sistemul excitocondiic-
lor al inimii sau ţesutul nodal.
Frecvenţa normală a excitaţiilor ritmice cardiace în repaus este în
medie 72-75 bătăi/minut şi este determinată de excitaţii care pornesc de
la nodul sino-atrial.

c. Conductibilitatea sau funcţia dromotropă.

Conductibilitatea miocardului asigură răspândirea excitaţiei în în-
treaga masă a acestuia.
Ca şi automatismul, Conductibilitatea este asigurată de ţesutul car-
diac specific.
De la nodul sino-atrial, excitaţia se răspândeşte în atrii determi -
nând contracţia (sistola) atrială (cu o viteză de l m/s). Excitaţia atrială
este captată apoi de nodul atrio-ventricular.
în nodul atrio-ventricular, excitaţia se propagă mult mai încet,
0,05 m/s fapt ce asigură contracţia asincronă a atriilor şi ventriculilor.
Din nodul atrio-ventricular excitaţia se propagă prin fasciculul
atrio-ventricular His, la cele două ramuri ale acestuia, de unde este
transmis în toată masa musculară ventriculară prin reţeaua Purkinje.
Ventriculul drept este activat înaintea VS, deoarece ramura dreaptă a
fasciculului His este mai scurtă.

d. Contractiliîaîea sau funcţia inotropă.

Unda de depolarizare determină undă de contracţie în miocard.

e. Tonicitalea sau funcţia tonotropă.

Este starea de semiconstrucţie a muşchiului cardiac care se menţine
Şi în diastolă.
154
 2. Ciclul cardiac sau evoluţia cardiacă fiziologică
Fazele activităţii inimii constau din contracţii = sistule, prin care
se realizează evacuarea cavităţii şi relaxări = diastole, în timpul cărora
are loc umplerea cavităţilor (fig. 45).
Un ciclu cardiac (= o succesiune de sistole + diastole atriaîe ş;
ventriculare) durează =. 0.8 s, atunci când inima bate în t r-un ritm de
75 bătăi/min.

Diastola atrială:
P atriile se umplu , ·.. ^ L Sistola ventriculară îl
valvele atrioventriculare închise - valvele signoide
Φ aortice şi ale arterei pulmonare
Presiunea atrială creşte -> se deschid
valvele atrio ventriculare se - sângele este eliminat cu forţă
deschid VS se umplu cu sânge în A O şi AP
Ψ VD"1
Atât atriile, cât şi
ventriculii sunt plini cu
sâime
Φ " Sistola
atrială:
atriile se contractă ventriculii
sunt plini cu sânge Sistola ventriculară I
- valvele atrioventriculare
se închid
- ventriculii se contractă
- presiunea ventriculară creşte
Revoluţia cardiacă

Rezultatul activităţii inimii este deplasarea sângelui într-o singură

direcţie în inimă, datorită rolului de supapă al valvelor şi menţinerea
unei diferenţe de presiune necesară circulaţiei în sistemul vascular, între
venele mari, pe care le goleşte şi arterele mari, în care expulzează sânge
sub presiune.
Inima funcţionează ca o pompă, care expulzează intermitent, cu
fiecare sistolă, în sistemul arterial, o cantitate de sânge = debit sistolic
sau volum bătaie.
Datorită elasticităţii pereţilor arteriali, curgerea discontinuă a sân-
gelui imprimată de inimă, este transformată în curgere continuă.

155
 3. Manifestările care însoţesc ciclul cardiac

a. Manifestări acustice
Semnele exterioare ale activităţii inimii sunt zgomotele cardiace
care pot fi ascultate direct cu stetoscopul sau înregistrate grafic pe fono-
cardiogramă.
Zgomotele inimii sunt produse de:
- modificarea vitezei de curgere a sângelui;

- vibraţiile consecutive ale valvelor atrio-ventriculare şi sigmoide.

în mod obişnuit se disting 2 zgomote cardiace principale (Z, -
zgomotul sistolic şi Z 2 - zgomotul diastolic). Zgomotul sistolic este
produs de închiderea valvelor bi- şi tricuspide atrio-ventriculare. Zgo-
motul diastolic este produs de închiderea valvelor sigmoide aortice şi
pulmonare.

b. Manifestări mecanice
Şocul apexian se palpează în spaţiul V intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară, unde vârful inimii vine în contact cu peretele toracic.
Pulsul arterial. Fiecare contracţie cardiacă ventriculară este urmată
de expulzia sângelui în aortă şi generează o undă de presiune care se
propagă de-a lungul aortei şi ramurilor sale, numită puls.
Pulsul arterial se palpează prin comprimarea arterei pe o suprafaţă
rigidă (artera radială, arterele pedioase, artera femurală, artera carotidă
externă etc.).
Λ

înregistrarea grafică = sjîgmogramă.

Frecvenţa pulsului este aceeaşi cu a inimii (alura ventriculară sau
AV), fiind un indiciu accesibil al activităţii cardiace.

c. Manifestări electrice
f,

înregistrarea modificărilor de potenţial electric care însoţesc acti-

vitatea miocardului = electrocardiograma, înregistrarea se poate face la
suprafaţa inimii sau a corpului.
Ecg (electrocardiograma) constă din unde (= deflexiuni de ampli-
tudini variabile, exprimate în mV) dispuse deasupra sau dedesubtul liniei
izoelectrice/0, segmente (liniile orizontale dintre 2 unde vecine) şi inter-
vale (distanţa între începutul unei unde şi începutul alteia).

156
 EC g normal este format din (fig. 46):
- unda P r- deflexiune pozitivă.
L corespunde activării atriale.
- segmentul PQ r- linie izoelectrică.
L reprezintă depolarizarea atrială.
-
complexul QRS = complex de unde negative şi pozitive:
r- unda Q = corespunde activării septului interventricular.
-
unda R = corespunde activării VD.
-
unda S = corespunde activării VS.
-
unda T = corespunde repolarizării ventriculare.
- intervalul PR = excitaţia pro
gresează de la nodul sino-atrial la
ramurile fasciculului His.

- intervalul QRST = sistola

electrică ventriculară.
Orice tulburare care afectează
sistemul de conducere sau miocar-
dul, generează modificări pe Ecg.
Fig. 46. — Electrocardiograma normală.
Reglarea activităţii inimii
Inima este inervată de sistemul nervos vegetativ, simpatic şi para-
simpatic. Fibrele nervoase vegetative se termină în sistemul excitocon-
ductor al inimii.
Acţiunea nervilor inimii se exercită prin influenţarea automatismu-
lui cardiac şi prin reglarea acestuia.
Nervii cardiaci sunt: - efectori sau motori;
- senzitivi.
Nervii motori sunt reprezentaţi de:
-fibrele parasimpatice cu acţiune inhibitoare asupra inimii:
• bradicardie;
• întârzie conducerea impulsului în nodul atrioventricular;
• reduce forţa de contracţie a miocardului;
• scade excitabilitatea.
-fibrele simpatice cu acţiune acceleratorie asupra inimii:
• tahicardie;
• scurtează conducerea impulsului în nodul atrioventricular;
• creşte forţa de contracţie a miocardului;
• creşte excitabilitatea.

157
 Debitul cardiac sau circulator . ,^.
Debitul cardiac este expresia finală, cea mai importantă a activităţii
inimn, deoarece cantitatea de sânge care irigă organele depinde de ho-
meostazie (capacitatea organismului de a se menţine în echilibru într-un
mediu de viaţă variabil).
Debitul cardiac poate fi exprimat prin:
- cantitatea de sânge expulzată într-un minut de mima stângă sau
dreaptă (cantităţile sunt egale) = minut-v olumul.
- cantitatea de sânge expulzată cu fiecare sistolă = debitul-sistolic/
volumul-bătaie (= 70 ml sânge/bătaie pentru fiecare ventricul).
în condiţii de repaus, debitul cardiac variază între 4-6 1/min, în
Capilare pentru cap, gât, membre condiţii de efort poate
superioare (15 4- 30 mmHg) creşte la 30 1/min. în spe-
cial prin creşterea frec-
venţei cardiace şi a volu-
mului - bătaie.

4 mmH Funcţionarea
inimii şi ,. a
celorlalte
organe şi ţesu-
turi depinde
de
încărcătura
în O, a
sângelui.
Cu fiecare
trecere prin
plămân, i; "
"' sângele
se
oxigenează, cantitate pe care o pierde în
urma contactului cu ΤΛ= 120/80 mmHg
ţesuturile. Conţinutul în
O2 al sângelui este de:
λ " · 19"mlCMa 100 ml

\ sânge arterial.
• 14 ml O2 100 ml
la sânge venos.
Fiziologia circulaţiei
în vase

Capilare pentru trunchi şi membre
inferioare (15 4- 30 mmHg)
Fie. 47. - Circulaţia pulmonară .ţi sistemică.
158
Rolul inimii în circu-
laţia sângelui este de a
menţine o diferenţă de
presiune, între extremita-
tea arterială şi cea venoasa
a arborelui circulator, în cir-
culaţia sistemică şi pulmo-
nară (fig. 47).
 a. Circulaţia sângelui în artere.
Sângele circulă în artere sub o anumită presiune, care se transmite
şi asupra pereţilor arteriali, determinând tensiunea arterială.
în condiţii normale, TA la adult este de 120-130 mm Hg pentru
presiunea sistolică şi de 70-80 mm Hg pentru cea diastolică.
Există variaţii fiziologice ale TA, legate de sex (la femeie, TA
sistolică este 105-110 mm Hg), vârstă ( l a 60 ani, o TA sistolică de
160 mm Hg este normală), poziţia corpului, intensitatea efortului fizic.
Determinarea TA se face prin metode indirecte, nesângerânde, cea
mai cunoscută şi folosită este metoda auscultatorie (aparatul de tensiune
+ stetoscop).

b. Circulaţia sângelui în capilare

Deplasarea sângelui în capilare este determinată de diferenţa de
presiune între extremităţile capilarului; mai mare la nivelul arterelor şi
mai mică la nivelul venulelor.
Datorită diferenţei de presiune se creează condiţiile de realizare a
schimbului de substanţe, peretele capilar se comportă ca o membrană
permeabilă pentru apă şi substanţele micromolcculare (ioni, electroliţi),
dar nu şi pentru proteine.
Reglarea circulaţiei la nivel capilar se face prin procese de vaso-
constricţie şi vasodilataţie în funcţie de:
- schimburile de substanţe nutritive;
- menţinerea homeostaziei ţesuturilor.

c. Circulaţia sângelui în vene

Circulaţia sângelui în vene este rezultatul diferenţei de presiune
între cele 2 extremităţi ale arborelui venos: capilarele venoase şi locul
de vărsare al venelor mari în atrii.
Deşi diferenţa de presiune din sistemul venos este mult mai mică
decât în sistemul arterial al marii circulaţii, totuşi circulaţia sângelui
este facilitată şi de alţi factori:
- aspiraţia toracică produsă de presiunea negativă intratoracică (care
este mai negativă în inspir decât în expir).
- excursiile jiiafragmului în inspir exercită o presiune asupra vis
cerelor abdominale care se transmite şi venelor.
- tonusul şi contracţiile muşchilor extremităţilor inferioare, frag
mentează coloana de sânge şi favorizează întoarcerea venoasă. De aseme-

159
nea şi pulsaţiile arterelor, pentru venele situate în imediata vecinătate.
- aspiraţia atnală - în timpul ejecţiei ventriculare, presiunea în
atriu scade ceea ce favorizează aspirarea sângelui venos.
- forţa gravitaţională favorizează circulaţia în teritoriile aflate su-
pracardiac şi o stânjeneşte pe cea aflată sub acest nivel.

4. Reglarea circulaţiei sângelui

Atât presiunea arterială cât şi repartiţia sângelui în diferite ţesuturi,
se află permanent sub acţiunea factorilor nervoşi şi umorali, care se
modifică în funcţie de starea de activitate sau de repaus a organismului
sau a diferitelor ţesuturi.
Tensiunea arterială este menţinută constantă prin mecanisme de-
presoare sau hipotensive şi presoare sau hipertensive, care sunt stimu -
late pe cale:
- reflexă realizând aşa numita autoreglare;
- umorală, prin diverse substanţe chimice care au efect vasoconstric
tor şi vasodilatator.
 Capitolul VIII

Metabolism
Etimologic, cuvântul metabolism este de origine greacă ş înseamnă
schimb.
Din punct de vedere biologic prin metabolism se înţelege totalita-
tea proceselor fizice şi chimice prin care materia vie se organizează, se
autoîntreţine şi se manifestă.
La baza acestor procese stă schimbul permanent de materie şi
energie dintre materia vie şi mediul înconjurător.
Metabolismul este una dintre proprietăţile caracteristice ale vieţii,
alături de reproducere şi excitabilitate.
Organismele animale utilizează ca unică sursă de energie
combinaţiile organice complexe (ATP = adenozintrifosfatul). Pe seama
acestora se desfăşoară metabolismul animal, constituit din 2 procese
antagoniste, în echilibru:
- anabolismul = formarea de macromolecule bogate în energie şi
includerea lor în structurile vii.
- catabolismul - degradarea moleculelor bogate în energie cu eli
berarea acesteia.
Separarea acestor 2 procese este practic imposibilă, deoarece des-
compunerea unei molecule furnizează energie pentru sinteza alteia, cele
2 procese desfăşurându-se simultan.

1. Metabolismul energetic
Cea mai mare parte dintre substanţele alimentare ingerate sunt
degradate în organismul vieţuitoarelor în vederea eliberării energiei
chimice potenţiale şi transformării ei în forme de energie specifică mani-
festărilor vitale şi în căldură.
Totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie şi mediul
extern (ingerarea alimentelor, eliberarea energiei potenţiale şi disiparea
ei în mediul extern) se numeşte metabolism energetic. Acesta este nu-
mai un aspect al procesului metabolic al organismului, la baza lui stând

161
transformările chimico-enzimatice ale metabolismului intermediar al
substanţelor.
Pentru sistemele biologice, suma diverselor forme de energie care
acţionează într-un sistem (calorică, mecanică, osmotică, electrică, chi -
mică şi cea folosită pentru menţinerea structurii celulare), trebuie să fie
egală cu energia chimică potenţială eliberată din degradarea substanţelor
alimentare, cu condiţia ca rezervele interne ale organismului să rămână
constante.
Transformarea energiei chimice în energiile care efectuează diver-
sele activităţi biologice specifice (contracţii musculare, secreţie, produ-
cerea de potenţiale chimice, sinteze chimice, menţinerea structurii celu-
lare) se face cu eliberare importantă de energie calorică.
Sursa principală de energie pentru toate sistemele celulare funcţio-
nale este ATP-ul. Degradarea substanţelor alimentare în procesele meta-
bolice duce în primul rând la formarea de ATP. Transferul energiei din
substanţele alimentare în ATP se face cu un randament de 45%, restul
de 55% din energie este transformată în căldură.

PROTEINE GRĂSIMI
GLUCID
E
(glicogen)

^
Λ minoa Zl Glucoza Gliceic 1 -f graşi
ci ATP-«— Acizi ι

GLICOLIZA
* ' ». Λ cir)

À ^ Acid piruvic ·* — ]actjc

NH· - - - _ ^ R-NH 2___ _____ i Uco,
Hm, ^ Acetilcoenzima A

.( Ciclul acidului citric

A\ m* ΡΠ

\ (ciclul Krebs)

FOSFORILARE
OXIDATIVĂ

\
ATP

Fig. 48. - Sinteza de ATP.

162
 Glucidele, proteinele şi grăsimile pot furniza celulelor energia ne-
cesară prin sinteza de ATP. Pe de altă parte produşii metabolismului
intermediar ai substanţelor nutritive pot asigura materia primă necesară
sintezei elementelor din alte clase nutritive.
Principalul mecanism de producere al ATP este fosforilarea oxida-
tivă, proces care are loc numai în prezenţa O 2. în subsidiar, un alt proces
de obţinere al ATP este glicoliza prin care glucidele sunt descompuse în
lipsa O-, (în condiţii anaerobe) cu formare de acid lactic.

1.1. Determinarea metabolismului energetic

Măsurând cantitatea totală de căldură degajată de un organism se

poate aprecia global cantitatea de energie produsă.
Unitatea de măsură a căldurii degajate de organism este caloria
mare (Cal, Kcal), egală cu 1000 calorii. Caloria, scrisă cu „c", este
egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a creşte temperatura unui
gram de apă distilată cu 1°C, de la t° de 13°C.
Cantitatea de căldură produsă de un organism, se măsoară prin:
- calorimetria directă = măsurarea căldurii produsă de corp.
- calorimetria indirectă — constă în aprecierea caloriilor produse în
funcţie de cantitatea de CO 2 eliminat şi cea de O 2 consumat. Măsurarea
se face prin respiraţie în circuit închis sau circuit deschis.

l .2. Metabolismul energetic global

Valoarea schimburilor energetice este influenţată la animalele ho-
meoterme de o serie de factori, datorită cărora cantitatea de energie
rezultată din arderile celulare este valabilă. Aceşti factori sunt:
1. activitatea musculară: musculatura, care reprezintă 30% din greu
tatea corpului uman, este un mare consumator de energie atât în condiţiile
de repaus, cât şi în cursul efortului.
Cheltuielile energetice variază direct proporţional cu activitatea
musculară.
Măsurarea cheltuielilor energetice la diferite categorii profesionale
sau de sportivi are mare însemnătate pentru stabilirea valorii calorice a
raţiei alimentare necesară pentru echilibrarea bilanţului energetic.
2. efectul ingerării de alimente: ingerarea de alimente determină
activarea schimburilor energetice, în medie, cu un plus de energie de
10-15% faţă de metabolismul de bază.

163

3. expunerea la temperaturi extreme:

- prin scăderea temperaturii mediului ambiant, pierderile de căl
dură ale corpului prin tegument şi mucoasa respiratorie, cresc. Pentru
menţinerea homeotermiei, organismul expus brusc la frig îşi reduce în
mod reflex pierderea de căldură prin vasoconstricţie cutanată şi îşi inten
sifică oxidaţiile prin frison.
Prin expunere îndelungată la temperaturi scăzute, organismul se
adaptează intensificând procesele de ardere.
- la temperaturi ridicate, organismul se adaptează prin accelerarea
circulaţiei, respiraţiei, secreţiei sudorale, necesare intensificării pierderii de
căldură. Această reacţie rapidă se face prin accentuarea consumului energetic.
Valoarea medie a temperaturii mediului ambiant pentru care chel-
tuiala energetică de termoreglare este înlăturată, este de 20°C pentru
omul îmbrăcat = confort termic maxim/punct de neutralitate termică.
Metabolismul bazai sau de întreţinere = minimul de energie necesar
menţinerii funcţiilor absolut indispensabile vieţii (circulaţia, respiraţia, acti-
vitatea sistemului nervos, activitatea de fond a tuturor celulelor corpului).
Măsurarea metabolismului bazai, presupune pentru subiectul aflat
în studiu, înlăturarea tuturor factorilor care determină cheltuieli energe- .
tice. Condiţiile pentru măsurarea metabolismului bazai sunt: post parţial
sau total timp de 12 ore, subiectul va sta culcat în relaxare musculară,
la o temperatură ambiantă de 20°C, în condiţii de linişte psihică.
Factorii care influenţează metabolismul bazai
- greutatea şi înălţimea - metabolismul se exprimă pe unitate de
greutate corporală sau pe unitate de suprafaţă corporală. La un adult cu
greutate normală este de aprox. l kcal/kg, corp/oră sau 40 Kcal./m2 de
suprafaţă corporală/oră.
- sexul: la femeie este mai scăzut decât la bărbat, datorită unei
reprezentări mai importante a ţesutului adipos, în cazul femeilor.
- vârsta - prezintă variaţii legate de grupa de vârstă:
la nou-născut =30 Kcal./m2/h.
l an = 55 Kcal./m2/h.
20-40 ani = 40 Kcal./m2/h.
peste 60 ani = 37 Kcal./m2/h.
- activitatea glandelor endocrine: rolul cel mai important în sti
mularea proceselor energetice revine hormonilor tiroidieni (tiroxină şi
triiodotironina). Efecte stimulatoare asupra metabolismului bazai au şi:
- medulosuprarenală (ex. în feocromocitom).
- hormonii sexuali.
- graviditatea.
- stările febrile.

164
 2. Metabolismul intermediar
Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformărilor la care
sunt supuse substanţele alimentare din momentul absorbţiei până la
eliminarea metaboliţilor în mediul extern.
Substanţele nutritive metabolizate în organism au rol energetic,
j plastic şi funcţional.
99% din necesităţile energetice ale organismului sunt satisfăcute
de glucide, lipide şi proteine.
Rolul energetic al glucidelor şi lipidelor este mult mai important,
proteinele având rol plastic preponderent pentru că intră în compoziţia
tuturor ţesuturilor şi contribuie la specificitatea structurală.
Proteinele şi lipidele au rol funcţional: proteinele intră în com -
poziţia enzimelor şi hormonilor, iar unii acizi graşi, se aseamănă cu
vitaminele, care au rol exclusiv funcţional.

2.1. Metabolismul intermediar al glucidelor

Repartizarea, circulaţia ξι aportul de glucide în organism (fig. 49).
Cea mai mare parte a glucidelor din organism sunt depozitate sub
formă de ghcogen în ficat şi muşchi. Cantităţi mici de glicogen se
găsesc în aproape toate ţesuturile.
Glicogenul ficatului şi muşchilor nu face parte din structura celu -
lară, ci formează depozite în interiorul ei, care pot fi cu uşurinţă mobi-
lizate şi utilizate de către organism.
Cele mai labile sunt rezervele hepatice, care servesc la menţinerea
constantă a glicemiei.
O altă parte însemnată a glucidelor organismului se găsesc în sânge,
lichidele extracelulare şi intracelulare, sub formă de glucoza, care este
unica, formă de transport a glucidelor.
Concentraţia glucozei în sânge = glicemia este normal de aprox. 80-
100 mg% şi se menţine constantă cu mici oscilaţii în jurul acestor
limite legate de perioadele digestive.
Glucidele constituie nu numai sursa energetică principală, dar şi
principiul nutritiv indispensabil organismului. O scădere a glicemiei sub
40-50 mg% determină apariţia unor modificări profunde în activitatea
SNC. în consecinţă rezerva de glucide trebuie continuu refăcută:
- în perioadele digestive, prin aportul alimentar;
- în perioadele interdigestive, prin gluconeogeneză.

Utilizarea glucidelor de către ţesuturi

Principala cale de degradare a glucidelor este glicoliza care evoluează
în mai multe stadii.
165
 Paricularităţile utilizării glucidelor în diferite organe f
La nivelul muşchiului scheletic în cursul unui efort fizic intens,
glicoliza anaerobă duce la formarea de acid lactic, până când adaptarea
circulatorie asigură aprovizionarea cu O 2.
Caracteristic muşchiului cardiac sunt rezervele relativ mari de gli-
cogen pe care le conţine, astfel încât inima normală este adaptată la
modificările ce pot apare în cursul hipoglicemiilor de scurtă durată.
Cel mai sensibil ţesut la scăderea concentraţiei de glucoza din
sânge este SNC. Aceasta se datorează cantităţilor mici de glicogen pe
care le conţine şi faptului că pentru necesităţile sale energetice, el nu
poate utiliza decât glucoza.
Hipoglicemia se manifestă clinic prin: oboseală, paloare accentuată,
anxietate, hiperexcitabilitate, temperatură, convulsii, comă, simptome
care trădează suferinţa sistemului nervos, creşterea TA
Crizele de hiperglicemie apar în diabetul zaharat şi pot fi expresia
comei cetoacidozice sau a celei hiperosmolare.
Aprovizionarea sângelui cu glucoza. Rolul ficatului în menţinerea
glicemiei (fig. 49).

Ingestie.
Transport
în sânge
Ţesut
0|0|0|0|01010|0|010]0 |0 |0 |0|0

2-CO-, + Η,Ο + Energie

Absorbţie:
glucoza
fructoza
alactoza 4-Jv—

0] Ţesut gras

Ficat - Metabolism intermediar •Muşchi

Glucoza
--------------------------------
\ Grăsimi
Glicogen
Aminoacizi
- Proteine
Glucoza

166 Fig. 49. - Metabolismul intermediar al glucidelor.

 Echilibrul dintre cantitatea de glucoza sustrasă din sânge pentru
utilizare periferică şi cantitatea oferită sângelui, este ameninţată
periodic de pătrunderea unor cantităţi însemnate de glucide în
perioadele digestive în organism. Acest echilibru, deci menţinerea
constantă a glicemiei, este asigurat prin faptul că cea mai mare parte a
glucozei este depusă sub formă de glicogen sau transformată în lipide,
iar o altă parte este stocată tranzitor în piele şi ţesutul celular
subcutanat.
Transformarea glucidelor în lipide poate avea loc chiar din mo-
mentul absorbţiei intestinale şi se continuă în ficat şi ţesutul
adipos.
Glicogenoliza şi glicogenogeneza
Depunerea glucidelor sub formă de glicogen se face în principal
la nivelul ficatului şi muşchiului.
Dar numai ficatul este organul care datorită situaţiei anatomice şi
labilităţii mari a rezervelor de glicogen, are posibilitatea să efectueze
cu promptitudine:
- polimerizarea glucozei în glicogen (funcţia glicogenolitică)
şi
eliberarea ei în sânge.
Gliconeogeneza
Scăderea cantităţii de glucoza din organism, determină
intensificarea degradării proteinelor şi lipidelor ceea ce conduce în
final la produşi intermediari necesari sintezei de glucide.

2.2. Metabolismul intermediar al lipidelor

Repartizarea lipidelor în organism

Din punct de vedere fiziologic, lipidele organismului se împart
în lipide:
- de rezervă;
- de constituţie;
- de circulaţie.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, lipidele
organismului se împart în câteva grupe mari:
- trigliceridele;
- fosfolipidele;
- steroizii
- Lipidele de rezervă sunt constituite din trigliceride şi se

l
găsesc
în ţesutul adipos răspândit practic în tot organismul:
- ţesut celular subcutanat;
- epiploon;
167
 - ţesut retroperitoneal;
- pericard;
- între fibrele muşchilor scheletici etc.
Cantitatea de ţesut adipos depinde de starea de nutriţie a organis -
mului.
- Lipidele de constituţie sunt alcătuite din fosfolipide şi colesterol
şi se găsesc în toate celulele organismului, legate de structurile celulare
(membrane, mitocondrii), sub formă de combinaţii lipoproteice. Con-
centraţia lor în ţesuturi este constantă şi caracteristică fiecărui ţesut.
- Lipidele de circulaţie reprezintă totalitatea lipidelor conţinute de
plasma sanguină şi umorile organismului. Lipidele de circulaţie repre
zintă forma de transport a lipidelor în organism.
După prânzuri bogate în grăsimi, plasma devine lactescentă, dato -
rită pătrunderii în circulaţie a trigliceridelor din lumenul intestinal, sub
formă de picături fine învelite de un film format din fosfolipide, coles-
terol şi proteine, numite chilomicroni.
în plasma transparentă, majoritatea lipidelor, cu excepţia acizilor
graşi liberi (AGL), se găsesc sub formă de lipoprotéine. Acestea sunt
structuri complexe alcătuite din una sau mai multe lipide, în asociaţie
cu una sau mai multe proteine.
Prin ultracentrifugare şi electroforeză este posibilă clasificarea lipo-
proteinelor în funcţie de densitatea şi mobilitatea lor în câmp electric.
Concentraţia diferitelor lipide plasmatice, deşi în linii generale se
menţine constantă, variază la diferite grupe de populaţie în funcţie de
regimul alimentar.
Valori normale:
- lipemia totală = 500-700 mg%.
- colesterolemia totală = 120-180 mg%.
Cantitatea de lipide din ţesuturi variază după natura ţesutului:
- cele mai bogate în lipide sunt creierul şi ţesuturile glandulare
(ficatul, glandele suprarenale etc.).
- muşchii conţin cantităţi mici de lipide.
Circulaţia, depozitarea şi mobilizarea lipidelor
Lipidele circulante provin (fig. 50 b):
- din lipidele alimentare în perioadele digestive;
- din lipidele de depozit în perioadele interdigestive.
168
 Ţesuturile care participă mai intens la depozitarea grăsimilor cir-
culante sunt ficatul, ţesutul adipos şi ţesutul reticuloendotelial.
în condiţii de post, efort muscular, expunere la temperatură scăzută
şi în general în cursul creşterii cheltuielilor energetice ale organismului,
lipidele din depozite reintră în circulaţie.
O parte din trigliceridele tisulare, mai ales cele aparţinând ţesutului
adipos, eliberează în permanenţă prin hidroliză AGL care trec în sânge.
Hidrolizei şi eliberării de AGL i se opune lipogeneza, prin care o parte
din AGL sunt reesterificaţi şi depuşi sub formă de trigliceride, cu condiţia
să existe simultan o cantitate suficientă de glicerofosfat, care provine
din metabolismul glucidic.
Rezultă deci că în perioadele alimentare, când există o mare dis-
ponibilitate de glucoza care poate fi utilizată pentru sinteza de triglice -
ride, eliberarea AGL este inhibată, pe când în perioadele interalimentare
de inaniţie post, efluxul de AGL se intensifică.

2.3. Metabolismul intermediar al proteinelor

Absorbţia şi circulaţia proteinelor în organism

Proteinele pătrund în mediul intern sub formă de aminoacizi,
majoritatea prin intermediul sistemului port şi o parte prin căile limfa -
tice (fig. 50 a).
După un prânz bogat în proteine, concentraţia aminoacizilor creşte
în sânge, după care (postabsorbţie) revine la normal, destul de repede,
aminoacizii în exces fiind captaţi de către ţesuturi:
- o cantitate relativ mică de muşchi;
- restul de către organele interne şi mai ales ficat.
In ficat, aminoacizii suferă o serie de transformări biochimice spe-
cifice şi nespecifice (dezaminări, transaminări, transmetilări, oxidări etc.)
sau sunt utilizaţi pentru sinteza de proteine plasmatice.
Aminoacizii, polipeptidele şi proteinele din plasma sanguină repre-
zintă forma de circulaţie a proteinelor.
Rezervele de proteine
Spre deosebire de glucide şi lipide, proteinele nu formează în or -
ganism rezerve propriu-zise, chimic şi morfologic definite.
Proteinele tuturor ţesuturilor se degradează şi se reînnoiesc continuu.
Reînnoirea se face prin înlocuirea şi repararea proteinelor degradate în
cursul activităţii celulare, fără moartea celulei.

169
 a) Metabolismul proteinelor
Ingestie: I°/°7 (Ţesut
Proteine
Oteine
tisulare
alimentare
Dieestie IT
Aminoacizi
ÎHormoni /
Purine
vPirimidin
Intestin
subţire

Rinichi

gros

b) Metabolismul grăsimilor
Utilizare

Transpor
t în

Grăsimi
Grăsimi l
Energie formare
Glucoza corni cetonic
icat - Metabolism
intermediar

Glicerol
Grăsimi ^ J
i Glicogen Corpi
cetonici .Rinichi
CO + H,O

Eliminare
,- . · Lirma
prin plămâni
Fig. 50. - Metabolismul intermediar al proteinelor şi lipidelor.

170
 Utilizarea proteinelor de către ţesuturi
Datorită reînnoirii continue a structurilor proteice celulare, orga-
nismele vieţuitoarelor sunt dependente de un aport proteic zilnic prin
alimentaţie, în cantitate aproximativ echilibrată cu proteinele degradate.
Proteinele îndeplinesc în primul rând un rol plastic.
Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate în scopuri ener -
getice sau depuse sub formă de glucide şi lipide.

3. Reglarea proceselor metabolice

Mecanismele de reglare se împart în funcţie de nivelul la care
acţionează în:
1. - mecanisme celulare care se realizează prin intermediul enzi-
melor care catalizează reacţiile metabolice.
2. - mecanisme neuro-umorale.
- reglarea hormonală se realizează prin hormonii glandelor cu
secreţie internă, la care se adaugă prostaglandinele ca hormoni locali.
- reglarea nervoasă se realizează prin intermediul sistemului en
docrin.
 Capitolul IX

Termoreglarea. Vitaminele

I TERMOREGLAREA
Sub raportul temperaturii corpului, animalele se grupează în:
- poikiloterme (cu sânge rece): peşti, amfibieni, reptile.
- homeoterme (cu sânge cald): păsările, mamiferele.
La poikiloterme, producerea şi pierderea de căldură nu sunt reglate.
De aceea temperatura corpului lor variază cu a mediului înconjurător.
La homeoterme pe lângă faptul că producţia de temperatură este
superioară, există şi un aparat termoreglaîor, care influenţează atât
producţia, cât şi pierderea de căldură, menţinând temperatura corpului
crescută, în anumite limite ale temperaturii mediului înconjurător (la om
este de 37°C).
între homeoterme şi poikiloterme se situează grupa animalelor
hibernante care în timpul iernii, prezintă o scădere a temperaturii corpului
cu 5-10°C cu diminuarea metabolismului şi a tuturor funcţiilor = somn
hibernal (liliacul, hamsterul, ursul, marmota).

1. Temperatura corpului şi variaţiile ei fiziologice

Un subiect uman aflat la punctul de neutralitate termică (dezbrăcat
la 26°-30°C) prezintă:
- o temperatură centrală, măsurată în rect = 37°C;
- o temperatură cutanată, a extremităţilor = 33°C.
Prin măsurarea temperaturii centrale se înţelege măsurarea tempe-
raturii interne. Valorile cele mai reprezentative pentru măsurarea tempe-
raturii corpului, sunt:
- temperatura rectală 37,3°-37,4°C;
- temperatura bucală = 36,9°-37,0°C;
- temperatura axilară = 36,5°C.
172
 Temperatura centrală a corpului uman (măsurată în rect) prezintă
un ritm circadian cu valori minime, dimineaţa în jurul orei 4-6 (de
36,4°C) şi valori maxime, seara în jurul orei 8 (de 37,4°C). Deci oscilaţiile
termice sunt în raport cu ritmul de activitate biologică, determinat de
succesiunea perioadelor de somn-veghe, cu predominenţa proceselor
trofotrope în somn şi ergotrope în starea de veghe.
La femei, temperatura corpului prezintă oscilaţii legate şi de ciclul
ovarian, cu o perioadă de 28 zile:
- la ovulaţie, aprox. la mijlocul ciclului ovarian, temperatura creşte
brusc cu 0,4-0,5°C, chiar 1°C menţinându-se astfel tot timpul persistenţei
corpului galben, datorită secreţiei de progesteron.
- după terminarea menstruaţiei, temperatura revine la valorile an
terioare, şi se menţine astfel pe toată perioada foliculară a ciclului.
Această modificare de temperatură, sincronă cu ovulaţia, constituie
un test de precizare a datei ovulaţiei, folosit pentru stabilirea perioade-
lor de fecunditate ale femeii.

2. Producerea şi pierderea de temperatură

Menţinerea constantă a temperaturii centrale corporale, la homeo-
terme este rezultatul echilibrului dintre procesele:
- termogenetice;
- termolitice.
Termogeneza sau termoreglarea chimică este asigurată de totalita-
tea mecanismelor care participă la producerea de căldură, în repaus,
aceasta are loc cu precădere la nivelul:
- organelor viscerale toraco-abdominale;
- cutiei craniene.
Ele realizează termogeneza centrală: ficatul produce aprox. 20%
din temperatura corpului; restul căldurii se produce în musculatură şi
tegument, ele fiind producătoare periferice de căldură.
în efort fizic, principalul producător de căldură devine musculatura.
Termoliza sau termoreglarea fizică, este asigurată de mecanisme
pierdere a căldurii:
1. iradierea: tegumentul uman emite radiaţii electromagnetice, mai
ales din zona infraroşie, sub formă de fotoni.
Orice corp care emite radiaţii, are şi proprietatea de a le absorbi.
Astfel, corpul uman plasat în proprietatea unei sobe, absoarbe circa 97%
din radiaţiile proiectate pe tegument.
173
 Prin iradiere, căldura organismului nu se pierde în aerul înconjură-
tor, ci este absorbită de obiectele solide din jur: pereţi, duşumea etc.
care au o temperatură inferioară corpului.
2. conducţia = pierderea directă de căldură de către tegument,
datorită contactului direct al acestuia cu un corp solid cu temperatură
inferioară (scaun, pat etc.). De aceea îmbrăcămintea reprezintă un bun
izolator termic pentru om, care reduce conductibilitatea calorică tegu
ment - corp solid.
3. convecţia = pierderea de căldură a corpului în contract cu flui
dele înconjurătoare (aerul, apa).
Pierderile cresc foarte mult prin expunerea organismului la curenţi
de aer rece sau apă rece.
Prin convecţie se pierde căldura şi de la suprafaţa căilor respira -
torii, prin aerul expirat.
4. evaporarea apei: în condiţii normale de existenţă, omul pierde
în 24 h aprox. 500 ml apă prin evaporare la suprafaţa corpului (a tegu
mentului), chiar în lipsa secreţiei' sudorale (perspiratio insensibilis) şi
aprox. 500 ml prin vaporii care saturează aerul expirat.
Cantitatea de apă care se evaporă la suprafaţa corpului depinde de:
— mărimea suprafaţei pe care se face vaporizarea;
- temperatura pielii;
- tensiunea în vapori a aerului (saturaţia în vapori a aerului);
- mişcările aerului.
într-un aer încălzit şi saturat cu vapori de apă umed, evaporarea nu
se produce şi eliminarea este oprită. De aceea confortul optim este asi-
gurat la o umiditate relativă de 40-60% a aerului şi o temperatură de
20°C a mediului ambiant.
Factorii biologici care reglează pierderea de căldură
1. transportul căldurii de către sânge prin convecţie, din zona
centrală de producere spre periferie. Este influenţat de gradul de activa
re al circulaţiei (creşterea debitului circulator va asigura un transport
mărit de căldură).
2. irigaţia cutanată se reduce prin mecanisme reflexe în cursul
expunerii la frig şi se activează prin expunerea la cald, mai ales la
nivelul extremităţilor (mâinile, au o mervaţie mai bogată). Reglarea
circulaţiei cutanate se face prin mecanisme reflexe, prin acţiunea tem
peraturii sângelui asupra anumitor zone din hipotalamus şi prin acţiunea
directă a căldurii asupra vaselor cutanate. Creşterea debitului cutanat
circulator asigură accentuarea pierderii de căldură la expunerea într-un

174
mediu între anumite limite de creştere a temperaturii, date de diferenţa
de temperatură dintre piele şi mediu.
3. secreţia sudor ala: produsă de creşterea temperaturii mediului
ambiant la valori apropiate sau superioare celor cutanate. Ea apare când
temperatura cutanată depăşeşte 34,5°C.
La animalele lipsite de glande sudoripare (ex.: câinele) pierderea
se face prin polipnee termică, care intensifică evaporarea apei de-a lun -
gul suprafeţei căilor respiratorii.
Secreţia sudorală, devine ineficientă când aerul este saturat cu
vapori. Evaporarea apei şi răcirea tegumentului nu mai au loc. Se pro -
duce stază calorică şi hipertermie.
4. izolarea organismului de temperatura ambiantă se realizează prin
grăsimea subcutanată.
5. postura: gradul de răcire al corpului depinde de suprafaţa corpora
lă expusă, într-un mediu încălzit, animalele dorm într-o poziţie relaxată,
expunându-şi toracele şi abdomenul. La frig, poziţia ghemuită reduce
suprafaţa totală a corpului, mai ales toracele şi abdomenul.
Factorii climatici şi termoreglarea
Gradul de solicitare al proceselor de termoreglare depinde de fac -
torii climatici care pot deplasa punctul de confort, termic sau pot crea
condiţii în care adaptarea organismului este dificilă.
Aceşti factori sunt:
- temperatura aerului;
- umiditatea aerului;
- viteza vântului;
- temperatura corpurilor solide înconjurătoare (pereţi şi alte supra
feţe iradiante).
Vântul rece intensifică foarte mult pierderea de căldură, umiditatea
crescută a aerului limitează însă pierderea prin evaporare, într-o locuinţă,
cu pereţi reci, chiar dacă aerul este încălzit, organismul pierde cantităţi
mari de căldură prin iradiere.

3. Reglarea nervos centrală a temperaturii corpului

Temperatura constantă a corpului este reglată prin mecanism ner-
vos central.
Organismul posedă un centru termogenetic situat în hipotalamusul
posterior, prin care se face adaptarea la scăderea temperaturii ambiante:
- mărind producţia de căldură (termogeneză);
- reducând pierderile calorice prin vasoconstricţie cutanată.

175
 Aferentele centrului termogenetic îşi au originea în termoreceptorii
tegumentului şi mucoaselor.
Calea efectoare este triplă:
- simpatoadrenergică, prin vasoconstricţie, piloerecţie şi intensifi
carea metabolismului;
- prin adenohipofiză, cu secreţie de ACTH şi TSH;
- somatică, prin frisonul termic.
în hipotalamusul anterior, în aria preoptică, se află centrul antiter-
mic, care face adaptarea organismului la încălzire prin accentuarea pier-
derii de căldură.
Distrugerea acestui centru este urmată de creşterea temperaturii
corpului, caracterizată prin: inhibarea vasodilataţiei cutanate, secreţia
sudorală nu se mai produce, la fel şi pierderea calorică.
Aferentele sunt aceleaşi ca şi pentru centrul termogenetic.
Eferenţele se realizează prin intermediul centrului termogenetic care
este inhibat.

II VITAMINELE

Vitaminele sunt substanţe alimentare cu rol catalitic (funcţional)

care constă în participarea lor ca mijlocitori în metabolismul interme -
diar, al glucidelor, lipidelor şi proteinelor.
Vitaminele sunt biocatalizatori exogeni, fiind introduse din mediul
extern, spre deosebire de hormoni şi enzime care sunt biocatalizatori
endogeni, sintetizaţi în organism.
In general vitaminele nu sunt sintetizate în organismul animal, ci
în regnul vegetal, unde se găsesc sub formă de vitamine sau provitamine.
Vitaminele se împart în:
- liposolubile - solubile în grăsimi: vitaminele A, D, E, F şi K.
- hidrosolubile - solubile în apă: complexul B, vitaminele C, P.
O alimentaţie deficientă în vitamine poate fi cauza unor defecte
metabolice grave.

Vitaminele liposolubile
*

Vitamina A = Retinol
Acţiune:
- proprietatea de a menţine integritatea tegumentelor şi mucoase
lor, împiedicând pătrunderea agenţilor infecţioşi în organism;

176
 - intervine în procesul vederii, fiind un element component al
purpurei retiniene;
- intervine în vederea nocturnă.
Surse:
- lapte şi derivate din lapte;
- ouăle;
- untura şi ficatul de peşte;
- sub formă de provitamină, se găseşte în părţile colorate ale plan
telor: morcov, spanac, tomate, coaja merelor.
Conservare:
- provitamină A (caroten) nu se distruge prin fierbere;
- se distruge uşor prin oxidare; ferită de aer poate fi păstrată timp
îndelungat.
Necesităţi fiziologice:
- 1,5-2 mg/zi Ξ 5000 u.i./zi la adult;
- 8000 u.i./zi la gravide şi în alăptare.
Tulburări carenţiale:
- hipo sau avitaminoza A se manifestă prin:
1. modificări ale epiteliului cutanat hiperkeratoză palmo-plantară
cu descuamare consecutivă ce favorizează infecţiile.
2. la nivelul ochiului determină uscăciunea corneei cu xeroftalmie,
consecinţă a distrofici glandei lacrimale. Se însoţeşte de inflamaţii şi
înmuierea corneei = keratomalacie.
3. modificări ale mucoasei aparatului respirator, genito-urinar, di
gestiv şi glandelor salivare.
4. deformări ale scheletului ce conduc la tulburări nervoase (mo
dificări ale sensibilităţii şi rnotilităţii periferice).
5.incapacitatea de a distinge contururile în lumina crepuscu
lară = hemeralopie sau nictalopie (orbul găinilor). Este afectată vederea
scotopică.

Vitamina D = calciferol
Acţiune:
- intervine în metabolismul Ca ++ şi P;
- creşte absorbţia intestinală a calciului;
- transformă fosforul organic în fosfor anorganic, care formează cu
calciul, fosfat de calciu insolubil, (procesul se petrece în matricea oase
lor în creştere). Este esenţială pentru depunerea Ca şi P în oase şi dinţi.
Surse:
- lapte şi derivate;
- ouă;

177
 - untura şi ficatul de peşte;
- ciuperci, drojdie (puţină).
Necesităţi zilnice: 0,010-0,025 mg/zi Ξ 400 u.i./zi la adult.
I
Avitaminoza se manifestă prin rahitism (= expresia modificării
metabolismului calciului şi fosforului):
- osificarea se face defectuos, datorită fixării insuficiente a calciu
lui. Ca urmare oasele lungi se deformează. Membrele inferioare iau
aspect de „X" sau „O", iar oasele lungi prezintă îngroşări epifizare;
- îngroşarea epifizară a coastelor produce mătăniile costale;

- toracele ia aspect de carenă, datorită proeminării sternului şi

extremităţii epifizare a coastelor, sau torace de pantofar, prin înfundarea
sternului;
- craniotabesul = lipsa de osificare a oaselor craniene;
- modificări ale dentiţiei: primii incisivi apar după zece luni, iar la
3 ani dentiţia nu este terminată. A doua dentiţie prezintă dinţi alteraţi
sau hipotrofici. Deformarea maxilarului determină anomalii ale articulaţiei
dentare.
La adult avitominoza se traduce prin osteomalacie (înmuierea oaselor)
şi osteoporoza. Apare la bătrâni şi gravide. Tratament:
- administrarea de alimente bogate în vitamina D.
Supradozarea determină hipercalcemia idiopatică, caracterizată prin
creşterea Ca ++ sanguin şi calcificări ale diferitelor ţesuturi, mai ales
renal.

Vitamina E = Tocoferol
Acţiune:
- prezenţa vitaminei E este importantă pentru reproducere;
- agent antioxidant, previne îmbătrânirea.
Surse:
- germeni de cereale (făină integrală);
- uleiuri vegetale comestibile (dacă nu sunt vechi şi râncede).
Nevoi zilnice:
r sugar = 5 mg/zi. L
adult - 10-25 mg/zi.
Avitaminoza se presupune că determină la om tulburări ireversibile
de fecunditate.
178
 Vitamina K = Fitokinona

Acţiune: rol în sinteza hepatică a unor factori ai coagulării (în

primul rând protrombina, dar şi factorii VII, IX, X). Surse:
- plante verzi (varza, spanac, etc.);
- sintetizată de flora microbiană intestinală şi absorbită în prezenţa
bilei.
Necesităţi zilnice: 0,001 mg/zi.
Tulburări carentiale:
- avitaminoza K, este produsă prin absorbţie defectuoasă în urma
consumului exagerat de antibiotice.
- avitaminoza K se manifestă prin sindroame hemoragice.
- hipovitaminoza K apare în icter, datorită secreţiei biliare defici
tare, care afectează absorbţia grăsimilor.

Vitamina F — acizi graşi esenţiali

Vitamina F reprezintă o serie de acizi graşi nesaturaţi care nu pot

fi sintetizaţi de organism: acid linolenic, linoleic şi arahidonic. Nu este
o vitamină propriu-zisă, pentru că aceşti acizi au şi un rol energetic.
Surse: uleiuri vegetale. Se depozitează ca fosfolipide.
Nevoi zilnice: 1% din valoarea calorică raţiei alimentare.
Carenţe: r- tulburări cutanate (dermatită).
- oprire sau întârziere a creşterii.
- disfuncţie sexuală.
Carenţa parţială sau totală de Vitamine liposolubile poate conduce
la întârziere în procesul de creştere, la boli severe şi chiar moarte.

Vitamine hidrosolubile

Vitamina B, = Tiamina (are în compoziţie sulf). Este sintetizată de

intestin ca şi celelalte vitamine din complexul B. Acţiune: împreună cu
vitamina B 2 şi PP, intervin în eliberarea energiei din principiile
alimentare.

179
 Surse: r- drojdia de bere:
- embrioni de cereale (grâu, orez, ovăz).
- fructe şi legume uscate (linte, fasole).
- carne, viscere (ficat, inimă, rinichi).
- lapte, ouă.
Conservare: - este distrusă la temperaturi mai mari de 120°C.
Necesităţi zilnice: 0,5-1 mg/zi - 300 u.i./zi.
Avitaminoza: - boala beri-beri, manifestată prin disfuncţii nervoa-
se (paralizii musculare, slăbire musculară importantă, tulburări senziti-
ve), edeme, tulburări gastrointestinale, insuficienţă cardiacă. Tratament:
vitamina Bj (efect imediat).
- în avitaminoza gravă moartea se produce prin:
r- paralizia musculaturii respiratorii.
"- insuficienţă cardiacă gravă.
Carenţa este produsă de: r consum
excesiv de alcool.
"*
L
alimentaţia unilaterală cu orez decorticat.

Vitamina B2 = riboflavină
Acţiune: - rol important în procesul de eliberare al energiei din
principiile alimentare.
- intervine în perioada de dezvoltare a organismului.
Surse: - viscere (ficat, rinichi).
- lapte, ouă.
- cereale, mazăre, spanac, roşii.
- ciuperci.
Necesităţi zilnice: 1-2 mg/zi.
Avitaminoza se caracterizează prin: - leziuni oculare: corneea se
opacifiază, fotofobie accentuată.
- leziuni orale: stomatită, cu sensibilitate şi durere linguală (glo-
sodinie), fisuri ale comisurilor bucale. Limba ia aspect de hartă geogra
fică, de culoare purpurie.
- tulburări nervoase şi tegumentare (piele aspră).
Simptomatologia cedează după administrarea a 10 mg de vitamina B2.

Vitamina PP = Niacina (Bj) = Acid nicotinic

Acţiune: - intervine în eliberarea energiei din principiile alimen-
tare.
Precursorul vitaminei PP este triptofanul.

180
 Surse: r- drojdia de bere.
- cereale.
- viscerele, carnea.
Necesităţi zilnice: 12-18 mg/zi.
Avitaminoza se manifestă prin pelagră („mal de la Roşa") sau „boala
celor 3 D":
- demenţa (apare ca o psihoză).
- dermatita, se manifestă în regiunile tegumentare expuse razelor
soarelui (în jurul gâtului, faţa dorsală a mâinilor, pe faţa dorsală a pi
ciorului la cei care umblă desculţi). Pielea este aspră şi roşie.
- diaree intensă, uneori sanguinolentă. La nivelul gurii, stomatită,
glosită, ulceraţii şi fisuri ale limbii.
Factorul etiopatologic este alimentaţia unilaterală cu porumb şi se
explică prin lipsa triptofânului.
Acidul folie sau pteroilglutamic
Acţiune: - participă la sinteza ADN. -
participă la hematopoieză.
Surse: toate alimentele de origine vegetală şi animală.
Necesităţi: 1-2 mg/zi. Carenţa: r- anemie
megaloblastică.
L apare la femeile subnutrite în perioada de gestaţie.
Acidul pantotenic
Acţiune: intră în alcătuirea coenzimei A.
Surse: largă răspândire în toate alimentele.
Necesităţi: 3-5 mg/zi.
Carenţa: sindromul „picioarelor arzătoare" (burning feet).

Vitamina B6 = piridoxina
Acţiune:
- intervine în sinteza unor aminoacizi.
Surse:
- drojdia de bere.
- cereale.
- carne, viscere.
- sintetizată de flora intestinală.
Necesităţi: 2 mg/zi.
Carenţa alimentară nu a fost observată.

181
 Vitamina B 12 = cobalamina sau ciancobalamina
Are în compoziţia sa cobalt, important pentru maturarea hematii -
lor. Este vechiul factor extrinsec Castle.
Acţiune: - previne anemia, stimulând eritropoieza.
- necesară în sinteza ADN.

- intervine în metabolismul unor aminoacizi (metionina) prevenind

transferul grupării metil;

- previne steatoza hepatică (rol lipotrop);

- intervine mai ales în metabolismul celulelor în diviziune.

Surse:
- ficat, muşchi, rinichi.
- albuş de ou, brânză.
- drojdie de bere.
- pâine integrală.
Necesităţi: 0,001 mg/zi = l μ§/ζϊ.
Avitaminoza: anemia pernicioasă (Biermer) (asociază carenţa altor
vitamine din complexul B):
r- prezenţa megaloblaştilor în circulaţia periferică.
- limbă roşie, depapilată, dureroasă (glosita Hunter).
- simptomatologie r- gastrointestinală.
>- nervoasă.

Vitamina C = acidul ascorbic

Acţiune: - intervine în formarea colagenului, participând la forma-
rea cartilajului şi a dentinei.
- creşte rezistenţa capilară, ajută la vindecarea rănilor.
- rol în secreţia de hormoni steroizi.
- indispensabilă pentru formarea ţesutului conjunctiv.
- intervine în creşterea organismului.
Surse: - citrice (portocale, lămâi), lapte.
- legume verzi (salată verde, spanac, varză, sparanghel).
- coacăze, castane, cartofi.
Necesităţi: - 25 mg/zi.
- la adolescenţi şi în perioada lactaţiei = 150 mg/zi.
Este depozitată în cantităţi mari în - hipofiză.
— suprarenale. -
corpul galben.
182
 Avitaminoza se manifestă prin scorbut:
- mare fragilitate vasculară.
- hemoragii gingivale.
— rănile se vindecă greu.

Vitamina H = biotina (este o vitamină din complexul B)

Acţiune: intervine în încorporarea CO 2 în moleculele organice.
Surse: - ficat, carne, peşte ouă.
- cereale, leguminoase.
- sinteza microbiană.
Necesităţi: 0,25 mg/zi.
Carenţa: dermatită (foarte rar).

E
 Capitolul X

Anatomia şi fiziologia
aparatului excretor
Aparatul excretor sau urinar face parte dintre aparatele de export
ale materiei, deoarece prin el se elimină produşii toxici rezultat din
metabolismul tisular.
Aparatul urinar se compune din (fig. 51):
Rinichi - rinichi, organul secretor;
• căile de eliminare:
• bazinet;
• ureter;
• vezica urinară;
• uretra.
L^-^C."··' l f f ţm
Bazinele -*T^H\ lf / . „. . , . ,
1. Rinichiul
în mod normal se găsesc doi rinichi,
Uretère drept şi stâng.
Situaţia topografică
Rinichii sunt situaţi în regiunea cea
Vezica
mai profundă a cavităţii abdominale, de
urinară o parte şi de alta a coloanei vertebrale,
proiectându-se pe o zonă cuprinsă între
ultimele 2 vertebre toracale şi primele
Uretra
3 vertebre lombare.
Rinichiul stâng este situat cu o
Fig. 5 1 . - Aparatul excretor. jumătate de corp de vertebră mai sus decât
cel drept.
Sunt organe retroperitoneale şi ocupă un 'spaţiu numit loja renală.
Loja renală este delimitată de o formaţiune fibroconjunctivă numită
lascia renală, între fascia renală şi peretele posterior al abdomenului se
află un alt strat de grăsime = grăsimea perirenală sau capsula adipoasă
perirenală, care este mai dezvoltată pe faţa posterioară a rinichiului.

184
 Acest înveliş conjunctiv permite rinichiului o oarecare mobilitate
şi face posibilă deplasarea în jos a acestuia (ptoza renală). Această schim-
bare de poziţie este favorizată de anumite stări ale organismului: sarcină
sau slăbire marcată şi rapidă.
Ectopia renală este o anomalie congenitală de poziţie a rinichiului
şi constă în oprirea rinichiului, în timpul migraţiei embrionare, în regiu-
nea iliacă sau lombară.
Mijloace de fixare
Rinichiul este fixat în cavitatea abdominală prin:
- presiunea exercitată de celelalte viscere abdominale;
- fascia renală;
- peritoneu;
- vasele renale.

Formă, direcţie, dimensiuni

Forma rinichiului este asemănătoare unui bob de fasole.
Cei doi rinichi sunt aşezaţi faţă în faţă cu concavitatea spre coloa-
na vertebrală.
Sunt orientaţi cu axul mare oblic de sus în jos şi dinăuntru în afară,
fiind mai apropiaţi prin extremităţile superioare.
Greutatea rinichilor este de aprox. 300 g. Au o consecinţă fermă,
elastică.
Parenchimul renal este friabil, rupându-se cu uşurinţă în cursul
traumatismelor.
Configuraţia externă
Suprafaţa rinichiului, de culoare roşie-brună, este netedă şi lucioasă.
Rinichiul prezintă: - 2 feţe r- una anterioară.
L una postenoară.
- 2 margini r- laterală, convexă.
L- medială, concavă.
- 2 extremităţi r- polul superior.
L- polul inferior.
Marginea medială corespunde hilului renal, care reprezintă locul
de intrare şi ieşire al elementelor pediculului renal: vasele renale şi
bazinetul.
în interiorul rinichiului, hilul se prelungeşte cu o scobitură = sinu-
sul renal, în care se găsesc ţesut conjunctiv gras, ramificaţiile vaselor
renale şi porţiunile iniţiale ale căilor de excreţie.
185
 Raporturi
Faţa posterioară a rinichilor vine în raport cu peretele posterior al
trunchiului, fiind traversată de coasta a 12-a.
Superior această faţă vine în raport cu sinusul costo-diafragmatic.
Inferior, prin grăsimea pararenală merg:
- ultimul nerv intercostal.
- nervul ilio-hipogastric.
- nervul ilio-inghinal.
- nervul genito-urinar, ceea ce explică iradierea durerii spre regiu
nea inghinală, genitală şi coapsă, în timpul colicii renale.
Faţa anterioară a rinichilor corespunde cavităţii abdominale de care
este separată prin peritoneu.
Rinichiul drept vine în raport cu faţa inferioară a ficatului, flexura
colică dreaptă, colonul ascendent şi porţiunea descendentă a duodenului.
Faţa anterioară a rinichiului stâng vine în raport cu: mezocolonul
transvers, splina, pancreasul şi stomacul, prin bursa omentală, colonul
descendent şi ansele intestinului subţire.
Polul superior al rinichiului corespunde glandei suprarenale de care
este separat printr-un sept conjunctiv.
Structura rinichiului
Rinichiul este acoperit la suprafaţă de o capsulă fibroasă, formată
dintr-o reţea de fibre conjunctive şi elastice, care îi asigură o extensi -
bilitate redusă şi o rezistenţă mare. Deşi este aderentă la parenchimul
renal, aceasta se poate dezlipi cu uşurinţă (decapsulare renală). Sub
această capsulă se află o tunică musculară subţire, formată din fibre
musculare netede (fig. 52).
Pe secţiune longitudinală, rinichii sunt formaţi dintr-o zonă externă,
galben-brună = corticala renală, şi o zonă internă, roşu închis = me-
dulara. Medulara conţine nişte formaţiuni asemănătoare unor trunchiuri
de con = piramide renale sau Malpighi, care pe secţiune au formă triun-
ghiulară cu baza spre corticala şi vârful spre sinus. Ele prezintă striaţii
radiare, date de tubii colectori renali şi vasele sanguine.
La nivelul sinusului, piramidele se termină cu o suprafaţă con -
vexă = pupila renală, care este perforată de 15-20 orificii = aria crihro-
sa. Fiecare papilă se deschide în câte un calice renal, proeminând în
lumenul acestuia. Prin orificiile papilare se deschid în calice, tubii urinari.
Intre corticala şi medulară nu există o limită precisă. La acest
nivel, fiecare piramidă trimite în substanţa corticala prelungiri sub for-
186
 Corticala re-
nală

Capsula ,, Piramida
fibroasă medulară

Sinus renal

Ureter

Fig. 52. - Rinichi -·· secţiune longitudinală.

mă unor mici conuri = piramide corticale sau Ferrein, în număr de 400-

500 pentru fiecare piramidă.
între piramidele Ferrein, se pot observa cu lupa, vase sanguine
paralele cu aceste piramide şi numeroşi glomeruli vasculari care pe
secţiune proaspătă apar ca puncte hemoragice.
Lobului renal este alcătuit dintr-o piramidă Ferrein împreună cu
substanţa corticală din jurul ei. Lobulii nu sunt separaţi între ei prin
ţesut conjunctiv.
Lobul renal este alcătuit dintr-o piramidă Malpighi împreună cu
piramidele Ferrein care ţin de ea şi cu substanţa corticală corespunză-
toare. Numărul lobilor renali este egal cu cel al piramidelor renale
Malpighi.

187
 Nefronul este unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului. Se
poate observa la microscop. Fiecare rinichi conţine aprox. l milion de
nefroni.
Nefronul este alcătuit dintr-un corpuscul renal şi un sistem tubular
ce formează tubul urinifer (fig. 53).
Macula densa
Tub contort
proximal

Corpuscul renal

Tub contort distal

.Ram descendent
Ansa Henle

Aria cribiformă Fig.

53. -- Nefron

188
 Corpusculul renal sau Malpighi este situat în zona corticală. El
este alcătuit dintr-un glomerul vascular şi o capsulă epitelială cu pereţi
dubli care-1 înconjoară = capsula Bowman.
Capsula Bowman prezintă
a) - un/7o/ vascular care reprezintă locul de pătrundere şi ieşire
al
vaselor în corpusculul renal: arteriala aferentă care pătrunde în
corpus-
cul se capilarizează şi se continuă cu arteriala eferentă care iese
din
corpuscul.
Peretele arteriolei aferente îşi pierde membrana elastică la
intrarea în glomerul, endoteliul devine discontinuu, iar fibrele
musculare sunt înlocuite, o parte din ele, de celule mioepiteliale.
Celulele mioepite-liale + celulele şi fibrele nervoase din jur =
aparatul neuromioepitelial sau juxtamedular cu rol în reglarea
debitului sanguin şi al presiunii arteriale. Acest aparat are şi rol
endocrin, de a secreta renina, o substanţă vasopresoare.
b) - în partea opusă pokilui vascular, se află polul urinar care
se
continuă cu primul segment al tubului urinifer = tubul contort
proximal.
Tubul urinifer sau renal continuă corpusculul renal şi este
format din 3 părţi principale:
a) - tubul contort proximal care prezintă o porţiune în zona
corti
cală şi una în zona medulară;
b) - ansa lui Henle, un tub în formă de „U", care prezintă o
ramură
descendentă şi una ascendentă. Ramura ascendentă este mai groasă
şi
revine până în vecinătatea polului vascular glomerular. La locul
de
contact, peretele acestui tub este mai îngroşat şi formează macula
den
sa, care se găseşte lângă aparatul juxtaglomerular.
c) - tubul contort distal este porţiunea de la macula densa până
la

I
vărsarea în tubul colector care se deschide în calice.
Vascularizaţia rinichiului
Rinichiul este irigat de o vastă reţea arterială care provine din
artera renală, ramură a aortei abdominale. Aceasta se divide în
interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal.
Aici arteriola eferentă după ce iese din corpusculul renal se divide
într-o vastă reţea capilară care hrăneşte tubii contorţi, după care se
varsă în venele renale.
Inervaţia rinichiului
 E
ste
asigur
ată de
fibre
simpat
ice,
proven
ite din
segme
ntele
toracic
e 10,
11 şi
12 ale
mădu
vei
spinăr
ii.
189
 Fibrele parasimpatice provin din vag.
Aceste fibre simpatice şi parasimpatice inervează vasele, neexis-
tând date asupra influenţării activităţii tubulare.

2. Aparatul excretor al rinichiului

2.1. Bazinetul
Bazinetul sau pelvisul renal reprezintă primul rezervor de acumu-
lare al urinei şi se formează prin confluenţa calicelor renale (fig. 52).
Calicele renale sunt tuburi membranoase mici în care se deschid
pupilele renale. Ele se însera pe baza papilelor şi sunt în număr de 9-
14 calice mici. Acestea confluează în 3 calice mari, acestea la rândul lor
formează bazinetul.
Bazinetul are forma unei pâlnii, în raport cu hilul renal, bazinetul
are o porţiune intrarenală sau smusală şi una extrarenală care se îngus-
tează şi se continuă cu ureterul.
Vena renală, artera renală şi bazinetul, împreună cu nervii şi lim-
faticele renale, formează pediculul renal.

2.2. Ureterul
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm care continuă bazinetul
şi se deschide în vezica urinară (fig. 51 şi fig. 52).
Este situat retroperitoneal. După traiectul pe care îl are, i se des-
criu 2 porţiuni:
- abdominală care corespunde peretelui lombar şi fosei iliace, până
la strâmtoarea superioară a bazinului.
- pelviană, situată în bazin.
Calibrul ureterului este neuniform, prezentând porţiuni mai înguste
(la nivelul joncţiunii cu bazinetul şi la locul de deschidere în vezică).
între care se găsesc porţiuni mai dilatate.
Peretele ureterului este format din 3 tunici concentrice:
- tunica externă sau adventiţia este conjunctivă şi este în legătură
cu ţesutul conjunctiv subperitoneal.
- tunica musculară sau medie este formată dintr-un strat muscular
intern, longitudinal şi unul extern, circular, în 1/3 inferioară se mai
adaugă un strat longitudinal, extern, care se continuă cu musculatura
vezicii urinare, favorizând prin contracţia sa, deschiderea ritmică a ori
ficiilor uretrale.
190
 - tunica internă sau mucoasa care prezintă numeroase cute longi
tudinale, având pe secţiune transversală un aspect stelat.
Vascularizaţia ureterului:
- arterele provin din arterele:
-
renale;
-
spermatice/ovariene;
-
vezicale inferioare;
-
deferenţiale.
-
venele converg spre vena iliacă internă;
-
limfaticele merg spre ganglionii lombari.
Inervaţia este simpatică şi parasimpatică.

2.3. Vezica urmară

Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, cu funcţie de rezer-

vor: acumulează urina, care se scurge continuu prin uretère şi elimină
urina ritmic în exterior, de 4-5 ori în 24 h, prin actul micţiunii (fig. 51).
Aşezare
Forma şi aşezarea vezicii urinare variază cu vârsta şi gradul de
umplere sau golire:
— la făt şi nou-născut este un organ abdomino-pelvin, aşezat îna -
poia simfizei pubiene.
- la adult este un organ pelvin, care numai când este plină, depăşeşte
prin partea superioară simfiza pubiană şi vine în raport cu peretele ab
dominal.
Vezica urinară ocupă loja vezicală, fiind delimitată:
- anterior, de simfiza pubiană.
- posterior, de fundul de sac Douglas care:
la bărbat o separă de rect.
la femeie de uter şi ligamentele late.
- superior, de peritoneu.
- inferior, baza sau fundul vezicii vine în raport:
r- la bărbat - cu prostata, veziculele seminale şi canalele deferenţiale.
L la femeie - cu peretele anterior al vaginului şi colul utérin.
- lateral, cu musculatura pelvisului:
muşchii ridicători anali,
muşchii obturatori interni.
191
 Forma
La copil este piriformă cu:
- vârful orientat superior.
- baza inferior.
La adult, când este plină, vezica are forma globuloasă sau ovoidă;
când este goala, este turtită ca o semilună sau poate fi tot globuloasă,
dar retractată.
Structura
Peretele vezicii este format din 3 tunici:
a) - tunica externă sau seroasă este reprezentată de peritoneu, care
o acoperă pe faţa posterioară.
In rest este înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv lax şi adipos.
b) - tunica musculară, este formată din 3 straturi de fibre muscu
lare netede:
r- longitudinal extern, dispus în axul vezicii.
- mijlociu circular, care la nivelul colului vezical formează sfinc-
terul vezical, iar la nivelul porţiunii iniţiale a uretrei formează
sfincterul intern al uretrei.
L- longitudinal intern.
c) - tunica internă sau mucoasa are o culoare roşiatică.
Când vezica este goală mucoasa formează numeroase cute care se
şterg pe măsură ce vezica se umple. Histologie, mucoasa este formată din:
- corion.
- epiteliu stratificat.
- un număr mic de glande.
Configuraţia internă
La examenul endoscopie (citoscopie), pereţii interiori ai vezicii
urinare prezintă numeroase cute sau coloane, iar la bătrâni au aspect
areolat, datorită unor depresiuni = celule. Aceste formaţiuni (coloanele
şi celulele) se formează prin hipertrofia fasciculelor musculare.
La nivelul bazei vezicii urinare se observă orificiile ureterale, si-
tuate posterior şi orificiul uretral situat anterior.
Ele circumscriu o zonă triunghiulară, netedă = trigonul vezical.
Vascularizaţia
- arterială:
- arterele vezicale superioare, ramuri din arterele ombilicale.
- arterele vezicale inferioare, ramuri din artera iliacă internă.
- ramuri din artera hemoroidală mijlocie.
- ramuri din artera ruşinoasă internă.
L- ramuri din artera obturatoare.
192
 - venele formează o reţea:
submucoasă η care se grupează într-un plex
intramusculară — venos: - anterior,
perivezicală -J — postero-inferior.
- lateral.
Toate confluează în vena iliacă internă.
- limfaticele merg spre ganglionii externi.
Inervaţia este dată de ramuri senzitive, motorii şi vegetative (pa-
rasimpaticul sacral şi simpaticul lombar).

Vezicule seminale

2.4. Uretra

Uretra la bărbat este un organ comun aparatului urinar şi genital, 19

deservind micţiunea cât şi ejaculaţia (fig. 54). 3
Formă: Uretra se prezintă sub forma unui conduct cu traiect şi
calibru neuniform, începând la nivelul orificiului uretral al vezicii uri -
nare şi terminându-se la nivelul orificiului extern, situat la extremitatea
liberă a penisului.
In funcţie de regiunile pe care le străbate, uretra se împarte în
3 porţiuni:
- uretra pros t atică, porţiunea care străbate prostata.
- uretra membranoasă, porţiunea cuprinsă între prostată şi tubul
uretral.
Canal inghinal
Fig. 54. - Aparatul urogenital masculin.

Canal deferent Vezica urinară

Corpul cavernos
Corpul
spongios
Uretra

Prostat
a
Epididim
Testicul
 — uretra sponginoasă sau cavernoasă, porţiunea cuprinsă îii corpul
spongios al penisului.
Conformaţia interioară
Uretra prostatică prezintă pe peretele posterior o creastă mediană
longitudinală cu o proeminenţă în porţiunea sa mijlocie = colicul semi-
nal. La nivelul colicului se află orificiul de deschidere al utriculului
prostatic, un canal infundibuliform, de o parte şi de alta căruia se află
orificiile de deschidere ale canalelor ejaculatoare.
La nivelul uretrei membranoase sau diafragmatice (pentru că stră-
bate diafragmul urogenital) se află orificiile glandelor Littré.
în uretra spongioasă se află orificiile glandelor Cowper.
Structura anatomică
Uretra este formată din tunica:
- mucoasă, cu un epiteliu cilindric, stratificat, ce conţine numeroase
glande.
- submucoasă, vasculară, care în porţiunea penisului constituie
corpul spongios al uretrei.
- tunica musculară se găseşte numai la nivelul uretrei prostatice şi
membranoase. Este formată din fibre musculare netede dispuse:
- longitudinal intern;
- circular extern, care formează sfincterul intern al uretrei, la ni
velul ^porţiunii iniţiale a uretrei.
în porţiunea membranoasă este înconjurată de sfincterul striat care
aparţine peritoneului.
Uretra feminină este mai scurtă şi mai largă decât la bărbat. Ori-
ficiul extern se deschide sub clitoris. De o parte şi de alta a orificiului
extern se deschid canalele unor glande asemănătoare prostatei.
Uretra feminină este formată dintr-o tunică musculară, ale cărei
fibre musculare netede sunt dispuse:
- strat longitudinal intern;
- strat circular extern.
De asemenea prezintă o tunică mucoasă.
Ambele tunici sunt învelite de corpul spongios al uretrei, care
prezintă un ţesut erectil mult mai redus decât la bărbat.

3. Fiziologia aparatului excretor

Funcţia de excreţie asigură eliminarea din organism a produşilor
toxici şi inutili, contribuind astfel la menţinerea homeostaziei mediului
intern.
194
 La realizarea acestei funcţii participă o serie de sisteme funcţionale
ale organismului.
-funcţia respiratorie asigură eliminarea CO 2 pe cale pulmonară.
Tot pe această cale se elimină şi alte substanţe volatile rezultate din
metabolism (ex. acetona).
-glandele sudorale asigură eliminarea acizilor nevolatili şi a ureei.
• glandele exocrine elimină şi ele o serie de produşi de excreţie:
• ficatul excreta prin bilă substanţe toxice.
• pH-ul sucurilor secretate de glandele digestie reflectă devierea
spre alcalin sau acid a reacţiei mediului intern, compensând-o totodată.
• glandele digestive excreta proteine serice.
• glandele gastrice elimină morfina.
• glandele salivare elimină iodul şi unele metale grele.
• glandele intestinului gros elimină unele metale grele.
Organul cel mai important, cu funcţie excretorie şi prin aceasta
homeostatică, este rinichiul.

3 . 1 . Funcţiile rinichiului
Formând urina, rinichiul îndeplineşte o serie de funcţii foarte im-
portante:
1. Elimină substanţe inutile şi toxice rezultate din metabolismul
proteinelor, substanţe cuaternare care nu pot fi oxidate până la CO2 şi H2O.
Prin oxidarea proteinelor rezultă:
• substanţe azotate neproteice (uree, acid uric, creatinină etc.).
• sulfaţi, rezultaţi prin oxidarea sulfului din aminoacizii sulfuraţi.
• fosfaţi, originari din structura acizilor nucleici.
2.Menţine pH-ul sanguin constant, care variază foarte puţin 7,35-7,40,
în timp ce pH-ul urinei variază în limite foarte largi (4,5-8,0).
3.Menţine presiunea osmotică a sângelui în limite constante, prin
eliminarea prin urină (a cărei presiune osmotică oscilează foarte mult),
fie a apei, fie a sărurilor în exces.
Densitatea plasmei este 1027, iar după deproteinizare ajunge la
1006-1009.
Densitatea urinei oscilează între 1010-1035.
4. Menţine concentraţia relativă şi absolută a constituenţilor nor
mali ai plasmei sanguine, prin funcţia de retroresorbtie a substanţelor
cu prag (glucoza, aminoacizi, vitamine etc.).

195
 5. Rinichiul are şi funcţii endocrine:
- secretă renină (în stările de ischemie renală intervine mecanis
mul presor renină —» angiotensină —» aldosteron, care este corelat cu
rolul aparatului juxtamedular).
- intervine în producerea eritropoietinei şi a urokinazei, care este
un activator al fibrinolizei.

3.1.1. Funcţia glomerulară

Filtrarea glomerulară este un fenomen fizic şi depinde de mai
mulţi factori:
- structura şi suprafaţa membranei filtrante.
- presiunea efectivă de filtrare.
- debitul circulator renal.
a. Membrana filtrantă glomerulară.
La un adult cu greutate medie, membrana filtrantă glomerulară are
o suprafaţă de 1,2 m2.
Reducerea ei în cazul uzării glomerulilor (nefrite cronice, scleroză
renală) are ca urmare reducerea filtratului glomerular.
Un factor la fel de important ca suprafaţa, este permeabilitatea
filtrului glomerular.
Ca structură, membrana filtranta glomerulară este formată din
3 straturi, electrono-microscopice:
- endoteliul capilarului glomerular este discontinuu, fenestrat (pre
zintă orificii circulare, acoperite de un diafragm).
- membrana bazală, este singura structură continuă a membranei
filtrante şi ca urmare deţine rolul principal în procesul de filtrare. Are
o structură de gel, cu componente fibrilare fine incluse într-o matrice
amorfă.
- epiteliul visceral capsular este reprezentat de celulele foiţei vis
cerale ale capsulei Bowman.
Aceste celule emit prelungiri care sub forma unor picioare = podo-
cite, se fixează pe vasul capilar în exteriorul său şi anume pe membrana
bazală.
Intre prelungirile podocitelor există spaţii.
Cu această structură membrana filtrantă glomerulară are rol de
ultrafiltru: urmele de proteine care o străbat sunt reţinute, printr-un
proces de pinocitoză de către celulele tubului renal, astfel încât urina
normală este lipsită de proteine.
196
 Aproximativ 25% din fluxul sanguin al VS este distribuit prin
arterele renale spre rinichi, unde are loc filtrarea a 20% din această
plasmă.
în fiecare minut 1.200 ml sânge intră în arteriola aferentă a glome-
rulului, sunt filtraţi, rezultând 125 ml filtrat care ia calea tubilor urini-
feri restul de 1.075 ml sânge sunt recirculaţi.
Aproximativ 180 l filtrat astfel format rezultă zilnic din glomerulii
renali. Acest filtrat are aceeaşi compoziţie cu a plasmei mai puţin pro-
teinele.
în stări patologice (nefroze, intoxicaţii) creşterea permeabilităţii
membranei glomerulare este urmată de filtrarea proteinelor, depăşindu-se
astfel capacitatea de retenţie a celulelor tubulare şi proteinele apar în
urină (proteinurie).
b. Presiunea efectivă de filtrare
Este dată de diferenţa de presiune hidrostatică dintre capilar şi
capsulă, minus diferenţa de presiune coloidosmotică dintre plasma san-
guină şi ulrrafiltratul glomerular (fig. 55).
La o presiune arterială medie de 90 mm Hg, presiunea hidrostatică
intraglomerurală este practic egală cu TA medie (TA = Pv, Pv = presiu-
nea intracapilară sau vasculară).

Glomerul

Presiune intracapilară (PJ

Capsula glomerulară
(vasculară)
Presiune intracapsulară (P,.)

Presiune coloid - osmotică

intracapsulară (Pcc) Presiune
coloid - osmotică vasculară
(Pcv)

19
7

'Fig. 55. -- Presiunea efectivă de filtrare în gloinenilui renal.

 Creşterea presiunii arteriale medii peste 90 mm Hg determină con-
tracţia arteriolei aferente, astfel încât printr-un proces renal local de
autoreglare, presiunea hidrostatică intraglomerulară, se menţine constantă,
în iur de 85 mm Hg. Astfel debitul sanguin renal şi coeficientul de
filtrare glomerulară sunt menţinuţi constanţi de către rinichi.
în colaps, prin scăderea TA medii sub 60 mm Hg, reducerea pre-
siunii efective de filtrare sub 20 mm Hg, determină oprirea filtrării
glomerulare şi anurie.
c. Debitul circulator renal
Chiar dacă TA este ridicată, reducerea debitului renal determina
reducerea filtrării glomerulare.
Debitul sanguin renal depinde de:
- activitatea cardiacă.
- tonusul vaselor renale.
Debitul sanguin renal reprezintă 20% din debitul cardiac, deşi ri-
nichii reprezintă numai 0,5% din greutatea corpului. Datorită acestui
debit sanguin important, rinichii consumă 5,5 ml O2 pe 100 g ţesut/min.
(în timp ce pentru inimă este 7, iar pentru creier 3,2).
Repartizarea sângelui care circulă intrarenal este inegală:
- prin corticala renală, care reprezintă 70-75% din greutatea orga
nului, circulă 90% din debitul total.
- prin medulară care reprezintă 25-30% din greutatea rinichiului,
circulă aprox. 8%, repartiţie ce pare a fi în strânsă relaţie cu procesul de
concentrare al urinei în contracurent.
Reglarea debitului circulator renal, se face mai puţin sub influenţa
sistemului nervos, şi în principal prin mecanisme de autoreglare.
Autoreglarea se realizează prin vasoconstricţia arteriolelor aferente,
la creşterea TA medii peste 90 mm Hg până la o TA de 190 mm Hg,
debitul circulator poate fi menţinut constant.
Autoreglarea circulaţiei renale face ca, indiferent de condiţii, can -
titatea ultrafiltratului glomerular să se menţină constantă. Dacă presiu -
nea sângelui care irigă rinichiul creşte în zona medulară, care nu dispu -
ne de mecanismul autoreglării, presiunea şi debitul sanguin vor creşte.
Ca urmare o cantitate mai mare de lichid va trece prin tubi şi simultan
concentraţia urinei va scădea (diureză sub presiune).
Cantitatea at filtrat glomerular sau urina primitivă poate fi măsu-
rată prin clearance-ul acelor substanţe care se filtrează liber prin glome-
nili şi care nici nu se secretă, dar nici nu se resorb prin tubi. Se spune
că aceste substanţe au clearance glomerular.
19X
 3.1.2. Funcţii tubulare
Urina primară, ca produs de filtrare la nivelul glomerulilor suferă
o serie de procese în scurgerea ei de-a lungul tubilor uriniferi, care
constau în:
- resorbţia unor substanţe, cunoscute sub numele de substanţe cu
prag (glucoza, aminoacizi, vitamine etc.).
- secreţia altora (amoniac, hidrogen etc.), de către celulele epite-
liale tubulare.
Unele substanţe, cum este ureea, difuzează pasiv din tubii uriniferi
înapoi în plasmă.
Pe măsură ce filtratul trece prin tubii euriniferi, filtratul este con-
centrat, iar substanţele importante sunt conservate. Epiteliul tubular
reabsoarbe apa şi anumite substanţe în circuitul sanguin.
în procesul de concentrare a filtratului şi de secreţie a unor substanţe,
celulele epiteliului tubular folosesc energie - cea mai mare parte a
activităţii se face împotriva gradientului osmotic.
De la volumul de 180 l filtrat glomerular/24h, volumul urinii de-
finitive ajunge la 1,5 1/24 h. Reducerea de volum se realizează prin
resorbţia activă a sediului, urmată pasiv de resorbţia apei. Se formează
un sistem de contracurent, în care fluidul care iese se opune celui care
intră. Procesul se desfăşoară la nivelul ansei Henle. Datorită osmozei,
apa este îndepărtată din ramura descendentă şi fluidul este concentrat în
porţiunea în „U" a ansei.

3.3. Micţiunea

Urina formată în nefron este colectată mai întâi de calice, apoi

trece în bazinet, de unde prin intermediul ureterelor ajunge în vezica
urinară.
Deplasarea urinei în uretère este posibilă datorită contracţiilor rit-
mice ale acestora. Ureterele prezintă un automatism similar celui car-
diac. După denervare, peristaltismul persistă. Creşterea tonusului sim -
patic, inhibă motilitatea ureterelor.
Creşterea tonusului parasimpatic o accentuează.
La locul de vărsare a ureterelor în vezică se află o mică valvă, care
permite trecerea urinei în vezică şi care se închide când presiunea în
interiorul ei creşte.
Mucoasa vezicii urinare este formată din celule de un tip special
care nu permit resorbţia componenţilor urinari.
199
 Pe măsură ce urina se acumulează în vezică, volumul ei creşte, şi
se adaptează, până la un punct, cantităţii de urină pe care o conţine.
Presiunea exercitată asupra pereţilor vezicali, excită receptorii din
mucoasă şi determină, reflex relaxarea ei, prin intermediul centrilor din
măduva lombo-sacrată. Astfel, volumul vezicii este proporţional cu
volumul urinei pe care o conţine.
Când cantitatea de lichid introdus depăşeşte 400 cm3, presiunea
vezicală creşte, ajungând la 18-20 cm H2O şi apare senzaţia de micţiune.
Dacă individul nu consimte, vezica se relaxează din nou într-o
oarecare măsură.
Când cantitatea de lichid ajunge la 700 cm3, presiunea intravezicală
creşte peste 100 cm H2O şi apare senzaţia imperioasă de micţiune,
însoţită de durere.
Musculatura vezicii urinare este inervată de sistemul nervos cen-
tral şi vegetativ:
- fibrele simpatice provin din segmentele I-IV lombare şi ajung în
vezică prin plexul hipogastric. Simpaticul inhibă detrusorul şi fibrele
motorii ale trigonului.
- fibrele parasimpatice provin din parasimpaticul sacrât (S I-IV) şi
ajung în vezică prin nervul pelvic. Parasimpaticul contractă detrusorul
şi relaxează sfmcterul intern vezicali
- sfmcterul extern al vezicii urinare este format din fibre muscu
lare striate. El este inervat de sistemul nervos cerebrospinal, deci este
supus voinţei. Sfmcterul extern intervine atunci când individul nu con
simte să urineze.
Rolul sfincterului extern poate fi demonstrat pe persoane care au
prezentat o fractură a coloanei vertebrale în regiunea dorsală, măduva
lombară şi sacrată fiind conservate. După secţionarea măduvei se ins -
talează şocul spinal. Bolnavul prezintă incontinenţă urinară. După 2-4 săp-
tămâni, centrii medulari ai micţiunii îşi reiau activitatea. Urina se acu-
mulează în vezică până la 400 ml când reflex, vezica se contractă şi
sfincterul se relaxează, iar vezica se goleşte reflex, inconştient. La per-
soanele normale, actul micţiunii se află sub control cortical.

200
 Capitolul XI

Aparatul genital masculin şi feminin

APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin este constituit din: testicole care au un
dublu rol, de a produce spermatozoizii care sunt celulele sexuale mas-
culine, şi de a produce hormonii sexuali masculini, pe de o parte, şi
căile genitale, pe de altă parte, acestea având rolul de a excreta secreţiile,
acestora li se adaugă glandele anexe ale aparatului genital.
Schematic aparatului genital masculin i se pot descrie;
- organele genitale interne cuprinzând:
- testicule;
- căile spermatice;
- glandele anexe.
- organele genitale externe care sunt reprezentate de penis şi bur
sele scrotale.
Succinte date embriologice
Organele glandulare sexuale se dezvoltă din polul cranial al mezo-
nefrosului putându-se distinge două etape; una nediferenţiată comună
ambelor sexe şi una diferenţiată care este diferită pentru cele două sexe
şi în urma căreia în cursul lunii a treia de sarcină se defineşte sexul
embrionului.
Iniţial testiculii se dezvoltă în cavitatea abdominală, în regiunea
lombară, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale de unde la sfârşitul
lunii a treia de sarcină coboară pentru ca la naştere să ocupe poziţia lor
normală. Uneori pot să se oprească pe drum şi să nu mai ajungă în scrot,
situaţie numită ectopie testiculară. în cazuri foarte rare se pot întâlni
testiculi supranumeran (fig. 56).

Scrotul (Bursele scrotale)

Scrotul se găseşte situat dedesubtul regiunii pubiene şi peniene,
înaintea pcrineului anterior şi adăposteşte în mod normal cei doi testiculi.
201
 •Testicul

Osul iliac
Cavitatea
peritoneală

Penis

Sacul
scrota
Vaginala
testiculului

Fig. 56. - Migrarea testiculară (etapa embrionară).

Structura scrotului de la exterior spre interior este următoarea:

- pielea - care este subţire, plisată transversal şi prezintă pe linia
mediană un rafen, care poate prezenta peri rari şi lungi;
- dartosul - constă într-un strat de fibre musculare netede aderen
te la faţa profundă a pielii care pe linia mediană constituie un sept
vertical care se continuă în partea superioară cu ligamentul suspensor al
penisului şi ligamentul superior al scrotului;
- celuloasa - este o foiţă subţire formată din ţesut celular lax, ea
permite alunecarea planurilor superficiale pe cele profunde;

202
 .- musculoasa - este formată din fibre musculare striate, ele se
dispun în două fascicole, intern şi extern, alcătuind cremasterul;
- fibroasa - este constituită din ţesut conjunctiv fibros ce înveleşte
şi cordonul spermatic şi se continuă în traiectul inghinal cu fascia ab
dominală. Prin faţa internă aderă de seroasa peritoneală;
- vaginala - ia naştere din seroasa peritoneală odată cu coborârea
testiculilor. Ea este constituită din două foiţe: o foiţă externă aderentă,
fibroasă şi o foiţă internă care înveleşte testiculul, epididimul şi cordo
nul spermatic (fig. 57).
r·, Pielea Vaginala Testicul Penisul
Fibroasa fc

Musculoasa

Celulosa Dartosul

Meatul urinar
Fig. 57. - Structura burselor scrotale.

La nivelul ligamentului scrotal testiculul nu este învelit de vaginala,

cât şi la nivelul porţiunii unde aderă epididimul.
între cele două foiţe ale vaginalei se găseşte un spaţiu în care în anumite
condiţii patologice se poate acumula lichid (hidrocel) sau sânge (hematocel).

Vascularizaţia scrotului
Scrotul beneficiază de o vascularizaţie arterială, venoasă şi limfa-
tică. Arterele provin din artera femurală prin ramurile sale ruşinoasă
externă superioară şi inferioară şi din artera ruşinoasă internă prin artera
perineală superioară.

203
 Venele merg prin venele ruşinoase externe la vena femurală şi prin
venele ruşinoase interne la venele hipogastrice.
Limfaticele drenează în colectoarele superficiale, care se duc spre
grupele interne ale ganglionilor inghinali.

Inervaţia
Nervii provin din ramurile genitale ale nervilor genitocrurali, ma-
rele şi micul abdomino-genital.

TESTICULELE
Sunt două organe glandulare care au un dublu rol; de a produce
spermatozoizii - celulele sexuale masculine şi hormonii sexuali mascu-
lini.
Aspect exterior. Testiculii sunt în mod normal în număr de doi
situaţi în bursele scrotale, există situaţii rare în care se poate constata
lipsa unuia sau ambilor testiculi, mult mai rar se poate constata existenţa
unor testiculi supranumerari:
- Forma - este ovaidală turtită lateral;
- Greutatea - este de aproximativ 20 g;
- Dimensiunea — 4,5 cm lungime, grosimea 2 cm.
- Consistenţa - elastică, foarte sensibili la palpare.
Fiecărui testicul i se pot descrie două feţe, două margini şi doi
poli. Pe marginea posterioară aderent la aceasta se află un organ alungit,
de formă semilunară numit epididim traversat de canalul de excreţie al
spermatozoizilor.
Aspectul interior. Din punct de vedere al structurii la exterior
întâlnim un înveliş propriu numit albuginee, iar în interior un parenchim
specific.
Albugineea prezintă la interior o îngroşare numită metiastinul tes-
ticulului (sau corpul Highmore), de la care pornesc septuri conjunctive
ce împart testiculul în circa 200-300 lobuli. Fiecare lobul adăposteşte
3-4 canale seminifere ce au rolul de a fabrica spermatozoizii. Canalele
seminifere dintr-un lobul se unesc într-un singur canal, tubul drept, care
se uneşte cu ceilalţi tubi drepţi ai altor lobuli şi se anastomozează for-
mând reţeaua testiculară a lui Haller. Din această reţea iau naştere ca -
nale numite conurile eferente care părăsind testiculul trec în epididim,
prin confluerea lor, acest canal se continuă cu canalul deferent.

204
 Tubul seminal are*peretele format dintr-o teacă conjunctivă pe care
se sprijină celulele sexuale masculine, care până la pubertate trec prin
mai multe stadii spermatogonii, spermatocite de gradul l şi 2, sperma-
tide şi spermatozoizi.
Spermatogeneza este un act reflex indus de impulsuri pornite de la
scoarţa cerebrală şi centrul sexual de la nivelul planşeului ventriculului III.
Pe peretele tubului seminal mai găsim nişte celule speciale numite ce -
lulele lui Sertoli cu rol de susţinere şi hrănire. iar printre ele se află
celule interstiţiale ale lui Leydig care alcătuiesc glanda interstiţială a
testiculului ce secretă hormonul sexual masculin (testosteronul).

CELULA SEXUALA MASCULINA

' Spermatozoizii sau spermiile sunt celulele flagelate, având 50-60 μ
lungime, şi din punct de vedere descriptiv prezintă:
- capul - de aspect oval sau filiform este de fapt nucleul celular;

Capul

Nodul
Nodul

Teacă
protoplasmatică

- gâtul - Sau Colul; Acrosomul

- piesa intermediară - care
este o condensare a cromatinei;
- coada - în care se găseşte
filamentul axial înconjurat de urme
de citoplasmă.
Intr-un cm de ejaculat se gă-
sesc circa 60-120 milioane sperma- Gâtul
tozoizi, volumul unui ejaculat este
de 3-5 cm 3 de spermă cu aspect
alb, de nuanţă tulbure,
gelatinos, vâscos la emisie, care
se lichefiază la 10-30' şi are pH Inelul
alcalin 7-8,7 variind în funcţie de terminal
numărul şi vitalitatea
spermatozoizilor (fig. 58).

Vascularizaţia Coada

Circulaţia este arterială venoasă şi

limfatică.
Vascularizaţia arte
rială este dată de o arteră Filam<^
-----------------------------------------------
>
axial
principală, artera sper-
Fig. 58. - Spermatozoidul
matică şi de două artere

205
accesorii. Artera spermatică este artera principală şi ia naştere din artera
aortă sub originea arterelor renale şi prin canalul inghinal alături de
venele spermatice şi canalul deferent ajunge la epididim şi extremitatea
postero-inferioară a testiculului unde se divide în două ramuri terminale
unul intern şi altul extern.
Pe tot traiectul său artera spermatică dă ramuri colaterale.
Arterele accesorii sunt artera diferenţială ramificată din artera ve-
zicală inferioară şi artera funiculară ramificată din epigastrică.
Venele îşi au originea în capilarele testiculare şi converg către
corpul lui Highmore. în cordonul spermatic venele se dispun în două
pachete, unul posterior ce se varsă în vena epigastrică şi unul anterior
ce se varsă în vena cavă inferioară la dreapta şi în vena renală stângă
pe partea stângă.
Dilatarea venelor spermatice ia denumirea de earicocel şi este mai
frecventă pe partea stângă.
Limfaticele iau naştere în ţesutul interstitial al testiculului printr-o
reţea îndreptându-se spre corpul lui Highmore de unde se îndreaptă
alături de vene spre ganglionii lomboaortici, unele dintre limfatice pu-
tând ajunge la un ganglion situat pe artera iliacă externă.

Inervaţia
Inervaţia este bogată şi e dată de nervi provenind din plexul sper-
matic situat la nivelul aortei şi din plexul diferenţiat ce se distribuie
epididimului şi canalului deferent.

EPIDIDIMUL
Este situat deasupra testiculului, pe marginea superioară şi poşte-
rioară, are formă de virgulă (neregulată) şi rezultă din aglomerarea tu-
bilor de excreţie a produselor tubilor semimferi.
La exterior este învelit de albugineea epididimară şi are o lungime
de aproximativ 4-5 cm şi o lărgime variabilă. Pentru studiu i se pot
descrie capul, corpul şi coada.
Capul epididimului este situat la polul antero-superior al testiculului
la care aderă puternic.
Corpul este triunghiular pe secţiune, este alipit slab de marginea
superioară a testiculului, în partea externă este separat de aceasta prin
fundul de sac epididimo-testicular.
206
 Coada epididimului merge până la polul inferior al testiculului
unde coteşte în sus pentru a se continua cu canalul deferent.
Canalul deferent este acea porţiune din căile spermatice ce se în-
tinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator (este organ
pereche).
Canalul deferent are o lungime de 40-50 cm, cu un diametru ex-
terior de 2 mm şi un diametru canalicular de 0,5 mm.
Are formă neregulată şi ocupă segmentul superior al burselor,
cordonul inghinal, fosa iliacă, pelvisul, iar în porţiunea terminală se află
situată retrovezical şi poartă numele de ampulă a canalului deferent.
Canalul deferent este constituit din trei tunici:
- o tunică externă, numită adventice constituită din ţesut conjunctiv;
- o tunică mijlocie musculară netedă;
- o tunică internă mucoasă.
Această structură face ca între elementele cordului spermatic cana-
lul deferent să fie identificat cu uşurinţă.

CANALELE EJACULATORII

Canalele ejaculatorii sunt în număr de două şi îşi au originea la

unirea gâtului veziculelor seminale cu ampulele canalelor deferente. Ele
străbat prostata şi se varsă în uretra prostatică. Se găsesc situate aproape
în întregime în grosimea prostatei şi au o direcţie oblică între lobul
pregenital şi retrogenital al prostatei.
Canalele ejaculatorii au aceeaşi constituţie ca şi canalele deferente
(fig- 59).

Cordonul spermatic (funiculul)

Cuprinde:
- canalul deferent;
- vase;
- nervi.
Elementele cordonului spermatic sunt învelite în aceleaşi tunici ale
scrotului mai puţin vaginala. El ia naştere la nivelul testiculului şi se
termină la nivelul orificiului abdominal al canalului inghinal.

207
 Osul sacru

Vezică
seminală
Prostata
Canalul
ejaculator

Rect Glandele
Penis

Cowper

Epididim Anus

Testicul Canalul deferent

Fig. 59. - Structura aparatului genital masculin.

URETRA MASCULINA
Reprezintă ultima porţiune a tractului de eliminare a lichidului
spermatic.
Ea începe la polul vezical şi se termină la nivelul meatului urinar
situat la extremitatea distală a penisului.
De la nivelul deschiderii canalelor ejaculatorii în porţiunea prosta-
tică devine un conduct mixt servind atât la eliminarea urinei, cât şi la
eliminarea lichidului spermatic.
Uretrei i se descrie o porţiune prostatică, o porţiune membranoasa
la nivelul trecerii prin planşeul perineal mijlociu şi o porţiune spon -
gioasă la nivelul perineului şi în porţiunea liberă peniană.
Calibrul uretrei este variabil şi prezintă patru porţiuni mai îngustate:
meatul, porţiunea spongioasă, porţiunea membranoasă, colul vezicii-

208
 Glandele anexe ale aparatului genital masculin
Sunt o serie de glande care prin secreţiile lor participă la elabora-
rea, drenarea şi depozitarea lichidului spermatic.

Prostata

Este o glandă anexă unică a aparatului genital masculin.

Glanda are aspectul unui con trunchiat turtit anteroposterior aşezat
cu baza în sus şi vârful în jos şi înainte.
Este netedă şi elastică de culoare alb-gălbuie având lungimea de
aproximativ 3 cm, lărgimea la bază de 4 cm. Ea se dezvoltă la pubertate
şi poate căpăta dimensiuni mari la vârstnic la care putem întâlni adeno-
mul de prostată.
Prostata se află situată în partea anteroinferioară a penisului sub
vezica urinară, înaintea rectului.
Prostata prezintă o capsulă fibroasă, musculo-elastică proprie, care
înveleşte parenchimul glandei format din acini glandulari dispuşi în lobi
şi o stromă fibromusculară elastică cu fibre musculare netede.
în prostată se deosebesc patru lobi: anterior, mijlociu şi doi lobi
laterali.
Putem descrie o bază prin care prostata aderă la vezica urinară, un
vârf, o faţă anterioară, două feţe laterale şi o faţă posterioară.
Prostata este străbătută de uretra prostatică lungă cam de 3 cm
situată mai aproape de peretele anterior (cam la 4 mm). La nivelul
uretrei prostatice într-o porţiune uşor dilatată se deschid cele două ca- :
nale ejaculatoare cât şi glandele tubuloalveolare prostatice.

Veziculele seminale

Sunt două organe diverticulare cu formă de pară situate cu gâtul în

f jos şi înainte. Au o lungime de 5-6 cm, o lărgime de 15 mm şi o
; grosime de 5 mm.
La adult sunt situate între vezică şi rect, deasupra prostatei, în
l afara porţiunii ampulare a canalului deferent.
Canalul veziculei seminale împreună cu ampula canalului deferent
l dau canalul ejaculator ce străbate prostata şi se deschide în uretra pros-
Itatică.

209
 Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mery
Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mer-y sunt în număr de două cu
dimensiunile în mod normal de mărimea unui bob de mazăre.
Sunt situate între foiţele aponevrozei perineale mijlocii, simetric
de o parte şi de alta a liniei mediane între uretra membranoasă şi baza
bulbului spongios. Sunt glande constituite din acini secretori având rol
în funcţia genitală, ele secretă un lichid vâscos albuminoid ce constituie
unul din elementele spermei (fig. 60).

Ureter

Vezica urinară

Vezica seminală

Glandele Cowper-
Canal deferent Mery

Conuri
eferente
Testicul
Reţeaua
Halcr

Tubi drepţi

Lobuli testiculari Scrot

210 Fig. 60. - Structura testiculului, căile spennatice.

 PENISUL
Penisul este organul copulaţiunii la bărbat, este situat în regiunea
pubiană, înaintea regiunii scrotale, fiind străbătut de porţiunea spon-
gioasă a uretrei.
Penisului îi putem descrie stări fiziologice diferite: în flacciditate
are o lungime de 8-12 cm, iar în erecţie 14-16 cm, înregistrându-se
totodată şi o creştere în diametru.
Din punct de vedere al structurii deosebim planurile superficiale şi
planurile profunde.
Planurile superficiale sunt reprezentate de:
-
piele care este fină, mobilă, mai pigmentată şi pliată;
-
dartosul sau muşchiul peripenian format din fibre netede circu
lare şi mai puţine longitudinale care căptuşesc pielea;
-
ţesutul celular subcutanat, ajută mobilizarea pielii pe planurile
profunde.
Vascularizaţia planurilor superficiale este arterială, venoasă, şi lim-
fatică. Arterele sunt ramuri din ruşinoasa externă, ramificată din femu -
rala comună, venele merg în dorsala superficială a penisului care se
varsă în safena internă, limfaticele merg în grupul superointern al gan-
glionilor inghinali.
Inervaţia este asigurată pentru planurile superficiale de ramurile
genitale ale genitocruralului şi ale abdominogenitalilor, cât şi de ramuri
din ruşinosul intern.

Planurile profunde
a) Fascia penisului este o foiţă fibroasă care înveleşte părţile erec
tile ale penisului, se continuă îndărăt şi în afară cu aponevroza super
ficială a perineului. înainte se întinde până la baza glandului. Deasupra
ei se află vena dorsală profundă cu arterele şi nervii profunzi;
b) Corpii erectili ai penisului sunt reprezentaţi de corpii cavernoşi
în număr de doi şi corpul spongios.
Corpii cavernoşi situaţi bilateral simetric au o lungime de aproxi-
mativ 15 cm în stare de flacciditate şi 20 cm în stare de turgescenţă. Cei
doi corpi cavernoşi sunt situaţi alături şi sunt despărţiţi printr-un sept
incomplet provenind din albugineea ce permite comunicarea lacunelor
dintr-un corp cu celălalt (fig. 61).
în şanţul de pe faţa superioară se găseşte pachetul vasculonervos
profund, iar în şanţul de pe faţa inferioară se găseşte uretra învelită în
corpul spongios.
Peste toate aceste formaţiuni se întinde fascia penisului.

211
 Pachet vascular

Corpii
cavernoşi
Corpul
Penisul spongios

"" Uretra

Fig. 61. - Secţiune frontală prin corpul penisului.

Corpul spongios este o formaţiune erectilă, are o lungime de

14-16 cm şi poate fi împărţit în trei segmente: bulbul spongios, corpul
spongios şi glandul penian.
Uretra pătrunde oblic pe faţa superioară a bulbului, de asemenea
canalele glandelor lui Cowper traversează bilateral bulbul spongios şi se
deschid în uretră.

Morfologia externă
Penisului îi putem descrie o porţiune perineală - rădăcina penisu-
lui - unde îşi au originea organele erectile şi o porţiune liberă - corpul
penisului - care se termină printr-o porţiune mai voluminoasă numită
gland în formă de con.
Corpul penisului în ansamblu prezintă:
- faţa dorsală dată de corpii carvenoşi;
- faţa inferioară pe care se află uretră şi corpul spongios;
- două feţe laterale ce corespund corpilor cavernoşi;
- extremitatea posterioară este în continuare cu rădăcinile corpilor
cavernoşi fixate la ramurile ischiopubiene;
- extremitatea anterioară care prezintă glandul penian. Acesta este
o umflătură în formă de con a corpului spongios şi în partea anteroin-
ferioară prezintă orificiul de deschidere a uretrei (meatul uretral) iar
înapoi, la nivelul bazei prezintă coroana glandului despărţită de corpul
penisului printr-un şanţ profund numit şanţul balano-prepuţial. în mod
normal glandul este acoperit de prepuţ care este un replin cutaneomu-
cos, alcătuit din cinci straturi. Prepuţul prezintă o bază ce se continuă
cu pielea corpului penisului şi o extremitate anterioară, în partea infe -
rioară prepuţul prezintă un replin fibro-mucos numit frâul prepuţial;
- la nivelul prepuţului întâlnim glandele lui Tisson care secretă
smegma prepuţială, ce poate fermenta şi da naştere la balanite (fig. 62);
- când prepuţul depăşeşte glandul şi are orificiul anterior strâmt
împiedicând astfel urinarea şi decalotarea avem situaţia de fimoză, când
prepuţul decalotat comprimă glandul avem situaţia de parafimoză.
Şanţul balano-prepuţial
Penisul

Corp spongios

•Glandele Tisson Fig. 62. - Secţiune laterală prin

gland şi corpul penisului.

Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele organelor erectile provin din artera ruşinoasă internă.
Artera dorsala a penisului este ramificaţie din artera ruşinoasă in-
ternă, merge pe faţa dorsală a corpilor cavernoşi şi dă ramuri pentru
aceştia terminându-se la nivelul glandului.
Venele profunde provin din reţeaua nutritivă şi funcţională a cor-
pilor erectili.
Limfaticele profunde pleacă de la gland şi din reţeaua mucoasă,
alcătuind reţeaua submucoasă care la nivelul părţii inferioare a glandu -
lui formează reţeaua frâului care merge lângă vena dorsală profundă şi
formează un plex presimfizar.
Nervii superficiali provin din genitocrural, din cei doi abdo-mino-
genitali, ramuri ale plexului, precum şi din nervul perineal superficial şi
dorsalul penisului.

213
 APARATUL GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin este format din:

• organele genitale externe:
• vulva;
• glanda mamară.
• organele genitale interne:
• ovar;
• trompe;
• uter;
• vagin.

OVARELE
Ovarele sunt în mod normal în număr de două şi reprezintă glan -
dele genitale feminine, ele au rolul de depozitare a ovulelor şi de glande
cu secreţie internă.
Ovarele eliberează ovulele şi secretă hormonii sexuali feminini (es-
trogeni şi progesteron).

Consideraţii generale

Ovarele la femeia adultă se află situate la nulipare în foseta lui

Krause, iar la multipare în foseta lui Claudius.
Scheletotopic, foseta lui Krause este situată la 15-20 mm înaintea
articulaţiei sacroiliace, la 10 mm sub strâmtoarea superioară a bazinului.
In cazuri foarte rare întâlnim variaţii numerice ale ovarelor în plus
sau în minus, în mod normal întâlnim un ovar drept şi unul stâng.
Forma ovarelor este de ciupercă la făt, cilindrică la copil şi de
migdală la femeia adultă.
Culoarea lor este roz-cenuşie, au suprafaţa exterioară netedă la
copil şi prezintă cicatrici la suprafaţă la femeia adultă.
Din punctul de vedere al conformaţiei exterioare putem descrie
fiecărui ovar: o faţă externă; o faţă internă; o margine anterioară şi una
posterioară; un pol superior şi unul inferior; deoarece direcţia lor este
oblică de sus în jos, dinafară înăuntru şi dindărăt spre înainte.
Dimensiunile ovarului adult sunt de aproximativ 3 cm lungime, 2 cm
lăţime şi l cm grosime.
Greutatea ovarului este cuprinsă în mod normal între 6-8 g.
214
 Pe parcursul embriogenezei ovarul se dezvoltă în cavitatea abdo-
minală la nivel lombar de unde migrează în micul bazin unde îl găsim
la naştere la nivelul gropiţei lui Krause delimitată în sus de venele iliace
externe; în jos de originea arterei uterine şi ombilicale; îndărăt de uter
şi vasele hipogastrice, iar înainte de inserţia ligamentului larg pe pere -
tele pelvin. Sub peritoneu, în fundul gropiţei trec vasele şi nervul obtu-
rator, acest raport are importanţă întrucât inflamaţiile ovariene pot irita
nervul şi dau dureri pe faţa internă a coapsei în 1/3 inferioară.
La multipare, ovarul corespunde gropiţei lui Claudius, delimitată
astfel: anterior de ureter şi artera uterină; îndărăt de marginea sacrului,
iar fundul gropitei corespunde originei arterei fesiere şi nervului fesier
superior.
Faţa externă, este convexă şi are raport cu gropiţa lui Krause şi
prin ea cu peretele pelvin.
Faţa internă este convexă şi priveşte spre uter, fiind acoperită de
trompă. Are raport cu mezosalpixul şi cu pavilionul trompei, prin in-
termediul cărora vine în raport cu ansele subţiri, cu ansa sigmoidă la
stânga sau cu cecoapendicele la dreapta.
Marginea anterioară este şi hilul ovarului, este ataşată de foiţa
posterioară a ligamentului larg prin mezoovar prin foiţele căruia trec
vasele şi nervii ovarului.
Marginea posterioară este liberă şi se află în raport cu trompa
uterină, cu ansele intestinale şi cu colonul sigmoid la stânga sau cu
cecoapendicele la dreapta.
Polul superior este fixat prin ligamentul lombo-ovarian şi peste el
trece trompa uterină care se îndoaie spre faţa internă a ovarului.
Polul inferior este fixat prin ligamentul utero-ovarian la uter şi
vine în raport indirect la nulipare cu fundul de sac lateral al vaginului,
iar la multipare eu rectul şi cu fundul de sac posterior al vaginului.

Structura

Ovarul prezintă la exterior un înveliş numit albugineea ovarului şi

un ţesut propriu constituit dintr-o pătură corticală şi una medulară.
Albugineea ovarului este mai subţire ca cea testiculară şi, la nive -
lul hilului ovarului se continuă cu peritoneul.
Corticală este acoperită de epiteliul germinativ; la nivelul ei se vor
dezvolta ovocitele şi foliculii lui De Graaf, de asemenea se mai găsesc

215
 si celule interstiţiale, dezvoltate din epiteliul celomic, care alcătuiesc o
glandă cu secreţie internă.
Foliculii prezintă stadii diferite de dezvoltare: cei tineri se numesc
foliculi primordiali care la naştere sunt de ordinul a 200.000-300.000
din care la maturitate ajung 300-400 ceilalţi involuând şi atrofimdu-se.
Din foliculul primordial se formează foliculul primar din care se
formează foliculul secundar sau cavitar care dă naştere foliculului terţiar
sau matur de Graaf (fig. 63).
Foliculi în dezvoltare
Folicul matur
Epiteliu ovarian
Aripioara
Fig. 63. - Ovarul.
posterioară a
ligamentului larg
Foliculul matur a lui de Graaf
se rupe la punctul s-lab (stigma)
elimină ovulul care va suferi
diviziunile de maturaţie pregătindu-
se pentru fecundaţie (fig. 64).
Foliculul, după ruperea şi
eliminarea ovulului, devine cam în
10 zile un nodul rotunjit de circa 2
mm diametru, numit corpul galben
(corpul luteus) iar din a 12-a zi
Ovul expulzat regresează dând o cicatrice pe

suprafaţa ovulului, alcătuind corpul albicans.

Dacă ovulul este fecundat, atunci corpul galben persistă în prima
jumătate a sarcinii sub forma de corp galben de sarcină şi ulterior se
resoarbe.
Medulara este roşietică, are foarte multe vase şi prezintă filete
nervoase, fibre conjuctive şi musculare netede.
216
 Lichid folicular

Stiema ext
.
Epiteliu ovarian

Albugineea

Teaca int.

/-----Teaca
Vase

Fig. 64. - Foliculul de Graaf.

Vascularizaţia şi inervaţia ovarului

Arterele ovarului sunt reprezentate de:

- artera ovariană, ram din aortă, care ajunsă lângă ovar se împarte
într-un ram tubar extern, un ram ovarian şi un ram anastomotic cu
uterina.
- artera uterina, prin ramura ovariană internă şi printr-un ram din
tubara internă (fig. 65). Arterele dau o reţea perifoliculară şi o reţea
intrafoliculară
Venele formează o reţea şi se adună apoi într-un pachet plexifonn
care se va vărsa la dreapta în cava inferioară iar la stânga în vena renală
stângă.
Limfaticele formează un plex sub ovarian şi apoi se adună în
5-6 trunchiuri principale care merg cu pachetul vascular la ganglionii
pre- şi lateroaortici.
Nervii din plexul preaortic şi mezenteric superior formează plexul
ovarian pe traiectul arterei ovariene.

217
 Artera tubară externă Ovar yrornpa
Ligamentul utero-
ovarian
Uter

Artera ovanana

Artera anastomotică
ovariană

Artera utcrină Fig.

65. - Arterele trompei ţi ovarului.

TROMPELE UTERINE
Trompele uterine sunt în număr de două dreaptă şi stângă.
Trompa uterină este cunoscută şi sub numele de „Trompa lui Fal-
lope" este un organ cavitar oviduct, spermatozoidoduct şi zigoduct,
fecundaţia şi primele segmentări ale oului au loc în trompa uterină înainte
de nidaţie (fixarea în uter). De aici posibilitatea sarcinilor tubare.
Din punct de vedere embriologic trompele uterine iau naştere din
canalele lui Muller. Migraţia ovarelor atrage după ea deplasarea cana-
lelor lui Muller cât şi deplasarea canalelor lui Wolff care la femeie
suferă o involuţie până la dispariţie.
Considerente generale
Trompele au forma de trompetă cu extremitatea uterină îngustă şi
extremitatea ovariană lărgită.
Au lungimea de 12-14 cm şi le putem descrie o porţiune reflectată
ampulara de 8-9 cm şi o porţiune transversală de 3-4 cm (fig. 66).
Trompei uterine i se descriu patru segmente: interstitial, istmic,
ampular, pavilionar.
Segmentul interstitial este situat în grosimea peretelui utérin şi are
un lumen foarte îngust cu diametru de l mm şi lungimea de 5-6 mm.
Segmentul istmic este porţiunea juxtă uterină, rectilinie situată trans-
versal şi având un diametru de 3-4 mm. Se află la marginea superioară
a ligamentului larg.
218
 Trompa uterină Cavitatea uterului
Imfundibul Ampula Istm Lig. propriu al ovarului
Epoofor

Ligamentul Pavilionul
rotund orificiiilui
abdominal

Vulva

-l
Fig. 66. - Schema aparatului genital feminin.

Segmentul ampular este dilatat având 6-8 mm diametru, merge pe

marginea anterioară a ovarului.
Segmentul pavilionar sau pavilionul trompei, are aspectul unei
corole care este franjurată, prin care cavitatea peritoneală comunică cu
cavitatea uterină.
Structura
Trompei uterine i se descriu mai multe straturi care de la exterior
spre interior sunt: seroasă, musculoasă, submucoasă şi mucoasă.
Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele provin din tubara externă ram din ovariană şi din tubara
internă ram din uterină care se anastomozează şi asigură irigarea trompei.
Venele se îndreaptă în afară spre venele ovariene sau în interior
spre venele uterine.
Limfaticele se adună în colaterale superficiale şi merg împreună cu
limfaticele ovariene la ganglionii latero-aortici.
Nervii vin pe artera ovariană din plexul ovarian, fie prin tubara
internă de la plexul hipogastric inferior.

219
 UTERUL
Uterul este un organ nepereche, este organul gestaţiei şi parturiţiei.
Din punct de vedere embriologic uterul şi cele 2/3 superioare ale
vaginului se dezvoltă din segmentele mijlocii şi inferioare ale canalelor
lui Muller.
La încheierea procesului de dezvoltare uterul se găseşte in pelvis,
între vezică şi rect, acoperit de ansele intestinale deasupra vaginului în
care pătrunde colul utérin (fig. 67).
Uterul seamănă cu un con trunchiat turtit antero-posterior, cu baza
mare orientată în sus asemănat cu o mitră.
Consistenţa este fermă la nulipare şi moale la multipare.
Greutatea organului diferă, la nulipare este de 40-50 g, la multipare
este de 60-70 g pentru a scădea la bătrâne.
Privit în ansamblu uterului i se descriu trei porţiuni: corp, istm şi
col (fig. 68).

220
Osul coccis

Uter

Rect

Anus

Pubis

Uretra

Fig. 67. - Aparatul genital feminin.

 Fundul utérin

Fund de sac
lateral al
vaginului

b.

Fig. 68. — Secţiune frontală a uterului: a. la nulipare; b. la multipare.

Segmentele uterului; corp şi col sunt înclinate înainte, astfel că

formează un unghi de anteflexiune de 140°-170°, punctul central al
unghiului fiind la partea inferioară a istmului.
Dimensiunile uterului ca şi greutatea diferă de tipul constituţional,
de starea fiziologică şi vârsta femeii. La nulipare se constată: o lungime
de 6-8 cm, o lăţime de 4-5 cm, o grosime de 2-3 cm.
Uterul este menţinut în poziţie de o serie de mijloace de fixare care
pot fi împărţite în: mijloace de suspensie şi mijloace de suspensie şi
ancorare.
Mijloacele de suspensie sunt reprezentate de: presiunea hidrostatică
a viscerelor ce acţionează egal din toate părţile, presiunea negativă din
cavitatea peritoneală şi peritoneul cât şi ligamentele largi, ligamentele
rotunde şi utero-ovaro-lombare.
Mijloacele de ancorare sunt reprezentate de conexiunile uterului cu
organele adiacente în special cu vaginul susţinut la rândul său de planşeul
pelviperineal şi parametru.

221
 Structura
Uterul prezintă trei straturi dispuse de la exterior spre interior astfel:
seroasă, musculară şi mucoasă.
Trebuie remarcat că la fiecare ciclu utérin menstrual mucoasa ute-
rină suferă modificări caracteristice.
Mucoasa colului utérin are un epiteliu pavimentos pluristratificat
(de tip vaginal) ce se continuă cu epiteliul cilindric al canalului cervical,
la nivelul orificiului extern al colului.
Mărimea colului, consistenţa şi aspectul orificiului extern diferă la
nulipare, primipare, multipare (fig. 69).

a. b. c.
Fig. 69. - Orificiul extern al colului utérin: a. la virgină; b. la primipară; c. la inultipară.

Vascularizaţia şi inervaţia
Vascularizaţia arterială este asigurată de artera uterină. Aceasta
este ram din artera hipogastrică.
în traiectul său artera uterină dă o serie de ramuri colaterale:
- ramuri vaginale, numite şi cervico-vaginale;
- ramuri pentru colul utérin;
- ramuri pentru corpul utérin;
- ramuri mici peritoneale;
- ramuri vezicale inferioare.
între cele două artere utérine se fac anastomoze de mic volum.
Venele se aşează alături de artere, sunt plexiforme şi formează
două curente.
Limfaticele uterului se împart în trei teritorii: limfaticele fundului
utérin; limfaticele corpului utérin; limfaticele din 1/4 inferioare a cor-
pului, a istmului, a colului utérin şi a 1/3 superioare a vaginului.
Aceste segmente de organe, diferite anastomotic formează un tot
unitar din punct de vedere al circulaţiei limfatice, a cărei vase se în-
dreaptă spre grupele ganglionare iliace externe şi hipogastrice.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, din a treia şi a patra
pereche de nervi sacraţi, precum şi din simpaticul sacrât şi din plexul
utero-ovarian.
222
 VAGINUL
Vaginul este organul de copulaţie al femeii, serveşte şi la eliberarea
sângelui menstrual şi a produselor de concepţie.
Din punct de vedere embriologic ia naştere din porţiunea inferioară
a canalelor lui Muller, care prin unirea lor pe linia mediană formează
canalul utero-vaginal. Acesta dă naştere în partea superioară la uter, iar
din partea sa inferioară rezultă porţiunea superioară a vaginului.
Vaginul are forma unui cilindru turtit antero-posterior, mai strâmtat
la partea inferioară. Este îndreptat oblic în jos şi înainte.
Lungimea vaginului este de aproximativ 8 cm. Peretele anterior
fiind cu l cm mai scurt datorită poziţiei oblice.
La adultă vaginul este situat deasupra vulvei, dedesubtul uterului,
îndărătul vezicii urinare şi a uretrei, înaintea rectului.
Vaginului i se pot descrie patru pereţi şi două extremităţi.
Un perete anterior, un perete posterior, doi pereţi laterali, extremi-
tatea superioară şi extremitatea inferioară.
Aproximativ 2/3 din vagin se găsesc în pelvis deasupra marginilor
interne a muşchilor ridicători anali, 1/3 inferioară se află sub muşchii
ridicători anali deci în perineul anterior.
Mijloacele de fixare ale vaginului se împart ca şi pentru uter în
mijloacele de suspensie şi de susţinere; continuitatea cu colul utérin,
legăturile cu vezica şi uretra pe de o parte cu rectul pe de altă parte,
chinga ridicătorilor anali şi perineul.
în constituţia vaginului intră trei tunici:
- tunica externă este formată din ţesut conjunctive-elastic;
- tunica mijlocie, musculară alcătuită din fibre netede dispuse pe
două planuri, unul extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu fibre
circulare;
- tunica internă, mucoasa are un epiteliu pavimentos stratificat de
tip malpighian, fără strat cornos şi un corion. Epiteliul mucoasei vagi
nale se continuă, la nivelul colului utérin prin orificiul său extern cu
epiteliul canalului cervical (al colului) ce are caracterul cilindric.
Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele vaginului sunt asigurate de hipogastrică prin hemoroidala
mijlocie, fie prin artera uterină ce furnizează ramuri cervico-vaginale.
Pe mijlocul feţei anterioare şi posterioare a vaginului, rezultă prin anas-
tomoză arterele azigos ale vaginului dispuse longitudinal.

223
 Venele vaginului merg la hipogastrică după ce fac anastomoze şi
cu hemoroidala superioară.
Limfaticele se colectează în ganglionii iliaci externi în partea su-
perioară şi în ganglionii hipogastnci şi sacraţi.
Nervii vaginului sunt furnizaţi de plexul hipogastric inferior, de
nervul ruşinos intern şi de nervii pelvini.

VULVA

Prin vulvă se înţelege ansamblul formaţiunilor genitale externe la

femeie.
Vulva ocupă perineul anterior şi prezintă pentru studiu două re-
pliuri tegumentare externe cunoscute sub denumirea de buzele sau labii-
le mari, două repliuri tegumentare interne denumite buzele sau labiile
mici, deschizătura anteropostenoară, numită vestibulul vulvar, în care
dinainte spre înapoi se deschid uretra, vaginul şi glandele lui Bartholin.
în profunzime în partea anterioară se găsesc organele erectile re-
prezentate de clitoris şi bulbii vaginali situaţi de o parte şi de alta a
vestibulului vaginal şi corespunzând corpului spongios al penisului.
Clitorisul rezultă din cei doi corpi cavernoşi ce au inserţie pe ra -
murile ischiopubiene ei se alătură sub simfiza pubiană fiind uniţi prin
ligamentul intercrural la care iau parte şi fibre din muşchii ischio-
cavernoşi. în structura clitorisului intră pielea, celuloasa, fascia clitori -
sului precum şi organele erectile reprezentate de cei doi corpi cavernoşi.
Glandului clitoridian îi sunt ataşate două formaţiuni provenind din
micile labii - capişonul şi frâul clitoridian.
Glandele lui Bartholin sunt situate lateral vestibulului vaginal ca-
nalele lor excretoare deschizându-se între labiile mici şi himen în
porţiunea posterioară. Ele secretă un lichid vâscos cu rol în lubrifierea
vaginului în timpul actului sexual. La nivelul labiilor mici se mai găsesc
o serie de glande vestibulare mici ce secretă un mucus.
La virgine, la nivelul deschiderii vulvare a vaginului se întâlneşte
o membrană numită himen care în mod obişnuit se rupe la deflorare
(fig. 70).
Vascularizaţia şi inervaţia
Putem deosebi o vascularizaţie superficială şi una profundă.
Vascularizaţia superficială este asigurată de: arterele ruşinoase
externe, ramuri din femurale şi perineală superficială ram din hipogas-
trică. Venele superficiale merg către ruşinoasele externe şi interne. Lim-
224
 Himen
Deschiderea Comisura anterioară
Muntele
Meatul
Capişonul
lui Venus
urinar
clitorisului
vaginului Perineul a vulvei
Buzele (labiile mari)
Orificiul exterior al
Buzele mici canalului Bartholin
(labiile)

Anusul

Fig. 70. - Vulva.

faticele superficiale drenează în grupul superointern al ganglionilor in-

ghinali.
Nervii superficiali sunt reprezentaţi de filetele genitale ale nervilor
genito-crurali şi ramul perineal -superficial din ruşinosul intern cât şi
ramul perineal extern din micul nerv sciatic.
Vascularizaţia profundă este asigurată de: artera ruşinoasă internă,
artera bulbară şi artera cavernoasă, precum şi de artera dorsală a clito-
risului ram terminal al ruşinoasei interne.
Venele profunde îşi au originea în formaţiunile erectile şi drenează
anterior în plexul lui Santorini şi posterior în venele ruşinoase interne.
Limfaticele profunde merg la ganglionii iliaci profunzi, iliaci ex-
terni şi retro-crurali.
Nervii profunzi vin din ruşinosul intern, nervul dorsal profund al
clitorisului.
225
 GLANDA MAMARĂ SAU MAMELA
Glanda mamară aparţine exclusiv mamiferelor, şi are rolul de a
secreta laptele, substanţă nutritivă necesară creşterii copilului.
Evoluţia glandei mamare este în strânsă legătură cu evoluţia ova -
rului şi dezvoltarea ei constituie unul din caracterele sexuale secundare
feminine.
Aşezare şi formă. Este situată pe peretele toracic într-o regiune = regiu-
nea mamară, cuprinsă între coastele a 3-a şi a 7-a. Este separată de
torace prin şanţul submamar.
Are formă hemisferică, fiind prevăzută cu un relief numit mame-
lon. Consistenţa este renitentă sau moale, în funcţie de vârstă. Volumul
este redus prepubertar, după care creşte brusc, iar la menopauză se reduce
din nou. în perioadele menstruale şi în timpul gravidităţii, volumul creşte
din nou.
în porţiunea sa mijlocie, glanda mamară prezintă areola şi mamelonul.
Areola este o regiune circulară care înconjoară mamelonul, de
culoare brună, care conţine glande sebacee şi sudoripare voluminoase ce
predomină, formând tuberculii Morgagni. Areola este prevăzută cu peri,
mai mari la periferie şi mai subţiri spre centru, în timpul sarcinii, dia-
metrul ei creşte, se pigmentează intens, iar tuberculii Morgagni, devin
glande mamare accesorii care secretă colastrul, luând numele de tuber-
culii Montgomery. Sub tegumentul areolei se găseşte muşchiul subareolar
care prin contracţie determină erecţia areolei.
Mamelonul este porţiunea proeminentă situată în mijlocul areolei,
în al cărui vârf se deschid 15-20 de orificii ale canalelor galactofore.
In structura lui intră fibre musculare ce formează muşchiul mamilar,
prin contracţia căruia se produce erecţia mamelonului (fig. 71).
Structură: Este formată din 12-20 lobi, separaţi prin septuri con-
junctive. Lobii se divid în lobuli, iar ultimele diviziuni se deschid în
acinii glandulari care secretă laptele.
Glanda mamară are o structură neregulată, prezentând numeroase
prelungiri, cea mai frecventă fiind cea axilară.
Posterior glanda mamară este separată de muşchiul pectoral prin
faseta retromamară.
Vascularizaţie şi inervaţie:
• arterele provin din:
• artera toracică internă, ramură a arterei subclavii;
• artera toracală laterală, ramură din artera axilară;
• arterele intercostale.
• venele sunt paralele cu arterele şi au acelaşi nume;
226
 Pori Peretele toracic
galactofori

Coastă
Mamelonul

Pachetul
vascular-nervos
intercostal

Acini glandulari
Fig. 7 1 . -
Secţiune prin
glanda mamară.

• limfaticele se varsă în ganglionii:

• axilari;
• supraclaviculari;
• toracici interni;
• mediastinali anteriori.
• inervaţia este asigurată de: 22
• nervii intercostali 4, 5, 6; 7
• ramurile supraclaviculare ale plexului cervical;
• ramurile toracice ale plexului brahial;
• simpaticul toracal (fibre secretorii).
 Capitolul XII

Sistemul nervos
Totalitatea organelor constituite predominant din ţesut nervos spe-
cializat în receptarea, transmiterea şi prelucrarea excitaţiilor sau infor -
maţiilor din mediul intern sau extern formează sistemul nervos pe care-1
găsim în componenţa tuturor organismelor.
Rolul fiziologic al sistemului nervos este de a face legătura între
mediul extern şi organism, de a regla activitatea tuturor ţesuturilor,
organelor şi sistemelor ce alcătuiesc organismul.
Prin activitatea sistemului nervos se realizează o adevărată unitate
între organism şi mediul extern şi unitatea diferitelor organe şi sisteme
ce alcătuiesc organismul.
Aceste funcţii complexe se realizează prin acte reflexe care au ca
suport material arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-un
receptor, o cale aferentă, centrii nervoşi de integrare, o cale eferentă şi
un efector.
Receptorii sunt formaţiuni sau organe specializate în recepţionarea
modificărilor fizice şi/sau chimice din mediul intern sau extern pe care
le transformă în influx nervos. Receptorii care receptează stimulii din
mediul extern se numesc exoreceptori şi se găsesc la nivelul pielii şi în
mucoasa linguală, în urechea internă, în mucoasa nazală superioară, în
retină. Receptorii care receptează stimuli din mediul intern se numesc
interoreceptori şi se găsesc în oase, tendoane, muşchi - situaţii în care
se numesc proprioreceptori - sau pot fi întâlniţi în organele interne şi
se numesc visceroreceptori.
Calea aferentă poate fi alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni
care transmit influxul nervos la centrii nervoşi de integrare care sunt
grupe mari de neuroni situate în substanţa cenuşie a sistemului nervos
central, reprezentat prin encefal şi măduva spinării. La acest nivel se
prelucrează informaţiile şi se elaborează răspunsuri adecvate.
Calea aferentă este formată din unul sau mai mulţi neuroni care
transmit sub formă de influx nervos comenzile elaborate de centrii nervoşi
228
 de integrare la organele efectoare reprezentate prin musculatura schele-
tică şi viscerală şi prin glandele cu secreţie internă sau externă. Muscu-
latura răspunde prin contracţie, iar glandele prin secreţie.
De felul în care se execută comanda este informat continuu un
segment al sistemului nervos central numit comparator care compară
efectul obţinui cu forma optimă, dând semnale de corecţie pentru în-
deplinirea exactă a comenzii, între efector şi comparator se stabileşte
o legătură numită conexiune inversă, determinând fenomenul de auto -
reglare.
Receptorii, calea aferentă - numită şi cale senzitivă, cât şi centrii
nervoşi de integrare formează componenta senzitivă a sistemului nervos.
Prin intermediul acesteia se transmite influxul senzitiv de la peri-
ferie spre centru.
Neuronii din centrii nervoşi care transmit comanda elaborată for-
mează împreună cu calea eferentă componenta motorie a sistemului
nervos. Prin intermediul ei este condus influxul nervos motor de la
centru la periferie.
Arcurile reflexe, despre care s-a amintit, pot fi simple sau complexe,
având în componenţă neuroni care constituie unităţi structurale şi
funcţionale ale sistemului nervos. Un arc nervos simplu este alcătuit
dintr-un neuron senzitiv, un neuron motor şi un organ efector cu carac-
ter segmentar. Un arc nervos complex este constituit din mai mulţi
neuroni senzitivi şi motori şi interesează mai multe segmente ale siste-
mului nervos central.
Legăturile dintre elementele componente ale arcurilor reflexe (si-
napsele) au caracter de contiguitate şi nu de continuitate.
Unitatea organism-mediu este realizată prin intermediul sistemului
nervos somatic, numit şi „al vieţii de relaţie", care se poate împărţi în
sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos central este alcătuit din encefal, adăpostit în cutia
craniană şi fiind constituit din emisferele cerebrale, diencefal, cerebel şi
trunchiul cerebral, la care se adaugă măduva spinării, adăpostită în ca -
nalul rahidian.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cranieni, nervii
spinali şi ganglionii nervoşi.
Coordonarea funcţionării tuturor organelor este asigurată de siste-
mul nervos vegetativ (autonom), care are în componenta sa sistemul
nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic, fiecare prezentând o
porţiune centrală situată în trunchiul cerebral şi măduva spinării şi o
porţiune periferică, reprezentată prin ganglionii vegetativi şi nervii vege-
tativi.

229
 Ganglionii reprezintă aglomerări de corpi neuronali situaţi în afara
sistemului nervos central. Unii sunt vizibili cu ochiul liber, alţii sunt
foarte mici, reduşi la un singur neuron. Putem deosebi două feluri de
aanglioni: ganglioni senzitivi, pe care îi întâlnim la nivelul rădăcinilor
posterioare ale nervilor spinali, cât şi pe traiectul unor nervi cranieni şi
ganglioni vegetativi, situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale,
în apropierea viscerelor sau în pereţii acestora.
Grupările de corpi neuroni situaţi în sistemul nervos central for-
mează nişte formaţiuni numite nuclei. Centrii nervoşi constituie aspec-
tele funcţionale a acestor nuclei.
Prin influx nervos se înţelege propagarea undei de excitaţie într-o
fibră nervoasă.

SISTEMUL NERVOS CA
STRUCTURĂ INFORMAŢIONALĂ

Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul său, sistemul nervos
a trebuit să se perfecţioneze în prelucrarea informaţională. El este sin -
gurul sistem capabil să lucreze nu numai cu programele moştenite, ci şi
cu programele dobândite. Marea capacitate de perfecţionare a sistemului
nervos constă în dobândirea (asimilarea şi elaborarea) de noi programe.
Cu ajutorul unor intero- şi exteroceptori sistemul nervos culege
informaţii generate de diferite variaţii ale mediului intern, ale organelor
şi ale factorilor de mediu extern.
Deoarece sistemul nervos nu poate transmite prin structurile sale
semnale optice, termice sau acustice, el aduce toate semnalele care ajung
la nivelul receptorilor la un numitor comun, transformându-le în semnale
nervoase, în trenuri de undă, pe care le transmite apoi de-a lungul căilor
sale de comunicaţie.
Pentru a putea prelucra cât mai nuanţat semnalele primite în vede -
rea integrării şi reglării tuturor organelor, sistemului nervos a dobândit
o structură de reţea. Cele 14 miliarde de neuroni se leagă prin interme-
diul a peste IO10000 de sinapse dând naştere la o reţea de o complexitate
uluitoare, ce poate ajunge la IO 150 milioane de circuite posibile.
Semnalele primite, transformate în semnale nervoase pot fi condu -
se pe oricare din căile acestei reţele. La nivelul scoarţei cerebrale, sem-
nalele primite sunt combinate şi integrate în cele mai variate feluri,
realizând o reglare extrem de fină şi de nuanţată a organismului în cele
mai diferite situaţii.
230
 Semnalele culese de receptori sunt conduse din aproape în aproape
de-a lungul căilor aferente spre formaţiunile centrale ale sistemului
nervos, în cazul în care o cale aferentă se continuă direct cu o cale
eferentă, aşa cum se întâmplă în cazul reflexelor, activitatea de prelucrare
a informaţiilor se rezumă la codificarea, decodificarea şi recodifica- rea
succesivă a informaţiilor, până când ele ajung de la receptor la
efectorul corespunzător, în acest fel se desfăşoară o serie de reflexe
somatice şi vegetative. Ca de exemplu:
• reflexul miotatic, reflexul de micţiune, reflexe cutanate - ce
se închid la nivelul măduvei spinării;
• reflexul cardiovascular - se închide la nivelul bulbului;
• reflexul de clipire, lacrimal, de masticaţie - se închid la nive
lul protuberantei;
• reflexul de acomodare şi fotomotor - se închid la nivelul
mezencefalului.
Pentru a păstra însă stabilitatea unui sistem atât de complex cum
este organismul uman, reglarea reflexă nu este suficientă. De aceea,
majoritatea semnalelor de intrare nu sunt trimise direct spre căile de
ieşire, ci spre formaţiunile superioare ale sistemului nervos. Astfel, între
căile de intrare şi căile de ieşire se interpun o mulţime de neuroni de
asociaţie cu care să se poată realiza o prelucrare cât mai completă a
semnalelor de intrare şi să se poată trimite semnalele de ieşire spre
oricare dintre organele de execuţie.
De aceea, procesul de encefalizare s-a făcut nu atât pe seama dezvol-
tării căilor eferente, cât pe seama dezvoltării neuronilor de asociaţie.
Peste structurile vechi s-au adăugat treptat structuri noi, fiind formate în
marea lor majoritate din neuroni de asociaţie. S-a putut astfel realiza o
serie de circuite neuronale de o mare complexitate.
Scoarţa cerebrală are posibilitatea de a conduce pe foarte multe căi
de ieşire semnalele pe care le primeşte, indiferent de calea pe care au
intrat. Trebuie aleasă, însă, calea cea mai adecvată. De aceea, la nivelul
scoarţei cerebrale se pune problema programului de funcţionare, adică
a regulilor după care semnalele trebuie conduse pe o cale sau alta a
sistemului nervos.
La nivelul formaţiunilor inferioare, programul este înscris în struc-
tură. O informaţie ajunsă la acest nivel nu poate fi transmisă decât spre
o anumită cale de ieşire, aşa cum se întâmplă în cazul reflexelor, în
situaţia în care informaţia este trimisă spre nivelele superioare ale sis-
temului nervos, după ce va fi prelucrată în mod adecvat, ea va putea fi
trimisă spre orice cale de ieşire. Dacă la nivelul formaţiunilor inferioare
programul este înscris în structură, la nivelul formaţiunilor superioare
programul câştigă o anumită independenţă faţă de structură. Aceasta
231
 crisul
igricultura

utilizarea pietrei
australopitccus homo homo erpctus homo erectus horno.
africansis habilis Indonésie pekinesis sapiens

Relaţiile dintre evoluţia creierului şi evoluţia culturii (după P.

Tobias, 1980).

face posibil ca la nivelul scoarţei cerebrale, aceeaşi structură să poată

îndeplini mai multe programe.
Cu aceeaşi structură neuronală, de exemplu, se pot îndeplini dife -
rite profesiuni şi se pot vorbi diferite limbi. Creierul câştigă, astfel, o
mare independenţă nu numai faţă de modificările din jur, ci şi faţă de
propria lui structură.
Sistemul nervos a devenit, astfel, un organ informaţional capabil să
lucreze cu programe din ce în ce mai perfecţionate. De aceea, dacă la
început perfecţionarea creierului s-a făcut prin dezvoltarea structurii,
ulterior ea s-a făcut prin perfecţionarea programelor sale de funcţionare
(vezi ilustraţia grafică de mai sus).
Pentru a putea intra în posesia informaţiilor necesare, sistemul nervos
trebuie să supună semnalele primite unor prelucrări foarte complicate.
Descoperirea informaţiilor purtate de semnale şi a stării sursei care
le-a emis se face cu ajutorul procesului de superizare. Acesta constă în
trecerea de la o mulţime de puncte la o linie, de la o mulţime de linii
la o figură sau trecerea de la o mulţime de litere la o silabă,' de la silabe
la cuvinte, de la cuvinte la propoziţii, până când se ajunge la o frază sau
la o idee.
Procesul de superizare se desfăşoară cu ajutorul unor circuite logice
conjunctive, care există în mod normal în sistemul nervos. Aceste circuite
sunt constituite din operatori logici reprezentaţi de neuroni împreună cu
prelungirile lor.

232
 Creierul uman este considerat, astfel, un calculator, dar un calcu-
lator biologic. Spre deosebire de calculatorul electric, creierul uman nu
poate prelucra informaţiile absolut neutru, impersonal şi rece. El conferă
tuturor informaţiilor pe care le prelucrează o anumită coloratură afectivă.
Această implicare afectivă este foarte utilă, deoarece realizează o mobi-
lizare mult mai mare a organismului şi contribuie la prelucrarea euris -
tică a informaţiilor.
Trebuie precizat că, pentru a putea desfăşura aceste procese
informaţional-decizionale este necesară o anumită bază structurală şi
substanţial-energetică. Această structură substanţial-energetică, ce se află
la baza proceselor informaţional-decizionale, este reprezentată de struc-
tura moleculară şi celulară a sistemului nervos, care duce la acea imensă
reţea de comunicaţii. Pentru desfăşurarea acestor procese, este necesară
o mare cantitate de substanţă şi energie, deoarece în sistemul de
comunicaţii acţionează o cauzalitate informaţională. Adică, semnalele
care aduc o cantitate infimă de energie nu determină, ci declanşează un
anumit efect. De aceea, neuronul trebuie să îndeplinească toate proce -
sele cu propria lui energie, ceea ce face ca sistemul nervos să aibă un
metabolism foarte intens. El consumă aproximativ 5.4 mg de glucoza la
100 g de ţesut/minut, adică de două ori mai mult decât ţesutul muscular.
Sistemul nervos consumă aproximativ 20% din cantitatea de oxigen, cu
toate că el nu reprezintă decât 2% din greutatea organismului.
Randamentul sistemului nervos este foarte mare. Cu o singură
calorie poate transmite 5 milioane de stimuli.
Datorită faptului că sistemul nervos trebuie să prelucreze perma-
nent o imensă cantitate de semnale, el a devenit unul dintre cei mai mari
consumatori de energie ai organismului, fapt ce demonstrează nu numai
intensitatea proceselor care au loc în sistemul nervos, ci şi importanţa
proceselor informaţional-decizionale.
Procesele metabolice pe care le desfăşoară trebuie să-i asigure nu
numai energie, ci şi substanţe plastice şi energetice necesare desfăşurării
proceselor informaţional-decizionale. Spre deosebire de celelalte orga-
ne, sistemul nervos nu dispune însă de stocuri de materii prime. El nu
dispune decât de 10 mg de glicogen la 100 g de ţesut, cantitate care nu
i-ar ajunge decât pentru 15 secunde de funcţionare. De aceea, deşi prin
prelucrarea informaţiilor el reuşeşte să obţină o mare independenţă faţă
de modificările substanţial-energetice pe care reuşeşte să le controleze,
el rămâne foarte dependent de aportul permanent de materii prime, de
oxigen şi de glucoza, pe care i le furnizează celelalte organe prin inter-
mediul aparatului circulator.

233
 Sistemul nervos primeşte 58 ml sânge/100 g ţesut/minut, adică de
25 de ori mai mult sânge decât muşchiul în repaus, ceea ce demonstrează
intensitatea proceselor metabolice. Există porţiuni ale sistemului nervos
care primesc până la 138 ml sânge/100 g ţesut/minut (ex. scoarţa cerebrală).
Stimularea unei zone a creierului duce la intensificarea perfuziei
sanguine şi a metabolismului cerebral, fapt ce demonstrează că pentru
desfăşurarea proceselor informaţional-decizionale este necesară o mare
cantitate de energie. De aceea, scăderea oxigenului şi a glucozei duce la
tulburarea proceselor informaţional-decizionale. Scăderea concentraţiei
de oxigen sub 85% duce la scăderea capacităţii de concentrare şi a
raţionamentului, iar scăderea sub 75% duce la pierderea conştientei.
Cu toate că prin prelucrarea informaţiilor creierul a reuşit să se
detaşeze, în mare măsură, de aspectul substantial-energetic, el nu şi-a
putut câştiga totuşi o independenţă totală. Procesele informaţional-
decizionale depind de aportul energetic şi de structura substanţială a reţelei.
Deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, pe măsura evoluţiei, procesele
informaţional-decizionale şi-au câştigat o anumită independenţă faţă de
structurile neurologice, neputându-se vorbi de o localizare strictă, anu -
mite formaţiuni nervoase joacă, totuşi, un rol mai important decât altele
în desfăşurarea unor anumite procese informaţional-decizionale.
Se ştie că prin căile aferente se transmit semnalele recepţionate
spre formaţiunile centrale ale sistemului nervos. O parte din aceste semnale
sunt îndreptate direct spre căile de ieşire, în cadrul acţiunilor reflexe,
însă cea mai mare parte din semnale sunt îndreptate spre formaţiunile
superioare pentru a fi superizate şi evaluate în vederea alegerii decizii-
lor celor mai adecvate. Deciziile adoptate sunt apoi trimise spre orga-
nele de execuţie.
Dacă pentru a fi prelucrate în mod corespunzător, semnalele de
intrare trebuie să sufere un proces de superizare, pentru a putea ajunge
la organele de execuţie cele mai adecvate, semnalele de ieşire trebuie să
sufere un proces de inferizare, adică semnalul de ordin superior trebuie
transformat în semnale de ordin inferior. Comanda care rezultă este
transformată într-o mulţime de semnale elementare care trebuie să ajun-
gă la fiecare muşchi şi la fiecare glandă.
Toate semnalele primite de sistemul nervos sunt evaluate atât din
punct de vedere al veridicităţii şi utilităţii, cât şi din punct de vedere
hedonic, estetic, deontic etc. Această evaluare este făcută de anumite
formaţiuni ale sistemului nervos central. De exemplu, valoarea de uti -
litate poate fi stabilită de hipotalamus. Recepţionarea semnalelor agrea-
234
bile este întărită, iar a celor dezagreabile este inhibată cu ajutorul unui
sistem de recompensă-pedeapsă. Acest sistem intervine în reglarea com-
portamentului, urmărind satisfacerea unui anumit grad de confort şi
evitarea situaţiilor care produc disconfort.
în concluzie, se poate aprecia că, creierul este un orcan
informaţional, iar trecerea de la structura neurologică la activitate' psi-
hologică se face prin intermediul unor procese informaţional-decizionale.
care au o serie de legături indisolubile cu procesele substantial-energetic.
Foarte mulţi factori metabolici, toxici, traumatici şi infecţioşi, prin
tulburarea sistemului de comunicaţii sau a semnalelor care circulă prin
el, pot produce o serie întreagă de tulburări informaţional-decizionale,
ducând la apariţia unor boli psihice. Dar şi solicitările informaţionale
pot produce modificări substanţial-energetice, care să ducă la o serie
întreagă de boli psihice, endocrine, metabolice, cardiovasculare, diges -
tive, dermatologice sau alte boli de natură psiho-somatică. Informaţia
este absolut necesară pentru apariţia şi pentru funcţionarea organismului
într-un mediu foarte variabil, în anumite situaţii, însă, poate deveni un
factor patogen, atât prin cantitatea cât şi prin calitatea ei.
Informaţia poate deveni patogenă la toate nivelele de organizare:
Felul informaţiei Nivelul de organizare Tipuri de boli
• informaţie moleculară molecular * metabolice
·* imunitare
• informaţie genetică celular *· genetice
• mesageri chimici intercelular ·* endocrine
+ nervoase 4·
imunitare φ
cardiace 4
metabolice
• semnale din mediu analizatori 4· astenopie
4 surditate
• informaţii sistem nervos 4 stresul psihic
• semnificaţii 4· psihogenii
4 psihoze
1
4 boli psohosomatice
De exemplu, tulburarea informaţiei genetice poate duce la peste
3500 boli autosomale, dominante sau recesice, sau la boli legate de
cromozomii sexuali.

235
 Tot atât de importantă este şi patologia produsă de tulburarea
informaţiei moleculare. Bolile de metabolism sau bolile autoimune, de
exemplu, pot fi produse tocmai de alterarea informaţiei moleculare sau
de eliberarea unor informaţii antigenice sechestrate. Alterarea informaţiei
moleculare poate afecta desfăşurarea reacţiilor enzimatice, ducând astfel
la apariţia unor boli de metabolism, iar alterarea informaţiei antigenice
produsă de anumiţi factori externi, aşa cum ar fi virusul hepatitei sau
alcoolul, precum şi eliberarea unor antigène proprii, până atunci seches-
trate, pot declanşa o reacţie autoimună, aşa cum se întâmplă în unele
forme de hepatită cronică.
Ca sistem deschis, organismul dispune de mecanisme care contro -
lează relaţiile lui cu mediul, în cazul în care aceste mecanisme sunt
depăşite, pot să apară anumite boli produse de informaţie. Informaţia
primită de către organism din mediu poate fi patogenă prin semna-
lele care o transportă.
Semnalele sunt recepţionate de analizatori specializaţi care le trans-
formă apoi în trenuri de undă pe care le transmit spre sistemul nervos
central. Pentru aceasta, la nivelul analizatorului se petrece o mulţime de
procese fizice şi chimice foarte subtile şi intense care pot duce la apariţia
oboselii vizuale şi auditive.
De exemplu, suprasolicitarea ochiului sau nerespectarea condiţiilor
de igienă pot duce la o astenopie de acomodare, care survine la hiper-
metropi şi la presbiţii necorectaţi, la o astenopie de convergenţă la in-
divizi cu vicii de refracţie sau la o astenopie nervoasă, la apariţia căreia
pot contribui anumiţi factori neuropsihici.
Informaticienii care utilizează monitorul video pot prezenta tul-
burări locale reprezentate de senzaţii de arsură, înţepătură sau de dureri
oculare, sau tulburări generale reprezentate de oboseală, cefalee, ameţeli
şi iritabilitate, care cresc pe măsura solicitării.
'Acelaşi lucru se poate spune şi despre ceilalţi analizatori, care pot
fi suprasolicitaţi cu semnale capabile să producă anumite tulburări.
Dacă suprasolicitarea informaţională poate deveni patogenă, şi
subsolicitarea informaţională poate produce anumite tulburări. Se des-
criu tulburări afective şi de orientare, care apar la indivizii plasaţi în
camere fără ferestre sau halucinaţii auditive, care apar la otopaţi. De
asemenea, a fost descris sindromul de privare senzorială, format din
anxietate, tulburări ale schemei corporale până la halucinaţii şi delir.

236
 • Cantitatea informaţiei descoperite de organism
Aceasta depinde de noutatea pe care o aduc semnalele şi de incer-
titudinea pe care o înlătură.
Prin cantitatea ei, informaţia descoperită va putea produce în pri-
mul rând apariţia oboselii, în situaţia în care sistemul nervos descoperă
o cantitate prea mare de informaţie, apare o stare de oboseală însoţită
de o stare de iritabilitate şi de anxietate.

• Calitatea informaţiei descoperite de organism

Foarte multe tulburări sunt produse de calitatea informaţiei, adică

de semnificaţia şi de valoarea pe care omul o acordă informaţiilor des-
coperite.
în cazul psihotraumei, omul se îmbolnăveşte pentru că semnificaţia
respectivă depăşeşte posibilităţile lui de adaptare. Psihotrauma tulbură
modelul relaţiilor dintre diferitele obiecte şi fenomen, iar pentru contra-
cararea ei, modelul ar trebui reconstruit pe alte principii şi valori.
Tulburările pe care le produce calitatea informatici sunt generate
tocmai de dificultatea de a reconstitui acest model. De aceea, se consi-
deră că nevroza este suferinţa la o semnificaţie. Informaţia este dilatată
de nevrotic prin semnificaţia ei, până când devine patogenă.
Deşi organismul uman are absolută nevoie de informaţii, el are,
totuşi, o capacitate limitată de recepţionare, de transmitere şi de prelu -
crare a informaţiilor. El caută sa controleze schimburile informaţionale,
dispunând în acest sens de o serie întreagă de mecanisme de control, aşa
cum ar fi pragurile de excitabilitate, inhibiţia, atenţia, oboseala şi som -
nul, cu ajutorul cărora reuşeşte să-şi menţină o anumită homeostazie
informaţională şi să realizeze o recepţionare şi o prelucrare selectivă a
informaţiilor necesare funcţionării normale a mecanismelor sale de reglare.
(Pentru elaborarea acestui capitol a fost folosită ca bază de docu-
mentare lucrarea „Patologia informaţională" de Adrian Restian, apărută
la Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997).

ROLUL SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează informaţiile
din mediul extern şi intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate,
motorii şi secretorii.
237
 La baza activităţii sale stă funcţia reflexă. Prin funcţia reflexă siste-1
nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului şi
"Echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător. 3
Sistemul nervos (fig. 72), unitar ca structură şi funcţie, se divide m:
Encefal

Plex brahial
Măduva
Plex spinării
Plex sacrât
lombar
Nerv median

238

Coada de cal

Fig. 72. - Sistemul nervos (vedere de ansamblu).

 a) Sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic), în componenţa
căruia intră:
• Sistemul nervos central (S.N.C.) sau nevraxul, care este format
din:
• encefal - adăpostit în cutia craniană;
• măduva spinării - adăpostită în canalul coloanei vertebrale.
=. · Sistemul nervos periferic, format din:
• ganglioni;
• nervi - spinali;
• cranieni.
Rolul sistemului nervos somatic este de a asigura sensibilitatea
senzitivo-senzorială şi activitatea motorie somatică.
b) Sistemul nervos vegetativ, format din două componente:
• componenta simpatică;
• componenta parasimpatică.
Fiecare componentă este formată din:
• o porţiune centrală alcătuită din centri vegetativi;
• o porţiune periferică alcătuită din:
• fibre vegetative;
• ganglioni vegetativi.
Sistemul nervos vegetativ are rolul de a regla activitatea muscula-
turii viscerelor şi activitatea secretorie a glandelor.

-SCURTĂ EMBRIOLOGIE A SISTEMULUI NERVOS

·»

în a treia săptămână a vieţii intrauterine embrionul are formă de

disc, al cărui înveliş este format din trei foiţe embrionare care poartă
următoarele denumiri: ectoderm (la exterior), mezoderm (la mijloc) şi
endoderm (la interior).
Sistemul nervos în totalitatea lui se dezvoltă din ectoderm. Acesta
se scufundă şi se transformă într-un şanţ neural care are două răsfrân -
geri laterale numite creste neurale, într-un stadiu ulterior, marginile
şanţului se unesc luând naştere un tub neural deasupra căruia celulele
ectodermului refac foiţa ectodermică (Fig. 73a). Orificiile de la
extremităţile tubului neural se închid, în jumătatea anterioară a acestuia
se formează o veziculă cerebrală care ulterior se împarte în trei vezicule:
prozencefal, mezencefal şi rombencefal.
în stadiul următor prozencefalul şi rombencefalul se segmentează
rezultând cinci vezicule: telencefal, diencefal (din segmentarea pro-

239
 Mezencefal
Şanţ neural

Prozencefal Rombencefal

Mezencefal
Diencefal
Telencefal Metencefal
Mielencefal

Epifiza
Cerebel

Emisfera Bulb
Tub neural
cerebrală rahidian
Bulb olfactiv

a)
Fig. 73. - Dezvoltarea sistemului nervos central: a) Formarea tubului neutral: b) Formarea
şi dezvoltarea enccfalului.

zencefalului); mezencefal, metencefal şi mielencefal (ultimele două vezi-

cule rezultă prin segmentarea rombencefalului) (fig. 73b). Aceste
vezicule vor da naştere:
• telencefal - la emisferele cerebrale, ganglionii bazali şi celor doi
bulbi olfactivi.
• diencefalul - la mase de substanţă cenuşie situate în jurul ven
triculului III, cu următoarele denumiri: talamus, metatalamus, epitala-
rnus, subtalamus şi hipotalamus.
Prin evaginarea hipotalamusului va lua naştere neurohipofiza (com-
ponentă a glandei hipofize).
• mezencefalul - este parte componentă a trunchiului cerebral.
Dorsal formează tectul, alcătuit din patru coliculi: doi superiori şi doi
inferiori. Ventral prezintă doi pedunculi cerebrali, între tectul mezence-
şi pedunculii cerebrali se află tegmentul mezencefal.
• metencefalul - dă naştere ventral punţii, iar dorsal cerebelului.
• mielencefalul - formează bulbul.
240
 La mamifere bulbul, puntea şi mezencefalul formează trunchiul
cerebral.
Restul tubului neural se va transforma în măduva spinării. Crestele
neurale se transformă în două benzi paralele cu tubul neural. Din ele se
vor forma ganglionii nervoşi somatici
Sinus sagital superior
(spinali şi cranieni) şi Ventpcul lateral
vegetativi (simpatici şi pa- Duramater
'Arahnoida
rasimpatici). •Piamater
Diferenţierea neuronilor Plex
se termină înainte de naştere, coroidian

iar a celulelor gliale continuă Ventricul III

şi după naştere.
Datorită modificărilor
suferite de veziculele cerebra- vSinus
transvers
le, în interiorul nevraxului iau Appcduct
naştere cavităţile tubului neu- Sylvius
ral (ventnculii cerebrali şi ca- Ventricul IV
nalul rahidian).
La nivelul telencefalului, Spaţiu
în interiorul fiecărei emisfere subrahidian

cerebrale se află câte un ven- Duramater

tricul lateral (ventriculul I şi Arahnoidă
II) care comunică prin câte un
Piamater
orificiu Monro cu ventriculul
III situat în diencefal. Ventri-
culul IV ia naştere din ape-
> Nervi s T --.^.·.
ductul Sylvius, un canal îngust spinali
care se lărgeşte la nivelul me-
tencefalului şi mielencefalu- Duramater
lui. Ventriculul IV are formă
Conul medular
rombică. Caudal, acest ventri- Coada de cal
cul se continuă cu un canal Cisterna lombară
foarte îngust numit canalul
Filum terminale
ependimar (rahidian), situat în Ligamentul coccigian
interiorul măduvei spinării, pe Coccis
care o străbate în toată lungi-
mea ei (fig. 74). Fig. 74. - Cavităţile tubului neural (Ventricule).

241
 SISTEMUL NERVOS AL VIEŢII DE RELAŢIE

Măduva spinării
Este adăpostită în canalul coloanei vertebrale. Are forma unui ci-
lindru plin turtit anteroposterior, care se întinde de la orificiul occipital
(C ) Până la a doua vertebră lombară (L2), de unde se continuă cu o
formaţiune foarte subţire - filum terminale - până la prima vertebră
coccigiană (fig. 75).
Baza craniului^ Vertebra CI (Atlas)
t primul nerv
cervical Vertebra
F (>";Γ*,>Γ Plex cervical
Si V f / -
a 2-a cervicală l Vertebra C7
(axis) •Vertebra TI
Perechea a 8-a de
Plex brahial
nervi cervjcali
*"· Dura mater
spinala
Rădăcinile
spinale ale
Nervi intercostali J nn. T7 şi T8

Vertebra T12
Al 12-lea nerv
toracic A 12-a Vertebra LI
coastă
j N. iliohipo-
gastric
Nerv
subcostal ^
Conul medular N. ilioinghinal
Primul nerv lombar
Plex lombar
Coada de cal
Perechea a 5-a de Vertebra L5 N.
nervi lombari Primul femural Plex
nerv sacral
Sacru sacrât Nn.
Filum terminale fesieri
(intern)
Fund de sac durai N. sciatic N.
Filum terminale femural cutanat
(extern) posterior
Al 5-lea nerv
sacrât Nervul N. pudental
coccigian
Coccis
Primul
nerv toracic

Prima coastă

242 Fig. 75. — Măduva spinării iu situ.

 Pe traiectul ei, măduva spinării (fig. 76) prezintă două umflături:
• umflătura cervicală, ce constituie originea nervilor plexului bran-
hial;
• umflătura lombară, reprezintă locul de origine a nervilor plexu
lui lombar. La nivelul acestor umflături se află centrii nervoşi respon
sabili de mişcările complexe ale membrelor superioare şi inferioare.

Con
terminal

Coada de cal

i Fig. 76. - Măduva spinării.

în tot lungul măduvei spinării, atât pe faţa anterioară, cât şi pe

faţa posterioară se află câte un şanţ (fisură):
• fisura mediană anterioară, mai largă şi mai adâncă;
• fisura mediană posterioară, mai puţin adâncă.
243
 Corespunzător locului de intrare şi ieşire a rădăcinilor nervilor
spinali se află şanţurile laterale, anterioare şi posterioare.

Structura măduvei spinării

în secţiune transversală (fig. 77 şi 78) apare alcătuită astfel: a)
Substanţa cenuşie, situată în interior, grupată în forma literei „H"
sau fluture. Substanţa cenuşie prezintă următoarele structuri:
• două coarne posterioare, lungi şi subţiri care ajung până aproa
pe de suprafaţa măduvei;
• două coarne anterioare, mai scurte şi mai rotunjite;
• două coarne laterale, situate între coarnele anterioare şi cele
posterioare. Acestea sunt mai pronunţate în regiunea toracică şi lom
bară;
• comisura cenuşie, străbătută de canalul ependimar, leagă jumă
tatea posterioară a măduvei spinării de jumătatea anterioară (bara trans
versală a ,,H"-ului) (fig. 77).

Fascicul
Burdach
Rădăcina posterioarâ
a nervului spinal

Corn
posterior

Substanţa
rcticulară

Şanţ median
Fascicul
Corn
lateral

Canal
ependimar
244 Fig. 77. - Secţiune in măduva spinării. Corn anterior

Rădăcina anterioară
a nervului spinal
Şanţ median
anterior
 în coarnele posterioare se găsesc neuronii sornatosenzitivi şi inter-
calări (de asociaţie) care primesc informaţii prin fibrele senzitive ale
nervilor spinali.
In coarnele anterioare se găsesc neuroni somatomotori (motoneu-
roni). Axonii lor formează rădăcina anterioară a nervilor spinali. Mo-
toneuronii au rolul de a controla desfăşurarea normală a activităţii
musculare striate. Secţionarea acestor fibre produce atrofia şi paralizia
musculaturii inervate, în cazul poliomielitei anterioare acute (maladia
Heine Medin), care este o boală virală, sunt distruşi neuronii din coar -
nele anterioare ale măduvei spinării. Se manifestă clinic prin paralizii
flasce ale unor grupuri musculare.
O afecţiune degenerativă simetrică a cornului medular anterior se
datorează poliomielitei anterioare cronice. Se caracterizează prin atrofii
musculare simetrice care încep cu porţiunea distală a membrelor supe-
rioare şi paralizii.

Fasciculul Gracilis
Fasciculul cuncat Tractul Fasciculul corticospinal
spinotalamic piramidal) lateral
Tractul anterior (încrucişat)
spinocercbelos (ventral) Tractul rubrospinal
posterior ^ Tractul reticulospinal
lateral (medular)
Tractul
spinotalamic Tractul reticulospinal
lateral ventral (anterior)
Tractul vestibulospinal
Tractul
spinocerebelos Tractul corticospinal
ventral ventral (anterior)
(anterior) direct
Tractul tractul
spinoolivar tectospinal
Trjctul
spinoicctal

Fig. 78. - Secţiune transversală prin măduva spinării.

Coarnele laterale ale măduvei spinării conţin neuroni vegetativi.

Jumătatea posterioară a coarnelor laterale conţine neuroni viscerosenzi-
tivi care recepţionează sensibilitatea viscerală şi formează zona viscero-
senzitivă. Informaţiile culese de receptorii viscerali ajung la aceşti neu-
roni prin fibrele nervoase din rădăcina posterioară a nervilor spinali.

245
Tumătatea anterioară conţine neuroni visceromotori care realizează
motilitatea musculaturii netede viscerale. Axonii acestor neuroni străbat
cornul anterior şi trec prin rădăcina anterioară a nervului spinal în gan-
glionii simpatici, latero-vertebrali.
în secţiune longitudinală substanţa
cenuşie medulară apare sub formă de coloa-
ne. Substanţa cenuşie este formată din corpii
neuronali.
b) Substanţa albă se află la exteriorul
măduvei spinării şi înconjoară substanţa cenuşie.
Este formată din trei perechi de cordoane:
• posterioare;
• anterioare;
• laterale.
Substanţa albă este constituită din fi-
bre nervoase mielinice şi din celule aparţi-
nând ţesutului glial. Fibrele nervoase se gru-
pează în tracturi:
• unele scurte, care fac legătura între
diferite segmente medulare;
• altele lungi, ascendente (senzitive)
sau descendente (motorii) (fig. 79).
c) Substanţa reticulată a măduvei
spinării este organizată în insule de celule
Fig. 79. - Fibrele intersegnientare nervoase dispuse în reţea. Se găseşte în
din substanţa albă. substanţa albă, în imediata vecinătate a
substanţei cenuşii, între cornul posterior şi
cel lateral, precum şi în jurul canalului ependimar (fig. 78).
Măduva spinării este conectată cu receptorii şi efectorii prin 31
perechi de nervi spinali (8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, l
coccigian) (fig. 80).
Nervii spinali sunt nervi micşti. Se dispun metameric, corespunză-
tor celor 31 segmente medulare suprapuse. Un nerv spinal (fig. 81 şi
82) este alcătuit din următoarele elemente:
a) rădăcina posterioară este senzitivă, pe traiectul ei se află un
ganglion spinal, în care se găsesc neuroni somatosenzitivi şi viscerosen-
zitivi. Ea este formată atât din dendritele acestor neuroni, cât şi din
axonii lor care, după ce pătrund în măduva spinării, fac sinapsă în
cornul posterior medular cu un neuron de asociaţie sau direct cu moto-
neuronul din coarnele anterioare sau laterale. Axonii mai lungi trec
direct în cordonul posterior, având traseu ascendent spre bulb.
246
 b) rădăcina anterioară
este motorie şi este alcătuită din
mănunchiuri de fibre nervoase Intumescenţa
care sunt axoni ai neuronilor cervicală
visceromotori din coarnele la- Baza
craniului
terale.
c) trunchiul nervului spi
nal rezultă din unirea rădăcinii
posterioare cu cea anterioară,
unire realizată înainte de a pără
si canalul vertebral. Trunchiul
iese din canalul vertebral prin
orificiile intervertébrale, iar
după un scurt traiect se ramifi
că în:
Intumescenţa
lombară
• ramura dorsală;
• ramura ventrală;
• ramura comunicantă albă;
• ramura meningiană (aceas
ta se desprinde de trunchi înainte
de ramificarea acestuia) (fig. 81).
• Ramurile dorsale con
ţin fibre somatosenzitive şi so-
matomotorii care se distribuie
la musculatura spatelui, muşchii
cefei şi tegumentul spatelui.
• Ramurile ventrale con

Fig. 80. - Nervii spinali.

ţin fibre nervoase somatosenzi
tive şi somatomotorii. Ele se
distribuie la tegumentul şi muş
chii regiunii anterolaterale a trunchiului, regiunii anterioare a gâtului, a
membrelor superioare şi inferioare. Aceste ramuri se dispun metameric
doar la nivelul regiunii toracice, formând cele 12 perechi de nervi inter-
costali. Ramurile din celelalte regiuni participa la formarea plexurilor
nervoase somatice (cervical, brahial, lombar, sacral şi coccigian).
• Ramura comunicantă albă (ventrală) conţine fibre preganglio-
nare simpatice, mielinice, cu origine în cornul lateral. De asemenea,
conţine fibre viscerosenzitive cu originea în ganglionul spinal, prelun
girea periferică formând interoceptorii.

247
 Rădăcini Ganglion Legătura
Ramuri mixtecu pielea
Rădăcini
posterioare Piele
şi muşchii spatelui
anterioare

Muşchi Fig.

81. — Schema

unui nerv spinul

si sensul de

circulaţie a

impulsului

nervos.

• Ramura
meningiana conţine fibre care inervează meningele spinal (fig. 82).
Afecţiunile produse prin lezarea rădăcinilor nervilor spinali poartă
numele de radiculite şi sunt însoţite de tulburări motorii şi de sensibi-

Fibre nervoase
(axonii)
Rădăcina
anterioara Trunchi
comun
Măduv
a
Vase de sânge
Fig. 82. - Schema nervului spinal.

Rădăcina posterioară
Ganglion spinal

248
litate. Cauzele lor sunt reprezentate de factori inflamatori (infecţii
bacteriene, îndeosebi sifilis sau infecţii virotice), compresivi (neurinoame,
tumori ale meningelui, ale coloanei vertebrale etc.) sau traumatici.
O formă deosebită de suferinţă radiculară este „sindromul cozii de
cal". Formată din rădăcinile lombo-sacrale L2-S5, lezarea cozii de cal se
caracterizează prin paralizia flască a membrelor inferioare, cu rr'lexe
abolite, atrofii şi tulburări de sensibilitate, tulburări sfmcteriene şi geni-
tale. Cauzele sunt variate: hernii de disc, tumori primitive sau metasta-
zice, de natură infecţioasă, traumatice.
Prin lezarea plexurilor (plexite) se produc tulburări motorii la care
se asociază adesea tulburări de sensibilitate. Formele clinice depind de
localizare. In leziunea plexului cervical apar tulburări de mişcare, flexie,
rotaţie, înclinare laterală a capului şi gâtului şi tulburări respiratorii prin
paralizii ale diafragmului. Interesarea plexului brahial determină parali -
zii în teritoriul nervilor median, radial sau cubital. Afectarea plexului
lombar şi a celui sacrât produce semne caracteristice suferinţei diverse-
lor ramuri terminale sau colaterale.

Funcţiile măduvei spinării

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii fundamentale:
a) funcţia reflexă;
b) funcţia de conducere.
a) Funcţia reflexă. La baza activităţii sistemului nervos stă funcţia
reflexă datorită căreia se realizează legătura dintre organism şi mediul
înconjurător, menţinându-se un echilibru dinamic ce contribuie la inte -
grarea şi adaptarea organismului la mediu.
Actul reflex este procesul fiziologic de răspuns la un stimul care
acţionează asupra unui anumit câmp receptor. Suportul anatomic ai actului
reflex este arcul reflex (fig. 83), care este alcătuit din:
• calea aferentă - reprezentată de receptor şi fibrele nervoase
aferente centrului reflex;
• centrii reflecşi - sunt formaţiuni nervoase la nivelul cărora ajung
şi sunt prelucrate informaţiile culese de receptori, în urma prelucrării
informaţiilor se generează impulsuri care ajung la organele efectoare.
• calea eferentă - este formată din fibre cu origine în neuronii
centrilor din nevrax, care se îndreaptă spre organele efectoare somatice
sau vegetative.

249
 Fir de păr
comunicantă
Terminaţii nervoase cenuşie
libere din epiderm Ganglion
Rădăcina
Neuron poşterioan
somatosenz Glandă
sudoripar;

viscero-JL Oyglionare
paravertebral
din
lanţul

Rădăcina Fibră pregan-^

anterioară glionară
a nervului mielinică
spinal Ganglion Ramură
comuni- sân£e simpatic
prevertebral
.cântă albă
Fibră
j··^ Fig. 83. - Structura nervului spinal. Arcul reflex somatic (stânga) si
postganglionară vegetativ simpatic (dreapta).
amielinică
f" "Îi'Neuron
postgan-Tub în substanţa cenuşie a măduvei spinării se află centrii unor reflexe
glionar digestiv importante. Aceste reflexe sunt:
• somatice;
• vegetative.
• Reflexele somatice medulare un rol important în mişcare, în
controlul echilibrului în condiţii de repaus şi mişcare, în controlul tonu
sului muscular, deoarece au ca efect contracţia muşchiului striat. După
numărul sinapselor realizate la nivelul arcurilor reflexe ele se împart în:
• reflexe monosinaptice (proprioceptive);
• reflexe polisinaptice.
• Reflexele monosinaptice sunt cele mai simple reflexe somatice.
Au rol important în menţinerea posturii, ele intervenind atunci când,
prin mişcarea pasivă a corpului, muşchii sunt întinşi. De exemplu, ne
menţinem poziţia verticală într-un vehicul cu viteză constantă, deoarece
corpul caută să-şi păstreze starea iniţială, în momentul când viteza va-

250
riază, datorită inerţiei, corpul se apleacă înainte (în caz de încetinire)
sau înapoi (în cazul acceleraţiei). Revenirea corpului la starea iniţială se
realizează prin reflexe rapide, inconştiente, automate.
Explorarea refle- c
xului monosinaptic reprezintă un
examen clinic ce oferă date
despre integritatea morfo- .--t"
funcţională a muşchilor.
Pentru aceasta se procedează
la percuţia Măduva spinării '
tendonului muşchiului relaxat.
Reflexele cercetate în mod
curent în Motoneuron
clinică poartă numele
J
muşchiului stimulat: δ
ex. reflexul bicipital,
Fi
tricipital, reflexul rotu- «- 84· ~ Scheme
lian sau al tendonului respectiv (ex. reflexul ahilian) (fig. 84).
• Reflexele polisinaptice se caracterizează prin faptul că arcul lor
reflex include un număr variabil de neuroni intercalări între neuronul
senzitiv şi cel motor. Cel mai tipic este reflexul de flexie declanşat prin
stimularea terminaţiilor nervoase libere de la nivelul unei porţiuni a
membrului superior (frecvent mâna), prin înţepare sau atingerea unui
obiect fierbinte. Muşchii flexori ai braţului, excitaţi pe cale reflexă, se
contractă şi retrag mâna, ca răspuns la excitaţia dureroasă. Deoarece
arcul lor reflex este constituit din cel puţin trei neuroni, timpul lor de
latenţă este mai lung.
Aceste reflexe au proprietatea de a iradia la nivelul S.N.C. Creşterea
intensităţii unor stimuli poate deveni nocivă pentru organism şi deter-
mină participarea unui număr mai mare de neuroni, deci iradierea
excitaţiei, aceasta declanşând o activitate motorie generalizată.
Totalitatea reflexelor somatice sunt coordonate de centrii nervoşi
superiori şi în special de scoarţa cerebrală.
• Reflexele vegetative sunt reflexe involuntare care controlează
funcţia secretorie, motorie şi metabolică a viscerelor. Arcul lor reflex
conţine fibre simpatice şi parasimpatice. Cele mai importante sunt:
• reflexe cardioacceleratoare şi pupilodilatatoare, cu centrii în
coamele laterale ale măduvei cervicodorsale;
• reflexe vasoconstrictoare, cu centrii în măduva dorsolombară;

251
 • reflexe sudorale, pilomotorii, motilitatea tubului digestiv, contro
late de centrii dorsolomban;
• reflexe de micţiune, defecaţie, sexuale, cu centrii localizaţi în
secmentele lombosacrate medulare (coarnele laterale şi comisura cenuşie).
"" Cortex Reflexele vegetative
medulare sunt subordonate
Talamus centrilor vegetativi superiori
cu sediul în trunchiul cere-
Mezencefal bral, hipotalamus, sistemul
limbic şi coitex.
Cerebel Punte b) Funcţia de condu-
cere a măduvei spinării. Se
realizează prin substanţa
albă, care este organizată în
cordoane şi fascicule forma-
te din fibre nervoase.
Fasciculele Unele fascicule au tra-
spinocerebeloase" seu lung şi sunt:
Fasciculele • ascendente;
spinotalamice • descendente.
Fasciculele
spinobulbare
Altele sunt scurte (de
asociaţie, intersegmentare).
• Căile ascendente
(fig. 85a). Aşa cum rezultă
Fig. 85. - Căile ascendente specifice.
din tabel, sunt proprii fie
cărui tip de sensibilitate.
Conduc impulsurile cu rol
în perceperea şi discriminarea fină a stimulilor care acţionează asupra
unui anumit câmp receptor şi au proiecţie corticală într-o zonă limitată.
Sunt constituite numai din 3 neuroni:
a) Pentru sensibilitatea exteroceptivă - toate căile care conduc
acest tip de sensibilitate au primul neuron (protoneuronul) în ganglionul
spinal de pe rădăcina posterioară a nervului spinal. Prelungirea perife -
rică a acestuia este conectată cu receptorii cutanaţi, iar axonul intră în
măduva spinării prin rădăcina posterioară a nervului spinal, unde ur-
mează următoarele căi (trasee):
• pentru sensibilitatea termică şi dureroasă va face sinapsă cu
cel de-al doilea neuron (deutoneuronul) în cornul posterior al măduvei
spinării. Axonul deutoneuronului va trece în cordonul lateral de pe partea
opusă formând fasciculul spinotalamic lateral si va face sinapsă cu cel

252
 spinoialamic lateral - pt. sensibilitatea termică
şi dureroasă
f exteroceptive - prin fasciculele-} spinoialamic anterior - pt. sensibilitatea tactilă
grosieră (protopatică)
L spinobulbar - pt. sensibilitatea tactilă fină
• ascendente (epicritică). Se mai numeşte
(căi ale sensibilităţii fasciculul Goil-Burdach,
exteroceptive,
proprioceptive, r pt. sensibilitatea proprioceptivă conştientă
visceroceptive) proprioceptive - prin fasciculele H - fasciculul spinobuibar (Goli şi
Burdach)
•lungi - L pt. sensibilitatea proprioceptivă
inconştientă - fasciculul
spinocerebeios - direct
-
S α> υ încrucişat !- visceroceptive
•ο
ο—u descendente _ (ale rri , . „ „. . . , r fasciculul piramidal direct f
ν
Τ3 motilităţii) motilitatea conştienta - pe cai piramidalei
(corticospinale) [ fascicu|U| pjramida| încrucişat

- fasciculul tectospinal
rubrospinal "
-motiiitatea involuntară - pe căi
scurte extrapiramidale - reticulospinal
to (de asociaţie) r vestibuiospinal
<^Ί
UJ lateral
vestibulospinal
Fiu. H5a. Căile de conducere ale măilin-ei Spinării. medial olivospinal
de-al 3-lea neuron în talamus. Axonul acestui neuron ajunge în zona de
proiecţie corticală, reprezentată prin aria senzitivă primară din girusul
postcentral, unde prin decodificarea informaţiei se conştientizează
acţiunea stimulilor (fig. 86).
• pentru sensibilitatea tactilă grosieră (protopatică) va face
sinapsă cu deutoneuronul tot în cornul posterior. Axonul celui de-al
2-lea neuron trece în cordonul anterior opus formând fasciculul spinota-
lamic anterior. Sinapsa cu cel de-al 3-lea neuron se va realiza tot la
nivelul talamusului, iar proiecţia corticală se va face tot în aria senzitivă
primară din girusul postcentral (fig. 86).
• pentru sensibilitatea tactilă fină (epicritică) axonul protoneu-
ronului va intra direct în cordonul posterior formând fasciculul
spino-bulbar (Goll-Burdach) şi va realiza sinapsa cu cel de-al 2-lea neuron
la nivelul bulbului (nucleu Goli şi Burdach). Al 3-lea neuron se află tot
în talamus, axonul acestuia proiectându-se în cortex (fig. 87).
Deutoneuron
Aria Aria
senzitivă senzitiv
primară ă
Talamus
Talamus

Mezencefal —
'
Ganglion Fascicul
bazai spinotalamic
anterior
Fascicul
( spinotalamic
lateral

> Nucleu Burdach

Nucleu Goli
Măduva Decusaţie
spinării senzitivă
Măduva
spinării

primară

rig. 86. - Căile sensibilităţii exteroceptive: Fig. 87. - Calea sensibilităţii exteroceptive (tac-
tactilă protopatică fi de presiune (fasciculul tilă fină si vibratorie) si proprioceptive
talamic anterior): termică si dureroasă conştiente - fasciculul spinobiilbar (Goli şi
(fasciculul spinotalamic lateral). Burdach).

254
 b) Sensibilitatea proprioceptivă este de două feluri:
• conştientă, concretizată prin mişcări voluntare;
• inconştientă (de control al tonusului muscular), integrată la
nivelul paleocerebelului şi are raporturi cu mişcarea semiautomată.
Tracturile sensibilităţii propnoceptive, ca şi cele exteroceptive au
primul neuron localizat tot în ganglionul spinal, dendrita formând pro-
prioceptorii din muşchi, oase, articulaţii. Axonul intră în măduvă prin
rădăcina posterioară. unde se separă în două tipuri de fascicule:
• fibrele sensibilităţii proprioceptive conştiente - intră direct în
cordonul posterior formând fasciculul spinobulbar (Goli şi Burdach),
fac sinapsă cu deutoneuronul în bulb şi cu al 3-lea neuron în talamus,
axonul acestuia ajungând în aria senzitivă primară şi ulterior, prin fibre
nervoase, în girusul precentral (fig. 88).
\,
"SMezencefal

Mezencefal

Bulb
• fibrele care conduc sensibilita
tea proprioceptivă inconştientă - fac
sinapsă cu al 2-lea neuron în cornul pos
terior.
• Dacă axonul deutoneuronului este
scurt nu se încrucişează, ci trece în par
tea periferică a cordonului lateral, situat
de aceeaşi parte a măduvei spinării, for
mând fasciculul spinocerebelos direct
(Flechsig);
• Dacă axonul este lung se încru
cişează şi trece spre periferia cordonu
lui lateral de partea opusă, formând
fasciculul spinocerebelos încrucişat (Go-
wers).
Ambele fascicule au traseu ascen- Măduva j1
dent, primul urcă până la bulb de unde, spinării \><
Protoneuron
prin pedunculii cerebeloşi inferiori, in-
tră în cerebel; cel de-al 2-lea fascicul
Măduva
trece prin trunchiul cerebral şi intră în spinării Fascicul
cerebel prin pedunculii cerebeloşi supe-
Fascicul spinocerebelos
riori. Atât primul, cât şi al doilea fasci- direct
spinocerebelos
cul se termină la scoarţa paleocerebelu- încrucişat
lui (fig. 88). Fig. 88. Calea sensibilităţii de conduce-
c) Pentru sensibilitatea interocep- re a tonusului muscular (fascicule spi-
nocerebelos direct şi spinocerebelos
încrucişat).
tivă (visceroceptivă). Receptorii visce
rali sunt terminaţii nervoase libere si-

255
 în pereţii viscerelor şi ai vaselor de sânge. De la măduvă, sensi -
bilitatea interoceptivă urmează calea fasciculului spmotalamic (anterior
şi lateral). Din acest fascicul se desprind colaterale spre substanţa reti-
culată, spre hipotalamus, apoi fibrele ajung într-un nucleu talamic,
proiectându-se ulterior în ariile somestezice l şi II.
• Căile descendente (ale motilităţii).
Motilitatea corpului este de două feluri:
• voluntară - când contracţia musculară este declanşată prin comen
zi primite de la centrii motori corticali;
• involuntară - când contracţia musculară este declanşată prin
comenzi elaborate de centrii motori subcorticali sau extrapiramidali.
• Căile motilităţii voluntare (fig. 89) sunt căile piramidale, care
pornesc din centrii motori ai scoarţei cerebrale (celule piramidale) situaţi
în lobul frontal, girusul precentral. Acestea au traseu descendent prin
trunchiul cerebral spre măduvă. Sunt două fascicule piramidale:
• fasciculul piramidal direct, ale cărui fibre ajung în cordonul
medular anterior unde se încrucişează:
Gir precentral • fasciculul piramidal încrucişat,
Talamus Neuron Br- ale cărui fibre se încrucişează la nive-
piramidal· Betz
Ganglion
lul bulbului şi ajung în cordonul lateral
bazai al măduvei.

Fibrele ambelor fascicule pirami-

dale fac sinapsă, în majoritatea cazuri-
lor, cu al 2-lea neuron la nivelul cornu-
Mezencefal lui anterior medular; axonii acestor
neuroni ajung prin rădăcina anterioară
a nervului spinal la muşchii somatici,
Punte / Tract
"cortico-
determinând contracţii voluntare rapi-
nuclear de şi precise.
Tract
cortico-
nuclear
Fascicul
piramidal
direct
Fascicul
piramidal
încrucişat
Prin leziunile fasciculului pirami-
dal pe traiectul lui encefalic sau medu-
lar se produce paralizia mişcărilor vo-
luntare, de obicei opusă leziunii, care
cuprinde teritorii întinse (hemiplegie,
Măduva paraplégie). Predomină la extremitatea
spinării
membrelor, cu caracter spasmodic (con-
rig. 89. - Căile corticospinale (fascicu- tractură); reflexele osteotendinoase sunt
lele piramidale direct şi încrucişat) şi exagerate (după faza de şoc), semnul
coniconucleare.
Babinski este prezent: apar tulburări
256
sfincteriene; atrofia musculară Bulb.
~-|
Coliculii
este absentă. Aceste leziuni ale superiori
Nucleul
fasciculului piramidal pot fi pro- Mezencefal
.roşu
duse de accidente vasculare cere-
brale, tumori cerebrale, mielite,
fracturi de rahis, tumori medulare
etc.
• Căile motilităţii involun-
tare (fig. 90 şi 91). Motilitatea
involuntară este condusă prin căi- Nucleul
le extrapiramidale. Unele căi au
neuronul de origine în diferite re-
giuni ale scoarţei cerebrale; axo-
nii lor fac sinapsă în nucleu ba-
zali (corpii striaţi) ale căror fibre
formează o parte din sistemul vestibular
motor extrapiramidal, cu traseu Η Oliva bulbară
. Fascicul
Fascicul vestibulospina
l Fascicul
tectospinalJ olivospinal
Fascicul
rubrospinal
Neuron
*--
Măduva i
somatomotor
spinării \
£,
Fig. 90. - Căile descendente extrapiramidale (fas-
ciculele tecto- rubro-vestibulo şi olivo-spinal).

Lama
tectală
Nucleul
roşu

Substanţa
reticulată
Nuclei
vestibulari

Oliva bulbară

Tractul tectospinal
Tractul •Tractul reticulospinal
reticulospirial Tractul rubrospinal
Rădăcina dorsală Tractul olivospinal
a nervului spinal
Rădăcina ventrală a nervului spinal
Fig. 91. - Tracturile extrapiramidale.

25
7
 medular prin fasciculul tectospinal şi rubrospinal. Majoritatea fibrelor
extrapiramidale au originea în diferiţi nuclei subcorticali din trunchiul
cerebral, formând:
• fasciculul tectospinal, cu originea în coliculii cvadrigemeni din
mezencefal se încrucişează la nivelul mezencefalului şi coboară prin
cordonul anterior.
• fasciculul rubrospinal, cu originea în nucleul roşu din mezencefal
se încrucişează la nivelul mezencefalului şi coboară în cordonul lateral.
• fasciculul reticulospinal (lateral şi anterior), cu originea în nu
cleul reticular din trunchiul cerebral. Fibrele lor se încrucişează la nive
lul măduvei spinării. Coboară prin cordoanele medulare anterioare şi
laterale.
• fasciculul vestibulospinal, are originea în nucleu vestibulari.
Fibrele sale nu se încrucişează. Ajunge în cordonul lateral.
• fasciculul olivospinal, are originea în oliva bulbară. Nu se
încrucişează.
Toate fibrele fasciculelor extrapiramidale fac sinapsă cu neuronul
motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării, de unde, prin rădă -
cina anterioară a nervilor spinali, ajung la muşchii scheletici.
Căile extrapiramidale sunt căi motoare secundare care conduc im -
pulsuri ce reglează şi controlează tonusul postural, mişcările automate
asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbrăcarea, alimentarea şi unele
stări afectivo-emoţionale.
Centrii nervilor medulari exercită o acţiune tonică, de menţinere a
tonusului muşchilor. Secţionarea unui muşchi determină paralizia şi atro-
fia muşchilor. Acelaşi lucru se petrece în poliomielită (paralizia infan -
tilă), când virusul distruge neuronii motori din coarnele anterioare me-
dulare determinând paralizii şi atrofii musculare.

TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral continuă măduva spinării. Este situat în axul

median al etajului inferior al cutiei craniene. De jos în sus este format
din următoarele etaje:
a) bulbul rahidian;
b) puntea lui Varolio (protuberanta);
c) mezencefal.
258
 Are aspectul unei coloane longitudinale cu două feţe:
• anterolaterală;
• posterioară (fig. 92 şi 93).

Nervul optic
Tract optic
Nuclei Nucleu
caudat
.nţ Nucleu
Pedunculi ongitudinal
cerebrali lenticular
Piramidă Piramide Stria
anterioare terminală
pontină Colicul
Epifiza suprior Corp
Punte geniculat
Peduncul „lateral . ,
cerebral Corp geniculat
Şanţ _ edian
bulbopbntin'iç N. IV
Şanţ ^Velum suprior
retroolivàr XII Ventricul IV
Şanţ •Cordon Stria medulară
preolivar lateral
Decusaţia
piramidelor Limita inferioară Clavă
Şanţ a bulbului Fascicul Burdach
median Fascicul Goli

mamilari
Cordoane anterioare

Fig. 92. — Faţa anterioară a trunchiului Fig. 93.- Faţa posterioară a trunchiului
cerebral. cerebral.

BULBUL RAHIDIAN
Este situat în prelungirea măduvei spinării. Inferior este delimitat
de un plan orizontal ce trece sub decusaţia piramidelor, iar superior este
despărţit de punte prin şanţul bulbopontin.
Are forma unui trunchi de con, turtit anteroposterior, lung de 3 cm,
cu baza mică orientată în jos, spre măduva spinării.
La nivelul lui se continuă următoarele formaţiuni medulare:
• Pe faţa anterioară:
• şanţul (fisura) median anterior;
• cordoanele anterioare de substanţă albă, formând la nivelul
bulbului piramidele bulbare, situate de o parte şi de alta a şanţului
median anterior;
• cordoanele laterale, situate în bulb, lateral de piramidele bulbare.
259
 în partea superioară a fiecărui cordon lateral bulbar se află câte o
olivă bulbară. Oliva bulbară este separată de piramida bulbară prin şanţul
preolivar, în care îşi are originea aparentă nervul cranian XII (hipoglos).
înapoia olivei bulbare se află şanţul retroolivar, la nivelul căruia îşi au
originea aparentă perechile de nervi cranieni IX, X, XI. în şanţul
bulbopontin se găseşte originea aparentă a nervilor cranieni VI, VII,
VIII (fig. 92).
• Faţa posterioară a
bulbului continuă în jumă-
tatea sa inferioară, forma-
ţiunile de pe partea poste-
rioară a măduvei spinării.
Se regăsesc, astfel, ur-
mătoarele structuri (fig. 93):
şanţul median posterior,
care, la nivelul bulbului,
este mărginit de o parte şi
de alta de fasciculul Goli,
separat printr-un şanţ late-
ral de fasciculul Burdach,
situat lateral.
în jumătatea superi-
oară, şanţul median poste-
rior se lărgeşte, creşte dia-
metrul canalului ependimar
Fig. 94. - Ventriculul al IV-lea. Schema nucleilor de origine c j gg formează Un Spaţiu
a unor nervi cranieni; AB - i inia de demarcaţie dintre ,- ·. f i -'j-
, ,, . . . . ' robie, numit losa romboida
porţiunea bulbară si cea nontiaca.
a ventriculului IV (fig. 94).

Structura bulbului rahidian

La periferie se află substanţa albă. Substanţa cenuşie este situată în
interior. Spre deosebire de substanţa cenuşie a măduvei spinării, aceasta
nu este dispusă sub forma unei coloane, ci este fragmentată în numeroşi
nuclei, datorită încrucişării unor fibre nervose cu traiect ascendent şi
descendent (Fig. 95). Nucleu de substanţă cenuşie aparţin la patru
categorii: motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.
• Nucleu motori (de origine ai nervilor cranieni) sunt formaţi din
neuroni motori de origine reală a fibrelor somatomotorii ale nervilor
cranieni: hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag (X), accesor (XI).

260
 ;:
.> ^-"^-?i
-V K
Coarne

-<^αΐ posterioare

Fibre motorii
încrucişate

i____Coarne
anterioare

Nucleu
senzitiv
B

Nucleu
motor

Fibre senzitive
încrucişate
Fig. 95. - Formarea nucleilor din bulb. A. Segmentarea coloanelor
anterioare. B. Segmentarea
coloanelor posterioare.

• Nucleu senzitivi conţin deutoneuronul cu care fac sinapsă fibrele

senzitive ale nervilor cranieni: glosofaringian (IX), vag (X), trigemen
(V), facial (VII) şi nucleu vestibulari (VIII).
• Nucleu vegetativi sunt: salivar inferior şi dorsal al vagului care,
împreună cu cei din substanţa reticulată, sunt centrii unor reflexe viscerale
controlate prin nervii glosofaringieni şi vagi.

261
 • Nucleu proprii, mai răspândiţi în substanţa reticulată, sunt: nucleu
Goli şi Burdach, care conţin deutoneuronul pentru fibrele care conduc
sensibilitatea tactilă fină şi proprioceptivă conştientă; nucleu olivari,
care conţin neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. Funcţional, ei
constituie un punct de convergenţă pentru impulsurile nervose primite
de la corpii striaţi, paleocerebel, măduva spinării, contribuind la coor
donarea activităţii musculare semiautomate care stă la baza tonusului
muscular.

Fiziologia bulbului rahidian

Bulbul îndeplineşte funcţia de centru nervos şi de conducere.
• Funcţia de centru nervos a bulbului are rol important în
organism, deoarece el reglează funcţiile principalelor organe ale corpului.
Centrii nervoşi din bulb sunt centrii vegetativi. Particularitatea acestor
centrii este automatismul sau capacitatea de a se autoexcita, în urma
modificărilor chimice ale sângelui care ajunge aici. Cei mai importanţi
centrii sunt:
• centrii unor funcţii vitale, ca: centrii respiratori, centrii cardiaci,
centrii vasomotori etc;
• centrii unor funcţii digestive, ca: centrul salivaţiei, centrul
deglutiţiei, centrul suptului etc.;
• centrii unor reflexe de apărare, ca: centrul strănutului, centrul
tusei, centrul clipitului, centrul vomei, precum şi centrii tonusului mus
cular.
• Funcţia de conducere a bulbului. Se realizează prin fasciculele
care trec prin bulb, venind de la măduvă sau encefal, sau care pornesc
din bulb spre măduvă sau encefal, sau care vin direct prin unii nervi
cranieni.
Bulbul reprezintă locul de trecere a căilor senzitive (ascendente)
şi motorii (descendente) dintre măduvă şi restul encefalului.
• Căile ascendente sunt, aşa cum s-a precizat mai sus, continuarea
celor medulare:
• fasciculele spinotalamic anterior şi spinotalamic lateral sunt în
tranzit prin bulb;
• fasciculul spinobulbular (Goli şi Burdach) face staţie în bulb, în
nucleu cu acelaşi nume, unde se realizează sinapsa cu deutoneuronul căii;
• fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig) are traseu ascendent
pană în bulb, de unde, prin pedunculii cerebeloşi inferiori, intră în cerebel;
262
 • fasciculul spinocerebelos încrucişat traversează ascendent
bulbul spre punte şi mezencefal;
• fasciculul care produce sensibilitatea interoceptivă are, de
asemenea, traseu ascendent prin bulb.
La aceste căi ascendente se adaugă căile sensibilităţii din
componenta unor nervi cranieni.
• Căile descendente, care traversează bulbul sau îşi au originea
în bulb, sunt:
• fasciculul piramidal direct, străbate bulbul spre măduva spinării;
• fasciculul piramidal încrucişat, se încrucişează la nivelul
bulbului formând decusaţia piramidală şi apoi se îndreaptă spre măduva
spinării, unde va face sinapsă în neuronii din cornul anterior;
• fasciculele extrapiramidale, cu originea în cortex, mezencefal
şi punte, străbat bulbul în drumul lor spre măduva spinării;
m fasciculele extrapiramidale, cu originea în nucleu bulbari, sunt:
fasciculul vestibulospinal şi fasciculul olivospinal. Toate fasciculele
extrapiramidale intră în măduvă şi fac sinapsă în cornul anterior. Axonii
motoneuronilor medulari se distribuie spre musculatura scheletică prin
fibre somatice.
• Căile de asociaţie sunt alcătuite din fascicule proprii trunchiului
cerebral. Aceste fascicule leagă nucleu nervilor cranieni din trunchiul
cerebral şi pe aceştia de alţi nuclei, situaţi în alte segmente ale axului
cerebrospinal. Pentru bulb, acestea sunt:
• fasciculul longitudinal medial (FLM), ale cărui fibre provin
din nucleu vestibulari din bulb şi se termină în nucleu oculomotorii (ai
nervilor cranieni III, IV, VI). Are rol în realizarea reflexelor de orientare
vizuală şi auditivă.
• tractul central al tegmentului (TCT), conţine fibre de asociaţie
cu traiect descendent şi ascendent. Fibrele descendente au originea în
nucleul roşu şi se termină în nucleu olivari din bulb. De aici impulsurile
ajung pe calea pedunculilor cerebeloşi inferiori în cerebel, prin fibrele
olivocerebeloase. (Pedunculii cerebeloşi inferiori leagă bulbul de cerebel).

PUNTEA LUI VAROLIO

Este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, dispus pe faţa

anterioară a encefalului, între bulbul rahidian şi pedunculii cerebrali, în
dreptul cerebelului, participând la delimitarea ventriculului al IV-lea.

263
 Configuraţie externă
Puntea este o bandă de substanţă nervoasă care întretaie în sens
transversal trunchiul cerebral, având o lăţime de 3 cm (Fig. 92).
Inferior este delimitată de bulb prin şanţul bulbopontin, iar superior
se delimitează de pedunculii cerebrali prin şanţul pontopeduncular. La
suprafaţă este constituită din fibre transversale care se continuă lateral
cu braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii prin care puntea este
legată de cele două emisfere cerebeloase.
Pe linia mediană a feţei anterioare se află un şanţ longitudinal larg,
numit şanţul bazilar. De o parte şi de alta a acestuia se află două proe-
minenţe longitudinale, numite piramide pontine. Lateral de piramidele
pontine se află originea aparentă a nervului V (trigemen), care marchează
limita dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Faţa posterioară a punţii prezintă pe linia mediană fisura mediană
posterioară. Lateral de această fisură se află coloanele longitudinale.

Structura punţii

Substanţa nervoasă se dispune asemănător cu cea a bulbului: la

exterior substanţa albă, iar la interior substanţa cenuşie, fragmentată în
nuclei ce aparţin celor patru categorii: senzitivi, motori, vegetativi,
proprii.
• Nucleu motori sunt ai nervilor cranieni: VII (facial), VI (abduces),
V (trigemen).
• Nucleu senzitivi: cohleari (ventral şi dorsal) şi nucleul superior
al nervului trigemen.
Fibrele ramurii cohleare a nervului VIII se termină în număr mai
mare în nucleul cohlear dorsal şi în număr mai mic în nucleul cohlear
ventral, unde fac sinapsă cu deutoneuronul căii auditive.
In nucleul superior al trigemenului se termină fibrele senzitive ale
nervului V, care conduc sensibilitatea exteroceptivă (tactilă fină şi
vibratorie) din regiunea capului şi a feţei.
• Nucleii vegetativi sunt: salivator superior care primeşte aferente
de la centrul secreţiei salivare, conectat cu fibrele senzoriale gustative
ale nervului VII; nucleul lacrimomuconazal, care primeşte aferente de la
cortex, iar prin nervul V de la exteroceptori.
• Nucleii proprii - în punte se află nuclei ai substanţei reticulate,
precum şi nuclei proprii situaţi în afara substanţei reticulate. Aceşti
nuclei primesc aferente de la cortex prin fasciculul corticopontocerebelos.
264
 Fiziologia punţii
Asemănător celorlalte părţi ale nevraxului, puntea îndeplineşte o
funcţie de centru nervos şi o funcţie de conducere.
• Funcţia de centru nervos este îndeplinită de nucleu punţii. Prin
aceştia, puntea contribuie la reglarea unor procese principale ale
organismului, cum sunt: secreţia lacrimală, salivaţia, masticaţia, reflexul
corneean, secreţiile sudorală şi sebacee ale feţei şi ale pielii capului,
contracţia muşchilor feţei (mimica expresivă), mişcarea de lateralitate a
globilor oculari, tonusul muscular şi, în unele condiţii, reflexul mişcărilor
respiratorii.
• Funcţia de conducere este îndeplinită prin substanţa albă în
sens ascendent şi descendent. Căile ascendente le continuă pe cele bulbare
care, la rândul lor, sunt continuarea celor medulare (vezi cap. "Funcţia
de conducere a bulbului"), în sens descendent, puntea este străbătută de
căile piramidale şi de cele extrapiramidale, cu originea în diferite zone
ale cortexului şi în nucleu mezencefalici.

MEZENCEFALUL
Este delimitat inferior de şanţul pontopeduncular care îl separă de
punte, iar superior se continuă cu diencefalul (fig. 92 şi 93). Nu există
o delimitare precisă între mezencefal şi diencefal.
Faţa anterioară este alcătuită din doi pedunculi cerebrali şi este
situată ventral de apeductul Sylvius, în spaţiul interpeduncular se află
originea aparentă a nervului III. Pedunculii cerebrali au forma a două
cordoane scurte, late, divergente, de substanţă albă.
Pe faţa posterioară se găsesc patru coliculi, doi superiori (optici) şi
doi inferiori (acustici), separaţi printr-un şanţ în formă de cruce (fig. 96).
Sub coliculii inferiori se află originea aparentă a nervului IV, singurul
nerv care are originea pe faţa posterioară a trunchiului cerebral.

Structura mezencefalului
Ca şi celelalte formaţiuni structurale ale trunchiului cerebral studiate
până în prezent (bulbul şi puntea), mezencefalul prezintă la exterior
substanţa albă şi în interior substanţa cenuşie, fragmentată în cele patru
categorii de nuclei:
• nucleu motori - ai nervilor cranieni oculomotor (III) şi trohlear (IV);
• nucleul senzitiv - al tractului mezencefalic al nervului V;

265
 Fascicul Apeduct Sylvius
Nucleu nervului
oculomotor (III)
Nucleul accesor
Braţul coliculului
superior
Lemnisc medial
Fascicul
occipito-
parietopontinS/ _Nucleul
roşu
Substanţă
neagră
Peduncul
Fibre 'cerebral
corticospinale

Fibre ale nervului

Fascicul
temporopontin oculomotor
frontopontin
Fig. 96. - Mezencefalul - secţiune la nivelul colicului superior.

• nucleu vegetativi - nucleul accesor al oculomotorului (ciliar şi pupilar);

• nucleu proprii - reprezentaţi prin:
• substanţa neagră, cel mai mare nucleu propriu al trunchiului
cerebral şi în acelaşi timp parte componentă subcorticală a sistemului
nervos extrapiramidal. Coordonează mişcările asociate ale membrelor
superioare în timpul mersului, modifică musculatura mimicii în timpul
vorbirii, dar mai ales intervine, împreună cu scoarţa cerebrală şi
hipotalamus, în mecanismul somn-veghe.
• nucleul roşu, care este un nucleu pereche. Are rol în controlul
tonusului muşchilor distali (efect stimulator pe muşchii flexori şi inhibitor
pe extensivi).

Funcţiile mezencefalului
• Funcţia de centru nervos. Formaţiunile mezencefalice înde
plinesc funcţii foarte importante în distribuţia normală a tonusului
muscular, în reflexele de redresare şi în reflexele de orientare.
In ceea ce priveşte distribuirea normală a tonusului muscular, se
Ştie că acesta se găseşte sub dependenţa unor centri medulari şi bulbari,

266
centrii care, la rândul lor, sunt sub dependenţa unor centri mezencefalici
şi în special a nucleului roşu. Dacă se face o secţiune între nucleul roşu
şi părţile inferioare ale nevraxului, se observă apariţia unei rigidităţi
care a fost numită rigiditate de decerebrare şi rezultă din creşterea
tonusului muscular, prin acţiunea directă a centrilor bulbari şi medulari.
Aceasta arată că nucleul roşu are rolul să inhibe acţiunea centrilor bulbari
şi, deci, să regleze distribuirea normală a tonusului muscular.
Trebuie precizat că, în mod normal, activitatea nucleului roşu este
subordonată, la rândul său, centrilor encefalici superiori, în special
centrilor corticali.
Un rol important în reglarea tonusului muscular îl joacă şi substanţa
neagră. Aceasta se deduce din faptul că o leziune la acest nivel provoacă
tulburarea tonusului muscular. Manifestări de rigiditate de decerebrare
apar în cazul unor tumori cerebrale sau în hidrocefalie.
Prin reflex de redresare se înţelege readucerea corpului din poziţia
culcat în poziţia verticală. Dacă se extirpă numai emisferele cerebrale se
constată păstrarea reflexelor de redresare.
Se ştie că la apariţia bruscă a unui excitant luminos se produce
orientarea globilor oculari spre excitant, în acelaşi timp se produce şi
reflexul pupilar fotomotor. Aceste reflexe sunt conduse de centrii din
tuberculii cvadrigemeni anteriori şi de substanţa cenuşie din jurul lor.
Rol important în aceste reflexe îl joacă şi nucleul nervului oculomotor
comun (III), oculomotor extern (IV), patetic (IV) şi nucleul facialului
(VII).
Reflexe de orientare apar şi la producerea bruscă a unui sunet
puternic prin întoarcerea capului în direcţia unde s-a produs sunetul.
Aceste reflexe sunt sub dependenţa centrilor din tuberculii cvadrigemeni
posteriori; un rol important îl are nucleul nervului accesoriu (XI).
In strânsă conexiune cu diencefalul, mezencefalul joacă un rol
important în procesele somn-veghe.
• Funcţia de conducere. Mezencefalul este străbătut de căile de
conducere cu traseu ascendent şi descendent, care trec prin măduva
spinării şi bulb.
Cu origine în nucleu mezencefalici sunt căile extrapiramidale:
• fasciculul tectospinal, care după ce se încrucişează în
mezencefal, ajunge în cordonul anterior medular;
• fasciculul rubrospinal, care după încrucişare în mezencefal,
coboară în cordonul lateral medular.

267
 CEREBELUL (CREIERUL MIC)

Cerebelul este localizat în partea posterioară şi inferioară a cutiei

craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale (fig. 97). Este
suprapus trunchiului cerebral.
Emisferele cerebrale
Pedunculii cerebrali

Puntea lui Varolio

Bulb rahidian

Cerqfoel
tMăduva spinării

'·,; Fig. 97. - Encefalul.

Configuraţie externă
Are o formă caracteristică (fig. 98 şi 99), ovoidă şi o greutate de
aproximativ 140 g; suprafaţa cortexului cerebelos este de 100.000 mm2.
Este format din două emisfere cerebeloase unite printr-o porţiune mediană
numită vermis (fig. 98). Participă la formarea tavanului ventriculului IV.
Suprafaţa lui este brăzdată de şanţuri paralele cu diferite adâncimi.
Şanţurile profunde delimitează lobii: anterior, posterior şi floculonodular.
Filogenetic şi funcţional, cerebelul cuprinde:
• arhicerebelul;
• paleocerebelul;
• neocerbelul.
268
 Şanţ cerebelos Faţa superioară
anterior Lobul anterior
Vermis (rostral)
Lobul pătrat
Fisura primară
Fisura orizontală
Lobul simplex
Lobul caudal (posterior)
Lobului semilunar
superior (rostral)
Fisura orizontală
Şanţ cerebelos
posterior Lobului semilunar
inferior (caudal)
Emisferele cerebeloase

Lobul floculonoduiar

Floculus
Fisura
posterolaterală
Fisura
retrotonsilară

Faţa inferioară

l
Decusaţia pedunculilor
cerebrali superiori Peduncul cerebral

Nucleul
Pedunculul cerebelos
fastigial superior
Lingula

Nucleul
dinţat
Nucleul
emboliform
Secţiune pedunculilor cerebeloşi
la
nivelul Fig. 98. - Cerebelul.

269
 P.C.I. Diverticulul
ventriculului IV
Membrana
ependimară

Floculus

Nodului
Lueta Fig. 99. - Faţa
anterioară a cerebelului.

• Arhicerebelul, formaţiunea cea mai veche, este reprezentat de

lobul floculonodular şi are rol în reglarea echilibrului static şi dinamic.
• Paleocerebelul este reprezentat prin lobul anterior. Are rol în
reglarea tonusului muscular.
• Neocerebelul, formaţiunea cea mai nou apărută (apare doar la
primate şi om), este reprezentat prin lobul posterior. Are rol în controlul
execuţiei mişcărilor fine, comandate de scoarţa cerebrală.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin cele trei perechi de
pedunculi cerebeloşi: inferiori, mijlocii şi posteriori (fig. 100) (vezi cap.
„Trunchiul cerebral").

Corpii striaţi Talamusul

(corpii optici) Tuberculii
Glanda
pineală (epifi cvadrigemeni
Tuberculii cvadrigemeni
inferiori
Peduncul cerebelos
superior
Peduncul cerebelos
mijlociu
Peduncul cerebelos
inferior Emisfera
cerebeloasă
Pedunculii
cerebrali

270 Fig. 100. - Pedunculii cerebeloşi şi tuberculii cvadrigemeni.

 Structura cerebelului
Asemănător celorlalte componente ale S.N.C., cerebelul este alcătuit
din substanţa cenuşie şi substanţa albă. Substanţa cenuşie este dispusă
la exterior formând scoarţa cerebeloasă, iar substanţa albă în interior
(fig. 98). Limita de separaţie a celor două substanţe are pe secţiune
transversală un aspect caracteristic, care a fost semănat cu coroana unui
arbore şi numită din această cauză „arborele vieţii" (arbor vitae) (fîg. 101).
în profunzimea substanţei albe se află nuclei de substanţă cenuşie.
Nucleul Protuberanta
Scoarţa
globulos. Ventriculul IV
cetebeloasă
Nucleu Nucleul
fastigii embolus
Substanţa
albă Nucleul
dinţat

„Arborele

vieţii" Fig. 101. —

Sti'ucluni internă a

cerebelului (secţiune orizontală).

Scoarţa cerebeloasă este formată din 3 straturi celulare (fig. 102a,

102b, 103/104):
• la exterior stratul molecular, format din neuroni stelaţi mici,
neuroni stelaţi mari (celule în coşuleţ) şi din foarte multe fibre nervoase;
• stratul celulelor Purkinje, format din celule (neuroni) mari,
piriforme, aşezate cu partea bazală spre stratul molecular;
• stratul granular (intern), format din neuroni de dimensiuni
mici, purtând numele de celult granulare şi din neuroni mai mari Golgi.
Scoarţa cerebeloasă cuprinde, pe lângă neuroni şi fibre, şi numeroase
tipuri de nevroglii.
Substanţa albă se află dispusă în interior. Este formată din fibre
mielinice care se grupează în:
• fibre de asociaţie, prin care se face legătura între diferite
regiuni ale scoarţei cerebelare din cadrul aceleiaşi emisfere sau care

271
 1 = celule Purkinje
2 = neuroni stelaţi A - stratul molecular
3 = neuroni în coşuleţ B - stratul ganglionar
4 = neuroni C - stratul granular
granulari
3J" 5 = neuronii lui Golbi
6 = fibre musciforme
7 = glomerul cerebelos
5 = fibre agăţătoare

Dendrite

Corpul piriform
al celulei
Axonul
Fig. 102a. - Structura scoarţei cerebrale.
Fig. 102b. - Celulă Purkinje.

/Celula Purkinje

Fig. 103. - Scoarţa cerebeloasă. Fia. 104. - Celulă in coşuleţ.

272
 unesc scoarţa cerebeloasă (cerebelarâ) cu nucleii cerebeloşi din aceiaşi

l emisferă cerebrală;
• fibre comisurale, care leagă ariile corticale dintr-o emisferă
cerebeloasă cu cele din emisfera cerebeloasă opusă;
• fibre de proiecţie, care leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii
cerebeloşi cu alte segmente ale nevraxului. Unele sunt aferente scoarţei
cerebeloase sau nucleilor cerebeloşi, iar altele sunt eferente, adică pornesc
din scoarţa cerebeloasă sau nucleii cerebeloşi şi părăsesc cerebelul.
Trebuie remarcat faptul că cerebelul este singurul segment encefalic
care nu are legături eferente directe cu măduva spinării.

Nucleii cerebeloşi
Sunt alcătuiţi din mase de substanţă cenuşie (fig. 105) ce se găsesc
în substanţa albă. Sunt formaţiuni în perechi, în număr de patru:
• (1) nucleii fastigiali, situaţi în vermis, de o parte şi de alta a
liniei mediane, în acoperişul ventriculului IV de la acest nivel, motiv
pentru care se mai numesc şi nucleii acoperişului. Ei primesc fibre din
scoarţa cerebeloasă a ver
misului.
Nucleul fastigial l

-Nucleul globos
• (2) nucleii glo
buloşi, situaţi în emisferele
cerebeloase, unul în emis
fera dreaptă, celălalt în
emisfera stângă Primesc
fibre din scoarţa cerebe-
loasă din imediata apro-
piere a vermisului.
• (3) nucleii embo-
liformi sunt situaţi înapoia
nucleilor globuloşi. La ei
ajung fibre din scoarţa
cerebeloasă, din apropierea
vermisului.
• (4) nucleii dinţaţi sunt situaţi lateral faţă de nucleii globuloşi
emboliformi. Au dimensiuni mari. Sunt formaţi dintr-o parte veche,
paleocerebeloasă, mai redusă şi o parte mai nouă, neocerebeloasă.
Perechile de nuclei (1), (2) şi (3) sunt formaţiuni cerebeloase vechi
şi se numesc paleocerebeloşi.
Din nucleii cerebeloşi pornesc fibre eferente care leagă cerebelul
cu celelalte segmente ale nevraxului.
Nucleul Nucleul
•"^v"-0ll t:
emboliform
._ .

273
încrucişarea pedunculilor
cerebeloşi supriori

Fig. 105. - Nucleii cerebeloşi.

 Legăturile cerebelului

Conexiunile cerebelului (fig. 100) cu celelalte formaţiuni ale

nevraxului se realizează prin:
• Căi aferente, care vin de la măduva spinării, trunchiul cerebral
şi scoarţa cerebrală. Acestea sunt:
• tractul spinocerebelos direct (Flechsig) vine de la măduva
spinării şi bulb la cortexul vermisului şi al emisferelor cerebeloase;
• tractul spinocerebelos încrucişat (Gowers) ajunge în vermis.
Ambele tracturi spinocerebeloase conduc sensibilitatea proprioceptivă
inconştientă (stimuli veniţi de la muşchi, oase, articulaţii) (vezi cap.
"Funcţiile măduvei spinării - căi ascendente")
• tractul vestibulo-cerebélos (fig. 106), cu origine în nucleii
vestibulari din bulb, ajunge la nucleii din emisferele cerebeloase şi
cortexul cerebelului;

Fibre c/i
ID
cercbelovestibularc

longitudinală
posterioară
Nervi
fastigiali
Fibre vestibulo-
cerebeloase
'Canale
semicirculare

Bandeleta
Fig. 106. - Circuitul vestibulo-cerebélos.

• tractul olivo-cerebelos leagă oliva bulbară de cortexul

cerebelului;
• tractul cortico-ponto-cerebelos leagă scoarţa cerebrală de
punte şi cortexul cerebelos.
• Căi eferente, reprezentate de fibre care pornesc din cerebel spre
măduva spinării, trunchiul cerebral şi talamus.
274
 • Căi intracerebeloase, fac legătura între cortexul cerebelos şi
nucleu cerebelului.

Fiziologia cerebelului
Studiul funcţiilor cerebelului s-a făcut prin metoda extirpărilor la diferite
animale (câini şi maimuţe), iar la om prin observarea cazurilor clinice.
La animale, după îndepărtarea cerebelului se observă apariţia unei
stări caracteristice. Animalul nu-şi mai poate menţine echilibrul nici în
poziţie statică, nici în mişcare, mişcările capului devin imprecise şi
dezordonate, se manifestă tremurături ale extremităţilor şi capului, şi o
foarte accentuată stare de oboseală musculară.
Aceste manifestări s-au observat şi la om. în cazul unor leziuni ale
cerebelului. De asemenea, s-a constatat că în toate cazurile de lezare.a
cerebelului nu s-a modificat sensibilitatea şi nici nu a avut loc pierderea
motilităţii.
Se cunoaşte faptul că din punct de vedere filogenetic şi ontogenetic
cerebelul este format din 3 lobi: paleocerebel (lob anterior), neocerebel
(lob posterior) şi arhicerebel (lobul foculonodular).
• Arhicerebelul este cel mai vechi, filogenetic (apare pentru prima
dată, în seria animală, la peşti). Are rol în reglarea echilibrului, primeşte
aferente de la proprioceptori şi aparatul vestibular. Extirparea lui conduce
la tulburări de echilibru, parţial reversibile, dificultate în menţinerea
poziţiei verticale, chiar dacă baza de susţinere este largă; mişcările
posturale, de bază, ca şi mişcările voluntare, nu se modifică.
• Paleocerebelul, reprezentat de lobul anterior, primeşte mesaje
exteroceptive cutanate şi aferente musculare, precum şi de la organele
de simţ. Căile eferente se termină în formaţiunea reticulată a trunchiului
cerebral prin intermediul căreia participă la coordonarea mişcărilor.
în atrofiile cerebeloase ale alcoolicilor este afectat în primul rând
vermisul, cu rol în reglarea musculaturii membrelor inferioare. Ca urmare,
apare mersul nesigur (ataxia), consecinţă a tulburării reglării senzoriale
şi motorii. Ataxia cerebeloasă este însoţită de tulburări de coordonare
musculară (dismetrie).
• Neocerebelul atinge la om cea mai mare dezvoltare. Evoluţia sa
este legată de funcţia scoarţei cerebrale, cu care s-a dezvoltat în paralel.
Primeşte numeroase informaţii de la: arii întinse ale scoarţei cerebrale,
receptorii vizuali şi auditivi, prin colaterale desprinse din calea optică şi
auditivă.
Neocerebelul este legat în dublu sens cu cortexul cerebral prin
circuitul neuronal ce funcţionează prin mecanism feed-back, dento-tala-

275
 mo-cortico-ponto-cerebelos. Astfel, el primeşte informaţii despre planifi-
carea mişcării de la structurile corticale implicate în programarea şi
execuţia actelor motorii voluntare. De asemenea, trimite indirect infor-
maţii prin intermediul neocortexului motor la sistemele motorii, influen-
ţând în felul acesta direct activitatea,neuronilor somatomotori din coarnele
anterioare ale măduvei spinării, care determină contracţii voluntare ale
musculaturii striate.
Extirparea cortexului cerebelos duce la hipotonie. De asemenea,
executarea mişcărilor rapide opuse (pronaţie şi supinaţie) este încetinită,
mişcarea fiind descompusă în mai multe etape (adiadocokinezie). Din
acelaşi motiv şi mişcările necesare vorbirii sunt încetinite.
Extirparea nucleului dinţat determină tremor intenţional, care apare
la executarea mişcărilor voluntare (ex. luarea unui pahar cu apă).
Tulburările în execuţia mişcărilor fine apărute prin extirparea
neocerebelului sunt reversibile. Ele se ameliorează după o perioadă scurtă
de timp, funcţia lui fiind preluată de neocortex, cu condiţia ca acesta să
funcţioneze normal şi să nu fi suferit în prealabil un accident cerebral,
în caz contrar, mişcările sunt lipsite de fineţe.

DIENCEFALUL
Este cunoscut şi sub numele de creier intermediar. Se află situat în
prelungirea^ trunchiului cerebral, dorsal acoperit de emisferele cerebrale
(fig. 107). în interiorul său se află ventriculul III care este continuarea

Corpul calos
Ventricul lateral

Nucleul bazai
(caudat)
Nucleul rostral
anterior
Nucleul lateral al
talamusului
Nucleul medial al
Hipotalamus talamusului
Capsula internă
Tract optic
Nucleul subtalamic
Substanţa neagră iudeul roşu

Ventriculul
al Ill-lea
276 tig. 107. - Secţiune frontală prin diencefal.
canalului ependimar ce se Iar-

Scizura
geste la nivslul diencefalului,
luând forma de pâlnie, cu
deschiderea îndreptată în sus şi
vârful spre tija pituitară. în
partea de jos comunică cu
ventriculul IV prin apeductul
\\
Sylvius, iar în sus prin orifi- .
ciile Monro cu ventriculele Orificiile
laterale I şi II aflate la nivelul Monro
Comisura
emisferelor cerebrale. Ca şi cenuşie
celelalte ventricule, şi ventri-
culul III este căptuşit cu o
pânză coroidiană, formaţiune Apeductul Sylvius
provenită din piamater, cu rol
în secreţia lichidului cefalo-
Fig. 108. - Ventriculul III.
rahidian (fig. 108).
talamus. metatalamus, epitalamus,
Diencefalul este format din
subtalamus, hipotalamus.
• Talamusul (fig. 109 şi 110) este format din două mase ovoide
de substanţă nervoasă situate pe părţile laterale ale ventriculului III,
separate de corpii striaţi prin capsula albă internă.

Corpul calos

Ventricul
Nucleul caudat lateral
Trigon
cerebra

Talamus
Capsula
Hipotalamus internă

Corpul lui Luys

Locus niger------- Nucelul lenticular
Tubercul mamilar

Fig. 109. - Secţiune frontală prin talamus.

27
7
 .Corpul _ _ Cornul anterior al
calos^ ventriculului lateral
(secţionat) — - Septum lucidum
i
Nucleul caudat — — — - Columna formicis
— Massa intermedie
Comisura anterioară — Colicul cvadrigemen
superior
Tenia coroidiană- — — - Nervul trohlear

Epifiza — Fig. 110. -· Faţa

posterioare! a
Colicul cvadri-_
diencefahihti.
gemen inferior

Braţ conjunctiv— — — Substanţa

cenuşie a
talamusului este subîmpărţită de o lamă de substanţă albă în patru mase
nucleare principale: nucleu anteriori, posteriori, laterali şi mediali (fig.
111). Aceste formaţiuni nucleare cuprind mai mulţi centri nervoşi care
primesc informaţiile de la etajele inferioare ale nevraxului şi le transmit
la scoarţa cerebrală (pentru sensibilitatea

Lamă medulară internă

l

Grup nuclear
anterior Nucleul
dorsal
posterior
Nucleul ventral
at ero lateral Nucleu
Nucleul ventral l
intermediar lateral

Nucleu laterodorsal
Nucleul
Nucleu dorsomedial ventral
posteromedial

C..O î
o g£ U
toJH
c
s*
ε

278 Fig. 111. - Secţiune prin talamus pentru evidenţierea nucleilor.

 generală, optică şi acustică). Leziunile talamusului produc grave tulburări
de sensibilitate: anestezii, hemipareze, dureri vii pe partea bolnavă etc.
• Metatalamusul este reprezentat prin corpii geniculaţi laterali şi
mediali. Ei sunt aşezaţi posterior şi sub talamus. Corpul geniculat lateral
este legat de tuberculii cvadrigemeni superiori şi constituie o staţie de
releu pentru impulsurile optice. Corpul geniculat medial se leagă de
tuberculii cvadrigemeni inferiori şi constituie o staţie pe traseul căii
acustice.
• Subtalamusul este aşezat între talamus şi mezencefal. Este format
din două mase de substanţă cenuşie (fig. 107): nucleul subtalamic (corpul
Luys) şi zona inertă. Prezintă, de asemenea, şi două fascicule de substanţă
albă - câmpul Forel.
Subtalamusul este staţie de legătură a căilor extrapiramidale cu
corpii striaţi. Rolul lui este de a stabiliza activitatea motorie iniţiată de
ariile corticale extrapiramidale.
• Epitalamusul este o regiune diencefalică de dimensiuni mici.
Este situat pe faţa superioară a diencefalului şi este alcătuit din:
• glanda epifiză, care se află culcată peste tuberculii cvadri
gemeni superiori. Se mai numeşte glanda pineală şi are forma unui con
de brad. Este o glandă endocrină. Atinge dezvoltare maximă în copilărie
şi apoi începe să involueze înainte de pubertate. Are legături nervoase
cu retina. Rolul ei este de organizare circadiană şi sezonieră a funcţiilor
cerebrale şi endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului extern, în
special a acelor funcţii legate de reproducere, de ciclul somn-veghe şi
echilibrul electrolitic. Eliberarea celor trei hormoni epifizari (melatonina,
serotonina, vasoîocina) se face în curentul sanguin, dar şi în lichidul
cefalorahidian.
• trigonul habenular, situat înaintea glandei epifize. Prezintă
conexiuni cu nucleu reticulari şi vegetativi din trunchiul cerebral,
realizând astfel controlul unor reflexe secretorii şi motorii digestive.
în acest trigon habenular se închide reflexul olfactivo-somatic ce
permite orientarea corpului spre sau de la sursa odorantă. Dacă substanţa
odorantă emană un miros urât, reflexul menţionat se asociază cu cel de
vomă şi este urmat de îndepărtarea individului de sursa odorantă. In
schimb, parfumul unei flori, de exemplu, determină o stare de plăcere,
iar individul se apropie de sursa odorantă. Acest ansamblu de reflexe.
însoţit de informaţii vizuale, auditive, viscerale integrează senzaţiile
olfactive într-un comportament general.
• Hipotalamusul (fig. 112) reprezintă partea bazală a diencefalului
unde formează treimea inferioară a planşeului ventriculului III. Este
delimitat la exterior de chiasma optică, lateral de tracturile optice, iar

279
 Epifiza

Talamus

Ventriculul III

Nucleu Nucleul
hipotalamic hipotalamic
anterior lateral

Strat / · \^^7 —-----------Hipofiza

periventricular

Fig. 112. - Secţiune frontală prin hipotalamus.

inferior de pedunculii cerebrali. Constituie cea mai importantă regiune

a diencefalului, deoarece conţine centrii de control şi integrare vegetativă
care primesc multiple aferente de la interoceptori. Din acest motiv este
denumit şi „-creier vegetativ". Are o greutate de aproximativ 2,5 g.
Din punct de vedere anatomic este format din mai mulţi nuclei de
substanţă cenuşie, concentraţi în jurul ventriculului III (fig. 113):

Fascicul
Nucleu mijlociu mamilotalamjc

Fascicul mamilo-
tegmentar Nudeu
posterior hipotalamo-
hipofizar

Hipofiza
postcrioară

280 Fig. 113. - Schema nucleilor şi a eferenţelor hipotalamusului pe

o secţiune sagitală practicată prin peretele ventriculului III.
 • Nuclei anteriori conţin neuroni care secretă hormoni. Aceşti
hormoni sunt transportaţi prin tractul hipotalamo-hipofizar în lobul
posterior al glandei hipofize (neurohipofiza), unde vor fi depozitaţi în
terminaţiile nervoase ale axonilor (fig. 114 şi 115). Din aceste terminaţii
nervoase hormonii vor fi eliberaţi în sânge, în funcţie de nevoile
organismului. Sunt doi astfel de hormoni:
Hipofiza (glanda

Talamus
Nucleul paraventricular
(hipotalamic)
Şanţul
hipotalamic,
Nucleul posterior
Comisura (hipotalamic) Nucleul
anterioară dorsomedial
Nucleul (hipotalamic) Nucleul
supraoptic ventromedial
(hipotalamic) (hipotalamic)

Nucleul Nucleul
Chiasma optică
tuberal mamilar/'
Tija pituitară (hipo- (hipo- J
talamic) talamic)

pituitară)

Fig. 114. - Talamus, hipotalanms, hipofiza.

Nucleul Nucleul

preoptic
Nucleul

Fasciculul
hipotalamo- Fasciculul
rrpofizar hipotalamo-
hipofizar
Neuro-
hipofiza
Nucleul paraventricular paraventricular

eurohipofiz, Fig. 115. -

Conexiunile nervoase

hipolaUiinohipojhare.
281
 • ADH (hormonul antidiuretic) are ca acţiune principală
conservarea apei în organism prin scăderea eliminărilor hidrice renale,
datorită creşterii permeabilităţii părţii terminale a nefronului. în doze
mari hormonul produce creşterea tensiunii arteriale. Lezarea acestor nuclei
sau a neurohipofizei provoacă diabetul insipid, manifestat prin eliminarea
unor mari cantităţi de urină diluată concomitent cu ingestia unor cantităţi
de apă corespunzătoare celor pierdute.
• Ocitocina are ca efect principal contracţia celulelor mio-
epiteliale din pereţii canalelor galactofore, urmată de ejecţia laptelui. De
asemenea, provoacă contracţia musculaturii netede a uterului, cu efect
slab pe uterul negravid şi din ce în ce mai puternic pe uterul gravid, pe
măsură ce sarcina se apropie de termen.
Nucleu anteriori au rol de integrare parasimpatică.
• Nucleu mijlocii conţin celule neurosecretoare, cu rol endocrin,
care secretă hormoni de eliberare sau de inhibare, denumiţi şi neuro-
hormoni. Aceşti hormoni ajung prin axonii neuronilor secretori la baza
hipotalamusului, iar de aici, prin sistemul porthipofizar, în lobul anterior
al hipofizei, controlând activitatea ei secretorie. Au şi rol de integrare
parasimpatică.
• Nucleii posteriori au rol de integrare simpatică.

Conexiunile hipotalamusului

Hipotalamusul reprezintă zona centrilor subcorticali vegetativi

superiori. Ei au următoarele conexiuni:
• conexiuni internucleare, reprezentate prin fibre care leagă diferiţi
nuclei hipotalamici între ei;
• conexiuni aferente, reprezentate prin fibre care aduc excitaţii de
la mezencefal, de la nucleul dorsal al vagului, de la calea optică,
formaţiuni olfactive, de la talamus, sistemul extrapiramidal şi de la scoarţa
cerebrală (lobul frontal - câmpurile 6, 9, 12, 13, 23).
• conexiuni eferente, reprezentate prin fibre care se îndreaptă spre
mezencefal şi talamus, spre hipofiză, scoarţa frontală, nucleul dorsal al
vagului, făcând legătura dintre nucleu vegetativi din hipotalamus şi cei
din bulb şi fibre care prin tractul optic ajung la retină.
Prin conexiunile sale hipotalamusul realizează legătura dintre
reacţiile motorii ale organismului, activitatea organelor interne şi meta-
bolism.

282
 Fiziologia diencefalului

Talamusul este centrul de integrare a întregii sensibilităţi a

organismului (extero- şi interoceptivă). Toate căile centripete care vin de
la măduva spinării, bulb, cerebel, înainte de a ajunge la scoarţa cerebrală
trec prin talamus, unde fac sinapsă cu neuronii care formează nucleu
acestui centru. La nucleii talamici ajung direct impulsurile sensibi ităţii
specifice tactilă, gustativă, vizuală, acustică, cu excepţia analizatorului
olfactiv ale cărui impulsuri ajung întâi în hipotalamus şi apoi vin la
talamus, şi ale sensibilităţii nespecifice (difuze), acestea având legătură
directă numai cu sistemul extrapiramidal şi corpii striaţi. Pentru căile
nespecifice, în talamus se află nuclei de asociaţie, care au legătură cu
substanţa reticulată, realizându-se mecanismul somn-veghe.
Dacă talamusul este lezat apar o serie de tulburări: pierderea sensi-
bilităţii legate de tact, cald, rece; paralizii; tulburarea somnului; scăderea
simţului gustului; abolirea reflexului cornean.
Hipotalamusul este cel mai important centru coordonator al func-
ţiilor organelor interne, precum şi al unor reacţii legate de instincte sau
de anumite stări emoţionale. Centrii hipotalamici ţin sub controlul lor:
• Reglarea stării de somn-veghe, prin sistemul activator ascendent
al substanţei reticulate care se întinde şi la acest nivel. Starea de veghe
şi de somn depind de tonusul scoarţei cerebrale, în starea de veghe
hipotalamusul întreţine tonusul scoarţei cerebrale, prin excitaţii intero-
ceptive, excitaţii senzoriale, care vin de la analizatorii senzoriali (optic,
acustic, olfactiv) sau prin excitaţii micşorează tonusul scoarţei cerebrale
şi favorizează instalarea inhibiţiei corticale, determinând apariţia
somnului.
Alternanţa între veghe şi somn reprezintă un bioritm circadian, cu
o importanţă fundamentală pentru om. Dacă suntem scoşi din mediul
nostru obişnuit de viaţă, de exemplu dacă facem o călătorie lungă cu
avionul, traversând în timp scurt mai multe fusuri orare, ritmul nostru
somn-veghe nu se schimbă imediat. Astfel, dacă zburăm 7 ore spre vest,
cu toate că ceasul arată, să spunem ora 15 (ora locală), noi simţim că
este ora de culcare, adică ora 22. Ne sunt necesare câteva zile ca să ne
"sincronizăm" la timpul local (fig. 116).
• Termoreglarea. Se cunoaşte faptul că temperatura corpului
omenesc este menţinută constantă, cu mici variaţii, independent de
modificările temperaturii mediului. Menţinerea constantă a temperaturii
corpului implică intervenţia adecvată a unor modificări funcţionale
complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endo
crine etc.), controlate de centrii hipotalamici.
283
 20 24

Temperatura

Tensiunea arterială

Pulsul Debitul
cardiac

Frecvenţa respiratorie

VEGHE SOMN
Fig. 116. - Variaţii diurne ale parametrilor fiziologici la om.

Cercetările experimentale au arătat existenţa în hipotalamus a doi

centri ai termoreglării, aflaţi în interrelaţie. Un centru controlează procesul
de termoliză şi celălalt procesul de termogeneză.
în hipotalamusul anterior există un centru nervos parasimpatic a
cărui excitare de către impulsurile sosite de la termoreceptorii pentru
cald mobilizează, în momentul în care organismul tinde să se supra-
încălzească, mecanismele de termoliză: intensificarea respiraţiei, redu-
cerea ratei metabolismului, vasodilataţia periferică. Lezarea acestui centru
provoacă hipertermie şi incapacitatea organismului de a-şi regla tempe-
ratura în mediu cald.
în partea posterioară a hipotalamusului se află un centru cu acţiune
identică cu cea a simpaticului şi care, excitat de impulsurile sosite de la
termoreceptorii pentru rece, mobilizează, în momentul când temperatura
organismului tinde să scadă, mecanismele termogenetice: frisonul, vaso-
constricţia, intensificarea ratei metabolismului celular. Distrugerea acestui
centru determină pierderea capacităţii de adaptare la frig.
Centrii hipotalamici ai termoreglării posedă strânse conexiuni func-
ţionale cu centrii foamei şi ai saţietăţii, ceea ce explică faptul că scăderea
temperaturii sângelui intracranian excită centrul foamei (inhibând centrul
saţietăţii), în timp ce creşterea temperaturii sângelui excită centrul
saţietăţii (inhibă la frig, anorexie la cald).
Centrii hipotalamici au, de asemenea, strânse conexiuni cu centrii
respiratori, secretori, salivari etc., ceea ce explică modificările respiraţiei
şi salivaţiei din cursul termoreglării.
Centrii sunt excitaţi şi pe cale reflexă.

284
 • Metabolismul apei este realizat de hormonii produşi de lobul
posterior al hipofizei, sub controlul centrilor hipotalamici. Lezarea
centrului duce la degenerarea lobului posterior şi, deci, la încetarea
secreţiei hormonale. Ca rezultat, apare diabetul insipid (eliminarea
exagerată de apă, concomitent cu o senzaţie arzătoare de sete). Acest
centru mai este denumit şi centrul setei.
• Metabolismul glucidic. în porţiunea laterală a hipotalamusului
se găsesc centri care subordonează alţi centri din măduvă, bulb şi
mezencefal, influenţând astfel, pe cale simpatică şi prin medulosupra-
renală, metabolismul glucidic.
• Metabolismul lipidic. In nucleu ventromediali ai hipotalamusului
se află centrul foamei. Lezarea acestui centru provoacă obezitatea,
surplusul de alimente depunându-se sub formă de grăsime, nefiind vorba
de un metabolism anormal al lipidelor.
• Reglarea presiunii arteriale. Presiunea arterială este reglată de
unii centrii ai hipotalamusului lateral şi din subtalamus, precum şi de
centrii subordonaţi din măduvă dispuşi în coloanele laterale, şi din bulb.
In timpul unor stări afective, tensiunea arterială suferă oscilaţii. Acestea
sunt transmise, prin hipotalamus, la scoarţa cerebrală
• Secreţia sudorală poate fi influenţată de hipotalamus. Acestea
sunt în dependenţă de scoarţa cerebrală, calea fiind formată din scoarţa
cerebrală, hipotalamus şi bulb.
• Comportamentul afectivo-emoţional. Stările emoţionale (frică,
furie, ură, plăcere, recunoştinţă) sunt formate din două componente:
trăirile subiective (tonusul afectiv) şi elemente obiective de însoţire
(transpiraţie, piloerecţie, modificări ale diametrului pupilar etc.), care
formează împreună expresia emoţională. Pentru integrarea celor două
componente este necesară integritatea hipotalamusului, sistemului limbic
şi cortexului prefrontal.
Experimental s-a demonstrat participarea hipotalamusului la
componenta subiectivă a stărilor emoţionale. La animalele decorticate s-
au stimulat anumite zone din hipotalamusul posterior. Această stimulare a
determinat apariţia reacţiilor de furie. Stimularea anumitor zone ale
hipotalamusului lateral determină apariţia stărilor de recunoştinţă sau de
pedeapsă, în funcţie de intensitatea stimulilor ce stau la baza motivaţiei
şi comportamentelor.
Lezarea nucleului ventromedial determină apariţia unui comporta-
ment agresiv, care se instalează lent în timp. Acest comportament agresiv
poate fi atenuat prin leziuni concomitente ale substanţei cenuşii din

285
 rnezencefal, din jurul apeductului Sylvius şi ale substanţei reticulate,
ceea ce dovedeşte că aceste structuri sunt esenţiale pentru exprimarea
anumitor stări emoţionale.
Componenta obiectivă a stărilor emoţionale se realizează prin
controlul direct, exercitat de hipotalamus asupra funcţiilor vegetative.
• Funcţia sexuală. Dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi
secundare este reglată de centrii hipotalamici, care controlează secreţia
gonadelor prin intermediul hormonilor gondatropi (FSH şi LH) secretaţi
de lobul anterior al hipofizei.
Influenţa scoarţei cerebrale asupra funcţiilor sexuale se explică prin
legătura acesteia cu hipotalamusul. Astfel, o emoţie puternică poate opri
sau provoca menstruatia, iar la bărbaţi să determine impotenţa sexuală.
Scoarţa cerebrală are rolul de moderator (frână) pentru instinctele sexuale.
Trebuie reţinut faptul că, în mod normal, scoarţa cerebrală are o
acţiune corectoare asupra hipotalamusului, jucând rol de frână a acestuia.
Centrii hipotalamici dau tonalitatea primitivă, afectivă, a personalităţii
individului, iar integrarea are loc la nivelul scoarţei cerebrale. Hipota-
lamusul, izolat de legăturile sale cu scoarţa cerebrală, are o activitate
haotică.

TELENCEFALUL (CREIERUL MARE)

Telencefalul (fig. 117) este partea cea mai voluminoasă a eneefalului

şi este reprezentat prin emisferele cerebrale.
Şanţ central Roland
l Gir prccentral Gir
postcentral

286 Lob Lob frontal

Pol frontal
Şanţ lateral
Sylvius
Lob temporal

Punte

Fig. 117. - Encefaliil.

 Prin diferenţierea celor două emisfere cerebrale, telencefalul dă
naştere la doi ganglioni bazali şi la doi bulbi olfactivi, mult reduşi la
primate şi om. Ganglionii bazali aparţin funcţional sistemului nervos
extrapiramidal. Sunt situaţi la baza emisferelor cerebrale şi sunt alcătuiţi
din mase de substanţă cenuşie, de unde şi denumirea lor de nuclei bazali.
Ganglionii bazali (nucleu bazali) sunt reprezentaţi prin corpul striat,
cea mai mare componentă a lor, care aparţine sistemului nervos
extrapiramidal. Denumirea de corp striat provine de la aspectul striat
(vărgat) pe care-1 are pe secţiune, datorită alternanţei de substanţă albă
şi cenuşie. Corpul striat este format din doi nuclei: nucleul lenticular şi
nucleul caudat (fig. 118):

Fascicul Fascicul
corticocaudat rubrospinal
Nucleul Neuron
caudat »J^Xsomatomotor
Globul pallidus Φ» gamma din \
Putamen (nucleu lenticular) cornul
(nucleu^ Fascicul anterior
lenticular) corticotalamic Neuron
Nucleul roşu somatomotor gamma
Fasicul din cornul anterior
I_J----.^ hascicul
cortico-nignc
' ' ^ 'rubroreti-
Substanţă culospinal
neagră „-Nucleul
v reticular
Nucleul
subtalamic
Nucleu
tegmental
Fascicul
teumentoolivar
Oliva
inferioară \
Fascicul-—^
olivospinal

Fig. 118. -- Diagrama căii ascendente extrapirumidcile.

• Nucleul caudat (fig. 119) se află în ventriculul lateral, de aceea

se mai numeşte şi nucleul intraventricular. Are formă de virgulă şi-i
deosebim: un cap, un corp şi o coadă care se termină în nucleul
amigdalian dispus în lobul temporal.
• Nucleul lenticular este situat lateral faţă de talamus, de
aceea se
mai numeşte şi nucleul lateral sau extraventricular.
Nucleul lenticular este separat de cel caudat printr-o
bandă de substanţă albă numită capsula internă, alcătuită
din fibrele sistemului

287
 Coada nucleului caudat
Capul nucleului caudat

Nucleul lenticular
Talamus
Nucleul amigdalian

Fie. 119. - Nucleul caudat.

piramidal şi extrapiramidai. Acest nucleu este împărţit printr-o porţiune

laterală, putamen, şi două porţiuni interne, mai mici, globus pallidus
(fig- 120).
Corpul nucleului caudat

Globus pallidus
Nucleul amigdalian
Coada nucleului caudat

288 Fig. 120. -- Nucleul lenticular.

 Funcţiile corpilor striaţi
Corpii striaţi se găsesc dispuşi pe traiectul căilor motorii extrapi-
ramidale; ei contribuie la constituirea căii descendente extrapiramidale,
reprezentând prima staţie a acestei căi. Primesc impulsuri nervoase de
la hipotalamus şi aria premotorie, care de aici, sunt trimise la nucleu
roşii, substanţa neagră, substanţa reticulată şi la unii nuclei din dience-
fal. in cele din urmă, impulsurile ajung prin centrii motori medulari la
muşchi. Pe această cale (extrapiramidală) impulsurile pornite de la scoarţa
cerebrală către organele efectoare (muşchi) dau mişcării mai multă pre-
cizie şi fineţe faţă de cele pornite pe căile piramidale.
Corpii striaţi contribuie la realizarea unor mişcări stereotipe auto -
mate, de exemplu a gestului care însoţeşte activităţile voluntare (lim-
baj), mimică, gesturi profesionale etc.) şi participă la reglarea mişcărilor
de ansamblu. De asemenea, controlează tonusul muscular, peste care se
suprapun mişcările voluntare, iniţiate de neocortexul motor, în condiţii
de mişcare a organismului, repartizează tonusul muscular pe grupele de
muşchi neantrenate în mişcare.
Prin lezarea corpilor striaţi sunt tulburate anumite mişcări auxilia -
re, cum ar fi de exemplu: mimica feţei în timpul vorbirii, faţa bolnavu-
lui rămâne sau imobilă, ca o mască, sau face mişcări exagerate, o gri -
masă urmând după altă grimasă, tremurături, absenţa mişcărilor asociate,
acestea din urmă caracterizând boala Parkinson.
Distrugerea corpilor striaţi duce la hiperactivarea nucleilor stimu -
latori din trunchiul cerebral care controlează tonusul muscular, fapt ce
determină rigiditatea generalizată a musculaturii striate.

EMISFERELE CEREBRALE

Emisferele cerebrale (fig. 117, 121, 122. 123) reprezintă partea cea
mai voluminoasă a sistemului nervos central (fig. 97). Sunt în număr de
două, separate prin fisura interemisferică. în partea bazală se leagă prin
formaţiuni de substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisuri
albe, anterioară şi posterioară. Acoperă diencefalul, trunchiul cerebral şi
parţial cerebelul (fig. 117).
între emisferele cerebrale şi pedunculii cerebrali cu tuberculii qua-
drigemeni se găseşte un spaţiu în formă de potcoavă, cu deschiderea
anterior, numit fanta lui Bichat (fig. 121 şi 122). Aceasta prezintă:
• o porţiune mediană, cuprinsă între extremitatea posterioară a
corpului calos şi tuberculii quadrigemeni;
289
 Scizura intcremisferică

Emisfera cerebrală

Talamus

Claustra

Nucleul
lenticular

Ventriculul III

Nucleul caudat
Fanta lui Bichat Ventricul lateral
(mediană)

Fig. 121. - Secţiune frontală prin creierul mare.

Scizura
interemisferică

Chiasma optică Bulb olfactiv - Bandeleta

olfactivă Scizura Sylvius

Tuber cincreum
Porţiunea laterală a
fantei lui Bichat
Corpii mamilari _
Peduncul cerebral Corp calos

Girusul hipocampului
Tuberculii
quadrigemeni
Girus occipital

290 Fig. 122. — Faţa inferioară u creierului mare

 • două porţiuni laterale, care continuă anterior pe cea mediană,
fiind cuprinse de fiecare parte între girusul hypocampic şi faţa externă
a pedunculului cerebral corespunzător. Porţiunile laterale ajung până în
spaţiul perforat anterior de aceeaşi parte.
Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei feţe:
• faţa laterală (externă) - în raport cu bolta şi părţile laterale ale
craniului;
• faţa medială (internă) - priveşte spre fisura interemisferică;
• faţa bazală (inferioară) - este în raport cu baza craniului (fig. 123).

Centrul motricitatii
l
Şanţ lateral (Rolando)
^™
Centrul scrisului
Centrul
senzitivităţii
Corp calcaros Centrul văzului

Corpul calos
B
Centrul
Fisura laterală
(Sylvius) văzului
Centrul acustic

Şanţ calcarin
Centrul gustului
Centrul mirosului

Fig. 123. - Emisferă cerebrală. A. Faţa laterală (externă). B. Fata medială (internă).

29}
 Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţuri, de
adâncimi diferite.
• Unele şanţuri sunt mai adânci şi delimitează lobii emisferelor
cerebrale: frontal, parietal, temporal, occipital. Aceste şanţuri se mai
numesc scizuri. Cele mai importante sunt (fig. 123):
• şanţul central (Rolando) începe sus, pe muchia supero-me-
dială a emisferei şi coboară oblic, pe faţa externă, spre partea anterioară;
• şanţul lateral (Sylvius) este cel mai adânc, începe anterior, pe
fata inferioară a emisferei şi urcă pe faţa externă, în direcţia posterioară;
• şanţul perpendicular (scizura parietooccipitală) se află în par
tea posterioară şi externă a emisferei.
La om, spre deosebire de maimuţe, este foarte scurt şi desparte, la
acest nivel, lobul occipital de lobul parietal. Pe suprafaţa internă se
continuă cu şanţul perpendicular intern de pe care porneşte un alt şanţ,
scizura calcarină.
• Alte şanţuri sunt superficiale şi delimitează girusuri sau circum-
voluţii cerebrale. De exemplu: girusul precentral. girusul postcentral,
hipocampic etc.
Şanţurile şi girusuriie măresc suprafaţa scoarţei cerebrale. Astfel,
într-un volum mic se află o suprafaţă cuprinsă între 1800-2200 cm2.

Structura emisferelor cerebrale

La exterior este dispusă substanţa cenuşie, formând scoarţa cere-

brală; în interior se află substanţa albă, care separă ganglionii bazali,
formând o masă compactă ce înconjoară ventriculii cerebrali I şi II.
Scoarţa cerebrală este segmentul cel mai dezvoltat al S.N.C. la om.
Aici sosesc toate informaţiile şi de aici pornesc comenzile pentru acti-
vitatea motorie. Scoarţa cerebrală reprezintă segmentul superior de in-
tegrare al organismului ca un tot unitar în echilibru dinamic cu mediul
înconjurător. Din suprafaţa ei totală este vizibilă la exterior doar jumă -
tate. Cealaltă jumătate se află ascunsă în şanţuri şi scizuri. Grosimea
scoarţei cerebrale este de 1,5-4,5 cm, mai mare pe partea convexă a
girilor şi mai mică la nivelul şanţurilor. Volumul ei este de 450-500 cm3;
conţine aproximativ 15 miliarde de neuroni, realizând un număr imens
de sinapse interneuronale. în afară de neuroni, în scoarţa cerebrală se
găsesc celule gliale al căror număr este de circa zece ori mai mare decât
numărul neuronilor.
292
 Pe baza dezvoltării filogenetice şi a organizării structurale scoarţa
cerebrală prezintă:
• paleocortexul (porţiunea cea mai veche), alcătuit numai din două
straturi de celule - unul receptor şi unul efector;
• neocortexul - reprezintă la om cea mai mare parte a scoarţei
cerebrale. Este alcătuit din şase straturi celulare.

PALEOCORTEXUL
(sistemul limbic)
Paleocortexul (fig. 124) este constituit dintr-un inel de ţesut ner-
vos care înconjoară hilul fiecărei emisfere cerebrale. Sistemul limbic
are conexiuni cu sistemul olfactiv, mezencefalul, hipotalamusul, epita-
lamusul şi anumiţi nuclei talamici.

Funcţiile sistemului limbic

Funcţiile sistemului limbic se împart în: funcţii olfactive şi funcţii
neolfactive.
• Funcţia olfactivă este re
dusă la om. La nivelul paleocor- Bulb
texului se află lobii olfactivi care olfactiv
sunt formaţiuni nervoase aşezate în
lungul şanţurilor olfactive, deasu
pra lamei ciuruite a osului etmoid.
Un lob olfactiv este alcătuit din x !

(fig. 125):
Tractul optic
• Bulbul olfactiv, cu aspec
tul unei umflături ovale. Se află în
raport cu lama ciuruită a ctmoidu-
lui. Este alcătuit din mai multe
straturi celulare, cel mai important Fig 124 __ Sistemul limbic lpaleocortex). fiind stratul
celulelor mitrale, celule mari, de tip piramidal. Dendritele acestor
celule fac sinapsă cu axonii neuronilor olfactivi din mucoasa nazală
olfactivă. Aceşti axoni formează nervul olfactiv (perechea I de nervi
cranieni).
• Tractusul olfactiv (bandeleta olfactivă sau pedunculul olfactiv)
este porţiunea care porneşte de la bulbul olfactiv, merge prin şanţul

293
 olfactiv şi se termină printr-o por-
ţiune îngroşată numită trigonul ol-
factiv (tuberculul olfactiv).
• Trigonul olfactiv are for-
mă triunghiulară şi reprezintă partea
terminală a tractusului olfactiv.
Impulsurile olfactive proiecta-
te în ariile olfactive din paleocor-
tex ajung ulterior la neocortex, în
aria entonnală (câmpul 28). Se for-
mează senzaţii olfactive grosolane
(paleocortex), capabile să declan-
şeze reacţii emoţionale, vegetative
şi motorii, iar la nivelul neocortexu-
lui, senzaţii olfactive fine, agreabile
sau dezagreabile.
Fia. 125. — Alcătuirea bulbului olfactiv. • Funcţii neolfactive:
• controlul funcţiilor vege-
tative, în strânsă corelaţie cu hipotalamusul, cu care constituie o unitate
funcţională;
• centrul unor mişcări somatice (realizează unele reglări postu-
rale, cum sunt poziţia capului, a corpului sau a membrelor); intervine în
reglarea mişcărilor legate de alimentaţie (masticaţie, lins, supt, deglutiţie);
• intervine în reglarea aportului alimentar, inclusiv a apei
ingerate, prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei şi saţietăţii;
• reglarea activităţii sexuale, adaptează activitatea sexuală la
nevoile perpetuării speciei (comportamentul sexual şi manifestarea grijii
faţă de ascendenţi);
• menţinerea atenţiei; sistemul limbic are acţiune discrimina
torie, dirijând atenţia spre obiecte, organisme sau subiecte care ne inte
resează din diferite motive;
• coordonarea funcţiilor emoţionale şi a comportărilor
instinctuale (frică, furie, asociate cu fenomene vegetative);
• centrul unor reflexe condiţionate mai simple (de exemplu,
apărarea la un stimul dureros);
• alături de unele componente ale S.N.C., anumite structuri limbice
intervin în controlul naturii afective a senzaţiilor plăcute (denumite re
compensă sau satisfacţie) şi neplăcute (pedeapsă sau aversiune). Importanţa
recompensei şi a pedepsei pentru comportament constă în elaborarea
motivaţiilor interne, care orientează activităţile umane, favorizând formarea
de deprinderi intelectuale şi fizice, importante în actul de învăţare.

294
 NEOCORTEXUL

Neocortexul, porţiunea cea mai recentă filogenetic, cuprinde restul

ţesutului cortical, în afara sistemului limbic, atingând la om o dezvol-
tare şi o organizare incomparabile cu ale oricărui animal. Este format
din şase straturi de celule, care, de la exterior spre interior, sunt urmă-
toarele:
I. - stratul molecular, format din celule rare şi mici;
II. - stratul granular extern;
III. - stratul piramidal extern;
IV. - stratul granular intern;
V. - stratul piramidal intern, mai dezvoltat în ana motorie
unde se află celule piramidale gigante Betz;
VI. - stratul fuziform.
între paleocortex şi neocortex există o strânsă legătură, în sensul
că neocortexul se dezvoltă din paleocortex prin adăugare de noi straturi.
Ceea ce caracterizează fineţea funcţională a scoarţei cerebrale la
om nu este numai existenţa straturilor celulare, ci modul în care se
realizează conexiunile intracorticale dintre celule. Astfel, există conexiuni
verticale, aşa cum există şi la celelalte animale, dar există şi lanţuri cu
axoni scurţi sau cu celule de asociere, prin care se stabilesc conexiuni
în cadrul aceluiaşi strat sau între straturi şi arii diferite şi care sunt
foarte numeroase la om, spre deosebire de animale. Ca urmare, numărul
imens al sinapselor reprezintă expresia anatomică a fineţii şi complexităţii
funcţiilor creierului uman.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este alcătuită din trei feluri
de fibre nervoase:
• Fibre de proiecţie - sunt fibrele care ajung la scoarţa cerebrală
(ale sensibilităţii) sau pleacă de la scoarţa cerebrală (ale motilităţii).
Prin intermediul acestora se stabilesc conexiuni cu etajele inferioare ale
S.N.C.
• Fibre comisurale - fibre care leagă între ele cele două emisfere
cerebrale, asigurând funcţionarea lor simultană. Sunt reprezentate prin:
corpul calos, trigonul cerebral şi comisura albă anterioară şi posterioară.
• Fibre de asociaţie - fascicule de fibre care pleacă din diferite
regiuni ale aceleiaşi emisfere cerebrale. Unele sunt fascicule scurte,
legând două girusun vecine, altele sunt lungi - ex.: fasciculul longitu
dinal superior care leagă scoarţa lobului frontal de a lobilor parietal şi
occipital.

295
 Localizări corticale
După funcţiile îndeplinite, neocortexul se clasifică în:
• neocortex receptor (senzitivo-senzorial);
' · neocortex motor;
• neocortex de asociaţie.
• Neocortexul receptor este reprezentat de zona de proiecţie cor-
ticală a diferitelor sensibilităţi specifice, în girusul post-central din lo-
bul parietal (aria somestezică I sau ana senzitivă primară) se află zona
în care se proiectează fibrele talamice care conduc impulsurile
sensibilităţii cutanate şi proprioceptive conştiente, fiecare zonă a corpu-
lui având o proiecţie corticală. în această arie segmentele corpului sunt
proiectate răsturnat, de sus în jos, cea mai mare reprezentare corticală
având: buzele, limba, mâna cu degetele, în special degetul mare (poli-
cele). Această reprezentare a primit numele de homunculus senzitiv
(fig. 126).
Aria somestezică I este conectată funcţional cu aria motorie înve-
cinată, de aceea stimularea ei produce, în 20% din cazuri, răspunsuri
motorii, iar stimularea ariei
motorii este urmată uneori de
reacţii senzitive. Aceste con-
statări au dus la concluzia că
ariile corticale primare, senzi-
tive şi motorii, constituie o
unitate funcţională - aria sen-
zitivo-motorie.
în peretele superior al
Homunculu Homunculus şanţului lateral Sylvius, din lo-
senzitiv motor bul parietal este situată aria
Fie. 126. Homunculus senzitiv. senzitivă secundară (aria so-
mestezică II), mai redusă decât cea
primară. Majoritatea neuronilor din ana senzitivă secundară răspund
la stimuli cutanaţi asemănători cu cei din aria senzitivă primară. Aici
se face, probabil, proiecţia sensibilităţii protopatice.
Sensibilităţile speciale sunt proiectate în diferite arii senzoriale:
• sensibilitatea vizuală are aria de proiecţie primară în lobul
occipital, în girul sciziunii calcarine;
• ariile auditive se află în lobul temporal, girul temporal superior;
• aria vestibulară este situată probabil în partea posterioară a
girului temporal superior;

296
 • aria olfactivă este localizată pe faţa mediană a emisferelor
cerebrale, în cortexul piriform, care aparţine sistemului limbic;
• aria gustativă se află în apropierea zonei de proiecţie some-
stezică a feţei;
• sensibilitatea viscerală se proiectează în toată zona some-
stezică.
• Neocortexul motor cuprinde ariile corticale de unde po;iiesc
axonii căilor motorii piramidale şi unii axoni ai căilor extrapiramidale.
Aria motorie principală se află în peretele anterior al şanţului central
Rolando şi în porţiunea adiacentă a girului precentral, aici având origi
nea aproximativ un sfert din fibrele care constituie căile piramidale.
Neuronii din aria motorie principală controlează motilitatea voluntară
rapidă, precisă şi coordonată a musculaturii scheletice din partea opusă
a corpului.
Reprezentarea corticală în aria motorie principală este similară celei
senzitive, realizând un homunculus motor (fig. 126). Centrii mişcărilor
fine ale muşchilor mâinii şi ale capului - cei afectaţi funcţiei fonatorii
şi mimicii - ocupă o suprafaţă întinsă. O leziune produsă la nivelul
homunculus-ului motor stâng poate produce paralizia muşchilor soma-
tici din jumătatea dreaptă a corpului (trunchiul, membrului superior drept
şi inferior drept).
Fibrele vegetative au o reprezentare corticală asemănătoare celei
motorii somatice.
• Neocortexul de asociaţie este alcătuit din zone mai nou apărute
filogenetic, a căror excitare nu produce manifestări senzitive sau moto
rii, în creierul uman există trei zone de asociaţie:
• zona prefrontală;
• zona temporală;
• zona parietooccipitală.
Aceste arii au două funcţii principale:
• conectează între ele ariile senzitivo-senzoriale primare;
• conectează ariile senzitivo-senzoriale primare cu cele motorii.
Datorită acestor funcţii ariile de asociaţie sunt considerate substra-
tul anatomic şi funcţional al funcţiilor superioare ale creierului (atenţia,
gândirea, memoria, limbajul, comportamentul afectiv).
• Zona de asociaţie prefrontală are cele mai numeroase co
nexiuni cu structurile implicate în comportamentul afectivo-emoţional
şi în controlul activităţii viscerale. De asemeni, tot la nivelul cortexului
prefrontal are loc o integrare a informaţiilor interoceptive şi propriocep-
tive, ceea ce determină o activitate motorie corespunzătoare. Rolul prin-

297
cipal al cortexului prefrontal este acela de a determina personalitatea,
lezarea lui provocând grave tulburări de comportament.
• Zona de asociaţie temporală are rol important în înţelegerea
vorbirii prin conexiunile sale pe care le are cu cortexul auditiv primar.
Impulsurile nervoase auditive capătă aici semnificaţie, fiind percepute
sub forma cuvintelor care alcătuiesc în final limbajul. Informaţiile pri
mite prin intermediul vorbirii dobândesc semnificaţii afective.
Ariile de asociaţie temporală au şi funcţii vizuale, lezarea lor fă-
când imposibilă recunoaşterea fizionomiei persoanelor cunoscute (aces-
tea pot fi identificate după voce).
• Zona parietooccipitală este implicată în integrarea informaţiilor
senzitivo-senzoriale. Prin conexiunile sale are rol în procesarea
informaţiilor somatosenzitive primite de la aria senzitivă primară, pe
care le transmite cortexului premotor şi motor, determinând declanşarea
activităţii motorii adecvate. Tot aici sunt procesate informaţiile vizuale
primite de la ariile prestriate influenţând nu numai activităţile motorii,
dar şi stările emoţionale, datorită conexiunilor cu sistemul limbic.

Dominaţia cerebrală

Deşi cele două emisfere cerebrale par identice, există mai multe
funcţii care nu sunt egal repartizate la nivel cortical, una din emisfere
deţinând rol principal, motiv pentru care este considerată emisfera do-
minantă (fig. 127). Cel mai caracteristic aspect la om este capacitatea sa
de a vorbi, care este controlată de emisfera dominantă. Vorbirea în special,
dar şi alte funcţii corticale su-
perioare (învăţarea, memoria,
gândirea, atenţia) sunt caracte-
ristice omului, fiind consecinţa
dezvoltării, imposibil de com-
parat cu a oricărui alt mamifer,
a anumitor arii corticale şi în
special a neocortexului de aso-
ciaţie.
Dominaţia cerebrală se
manifestă şi în cazul preferinţei
pentru utilizarea în activităţile
cotidiene a mâinii drepte sau
Fig. 127. - Specializarea emisferelor cerebrale Stângi. De exemplu, la dreptaci
dreapiâ şi stângă. emisfera dominantă va fi cea

298
stângă şi invers pentru stângaci, având în vedere că fasciculele motorii
descendente (piramidal încrucişat) decusează la nivelul bulbului.
Dominanţa cerebrală are o bază genetică şi o componentă eredi-
tară. Utilizarea preferenţială a mâinii drepte determină în primii am de
viaţă apariţia dominanţei cerebrale stângi şi stimulează totodată dezvol-
tarea centrului motor al vorbirii la nivelul aceleiaşi emisfere.

Fiziologia scoarţei emisferelor cerebrale

Scoarţa cerebrală constituie substratul anatomic al vieţii psihice, în
dezvoltarea psihicului un rol important revine limbajului, care face
posibile procesele cognitive (memoria, gândirea, învăţarea, imaginaţia,
atenţia).
Viaţa psihică umană este considerată a fi rezultatul a trei compar-
timente, strâns legate între ele:
• compartimentul de cunoaştere (gândirea, atenţia, orientarea,
învăţarea, memoria etc.), eu ajutorul căruia omul cunoaşte realitatea şi
pătrunde în descifrarea legilor ei;
• compartimentul afectiv, constituit din trăirile, emoţiile, senti
mentele şi pasiunile pe care omul le încearcă în viaţă;
• compartimentul volitional, care cuprinde totalitatea hotărârilor,
deciziilor şi perseverenţa îndeplinirii lor.

ACTIVITATEA NERVOASA SUPERIOARA

La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Există două ca-

tegorii de reflexe:
Centru! gustativ
• înnăscute, care au
fost numite necondiţio
nate; Centrul
salivar
bulbar

Glanda salivară

Fistula
• dobândite, elabora
te în timpul vieţii, în anu
mite condiţii, numite con
diţionate.
Reflexele necondiţio-
nate (fig. 128) sau absolu-
te prezintă mai multe parti-
cularităţi (însuşiri). Fig. 128. - Reflexul necondiţionat.

299
 Aceste particularităţi sunt următoarele:
• sunt înnăscute, deci se moştenesc;
• au căi preformate:
• arcul lor reflex se închide la nivele inferioare ale axului cere-
brospinal;
• sunt constante şi invariabile;
• sunt caracteristice tuturor indivizilor din specia umană.
Reflexele necondiţionate pot fi împărţite în:
a) simple (clipit, tuse, strănut, vomă etc.);
b) complexe - acestea se produc în lanţ şi sunt cunoscute sub
numele de instincte (care constituie o înşiruire de reflexe necondiţionate),
ca de exemplu: alimentar, de apărare, de reproducere etc.
• Reflexele condiţionate sunt reflexe pe care organismul nu le are
în momentul naşterii, dar pe care le dobândeşte în timpul vieţii, în
anumite condiţii. I. P. Pavlov este primul care descrie la om şi la alte
animale existenţa unor astfel de reflexe, numindu-le condiţionate.
Reflexele condiţionate prezintă o serie de caracteristici:
• sunt dobândite în cursul vieţii;
• nu au căi preformate;
• arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei cerebrale;
• sunt temporare, putandu-se elabora şi stinge cu aceeaşi uşurinţă;
• sunt individuale.
Reflexele condiţionate reprezintă mijloace de adaptare la condiţiile
de viaţă.

Elaborarea reflexelor condiţionate

Pavlov a demonstrat elaborarea de reflexe condiţionate pe câinii
cărora le făcuse în prealabil o fistulă salivară (constând în exteriorizarea
şi suturarea la piele a canalului glandei salivare), în aceste cazuri saliva
nu se mai varsă în gură, ci în afară, unde poate fi numărat numărul de
picături sau se poate măsura cantitatea în unitate de timp. Ori de câte
ori i se dă animalului de mâncare, se constată secreţia unei cantităţi de
salivă, dovedindu-se că alimentul este un excitant care, la contactul cu
mucoasa cavităţii bucale, declanşează pe cale reflexă secreţia glandei
parotide. Reflexul este necondiţionat, excitantul este, de asemenea.
necondiţionat, iar calea reflexă este preformată.
Dacă înainte de a se da de mâncare animalului se pune în acţiune
o sonerie sau un bec care să acţioneze şi în timp cât animalul se alimen-
tează şi dacă această operaţiune se repetă de mai multe ori, după un
timp se poate constata că este suficient să se aprindă becul sau să se

300
activeze semnalul sonor pentru ca animalul să saliveze (fig. 129). S-a
elaborat deci un reflex condiţionat, lumina sau sunetul nu au nimic
comun cu secreţia salivară, ele reprezintă semnalul care anunţă sosirea
hranei. Atât lumina, cât şi semnalul sonor reprezintă la început un ex-
citant indiferent în raport cu hrana, dar prin asociere repetată cu exci -
tantul absolut pot deveni un excitant condiţionat. Explicaţia constă în
formarea unei legături temporare la nivelul scoarţei cerebrale între
proiecţia corticaiă a centrului reflexului salivar şi capătul central al
analizatorului vizual sau auditiv. Aceste două proiecţii alcătuiesc două
focare de excitaţie corticaiă concomitente. Este suficient să ia naştere
focarul de excitaţie corticaiă produs de excitantul condiţionat pentru ca
legătura să funcţioneze şi să declanşeze secreţia salivară.
Legătura temporară despre care s-a amintit nu este o legătură sim-
plă la suprafaţa creierului între cei doi centri, ci se întinde în cele trei
direcţii ale spaţiului, ocupând regiuni vaste de pe scoarţă şi în profun -
zimea creierului (fig. 129).
Instalarea unui reflex condiţionat pr-esupune îndeplinirea a o serie
de condiţii: Centrul
gustativ
C'eritru!
vizual
Centrul
salivar
Glanda bulbar
salivară Fistula

• precedenţa, stimulul
condiţionat trebuie să pre-
ceadă celui necondiţionat (în
cazul nostru hrana);
• coincidenţa, pentru
o scurtă perioadă cei doi sti
muli trebuie să acţioneze îm
preună;
• repetiţia, repetarea Fig. 129. - Reflexul condiţionat.
asocierii celor doi stimuli
este necesară pentru menţinerea reflexului condiţionat, fără a se da ani-
malului alimente secreţia salivară dispare treptat, reflexul condiţionat
stingându-se;
• scoarţa trebuie să fie liberă de orice alte activităţi dominante,
existenţa altor focare de excitaţie pot împiedica elaborarea reflexului
condiţionat.
Reflexele condiţionate elaborate direct pe baza reflexelor necon-
diţionate se numesc reflexe de ordinul I (ca de exemplu salivarea la
excitantul sonor). Un reflex condiţionat odată format, poate sta la baza
altui reflex condiţionat. Se elaborează astfel un reflex de ordinul II care,
la rândul său, poate sta la baza elaborării unui reflex de ordinul III.
301
 în cazul particular amintit, referitor la reflexul de salivaţie la câine,
trebuie amintite două condiţii suplimentare, necesar a fi îndeplinite,
pentru instalarea unui reflex condiţionat, şi anume: animalul supus ex-
perimentului să fie tânăr şi sănătos şi condiţionarea să se facă de aceeaşi
persoană şi în acelaşi mediu pentru a nu interveni inhibiţia externă.
O remarcă aparte este necesar să fie făcută asupra aşa numitului
stereotip dinamic, care este alcătuit dintr-o înşiruire de reflexe
condiţionate care se produc în aceeaşi ordine, ducând ia aceleaşi efecte
motorii. Stereotipul cuprinde activităţi care se învaţă cu destulă greutate
şi mare efort nervos, dar ulterior se desfăşoară cu cheltuieli minime de
energie, aproape automat. Din categoria aceasta fac parte: scrisul, mer -
sul pe bicicletă, mersul, înotul etc.

SOMNUL

Somnul a fost considerat de Pavlov ca o iradiere a inhibiţiei pe

întreaga suprafaţă corticală. Tot Pavlov consideră că hipnoza este rezul-
tatul unei inhibiţii corticale parţiale.
Teoriile noi arată că în timpul somnului, prin înlăturarea impulsu-
rilor senzoriale activatoare reticulate ascendente, se produc modificări
ale activităţii electrice corticale. Astfel, în timpul somnului există o
deaferentare acustică, optică, olfactivă şi interoceptivă, consecinţă a re-
laxării musculare, în urma căreia diminua impulsurile de la tendoane şi
muşchi.
în timpul somnului se produc o serie de modificări caracteristice,
fiziologice: bradicardie, hipotensiune arterială, reducere a secreţiei urina-
re şi gastrice, intensificarea reacţiilor periodice de foame, etc. (fig. 116).
Somnul este o stare fiziologică, periodică, reversibilă, caracterizată
prin abolirea temporară a conştientei, care poate fi însă restabilită com-
plet şi rapid prin stimuli adecvaţi. Există două feluri principale de somn:
• somnul lent, în care tonusul muscular şi respiraţia sunt puţin
modificate, în această fază nu apar vise. Pragul de trezire este scăzut.
• somnul profund sau paradoxal. Se instalează brusc, pe un fond
de somn lent şi este intermitent, aproximativ 5-6 cicluri de circa
30 minute fiecare.
Ritmul biologic al somnului poate fi perturbat de activitatea în
schimbul de noapte sau de deplasarea prin mijloace rapide de transport
de pe un meridian pe altul. Somnul fiziologic survine periodic, în
302
Ialternanţă cu starea de veghe. Durata somnului pentru o perioadă de 24
h variază la om în funcţie de vârstă şi de individ:
• nou-născut - 21-22 ore;
• 2-4 ani - 14-16 ore;
• 15 ani - 8-10 ore;
• adult - 7-9 ore;
• bătrân - 5-7 ore.
Somnul are rol protector, reface activitatea corticală şi echilibrează
psihicul; din acest punct de vedere visele sunt necesare sănătăţii psihice.
Somnul are şi un efect vegetativ trofico-anabolizant.

PROCESELE NERVOASE FUNDAMENTALE

Procesele nervoase fundamentale sunt excitaţia şi inhibiţia, care

reprezintă două stări funcţionale ale sistemului nervos.
Excitaţia şi inhibiţia sunt două stări care exprimă procese corticale
fundamentale, antagoniste, active. Ambele procese se concentrează şi
iradiază şi se reduc reciproc, în timpul inhibiţiei are loc o refacere a
substanţelor consumate în timpul excitaţiei.
• Excitaţia este starea de activitate a neuronilor dintr-un centru
nervos care, transmisă la organele efectoare (muşchi, glande), provoacă,
menţine sau accelerează activitatea acestuia.
• Inhibiţia este procesul nervos opus excitaţiei, prin care se ajun
ge la diminuarea, întârzierea sau încetarea activităţii organului efector.
Atât inhibiţia, cât şi excitaţia constituie procese nervoase active.
Inhibiţia are două forme: inhibiţia condiţionată şi inhibiţia
necondiţionată.
• Inhibiţia condiţionată caracterizează numai activitatea scoarţei
cerebrale şi apare în anumite condiţii, ca şi reflexul condiţionat. Ea
poate fi de stingere sau de diferenţiere.
• Inhibiţia de stingere apare când se repetă acţiunea unui ex
citant condiţionat fără a fi întărit prin administrarea excitantului
necondiţionat. Această inhibiţie are mare importanţă adaptativă,
permiţând elaborarea, unui număr mare de reflexe perfect adaptate con
diţiilor mereu schimbătoare de mediu.
• Inhibiţia de diferenţiere apare când există necesitatea
diferenţierii între excitanţi foarte apropiaţi. De exemplu, dacă s-a elaborat
la un câine un reflex salivar pentru un excitant sonor constând în 96 bătăi
de metronom pe minut, câinele nu va saliva când metronomul va bate
303
cu frecvenţe superioare sau inferioare, ceea ce înseamnă că animalul a
făcut diferenţierea. Această inhibiţie devine foarte precisă şi fină prin
exerciţiu, de exemplu la muzicieni, la degustătorii de vinuri etc.
• Inhibiţia necondiţionată se manifestă în toate etajele axului
cérébro-spinal. Formele inhibiţiei necondiţionate sunt: inhibiţia de
protecţie şi inhibiţia externă.
• Inhibiţia de protecţie apare când intensitatea stimulului este
prea mare sau excitaţia acţionează timp îndelungat, depăşind capacitatea
funcţională a celulei nervoase, în acest caz excitaţia trece în inhibiţie,
protejând astfel neuronii de epuizare. O formă generalizată a inhibiţiei
de protecţie o constituie somnul.
• Inhibiţia externă se produce când un excitant puternic, necu
noscut, acţionează în timpul elaborării sau desfăşurării unui reflex
condiţionat. De exemplu, dacă în momentul producerii secreţiei salivare
reflex condiţionată acţionează un excitant extern puternic (un zgomot)
secreţia salivară încetează. Excitaţia nou apărută a determinat un focar
de excitaţie cerebrală (corticală) care a determinat inhibiţia centrului
cortical stimulat de excitantul condiţionat. După inhibiţia externă se
instalează un reflex de orientare.

Mobilitatea excitaţiei şi inhibiţiei

Excitaţia şi inhibiţia sunt într-o continuă mişcare pe scoarţa cere-

brală, mişcare denumită dinamică corticală.
„Dacă cutia craniană ar fi transparentă - spunea Pavlov - şi dacă
punctele de excitaţie ar fi luminoase, iar cele de inhibiţie ar fi întune -
cate, scoarţa cerebrală ar prezenta tabloul unor puncte care se aprind şi
se sting înlocuindu-se reciproc".
Mobilitatea acestor procese se desfăşoară după două legi:
• Legea iradierii şi concentraţiei
Apariţia pe scoarţă a unui focar de excitaţie sau inhibiţie are tendinţa
să iradieze, cuprinzând ani învecinate, apoi concentrându-se în focarul
iniţial.
Iradierea şi concentrarea sunt caracteristice atât excitaţiei, cât şi
inhibiţiei, cu menţiunea că în cazul excitaţiei se desfăşoară mai rapid
decât în cazul inhibiţiei.
• Legea inducţiei reciproce
In jurul unui focar de excitaţie concentrat apare o zonă de inhibiţie,
iar m jurul unui focar de inhibiţie apare o zonă de excitaţie. Prin apariţia

304
acestor zone se limitează iradierea care altfel s-ar răspândi pe toată
scoarţa cerebrală.

Primul şi al doilea sistem de semnalizare

Primul sistem de semnalizare comun animalelor şi omului constă
în reflectarea sub formă de senzaţii la nivelul scoarţei cerebrale a
excitanţilor reprezentaţi prin obiecte, fiinţe şi fenomene din lumea în-
conjurătoare.
Al doilea sistem de semnalizare este specific omului şi constă în
limbaj care stă la baza gândirii superioare, specific umană şi anume
gândirea abstractă.
Din acţiunea interactivă continuă şi armonioasă a celor două sisteme
de semnalizare rezultă viaţa caracteristică omului.

Analiza şi sinteza corticală

Analiza corticală este procesul prin care scoarţa cerebrală separă
în proprietăţi fundamentale şi nefundamentale pentru fiecare obiect sau
fenomene din mediul înconjurător cu scopul cunoaşterii sale cât mai
amănunţite (culoare, formă, dimensiuni etc.).
Sinteza este procesul cortical prin care scoarţa cerebrală reuneşte
într-un tot numai proprietăţile fundamentale obţinute prin analiză, cu
scopul adaptării la mediu. (De exemplu, prin analiza la o floare se
constată o anumită formă a petalelor, un anumit miros, o anumită tul-
pină care prezintă ţepi, prin sinteze - mirosul caracteristic + ţepii duc
la concluzia că avem de a face cu un trandafir).

ÎNVĂŢAREA ŞI MEMORIA
învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale
S.N.C., întregul nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus
şi dezvoltat pe baza unor reflexe necondiţionate.
• învăţarea este în strânsă dependenţă cu alte procese cerebrale,
mai ales cu atenţia şi starea de activitate corticală, care fac scoarţa
capabilă să primească şi să prelucreze informaţiile astfel încât, la o
reîntâlnire cu acelaşi stimul, reacţia declanşată să concorde cu altele
similare, produse anterior. La om, învăţarea poate avea loc şi fără un
stimul extern, evocând mintal evenimente şi stabilind raporturi logice
noi între noţiuni. Pentru orice învăţare sunt obligatorii memorarea şi
stocarea informaţiilor.

305
 în afara scoarţei cerebrale, la procesul învăţării participă şi alte
formaţiuni ale S.N.C.: sistemul limbic, talamusul, hipotalamusul şi
formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral. Mecanismele învăţării sunt
extrem de complexe. Ele sunt nervoase şi umorale.
• Mecanismele nervoase sunt:
• condiţionarea clasică pavlovistă, care are la bază elaborarea
unor reflexe condiţionate, tipul cel mai simplu şi mai general de învăţare;
• condiţionarea operantă, care intervine atunci când, în mod
voit, printr-o anumită activitate se obţine o recompensă sau se evită o
pedeapsă.
Substratul morfologic al procesului de învăţare nu este încă preci-
zat. Se presupune că învăţarea implică formarea unor conexiuni sinap-
tice, deoarece stimularea repetată a unor structuri nervoase produce în
neuroni creşterea numărului dendritelor şi umflarea terminaţiilor, creşterea
diametrului şi alungirea terminaţiilor axonilor. S-a sugerat ipoteza că
celulele gliale s-ar interpune între neuroni, formând „punţi sinaptice"
care favorizează transmiterea neuronală. Această ipoteză este întărită şi
de constatarea creşterii ARN în celulele neuronale activate şi scăderea
sa în celulele gliale. O altă ipoteza susţine că impulsul nervos ar activa
anumite sisteme enzimatice în neuronii prin care trece, producând sin -
teza unor proteine care ar constitui suportul învăţării şi memoriei.
• Memoria este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare,
recunoaştere şi evocare a experienţei umane; este un proces de reflec
tare selectivă, activă şi inteligentă a experienţei acumulată anterior.
Memoria stă la baza procesului învăţării.
Cercetările efectuate la om au demonstrat că nu există o localizare
strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a deţine o importanţă
mai mare, în special lobii frontali şi temporali, sistemul limbic şi anu -
mite formaţiuni subcorticale.
Se pot diferenţia trei tipuri de memorie:
• memoria instantanee - este capacitatea sistemului nervos de
a înregistra şi reproduce imediat evenimente, impresii sau imagini care
au avut Ioc sau care au fost înregistrate sau nu, înainte cu câteva secun
de sau minute. Ea evoluează odată cu înaintarea în vârstă, dispariţia ei
fiind un atribut al senilităţii.
• memoria datelor recente - constă în capacitatea reproducerii
evenimentelor petrecute cu aproximativ un sfert de oră înainte. La fixa
rea memoriei recente contribuie lobul temporal. Distrugerea acestuia
conduce la tulburări ale memoriei.
306
 • memoria datelor îndepărtate - constă în fixarea şi capacita-
tea de evocare a evenimentelor care. au avut loc cu mult timp în urmă.
Aceasta este bine păstrată şi chiar accentuată la bătrâni.
în procesul de înmagazinare al datelor în memorie, un anumit rol
îl deţin conexiunile mteremisferice prin intermediul corpului calos.

MENINGELE
Meningele (fig. 130) înveleşte axul cerebrospinal. Se vor deosebi,
meninge spinale şi meninge cerebrale.
• Meningele spinale
în interiorul canalului vertebral măduva spinării este învelită în trei
membrane de protecţie, de natură conjunctivă, numite meninge. La ni-
velul găurii occipitale ele se continuă cu meningele cerebrale, care aco-
peră encefalul. De la interior la exterior, acestea
sunt: pia-mater, arahnoida. duramater. Memnae
Meningele acoperă mă-
duva, parţial filum termina-
le, iar lateral acoperă rădăci-
nile nervilor spinali.
• Duramater - situată
la exterior, este formată din
ţesut fibros şi elastic dens,
mai groasă decât celelalte
două. Se mai numeşte pahi-
Emisfera meninge, între cerebidlă
duramater şi peretele canalului
vertebral se află un spaţiu plin cu
ţesut adipos fluid şi numeroase
vene, numit spaţiul epidural.
Ţesutul adipos din spaţiul
epidural are rol de protecţie a
măduvei în timpul mişcărilor
coloanei vertebrale şi este
străbătut de rădăcinile nervilor
spinali, în jurul cărora duramater
formează nişte teci radiculare,
care se continuă la periferie cu
perinervul. Fig. 130. Meningele cerebral.

307
 în acest spaţiu se fac anesteziile rahidiene epidurale, în care anes-
tezicul interceptează rădăcinile nervilor spinali, realizând anestezie şi
relaxare musculară.
Fata internă a acestei membrane (duramater) este netedă. Intre ea
si arahnoidă se află spaţiul virtual, cu rol de protecţie prin împiedicarea
transmiterii tensiunilor dureimater la leptomeninge (arahnoidă şi piama-
ter), în timpul mişcărilor coloanei, numit spaţiul subdural.
• Arahnoidă - este o membrană subţire, avasculară, fără carac
teristici deosebite la nivelul măduvei spinării.
între arahnoidă şi piamater, care aderă la suprafaţa măduvei, se
află spaţiul subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian. Lichidul cefa-
lorahidian are rol de protecţie mecanică, deoarece dispersează în masa
sa moleculară şocurile pe care le primeşte, ferind măduva de ele.
Are rol şi de protecţie biologica, prin capacitatea elementelor sale
figurate (de exemplu, a limfocitelor) de a lupta cu microbii şi a produce
imunizare. Pe lângă acestea, are rol în troficitatea substanţei nervoase.
Spaţiul subarahnoidian este străbătut în plan frontal, în părţile la-
terale, de ligamente dinţate, care se întind între piamater şi arahnoidă,
împărţindu-1 într-un spaţiu anterior şi unul posterior. Rolul acestor liga-
mente este de a suspenda măduva spinării, sustrăgând-o de la acţiunea
gravitaţiei.
• Piamater - aderă intim la măduva spinării şi pătrunde în
fisura mediană anterioară. Leptomeningele (arahnoidă şi piamater) îm
bracă, la nivelul spaţiului subarahnoidian, rădăcinile nervilor spinali.
Piamater este o membrană subţire, vasculară.
Prin septuri şi de-a lungul rădăcinilor nervoase ajung la piamater
şi măduvă vasele de sânge provenite din ramurile spinale ale arterelor
vertebrale, intercostale şi lombare.
Măduva spinării fiind strâns legată şi protejată de meninge şi spaţiile
meningiene, nu poate fi lezată decât în cazul traumatismelor coloanei
vertebrale.
Funcţia rahidiană (practicată în spaţiul subarahnoidian) se realizea-
ză în următoarele scopuri:
• în scop de diagnostic şi explorare: măsurarea tensiunii lichi
dului cefalorahidian pentru examenul citologic de laborator şi pentru
explorarea radiologică, prin introducerea de aer sau chiar lipiodol, în
encefalo- sau ventriculografii.
• în scop terapeutic: pentru extragerea de lichid în caz de hiper
tensiune a acestuia şi pentru introducerea de medicamente (antibiotice) etc.
• în scop anestezic - se face rahianestezia subdurală, cu injec
tarea anestezicului în lichidul cefalorahidian. Puncţia se face cu un ac
308
lung, special, care după ce străbate pielea şi ligamentele dintre apofizele
spinoase, trece prin duramater şi arahnoidă, după care pe ac apar pică-
turi de lichid cefalorahidian.
• Meningele cerebrale (fig. 130)
La nivelul orificiului occipital, meningele spinale se continuă cu
meningele cerebrale, care acoperă encefalul.
• Duramater cerebrală, situată la exterior, se deosebeşte de
cea spinală prin aceea că între ea şi os nu există spaţiul extradural,
întâlnit la nivelul canalului vertebral. Ea aderă mult mai strâns de os,
formând penostul intern al cutiei craniene. La nivelul suturilor se
prelungeşte cu periostul de la exterior.
La nivelul fosei cerebrale mijlocii, în regiunea temporală, există o
zonă unde duramater poate fi uşor decolată, zonă în care se găsesc
ramurile arterei meningiene mijlocii, care în traumatisme pot da hema-
toame extradurale, cu fenomene de compresiune cerebrală. Ele necesită
trepanaţie, cu evacuarea hematomului şi ligatura vasului rupt.
Din duramater pleacă patru septuri durale:
• unul separă cele două emisfere cerebrale;
• altul separă cerebelul de lobii occipitali;
• al treilea separă emisferele cerebeloase;
• ultimul este mic, circular, orientat orizontal. Acoperă complet
hipofiza şi este perforat de un mic orificiu central prin care trece infun-
dibilul.
• Arahnoidă cerebrală nu pătrunde în şanţuri şi fisuri. Spaţiul
subarahnoidian formează, la nivelul encefalului, cinci cisterne pline cu
lichid cefalorahidian. Acest spaţiu subarahnoidian este plin cu lichid
cefalorahidian şi comunică direct cu ventriculul IV prin orificii. Când
aceste orificii se astupă, se produce sindromul de hipertensiune intracra-
niană - hidrocefalii interne, etc.
• Piamater trimite prelungiri la nivelul ventriculiior cerebrali,
numite plexuri coroide. bogate în vase, care secretă lichidul cefalorahi
dian. Lichidul cefalorahidian se resoarbe la nivelul vilozităţilor arahnoi-
diene care se formează din prelungirile arahnoidei care străbat durama-
terul şi pătrund în sinusurile nervoase.
Inflamaţia meningelui se numeşte meningită şi, în funcţie de me-
ningele inflamat, aceasta poate fi:
• pahimeningită (inflamat duramater);
• leptomeningită (inflamat arahnoidă sau piamater).

309
 LICHIDUL CEFALORAHIDIAN (L.C.R.)

L.C.R. este un lichid „clar ca apa de stâncă", care se află în inte-

riorul spaţiului subarahnoidian pericerebral şi perimedular, cât şi în
cavităţile sistemului nervos, adică în ventriculii l, 2, 3, 4 şi canalul
ependimar.
Cantitatea de lichid cefalorahidian este de 120-150 cm3.
Reacţia L.C.R. este uşor alcalină.
Compoziţia chimică: - cloruri 7,25-7,40 g%;
- glucoza 0,50-0,60 g%;
- albummă 0,15-0,25 g%;
- uree 0,06-0,10 g%; "
- limfocite 1-3/mm3.
Tensiunea L.C.R. în interiorul spaţiului subarahnoidian este con-
stantă, în medie egală cu 20 ce apă.
Originea L.C.R. este la nivelul plexurilor coroide, mai ales ale
ventriculilor laterali l şi 2. El este produs continuu şi aruncat în ven-
triculii l şi 2 şi de aici, prin orificiul lui Monro trece în ventriculul 3
şi mai departe, prin apeductul Sylvius ajunge în ventriculul 4 şi canalul
ependimar al măduvei spinării. Din ventriculul 4, prin găurile lui Luschka
şi Magendie pătrunde în spaţiul subarahnoidian, de unde va trece în
sângele venos prin intermediul unor formaţiuni numite vilozităţi arahnoidiene
sau corpusculii lui Pacchioni. Este aşa numita a treia circulaţie descrisă
de Gushing.
Rolul L.C.R. este protector, el constituie o masă de lichid în jurul
centrilor nervoşi cu scopul de a atenua orice lovitură de pereţii osoşi ai
cutiei craniene şi ai canalului rahidian. L.C.R. are şi un rol nutritiv
datorită bogăţiei sale în zahăr. De asemenea rol de excreţie, de a elimina
şi debarasa ţesutul nervos de unii produşi ai metabolismului.
Creşterea sau scăderea presiunii (hipertensiunea sau hipotensiunea
intracraniană) precum şi modificarea compoziţiei chimice se întâlnesc
în inflamaţiile şi tumorile sistemului nervos central şi determină tul-
burări funcţionale grave.

VASCULARIZAŢIA ENCEFALULUI

Este realizată de:

• arterele vertebrale;
• arterele carotide interne.
310
 • După ce pătrund în craniu, arterele vertebrale se unesc pe linia
mediană şi formează artera bazilară din care pleacă ramuri pentru
trunchiul cerebral şi cerebel. Artera bazilară se bifurcă în arterele cere-
brale posterioare.
Din arterele carotide interne se desprind:
• artera oftalmică, care merge în orbită;
• arterele cerebrale anterioare legate între ele prin comunicanta
anterioară;
• arterele cerebrale laterale, care prin comunicanta posterioară se
anastomozează cu
• arterele cerebrale posterioare de pe aceeaşi parte.
Se formează astfel un poligon arterial pe faţa bazală a encefalului,
numit poligonul Willis.
Din acest poligon pornesc ramuri corticale pe traiectul fisurilor,
din care pleacă ramuri pentru:
• scoarţa cerebrală şi
Artera
comunicantă
anterioară Artera cerebrală
anterioară
Artera
cerebrală
laterală
Atera (sylviană)
comunicant
ă
Artera
cerebrală
posterioară
• ramuri perforante care pă
trund în interior spre substanţa
albă. Acestea sunt artere termina
le sau cu anastomoze insuficiente
funcţional; de aceea obliterarea lor
în tromboze sau embolii duce la
ischemie şi ramolisment cerebral
în teritoriul pe care îl vasculari- Artera
Zează. cerebeloasă"
Ruptura lor în arteriosclero- superioară ze
sau hipertensiune arterială, pro- Ramun duce Artera bazilară
hemoragia cerebrală sau ic- trunchiul tuşul
hemoragie, cu consecinţe cerebrai grave: Artera
hemiplegii şi alte tulburări cerebrale, prin vertebrală
ischemie şi ramolisment cerebral.
Sângele venos se colectează de sinusurile dureimater:
• sinusul sagital superior;
• sinusul sagital inferior;
• sinusurile cavernoase;
• sinusurile pietroase;
• sinusul occipital - drept, transvers şi lateral.
Toate aceste sinusuri merg în vena jugulară internă.

311
 SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

Porţiunea periferică a sistemului nervos de relaţie este formată din

nervi şi ganglioni.
Nervii sunt de două feluri:
• nervi spinali (rahidieni);
• nervi cranieni.

NERVII SPINALI (RAHIDIENI)

Nervii spinali (rahidieni) îşi au originea în măduva spinării. Ei
constituie căile de conducere a influxului nervos spre şi de la măduva
spinării. Iau naştere prin unirea fibrelor nervoase ale rădăcinilor poste-
rioare şi anterioare, după ce au străbătut cele 3 învelişuri ale meningelui
(vezi cap. „Măduva spinării"). Unirea rădăcinilor se face înaintea in-
trării nervului în canalul intervertébral sau în orificiul de conjugare, în
drumul lor către orificiile de conjugare, trunchiurile comune ale nervilor
spinali au o direcţie oblică în jos din ce în ce mai accentuată, în aşa fel
încât în regiunea inferioară a măduvei ele sunt aproape verticale, alcă-
tuind, aşa cum s-a mai arătat, coada de cal.
La nivelul trunchiului comun, toţi nervii spinali sunt micşti. Nervii
spinali sunt foarte scurţi, deoarece imediat după ce au ieşit prin gaura
de conjugare, se împart în 4 ramuri: posterioară, anterioară, viscerală şi
meningeană.
• Ramurile posterioare ale nervilor spinali sunt mai mici şi îşi
păstrează dispoziţia matematică asemănătoare cu musculatura autohtonă a
spatelui şi cefei, pe care o inervează, precum şi a tegumentului spatelui.
Primele două ramuri posterioare sunt mai groase şi formează:
·* nervul suboccipital, nerv motor, care inervează muşchii drepţi
posteriori şi muşchii oblici ai capului;
Φ nervul occipital mare, care inervează tegumentul regiunii occipitale şi
parietale, muşchii oblic inferior, splenius şi semispinal al capului.
Celelalte ramuri posterioare se împart într-o ramură laterală, pentru
muşchii cefei şi spatelui, şi una mediană, pentru tegumentul spatelui.
• Ramurile ventrale (anterioare) sunt mai groase decât cele
dorsale şi inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai
trunchiului, membrelor superioare şi inferioare.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali, cu excepţia celor din regiu-
nea toracală, se anastomozează şi dau naştere plexurilor, în număr de
cinci, şi anume:
1. Plexul cervical - se formează prin unirea ramurilor anterioare
ale perechilor de nervi cervicali C,-C 4 . De la el pornesc anastomoze

312
 pentru nervul hipoglos (ΧΠ) Şi nervul accesor (XI). Plexul cervical
dă două felun de ramuri:
Φ ramuri profunde, care formează plexul cervical profund;
*· ramuri cutanate sau superficiale, care formează plexul
cervical superficial.
Ramurile profunde sunt motorii. Ele alcătuiesc ramurile
muscidure. La rândul lor formează:
·* ansa hipoglosului - inervează muşchii subhioidiem;
Φ nervul frenic - inervează muşchiul diafragm;
·* nervul sternocleidomastoidian - inervează muşchiul cu
aceiaşi nume:
4 nervul trapez - pentru muşchiul trapez;
4· ramuri pentru muşchii prevertebrali. Ramurile cutanate
sau superficiale sunt ramuri senzitive. Formează:
4 nervul occipital mic, care inervează tegumentul regiunii
parietale şi occipitale;
4 nervul auricular mare, pentru tegumentul pavilionului
urechii;
4 nervul transvers al gâtului, pentru tegumentul regiunii
anterioare a gâtului;
4 nervii supraclaviculari, pentru tegumentul cuprins până
la coasta a 2-a.
2. Plexul branhial. Se formează prin anastomozarea ramurilor
an
terioare ale ultimilor patru perechi de nervi spinali cervicali C,-C 8 şi
ale
primei perechi de nervi toracali T,. Prezintă o porţiune
supraclaviculară
şi o porţiune axilară.
După teritoriile inervate, nervii formaţi din plexul branhial se
grupează în:
4 nervii centurii scapulare şi ai unor muşchi respiratori;
4 nervii membrului superior, care sunt:
* nervul median;
* nervul ulnar (cubital);
» nervul musculocutanat; »
nervul cutanat al braţului; «
nervul cutanat al antebraţului;
* nervul radial.
3. Nervii intercostali. Ramurile anterioare ale nervilor spinali

l
nu
formează plexuri în regiunea toracală. Ele vor da naştere nervilor
inter
costali. Din cele 12 perechi de nervi toracali numai zece
alcătuiesc
nervii intercostali. Aceştia formează:
Φ ramuri musculare;
Φ ramuri cutanate.
313
 Teritoriul de inervaţie este muscular (muşchii intercostali şi ante-
rolaterali ai abdomenului) şi cutanat (tegumentul median şi lateral al
regiunii toracoabdominale).
4. Plexul lombar se formează prin anastomozarea ramurilor ante
rioare ale perechilor de nervi lombari l, 2. 3 şi parţial 4, precum şi
anastomoze de la perechea 12 toracală. Inervează muşchii din partea
inferioară a presei abdominale, muşchii obturatori şi muşchii coapsei
(grupele mediale), pielea porţiunii inferioare a abdomenului, a scrotului
sau a buzelor mari, pielea coapsei, a gambei şi a piciorului, pe faţa
medială.
Din acest plex se formează:
• Ramuri colaterale:
•Φ nervul iliohipogastric, la rândul său cu două ramuri:
« o ramură musculară prin care se asigură inervaţia
muşchilor laţi ai abdomenului şi dreptul abdominal;
» o ramură cutanată, care inervează pielea din regiu-
nea şoldurilor, pubiană şi a scrotului, la bărbat sau a buzelor mari, la
femeie.
Φ nervul ilioinghinal, care inervează pielea scrotului, la bărbat
sau a buzelor mari, la femeie;
* nervul femurocutanat lateral inervează pielea regiunii fesiere
şi pielea regiunii laterale a coapsei;
+ nervul genitofemural inervează pielea feţei mediale a coap-
sei şi pielea scrotului sau a buzelor mari.
• Ramuri terminale, din care se formează:
+ nervul obturator, prin care se asigură inervaţia muşchiului
obturator extern, muşchii adductor lung şi scurt, precum şi pielea din
regiunea genunchiului şi a feţei mediale a coapsei.
+ nervul femural, cel mai voluminos nerv al plexului lombar.
5. Plexul sacral se formează prin anastomoza ramurilor anterioare
ale nervilor lombari 4 şi 5 sacrali l, 2, 3. Ramurile lui formează:
Φ nervii centurii pelviene, care inervează muşchii care acţionează
asupra articulaţiei coxofemurale;
+ nervii extremităţii libere a membrului inferior;
Φ nervul cutanat femural posterior, care împreună cu nervul
fesier inferior formează nervul sciatic mic. Inervează senzitiv tegumen-
tul regiunii fesiere, perineului şi regiunii posterioare a coapsei, până la
genunchi;
4· nervul sciatic; este cel mai gros nerv din organism, deoarece
este format din toate componentele plexului.

314
 Teritoriul de inervaţie: muşchiul biceps femural, muşchiul semi-
tendinos, muşchiul semimembranos şi muşchiul adductor mare.
·* nervul tibial, inervează muşchiul triceps sural şi muşchiul
flexor lung al degetelor, muşchiul flexor al halucelui şi muşchiul tibial
posterior tegumentul regiunii postero-laterale al gambei.
6. Plexul ruşinos se formează prin anastomozarea ramurilor aute-
rioare ale celui de al IV-lea nerv sacral. Este o anexă a plexului sacral.
Conţine întreg parasimpaticul pelvian, având:
·* ramuri musculare, prin care inervează muşchii, ridicătorul
anal şi ischiococcigian;
·* ramuri viscerale, care inervează: rectul, vezica urinară, va-
ginul, muşchii bulbocavernoşl, sfincterul extern anal, pielea din regiu -
nea perianală, regiunea scrotului, buzelor mari, penisului.
7. Plexul coccigian se formează prin anastomozarea ramurilor
anterioare ale nervului sacral 5 şi ale nervului coccigian.
Ramurile lui cutanate inervează muşchiul ischiococcigian şi pielea
regiunii vârfului coccigelui şi a regiunii cuprinse între vârful acestuia şi
orificiul anal, iar ramurile viscerale intră în alcătuirea plexului hipogastric.

NERVII CRANIENI

Sunt în număr de 12 perechi, îşi au originea sau se termină, în cea mai

mare parte, în nucleu trunchiului cerebral. Au următoarele
caracteristici:
• sunt nervi perechi şi simetrici fără să păstreze o dispoziţie seg
mentară;
• pornesc din cavitatea craniană sau pătrund în aceasta;
• pentru a ieşi sau pentru a pătrunde în cavitatea craniană, prin
găurile oaselor cutiei craniene, străbat cele 3 învelişuri ale creierului
(piamater, arahnoida, duramater);
• au o origine reală reprezentată prin centrul din care pornesc
fibrele care formează nervul (pentru fibrele motorii somatice şi vegeta
tive, în trunchiul cerebral, iar pentru fibrele senzitive, în ganglionii de
pe traiectul lor), şi o origine aparentă, reprezentată prin locul pe unde
nervul părăseşte nevraxul.
După structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, cele 12 perechi
de nervi cranieni se grupează astfel:
• Nervi senzitivi formaţi numai din fibre nervoase, aferente:
• perechea I (olfactivi); perechea a Il-a (optici) şi perechea a
VIII-a (acustico vestibulari).

315
 Originea reală a acestor nervi se află:
• în neuronii din mucoasa olfactivă pentru nervii olfactivi;
• în neuronii multipolari din retină pentru nervii optici;
• în ganglionii Corti şi Scarpa pentru nervii acusticovestibulari.
Axonii acestor neuroni pătrund în encefal, iar dendritele lor sunt în
legătură cu organele de unde culeg excitaţiile (mucoasa olfactivă, retina,
organul Corti, maculele şi crestele auditive).
• Nervii motori având numai fibre aferente, sunt:
• perechea a Ill-a (oculomoton);
• perechea a IV-a (trohleari);
• · · perechea a Vl-a (abduces);
• perechea a ΧΙ-a (accesori);
• perechea a ΧΙΙ-a (hipogloşi).
Originea reală a acestor nervi se află în nucleu echivalenţi din
trunchiul cerebral.
• Nervii micşti sunt formaţi atât din fibre aferente, cât şi din fibre
eferente. Aceştia aunt:
• perechea a V-a (trigemeni);
• perechea a Vll-a (faciali);
• perechea a IX-a (glosofaringieni);
• perechea a X-a (vagi).
Originea reala a fibrelor eferente (motorii) se află în nucleu
echivalenţi din trunchiul cerebral, nuclei echivalenţi grupelor celulare
antero-interne din coloanele anterioare medulare.
Originea reală a fibrelor aferente (senzitive) se află în ganglioni
asemănători celor spinali, dar situaţi în afara sistemului nervos central,
pe traiectul nervului respectiv.
Originea aparentă este comună pentru ambele feluri de fibre.
• Perechea I - Nervii olfactivi
Sunt nervi senzoriali care conduc sensibilitatea olfactivă. Se for -
mează din axonii neuronilor bipolari de la nivelul mucoasei olfactive, în
rănirile grave ale capului sau după infecţii acute ale nasului se poate
produce pierderea mirosului (anosmia).
• Perechea a Il-a - Nervul optic
Este nerv senzorial care conduce sensibilitatea vizuală. Este alcă -
tuit din axonii neuronilor multipolari ai retinei. Pătrunde în craniu prin
orificiul optic având raporturi cu muşchii globului şi artera oftalmică.
După un traiect de aproximativ l cm, se termină la chiasma optică.

316
 • Perechea a III-a - Nervul oculomotor
Este un nerv motor. Conţine:
• fibre somatomotorii;
• fibre visceromotorii parasimpatice.
• Fibrele somatomotorii îşi au originea reală în nucleul oculomo-
torului situat în mezencefal. Acest nucleu conţine neuroni motori ale
căror fibre somatomotorii formează nervul. Nervul părăseşte trunchiul
cerebral la nivelul spaţiului interpeduncular (originea aparentă) şi pă
trunde în orbită prin fisura orbitală superioară. Inervează următorii muşchi
extrinseci ai globului ocular: muşchiul drept superior, muşchiul drept
intern, muşchiul drept inferior, muşchiul oblic inferior şi muşchiul ridi
cător al pleoapei superioare.
• Fibrele visceromotorii (preganglionare parasimatice) îşi au ori
ginea în neuronii visceromotori din nucleul accesor al nervului III situat
în mezencefal, iar cele postganglionare parasimpatice în ganglionul ci-
liar. Acestea se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale muşchiului
ciliar. asigurând inervaţia parasimpatică a musculaturii intrinseci a glo
bului ocular.
• Perechea a IV-a - Nervul trohlcar
Este nerv motor cu nucleul de origine reală în mezencefal, caudal
de nucleul nervului oculomotor. Fibrele componente se încrucişează în
totalitate pe linia mediană, apoi merg pe faţa posterioară a mezencefa-
lului, sub cei doi coliculi inferiori (originea aparentă). Este singura
pereche de nervi cranieni care are originea aparentă pe faţa posterioară
a trunchiului cerebral. Inervează muşchiul oblic superior al globului
ocular.
• Perechea a V-a - Nervul trigemen
Este un nerv mixt, deci conţine:
• fibre somatosenzitive;
• fibre somatomotorii.
Este format din două rădăcini:
• una senzitivă voluminoasă;
• una motorie redusă.
La nivelul rădăcinii senzitive se află ganglionul trigeminal (Gas-
ser) care conţine proţoneuronul pentru calea sensibilităţii extroceptive
de la nivelul feţei şi parţial al capului (partea anterioară a scalpului până
la creştet - vertex). Dendritele acestor neuroni se distribuie la periferie
prin cele 3 ramuri terminale ale nervului trigemen:
317
 • ramura oftalmică (exclusiv senzitivă) - conduce sensibilitatea
exteroceptivă de la nivelul ochiului (sclerotică, coroidă, iris, conjuncti
vă, pleoapa superioară), tegumentul frunţii până la creştet, partea dorsa
lă a nasului, parţial mucoasa nazală, mucoasa sinusului frontal.
• ramura maxilară (exclusiv senzitivă) inervează tegumentul re
giunii temporale şi malare, dinţii maxilarului, tegumentul pleoapei infe
rioare, fosele nazale şi buza superioară.
• ramura mandibulară - este mixtă.
Ganelion Casser Fibrele somato senzitive
Ramura conduc sensibilitatea:
oftalmică

Ramura
maxilară
Rădăcina • exteroceptivă - de
senzitivă la nivelul tegumentului re
giunii temporale, partea in
ferioară a obrazului, buzei
0.,. . , , inferioare, planşeului
bucal.
Rădăcina f l 5t v
Ramura motorie \ \ Ramura
mandibulară gingiilor şi dinţilor de pe
mandibulă.
• proprioceptivă - de
Nervul trigemen la nivelul muşchilor niasti-
catori (muşchi maseteri).
Fibrele somatomotorii inervează muşchii masticatori, muşchii tensor al
vălului palatului şi tensor al timpanului. Trigemenul are şi o
componentă vegetativă.
• Perechea a Vl-a - Nervul oculomotor extern (abducens)
Este nerv motor. Originea reală este reprezentată printr-un nucleu
care se află în planşeul ventriculul IV. porţiunea pontină.
Originea aparentă este în şanţul bulbo-pontin. Părăseşte cutia cra-
niană prin fisura orbitală superioară şi inervează muşchiul drept extern
al globului ocular.
• Perechea a VH-a - Nervul facial
Este format din două trunchiuri nervoase:
• nervul facial propriu-zis;
• nervul intermediar (VII bis).
• Nervul facial este nerv motor. Conţine fibre somatomotorii cu
originea reală în nucleul motor din punte. Originea aparentă este la
nivelul şanţului bulbo-pontin. Fibrele sale se distribuie la muşchii mi-
micii care dau expresia feţei şi la muşchiul scăriţei din urechea medie.

318
 Pe lângă fibrele somatomotorii nervul conţine şi fibre visceromo-
torii (preganglionare parasimpatice). Acestea îşi au originea în neuronii
visceromotori din nucleul salivator superior şi lacrimomuconazal din
punte. Fibrele postganglionare parasimpatice stimulează activitatea se-
cretorie a glandelor salivare sublinguale, submandibulare şi lacrimale.
• Nervul intermediar conţine fibre senzitivo-senzoriale. Acestea
au protonucleul în ganglionul geniculat, iar dendritele ajung la extero-
ceptorii dintr-o zonă redusă a tegumentului, din vecinătatea conductului
auditiv extern. Axonii acestor neuroni se alătură fibrelor tractului spinal
al nervului trigemen şi se termină în nucleii senzitivi ai nervului V din
bulb, ce conţin deutoneuronul căii exteroceptive pentru faţă şi cap.
Fibrele senzoriale gustative intră în alcătuirea nervilor VII, IX, X;
ele conduc sensibilitatea gustativă.
• Perechea a VHI-a - Nervul acustico-vestibular (vestibulo-
cohlear)
Este format din două grupuri de fibre:
• (a) nervul vestibular (al echilibrului), cu originea reală în
ganglionul Scarpa din urechea internă.
• (b) nervul acustic (sensibilitatea auditivă), cu origine reală în
ganglionul Corti din urechea internă.
Cei doi nervi (a şi b) se unesc formând nervul acustico-vestibular
cu originea aparentă în şanţul bulbo-pontin.
• Perechea a IX-a - Nervul glosofaringian
Este nerv mixt, având în componenţa sa:
• fibre somatomotorii;
• fibre visceromotorii (preganglionare parasimpatice);
• fibre somatosenzitive;
• fibre senzoriale gustative;
• fibre viscerosenzitive.
Fibrele motorii au originea reală în nucleul ambiguu din bulb;
fibrele senzitive, în ganglionul intracranian de la nivelul orificiului ju -
gular şi în ganglionul extracranian aflat în stânca temporalului. Originea
reală a fibrelor vegetative se află nucleul salivator inferior, din bulb.
Originea aparentă se află în şanţul retroolivar al bulbului.
Nervul glosofaringian este mixt. Inervează motor musculatura re-
giunii superioare a faringelui; senzitiv - 1/3 posterioară a mucoasei
linguale, mucoasa amigdalelor palatine, cavitatea timpanică şi trompa
auditivă; asigură inervaţia vegetativă a glandei parotide.
319
 • Perechea a X-a - Nervul vag (pneumogastric)
Este nerv mixt, cu cei mai extins teritoriu de distribuţie. Asigură
inervaţia vegetativă parasimnatică a organelor toracice, abdominale şi a
unor organe din bazin.
Are în componenţă mai multe tipuri de fibre nervoase.
• fibre somatomotorii - cu originea reală în nucleul ambiguu din
bulb. Acestea inervează muşchiul constrictor inferior al faringelui,
muşchiul corzilor vocale, muşchiul vălului palatin şi muşchiul din trei
mea superioară a esofagului.
• fibre somatosenzitive - cu originea reală în ganglionul superior,
situat la l cm în afara orificiului jugular. Fibrele centrale ale acestuia
ajung în nucleul solitar din bulb.
• fibre vegetative - originea lor reală este în nucleul dorsal al
vagului din bulb.
Originea aparentă a nervului X se află în şanţul retroolivar, sub
originea aparentă a nervului glosofaringian. De aici nervul străbate orifi-
ciul jugular, apoi regiunea cervicală, fiind cuprins în mănunchiul vasculo-
nervos al gâtului şi pătrunde în torace, având raporturi diferite în dreapta
faţă de stânga. Ambii nervi vagi (drept şi stâng) trec prin hiatul esofagian
al diafiagmului şi pătrund în abdomen, unde formează plexul gastric.
Nervul vag dă ramuri care se grupează după regiunile pe care le
străbat în:
• ramuri cervicale, care inervează: dura mater, pielea pavilionului
urechii (singura ramură cutanată a vagului), mucoasa de la rădăcina
limbii, epiglotei şi a etajelor supra- şi subglotice ale laringelui, traheea,
esofagul. De asemeni, o parte a ramurilor cervicale participă la formarea
plexului faringian şi a plexului cardic.
• ramuri toracale, ale căror fibre participă la formarea plexurilor
pulmonare (anterior şi posterior), de la care pornesc fibre în plămâni.
Tot din ramurile toracale se desprind fibre care inervează esofagul şi
pericardul.
• ramuri abdominale, care participă la formarea plexurilor gas
tric posterior şi gastric anterior. Din plexul gastric anterior se desprind
ramuri hepatice. Din plexul gastric posterior pornesc ramuri la plexul
celiac şi apoi la ficat, pancreas, splină, intestin subţire, intestin gros
(până la colonul descendent).
• Perechea a Xl-a - Nervul accesor
Este nervul motor care are două rădăcini:
• rădăcina bulbară;
• rădăcină spinală (medulară).

320
 Nervii cranieni
Perechea

Originea
Nervul Originea reală Fibre componente Distribuţia Funcţia
aparentă

1 2 3 4 5 6 7
I. Olfactiv Neuroni bipolari din Fibre senzoriale Mucoasa Sensibilitatea
(senzorial) mucoasa olfactivă olfactive olfactivă olfactivă
II. Optic Neuroni multipolari Fibre senzoriale Retină Sensibilitatea
(senzorial) din retină vizuale vizuală
III. Oculomotor Spaţiul Nucleul oculomotor Fibre Muşchi extrinseci ai Mişcările globilor
(motor) interpe- somatic din mezencefal somatomoton i globului ocular: sup., oculari în orbită
duncular Nucleul accesor drept inf., drept intern,
vegetativ parasimpatic oblic inf., ridicător al
din mezencefal pleoapei
Fibre visceromotorii Fibrele circulare ale Reflexul papilar
parasimpatice irisului şi ale fotomotor (mioză).
(preganglionare) muşchiului ciliar Reflexul de acomodare
IV. Troheal Partea pos- Nucleul din Fibre somatomotorii Muşchiul oblic Mişcările globului
(motor) terioară a T.C. mezencefal superior al ocular
sub colicului globului ocular
inferior
v. Trigemen Faţa Ganglionul Fibre somatosenzitive Inervează senzitiv Conduc sensibilitatea
(mixt) anterioară a trigeminal din ramura: oftalmică, tegumentul: feţei, exteroceptivă de la
punţii, (Gasser) maxilară, mandibulară capului, dinţii, limba nivelul capului şi feţei şi
lateral de şi conjunctiva proprioceptivă (muşchi
piramida masticatori)
pontină Nucleul motor al Fibre somatomotorii Muşchii Mişcări masticatori]
nervului V din punte pentru ramura masticatori
mandibulară (maseteri)
to

1 2 3 4 5 6 7
VI. Abduces Şanţul Nucleul motor Fibre vluşchiul drept extern Mişcările de lateralitate
(motor) bulbopontin din punte somatomotorii al globului ocular ale globilor oculari

VII. Intermediu Nucleul motor Fibre Muşchii inimici Expresia feţei

facial (mixt) din punte somatomotorii
Şanţul Nucleul salivtor Fibre Glandele salivare; Secreţia salivară şi
bulbopontin superior şi lacrimo- visceromotoni glanda lacrimală şi lacrimomuconazală
muconazal din punte parasimpatice glandele mucoasei
(preganglionare) nazale
Ganglionul Fibre senzoriale Mugurii gustativi Sensibilitate gustativă
geniculat gustative din cele 2/3
anterioare ale
mucoasei limbii
VIII. Vestibulo- Şanţul Ganglionul Fibre senzoriale Receptorii vestibular Echilibrul corpului
cohlcar bulbopontin vestibular Scarpa vestibiilare
(senzorial) Ganglionul Fibre senzoriale Receptorii auditivi Conduce impulsuri
spiral Corti auditive auditive
IX. Glosofa- Şanţul Nucleul ambiguu Fibre Muşchii faringelui Ridicarea faringelui
ringian retroolivar din bulb somatomotorii
(mixt) Nucleul salivator Fibre visceromotoni Glanda parotidă Secreţia salivară
inf. din bulb parasimpatice
(preganglionare)
Ganglionul superior Fibre Parţial tegumentul Sensibilitatea
somatosenzilive urechii externe exleroceptivă
Ganglionul inferior Fibre Zonele reflexogene Calea aferentă pentru
viscerosenzitive cardiovasculare reflexul depresor

KJ
 1

x. Vag (mixt)

XI. Accesor
(motor)

XII. Hipnglos
(motor)

după
Tmianu
Ţiplic
 • Rădăcina bulbară îşi are originea reală în nucleul ambiguu din
bulb iar originea aparentă în şanţul retroolivar sub nervul vag.
• Rădăcina spinală îşi are originea reală în substanţa cenuşie a
coloanelor anterioare ale măduvei cervicale, iar originea aparentă între
locurile de ieşire din măduvă a rădăcinilor posterioară şi anterioară a
nervului spinal de la nivelul segmentelor cervicale C 2-C5.
Fibrele rădăcinii medulare, după ieşirea din măduvă, se îndreaptă
sus prin canalul vertebral, pătrund în cutia craniană prin orificiul occi -
pital, se unesc cu fibrele rădăcinii bulbare şi formează nervul accesor.
Părăseşte apoi craniul prin gaura occipitală şi dă ramuri care se anasto-
mozează cu plexul cervical şi nervul vag.
Asigură inervaţia motorie a muşchiului sternocleidomastoidian şi a
muşchiului trapez.
• Perechea a XH-a - Nervul hipoglos
Este un nerv pur motor. Conţine, deci, numai fibre somatomotorii.
Are originea reală în nucleul hipoglosului din bulb, iar originea aparentă
în şanţul preolivar al bulbului.
Părăseşte craniul prin canalul hipoglosului şi dă ramuri pentru
muşchii limbii, ramuri care se anastomozează cu plexul cervical contri-
buind astfel şi la inervaţia musculaturii subhioidiene.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (SNV) (fig. 131) este acea componentă

a sistemului nervos care coordonează activitatea viscerală, inconştientă.
Deşi este separat periferic, la nivelul formaţiunilor nervoase su -
perioare există o strânsă îmbinare între funcţiile vegetative şi cele somatice.
Datorită acestei strânse corelări, se poate afirma că SNV, în legă-
tură cu sistemul nervos somatic are rol integrator şi coordonator al
funcţiilor viscerale.
SNV, spre deosebire de sistemul nervos somatic, inervează muşchii
netezi din pereţii organelor interne, vasele de sânge, muşchiul inimii,
precum şi glandele.
De buna funcţionare a SNV depinde activitatea normală a tuturor
organelor interne, precum şi metabolismul.
In sistemul nervos somatic, care conduce viaţa de relaţie, viteza de
conducere a impulsului nervos este de 60-120 m/sec., provocând reflexe
324
 SISTEMUL NERVOS PARASIMPATIC SISTEMUL NERVOS SIMPATIC

τι 03'
Constricţia
pupilei
Mucoasa nazală
şi palatină
Glanda lacrimală
Glanda
Stimularea submandibulară
salivaţici Glanda
superior V sublinguală
Ganglioni Glanda perotidă
cervical V Inimă
Scăderea mijlociu j Accelerarea
ttq
ritmului Ganglion j ritmului
cardiac cervical j cardiac i
inferior Dilatarea
Constricţia bronhiilor
bronhiilor Inhibarea
Stomac mişcărilor
Stimularea Pancreas şi secreţiilor
mişcărilor si ""•Ficat mcdulosu-
secreţiilor prarenală Rinichi
•\ Inhibarea
Stimularea Intestin mişcârilor '"
glicogenogenezei ""*"" şi secreţiilor

Contracţia vezicii
urinare
Stimularea
reflexelor
sexuale ,anţ ganglionar
simpatic Dilatare
a
pupilei
Inhibare
a
secreţiei
& '
Stimular
ea
secreţiei
apoase

Relaxar
ea
vezicii

Inhibar
ea
reflexel
or
sexuale
 rapide, pe când în SNV, influxul nervos circulă cu o viteză de
1-30 m/sec., reacţiile fund lente.
De asemenea, trebuie precizat că activitatea SNV are caracter con-
tinuu, producându-se atât în timp de veghe, cât şi în timpul somnului.
Anatomic şi funcţional, SNV este alcătuit din două componente:
• sistemul nervos vegetativ simpatic;
• sistemul nervos vegetativ parasimpatic.
Cele mai multe organe primesc o inervaţie vegetativă dublă şi
antagonică. De exemplu, mima are inervaţie simpatica, cu efecte stimu-
latoare asupra proprietăţilor fundamentale ale ei, cât şi inervaţie para-
simpatică, cu efecte inhibitoare.
Deci, în majoritatea cazurilor, cele două componente vegetative
acţionează complementar, în sensul că stimularea unui segment vegeta-
tiv este însoţită de diminuarea activităţii celuilalt.
Sunt organe (glandele salivare) în care simpaticul şi parasimpaticul
exercită efecte de acelaşi tip (stimulatoare).

Structura sistemului nervos vegetativ

SNV este organizat, structural la fel ca cel somatic. Prezintă:
• terminaţii receptoare viscerale;
• căi aferente specifice;
• centri de integrare situaţi la diferite niveluri ale nevraxului·;
• căi aferente către efectorii viscerali (fibre musculare netede şi
celule glandulare).
Activitatea funcţională a SNV are la bază actul reflex, al cărui
suport anatomic este arcul reflex constituit din formaţiunile structurale
prezentate mai sus.
• Componenta aferentă vegetativă este alcătuită din numeroase
terminaţii receptive din viscere şi vase ai căror neuroni de origine se
află în ganglionii spinali de pe rădăcina posterioară a nervilor spinali şi
în ganglionii omologi ai nervilor cranieni VII, IX şi X.
In funcţie de natura agentului care le stimulează se numesc baro-
receptori, osmoreceptori, chemoreceptori.
Durerea viscerală are receptori specifici - terminaţii nervoase libe-
re - prezenţi în număr redus în pereţii viscerelor, fapt ce explică
dificultăţile de localizare. De asemeni, stimulii care declanşează durerea
viscerală se deosebesc de cei somatici, fiind reprezentaţi la nivelul vis-
cerelor de distensia sau contracţia acestora.
326
 Fibrele aferente vegetative ajung în sistemul nervos central prin
nervii vegetativi. Impulsurile provenite de la nivelul viscerelor sunt trans-
mise ascendent prin căi nespecifice, ca şi prin cele ale sensibilităţii
somatice, prin tracturile spinotalamice ajungând la nivelul hipotalamu-
sului, talamusului şi de aici, la sistemul limbic şi chiar în anumite arii
corticale.
• Centrii nevraxului, care coordonează activitatea viscerală, se
află la diferite niveluri, de la măduvă până la scoarţa cerebrală.
O importanţă deosebită s-a acordat hipotalamusului, considerat
centrul superior de integrare a stimulilor viscerali.
• Componenta eferentă (fig. 132), atât simpatică cât şi parasim-
patică, se realizează prin doi neuroni.
• primul neuron, denumit neuron preganglionar se află în ne-
vrax, la nivelul:
• coloanei medulare toracolombare (C ST,-L3), pentru simpatic;
• segmentelor bulbomezencefalice şi coloanei medulare (S 2-S4),
pentru parasimpatic.
Pentru fibrele simpatice, axomi nucleilor preganglionari sunt fibre
mielinice mai scurte atunci când fac sinapsă în ganglionii latero-vertebrali.

Calea simpatică Calea parasimpatică

Neuron
Neuron preganglionar
preganglionar (situat în trunchiul cerebral
Sinapsă
(situat în M.S. sau M.S. sacrală S-j-S4)
colinergică
toraco-lombară Se face sinapsă
T,-L cu un nr. limitat
de neuroni, deci
Sinapsă acţiunile lui sunt
colinergică limitate şi discrete
(sinapsa se face •Neuron
pe y.6 postganglionar
30
neuroni, Secţiune în
deci intestin
efectele Organ efector
sunt (mediator chimic -
difuze) acetilcolina)

Fig.
132. -
Căi vegetative eferenle.
Organ efector 32
(mediatorul chimic
este adrenalina sau
7
noradrenalina)
Fibrele parasimpatice sunt lungi şi fac sinapsă în ganglionii situaţi în
apropiere de structurile inervate (ganglioni previscerali) sau chiar în
pereţii acestora (neuronii intramurali).
• al doilea neuron, denumit neuron postganglionar, are fibre subţiri,
amielinice şi scurte pentru parasimpatic, şi lungi în cazul simpaticului.
Ele se distribuie organelor efectoare, influenţând tonusul fibrelor
musculare netede şi activitatea secretoare a diverselor glande. Aceste
efecte se datoresc eliberării unor mediatori chimici specifici la nivelul
zonelor de contact cu fibrele musculare netede sau cu celulele glandulare.
Aceşti mediatori sunt:
• adrenalina şi noradrenalina, pentru fibrele postganglionare simpatice.
• acetilcolina, în cazul fibrelor postganglionare parasimpatice.

SISTEMUL VEGETATIV SIMPATIC

Sistemul vegetativ simpatic (fig. 131) are o porţiune centrală şi

una periferică.
• Porţiunea centrală se află în coarnele laterale din măduva to-
raco-lombară. începe de la ultimul segment al măduvei cervicale (C 8) şi
se întinde până la al doilea sau al treilea segment lombar (L 2 sau L3).
• Porţiunea periferică este reprezentată prin 2 lanţuri de ganglio
ni, aşezaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, care se întind de
la baza craniului până la coccis (C,-S 5 ), formând laturile simpatice
paravertebrale. De asemenea, este reprezentată prin nervii simpatici,
care pornesc din aceşti ganglioni şi ajung la diferite organe.
Ganglionii lanţurilor simpatice sunt legaţi de nervi spinali, prin
ramuri comunicante, iar între ei, prin ramuri interganglionare.
Ramurile comunicante sunt de două feluri:
• comunicante albe (fibre preganglionare simpatice mielinice);
• comunicante cenuşii (fibre postganglionare simpatice amielinice).
Calea simpatică de la măduva spinării până la orice organ este
alcătuită din doi neuroni motori (visceromotori).
Corpul celular al primul neuron se găseşte în coarnele laterale din
măduvă, iar corpul celular al celui de-al doilea neuron se găseşte în unul
din ganglionii simpatici vertebrali, paravertebrali sau intramurali.
O fibră preganglionară simpatică care porneşte de la primul neu-
ron, după ce pătrunde în ganglionul corespunzător al lanţului vertebral,
prin ramura comunicantă albă, poate să ia una din următoarele căi:
• face sinapsă cu celulele ganglionului paravertebral în care a
pătruns;

328
 • trece în sus sau în jos în lanţul paravertebral şi face sinapsă cu
celulele unuia din ganglionii situaţi mai sus sau mai jos faţă de nivelul
segmentului din care provine;
• traversează ganglionul lanţului simpatic paravertebral, fără să se
oprească şi se termină, fie la neuronii unui ganglion paravertebral, fie
într-un ganglion intramural.
Cele două lanţuri simpatice paravertebrale sunt alcătuite din
22-24 perechi de ganglioni care se află în strânsă legătură cu corpurile
vertebrale şi repartizaţi pe regiuni, astfel:
• 3 perechi de ganglioni cervicali. Fibrele care pornesc din aceşti
ganglioni formează plexuri care transmit impulsuri efectoare pentru
vasomotricitatea, secreţia sudorală şi inervarea muşchilor firelor de păr
din regiunea capului, a feţei şi a membrelor superioare. De asemenea,
formează plexuri pentru inimă, glandele lacrimale, glandele salivare,
glanda tiroidă şi glandele paratiroide.
• 10-12 perechi de ganglioni toracali. Prima pereche de ganglioni
toracali se uneşte, de obicei, cu ganglionii cervicali inferiori, alcătuind
ganglionii stelaţi. Din primii cinci nervi intercostali pornesc fibre pre-
ganglionare, prin ramurile comunicante albe, la ganglionii corespun
zători, unde fac sinapsă cu celulele nervoase de aici.
• Fibrele postganglionare care pleacă de la ganglionii toracali
formează, la nivelul toracelui, ramuri toracale, care dau naştere următoa
relor plexuri: cardiac, pulmonar şi esofagian.
• Fibrele preganglionare, care pornesc din ceilalţi nervi intercos
tali (5-12) la ganglionii toracali, formează la nivelul abdomenului ra
muri abdominale, care dau naştere nervilor splanhnici; marele splanhnic
şi micul splanhnic. Fibrele preganglionare care alcătuiesc nervii splanh
nici fac sinapsă în ganglionii semilunari (celiaci).
Ganglionii semilunari (celiaci) sunt doi ganglioni voluminoşi, denu-
miţi şi „creierul abdomenului". De la ei pornesc fibre nervoase simpa -
tice şi parasimpatice în toate direcţiile, încrucişându-se şi împletindu-se
între ele, formând cel mai mare plex abdominal. Din cauza vastei lui
răspândiri radiare, i s-a dat numele de plex solar (celiac); de-a lungul
arterelor se formează plexurile secundare: gastric, splenic, hepatic, su-
prarenal, renal şi mezentenc superior, ale căror fibre îşi au originea în
plexul solar.
Plexul mezenteric superior înconjoară artera cu acelaşi nume. Fi-
brele care pornesc din el inervează pancreasul, intestinul subţire şi in-
testinul gros, până la colonul descendent.
329
 Sub plexul mezenteric superior şi în legătură cu el, se află plexul
aortic (plexul intermezenteric), din care se formează secundar, plexul
spermatic sau plexul ovarian, care trimite fibre vegetative glandelor
genitale (testicul sau ovar).
Plexul aortic se leagă în jos cu plexul mezenteric inferior, care
înconjură artera mezenterică inferioara. De la el pornesc impulsuri sim-
patice la colonul descendent, colonul sigmoid şi rect.
β 4-5 perechi de ganglioni lombari. Fibrele preganglionare por-
nesc de la nivelul măduvei lombare şi ajung la ganglionii lombari pa-
ravertebrali. Ramurile comunicante cenuşii pleacă de la fiecare ganglion
simpatic la nervul lombar (spinal) respectiv.
• 4-5 perechi de ganglioni sacrali. Aceşti ganglioni sunt aşezaţi
de o parte şi de alta a rectului. Ganglionii acestei porţiuni nu primesc
direct fibre preganglionare de la măduva lombară, prin ramurile comu
nicante albe, ci prin ramurile interganglionare.
De la ei pleacă ramuri comunicante cenuşii pentru nervii spinali
sacrali şi ramuri arteriale care formează plexul hipogastric superior
(plexul iliac). E! se află la bifurcaţia aortei şi trimite impulsuri simpa -
tice la colonul sigmoid, rect şi vezică.
Plexul hipogastric superior dă naştere, de o parte şi de alta a rec -
tului, la două plexuri hipogastrice inferioare (plexuri pelviene), care
sunt alcătuite din fibre simpatice şi parashnpatice.
De la plexurile hipogastrice inferioare se formează plexurile se-
cundare: hemoroidal, vezical, utérin, vaginal şi prostatic ale căror fibre
merg la viscerele pelviene.

Rolul sistemului simpatic

Sistemul nervos vegetativ simpatic exercită acţiuni diferite asupra

organelor:
• intensifică şi accelerează contracţiile inimii;
• produce constricţia vaselor cutanate, ale glandelor salivare, ce
rebrale, ale viscerelor abdominale şi pelviene, ale organelor genitale
externe.
• produce dilataţia vaselor coronare, musculare şi a vaselor mu
coasei bucale;
• produce constricţia vaselor sanguine pulmonare;
• dilată pupila;
• relaxează muşchiul ciliar;
• contractă muşchii netezi ai orbitei;

330
 • produce dilataţia bronhiilor;,
• provoacă secreţia glandelor sudoripare şi sebacee;
• produce glicogenoliza;
• produce secreţia medulosuprarenalei;
• contractă muşchii netezi ai pielii, al trigonului vezical şi al sfinc-
terului intern, precum şi al uterului gravid;
• inhibă muşchiul neted al intestinului subţire, al intestinului gros,
al peretelui vezicii şi al uterului negravid;
• contractă sau inhibă muşchii netezi ai pereţilor stomacali.
Rolul important al simpaticului se evidenţiază în special în situaţii
neobişnuite, periculoase, când pune în condiţii optime organismul pen -
tru „fugă sau luptă". Extirparea totală a lanţului simpatic paravertebral
permite supravieţuirea doar în condiţiile unui mediu cu constante puţin
variabile, dar nu mai poate fi realizată adaptarea la condiţii variabile şi,
în special, la frig.

SISTEMUL NERVOS PARASIMPATIC

Sistemul nervos parasimpatic (fig. 131) exercită acţiuni mari dis-

crete, dar mult mai extinse comparativ cu cele ale simpaticului, interve-
nind în reglarea activităţii vegetative în condiţii obişnuite de viaţă, în
majoritatea cazurilor, acţiunea parasimpaticului este opusă mervaţiei sim-
patice.
Acţiunea diferită a acestor două feluri de fibre se datorează naturii
diferite a mediatorilor lor chimici.
Se numeşte parasimpatic pentru faptul că se află lângă sistemul
simpatic („para" = „lângă").
Ca şi sistemul simpatic, parasimpaticul are o parte centrală, re-
prezentată prin nuclei vegetativi, care se află la nivelul sistemului ner -
vos central, şi o parte periferică, reprezentată prin ganglioni şi fibre
nervoase, dispuse în afara sistemului nervos central.
Spre deosebire de sistemul simpatic, la cel parasimpatic ganglionii
se află în imediata vecinătate a organelor, în plexurile acestora (ganglio-
nii prevertebrali) sau chiar în pereţii acestora (ganglionii intramurali)
(fig- 132).
Sistemul nervos parasimpatic are originea în trunchiul cerebral
(parasimpaticul cranian) şi în nevraxul sacrât (S2-S4) - parasimpaticul
sacrât.

331
 Neuronii preganglionari ai parasimpaticului cranian se găsesc în
centrii vegetativi ai trunchiului cerebral, în vecinătatea nucleilor de
origine a unor nervi cranieni şi axonii lor intră în constituţia acestor
nervi (III, VII, IX, X). Astfel, fibrele din nucleul oculomotorului, din
nucleu lacrimal, salivator superior (din punte) şi din nucleul salivator
inferior (din bulb) merg prin nervii III, VII, IX, asigurând inervaţia
parasimpatică a musculaturii irisului, corpilor ciliari, glandelor lacrima -
le şi salivare.
De asemenea, în bulb se află nucleul dorsal al vagului, de unde
pleacă cel mai important contingent de fibre parasimpatice, constituind
nervii pneumogastrici sau vagi (X), care asigură inervaţia parasimpatică
a organelor toracice şi abdominale: inima, bronhiile, plămânii, esofagul,
stomacul, intestinul subţire, colonul ascendent şi transvers, ficatul, pan-
creasul, splina, rinichii şi suprarenalele.
Spre deosebire de ceilalţi nervi parasimpatici (III. VII, IX), fibrele
parasimpatice preganglionare ale vagului se termină chiar în pereţii
organelor inervate. Nervul vag, după ce a format nervul laringelui infe-
rior (recurent), rămâne numai cu constituţie vegetativă.
Neuronii parasimpaticului sacrât se găsesc în segmentele medulare
S2-S4. Axonii acestor neuroni formează nervii pelvici, care inervează
segmentele terminale ale tubului digestiv, organele genitale interne şi
vezica urinară.

Rolul sistemului parasimpatic

Sistemul parasimpatic exercită asupra organelor acţiuni contrarii
simpaticului, astfel:
• inhibă mişcările inimii;
• produce contracţia vaselor coronare;
• produce dilataţia vaselor sanguine ale glandelor salivare, cere
brale şi ale organelor genitale externe.
• produce dilataţia şi constricţia vaselor pulmonare, ca şi simpa
ticul;
• micşorează pupila, prin contracţia muşchilor circulari (sfincteri)
ai irisului;
• contractă muşchiul ciliar;
• produce constricţia bronhiilor;
• provoacă secreţia glandelor salivare şi gastrice;
• provoacă secreţia sucului pancreatic şi a insulinei;
• produce mişcările intestinului subţire şi ale intestinului gros;
332
 • contractă muşchii din pereţii stomacului;
• contractă muşchii din pereţii vezicii;
• inhibă muşchii din trigonul vezical şi sfmcterul vezicii;
• nu are nici o acţiune asupra uterului gravid sau negravid.
Sistemul nervos vegetativ conduce, sub controlul centrilor din sis-
temul nervos central şi al scoarţei cerebrale, procesele care, în mod
normal, se află în afara controlului voluntar.
Prin activitatea sa variată, sistemul nervos vegetativ exercită
menţinerea constantei mediului intern şi reglarea funcţiilor organelor
interne.
 Capitolul XIII

Analizatorii
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a
recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii specifice, excitaţiile adecvate
primite din mediul intern sau extern.
Astfel, ei contribuie la integrarea organismului în mediul încon-
jurător şi coordonarea armonioasă a activităţii organelor interne.
Orice analizator este alcătuit din:
• un segment periferic (receptor);
• un segment intermediar (de conducere);
• un segment central (de integrare corticală).
» Segmentul periferic (receptorul) diferă ca structură de la un
analizator la altul. Receptorii sunt reprezentaţi de terminaţii neuronale
dendritice sau celule epiteliale specializate care transformă diferitele
forme de energie ale agenţilor din mediu intern sau extern în potenţiale
de acţiune.
A. După teritoriul de recepţie se clasifică în:
• exteroceptori;
• interoceptori (visceroceptori);
• proprioceptori.
Exteroceptorii recepţionează stimulii din mediul extern. Ei se
împart în:
• receptori de contact - tactili
- gustativi
• receptori de distanţă - vizuali
(telereceptori) - auditivi
- olfactivi
Interoceptorii (visceroceptorii) percep modificările biochimice
survenite în diferite organe. Sunt localizaţi în pereţii organelor interne
şi în pleură, pericard, peritoneu.

334
 Proprioceptorii recepţionează excitanţii sau stimulii din muşchi,
tendoane, capsule articulare, ligamente şi vase de sânge.
B. După natura excitanţilor receptorii se împart în:
• termoreceptori - înregistrează diferenţele de tempera
tură existente între mediul înconjurător şi organism;
• mecanoreceptori - recepţionează excitanţii sau stimulii
provocaţi ele atingerea, presiunea, lovirea şi distensia diferitelor structuri.
• algoreceptori - recepţionează orice fel de excitant sau
stimul de natură fizică sau chimică, capabil să producă dureri (excitanţi
nociceptivi). Aceşti receptori nu au o structură morfologică specifică.
• chemoreceptori - înregistrează excitaţiile sau stimulii
determinaţi de anumite substanţe chimice străine organismului sau pro
prii acestuia, dar a căror concentraţie este modificată.
• fotoreceptori - recepţionează radiaţiile luminoase. Sunt
reprezentaţi de retină, pătura internă a globului ocular.
• Segmentul intermediar (calea de conducere) este alcătuit din
căile nervoase care conduc influxul nervos de la receptor la centrii
nervoşi.
El reprezintă un adevărat canal de transmisie a mesajelor piovcnite
din mediul extern sau intern la centrii nervoşi de integrare.
• Segmentul central este reprezentat de zonele din scoarţa cere
brală care analizează şi în acelaşi timp sintetizează stimulii culeşi de la
receptori, pe care îi transformă în senzaţii specifice.

Excitanţi

^ fe
SP SI SC
RECEPŢIE TRANSMISIE INTEGRARE
CORTICALĂ

Sistemul nervos central, în special scoarţa cerebrală, este în perma -

nenţă informat asupra modificărilor care survin în mediul intern sau cel
extern. Pe baza acestor informaţii se elaborează comenzi care au ca
rezultate reacţia imediată a organismului la condiţiile modificate ale
mediului extern si coordonarea armonioasă a activităţii organelor interne.

335
 ANALIZATORUL VIZUAL

Vederea are rol important în viaţa organismelor superioare prin

cantitatea foarte mare de informaţii recepţionate din mediul extern. Prin
conţinutul lor, aceste informaţii contribuie la adaptarea în mediul de
viaţă, la menţinerea echilibrului, în orientarea spaţială.
Pentru realizarea văzului, în afara celor trei segmente comune tutu-
ror analizatorilor (periferic, intermediar, central), s-a dezvoltat în cursul
evoluţiei un aparat optic, capabil să proiecteze imaginile asupra recep-
torilor vizuali retinieni.
Analizatorul vizual este alcătuit din:
A. Globul ocular, la nivelul căruia se găsesc receptorii sensibili la
cantitatea şi calitatea undelor luminoase;
B. Căile de transmitere a informaţiilor;
C. Zonele de proiecţie corticală, unde se face analiza şi integrarea
sintezei informaţiilor.
A. Globul ocular (fig. 133) este situat în orbită. Are formă aproxi-
mativ sferică cu partea anterioară mai puţin curbată. Prezintă doi poli.
unul anterior care corespunde centrului curburii anterioare şi altul pos-
terior, care corespunde centrului curburii posterioare. Linia care trece
prin cei doi poli, numită axa optică, este tocmai axul anteroposterior.
Spaţiul ocular este umplut cu ţesut conjunctiv gras, în care se găsesc
vasele, nervii şi muşchii ochiului.

Ora

Sclerotic
ă
Pata galbenă
cu fovea centralist
serata
Muşchiul
ciliar
Procese
ciliare
Zonula
Nerv optic
ciliară
(zinn)
,.v '
Iris
Margine
pupilară
iris
Cornée
—^ Tunicile ciobului ocular.
Cameră anterioară
Cristalin

Cameră posterioară
Limbul corneean
Conjunctiva bulbară
Conjunctiva
palpebrală
_.
Pleoapa inferioară
Fia. 133. -
336
 Globul ocular este alcătuit din:
a) mai multe învelişuri;
b) un sistem receptor;
c) un aparat optic.
a) învelişurile globului ocular se suprapun şi, dinspre exterior
spre interior, sunt:
• sclerotica;
• coroida;
• retina.
• Sclerotica (membrana albicans) este o membrană fibroasă, de
culoarea albă-sidefie, dură, opacă şi inextensibilă. Formează un înveliş
protector al globului ocular. Datorită acestei structuri nu poate fi stră
bătută de radiaţiile luminoase. La polul posterior al ochiului este per
forată, permiţând trecerea nervului optic.
La nivelul polului anterior ocular devine transparentă şi se numeşte
cornée. Corneea, spre deosebire de sclerotica, poate fi străbătută de
radiaţiile luminoase. Are forma unui segment de sferă a cărui rază de
curbură nu este perfect regulată: în diametrul orizontal, raza de curbură
este ceva mai mare decât în cel vertical.
Corneea formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiu-
lui, aflându-se în contact cu umoarea apoasă. Corneea are rol dublu:
• protejează formaţiunile situate posterior ei;
• lasă să pătrundă în globul ocular radiaţiile luminoase.
• Coroida — tunica mijlocie. Este o membrană vascularizată şi
bogată în celule pigmentare. Căptuşeşte jumătatea posterioară a sclero-
ticii. Prezintă la polul posterior al globului ocular cu orificiu - locul de
trecere al nervului optic.
Coroida asigură nutriţia mediilor transparente ale globului ocular
prin lichid interstitial de inhibiţie. Prin vasele ei, hrăneşte celulele reti-
niene, iar prin celulele pigmentare pe care le conţine, contribuie la for -
marea camerei obscure.
Spre partea anterioară coroida se îngroaşă constituind corpul ci-
liar, format din procesele ciliare, alcătuite din 70-80 de ghemuri vas-
culare, şi muşchiul ciliar, constituit din fibre musculare netede cu
dispoziţie radiară şi circulară (fig. 132). Procesele ciliare secretă umoa-
rea apoasă, lichid care hrăneşte ţesuturile lipsite de vase ale ochiului
(corneea şi cristalinul). Muşchiul ciliar intervine în acomodarea vizuală
la distanţă.
La partea anterioară a coroidei, sub cornée, se află irisul, care
prezintă central o deschidere numită pupilă. Irisul este bine vizibil prin
transparenţa corneei. Faţa anterioară a irisului priveşte spre cornée. Ea
are o anumită coloraţie dată de pigmentul irian, cu nuanţe între brun şi
337
negru. Lipsa sau cantitatea redusă a acestui pigment generează albinis-
mul şi respectiv culoarea verde sau albastru.
La nivelul irisului se găsesc muşchii radiari şi circulari prin con-
tracţia cărora se poate regla diametrul pupilei.
Contracţia fibrelor circulare micşorează diametrul pupilei, iar
contracţia celor radiare măreşte diametrul acesteia.
Micşorarea diametrului pupilar (mioză) şi creşterea lui (midriază)
permite o dozare a cantităţii de radiaţii luminoase ce pătrund în interio -
rul ochiului.
• Retina - tunica internă a globului ocular şi sediul sistemului
receptor.
b) Sistemul receptor al globului ocular este constituit din retină,
care acoperă 2/3 posterioare ale coroidei. Este tunica nervoasă. Cuprin-
de celule fotosensibile care transformă excitaţiile luminoase în influxuri
nervoase specifice. La interior vine în contact cu corpul vitros, unul din
Coroida mediile réfringente aie
Strat ochiului. Fata externă
CI pigmentat vine în contact cu co-
| U ------Celule cu roida.
basîonaşe La polul poste-
Celule cu rior al ochiului, pe
conuri axul antero-posterior,
există pe retină pata
galbenă (macula Iu-
ţea), cu o depresiune
h Neuroni bipolari centrală numită fo-
atoneuronul veea centralis, consi-
tău optice) derată zona de acuitate
vizuală maximă.
Retina, structu-
Neuroni
ral, este alcătuită din
nultipolari 10 straturi celulare.
(deutoneuronul Funcţional, sunt impor-
căii optice) tante 3 straturi celula-
Ner re (fig. 134).
v
• Stratul extern, situat
sub coroidă, este format
din celule pigmentare,
Fig. 134. - Retina - structură microscopică. care produc şi Pig-
338
 menţii fotochimici. Celulele acestui strat trimit prelungiri în jurul lor
celulelor receptoare retiniene, formând o cameră obscură în jurul lor.
• Stratul celulelor fotoreceptoare, care sunt reprezentate prin
două tipuri: celulele cu conuri şi celulele cu bastonaşe (fig. 134),
denumite astfel după forma conică sau cilindrică a segmentului extern.
• Celulele cu bastonaş sunt foarte sensibile la lumină, fiind
receptorii vederii nocturne. Nu pot furniza detalii asupra obiectelor şi
culorii lor. Numărul lor este de 125-130 milioane, în segmentul lor
extern se află un şir de discuri suprapuse (ca monedele într-un fişic) în
care se află o substanţă de natură proteică - scotopsina. Scotopsina
împreună cu un pigment numit retinen constituie rodopsina (purpurul
retinian), substanţa fotosensibilă a acestor celule. Aceste celule predo
mină la periferia retinei.
• Celulele cu conuri au pragul de sensibilitate mult mai ridicat
şi o acuitate mai mare. Răspund de vederea în lumină puternică şi de
perceperea culorii obiectelor. Conţin în segmentul periferic iodopsină -
substanţă fotosensibilă. Sunt în număr de 5-7 milioane. Predomină la
nivelul polului posterior al ochiului, în pata galbenă şi exclusiv în cen
trul acesteia, foveea centralis.
• Stratul format din celule bipolare şi ganglionare, care repre
zintă neuronii de ordinul 2 şi 3 şi care stabilesc cu celulele fotosensibile
legături sinaptice complexe.
c) Aparatul optic al globului ocular. Are rol de a focaliza pe
retină razele luminoase, a produce o imagine reală, redusă şi inversată
a obiectelor.
Este alcătuit din următoarele medii réfringente:
• Corneea - transparentă, avasculară, bogat inervată. Prezintă o
reţea de terminaţii nervoase libere, sensibile la durere, presiune, tact,
cald şi rece.
• Umoarea apoasă - conţinută în camera anterioară a ochiului
situată între cornée şi cristalin. Este un lichid incolor, perfect transpa
rent. Este produsă de procesele ciliare şi drenată permanent în sistemul
venos al globului ocular.
Umoarea apoasă este principalul transportor al substanţei nutritive
şi plastice necesare cristalinului şi corneei. De ea depinde presiunea
intraoculară. în mod normal, presiunea intraoculară este de 15-20 mm
Hg. Această presiune este condiţionată de circulaţia umorii apoase care,
aşa cum s-a arătat, este secretată continuu de procesele ciliare.
între producţia şi resorbţia umorii apoase există un echilibru care
menţine constantă presiunea intraoculară. Atunci când creşte rezistenţa

339
 pe căile de resorbţie a umorii apoase, creşte presiunea intraoculară (glau-
com).
• Cristalinul - este organul cel mai important al aparatului optic.
Are forma unei lentile biconvexe şi este situat înapoia irisului. Este
înconjurat de o capsulă conjunctivă numită cristaloidă. La persoanele
tinere cristaloidă este foarte elastică.
La periferie, cristalinul se leagă de muşchiul ciliar prin ligamentul
suspensor. Cristalinul împreună cu ligamentul suspensor constituie un
perete despărţitor care separă camera anterioară (cuprinsă între cristalin
şi cornée) de camera posterioară (cuprinsă între cristalin şi retină).
• Umoarea apoasă (corp vitros) se află în camera posterioară a
globului ocular, pe care o umple. Este o substanţă transparentă, cu as
pect gelatinos. Pe lângă rolul de mediu réfringent, contribuie şi la
menţinerea formei globului ocular.

Organele anexe ale globului ocular

Se împart în două categorii:
• de protecţie;
• de mişcare.
• Organele anexe de protecţie sunt reprezentate prin sprâncene,
pleoape, conjunctivă, aparat lacrimal.
• Sprâncenele împiedică transpiraţia să ajungă în ochi.
• Pleoapele (superioară şi inferioară) sunt pliuri tegumentare,
cu un schelet fibro-elastic şi acoperite de muşchiul orbicular al pleoa
pelor, cu rol în ridicarea şi coborârea acestora. Pe marginile pleoapelor
se află genele, care reţin particulele de praf. La baza genelor se află
glande sebacee modificate, care secretă o grăsime ce le unge.
• Conjunctiva (membrana subţire) căptuşeşte faţa internă a
pleoapelor şi faţa anterioară a globului ocular până la periferia corneei,
unde se continuă cu epiteliul acesteia.
• Aparatul lacrimal (fig. 135) este alcătuit din glanda lacrimală
(tubuloacinoasă), situată în partea superioară şi laterală a orbitei, şi căile
lacrimale.
Lacrimile secretate de glanda lacrimală, eliminate prin canalicule
pe suprafaţa globului ocular, menţin prin mişcarea pleoapelor, umidita-
tea conjunctivei, a corneei şi transpiraţia acesteia.
In lipsa vitaminei A, secreţia lacrimală insuficientă usucă conjunc-
tiva, opacizează corneea, manifestări ce caracterizează xeroftalmia.

340
 Muşchiul
drept medial

Muşchiul f
oblic superior

Muşchiul
drept superior

Muşchiul
Muşchiul drept lateral
oblic inferior

(, Muşchiul î
V drept inferior

Sinus maxilar

Canalicul
lacrimal

Sac lacrimal

Glandă
lacrimală

Fig. 135. - Muşchii globului ocular şi aparatul lacrimal.

Căile lacrimale, reprezentate prin două canale lacrimale, câte unul

în grosimea fiecărei pleoape, conduc produsul secretat în sacul lacrimal,
iar de aici, prin alt canal, în fosele nazale.
• Organele anexe de mişcare ale globului ocular sunt reprezen-
tate prin muşchii extrinseci ai globului ocular.

341
 • Patru sunt muşchi drepţi (drept superior, drept inferior, drept
extern, drept intern); se insera cu un capăt de sclerotică, iar cu al doilea
capăt, pe un inel fibros, situat în fundul orbitei.
• Doi muşchi oblici (oblic superior şi oblic inferior) se prind cu
un capăt pe sclerotică şi cu celălalt capăt pe oasele orbitei.
Mişcările globilor oculari sunt conjugate, rezultat al conlucrării
muşchilor oculari, bilateral. Mişcările executate de globii oculari, după
modalitatea de control se clasifică în:
• mişcări reflexe, comandate de nuclei motori ai nervilor oculo-
moton III, IV, VI.
• mişcări voluntare, aflate sub controlul ariei corticale 8 din locul
frontal.
• mişcări automate, aflate sub dependenţa unor arii din lobul
occipital.
B. Căile de transmitere a informaţiilor (segmentul intermediar)
Segmentul intermediar (fig. 136) este reprezentat prin calea optică,
alcătuită din înlănţuirea a 3 neuroni:
• protoneuronul - reprezentat de neuronul bipolar situat în retină.
• deutoneuronul - reprezentat de neuronul multipolar situat tot în
Glob ocular retină. Axonii neuronilor
Retină Retină (aria multipolari intră în alcă-
(aria temporală) nazală)
Fascicul nazal al
tuirea nervului optic.
nervului optic
Fascicul temporal
al nervului optic
• al treilea neuron
Chiasmă se află în corpul genicu-
optică lat lateral din metatala-
Tract optic mus.

culat lateral

Celulele bipolare _Corp^gem-

(protoneuronul căii) sunt situate sub stratul
celulelor receptoare. Prin prelungirile lor
periferice, celulele bipolare fac sinapsă cu
mai multe celule cu conuri sau cu basto-
naşe sau cu ambele, realizând deci, o
amplă con--Aria sensibilităţii vergenţă a
impulsurilor.
vizuale (encefal)

Fig. 136. - Căile aplice. ale

Prelungirile centrale
mai multor celule
342
 bipolare fac sinapsă cu dendritele unei singure celule ganglionare mul-
tipolare (deutoneuronul căii), realizându-se o nouă convergenţă. Excepţie
fac celulele cu conuri din foveea centralis, care fac sinapsă fiecare cu o
singură celulă bipolară şi aceasta cu un singur neuron multipolar (fig. 134).
Axonii neuronilor ganglionari converg şi formează nervul optic,
care părăseşte ochiul, împreună cu vasele retiniene, printr-o zonă mică
în care nu există receptori - pata oarbă.
Cei doi nervi optici (drept şi stâng), după ce părăsesc orbita, intră
în cutia craniană, se apropie iar fibrele lor se comportă astfel:
• cele provenite din partea internă a retinei, nazală, se încrucişează
şi formează chiasma optică, apoi trec în tractul optic opus (fig. 136);
• cele provenite din partea externă a retinei, temporală, nu se
încrucişează şi trec direct în tractul optic de aceeaşi parte (fig. 136).
Prin tract optic se înţelege porţiunea cuprinsă între chiasma optică
şi corpul geniculat lateral, unde se face sinapsă cu cel de al 3-lea neu-
ron. Fiecare tract conţine fibre mai numeroase, provenite de la retina de
aceeaşi parte şi fibre mai puţine, de la retina din partea opusă.
Tractul optic dă colaterale şi nucleilor mezencefalici, unde fac si-
napsă fibrele prin care se realizează reflexul pupilar, care reglează can-
titatea de lumină ce ajunge pe retină.
Axonii celui de al 3-lea neuron conduc informaţiile de la retină în
lobul occipital al scoarţei cerebrale, care reprezintă segmentul central.
C. Segmentul central (zona de proiecţie corticală). Se află pe
faţa medială a lobului occipital în jurul scizurii calcarine. Este reprezen-
tat prin aria vizuală primară 17, unde se termină radiaţiile optice şi unde
au loc analiza şi sinteza impulsurilor nervoase (excitaţia declanşată de
stimulii luminoşi se transformă în senzaţie vizuală).
Ariile 18 şi 19, situate superior şi inferior ariei 17, participă la
organizarea conştientă a imaginii.
Distrugerea ariei 17 bilateral, determină dispariţia senzaţiilor vi-
zuale = anopsie.
Distrugerea ariilor 18 şi 19 are ca urmare imposibilitatea de a
recunoaşte obiectul pe care îl vede = agnozie vizuală. Stimularea aces-
tei zone la om conduce la halucinaţii vizuale.

Fiziologia vederii
Imaginea se formează pe retină la fel ca în camera obscură a unui
aparat fotografic.
Sub acţiunea radiaţiilor luminoase se petrec o serie de fenomene
de natură: fizică (excitarea fotoreceptorilor), fotochimică (modificări ale

343
substanţelor fotosensibile din conuri şi bastonaşe), bioelectrică (curenţi de
acţiune retinieni) şi psihică (legate de formarea senzaţiei). Primele trei
fenomene se petrec la nivelul retinei, ultimul la nivelul scoarţei cerebrale.
Formarea imaginii pe retină
Razele de lumină ce pătrund prin corneea transparentă în globul
ocular sunt refractate, după legile refracţiei, de către mediile réfringente
ale ochiului şi formează pe retină imaginea obiectului (fig. 137).
Cum globul ocular este un sistem dioptic convergent, imaginea
formată pe retină va fi reală, răsturnată şi mai mică.

A.

OCHI
MIOP

.OCHI
HIPERME
B. TROP

C.

OCHI
NOMRAL

OBIECT

Fig. 137. - Ochi emelrop ţi ochi a/ueirop.

Dintre mediile transparente, cristalinul are rolul principal în for-

marea imaginii, el funcţionând ca o lentilă biconvexă. în ochiul normal
(emetrop), imaginea unui obiect situat la peste 6 m şi de la care razele
luminoase vin paralel cu axa ochiului se formează exact pe retină, fără
a se produce în interiorul globului ocular vreo modificare. Pentru obiec-
tele situate la o distanţă mai mică de 6 m, ochiul are capacitatea de a-şi

344
 modifica refringenţa, în aşa fel încât imaginea acestor obiecte să se
formuleze tot pe retină (acomodarea vizuală).
Acomodarea reprezintă un mecanism complex la care participă
retina, căile optice, mediile réfringente (în special cristalinul), muşchiul
ciliar, muşchii pupilei cât şi muşchii globului ocular. Datorită elasticităţii
cristalinului sub acţiunea muşchiului ciliar se modifică raza de cvvbură
(în special convexitatea anterioară), distanţa între cele două suprafeţe şi
indicele de refracţie.
în acomodarea pentru vederea de aproape, parasimpaticul deter -
mină prin contracţia muşchiului ciliar circular bombarea cristalinului, iar
în cea de la distanţă mecanismul este invers sub acţiunea simpaticului.
în acomodarea vizuală se disting două puncte:
• unul de depărtare maximă (punctum remotum), dincolo de care
nu se mai face acomodarea.
• altul de depărtare minimă (punctum proximum) - variabil cu
vârsta (normal 12-15 cm), la care imaginile mai sunt clare. Punctum
proximum, la vârsta de 40-50 de ani este situat între 25 şi 40 cm, iar
la peste 65-70 de ani puterea de acomodare dispare aproape cu desăvârşire
datorită pierderii elasticităţii cristalinului.
Starea de reducere a acomodării poartă numele de presbiţie. Acest
defect se corectează cu lentile biconvexe.
Acomodarea la intensitatea luminii se realizează prin mărirea sau
micşorarea pupilei, în funcţie de intensitatea razelor luminoase, sub
acţiunea muşchilor irisului.
Defecte anatomice ale vederii (ochi ametrop)
• Miopia - reprezintă o stare anormală a globului ocular caracte
rizată fie de o prea mare capacitate convergentă, fie printr-un diametru
anteroposterior mai lung decât normal, astfel încât imaginea obiectelor
se formează înaintea retinei. Corecţia se face prin ochelari cu lentile
biconcave.
• Hipermetropia - este un alt defect al globului ocular. Diametrul
anteroposterior este mai scurt decât normal, iar imaginea se formează
înapoia retinei. Corectarea se face prin ochelari cu lentile biconvexe.
• Astigmatismul - constă din formarea unei imagini difuze şi
deformate. Curbura corneei sau a cristalinului nu este uniformă şi de
aceea razele luminoase nu sunt focalizate într-un singur punct, ci există
focare diferite pentru razele orizontale şi pentru cele verticale. Corecta
rea se face prin ochelari cu lentile cilindrice.
345
 Mecanismele fotorecepţiei
Constau în transformarea energiei razelor luminoase la nivelul
celulelor receptoare în potenţiale de acţiune care se transmit prin nervul
optic cortexului cerebral, unde produc senzaţii vizuale.
Substratul biochimic al acestor fenomene este constituit de
substanţele fotosensibile (rodopsina şi iodopsina). Acţionând asupra
compuşilor fotosensibili, lumina le modifică structura, provocând variaţii
de potenţial care iniţiază potenţiale de acţiune.
• în celulele cu bastonaşe, sub acţiunea luminii, se rupe legătura
dintre constituenţii rodopsinei şi, trecând printr-o serie de compuşi in
termediari foarte labili, se ajunge la eliberarea scotopsinei şi a retinenu-
lui. în cursul acestor reacţii se produc anumite modificări biochimice,
care au ca rezultate generarea potenţialului de receptor. Retinenul este,
în parte, redus la vitamina A şi în parte, se leagă din nou de scotopsmă,
reconstituind rodopsina, iar din vitamina A se resintetizează permanent
retinen.
• în celulele cu conuri pigmenţii vizuali au o structură asemănă
toare. La om există trei tipuri de celule cu conuri, legate de perceperea
diferenţiată a celor trei culori fundamentale, respectiv trei tipuri diferite
de pigmenţi vizuali.
Celulele cu conuri au un prag de excitabilitate mai înalt; sunt răs-
punzătoare pentru vederea în lumină puternică - vedere fotopică - şi
pentru perceperea culorilor.
Celulele cu bastonaş au un prag de excitare mai redus şi o
convergenţă crescută; sunt stimulate de cantităţi mai mici de lumină,
fiind răspunzătoare pentru vederea în întuneric - vedere scotopică. La
om vederea realizează senzaţia de lumină, senzaţia cromatică şi senzaţia
de formă.
• Senzaţia de lumină este determinată de acţiunea unui spectru
luminos asupra celulelor senzoriale retiniene. Radiaţiile luminoase sunt
apreciate cantitativ prin simţul de luminozitate, iar calitativ prin simţul
cromatic. Tulburarea cea mai gravă a senzaţiei luminoase este hemera-
lopia (orbul găinilor) cauzată de avitaminoza A. Bolnavul vede bine
ziua, dar în timpul amurgului şi noaptea nu vede deloc. Explicaţia ţine
de faptul că formarea rodopsinei celulelor cu bastonaşe se face pe sea
ma vitaminei A, care în acest caz lipseşte.
Administrarea de vitamina A conduce la dispariţia acestor tulburări.
• Senzaţia cromatică. Pentru explicarea vederii cromatice au fost
emise mai multe teorii:
• teoria tricromatică (Helmholtz, 1850; Young, 1902);
• teoria tetracromatică (Hering, 1878).

346
 SEGMENTUL TUNICA EXTERNA
PERIFERIC
GLOBUL TUNICI
'se află în retină OCULAR
Adiam. 24 m
{-Corneea
Sclerotica (albă, opacă, dură, formată din ţesut fibros) -
(bombată, subţire, transparentă)

{ - Coroida (vascularizată, cu celule pigmentare) -

Corpul ciliar (muşchii ciliari + procesele ciliare) -
Irisul (pupilă, muşchi circulari, radiari, pigmenţi)

TUNICA INTERNA( t
(RETINA)
cu pata
galbenă şi
papila optică
V
ANALIZATORUL FOIŢA EXTERNA - strat pigmentai'
VIZUAL · str. conurilor şi bastonaşelor
- membrana limitantă externă
- str. granular extern
MEDII - str. plexiform extern
REFRINGENTE • str. granular intern
FOIŢA INTERNA - str. plexiform intern
(9 straturi)
- str. granular intern
• str. celulelor multipolare
- str. fibrelor optice
- membrana limitantă internă
CORNEEA TRANSPARENTĂ (lentilă convergentă)
CRISTALINUL - organ lenticular, biconvex, transparent, învelit în capsula
cristalina, prevăzut cu ligament suspensor UMOAREA
APOASĂ - lichid produs de procesele ciliare, ce ocupă camera
anterioară
UMOAREA STICLOASĂ - masă gelatinoasă, ce ocupă camera posterioară
(corpul vitros)

ORGANELE ^r 4 muşchi drepţi (superior, inferior, intern, extern)

SEGMENTUL
INTERMEDIAR
 ORGANELE DE MIŞCARE *-2 muşchi oblici (marele şi micul oblic) sau oblicul^>superior
ANEXE
^inferior
* SPRÂNCENELE
ORGANELE /^-PLEOAPELE (cu gene, glande sebacee modificate,
DE PROTECTlE^v căptuşite cu conjunctura polpebrală)
V :fGlanda lacrimală, cu canalicule excretoare
^APARATUL LACRIMALA , Canalde lacrimalc
Căile lacrimale/- Sacul lacrimal
(_- Canalul nazo-lacrimal

Nervii optici (axonii neuronilor multipolari). O parte din fibrele optice se încrucişează (cheasma optică)
după care se alătură de cele neîncrucişate, formând tracturile optice ce pătrund în scoarţa cerebrală.

SEGMENTUL Centrii vizuali din jurul fisurii calcarine din scoarţa lobilor occipitali
CENTRAL
C
O
N
S
D
U
•
V
V
P
celor două fascicule optice se încrucişează în parte (chiasma optică), aşa
că fiecare centru vizual primeşte fibre, atât de la globul ocular din partea
opusă, în fiecare centru se face, deci, proiecţia de pe ambele retine.
Dacă cele două imagini nu se formează pe puncte corespunzătoare
în ambii ochi, ele vor apărea izolate şi deci vom avea două senzaţii.
Această stare se numeşte diplopie, adică vedere dublă.

ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR

Segmentul periferic al analizatorului acusticovestibular (fig. 138)

este urechea, organ pereche care conţine aparatele receptoare a două
simţuri:
• simţul auzului, asigurat de analizatorul acustic;
• simţul poziţiei spaţiale şi al echilibrului corpului, asigurat prin
aparatul vestibular. J
— ^
c κα >c3 o
Λ es -ţ^' D -ίΞ
og « 15 .^
·- .9 u CE

^ ,« s
melc osos
(cohlee)

Trompa
348 lui
Fig. 138. — Alcătuirea analizatorului
acusticovestibular.

URECHEA
Urech nternă.
ea
(fig.
139)
se
împart
e în
trei
părţi:
•
u
r
e
c
h
e
a

e
x
t
e
r
n
ă
;
•
u
r
e
c
h
e
a

m
e
d
i
e
;
•
u
r
e
c
h
e
a

i
 URECHEA PAVILIONUL URECHII - lamă fibro-cartilaginoasă cu depresiuni şi ridicaturi: helix, antehelix,
EXTERNĂ
concă, tragus, etc.
CONDUCTUL AUDITIV EXTERN - se întinde de la concă la timpan. Membrana ce-1 căptuşeşte
( 2 - 3 cm) conţine glande ceruminoase şi peri rigizi (la intrarea în conduct)

- Ciocan
CAVITATEA TIMPANICA - Nicovală
- Scăriţă
URECHEA •PE PERETELE EXTERN—> Timpanul PE
MEDIE PERETELE INTERN^»· Fereastra ovală
^^ Fereastra rotundă
TROMPA LUI EUSTACHIO - se deschide în nazo-faringe, la nivelul cornetului nazal inferior
[ALIZATORU (3,5 - 4,5 cm)
L ACUSTICO
'ESTIBULAR VESTIBULUL - comunică cu cavitatea craniană prin conductul auditiv intern în care se află nervul
ABIRINTUL
OSOS
acustico-vestibular 3 CANALE SEMICIRCULARE - perpendiculare unul
URECHE pe celălalt, orientate în trei direcţii
ale spaţiului, se deschid cu vestibul prin ampuie
A
^*- COLUMELA - un ax străbătut de canale aferente (în care se găsesc axonii neuronilor gg. Corti)
OSOS ' yx^ ce se deschid în canalul Rosenthal în care se află ganglionii Corti
\ LAMA SPIRALATĂ - porneşte din columelă spre lama de contur străbătută de conducte
intre acestea \ OSOASĂ eferente, ce se deschid în canalul Rosenîhal în care se găsesc dendritele
se află
perilimfa
V neuronilor ganglionilor Corti
LAMA DE CONTUR - reprezintă peretele extern al melcului.
 MACULE
AUDITIVE s c
O O
VESTIBULUL UTRICULA (fără otolite) υ
MEMBRANOS SACULA b
_
.
LABIRINTUL C 3 ω' g
MEMBRANOS 3 P

ιi
CANALELE încep şi se deschid CRESTE
(în interiorul său " „
P
se află endolimfa) SEMICIRCULARE -în utnculă prin câte o AMPULARE<
MEMBRANOASE ampulă membranoasă / (cu otolite)

ANALIZATO
υ ω
&o

ACUSTIC
N
r

RUL
=

^ s

I
ORGANUL
CORTI
:
^ (acoperit de
membrana
tectoria)

- celule de
susţinere
- celule
senzoriale
ciliate
- celule
senzoriale
ciliate
- celule de
susţinere
ΛΛ^Λοη i ^ c s* peretele inferior - continuă lama spiralată,
MEMBRANOS^ realizând membrana bazilară - celule piliere
celule de
susţinere
- celule ciliate
senzoriale
(canalul conlear) \^ i r - aderă la lama de contur
peretele cxter 0

peretele intern - formează membrana Reissner

care separă canalul cohlear de
rampa vestibulară
 Ciocanul
Membrana
Reissner
Membrana
"azilară
a organului Corti
Rampa vestibulară
Canalul cohlear
Rampa timpanică
Peretele osos al
cohleei

Conductul Membrana
··'.' auditiv ferestrei rotunde
extern
Membrana . .„. , , , .... .- .„...--..
-
...v. -.. —«s^ _ .
^_îV:VW . . ·''·.·,-·.·'^"<>»^
"-^Sc· · V\\i.- o.'-
Cavitatea
tLi ^
mp^ ^ai n
^ ic
i S ă^ ï•^ ^--
- · ^ - :=sr—·—
Î ^ ^ ^ ^ v : ; ^^==— ^<=^-—·.··.-.·.·.. ι urechii
medii
Trompa
lui Eustachio
Fig. 139. - Urechea - vedere de ansamblu.

• Urechea externă este formată din pavilionul urechii şi conduc

tul auditiv extern.
Pavilionul urechii are formă de pâlnie. Este format din ţesut fibro-
cartilaginos acoperit de piele; acest ţesut lipseşte în partea inferioară, la
nivelul lobului urechii, bogat în ţesut adipos.
Pavilionul este imobil la om, imobilitate care este compensată de
mobilitatea capului ce permite orientarea spre sursa sonoră.
Conductul auditiv extern este lung de 3 cm, uneşte urechea externă
cu cea medie, de care este separat prin membrana timpanică.
Pereţii lui prezintă peri şi glande ceruminoase (glande sebacee
modificate); ele secretă o substanţă galbenă, de natură lipidică, numită
cerumen. Perii şi cerumenul apără membrana timpanică de intrarea
corpurilor străine. De asemenea, menţin aerul la o temperatură şi umi -
ditate optime, necesare funcţionării membranei timpanice.
• Urechea medie - este o cavitate mică săpată în stânca osului
temporal. Cuprinde cutia timpanică, lanţul celor trei oscioare ale auzu
lui şi muşchii anexaţi lor.
Comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio care are ca funcţie
principală menţinerea unei presiuni atmosferice egale, pe cele două feţe
ale membranei timpanice, pentru a permite vibrarea sa în condiţii nor -
male de presiune. Timpanul separă urechea externă de urechea medie.

349
 Membrana timpanică are o grosime de 0,1 mm şi o structură fi-
broasă. Funcţionează ca un rezonator vibrând la modificările de presiu -
ne determinate de undele sonore.
Timpanul este orientat oblic şi se bombează puţin spre interior.
Cele trei oscioare sunt: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Ciocanul se
fixează cu coada pe membrana timpanică. Capul ciocanului se articulea-
ză cu cel de al doilea oscior - nicovala. Capătul opus al nicovalei se
articulează cu scăriţa, a cărei talpă se sprijină pe membrana ferestrei
ovale cu ajutorul unui ligament inelar.
Prin intermediul acestor oscioare, vibraţiile sunt transmise şi even-
tual modificate, la nivelul membranei ferestrei ovale.
Transmiterea undelor sonore în urechea medie se face atât prin
lanţul de oscioare şi oasele craniului, cât şi pe cale aeriană, prin modi-
ficarea presiunii aerului din urechea medie sub acţiunea vibraţiilor tim-
panului. De aceea, în cazul perforaţiilor de timpan auzul nu dispare, ci
numai diminua. Lanţul de oscioare nu transmite pasiv vibraţiile ci, prin
muşchii anexaţi ciocanului şi scăriţei, contribuie la modificarea intensităţii
sunetului.
Contracţia muşchiului ciocanului diminuează amplitudinea vibra-
ţiilor prea puternice; contracţia muşchiului scăriţei amplifică sunetele
prea slabe. Suprafaţa timpanului fiind de 13 ori mai mare decât cea a
ferestrei ovale, contribuie şi ea la amplificarea sunetelor recepţionate.
Urechea medie este separată de urechea internă prin fereastra ovală
şi fereastra rotundă.
• Urechea internă este formată dintr-un sistem de camere săpate
în stânca osului temporal. Acest ansamblu de cavităţi osoase care comu-
nică între ele formează labirintul osos. în interiorul acestuia se află
labirintul membranos.
în spaţiul dintre labirintul osos şi membranos, se află un lichid
numit perilimfă (cu rol de protecţie), iar în interiorul labirintului mem-
branos un lichid cu aceeaşi compoziţie numit endolimfă, cu rol nutritiv.
Labirintul osos cuprinde.
• vestibulul, care comunică cu urechea medie prin fereastra ovală
şi fereastra rotundă;
• canalele semicirculare (anterior, lateral şi posterior) care sunt
cavităţi orientate tridimensional în unghiuri de 90°.
Aceste canale se deschid prin cinci extremităţi în vestibul, dintre
care trei dilatate (ampulare) şi două nedilatate. Canalele semicirculare
anterior şi posterior se unesc şi se deschid printr-un orificiu comun, de
aceea sunt numai cinci orificii.

350
 • CohJeea (melcul) reprezintă un canal osos răsucit de două ori şi
jumătate în jurul unui ax numit columelă (modiol). De la columelă se
desprinde spre iumenul melcului lama spirală, osoasă, subţire. Lama
osoasă se continuă cu o membrană elastică - membrana bazilară, care
separă lumenul melcului în două rampe:
• rampa vestibulară (superioară), care comunică pe la vârful
melcului (spaţiu numit helicotremă) cu cea de a doua rampă;
• rampa timpanică (situată inferior).
Cele două rampe conţin perilimfa, lichid cu compoziţie asemănă-
toare lichidului cefalorahidian.
Labirintul membranes se compune dintr-o serie de încăperi pline
cu endolimfă:
• canalul cohlear (melcul membranes) situat în interiorul celui osos;
• utricula şi sacula, două camere suprapuse, situate în vestibu
lul osos;
• trei canale semicirculare membranoase situate în interiorul
celor osoase,
Canalele semicirculare membranoase se deschid în utricula.
Melcul membranos ocupă parţial melcul osos. Pe secţiune trans-
versală prezintă formă triunghiulară, fiind delimitat superior de mem-
brana vestibulară Reissner (o lamă de ţesut conjunctiv care se întinde de
la lama spirală la peretele lateral al melcului), inferior de membrană
bazilară, iar lateral de peretele la-
teral osos al melcului.

1 - gl. lui Corti

2 - nucleul cohlear ventral
3 - nucleul cohlear dorsal
4 - oliva pontină
5 - nucleul corpului trapezoid
6 - nucleu lemniscului lateral
7 - comisura lui Prebst
8 şi 8' - lemniscus lateral
9 - CT: corp trapezoid
 SA: striuri acustice
TQP: tub cvadrigemeni pos-
teriori
CGE: corp geniculat extern
RA: radiaţii acustice
FR: formaţia reticulară FIR . 140. - Calea acustică.

351
 în interiorul melcului membranes, pe membrana bazilară, se află
organul Corti care conţine celule receptoare auditive, constituind seg-
mentul periferic al analizatorului auditiv.
Celulele receptoare au formă alungită, sunt prevăzute la polul apical
cu cili, care străbat o membrană subţire - membrana reticulată. Vâr-
furile cililor sunt înclavate în membrana tectoria, o membrană subţire
şi elastică situată deasupra organului Corti. Polul bazai al celulelor
receptoare este înconjurat de dendritele neuronilor din ganglionul spiral
Corti situat în columelă.
Segmentul intermediar (de conducere) al analizatorului auditiv este
alcătuit din următorii neuroni:
• Protoneuronul este situat în ganglionul spiral CORTI. Dendri
tele lui ajung la baza celulelor senzoriale auditive iar axonii formează
ramura cohleară a nervului cranian VIII (vestibulo-cohlear), care după
traiect scurt pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin.
• Deutoneuronul se află în nucleu cohleari din punte. Fibrele
ramurii cohleare a nervului VIII se termină în nucleu cohleari pontini.
Impulsurile auditive sunt conduse mai departe prin axonii neuroni-
lor cohleari, până la coliculii inferiori din mezencefal, centrii unor re-
flexe auditive şi de aici axonii ajung în corpul geniculat medial din
metatalamus.
• Al treilea neuron al căii auditive se află deci în corpul geniculat
medial. Axonii acestor neuroni se proiectează în cortexul auditiv.
Segmentul central al analizatorului auditiv se află în lobul tempo -
ral, girusul temporal superior.

Fiziologia analizatorului auditiv

Stimulii adecvaţi ai organului receptor Corti sunt variaţiile de pre-
siune oscilatorii (vibraţii) ale particulelor unui mediu elastic (solid, li -
chid şi gazos).
Limitele percepute de receptorii acustici ai omului sunt între 16 Hz
şi 20.000 Hz.
O repetare într-o anumită ordine a vibraţiilor sonore, chiar într-o
formă complexă, produce un sunet muzical.
Succesiunea neregulată produce zgomot.
Vocea umană realizează frecvenţe de 200-350 Hz.
Pavilionul urechii are rol de cornet acustic. Prin neregularităţile de
pe suprafaţa sa favorizează captarea sunetelor, concentrarea şi orienta -
rea direcţiei lor de propagare.

352
 • Canalul auditiv extern preia undele sonore şi le dirijează spre
timpan. Timpanul funcţionează ca un rezonator, vibrând la modificările
de presiune a undelor sonore.
• Urechea medie nu modifică frecvenţa şi direcţia undelor sonore,
dar modifică energia undei sonore, în sensul amplificării sau diminuării
sale.
Suprafaţa membranei ferestrei ovale este de 13 ori mai mică decât
a timpanului. Acest lucru permite ca întreaga energie a undei sonore să
fie amplificată de sistemul celor trei oscioare, pentru a fi concentrată
într-un punct pe membrana ferestrei ovale determinând o presiune de
aproximativ 22 ori mai mare asupra perilimfei din cohlee, comparativ
cu presiunea exercitată de undele sonore asupra timpanului.
• Urechea internă preia energia undelor sonore de la scăriţă prin
talpa scăriţei şi fereastra ovală. Când talpa scăriţei se mişcă spre inte
rior, perilimfa este împinsă foarte încet în rampa vestibulară şi prin
helicotremă ajunge în rampa timpanică, determinând bombarea externă
a ferestrei rotunde, apoi parcurge drumul înapoi spre fereastra ovală.
Dacă talpa scăriţei execută mişcări rapide şi oscilare, perilimfa străbate
doar parţial cele două rampe comunicante, înainte şi înapoi, cu fiecare
oscilaţie.
Unda de lichid a perilimfei determină vibrarea membranei bazila-
re. Pentru frecvenţele joase vibrează vârful membranei bazilare, pentru
cele înalte, baza membranei. Oscilaţia membranei bâzâie conduce la
generarea de către celulele organului Corti a unor potenţiale de acţiune
care se transmit prin nervii acustici la nucleii cohleari bulbo-pontini, de
aici la corpul geniculat medial şi apoi la cortexul auditiv, aria 41-42
situată în profunzimea scizurii lui Sylvius şi pe faţa superioară a lobului
temporal.
Mesajele auditive sunt transmise şi altor structuri subcorticale, prin
care acestea contribuie la activarea substanţei reticulate şi la reflexele
de orientare de origine auditivă. Direcţia din care vin sunetele poate fi
apreciată datorită auzului biauricular.
în raport de direcţie, vibraţiile sonore ajung la una dintre urechi
mai târziu. Mai intervine diferenţa de intensitate între cele două urechi,
care se completează cu analiza vizuală spaţială a zonei din care este
generat sunetul.
Asocierea limbii vorbite cu auzul reprezintă pentru specia umană
rezultatul unui lung proces de evoluţie şi constituie expresia cea mai
înaltă a perfecţionării funcţiei de relaţie a organismului, în acelaşi timp,
stă la baza comunicării interumane în societate, prin grai articulat.

353
 ANALIZATORUL VESTIBULAR

Participă la menţinerea şi controlul echilibrului static şi dinamic al

corpului. Prin intermediul acestui analizator se furnizează permanent
informaţii centrilor nervoşi subcorticali şi probabil, corticali, despre
variaţia poziţiei corpului, variaţia acceleraţiei lineare şi angulare
(mişcările de rotaţie ale capului), ce declanşează reflexele statice (de
postură şi redresare) şi statokinetice.
• Segmentul periferic al acestui analizator se află în ampulele
canalelor semicirculare, utriculă şi saculă. în ampule se află crestele
ampulare, iar în utriculă şi saculă se află aparatul otolitic (macula).
l - nerv acustico-vestibular
, '--""Ţ~""--x 2 - nerv cohlear
/ ,<^Γ~~·-·χ \ 3 - nerv vestibular
t /^ *-·.. x \
4- ganglionii lui Scarpa 5 -
ganglionii lui Beetcher??
6- cohlea
7- utriculă
8- saculă
9- canalul reunions Hensen
IO - canalul semicircular superior

I1 - canalul semicircular posterior

12 12 - canalul semicircular exterior
13 - canalul endolimfatic
14- nerv sacular 15 - nerv
utricular
Fig. 141. -- Ramurile de origine ale nervului 16- nerv ampular Superior
vestibular cohlear. 17 - nerv ampular posterior
18 - nerv ampular exterior
O creastă ampulară este formată din celule senzoriale ciliate,
cufundate într-o masă gelatinoasă care acoperă creasta pe toată întinderea
sa, ca o cupolă (cupula) şi celule de susţinere. Baza celulelor senzoriale
este înconjurată de terminaţii nervoase, care sunt dendritele neuronilor
din ganglionul Scarpa (protoneuronul căii vestibulare) (fig. 141 şi 142).
Receptorii vestibulari din utriculă şi saculă sunt reprezentaţi
prin celule ciliate senzoriale şi celule de susţinere. Cilii pătrund într-o
substanţă gelatinoasă, numită membrana otolitică, în masa căreia se
găsesc cristale de carbonat de calciu numite otolite. Baza acestor celule
este înconjurată de dendritele neuronilor din ganglionul Scarpa (Pro-
toneuronul căii vestibulare).
354
 • Segmentul de conducere al analizatorului vestibular este repre-
zentat de nervul vestibular format din axonii neuronilor din ganglionul
Scarpa. Nervul vestibular este o ramură a nervului acustico-vestibular
(VIII).
1 - tr. vestibulo-spinal lateral
2 - tr. vestibulo-spinale ventrale //
3 - ram ascendent al n. vestibular
4 - ram descendent al n. vestibu-
lar
5 - fascicul vestibulo-talamo-cor-
tical
6 - fibre vestibulo-oculomotorii
7 - interoculomotorii ale bandele- \
tei longitudinale posterioare
NT - nucleul triunghiular NB -
nucleul lui Beechterew ND -
nucleul lui Deiters NI - nucleul
inferior BLP - bandeleta
longitudinală poste-
rioară
T - talamusul NF -
nucleul fastigial S -
Fia. 142. Caile vestibulare.
sacula U - utricula
Fibrele vestibulare se termină în nucleu vestibulari din bulb, unde
fac sinapsă cu deutoneuronul căii.
De la nucleu vestibulari pleacă fibre aferente în mai multe direcţii:
• spre arhicerebral;
• spre măduva spinării;
• la nucleu motori ai nervilor cranieni III, IV, VI, determinând
mişcările de corecţie ale ochilor în timpul mişcărilor de rotaţie a
capului.
Impulsurile vestibulare ajung în talamus, unde se face sinapsa cu
cel de al II-lea neuron şi de aici prin căi care nu sunt bine precizate, la
nivelul cortexului.
• Segmentul central, unde are loc proiecţia vestibulară, nu este
unanim admis, după cum nu sunt unanim admise nici conexiunile căii
vestibulare cu talamusul, dar ele trebuie să existe. Ca dovadă, poziţia
ocupată de cap şi de corp în spaţiu îi devine conştientă subiectului după
un timp scurt de la pierderea echilibrului.
355
 Aria vestibulară este situată probabil în lobul temporal, girusul
temporar superior, partea posterioară.

Fiziologia analizatorului vestibular

Stimulii care determină excitarea receptorilor analizatorului vesti-
bular sunt accelerarea sau încetinirea mişcării întregului corp sau doar
a capului. Receptorii din crestele ampulare sunt stimulaţi de mişcările
de rotaţie ale capului în planul canalului respectiv.
Canalele orizontale informează centrii nervoşi subcorticali asupra
mişcărilor rotatorii în jurul axului vertical al corpului, iar canalele ver-
ticale informează asupra mişcărilor în jurul axelor orizontale (sărituri,
căderi). Combinarea impulsurilor provenite de la cele trei canale semi-
circulare, analiza şi sinteza informaţiilor la nivel cortical permit inter-
pretarea direcţiei mişcării.
Variaţiile acceleraţiei liniare sunt percepute de receptorii utriculei
şi saculei. Aceştia descarcă impulsuri şi în absenţa mişcărilor capului,
ca urmare a presiunii pe care otoliţii o exercită asupra cililor, impulsuri
răspunzătoare de menţinerea ridicată a capului şi alte ajustări posturale
importante.
Dacă ne aflăm într-un vehicul care opreşte brusc, are loc aplecarea
capului şi corpului în faţă, otoliţii, având o inerţie mai mare decât a
lichidelor din cavitatea utriculară şi saculară, cad înapoi, presează şi
stimulează cilii, aceştia se îndoaie, iar membrana celulelor senzoriale se
depolarizează.
Numeroase impulsuri nervoase, purtătoare ale informaţiilor despre
dezechilibrul corpului, ajung prin fibrele vestibulare la centrii nervoşi
subcorticali, care corectează rapid, pe cale reflexivă, poziţia corpului şi
a capului în spaţiu.
Dacă vehiculul în care ne aflăm porneşte brusc, are loc aplecarea
capului şi corpului înapoi, în acest caz, otoliţii din macule cad înainte,
presează şi stimulează cilii, membrana celulelor senzoriale se depolari -
zează şi descarcă potenţiale de acţiune sub formă de impulsuri nervoase.
Prin corectarea poziţiei capului şi a corpului se ajunge la restabilirea
echilibrului.
In concluzie, excitarea receptorilor vestibulari nu provoacă senzaţii,
ci reflexe statice de redresare şi statokinetice care, la rândul lor, deter -
mină o stare conştientă asupra poziţiei capului şi a corpului în spaţiu
prin informarea cortexului.
356
 ANALIZATORUL MOTOR (KINESTEZIC) j

Desfăşurarea normală a activităţii motorii, analiza fină şi coordo

narea precisă a mişcărilor necesită informarea permanentă a sistemulu
nervos central asupra poziţiei corpului, a diferitelor sale segmente ş
mai ales asupra gradului de contracţie a fiecărui muşchi.
Aceste informaţii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular.
auditiv, receptorii vizuali şi cutanaţi, dar şi de anumiţi receptori speci -
fici care se află în muşchi şi care se numesc proprioceptori.
Proprioceptorii reprezintă terminaţiile periferice ale analizatorului
motor (kinestezic) şi au rolul de a descărca impulsuri datorită cărora se
realizează modularea permanentă şi adecvată a contracţiei diferitelor
grupe musculare.
Deci segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezen-
tat de proprioceptori situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule
articulare, membrane sinoviale şi periost.
Ei sunt de mai multe tipuri:
a) fusuri neuromusculare;
b) corpusculi tendinoşi Golgi;
c) corpusculi Vater-Pacini;
d) terminaţii nervoase libere neîncapsulate.
a) Fusurile neuromusculare sunt proprioceptori senzitivo-motorii.
Un fus neuromuscular (fig. 143) este alcătuit din mai multe fibre
musculare striate subţiri (2-10 fibre) învelite într-o capsulă-conjunctivă.
Fasc. spinocere-belos
direct Neuron Muşchi striat
Fasc. reticulo-
spinale/ Fasc. Fibre musculare
vesti-| /bulospinale extrafusale
ff Fibră musculară
intrafusală
Neuron Terminaţii
somatomotor secundare
Terminaţii
alfa atomic Placă motorie
primare
pe fibra
.Terminaţii
extrafusală secundare
Capsulă
conjunctivă

somatosenzitiv
Neuroni
somatomotori
gamrna
Fig. 143. -- Structura fusului neuromuscular şi arcul reflex miotatic de întindere.
Aceste fibre au un caracter embrionar, conţinând mult mai puţine striaţii
decât restul fibrelor musculare obişnuite. Ele se numesc fibre intrafusale
pentru a fi deosebite de fibrele extrafusale, adevăratele elemente con-
tractile ale muşchiului.
Fibrele intrafusale sunt situate paralel cu restul fibrelor musculare.
Cele care se găsesc în vecinătatea tendonului au una din extremităţi
prinsă de acesta, iar cealaltă de fibra musculară, extrafusală (fig. 144).
Fibră La fibrele intrafusale din in-
musculară teriorul muşchiului, capetele sunt
extrafusală fixate pe fibrele musculare ex-
trafusale.
Placă Fiecare fus neuromuscular
neuromotorie prezintă o porţiune mijlocie mai
voluminoasă, cu mai mulţi nuclei
Fibră senzitivă şi câte două extremităţi în care
în buchet Fibră se găsesc mai multe miofibrile.
senzitivă Porţiunea mijlocie a fusului neu-
primară spiralată
Zona centrală
romuscular este necontractilă.
Fibră nervoasă
motorie (gama) a fusului Extremităţile alungite sunt con-
tractile, prezintă striaţii transver-
sale mai puţin nete, comparativ
cu cele ale fibrelor musculare ex-
Extremitate alungită
Fibră a fusului
trafusale.
extrafusală1
Fusul neuromuscular are
două tipuri de fibre senzitive
aferente, şi anume:
• în zona Fisî. 144. centrală se găsesc terminaţii primare spiralate,
principala structură aferentă a fusului neuromuscular, având
viteză de conducere foarte mare.
• terminaţii secundare sau fibre „în buchet", situate deasupra şi
dedesubtul terminaţiilor primare spiralate mai subţiri şi cu viteză de
conducere mai mică.
Fibrele senzitive sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglio-
nul spinal.
Fiecare fus neuromuscular are şi o inervaţie motorie proprie. Aceasta
este reprezentată prin fibre motorii gama eferente, cu originea în
motoneuronii gama medulari din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Fibrele motorii gama se termină sub forma unor plăci motorii în porţiunile
periferice contractile ale fibrelor intrafusale.

358
 Excitantul sau stimulul specific al fusurilor neuromusculare este
întinderea porţiunii centrale a acestora. Deoarece fibrele intrafusale sunt
paralele cu cele extrafusale, întinderea muşchilor determină întinderea
porţiunii centrale a fusurilor neuromusculare. Această întindere excită
terminaţiile nervoase spiralate şi pe cele „în buchet". De asemenea,
contracţia extremităţilor fusului creşte tensiunea din porţiunea centrală
a acestuia şi odată cu ea şi frecvenţa stimulilor proprioceptivi plecaţi
din fus. Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare informează,
deci, sistemul nervos central despre gradul de întindere a muşchilor.
Impulsurile se transmit la motoneuronii alfa medulari şi iniţiază
contracţia reflexă a fibrelor extrafusale.
Fusul şi conexiunile sale reflexe constituie un mecanism de feed-
back care operează pentru menţinerea lungimii muşchiului.
Stimularea fibrelor eferente gama nu produce contracţia muscu -
lară, deoarece fibrele intrafusale nu sunt suficient de puternice, dar
produce scurtarea capetelor contractile ale fibrelor intrafusale, fapt ce
determină întinderea zonelor centrale, excitarea fibrelor senzitive spira -
late şi descărcarea de impulsuri care ajung la motoneuronii medulari
alfa şi produc contracţia reflexă a muşchiului.
b) Corpusculii tendinoşi Golgi (fig. 145) sunt proprioceptori situaţi
la locul de unire dintre fibrele musculare şi tendon. Ei au o structură
mai simplă decât fusurile neuromusculare, fiind alcătuiţi dintr-o reţea de
fibre nervoase terminate sub formă de butoni şi care se află printre
fasciculele tendinoase. Aceste fibre sunt dendritele protoneuronilor din
ganglionii spinali. Corpusculii Golgi nu sunt aşezaţi paralel cu fibrele
musculare, ci în serie, de aceea ei nu sunt stimulaţi de întinderea pasivă
a muşchilor, ci de contracţia activă a acestora. Orice contracţie muscu-

Neuron somato-
senzitiv

Axon
Dendrită
ramificată

Neuron
somatomotor
Organ tendinos
Muşchi striat Golgi
Fig. 145. - Structura organului
tendinos Golgi.

359
 Iară dezvoltă o creştere a presiunii din tendon şi, odată cu aceasta, o
stimulare a corpusculilor Golgi.
Impulsurile care pornesc din aceşti corpusculi au un efect inhibitor
asupra contracţiei musculare, ele putând determina încetarea bruscă a
contracţiei şi relaxarea muşchiului. Prin aceasta, corpusculii Gqlgi îm-
piedică contracţiile puternice ale muşchilor care ar putea rupe fibrele
musculare sau smulge inserţiile acestora. Aceşti receptori pot fi scoşi
din funcţie prin anestezie locală.
Ca şi fusurile neuromusculare, corpusculii tendinoşi Golgi sunt
receptori care nu prezintă fenomenul de adaptare la excitantul specific,
respectiv întinderea.
Această particularitate are o mare importanţă fiziologică, deoarece
adaptarea proprioceptorilor ar întrerupe informarea sistemului nervos
privind poziţia corpului şi ar produce tulburări grave în statică şi echi-
librare.
c) Corpusculii Vater-Pacini, descrişi ca receptori tactili, situaţi în
hipoderm, se găsesc şi în tendoane, capsule articulare, ligamente, fascii
musculare, periost şi pericondru.
Excitantul sau stimulul specific al acestora este presiunea exerci -
tată asupra formaţiunilor în care ei se găsesc. Corpusculii Vater-Pacini
sunt deosebit de sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi
la vibraţii, având un rol important în detectarea acceleraţiei.
d) Terminaţiile nervoase libere sunt situate îndeosebi în capsula
articulară şi în muşchi. Transmit durerea profundă.
Impulsurile aferente de la proprioceptorii musculo-articulari se trans-
mit pe fibre de grosimi diferite, având protoneuronul în ganglionii spi-
nali, până în măduvă, apoi spre centrii superiori pe două căi:
• căile sensibilităţii proprioceptive conştiente;
• căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente (vezi capitolul
„Măduva spinării").
Proiecţia corticală se află în zona senzitivo-motorie parieto-frontală.
Aici se realizează analiza şi sinteza fină a informaţiilor kinestezice, iar
zonele mai largi, care se întind şi pe alte arii frontale, probabil şi parie -
tale, deservesc mişcările globale mai puţin diferenţiate.
Impulsurile sensibilităţii proprioceptive inconştiente, provenite în
special de la fusurile neuromusculare şi organele Golgi, prin tracturile
spinocerebeloase ajung la paleocerebel, la neuronii motori din coarnele
anterioare ale măduvei şi la neuronii motori ai nervilor cranieni, deser -
vind reflexele tonice.

360
 SEGMENTUL PAPILE CALICIFORME.(Z-ii) = "V" lingual
PERIFERIC (la baza limbii)
prevăzute cu corpusculi (muguri) gustativi
,(în mucoasa linguală şi alcătuiţi din celule de susţinere şi celule
bucofaringiană) ANALIZATORUL GUSTATIV gustative (chemorcccptori)
. formată din corion şi
epiteliu pavrmentos ANALIZATORUL OLFACTIV "PA
stratificat în care se membrana olfactivă cili scurţi
PIL
afla papile subţiri
E
FU
NG
ANALIZATORUL KINESTEZIC IFO
RM
E
'
(
l
a

v
â
r
f

ş
i

m
a
r
g
i
celule
n
bâzâie e
celule de )
susţinere
celule
olfactive
'
îngroşare P
globuloasâ A
P
I
L
E

F
O
(mişcările şi poziţiile segmentelor L
corporale, orientarea şi echilibrul) I
A
T
E
(p
os
te
 breje senz jtjve ale nervilor V, VIIJX, X ce conduc INTERMEDIAR
ro-lateral)
PAPI excitaţiile ^^>- centrul salivar bulbar ANALIZATORUL
^^- talamus GUSTATIV
ccntrn
SEGMENTUL " gustativi plasaţi probabil la baza girusului postrolandic (aria 43)
CENTRAL Recepţionează excitaţiile
produse de substanţele solubile
CORION - conjunctiva elastică cu vase sanguine în salivă (sapide), pe care le
SEGMENTUL şi limfatice şi transformă în senzaţii de gust
PERIFERIC glande mucigene (amar, dulce, acru, sărat). Rol
(în mucoasa galbenă CELULE DE protector - diferenţiază
nazală - olfactivă) alimentele comestibile de cele
necomestibile.
SUSŢINERE (cilindrice) Rol în digestie - participă la
CELULE BAZALE - au roi de a regenera mecanismul reflex de declanşare
V celulele de susţinere uzate a secreţiei digestive.

(fuziforme) ANALIZATORUL
epiteliu OLFACTIV
(seg. periferic
propriu-zis)
- Recepţionează excitaţiile pro-
CELULE OLFACTIVE - polul apical este prevăzut cu cili duse de substanţele volatile
olfactivi, iar cel bazai prezintă o prelun- (odorate) pe care le transformă în
gire axonică care face sinapse cu neuronii senzaţii de miros diferite Rol
multipolari din bulbii olfactivi. protector - apreciază calitatea
SEGMENTUL - axonii neuronilor multipolari se înmănunchează alimentelor şi a aerului
INTERMEDIAR realizând tradusurile olfactive care pătrund în emisferele
cerebrale care străbat lama ciuruită a etmoidului,
realizează tractusurile olfactive.
SEGMENTUL - centrii olfactivi localizaţi în cirusul hipocamp ANALIZATORUL
CENTRAL KINESTEZIC

S Recepţionează excitaţiile pen-

SEGMENTUL fusul neuromuscular (la nivelul muşchilor - tonus muscular) tru senzaţiile de presiune, iar prin
E PE RIFERIC -prop rio -(în corpuscul Golgi (în tendoane) - stare de tensiune corpuscul
G tendoane, articulaţii, ccptori Vater-Pacini (în articulaţii şi tendoane periost) - proprioceptorii situaţi în urechea
M periost, muşchi, ureche internă) internă recepţionează şi
E \ recepţionează excitaţiile de presiune şi tensiune terminaţii
nervoase libere (muşchi, tendoane, art. periost) excitaţiile pentru senzaţiile de
N orientare; echilibru, poziţia
T SEGMENTUL - fibrele senzitive ale nervilor spinali -»fascicolele spino-cerebeloase
U INTERMEDIAR (Flchsig-Gowers) -* fibrele rubro-talamo corticale -> centrii corticali corpului.
L corespunzători
_ SEGMENTUL - centrii localizaţi în zona senzitivă a lobilor parietali
CENTRAL (girusul postrolandic) pe baza informaţiilor primite
f de la proprioceptori coordonează contracţiile
j musculare -> mişcările fiind adaptate şi eficace
 ANALIZATORUL CUTANAT (PIELEA)

Pielea este un organ conjunctivo-epitelial, care se continuă la ni-

velul orificiilor naturale ale organismului cu mucoasa.
Suprafaţa totală a pielii de 1,5 m2, iar greutatea ei poate atinge
până la 18 kg. Grosimea pielii variază în raport cu sexul, vârsta şi
regiunea de pe corp. La copii, femei şi bătrâni pielea este mai subţire.
Atât în regiunea palmelor, cât şi în cea plantară, grosimea pielii atinge
cea. 4 mm, iar în cea a pleoapelor aproximativ 0,5 mm. Culoarea ei
variază după regiuni şi vârstă, fiind determinată de bogăţia în pigment
melanic, ca şi de gradul de vascularizaţie.
Pielea are o suprafaţă neregulată, fiind brăzdată de o serie de de-
presiuni, unele vizibile cu ochiul liber, denumite pliuri sau cute, şi altele
vizibile numai cu lupa, denumite depresiuni infundibulare. Pliurile de
pe suprafaţa palmară şi plantară au aspectul unor şanţuri scurte, aşezate
unele lângă altele, care delimitează mici proeminenţe, numite creste
papilare. Acest tip de pliuri posedă caractere individuale şi servesc la
identificarea persoanelor prin amprentele digitale. Depresiunile infundi-
bulare, cunoscute şi sub numele de pori, corespund orificiilor glandelor
sudoripare şi foliculilor pilosebacei.
Cu excepţia palmelor şi a plantelor, pielea este acoperită cu peri,
unii voluminoşi, alţii foarte fini, abia vizibili.
Pe faţa dorsală a extremităţilor degetelor, pielea se continuă cu
unghiile, anexe ale pielii.

Structura pielii

Pielea (fig. 146) este alcătuită din: epiderm, derm şi hipoderm. a)

Epidermul stratul extern, este un epiteliu pavimentos stratificat, la care
întâlnim din profunzime spre suprafaţă:
• stratul bazai germinativ, format dintr-un rând de celule cilindrice
cu granulaţii de melanină, pigmentul care determină culoarea pielii.
Celulele acestui strat se divid permanent, înlocuind celulele moarte de
la suprafaţa pielii.
• stratul spinos;
• stratul granular format din 1-5 rânduri de celule fuzionate;
• stratul lucid;
• stratul cornos format din celule turtite, cu cheratină, exfoliativ.

361
Glomerulul Fir de păr
glandelor
sudoripare
Strat cornos
Strat granular
Strat bazai

Canalul L^ Corpuscul
glandelor Meissner
sudoripare
Muşchi efectori
ai firului de păr

Corpuscul
Pacini
Glandă
sebacee
Celule
adipoase

Fig. 146. - Pielea - structura.

în epiderm nu ajung vase de sânge, celulele sale se hrănesc prin

osmoză din lichidul interstitial, în epiderm sunt răspândite terminaţiile
nervoase libere şi discurile Merkel.
• Terminaţiile nervoase libere se distribuie printre celulele păturii
germinative ale epidermului. Ele recepţionează sensibilitatea tactilă, de
presiune, termică şi dureroasă. Ultima se divide în somatică superficială
(pielea) şi profundă (articulaţiile), şi viscerală.
• Discurile tactile Merkel, alcătuite din fibre nervoase mielinice,
care ajung întâi în stratul reticulat al dermului, formează un plex, străbat
membrana bazală, îşi pierd teaca de mielină iar în epiderm formează
discuri cu aspect de cupă, ce susţin celulele epiteliale mari din stratul
spinos, frecvente în regiunile fără păr. Sunt sensibile la atingerile puter
nice, la care se adaptează parţial şi lent.
b) Dermul, situat sub epiderm, formează scheletul fibros al pielii
şi este alcătuit din:
• Stratul papilar situat imediat sub epiderm, care trimite către stra
tul bazai numeroase ridicaturi conice numite papile dermice, între care
362
 pătrund prelungirile stratului bazai, numite muguri interpapilari. în pa-
pile se găsesc capilare sanguine, terminaţii nervoase libere care se ter -
mină în epiderm şi corpusculii Meissner.
• Stratul reticular, format din fibre conjunctive elastice, numeroase
celule (fibrocite, leucocite) precum şi elemente ale ţesutului reticuloen-
dotelial (fibroblaşti, plasmocite). Acest strat conţine fibre conjunctive şi
corpusculi Ruffini.
Corpusculii Meissner sunt formaţiuni încapsulate, ovoide. Capsula
conjunctivă are în centru o stromă conjunctivă, alcătuită din celule.
Fibrele dendritice îşi pierd teaca de mielină la intrarea în capsulă şi se
termină butonat, în buchet. Aceşti corpusculi se află în stratul papilar al
dermului din regiunile buzelor, pulpei degetelor şi, în număr mic, în
pielea trunchiului. Lipsesc în pielea acoperită de păr. Sunt sensibili la
atingeri fine şi la vibraţii de frecvenţă joasă (transmisă prin corpurile
solide) şi prezintă o capacitate crescută la diferenţierea caracterelor
spaţiale ale obiectelor.
Corpusculii Ruffini se află în profunzimea derrnului, spre hipo-
derm şi în capsulele articulare. Sunt reprezentaţi de o fibră nervoasă
lipsită de capsulă. Deservesc sensibilitatea de presiune profundă în pie -
le, iar în capsulele articulate funcţionează ca proprioceptori.
Corpusculii Krause erau consideraţi în mod clasic ca receptori
termici pentru rece. Cercetările moderne au arătat că ei sunt lipsiţi de
importanţă fiziologică, deoarece sensibilitatea termică este recepţionată
de terminaţiile nervoase libere.
c) Hipodermul, ţesutul subcutanat al pielii, este bogat în celule
conjunctive ce acumulează grăsime (devin adipocite), grupate în pani-
culi adipoşi. Grosimea stratului adipos este considerabilă la animalele
care trăiesc în regiuni cu climă rece (balena, foca, morsa). El constituie
un strat izolator care împiedică pierderea de căldură, având deci rol în
termoreglare.
Răspândiţi în hipoderm sunt corpusculii Pacini şi Golgi.
Corpusculii Pacini sunt situaţi în ţesutul subcutanat, muşchi şi
articulaţii, se adaptează repede şi sunt stimulaţi de mişcări rapide, chiar
şi de intensitate slabă.
Corpusculii Golgi se află în hipoderm, funcţionează ca receptori de
presiune, iar cei de la joncţiunea muşchi-tendon ca proprioceptori kines-
tezici ai tensiunii musculare. Aceşti receptori sunt sensibili la presiuni
slabe, exercitate asupra pielii.

363
 Anexele pielii
Aparţin la două categorii:
• cornoase, reprezentate prin păr şi unghii;
• glandulare, reprezentate prin glandele sudoripare şi glandele sebacee.
Prin numeroasele şi variatele tipuri de receptori, pielea deserveşte
mai multe sensibilităţi: tactilă, termică şi dureroasă.
• Sensibilitatea tactilă, presională şi vibratorie are ca stimul co
mun deformarea tegumentului:
• superficială în cazul tactului;
• profundă în cazul presiunii;
• rapid repetată în cazul vibraţiilor.
Receptorii tactili sunt:
• terminaţiile nervoase libere;
• corpusculii MEISSNER;
• discurile MERKEL;
• corpusculii PAGINI.
Căile de conducere ale acestor sensibilităţi sunt reprezentate de
fasciculele:
• spino-talamic anterior (pentru sensibilitatea tactilă protopatică);
• spino-bulbar (Goll-Burdach) pentru sensibilitatea tactilă fină
(epicritică) (Vezi cap. „Măduva spinării - funcţia de conducere").
Segmentul central (zona de proiecţie corticală) este reprezentat prin
aria senzitivă primară (câmpiile 3, 1 , 2 ) din girusul post central.
• Sensibilitatea termică percepe temperaturi superioare sau infe
rioare celei a organismului (cald şi rece).
Receptorii termici au o repartiţie variabilă. Sunt mai numeroşi la
nivelul tegumentelor mâinii şi feţei şi mai puţini la membrele inferioare.
Sunt reprezentaţi prin terminaţii nervoase libere, şi corpusculii Krause
(pentru rece) şi Ruffini (pentru cald). Ultimii nu au importanţă deose-
bită ca receptorii pentru cald.
Calea de conducere pentru acest tip de sensibilitate este fasciculul
spinotalamic lateral.
Zona de proiecţie corticală (aria senzitivă primară, lobul parietal)
formează senzaţii de cald, de rece şi de durere asociată cu cele termice,
care declanşează reflexe de apărare, ce scot organismul de sub influenţa
factorilor nocivi. Prin conexiuni cortico-hipotalamice şi prin cele tala-
mo-hipotalamice, informaţiile termice ajung şi la centrii termoreglatorii
din hipotalamus.
• Sensibilitatea dureroasă nu are un stimul adecvat, durerea putând
fi declanşată de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare.

364
 PĂTURA v i- Strat cornos (celule moarte, solzoase, keratinizate, descuamative)
CORNOASĂ i- Strat lucid (celule poliedrice, transparente)
- terminaţii
Ţesut epitelial PĂTURA ' - Strat granular (celule turtite (fusiforme), pe cale de regenerare cu nervoase libere
stratificat MUCOASĂ keratohialină) - Strat celular poliedrice (celule ce provin din (dendritele neur.
(germinativă) multiplicarea celulelor gg. spinali)
stratului bazai) ,- Strat bazai (celule cilindrice, cu melanină, ce se
multiplică rapid).
- nu sunt capilar
STRAT PAPILAR sanguine

PIELEA
SEGMENTUL «-{PERM - trimite spre epiderm papile dermice -» creste epidermice -» amprente digitale
- celule de forme variate
PERIFERIC Ţesut - fibre elastice şi colagene
conjunctiv
- reţea de fibre elastice, colagene şi celule conjunctive
- capilare
STRAT RETICULAR - plexul superficial .- Ruffini (cald) - receptorii
cutanat
sens. dureroase
sanguine şi
limfatice g
- Meissner (atingere) li
Î-Krause(rece)jg.g
-yater-Pacini(presmne)/g
- terminaţii nervoase J w
u
intraepidermice (libere)
 ANALIZATORUL
CUTANAT '-fibre conjunctive, paralele cu suprafaţa pielii, celule adipoase (panicul adipos)
HHIPOPERMULj - glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr
Ţesut conjunctiv ' - capilare sanguine şi limfatice
lax şi adipos . - terminaţii nervoase cu corpusculi Vater-Pacini şi Golgi (pentru excitaţiile de tensiune)

fibrele senzitive ale nervilor cranieni (V, VII, IX, X)

- dendritele neuronilor ganglionilor spinali (I neuron)
-axonii neuronilor ganglionilor spinali fac sinapsă în măduvă cu neuronii
senzitivi din coarnele posterioare (al II-lea neuron pentru sensibilitatea
SEGMENTUL fibrele senzitive ale nervilor spinali exteroceptivă) sau în nucleul Goll-Burdach din bulb (al II-lea neuron
[DE CONDUCERII pentru sensibilitate proprioceptivă conştientă)
-axonii neuronilor II fac sinapsă cu neuronii din talamus (al II-lea neuron)
-axonii neuronilor talamici realizează căile nervoase talamo-corticale ce
conduc excitaiile la centrii corticali
SEGMENTUL centrii nervoşi din zona senzitivă localizată în girusul postrolandic (parietală ascendentă) unde excitaţiile se transformă în
CENTRAL >· senzaţii tactile (atingere, presiune, termice şi dureroase.)
 măduva '- bulbul părului, cu papila în care pătrund GLANDEL
epidermicula tulpina ca
Rădăcina ( P'lare sanguine şi filtre nervoase E
' - foliculul pilos, format clin 3 teci
teaca
PARUL; MAMARE
externă folicul
Pus
glande
ANEXELE acinoase ce
CORNOASE secretă lapte

FIR DE PAR
-por excretor

porţiunea
sinuoasă UNGHIA
canal
sudoripa (epitelială externă, interna şi fibroasă)
porţiunea r
rectilinie - măduva (celule mari, ovale, clare)
(scoarţa)
glomerul Tulpina - regiunea corticală (celule fungiforme,
ANEXELE
pigmentale)
GLANDA PIELII - epidermicula (celule turtite kcratinizate)
SUDORIPARĂ
lumclă
Corpul - reprezintă pătura cornoasă
ale cărei celule s-au compac-tizat şi
keratinizat lumela

î
corp
vârf
pat
ungheal
strat mucos
Rădăcina --este înfiptă într-un pliu
cutanat, asigurând creşte-
falangă distală
rea neîncetată a unghiei
ANEXELE
UNGHIE GLANDULARE *- glomerul
GLANDELE / (în hipoderm
SUDORIPARE^ sau în demi)
fir de păr
glande tubuloase X^_ canal sudoripar ce
secretă sudoare Vpor excretor
(la suprafaţa pielii)
SUDOAREA
GLANDELE corpul glandei
-> SEBACEE
GLANDA SEBACEE glande acinoase canalul excretor ce
ce secretă sebum se deschide între
rădăcina părului şi
foliculul pilos
 FUNCŢIILE PIELII

1. Funcţia de protecţie împotriva:

- factorilor traumatizanţi
- factorilor biologici
- factorilor fizici
- factorilor chimici

2. Funcţia de respiraţie - 4 1. C0,/24ore

3. Funcţia de excreţie - elimină numeroşi

cataboliţi sub formă de urină
(600-1000ml./24ore)
4. Funcţia de termoreglare prin:
- vasomotricitate, transpiraţie;
- prezenţa hipodermei (ţesuturi adipoase);
- convecţia, conducţia.
5. Funcţia de depozit pentru grăsimi
(depozit energetic) şi sânge

6. Funcţia metabolică
- metabolismul apei şi săruri lor minerale;
- metabolismul sulfului (prin transpiraţie)
(sinteza cheratieni)
- metabolismul melaninei, vitaminei D,
histaminei.

7. Funcţia de absorbţie, pe care se bazează

tratamentul unor boli

8. Funcţia de sensibilitate
- tactilă (atingere şi presiune);
- termică (cald şi rece);
- dureroasă.
- 990 g H2O
- 4 g substanţe organice
(uree, uraţi, amoniac,
acid lactic)
·- 6 g săruri minerale (NaCl,
fosfaţi, sulfaţi)
 Receptorii durerii sunt reprezentaţi de terminaţiile nervoase libere.
Segmentul de conducere este fasciculul spinotalamuic lateral. O
primă preluare a impulsurilor nervoase are loc în talamus, în nucleul de
releu ventral posterolateral, unde se formează senzaţii de durere primare,
în aria senzitivă primară, senzaţia formată anterior devine conştientă şi
capătă caracter de individualitate.
Conexiunile cerebrale cu sistemul limbic imprimă senzaţiei o colora-
tură emoţională, iar conexiunile cu sistemul nervos vegetativ determină
apariţia unor manifestări ce însoţesc senzaţia de durere superficială, cutanată.
Adaptarea la durere este foarte slabă, deoarece durerea semnalizează
acţiunea unor stimuli novici pentru organism.

Alte funcţii ale pielii

• Funcţia de protecţie este îndeplinită de epiderm, de elasticitatea
dermului şi unele producţii cornoase contra loviturilor, a pătrunderii
microbilor sau a altor agenţi patogeni sau toxici şi a substanţelor lichide
sau gazoase.
• Funcţia de depozit, grăsimea din hipoderm reprezentând un
material de rezervă şi în condiţiile utilizării ei, o sursă de energie.
• Funcţia de excreţie este îndeplinită de glandele sudonpare care
formează sudoarea şi o elimină la suprafaţa pielii prin transpiraţie - un
proces secretor activ.
• Funcţia de termoreglare prin transpiraţie se datorează eva
porării lichidelor de la suprafaţa pielii, organismul pierde o parte din
căldura sa, ceea ce contribuie la menţinerea temperaturii constante.
în procesul termoreglării mai intervin şi o serie de fenomene fizice.
• Funcţia metabolică a pielii este realizată mai ales prin secreţia
sudorii, contribuind la metabolismul apei şi electroliţilor.
Pielea este sediul sintezei cheratinei, vitaminei D, histaminei şi
pigmentului melanic.
• Funcţia de absorbţie pentru unele substanţe chimice permite
administrarea unor medicamente sub formă de unguente, creme, pomezi
sau prin băi, fricţiuni, etc.

ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorului gustativ, ca şi celorlalţi analizatori, i se pot distinge
trei segmente:
• segmentul periferic - localizat la nivelul limbii şi reprezentat
prin mugurii gustativi situaţi în principal în mucoasa linguală;
 • segmentul intermediar - de transmisie, cunoscut ca şi calea
gustativă;
• segmentul central - de integrare sau cortical (fig. 147).

Fibră Segmentul periferic

talamocorticală
Segmentul periferic este re-
prezentat de mugurii (corpusculii)
gustativi situaţi la nivelul papile-
lor linguale caliciforme, fungifor-
me şi foliate; ele sunt mici ridica-
turi situate pe faţa superioară a
limbii. Pe faţa superioară a limbii
putem identifica următoarele tipuri
de papile:
• caliciforme;
• fungiforme;
• foliate;
Fibre nervoase
• filiforme;
gustative din • hemisferice.
nervii cranieni Nu toate aceste forme de pa-
(facial, glosofa- pile conţin muguri gustativi, ci
ringian şi vag)
doar cele caliciforme, fungiforme
şi foliate, (fig. 148,149,150, 151).
Fig. 147. - Calea gustativă (după Ganong). MugUHl gUStativi mai pot fi
întâlniţi în număr mai mic şi la nivelul mucoasei epiglotei, vălului pa-
latin, faringelui, precum şi în mucoasa buzelor şi obrajilor.

Muguri
gustativi

Nerv
gustativ ^

V^-J*
•^. ' —

Fig. 148. - Pupilă fungiformă.

Fig. 149. - Pupilă fîliformă.
'.'//ίί
y*·; '*> 'i.ÏÏri' "'- - , -
' ' '—~f> *+*-.
'"Γ~.*:^ <·*r.i
'* ',to
ift
, ___ ~ / ' > ? * * s >.
 Mamelonul Caliciul

Corpusculj
rtactili
Şanţul Celule
*—
Π-s^ŢV

' v' ν/ί·/ ·- --susţnere

Glanda
mucoasa

Fig. 150. - Λϊ/>;7ί/. Cilii celulelor

gustative
iteliu
l lingual

-Fibre nervoase senzitive

Fig. 151. - Corpiiscul gustativ.

LIMBA

Limba este un organ musculos, situat în spaţiul delimitat de arca -

dele dentare, fiind poziţionată median, simetric şi foarte mobilă. Are rol
esenţial în simţul gustativ şi o implicare importantă în masticaţie, supt
şi vorbire.
Limba are forma unui
con cu baza orientată poste-
rior şi vârful anterior; i se pot Lucta
descrie (fig. 152):
• o faţă superioară;
Epiglota

Amigdala
Rădăcina
Papile
caliciforme
Şanţul
median
• o faţă inferioară;
• marginile limbii;
• baza limbii;
• vârful limbii.
Constituţia anatomică
a limbii cuprinde (fig. 153):
• scheletul osteofibros;
• muşchii;
• mucoasa ce o înve
leşte la exterior. Corpul
• Scheletul osteofibros
este format din:
 • osul hioid, care are
Vârful limbn
forma unei potcoave cu con-
cavitatea posterior, prezen-
tând un COrp cu două mici Fig. 152. - Limba.

367
 Septul 36
Mucoasa linguală
8
Marile coarne

Micile
p, coame •^^Γ.·
.^V.v
<V\£*..·^
lingual apofize îndreptate în sus
şi denumite coarnele mici şi două
coarne mari la extremităţi. Osul
hioid este situat la nivelul gâtului,
în regiunea anterioară, deasupra
cartilagiu-lui tiroid de care este
legat prin membrana
tirohioidiană.
• membrana hioglosiană,
Osul hioid / care se fixează pe marginea supe-
Membrana
hio-glosiană rioară a osului hioid, între cele
două coarne mici, de unde se în-
Fig. 153. - Septul lingual - vedere laterală.
dreaptă vertical şi în sus şi se pier-
de în grosimea fasciculelor mus-
culare ale limbii.
• septul lingual (sau median), este o lamă fibroasă în formă de
coasă, care se fixează prin baza sa (situată posterior) pe mijlocul feţei
anterioare a osului hioid şi se termină printr-o extremitate efilată aproa
pe de vârful limbii.
• Muşchii limbii sunt în număr de 17, dintre ei 8 sunt perechi şi
unul nepereche. Ei pot fi clasificaţi în:
• muşchi extrinseci, care îşi au inserţia în afara limbii şi se
termină la nivelul limbii. Aceştia sunt:
- muşchiul genioglos;
- muşchiul hioglos;
- muşchiul stiloglos;
- muşchiul palatoglos;
- muşchiul faringoglos;
- muşchiul amigdaloglos;
- muşchiul lingual superior;
- muşchiul lingual inferior.
• muşchii intrinseci, care se nasc şi se termină la nivelul limbii;
există un singur muşchi intrinsec pereche - muşchiul transvers al limbii.
• Mucoasa limbii îmbracă în totalitate limba, cu excepţia bazei, la
nivelul căreia se reflectă pentru a se continua cu mucoasele din vecină
tate, în partea posterioară cu mucoasele faringelui şi laringelui, formând
cele trei repliuri glosoepiglotice, pe laturi ea se continuă cu mucoasa
vălului palatin şi amigdalei, iar inferior şi anterior cu mucoasa planşeului
gurii.
Grosimea mucoasei linguale nu este uniformă, subţire şi transpa-
rentă pe faţa inferioară, ea se îngroaşă foarte mult pe margini şi mai ales
la nivelul feţei superioare.
 Pe suprafaţa sa, mucoasa linguală prezintă o serie de mici ridica -
turi numite papile (papillae linguales), unele dintre ele reprezentând
suportul receptorilor (corpusculilor) gustativi.
După formă deosebim 5 categorii de papile:
• caliciforme ·*
• fungiforme l- purtătoare de muguri gustativi;
• filiforme J
• foliate;
• hemisferice.
Corpusculii (mugurii) gustativi sunt situaţi în grosimea mucoasei
linguale, la nivelul papilelor gustative dispuse pe vârful, faţa superioară
şi marginile limbii. Ei recepţionează excitaţiile gustative specifice. Po-
trivit majorităţii autorilor, corpusculii gustativi se găsesc la nivelul pa-
pilelor caliciforme, fungiforme şi foliate.
Corpusculii gustativi au formă ovoidă, sunt situaţi în grosimea
păturii epiteliale a mucoasei, fiind alcătuiţi din celule de susţinere şi
celule senzoriale gustative care au o formă fusiformă şi sunt prevăzute
cu o prelungire periferică, cili gustativi. Aceştia se grupează în canalul
gustativ, unde vin în contact cu substanţele sapide. Dimensiunile cor-
pusculilor gustativi sunt de 40 μ
grosime şi 80-90 μ înălţime.
De la vârful spre baza lim-
bii se disting următoarele senzaţii Amar
gustative: dulce, sărat, acru şi
amar, pentru fiecare există anumi-
te teritorii bine definite (fig. 154).
Pentru a realiza senzaţiile
gustative este necesar ca alimen-
tele să fie dizolvate sau să se di-
zolve în salivă spre a putea veni
în contact cu cilii gustativi. Re-
ceptarea senzaţiilor gustative se face pe o zonă întinsă, în principal
pe faţa superioară a limbii, dar şi la nivelul mucoasei faringelui,
epiglotei, segmentului juxtalingual al vălului palatin.
Vascularizaţia limbii este arterială, venoasă şi limfatică.
• Vascularizaţia arterială se realizează prin:
• artera linguală;
• artera palatină inferioară;
• artera faringiană ascendentă.
Fig. 154. - Distribuţia senzaţiilor primare de gust.

369
 ·. · Vascularizaţia venoasă se realizează prin:
• venele linguale profunde, care sunt în număr de două şi sunt
satelite arterei linguale;
• vena linguală superficială, care porneşte de la vârful limbii
sub forma unui cordon albastru şi se poate observa prin transparenţă pe
faţa inferioară a limbii.
Venele se reunesc într-un trunchi comun numit vena linguală
propriu-zisă, care se varsă în vena jugulară internă fie direct, fie prin
trunchiul tiro-lingo-faringofacial al lui Farabeuf, format prin unirea lin-
gualei cu vena facială, tiroidiană superioară şi uneori cu cea faringiană.
• Vascularizaţia limfatică, în grosimea mucoasei limbii se for
mează o bogată reţea limfatică, care formează grupurile: anterior, late
ral, posterior mijlociu care drenează limfa într-o serie de ganglioni lim
fatici.
Inervaţia limbii. Putem descrie o inervaţie:
• motorie, asigurată de nervul hipoglos;
• senzitivă, asigurată de:
• nervul lingual;
• nervul glosofaringian;
• nervul laringen superior.
• senzorială, asigurată de:
• nervul intermediar al lui Wriesberg;
• nervul glosofaringian;
• nervul vag.

Segmentul intermediar (de transmisie)

Transmiterea sensibilităţii gustative din cele trei zone principale

ale limbii se face prin nervii - intermediarul lui Wriesberg - ce provine
din facial, glosofaringian şi vag.
Primul neuron senzitiv se află în ganglionii nervoşi de pe traiectul
nervilor facial, glosofaringian, vag. Dendritele acestor neuroni fac si -
napsă cu celulele gustative, iar axonii lor fac sinapsă cu cel de-al doilea
neuron senzitiv situat în nucleul tractului solitar din trunchiul cerebral,
a cărui parte superioară s-a indidualizat sub numele de nucleul gustativ
al lui Nageotte. Axonii neuronilor din acest nucleu încrucişează linia
mediană la nivelul bulbului şi se alătură lemnicsului medial al lui Reil,
străbat trunchiul cerebral şi ajung la al treilea neuron senzitiv al căii
situat în talamus. De aici pornesc fibrele talamo-corticale, care se
proiectează pe scoarţa cerebrală.

370
 Segmentul central

Segmentul central al analizatorului gustativ este localizat în scoarţa

cerebrală, în partea inferioară a girusului postcentral al lobului parietal,
în imediata vecinătate a proiecţiei corticale a sensibilităţii generale a
feţei, în aria 43. unde se găseşte cel de-al patrulea neuron şi unde im-
presiile sunt transformate in senzaţii gustative.

Date fiziologice ale analizatorului gustativ

Analizatorul gustativ, alături de cel olfactiv, intervine în mecanis-
mele de autoprotecţie ale organismului, împiedicând pătrunderea în
organism, pe cale digestivă, a alimentelor alterate şi, de asemenea, in-
tervenind în procesul de digestie prin declanşarea secreţiei salivare şi a
celorlalte sucuri digestive.
Senzaţiile gustative sunt: acru, dulce, sărat şi amar. Mai există şi o
gamă largă de senzaţii intermediare, care dau gustul diferit al alimentelor.
Corpusculii gustativi au în marea lor majoritate o sensibilitate
specifică pentru o anumită senzaţie gustativă.
Pentru o bună receptare a senzaţiilor gustative este necesară inte-
gritatea mucoasei linguale şi o temperatură optimă. Temperaturile prea
ridicate sau prea scăzute reduc intensitatea senzaţiilor gustative.

ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv identifică din punct de vedere senzorial

substanţele odorizante, permiţând aprecieri asupra substanţelor şi asupra
gradului lor de concentraţie.
Segmentele care se descriu sunt:
* segmentul receptor periferic, localizat la nivelul mucoasei nazale;
* segmentul intermediar, de transmisie, reprezentat de calea olfactivă;
* segmentul central, de analiză şi integrare, localizat la nivelul
scoarţei cerebrale.

Segmentul periferic
Segmentul este localizat la nivelul mucoasei nazale (pituitare),
adăpostită la nivelul foselor nazale.
7-71
 Nasul este organul de simţ al mirosului şi reprezintă totodată şi
primul segment al căilor aeriene în cadrul aparatului respirator.
Din punct de vedere anatomic, nasului i se pot descrie următoarele
componente:
• piramida nazală;
• fosele nazale;
• cavităţile anexe sinusale.
• Piramida nazală are o formă piramidal-triunghiulară, este dis-
pusă cu baza în jos şi vârful în sus la nivelul viscerocraniului, consti -
tuind un perete protector pentru fosele nazale şi determinând fizionomia
individului.
Piramidei nazale i se descriu: 3 feţe, 3 margini, un vârf şi o bază.
Cele 3 feţe sunt două laterale, dreaptă şi stângă şi una posterioară.
Marginile sunt două laterale şi una anterioară. Vârful sau rădăcina na-
sului corespunde spaţiului intersprincenar. Baza piramidei nazale poate
avea diferite orientări: orizontală, oblică înainte sau posterior. La nive-
lul bazei nasului se găsesc orificiile narinare separate printr-un sept
antero-posterior.
Piramida nazală prezintă diniensiunj şi forme variate, determinând
caracteristicile fizionomice (fig. 155).
în structura piramidei nazale distingem:
• schelet;
• o pătură musculară;
• un înveliş exterior cutanat.

Nas drept Nas grec Nas aquilin Nas întors în sus (earn)

Fig. 155. - Diferite tipuri de nas.

372
 Vascularizaţia este asigurată de artere provenind din artera facială
şi oftalmică:
• vascularizaţia este asigurată de artere provenind din artera
facială şi oftalmică;
• venele se varsă în angulară şi facială;
• limfaticele drenează în ganglionii parotidieni şi submandibulari.
Inervaţia
Nervii regiunii nazale sunt de două feluri: senzitivi şi motorii.
Filetele motorii destinate muşchilor pieloşi ai regiuni provin din nervul
facial. Filetele senzitive provin din nervul maxilar superior al trigeme-
nului.
• Fosele nazale se prezintă ca două culoare aerice antero-lon-
gitudinale, cu direcţie antero-posterioară de o parte şi de alta a liniei
mediane a masivului facial, dedesubtul bazei craniului, între cavităţile
orbitare şi maxilare superioare, deasupra cavităţii bucale.
Ele comunică anterior prin vestibulul nazal cu exteriorul, iar pos-
terior cu rinofaringitele prin intermediul orificiilor numite coane.
Fosele nazale sunt formate dintr-un schelet osteo-cartilaginos tapi-
sat în interor de o mucoasă.
Din punct de vedere topografic, fosele nazale prezintă două seg-
mente: vestibulul foselor nazale şi fosele nazale propriu-zise (fig. 156).
• Mucoasa nazală (pituitară)
Fosele nazale sunt tapetate în interior cu o mucoasă care se mulea -
ză pe toate formele de relief.
A - peretele extern
B - peretele intern
1- cornetul nazal superior (;
2- cornetul nazal mijlociu \
3- cornetul nazal inferior
4- zona olfactivă
5- nervii olfactivi
6- bulbul olfactiv
7- tractul olfactiv
8- meatul superior
9- meatul mijlociu B.

10 -meatul inferior Fig. 156. - Fosele nazale.

373
 La nivelul orificiilor numite coane se continuă cu mucoasa rinofa-
ringelui, iar la nivelul aperturii pinforme se continuă cu tegumentele
vestibulului nazal. Mucoasa nazală se prelungeşte şi la nivelul cavităţilor
anexe (sinusurilor) a foselor nazale, pătrunzând prin ostiumurile acestora
şi căptuşind în întregime pereţii sinusali.
Are o grosime cuprinsă între 1-3 mm, o consistenţă friabilă şi
aderă de periosml şi pericondrul scheletic, în anumite situaţii patologice
mucoasa nazală poate deveni hipertrofică, edematoasă, atrofică sau
polipoidă.
Datorită vascularizaţiei bogate în etajul inferior, respirator coloraţia
mucoasei nazale este roşiatică, în etajul superior ea are o coloraţie găl-
buie datorită prezenţei în epitelm a unui pigment. La acest nivel se află
„pata galbenă", ce reprezintă sediul receptorilor olfactivi şi are o suprafaţă
de 2,4 cm2, corespunzând bolţii fosei nazale.
Din punct de vedere structural, mucoasa nazală cuprinde un corion
şi un epiteliu.
• Corionul este constituit din ţesut conjunctiv, cu o bogată
infiltraţie limfoidă.
• Epiteliul este separat de corion printr-o membrană bazală, el
este format dintr-un strat de celule cilindrice ciliate situate la suprafaţă
şi din mai multe straturi de celule bâzâie de forma unor conuri turtite
cuprinse între membrana bazală şi stratul superficial.
La nivelul petei galbene, mucoasa prezintă caractere diferite dato-
rită prezenţei celulelor olfactive (Schultze), care constituie receptorul
periferic al analizatorului olfactiv.
Celulele Schultze (olfactive) sunt celule neuronale bipolare, au
formă fusiformă, cu un nucleu sferic voluminos dispus spre partea ba-
zală şi prezintă două feluri de prelungiri:
• o prelungire periferică (dendritică), de formă cilindrică
neregulată, care se termină la suprafaţa epiteliului printr-o mică vezi
culă de la care pornesc 5-6 cili scurţi care flotează liber în cavitatea
nazală.
• o prelungire centrală (axonică), mult mai subţire, cu aspect
flexuos şi care prezintă pe traiect mici umflături ovoide. Prelungirea
centrală pătrunde prin corionul mucoasei şi grupându-se în perechi de
câte doi axoni, străbat lama ciuruită a etmoidului, pătrund în endocraniu
şi fac sinapsă cu câte o celulă mitrală din bulbii olfactivi.
Receptorul olfactiv are dublă funcţie, de recepţie şi transmisie.

374
 Calea olfactivă
• Primul neuron este reprezentat de celulele olfactive Schultze.
• Al doilea neuron este reprezentat de neuronii mitrali ai bulbului
olfactiv. La acest nivel circa 1000 de fibre ale nervului olfactiv fac
sinapsa cu câte un neuron mitral (fig. 157).
1 - nervii olfactivi

2 - bulbul olfactiv
3 - tractul olfactiv
4 - stria olfactivă mijlocie
5 - stria olfactivă medială
6 - stria olfactivă laterală
7 - lama ciuruita a etmoidului
8 - mucoasa nazală
9 - corpul calos
10 - septul lucidum
11 - nucleul amigdalian Flg 157 Culca olfactlva

Bulbii olfactivi sunt două formaţiuni nucleare de formă ovoidă,

dispuse pe faţa inferioară a emisferelor (lobul frontal), în şanţul olfactiv
sau orbitar intern.
Bulbii olfactivi se continuă cu bandeletele olfactive. Acestea ajung
până în spaţiul perforat anterior şi se împart în câte 3 strii olfactive
(mediană, mijlocie, laterală), care se vor termina la nivelul ariei septale,
în piramida şi trigonul olfactiv, în scoarţa uncusului hipocampic şi nucleul
amigdalian. Aceşti centrii formează cel de-al treilea neuron şi repre-
zintă segmentul central a! analizatorului olfactiv.
Vascularizaţia şi inervatia foselor nazale provine din:
• arterele etmoidă anterioară şi posterioară - ramuri din oftalmicâ;
• artera sfeno-palatină - ram terminal al maxilarei interne;
• artera nazală posterioară - ram din palatina superioară;
• artera suborbitară:
• artera ptengo-palatinâ;
• artera facială.
La nivelul pereţilor foselor nazale se realizează 3 reţele arteriale
suprapuse.
Venele ce drenează sângele de la nivelul foselor nazale se consti -
tuie în 3 căi, formând 3 grupuri:
• posterior, ce străbat gaura sfeno-palatmă şi se varsă în maxilara
internă;
 • anterior, tributar venei faciale;
• superior, care se varsă în vena oftalmică.
Limfaticele se constituie şi ele într-o reţea la nivelul mucoasei
pituitare.
După cum se constată, vascularizaţia mucoasei nazale este foarte
bogată.
Inervaţia mucoasei nazale este senzitivă, vegetativă, senzorială.
• Inervaţia senzitivă este dependentă de trigemen şi este asigu
rată prin patru ramuri nervoase.
• Inervaţia vegetativă provine din ganglionul sfeno-palatin şi
are o componentă parasimpatică vasodilatorie şi secretorie pentru glan
dele mucoasei pituitare şi o componentă simpatică vasoconstrictorie şi
inhibitoare a secreţiei.
• Inervaţia senzorială este asigurată de nervii olfactivi.
Date fiziologice
Senzaţia olfactivă are următorul mecanism: receptorul olfactiv este
excitat de substanţele odorante volatilizate sau hidrolizate (sub formă de
aerosoli), care ajung în nas odată cu aerul inspirat.
Moleculele odorii sunt absorbite din mucusul de la nivelul mucoa-
sei olfactive şi apoi se solvă în lipoizii cililor olfactivi.
Numărul substanţelor olfactive este imens, ceea ce determină po-
sibilitatea unei imensităţi de senzaţii olfactive.
Prin calea olfactivă excitaţiile olfactive ajung la zonele corticare,
unde are loc integrarea lor care determină un rol deosebit în viaţa indi-
vidului.

376
 Capitolul XIV

Anatomia şi fiziologia
sistemului endocrin

1. Generalităţi
Glandele endocrine sau glandele cu secreţie internă sunt glande
care sintetizează substanţe chimice = hormoni, care eliberate în sânge
sau în spaţiul intercelular, produc modificări de structură şi funcţie ale
altor organe şi ţesururi.
Ansamblul format din glande endocrine, hormoni, căile de trans -
port ale hormonilor şi celulele care sunt influenţate de hormoni,
alcătuieşte sistemul endocrin.
Caracterul specific al hormonilor constă în elaborarea lor de către
anumite celule cu structură chimică bine definită.
Reglarea funcţiilor endocrine se face pe cale nervoasă şi umorală.

2. Hipofiza
Hipofiza sau glanda pituitară este situată la baza creierului, în
şaua turcească. Hipofiza se învecinează cu chiasma optică, anterior şi
corpii mamilari, posterior. Este legată de encefal prin tija pituitară sau
hipofizară (o prelungire a planşeului ventriculului al 3-lea = tuber cine-
reum). Hipofiza reglează activitatea celorlalte glande endocrine, inclu -
siv glandele sexuale, precum şi procesele metabolice, inclusiv creşterea.
Hipofiza este formată din 3 părţi: o parte anterioară şi una inter-
mediară ce constituie hipofiza glandulară sau adenohipojiza, cu origine
epitelială şi o parte posterioară numită neurohipofiza, o prelungire a
substanţei nervoase din planşeul ventricular.
• Adenohipofiza sau lobul anterior este format din celule agranu-
lare cromofobe şi din celule granulare cromofile. Acestea din urmă conţin,
o parte din ele granulaţii mari acidofile, iar altele granulaţii bazofile.
• Neurohipofiza sau lobul posterior este format din celule nevro-
gliale, fibre nervoase şi corpi hialini.
 • Inervaţia adenohipofizei provine din ganglionul cervical supe-
rior, de unde fibrele simpatice postganglionare ajung la glandă, de-a-
lungul arterelor carotide, unde au rol vasomotor. Procesul de secreţie al
lobului anterior al hipofizei este influenţat de centrii hipotalamici, prin
sistemul port hipotalamohipofizar. Acest sistem din ramurile carotidei
interne, care ajung în regiunea hipotalamică şi se capilarizează.
Capilarele confluează, pentru a se ramifica din nou în jurul celulelor
secretoare adenohipofizare. Secreţia lobului anterior este influenţată de
hipotalamus şi pe cale umorală. Prin eliberarea de către neuronii hipo-
talamici a unor substanţe numite factori de eliberare, este stimulată
secreţia hormonală a lobului anterior (fig. 158).

Hipotalamus

Hipofiza

Piroida

Paratiroide

Suprarenala

Pancreas

Testicul

378 Fig. 158. Glande cu secreţie internă.

 Factorii de eliberare sunt următorii:
1. Factorul de eliberare al tiroxinei (TRF).
2. Factorul de eliberare al hormonului somatotrop (GRF).
3. Factorul de eliberare al hormonului corticotrop (CRF). ι
4. Factorii eliberatori de gonadotropine:
- FRF (foliculotrop releasing factor).

- LRF (luteotrop releasing factor).

5. Factorul inhibitor al eliberării de prolactinà (P1F).
Aceşti factori de eliberare acţionează asupra celulelor ţintă ale
adenohipofizei activând sinteza de hormoni corespunzători.
:
ι

- Hormonii adenohipojhari
i
1. Hormonul somatotrop (STH, hormon de creştere).
Mecanismul de reglare al secreţiei hormonului somatotrop se află
sub control nervos, sub influenţa centrilor hipotalamici prin intermediul
factorului de eliberare al STH (GRF).
Hormonul somatotrop acţionează asupra creşterii armonioase a
organismului şi organelor acestuia, precum şi asupra dezvoltării celu -
lelor.
STH are şi o acţiune proflogistică, mărind rezistenţa organismului
mai ales la infecţia tbc. De asemenea, STH acţionează lactagog, stimu -
lând împreună cu estrogenii şi prolactinà, secreţia de lapte.
2. Hormonul adrenocorticotrop (ACTH).
Sub influenţa ACTFI-ului, glandele suprarenale cresc în mărime şi
greutate, cu hipertrofia şi hiperplazia zonei fasciculate şi reticulate, şi
scăderea concentraţiei de vitamina C, care se găseşte în cantitate mare
în suprarenală. De asemenea ACTH determină scăderea lipidelor şi a
colesterolului, care reprezintă suportul sintezei de glicocorticoizi.
Secreţia de ACTH şi consecutiv de hormoni suprarenali (glicocor-
ticoizi si androgem suprarenali) se face prin mecanism nervos şi umoral
(prin CRF).
3. Hormonul tireotrop (TSH, tireotropina sau tireostimulina).
TSH este indispensabilă pentru secreţia tiroidiană.
Efectul fiziologic al TSH se exercită prin glanda tiroidă.
Stress-ul blochează secreţia de TSH. Expunerea la frig o măreşte,
iar expunerea la cald o reduce. Emoţiile intensifică eliberarea de TSFI
(guşa exoftalmică). Exoftalmia (protruzia globilor oculari) din hiperti-
roidism, se datorează unui alt hormon hipofizar care determină acumu-
larea apei şi grăsimii în ţesutul retroorbital.
 4. Hormonii gonadotropi (FSH, LH, LTH).
La nivelul adenohipofizei au fost izolaţi 3 hormoni cu acţiune asupra
gonadelor şi prin internediul acestora, asupra dezvoltării aparatului ge-
nital, caracterelor sexuale secundare şi secreţiei de lapte: hormonul sti-
mulator folicular (FSH), hormonul luteinizant (LH) şi hormonul luteo-
trop sau prolactina (LTH).
La femeie, FSH determină maturaţia foliculului, fără a influenţa
ovulaţia şi astfel stimulează producerea de hormoni estrogeni. LH pro-
duce ruperea foliculului şi ovulaţia LH împreună cu FSH stimulează
secreţia de estrogeni, transformarea luteinică a foliculului rupt şi secreţia
de progesteron. Prin estrogenii secretaţi, LH determină creşterea în greu-
tate a uterului.
La bărbat, FSH stimulează spermatogeneza şi dezvoltarea canale-
lor seminale, iar LH stimulează secreţia de androgeni a celulelor
inţerstiţiale.
Estrogenii şi androgenii contribuie la dezvoltarea caracterelor sexua-
le primare şi secundare.
Ritmul de secreţie al FSH şi LH este controlat nervos prin hipota-
lamusul anterior. Prin secreţia ritmică şi succesivă a acestora se întreţine
activitatea sexuală periodică, cu faza de oestru sau de activitate sexuală
şi faza de dioestru sau de repaus sexual.
Hormonul luteotrop sau prolactina (LTH) are rol în menţinerea
activităţii secretorii progesteronice a corpului galben în cursul sarcinii.
LTH-ul este secretat în cantităţi mari şi în cursul lactaţiei, acţionând
direct asupra secreţiei lactate a glandelor mamare. Acest efect se produ -
ce numai după pregătirea prealabilă a glandei mamare, prin estrogenii şi
progesteronul crescut în cursul gestaţiei, precum şi în cursul ciclului
sexual lunar. Dozele mari de estrogeni inhibă secreţia de LTH.
• Lobul intermediar
Lobul intermediar al hipofizei secretă hormonul stimulator al
melanocitelor (MSH) cu rol în stimularea sintezei de melanină în me-
lanocite. Acest hormon intervine în pigmentarea pielii după expunerea
la lumină.
• Neurohipofiza
Lobul posterior al hipofizei, neurohipofiza, este alcătuit din pre -
lungiri ale fibrelor nervoase care provin din nucleii hipotalamici şi care
se termină în hipofiza posterioară. Numărul acestor fibre este foarte
mare, ceea ce face ca acestea, să aibă un rol funcţional foarte important
în procesul de neurosecreţie. Pe de altă parte circulaţia lobului posterior

380
al hipofizei, este distinctă de a lobului anterior, în timp ce funcţia lobu-
lui anterior este reglată umoral prin factorii de eliberare elaboraţi de
hipotalamus care stimulează activitatea secretorie adenohipofizară prin
circulaţia sistemului port hipotalamo-hipofizar, funcţia lobului posterior
este în legătură cu produsul de neurosecreţie transmis de-a lungul fibre -
lor, de la hipotalamus la lobul posterior al hipofizei. Neurohipofiza
reprezintă un depozit de hormoni. Distrugerea ei sau distrugerea neuro-
nilor secretanti, conduce la tulburări în echilibrul apei, cu instalarea
diabetului insipid.

- Hormoni neurohipofizari

1. Hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina) are acţiune antidiure-

tică, în doze mici şi acţiune vasopresoare, când dozele secretate le depăşesc
pe cele fiziologice.
ADH-ul este produs în nucleul supraoptic.
în mod fiziologic, vasopresina are acţiune antidiuretică, favori-
zând reţinerea „apei libere" în rinichi, prin creşterea permeabilităţii celu-
lelor tubilor colectori renali pentru apă. Deci, ADH-ul menţine homeos-
tazia osmotică şi volumul lichidului extracelular, inclusiv plasmatic.
Reglarea secreţiei de ADH se face reflex, prin intermediul osmo-
receptorilor de la nivelul carotidei interne şi atriului drept.
în doze mari care depăşesc valorile fiziologice, vasopresina are
efecte vasopresoare (creşte TA), metabolice (produce hiperglicemie) şi
stimulează peristaltismul intestinal.
Acţiunea vasopresoare este generalizată, manifestându-se prin con-
tracţia musculaturii netede a capilarelor, interesând şi teritoriul coronar.
2. Ocitocina are o structură chimică asemănătoare vasopresinei:
Ocitocina determină:
- contracţia muşchiului utérin în perioada de expulzie, în cursul
naşterii, dar şi în timpul actului sexual.
- contracţia celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore, de
terminând expulzia laptelui.
- are o acţiune antidiuretică redusă.
- în cantităţi mari, are efecte presoare (creşte TA).
Secreţia de ocitocină este declanşată reflex, sub acţiunea stimulilor
care vin de la uter (în timpul naşterii şi al coitului) sau de la mameloane
(în timpul suptului).

381
 Tulburările funcţiei hipofizare sunt:
1. Gigantismul. Este rezultatul unei hiperfuncţii a hormonului so-
matotrop. Se caracterizează prin creşterea in lungime a oaselor lungi
(peste 2 m), a muşchilor, ţesutului subcutanat şi organelor interne. Gi
gantismul apare din copilărie.
2. Acromegalia. Hiperfuncţia adenohipofizară de somatotrop se
manifestă la adult. Deoarece în această perioadă nu mai există zone de
creştere la nivelul cartilajelor epifizare, apare o dezvoltare exagerată a
oaselor care se îngroaşă (este vorba de mandibulă, nas, mâini, picioare).
De asemenea apare o îngroşare generală a tegumentului.
3. Nanismul hipofizar. Deficitul sau absenţa secreţiei de hormon
somatotrop în copilărie inhibă dezvoltarea scheletului, apare întârziere
sexuală, dar nivelul de inteligenţă este corespunzător vârstei biologice.
4. Sindromul adipozo-geiv'ta! este rezultatul hipofuncţiei hipofiza
re caracterizat prin: obezitate, oprirea creşterii, dezvoltarea sexuală este
împiedicată, apare somnolenţă şi deficit intelectual.
5. Sindromul dishing se datorează unei hipersecreţii de hormon
adrenocorticotrop care determină o hipertrofie şi o hiperactivitate - a
cortexului adrenal cu hipersecreţie de corticosteroizi. Sindromul Cushing
se caracterizează prin: osteoporoză, obezitate tronculară, slăbiciune mus
culară, vergeturi roşii, policitemie, ΗΤΑ, hirsutism. améliorée, rezistenţă
imună scăzută.
6. Insuficienţa globala a hormonilor adenohipojizari (sindromul
Shechan-Simmonds) conduce la o îmbătrânire prematură.
7. Diabetul insipid este rezultatul hipofuncţiei hipofizei posterioa
re cu absenţa secreţiei de ADH. Rezultatul este o producţie excesivă de
urină (până la 12-15 l/zi) şi o sete excesivă.

3. Tiroida

Glanda tiroidă (fig. 159 a) este situată în regiunea cervicală, în

loja tiroidiană. Este aşezată pe trahee, inferior de cartilajul cncoid. Are
forma literei H şi constă din 2 lobi, uniţi printr-un istm. Extremitatea
inferioară a feţei mediale a tiroidei vine în raport cu nervul recurent
(laringeu inferior), a cărui secţiune sau compresie conduce la paralizia
corzilor vocale şi tulburări de fonaţie.
Faţa posterioară a tiroidei vine în raport cu mănunchiul vasculo-ner-
vos al gâtului (a. carotidă, v. jugulară, n. vag).

382
 Laringe
Glanda tiroidă

Trahee

a) Anatomie
Vas de sânge
Folicul
tiroidian

%^W
Celule
parafoliculare
b) Folicul tiroidian l i g .

159. -- Glanda timidă.

Glanda tiroidă este învelită de o fascie conjunctivă, care o fixează

de organele vecine.
Structura glandei tiroide este reprezentată de folicuh sferici (fig.
159 b), delimitaţi de un epiteliu care, în stare de hiperactivitate
glandulară, apare cilindric, în activitate, cubic, iar în repaus, turtit.
Cavitatea foliculului conţine un coloid, care reprezintă forma de depozit
a substanţei premergătoare formării hormonilor tiroidieni - tireoglobn-
lina. Polul apical al celulelor secretoare. prezintă vilozităţi care măresc
suprafaţa dintre acestea şi coloid. Pe marginea celulelor foliculare se
găsesc un număr mic de celule = parafoliculare.

383
 Vascularizaţia tiroidei este deosebit de abundentă, ajungând la 5 l
de sânge pe oră pentru întreaga glandă. Capilarele sanguine vin în con-
tact direct cu polul bazai al celulelor foliculare.
Glanda tiroidă are o bogată inervaţie vegetativă, cu efecte exclusiv
vasomotorii:
- simpaticul diminua circulaţia şi captarea iodului.
- parasimpaticul le intensifică.
Celulele foliculare tiroidiene secretă hormonii tiroidieni reprezentaţi
prin tiroxină sau tetraiodotironină (T4) şi triiodotironina (T3). lodotiro-
ninele acţionează asupra metabolismului energetic, asupra creşterii or-
ganismului şi asupra sistemului nervos.
Celulele pamfoliculare secretă un hormon cu acţiune de scădere a
calciului plastnatic, calcitonina.
Acţiunea fiziologică a hormonilor tiroidieni:
1. efectul calorigen, de intensificare a proceselor oxidative celulare,
este caracteristic pentru acţiunea biologică a hormonilor tiroidieni. Aprox.
40% din producţia de căldură a organismului este sub control tiroidian.
2. hormonii tiroidieni influenţează creşterea organismului şi dife
renţierea organelor. Tiroidectomia în perioada de creştere, conduce la
încetinirea dezvoltării, mai ales a creierului (cretinism), a oaselor (na
nism) şi a organelor genitale (hipogonadism). Hormonii tiroidieni sti
mulează creşterea, dar nu şi când sunt secretaţi în doze excesive.
3. hormonii tiroidieni influenţează sistemul nervos astfel:
- insuficienţa tiroidiană apărută în cursul dezvoltării sistemului
nervos, are ca efect reducerea mielinizării, scăderea numărului de neu
roni şi diminuarea procentului de apă în SNC.
- o producţie endogenă exagerată sau o administrare exogenă ex
cesivă de hormoni tiroidieni, conduce la creşterea excitabilităţii sistemului
nervos, creşterea capacităţii de ideatic, a emotivităţii şi hiperreflexie
(adică tremor, teamă, nelinişte). Hiperexcitabilitatea SNV, interesează
atât simpaticul cât şi parasimpaticul: accelerarea pulsului, creşterea debi
tului circulator, dilatarea pupilelor, secreţie sudorală, hipermotilitate şi
hipersecreţie digestivă.
Activitatea tiroidei se află sub control adenohipofizar: hormonul
tireotrop (TSH) stimulează producerea şi secreţia hormonilor tiroidieni.
Scăderea hormonilor tiroidieni în sânge, stimulează prin hipotalamus şi
mai puţin prin adenohipofiză, secreţia de TSH; creşterea lor inhibă
secreţia de TSH.
384
 La rândul ei, concentraţia sanguină a TSH este în primul rând
dependentă de centrii hipotalamici, secretori de factor eliberator de
tireotropină (TRF).
Explorarea funcţională a tiroidei se face prin:
- măsurarea metabolismului bazai (MB). Valori normale = ±10%.
în insuficienţa adenohipofizară, scade moderat; după tiroidectomie, MB
scade la -35% în 40-60 zile. în hiperfuncţia tiroidiană, proporţional cu
gradul hiperfuncţiei, MB poate atinge valori de +100%.
- captarea iodului radioactiv (I131) în tiroidă = radioiodocaptarea
(RIC). La persoanele normale, iodul administrat este reţinut în proporţie
de 40-50% după 24 h. în hiperfuncţie, RIC ajunge la 90-98%.
- dozarea iodului plasmatîc (legat proteic) este o metodă sigură şi
confortabilă pentru bolnav. Valoarea normală de 4-8 mg/100 ml plasmă
şi se referă la iodul hormonal (T 3 şi T4).

Tulburări ale funcţiei tiroidiene

1) Mixedemul este rezultatul hipofuncţiei tiroidiene la adult. Se
caracterizează prin: metabolismul bazai redus, temperatura corpului scade
(persoana respectivă este friguroasă); tegumentul devine pufos, de cu
loare galbenă, îngroşat; colesterolul sanguin creşte, obezitate, apetit
diminuat, constipatie, ΗΤΑ, somnolenţă, apatie, părul este fragil, rar,
uscat, anemia.
2) Nanismul tiroidian se datorează unei insuficienţe tiroidiene apăru
te în copilărie. Se caracterizează prin oprirea creşterii, dezvoltarea sexuală
este împiedicată şi retard psihic important (cretinism).
3) Hipertiroidisrnul mergând până la maladia Graves apare printr-o
hiperfuncţie tiroidiană. Se caracterizează prin creşterea de volum a glan
dei (guşa), protruzia globilor oculari (exoftalmie), metabolismul bazai
este accelerat, temperatura corpului creşte, apetit crescut şi scădere
rapidă în greutate, diaree, ΗΤΑ, nervozitate şi hiperexcitabilitate mus
culară.
Calcitonina este un hormon secretat de celulele parafoliculare, care
la om se găsesc în tiroidă, paratiroide şi timus.
Efectul biologic al calcitoninei constă în scăderea calciului circu-
lant (scăderea este rapidă şi de scurtă durată) şi depunerea lui în oase.
Declanşarea secreţiei de hormon este dată de creşterea calciului ionic
 4. Paratiroidele
Paratiroidele sunt 4 glande, de dimensiuni mici, situate posterior
tiroidei, de care aderă, fără a avea însă relaţii funcţionale. Paratiroidele
secretă parathormonul (PTH), un hormon indispensabil vieţii.
PTH are rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic în lichidul extra-
celular.
Paratiroidele sunt bogat vascularizate, dar inervaţia lor este săracă.
Reglarea secreţiei de PTH este exclusiv umorală, determinată de
scăderea calciului sanguin. Concentraţia normală a calciului plasmatic
oscilează între 9-11 mg% sau 4,5-5,5 mEq/1. Din acesta numai 50%
este sub formă solubilă, restul fiind legat de proteine. Scăderea calciului
ionic, solubil, sub 50% determină semne de hiperexcitabilitate neuro-
musculară, tétanie, convulsii.
Scăderea calciului sanguin, datorită hipovitaminozei D, alimentaţiei
sărace în calciu, sarcinii, lactaţiei, se însoţeşte de hiperfunctia şi hiper-
plazia compensatorie a paratiroidelor, proporţională cu gradul hipocal-
cemiei.
Tulburările funcţiei paratiroidiene
1) Tetania apare în condiţiile unei hipofuncţii paratiroidiene cu o
secreţie inadecvată de PTH. Se caracterizează prin convulsii/spasme
musculare, nervozitate, clinic semnul Chvostek şi Trousseau. Biologic
apare o scădere dramatică a calciului ionic şi o creştere a fosfatului din
plasmă, cu hiperventilaţie.
2) Osteita fibro-chistică este rezultatul unei hiperfuncţii paratiroi
diene cu creşterea calciului în sânge. Se caracterizează prin deminera-
lizare osoasă, depunerea calciului în locuri neobişnuite (rinichi), semne
de intoxicaţie prin creşterea calcemiei - greaţă, vomă, inapetenţă, se
pierde mult calciu prin urină (poliurie + calciurie) şi sete excesivă.

5. Glandele suprarenale
Glandele suprarenale (fig. 160) sunt organe pereche, situate deasu-
pra polului superior al fiecărui rinichi. Ca şi rinichii sunt organe retro-
peritoneale, aşezate în lojile glandelor suprarenale.
Glanda suprarenală este învelită de o capsulă conjunctivă care tri -
mite în interior septuri. Ţesutul glandular este format din 2 părţi distinc-
te: una periferică = corticosuprarenala şi una centrală = medidosupra-
renala.
386
 Glanda suprarenală Glanda suprarenală
secţiune

Fig. 160. - Glanda

suprearenală.

• Medulosuprarenala este friabilă şi bine vascularizată, spre

sebire de corticosuprarenală. Este formată din cordoane epiteliale, a;
tomozate sub forma unei reţele, în ochiurile căreia se găsesc capi
sanguine sinusoide, cu calibru neregulat.
Medulosuprarenala secretă hormonii catecolaminici - adrena,
fi noradrenalina. Secreţia, acestor hormoni este continuă, dar în cu
solicitărilor, secreţia lor poate creşte diferenţiat pentru cele două cate
lamine, ca răspuns al sistemului simpatoadrenal.
Acţiunea hormonilor catecolaminici este aceeaşi cu a mediator:
simpatici (adrenalina şi noradrenalina), de aceea se numesc substa
simpaticomimetice. în condiţii de stres sau teamă, hipotalamusul de
mină eliberarea din medulosuprarenală a noradrenalinei care trec
torentul sanguin şi produce vasoconstricţie generală şi ΗΤΑ.
Aceleaşi circumstanţe determină eliberarea adrenalinei în sa
care este responsabilă de aşa-numita „reacţie de apărare". Aceasta con
în: piloerecţie la nivelul tegumentului, „pielea de găină", midria
paloare, creşte ritmul şi forţa de contracţie a inimii, stimularea respiraţi
inhibă peristaltismul intestinal, dispare senzaţia de micţiune, organisn
este pregătit pentni luptă.
între medulosuprarenală şi corticosuprarenală nu există legaţi
funcţională directă.
3
 - Corticosuprarenala, spre deosebire de medulosuprarenală, este o
glandă indispensabilă vieţii.
Din punct de vedere histologie este alcătuită din 3 zone:
- la exterior se află zona glomerulară, care secretă aldosteronul,
hormonul principal şi corticosteronul, ca produs intermediar.
- la mijloc este zona fasciculată, cu celule aşezate în coloane, care
secretă hormonii glicocorticoizi şi în principal hidrocortizonul sau
cortizonul.
- la interior se află zona reticulară, care secretă hormonii sexuali
androgeni şi esîrogeni.
Celulele corticosuprarenale au un conţinut bogat în lipide (mai ales
colesterol şi steroizi) şi în acid ascorbic. Ţesutul cortical are o
excepţională capacitate regenerativă.
Hormonii corticosuprarenali
Clasificarea lor se face mai puţin după criterii chimice, şi mai ales
după efectele biologice în: mineralocorticoizi, glicocorticoizi şi andro-
geni.
Biosinteza acestor hormoni se face din acetat (acetil CoA) pe calea
colesterol —» pregnenolon —» progesteron, care reprezintă o răspântie în
formarea hormonilor corticosuprarenali.
Hormonii corticosuprarenali au rol în reglarea metabolismului hi-
dromineral, în menţinerea funcţiei renale, în metabolismul glucidelor,
proteinelor şi lipidelor, precum şi în creşterea rezistenţei organismului
la agenţii nocivi.
Dintre hormonii mineralocorticoizi, cel mai important este aldos-
teronul. Acesta acţionează la nivelul tubilor uriniferi, determinând retentia
de apă şi Na +, în schimbul eliminării de K + şi H+.
Dintre glicocorticoizi, hidrocortizonul intervine în catabolismul
proteinelor, cu formare de aminoacizi, folosiţi de ficat la obţinerea de
glucoza. Deci au acţiune hiperglicemiantă. Hidrocortizonul are de ase -
menea efect anti-insulinic (deci hiperglicemiant), antiinflamator şi anti-
alergic.
Hormonii androgeni, de ex. dehidroepiandrosteron, intervin în
anabolismul proteinelor şi în creştere (sunt steroizi anabolizanţi), dar au
efecte reduse pe aparatul reproducător.
Disfuncţii corticosuprarenale
1. insuficienţa totală corticosuprarenală apare în boala Addison
caracterizată prin scăderea cortizolului sanguin la zero, în timp ce
388
producţia de ACTH creşte foarte mult, reprezentând factorul care deter-
mină pigmentarea pielii şi mucoaselor, apare de asemenea hiperpotase-
mie şi hipoglicemie. Clinic întâlnim: hTA cu risc de şoc volemic, aci-
doză metabolică, slăbiciune şi distrugere musculară, anemie (prin scăderea
globulelor roşii), scădere importantă în greutate, vomă şi dureri abdomi-
nale, rezistenţă scăzută la infecţii, creşterea eozinofilelor şi limfocitelor.
2. hiperaldosteronismulprimar (sdr. Conn) se datorează unui ade
nom al zonei glomerulare cu hipersecreţie de aldosteron. Clinic apar
semne de hipopotasemie (slăbiciune musculară, paralizii musculare),
alcaloză şi HTA.
3. boala Cashing este determinată de o dereglare a mecanismului
CRF (hipotalamus) —> ACTH (hipofiză) —> cortizol (corticosuprarenală),
cu hipersecreţie de cortizol (vezi tulburările funcţiei hipofizare - sdr.
Cushing).
4. sindromul adrenogenital se datorează unui defect enzimatic în
sinteza de cortizol, care duce la scăderea producerii de cortizol; ca ur
mare creşte secreţia CRF —» ACTH, iar zona reticulară se hipertrofiază
determinând o hipersecreţie de androgeni. Astfel la băieţi apare o pseu-
dopubertate precoce, iar la fete, virilism. Tratamentul cu cortizol inhibă
răspunsul hiptalamohipofizar.

6. Pancreasul endocrin
Pancreasul este o glandă cu secreţie dublă, exocrină şi endocrină.
Componenta endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, for-
mate din grămezi de celule. Celulele sunt de 3 tipuri:
- celule alfa, în proporţie de 25-30% care secretă glucagon.
- celule beta, în proporţie de 60-70%, care secretă insulina.
- celule delta, foarte puţine, care secretă gastrină.
- Insulina este hormonul pancreatic secretat de celulele beta sub
formă inactivă de proinsulină.
Insulina este atacată şi inactivată de proteaze, de aceea administra tă
pe cale digestivă (la bolnavi cu diabet), ea este inactivată.
Insulina este activă numai în administrarea parenterală (de obicei
subcutan), când trece bariera capilară şi se repartizează atât în sânge, cât
şi în lichidul interstitial.
Acţiunea biologică a insulinei:
- efect hipoglicemiant.
- măreşte depozitele de glicogen din ficat. Sub acţiunea insulinei
funcţia de glicogeneză a ficatului (de formare a glicogenului pe seama
glucozei sau altor monozaharide) se intensifică.

389
 - stimulează metabolizarea glucozei în ţesuturi.
- stimulează sinteza de proteine şi grăsimi în ficat, reducând concen
traţia plasmatică a aminoacizilor şi a acizilor graşi, în acest fel, insulina
asigură depunerea în celule a unor forme de energie potenţială (glico-
gen, trigliceride, proteine de rezervă).
- facilitează transportul intracelular al glucozei, K+, fosfaţilor, ureei,
creatininei şi unor aminoacizi.
- are efect direct asupra sintezei intracelulare de proteine (la copiii
diabetici, creşterea e oprită).
în condiţii normale, secreţia de insulina este continuă.
Reglarea secreţiei de insulina se face pe 2 căi:
- mecanism umoral, declanşat de creşterea glicemiei;
- mecanism nervos: pancreasul are o bogată inervaţie parasimpa-
tică vagală. Stimularea capătului periferic al vagului, produce hipogli-
cemie prin secreţie de insulina.
Relaţia între insulina şi alţi hormoni:
- adrenalina inhibă secreţia de insulina;
- hormonul somatotrop - produce hiperglicemie şi reduce utilizarea
glucozei de către ţesuturi, deci are efect diabetogen;
- hormonul luteotrop (LTH) are acţiune identică, dar mai redusă.
- ACTH-ul determină hiperglicemie însemnată, prin gliconeoge-
neză şi reduce transportul intracelular al glucozei;
- hormonul tireotrop (TSH) prin tiroxină, are acelaşi efect de sti
mulare a gliconeogenezei, dar mai redus.
Rezultanta efectului tuturor acestor hormoni, explică acţiunea dia-
betogenă a adenohipofizei.
- Ghicagonul este produs de celulele alfa ale pancreasului.
Efectele biologice ale glucagonului:
-factor hiperglicemiant, determinând mobilizarea glucozei în sân-
ge, pe seama glicogenului hepatic (glicogenoliza);
- activează gliconeogeneza.
Secreţia de glucagon este declanşată de scăderea glucozei în sânge.
Tulburările secreţiei de insulina
1) Diabetul zaharat este rezultatul absenţei secreţiei de insulina
ceea ce produce o creştere excesivă a glucozei în sânge (hiperglicemie)
Şi o eliminare a glucozei prin urină. Glucoza este folosită în activitatea
musculară, apare o depleţie a depozitelor de grăsimi, dar cu depunerea
acestora pe pereţii vaselor (ateroscleroză). Rezultatul este distrucţie
390
musculară, scădere în greutate, fatigabilitate, poliurie, polidipsie şi po-
lifagie.
Netratat diabetul zaharat duce la comă şi moarte.
2) Hiperinsulinismul este rezultatul hipersecreţiei de insulina, care
conduce la hipoglicemie, iritabilitate, transpiraţii, senzaţie de foame.
Netratat metabolismul ţesutului nervos are de suferit şi poate induce
comă şi moarte.

7. Testiculul şi ovarul endocrin (vezi aparatul genital mas

culin şi feminin).

8. Epifiza
Epiflza sau glanda pineală este o formaţiune mică glandulară, de
forma unui con de brad (de unde îi vine şi numele). Este situată între
tuberculii cvadrigemeni şi corpul calos, având tija implantată în zona
posterioară a ventriculului al 3-lea. Ea se dezvoltă din tavanul ventricu -
lului al 3-lea. Este bogat vascularizată şi inervată.
Din punct de vedere structural, este formată din celule parenchi-
matoase (pinealocite), clare şi întunecate, şi celule interstiţiale, nevro-
gliale. Pinealocitele conţin numeroase granule secretorii.
Rolul epifizei este de organizare circadiană şi sezonieră a funcţiilor
cerebrale şi endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului exterior, în
special a acelor funcţii legate de reproducere, de ciclul somn-veghe şi
echilibrul electrolitic.
Celulele glandei pineale recepţionează impulsul nervos simpatic şi
îl transformă în secreţie hormonală endocrină.
Hormonii eliberaţi de epifiză sunt:
- melatonina, care are un ritm de producţie circadian, cu un vârf
maxim noaptea;
- serotonina, este precursorul melatoninei, are de asemenea un
ritm de producţie circadian, cu un vârf maxim ziua;
- vasotocina, era înrudită cu vasopresina, şi are un ritm de producţie
circadian, de tip serotoninic.
Eliberarea hormonilor epifizari se face în curentul sanguin, dar şi
în lichidul cefalorahidian.
Cu vârsta, glanda epifiză se calcifică, dar aceasta nu modifică
concentraţia glandulară a melatoninei.

391
 .,,: 9. Timusul
Timusul este un organ limfoid, dotat şi cu rol endocrin. Are o
dezvoltare maximă din copilărie până la pubertate, după care involuea-
ză, fiind înlocuit treptat cu ţesut conjunctiv. Este aşezat în spatele ster-
nului, are o culoare roz şi o consistenţă moale. Extremitatea superioară
este aşezată sub glanda tiroidă, iar cea inferioară, corespunde şanţului
atrio-ventricular anterior.
Este învelit într-o capsulă de ţesut conjunctiv fibros, care trimite
spre interior numeroase septuri ce delimitează lobulii timici. Lobului
tirnic este alcătuit dintr-un ţesut limfoid dispus în reţea, ce conţine nu-
meroase celule = timocite, asemănătoare limfocitelor, şi din celule epi-
teliul e.
Timocitele sau celulele T provin din celulele primordiale hemato-
poietice din măduva osoasă. Ele se diferenţiază după migrarea în timus,
după care vor popula organele periferice (splina, ganglioni limfatici,
plăci Peyer, apendice). Staţionarea la acest nivel este tranzitorie, ele
reintrând în circulaţie prin comunicaţiile dintre sistemul limfatic şi cel
veno s.
Celulele epiteliale ale timusului produc factori solubili care pot
influenţa creşterea şi maturaţia celulelor T, chiar după migrarea lor la
periferie (de ex.: timopoietina, timoza, etc.) Hormonii timici au valori
crescute la tineri.
Organismul combate infecţiile şi unele agresiuni din mediu prin
mecanisme de apărare stabile şi adaptative. Din categoria mecanismelor
stabile, face parte fagocitoza, care are aceeaşi intensitate şi eficienţă la
fiecare agresiune. Din categoria mecanismelor adaptative, fac parte acele
procese care se adaptează la fiecare tip de agresiune prin creşterea şi
modificarea anumitor celule, a limfocitelor, capabile să recunoască spe-
cificitatea unui antigen. Aceste celule sunt de două tipuri: limfocitele T
şi limfocitele B. Ele se formează în medii diferite (timus şi respectiv
hematopoietice), dezvoltă linii celulare distincte, au receptori antigenici
diferiţi, dar acţionează împreună pentru discriminarea a ceea ce este
propriu, de ceea ce nu este propriu organismului (seif şi non-self).
Celulele (limfocitele) T au importanţă în răspunsul imun, când
antigenii străini sunt prezenţi la suprafaţa celulelor, dar ele produc fac -
tori solubili care angajează şi alte celule T şi B în răspuns.
Celulele T pot controla infecţiile virale şi fungice, rejecţia de or-
gan sau grefe străine, produc reacţii de sensibilitate întârziată (imuni-
tate celulară). Prin celulele T sunt activate şi celulele (limfocitele) B
care vor secreta anticorpii (imunitate umorală) care intervin în elimina-

392
rea bacteriană, neutralizarea toxinelor, prevenirea reinfecţiilor virale,
reacţiile imediate, alergice.
Celulele T şi B nu acţionează singure în apărarea organismului:
prin intermediul produşilor solubili, limfokinele, şi prin anticorpi, soli-
cită participarea la răspunsul imun şi a altor celule (macrofage, polinu-
cleare, celule killer, celule helper etc.).

10. Placenta

Placenta este un organ creat de sarcină, cu structură vasculară

spongioasă, de culoare roşu-închis, plin de sânge, care face legătura
între mamă şi făt, asigurând schimburile fiziologice necesare nutriţiei şi
dezvoltării produsului de concepţie. Din acest motiv, patologia placentei
se răsfrânge asupra sănătăţii fătului (fig. 161).

f ofe

Fig. 161 - Placenta.

39
3
 Formarea placentei începe în primele săptămâni de sarcină, la
8-10 zile după mdarea oului şi ajunge la maturitate către sfârşitul lunii
a 3-a de sarcină.
Placentă ia naştere din unirea a 2 elemente - unul ovular şi unul
matern. Din partea oului participă vilozităţile coriale, intens dezvoltate
şi ramificate (placenta fetală), iar din partea mamei caduca modificată
(placenta maternă). Inserţia placentei în uter are loc de obicei pe pe-
retele posterior al acestuia. Mult mai rar placenta se poate insera, parţial
sau în totalitate, pe segmentul inferior al uterului (placenta praevia). Pe
partea fetală a placentei se insera cordonul ombilical, care asigură legă-
tura dintre placentă şi făt.
Forma placentei, privită din faţă este de „plăcintă", rotundă sau
ovalară. Privită din profil, are forma de disc, mai groasă la centru decât
la margini. La nivelul placentei există 2 sisteme circulatorii:
- unul matern, deschis (uteroplacentar).
- unul fetal, închis (intravilozitar).
Sângele matern şi fetal din aceste două sisteme, au calităţi deose-
bite şi circulă foarte aproape unul de altul. Ele sunt separate printr-o
membrană, care asigură schimburile metabolice în ambele sensuri între
sângele matern, care predă fătului oxigen şi substanţe nutritive şi preia
CO? şi metaboliţii fetali.
Funcţiile placentei:
L funcţia respiratorie - oxigenarea fătului depinde de gradul de
oxigenare al sângelui matern, de integritatea morfo-funcţională a pla -
centei.
2. funcţia de nutriţie: glucidele, lipidele şi substanţele proteice,
aduse de sângele matern, suferă la nivelul placentei un proces de absorbţie
şi filtrare, precum şi un proces de prelucrare digestivă, datorită enzime-
lor existente la acest nivel. Substanţele nutritive astfel descompuse ajung
în sângele fetal.
1>. funcţia de excreţie, prin care produşii metabolismului fetal ajung
în sângele matern, fiind excretaţi prin rinichi, plămâni şi tegument.
4.funcţia endocrină: placenta funcţionează ca o glandă endocrină
care sintetizează şi secretă hormoni: estrogeni, progesteron, gonadotro-
fine corionice, hormon lactogen. Aceşti hormoni eliberaţi în torentul
sanguin, au rolul de a menţine echilibrul biologic al sarcinii.
5.funcţia de apărare: placenta are rol de filtru pentru microbi şi
toxinele lor. Microbii şi toxinele cu structură micromoleculară traver-

394
sează uşor placenta, în timp ce cei cu structură macromoleculară sunt
opriţi de bariera placentară. Astfel bariera placentară este trecută de:
spirochete (numai după luna a 3-a), toxoplama, bacilul Koch, virusul
poliomielitei, al rubeolei, hemaglutininele pot trece în unele cazuri (rea-
lizând izoimunizarea anti-Rh sau anti-ABO), unele medicamente (anti-
tiroidiene de sinteză, sulfamide hipoglicemiante, antihelmintice, antivi-
taminele K, antibioticele, androgenii etc.).
 ÎNTREBĂRI CU RĂSPUNSURI MULTIPLE

1. Informaţia genetică este înscrisă:

a. în ARN.
b. în ADN.
2. Informaţia genetică este localizată:
a. în nucleu.
b. în citoplasmă.
3. Care dintre următoarele modalităţi de diviziune celulară este caracte
ristică celulelor somatice:
a. mitoza.
b. rneioza.
c. amitoza.
4. Metaplazia este o proprietate a ţesutului conjunctiv şi aparţine
a. ţesutului conjunctiv.
b. ţesutului osos.
5. Glandele cu secreţie internă, produc:
a. mucus.
b. enzime.
c. hormoni.
6. Tipurile de celule osoase sunt:
a. osteoblastul.
b. osteoclastul.
c. osteocitul.
d. condrocitul.
1. Transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapsei se face cu participarea:
a. a minim 2 neuroni.
b. a unui neuron aferent şi unul eferent.
c. a minim 2 neuroni aferenţi.
d. a minim 2 neuroni eferenţi.
8. Proprietăţile trombocitelor sunt:
a. adezivitatea plachetară.
b. imunitatea organismului.
c. vasoconstricţia.
d. mobilitatea.
e. retracţia cheagului.

396
 9. Elementele figurate ale sângelui sunt:
a. eritrocite, leucocite, trombocite.
b. globule roşii, globule albe, plachete sanguine.
c. plasma sanguină.
10. Muşchii inspiratori sunt:
a. muşchii intercostali externi.
b. muşchii dinţaţi posteriori şi superiori.
c. muşchiul diafragm.
d. toţi (a. b. c.).
11. Inelul limfatic perifaringian Waldeyer, este alcătuit din:
a. amigdalele palatine.
b. amigdale lubare.
c. amigdala faringiană
d. amigdala linguală.
12. Organele retroperitoneale sunt acele organe abdominale care:
a. sunt mobile în cavitatea abdominală,
b. sunt învelite de peritoneu pe toată suprafaţa lor.
c. sunt acoperite de peritoneu pe una dintre feţe.
d. sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului.
13. Secreţia salivară este:
a. continuă.
b. discontinuă (numai în perioadele digestive).
c. declanşată de reflexe condiţionate şi necondiţionate.
14. Valoarea normală a bilirubinei totale este:
a. 2- 7 mg/l.
b. l- 3 mg/l.
c. 3-10 mg/l.
15. Unitatea anatomică şi funcţională formată dintr-un sistem vascular,
canalicular şi celule hepatice, reprezintă:
a. lobului pulmonar.
b. lobului renal.
c. lobului hepatic.
16. Volumul respirator curent reprezintă:
a. volumul de aer expirat forţat după inspiraţie forţată.
b. volumul de aer care intră şi iese din plămâni în cursul unei
respiraţii normale.
c. cantitatea de aer care rămâne în plămâni după o expiraţie
forţată.
17. Debitul cardiac reprezintă:
a. cantitatea de sânge expulzată de inimă într-un minut.
b. cantitatea de sânge expulzată de inimă cu fiecare sislolă.

397
 18. Care dintre următoarele definiţii este specifică pentru:
A. metabolism.
B. anabolism.
C. catabolism.
a. formarea de macromolecule bogate în energie şi includerea lor
în structurile vii.
b. degradarea moleculelor bogate în energie cu eliberarea acestei
energii.
c. echilibrul dintre anabolism şi catabolism.
19. Glucidele se găsesc în organism sub formă de:
a. glicogen.
b. glucoza.
20. Temperatura centrală a organismului se măsoară:
a. rectal.
b. ax i l ar.
c. bucal.
21. Carenţa de acid folie şi/sau vitamină B 12 va conduce la:
a. boala beri-beri.
b. anemie megaloblasticâ.
c. pelagra.
22. Lobul renal este unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului, al
cătuită din:
a. o piramidă Ferrein şi substanţa corticală din jurul ci.
b. o piramidă Malpighi, împreună cu piramidele Ferrein ce. ţin de ea.
c. l milion de nefroni.
23. Glicozuria apare la o glicemic de:
a. 10 mg%.
b. 180 mg%.
c. 300 mg%.
24. Eliminarea de proteine prin urină, (proteinuria) este considerată fi
ziologică:
a. sub 200 mg/24 h.
b. peste 200 mg/24 h.
25. Hormonii cu acţiune diabetogenă:
a. hormonul somatotrop.
b. hormonul luteotrop.
c. hormonul tireotrop.
26. Tulburările funcţiei hipofizare conduc:
a. la gigantism.
b. la acromegaîie.
c. la nanism.
d. la mixedem.

398
 27. Explorarea funcţională a tiroidei se face prin:
Ά . măsurarea metabolismului bazai
b. radioiodocaptarea.
c. dozarea iodului plasmatic.
28. Sistemul nervos este alcătuit din:
a. totalitatea organelor constituite predominant din ţesut nervos
specializat.
b. totalitatea arcurilor reflexe din organism.
c. interoceptori, căi aferente şi căi eferente.
29. Rolul sistemului nervos este:
a. de a elabora reflexe.
b. de a regla funcţionarea organelor interne.
c. de a recepţiona, transmite şi integra informaţiile din mediul in
tern şi extern pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate
motorii şi secretai-ii.
30. Sistemul nervos vegetativ este componentă a:
a. vieţii de relaţie.
b. sistemului nervos în ansamblul său.
c. s is tern u lui nervos somatic.
31. Sistemul parasimpatic aparţine:
a. sistemului nervos.
b. sistemului nervos vegetativ.
c. sistemului nervos al vieţii de relaţie.
32. Sistemul nervos se dezvoltă în ansamblul său în perioada embrionară din:
a. mezoderm.
b. ectoderm.
c. tubul neural.
33. Măduva spinării este o structură nervoasă conectată cu receptorii şi
efectorii prin:
a. 31 perechi de nervi spinali.
b. 21 perechi de nervi toracali.
c. 17 nervi cervicali.
34. La nivelul măduvei spinării se găsesc căi de conducere:
a. lungi ascendente şi descendente.
b. scurte de asociaţie.
c. transverse.
35. Următoarele formaţiuni aparţin trunchiului cerebral:
a. mezencefalul.
b. bulbul rahidian şi puntea lui Varolio.
c. măduva spinării.
36. Nucleu de origine ai nervilor cranieni se găsesc la nivelul:
a. encefalului.
b. cerebelului.
c. trunchiului cerebral.

399
 37. Hipotalamusul aparţine:
a. dlencejaiului.
b. mezencefaiului.
c. hipofizei.
38. Meningele este constituit din:
a. duramater.
b. piamater.
c. arahnoida.
39. Vascularizaţia encefalului în ansamblul său este dată
de:
a. arterele vertebrale şi carotide interne.
b. artera bazilară.
c. arterele cerebrale anterioare.
40. Nervii cranieni sunt:
a. senzitivi.
b. motori.
c. mi eşti.
41. Nervul trigcmen este:
a. «erv periferic.
b. «erv cranian.
c. ;;e/'v OT /' JC ;.
42. Sistemul nervos vegetativ este format din:
a. sistemul nervos simpatic.
b. sistemul nervos parasimpatic.
c. sistemul nervos periferic.
43. învelişurile globului ocular sunt:
a. sclerotica.
b. corbida.
c. retina.
44. în cazul ochiului miop imaginea se formează:
a. înaintea retinei.
b. in spatele retinei.
c. pe retină.
45. Segmentul central al analizatorului olfactiv se află
în:
a. /o/w parietali.
b. centrii din girusul hipocampului.
c. girusul postrolandic.
46. Mişcările globilor oculari sunt controlate de:
a. nervul oculomotor.
b. nervul trohlear.
c. nervul accesor.
47. Urechea medie se găseşte în:
a. organul lui Corii.
b. stânca osului temporal.
400 c. conductul auditiv extern.
 48. Sistemul nervos vegetativ este:
a. acea componentă a sistemului nervos care coordonează activitate.
viscerală inconştientă
b. o componentă a sistemului nervos simpatic.
c. o componentă a sistemului nervos parasimpatic.
49. în structura pielii intră:
a. epidermul.
b. mezodermul.
c. dermul si hipodermul.
50. Procesele nervoase fundamentale sunt:
a. excitaţia.
b. redundanta.
c. inhibiţia.
51. Foliculii De Graff se găsesc la nivelul:
a. glandelor mamare.
b. ovarelor.
c. testiculilor.
52. Veziculele seminale se deschid prin canale la nivelul:
a. ureterelor.
b. urètre i.
c. epididimului.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. = b. 18. = , Ba, Cb. 35. a? b.

=
2. -— îl 19. a, b. 36. = c.
™ *i
3. 20. = a, c. 37. = a.
4. = a, b. 21. = b. 38. = a, b, c
— îl
5. = c. 22. = b. 39.
6. = a, b, c. 23. = b, c. 40. = a, b, c
7. = b. 24. = a. 41. = b, c.
8. - a, c, e. 25. = a, b, c. 42. = a, b. c
9. = a, b. 26. ~ a, b, c. 43. = a, b, .
44.
10 = d. 27. = a, b, c. 45. = b.
=
11 = a, b, c, d. 28. = a. 46. a, b.
12 = c, d 29. = c. 47. = b.
— u
13 30. = b. 48. = a.
14 = c. 31. = a. b. 49. ~ a, c.
15. = c. 32. = b, c. 50. = a, c.
16 = b. 33. = a. 51. = b.
17 = a, b. 34. — a, b. 52. = b.

401
 ŞCOALA SANITARA POSTLICEALÂ „CAROL DAVILA"

Str. Valter Mărăcineanu nr. I, Cod 70711, Sector l, Bucureşti

Tel/Fax: 312.23.88, 313,20.67, Cont nr. 2511.1-81.1 .-ROL, BCR
Filiala Sector 5 Internet: http://www.cnfr.ro; e-
mail: confederatia@cnfr.ro; office@cnfr.ro

ADRESELE FILIALELOR ŞCOLII SANITARE POSTLICEALE

„CAROL DAVILA" ŞI NUMERELE DE TELEFON

1. ALEXANDRIA Tel.: B-dul 1 Mai nr.107, bl. B6

047/314878 Alexandria - jud. Teleorman

2. BAIA-MARE Tel.: Str. Republicii nr. 8 - Liceul Industrial

062/437230 nr. 6, Baia Mare, cod 4800, jud.
Maramureş
3. BEIUŞ Tel.: Str. Traian nr. 14B, ct. 1, ap. 18 cod 3600.
059/320683 jud. Bihor

4. BISTRIŢA Tel.: Str. Alexandru Odobescu nr. 3 Casa de

063/233345 Cultură a Sindicatelor, Bistriţa, cod 4400,
094/602867 jud. Bistriţa-Năsăud

5. BOTOŞANI Tel.: Str. Curcubeului nr. 12. cod 6800

033/581720 jud. Botoşani

6. CĂLAN Tel.: Str. Independenţei nr. 10 Casa de Cultură a

054/730668 Sindicatelor Călan, cod 2637, jud.
Hunedoara

7. CARACAL Tel.: Str. Lotrului nr. 31, cod 800, jud. Olt
049/517025

8. CLUJ Tel.: Str. Bucureşti nr. 82, bl. A3, se. 2. ap. 26
094/542277 Cluj -Napoca, cod 3400, jud. Cluj
095/944225

9. COLIBAŞI (MIOVENI) Tel.: Str. Pieţei, bl. F4, parter, cod 0401.
048/261749 jud. Argeş

402
10. FOCŞANI Tél.: Str. Cuza-Vodă n r. 46, Focşani, cod 5300,
037/622339 jud. Vrancea

11. FETEŞTI Tél.: Str. Sirenei - Şcoala Sanitară Postliceală

043/361851 Feteşti, cod 8575. jud. Ialomiţa

12. GALAŢI Str. Oltului, bl. HA parter, ap. 1-3

Tél.: 036/465684 Micro 1 7, cod 6200, jud. Galaţi

13. GÂIEŞ Ti Tél.: Str. Nicolae Titulescu nr. 3-4 Casa de

045/711046 Cultură Orăşenească Găieşti, cod 0150,
jud. Dîmboviţa

14. ONEŞTI Tél.: Str. Culturii nr. 1, Casa de Cultură a

034/311591 Sindicatelor Oneşti, cod 5450, jud. Bacău
034/324809

15. ORĂ ŞTIE Tél.: Str. Nicolae Bălcescu nr. 16 Spitalul

054/240011 Municipal Orăştie, cod 2600, jud.
Hunedoara

16. ORADEA Str. Mihai Viteazul nr. 16, Oradea, cod

Tél.: 059/130913 3700, jud. Bihor

17. PETROŞANI Str. 1 Decembrie 1919 nr. 100 Casa de

Tél.: 054/541483 Cultură a Sindicatelor Petroşani, cod 2875,
jud. Hunedoara

18. PIATRA-NEAMŢ B-dul Traian nr. 165 Grupul Şcolar Chimie

Tél.: 033/233440 Piatra-Neamţ, cod 5600, jud. Neamţ

19. PITEŞTI Tél.: B-dul I. C. Brătianu nr. 44 Liceul

048/220634 Industrie Uşoară „Armând
Călinescu", jud. Argeş

20. REGHIN Tél.: Str. Iernuteni nr. 28, Reghin, cod 4225,
065/524164 jud. Mureş
094/530010

21. ROMAN Tél.: B-dul Republicii nr. 46, Liceul Industrial

094/173621 de Metalurgie Roman, jud. Neamţ

403
22. SATU-MARE B-dul Mareşal Antoncscu nr. 3, Casa de
Tél.: 061/710805 Cultură a Sindicatelor Satu-Mare, cod
3900, jud. Satu-Marc

23. SINAIA Tél.: B-dul Carol I nr. 36, Sinaia, cod 2180,
044/311185 jud. Prahova

24. SIBIU Tél.: Str. Lazaret nr. 14, Sibiu, cod 2400, jud.
069/214440 Sibiu, Oficiul Poştal nr. 3, Căsuţa poştală
202

25. SIGHIŞOARA Str. Zaharia Boiu nr. 40-42 Spitalul

Tél.: 065/771634 Municipal de Pediatrie Sighişoara, cod
3050, jud. Mureş

26. SLATINA Tél.: Str. Independenţei nr. 1, Casa de Cultură a

049/423774 Sindicatelor Slatina, cod 0500, jud. Olt

27. SUCEAVA Tél.: Str. Calea Unirii nr. 15, Grupul Şcolar nr.
030/212693 2 - Industria Lemnului, cămin 2, et. 2, cod
5800, jud. Suceava

28. TÂRGOVIŞTE Str. Calea Domnească nr. 275 - Liceul

Tél.: 045/612195 Enăchiţă Văcărescu, jud. Dâmboviţa

29. TÂRGU-JIU Tel.: Aleea Debarcader nr. 3 - Liceul Industrial

053/219287 nr. 4, Târgu-Jiu, cod 1400. jud. Gorj

30. TÂRGU-MUREŞ Str. Victor Babeş nr. 11, cod 4300, jud.
Tel.:065/211419 Mureş

31. TOPOLOVENI Calea Bucureşti nr. 111, jud. Argeş

Tél.: 092/497619

32. URZICENI Calea Bucureşti nr. 26 - Casa de Cultură a

Tél.: 043/252111 Sindicatelor, Urziceni, jud. Ialomiţa

Director general
Medic primar dr. MIOARA MINCU

404
 BIBLIOGRAFIE

ALBU, ROXANA - Anatomia şi fiziologia omului, Editura Corint, Bucureşti,

1996. ATLAS OF HUMAN ANATOMY - Frank H. Netter, M. D.
CIBA - CEIGY
Limited, Bask, Switzerland, 1991. BĂLĂCEANU, C. - Aspecte
formale ale semnalelor biologice în sistemul
nervos, Editura Academiei, 1992. BERENCE FRED - Renaşterea
italiană, voi. I şi II, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1969. BISTRICEANU, V., BISTRICEANU, A. - Genetica -
noţiuni fundamentale,
Editura Fundaţiei Academice „Vasile Voiculescu", Buzău, 1999.
BRAFMAN DINU - Sub semnul lui...Aesculap, Editura Ştiinţifică şi Tehnică,
2000.
DRAGOMIRESCU MIHAI -Medicina fi arta plastică, Facla, 1986.
ENCYCLOPEDIE medicale de la santé -guide practique de la famille, T.D.S./
littéral, Edition PRAT, 1994.
GHITESCU GHEORGHE - Anatomie artistică, vol. I-III, 1980.
GHIŢESCU GHEORGHE -Antropologie artistică, vol. I şi II, E.O.P., 1979.
MILCU, ST. - Semnalul hormonal în sistemul neuroendocrin în Semnalul
biologic, Editura Academiei, 1992.
REST1AN, A. -Patologia informaţională, Editura Academiei Române, 1997.
SĂHLEANU, V. - Semnalul biologic, Editura Academici, Bucureşti, 1992.
TEODORESCU, I. şi colaboratorii - Biologie, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A. Bucureşti, 1996. TIPLIC, T, STOICA, N. - Anatomia şi
fiziologia omului, voi. II, Editura
Aktis, Bucureşti, 1998. ZANINI WALTER - Tendinţele sculpturii
moderne, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1977.

405
 CUPRINS

Cuvânt înainte.......................................................................................................... l

Capitolul I: CITOLOGIE........................................................................................ 7
1. Celula - Caracterizare generală........................................................................... 7
1.1. Proprietăţi generale ale celulelor................................................................. 7
1.2. Definiţie....................................................................................................... 7
1.3. Dimensiunea celulelor................................................................................. 7
1.4. Forma celulelor............................................................................................ g
2. Structura celulară.................................................................................................. 8
3. Structura chimică a celulei.................................................................................... 9
4. Schimburile prin membrana celulară..................................................................... 10
4.1. Transportul transmembranar.......................................................................... 10
4.2. Transportul în masă....................................................................................... 11
5. Acizii nucleici şi transmiterea informaţiei genetice................................................ 11
6. Reproducerea celulară........................................................................................... 12
6.1. Etapele ciclului celular:................................................................................. 12
6.2. Diviziunea celulară........................................................................................ 13
7. Excitabilitatea celulară.......................................................................................... 15

Capitolul H: HISTOLOGIE ŞI APLICAŢII DE HISTOLOGIE UMANĂ...... 17

1. Ţesutul epitelial.................................................................................................... 17
2. Ţesutul conjunctiv................................................................................................ 18
2.1. Caractere generale....................................................................................... 18
2.2. Ţesuturile conjunctive trofice..................................................................... 19
2.3. Ţesuturi conjunctive mecanice.................................................................... 19
2.3.1. Ţesutul conjunctiv fibros................................................................... 19
2.3.2. Ţesutul conjunctiv tendinos............................................................... 19
2.3.3. Ţesutul conjuncţi v aponevrotic ........................................................ 19
2.3.4. Ţesutul conjunctiv elastic.................................................................. 20
2.3.5. Ţesutul conjunctiv cartilaginos.......................................................... 20
]. Cartilaj ui hialin.................................................................................................. 20
ÎI. Cartilajul elastic................................................................................................. 20
ΠΙ. Cartilajul fibros.................................................................................................. 21
2.3.6. Ţesutul conjunctiv osos..................................................................... 21
3. Ţesutul muscular.................................................................................................. 23
3.1. Ţesutul muscular striat................................................................................ 23
 3.1.1. Structura fibrei musculare striate....................................................... 23
3.1.2. Proprietăţile fiziologice ale muşchilor striaţi...................................... 24
3.2. Ţesutul muscular neted.................................................................................. 25
3.3, Ţesutul muscular striat de tip cardiac............................................................. 25
4. Ţesutul nervos ...................................................................................................... 27
4.1. Neuronul........................................................................................................ 27
4.2. Nevroglia....................................................................................................... 28
4.3. Fiziologia ţesutului nervos............................................................................. 28
4.3.2. Fiziologia sinapsei............................................................................. 28
5. Sângeleşi limfa .................................................................................................... 29
5.1. Sângele........................................................................................................... 29
5.1.1. Biofizica sângelui.............................................................................. 29
5.1.2. Componentele sângelui...................................................................... 31
5.1.3. Hemostaza.......................................................................................... 35
5.1.4. Grupele sanguine şi sistemul Rh......................................................... 36
5.2. Limfa............................................................................................................ 40
6. Apa în organism.................................................................................................... 40
6.1. Repartizarea apei în organism...................................................................... 41
6.2. Presiunea osmotică...................................................................................... 41
6.3. Presiunea coloidosmotică a lichidelor biologice......................................... 42
6.4. Sisteme tampon............................................................................................ 42
6.5. Reglarea biologică a reacţiei sângelui.......................................................... 43

Capitolului: OSTEOLOGIE ŞI ARTROLOGIE. APLICAŢII MEDICALE

PRIVIND OSTEOLOGIA............................................................................ 44
1. Aspecte generale privind sistemul osos................................................................ 44
1.1. Rolul oaselor în organism............................................................................ 44
1.2. Morfologia oaselor....................................................................................... 44
1.3. Osteogeneza................................................................................................. 45
2. Aspecte generale privind sistemul articular........................................................... 46
3. Axe şi planuri de orientare în organismul uman..................................................... 48
3.1. Regiuni anatomice......................................................................................... 48
4. Scheletul omului şi articulaţiile............................................................................ 52
4.1. Scheletul şi articulaţiile trunchiului.............................................................. 52
4.1.1. Coloana vertebrală............................................................................. 52
4.1.2. Scheletul şi articulaţiile toracelui ...................................................... 55
4.2. Scheletul şi articulaţiile capului................................................................... 56
4.3. Scheletul şi articulaţiile membrului superior............................................... 57
4.4. Scheletul şi articulaţiile membrului inferior................................................. 61

CapitolulIV: MIOLOGIE....................................................................................... 66
Principalele grupe de muşchi somatici şi acţiunile lor................................................ 67
1. Muşchii capului şi gâtului..................................................................................... 67
1.1. Muşchii capului ........................................................................................... 67
1.2. Muşchii gâtului............................................................................................ 68
2. Muşchii trunchiului............................................................................................... 71

408
 2.1. Muşchii spatelui şi ai cefei ............................................................................. 71
2.2. Muşchii anterolaterali ai trunchiului.............................................................. 72
3. Muşchii membrului superior.................................................................................... 74
3.1. Muşchi care acţionează asupra centurii scapulare......................................... 74
3.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei scapulohumerale........................ 75
3.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei cotului........................................ 76
3.4. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei radioulnare................................ 76
3.5. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei mâinii........................................ 76
3.6. Muşchi care acţionează asupra degetelor...................................................... 77
3.7. Aponevroza palmară....................................................................................... 78
3.8. Tecile sinoviale ale tendoanelor flexorilor..................................................... 78
4. Muşchii membrului inferior...................................................................................... 78
4.1. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei coxofemurale............................. 78
4.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei genunchiului................................ 79
4.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei talo-crurale şi articulaţiilor tarsului 80
4.4. Muşchii care acţionează asupra degetelor..................................................... 81
4.5. Membrele inferioare în statica şi locomoţia bipeda....................................... 82

Capitolul V: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV.

APLICAŢII MEDICALE................................................................................ 84
I. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV .............................................................. 84
1. Cavitatea bucală....................................................................................................... 84
2. Faringele ................................................................................................................ 91
3. Esofagul ................................................................................................................ 93
4. Stomacul ................................................................................................................ 94
5. Intestinul subţire....................................................................................................... 97
5.1. Duodenul.......................................................................................................... 97
5.2. Jejuno-ileonul................................................................................................... 99
6. Intestinul gros........................................................................................................... 100
7. Pancreasul ............................................................................................................... 103
8. Ficatul....................................................................................................................... 104
9. Căile biliare extrahepatice....................................................................................... 107
10. Peritoneul................................................................................................................. 109
11. Fiziologia digestiei şi absorbţiei.............................................................................. 109
1. Digestia bucală........................................................................................................ 109
2. Digestia gastrică...................................................................................................... 111
3. Digestia intestinală.................................................................................................. 114
4. Fiziologia intestinului gros..................................................................................... 119
5. Absorbţia intestinală................................................................................................ 120

Capitolul VI: ANATOMIA, FIZIOLOGIA ŞI APLICAŢIILE MEDICALE

PRIVIND APARATUL RESPIRATOR........................................................ 122
1. ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR.......................................................... 122
1. Nasul.......................................................................................................................... 122
1.1. Nasul................................................................................................................ 123

409
 1.2. Cavităţile nazele......................................................................................... !23
l .3. Vascularizaţia nasului.................................................................................. 125
1.4. Incrvaţia........................................................................................................ 125
2. Laringele ............................................................................................................ 126
3. Traheea ............................................................................................................. 128
4. Bronhiile principale.............................................................................................. 130
5. Plămânii ............................................................................................................ 131
5.1. Configuraţia externă.................................................................................... 133
5.2. Structura plămânului ................................................................................... 133
5.3. Vascularizaţia plămânului............................................................................ 135
5.4. Inervaţia plămânilor.................................................................................... 135
6. Pleura..................................................................................................................... 136
7. Mediastinul............................................................................................................ 137
7.1. Mediastinul................................................................................................... 137
7.2. Regiunile pleuro-pulmonare........................................................................ 137
II. FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI............................................................................. 137
1. Ventilaţia pulmonară............................................................................................ 137
1.1. Mecanica respiraţiei.................................................................................... 138
1.2. Volumele respiratorii.................................................................................... 139
2. Schimbul de gaze la nivel alveolar.................................................................... 140
3. Reglarea respiraţiei.............................................................................................. 141

Capitolul VII: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO

VASCULAR................................................................................................... 143
I. ANATOMIE........................................................................................................... 143
1. Inima..................................................................................................................... 143
2. Pericardul ............................................................................................................ 147
3. Vasele de sânge.................................................................................................... 147
3.1. Arterele......................................................................................................... 147
3.2. Capilarele..................................................................................................... 151
3.3. Venele........................................................................................................... 151
4. Sistemul limfatic.................................................................................................. 152
5. Splina.................................................................................................................... 153
II. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR........................................ 153
1. Proprietăţile fiziologice ale miocardului............................................................ 153
2. Ciclul cardiac sau evoluţia cardiacă fiziologică .............................................. 155
3. Manifestările care însoţesc ciclul cardiac......................................................... 156
4. Reglarea circulaţiei sângelui .............................................................................. 160

Capitolul VIII: METABOLISM ........................................................................... 161

L Metabolismul energetic........................................................................................ 161
1.1. Determinarea metabolismului energetic ................................................... 163
1.2. Metabolismul energetic global.................................................................. 163
2. Metabolismul intermediar................................................................................... 165
2.1. Metabolismul intermediar al glucidelor................................................... 165
2.2. Metabolismul intermediar al lipidelor...................................................... 167

410
 2.3. Metabolismul intermediar al proteinelor................................................... 169
3. Reglarea proceselor metabolice......................................................................... 171

Capitolul IX: TERMOREGLAREA. VITAMINELE......................................... 172

1. TERMOREGLAREA........................................................................................... 172
1. Temperatura corpului şi variaţiile ei fiziologice................................................ 172
2. Producerea şi pierderea de temperatură............................................................ 173
3. Reglarea nervos centrală a temperaturii corpului.............................................. 175
II. VITAMINELE..................................................................................................... 176
VITAMINELE LIPOSOLVBILE............................................................................ 176
Vitamina A = Retinol............................................................................................... 176
Vitamina D = Calciferol........................................................................................... 177
Vitamina E = Tocoferol............................................................................................ 178
Vitamina K = Fitokinona.......................................................................................... 179
Vitamina F = acizi graşi esenţiali .......................................................................... 179
VITAMINE HWROSOLUBILE............................................................................ 179
Vitamina Bf = Tianina.............................................................................................. 179
Vitamina ΒΊ = Riboflavină....................................................................................... 180
Vitamina PP = Niacina (B,).................................................................................... 180
Vitamina B 6 = Piridoxina......................................................................................... 181
Vitamina B p = Cobalamina sau ciancobalamina................................................... î82
Vitamina C = Acidul ascorbic................................................................................ 182
Vitamina H = Biotina.............................................................................................. 183

Capitolul X: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRE TOR -

CĂILE DE ELIMINARE........................................................................... 184
Î. Rinichiul ........................................................................................................... 184
2. Aparatul excretor al rinichiului.......................................................................... 190
2.1. Bazinetul .................................................................................................... 190
2.2. Ureteral ....................................................................................................... 190
2.3. Vezica urinară............................................................................................. 190
2.4. Uretra........................................................................................................... 193
3. Fiziologia aparatului excretor............................................................................. 194
3.1. Funcţiile rinichiului.................................................................................... 195
3.1.1. Funcţia glomerulară......................................................................... 196
3.1.2. Funcţii tubulare................................................................................ 199
3.3. Micţiunea..................................................................................................... 199

Capitolul XI: APARATUL GENITAL MASCULIN ŞI FEMININ.................. 201

APARATUL GENITAL MASCULIN...................................................................... 201
Scrotul (Bursele scrotale)........................................................................................ 201
Testiculele.................................................................................................................. 204
Celula sexuală masculină......................................................................................... 205
mul................................................................................................................. 206

411
Canalele ejaculatorii................................................................................................. 207
Uretra masculină....................................................................................................... 208
Glandele anexe ale aparatului genital masculin..................................................... 209
Prostata ..................................................................................................................... 209
Veziculele seminale.................................................................................................. 209
Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mery.................................................................. 210
Penisul .................................................................................................................... 211
APARATUL GENITAL FEMININ.......................................................................... 214
Ovarele ..................................................................................................................... 214
Trompele uterine...................................................................................................... 218
Uterul......................................................................................................................... 220
Vaginul....................................................................................................................... 223
Vulva......................................................................................................................... 224
Glanda mamară sau mamela................................................................................... 226

Capitolul XII: SISTEMUL NERVOS.................................................................. 228

Sistemul nervos ca structură informaţională.......................................................... 230
Rolul sistemului nervos........................................................................................... 237
Scurtă embriologie a sistemului nervos................................................................. 239
Sistemul nervos al vieţii de relaţie......................................................................... 242
Măduva spinării........................................................................................................ 242
Structura măduvei spinării....................................................................................... 244
• Funcţiile măduvei spinării.......................................................................... 249
Trunghiul cerebral.................................................................................................... 258
Bulbul rahidian......................................................................................................... 259
• Structura bulbului rahidian........................................................................ 260
• Fiziologia bulbului rahidian...................................................................... 262
Puntea lui Varolio..................................................................................................... 263
• Fiziologia punţii......................................................................................... 265
Mezencefalul ............................................................................................................ 265
Structura mezencefalului.......................................................................................... 265
• Funcţiile mezencefalului............................................................................ 266
Cerebelul (Creierul mic).......................................................................................... 268
• Fiziologia cerebelului ................................................................................ 275
Diencefalul ........................................................................................................... 276
• Fiziologia diencefalului............................................................................. 283
Telencefalul (Creierul anterior)............................................................................... 286
• Funcţiile corpilor striaţi............................................................................. 289
Emisferele cerebrale................................................................................................. 289
• Paleocortexul (Sistemul limbic)................................................................ 293
• Neocortexul................................................................................................. 295
•Fiziologia scoarţei emisferelor cerebrale................................................. 299
Activitatea nervoasă superioară.............................................................................. 299
Elaborarea reflexelor condiţionate.......................................................................... 300

412
 • Somnul .................................................................................................... 501
Procesele nervoase fundamentale......................................................................... 303
• învăţarea şi memoria............................................................................... 305
Meningele............................................................................................................. 307
Lichidul cefalorahidian (L.C.R.)................................................:........................ 3]0
Vascularizatia encefalului ..................................................................................... 310
Sistemul nervos periferic...................................................................................... 312
Nervii cranieni...................................................................................................... 3j5
Sistemul nervos vegetativ..................................................................................... 324
Sistemul vegetativ simpatic.................................................................................. 328
Sistemul nervos parasimatic................................................................................. 331
Rolul sistemului parasimpatic.............................................................................. 332
Capitolul XIII: ANALIZATORII....................................................................... 334
• Analizatorul vizual.................................................................................. 336
• Analizatorul acustico-vestibular.............................................................. 348
• Analizatorul vestibular............................................................................ 354
• Analizatorul motor fKinestezic).............................................................. 357
• Analizatorul cutanat (Pielea).................................................................. 361
• Analizatorul gustativ............................................................................... 365
• Analizatorul olfactiv................................................................................ 373
Capitolul XII': ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN 377
J. Generalităţi .................................................................................................... 377
2. Hipofiza.......................................................................................................... 377
• Hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina)............................................... 38!
• Ocitocina.................................................................................................... 381
3. Tiroida............................................................................................................. 382
4. Paratiroidele.................................................................................................... 386
5. Glandele suprarenale ..................................................................................... 386
6. Pancreasul endocrin........................................................................................ 389
7. Testiculul si ovarul endocrin (vezi aparatul genital masculin şi feminin). .. 391
8. Epifi-a............................................................................................................. 391
9. Timusul........................................................................................................... 392 j
10. Placenta.......................................................................................................... 393
întrebări cu răspunsuri multiple........................................................................... 396
Şcoala satinară postliceală „Caro! Davila" (Filiale)............................................ 402
Bibliografie........................................................................................................... 406
 în colecţia de manuale a Şcolii Sanitare Postliceale
„Carol Davila" sunt în curs de apariţie:

• ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI Prof. Dr. Mioara Mincu

DESPRE SĂNĂTATEA
FAMILIEI
• BIOCHIMIE - Dr. Cătălina Chiriloiu,
Dr. Cornel Chiriloiu
• BAZELE TEORETICE ŞI - Prof. Luminiţa Elena Sidenco
PRACTICE ALE BALNEO-
FIZIOTERAPIEI
• METODE DE EVALUARE - Prof. Letitia Morariu
CONTINUĂ (teste)
• CHIMIE - FARMACEUTICĂ - Prof. farm. Maricica Rădulescu
β SOCIETĂŢI FEMININE DIN - Dr. Mioara Mincu. Simona
ROMÂNIA ŞI SPRIJINUL Lazăr. Constantin Piesa
ACORDAT DE CĂTRE ACESTEA
ŞCOLILOR SANITARE
„CAROL DAVILA"
 Redactor: Dr. MIOARA MINCU
Tehnoredactor: Ing. NELU RÀDOI
Dat la culcs: 10.01.2001. Bun de tipar: 5.03.2001.
Apărut 2001. Coli tipo 26 + 5 pliante + 8 pag. color
Format: 16/70x100
Tiparul executat la UNIVERSUL SA sub cd. 99/U
 SCUËL·!!/.! LIL· IAURTULUI OMENESC

falange

4 v- Mai mult de 200 de oase susţin

corpul şi îi protejează organele.

încheietura
mâinii

cot-

humerus
umăr
claviculă

coaste

pei
genunchi
x-\\
radius x>~—-cubitus
Y\ \
craniu
 - spermatozoid
J
Sperma conţine
milioane de
X
\ -~-X^ spermatozoizi.
Dar unul singur
fecundează ovulul
matur al femeii.

împreună, aceştia
formează un ou; este
prima celulă a
bebeluşului! Ea
împarte mai întâi în
două, apoi în patru şi
aşa mai departe; oul se
măreşte.

Oul, format acum din

numeroase celule,
continuă să crească şi
se prinde în acea parte
a pântecelui mamei
numită uter. Acesta
este începutul sarcinii.
 NOUA LUNI DE SARCINA

Oul se dezvoltă într-o pungă cu apă.

Mama îl hrăneşte prin cordonul

©ombilical.

La o lună, e un embrion mare cât un La nouă luni, iese din

bob de mazăre. Inima îi bate deja. pântecele mamei.

La trei luni, este un bebeluş în

miniatură sau fetus.

La patru luni, într-o bună zi, se

doarme mult. întoarce cu
capul în jos, gata
La cinci luni, îşi de a se naşte.
suge degetul.

La opt luni, poate

percepe gusturile.
 AUZUL MIROSUL

-pavilion
oscioare
,;

(JŞ
ner
vi

timpan nas \
nerv

D
avilionul primeşte sunetele care
'ac timpanul să vibreze. Oscioarele
irechii transmit sunetele nervului
care ajunge la creier.
Când mirosul atinge fundul nasului,
micii nervi aflaţi acolo informează
creierul, care îl identifică.

GUSTUL VĂZUL

w dulce n acru \

mba are zone specializate pentru

Cunoaşterea
celor patru
gusturi de

sărat amar
cornée

retină

Ochiul este un glob aşezat într-o orbită.

 APARATUL DIGESTIV

vezica — esofag
biliară
stomac
pancreas

/ \^ intestin
apendic
e gros

•intesti
n Alimentele mestecate coboară
• rect subţire pe esofag înainte de a fi
•anus măcinate în stomac. De-a lungul
intestinului, o parte din această
pastă trece în sânge. Reziduurile
sunt evacuate prin anus.

DINTELE

smal
ţ dentină
pulpă

Dintele are o rădăcină înfiptă în \\e\

maxilar. Un strat de smalţ dur gingie
cement _J/

os
 globulă albă

globulă
roşie

Inima este un muşchi care are
în interior patru cămăruţe şi care
pompează neîncetat sângele.
trombocită
Compus din globule şi din trombo-
cite, sângele transportă substanţe
energizante şi elementele de apărare
a organismului.

APARATUL RESPIRATOR

iaf
ragmă

INSPIRAŢIE
Aerul intră şi iese prin nas sau prin
EXPIRAŢIE
Acolo, sângele absoarbe oxigenul
şi se debarasează de reziduuri
eazoase. Plămânii cn«t
 APARATUL REPRODUCĂTOR
LA FEMEIE

Aparatul genital feminin se compune din

două ovare, două trompe, un uter şi
un vagin. ovar

vagin

labiile
mici

LA BĂRBAT

vezicule;
seminale

uretră

testicule '
penis
prostată •meat
Aparatul genital masculin este co
două testicule şi un peni

APARATUL EXCRETOR

rinichi drept rinicf

Sângele trece necontenit prin rinichi. care n

El lasă aici apă, sare şi alte reziduuri compu urina.
Aceasta umple vena

uretèr
e
 7. Sulcus lateral
8. Lob temporal
9. Lob parietal

10. Girus postcentral

11. Sulcus postcentral
12. Lob occipital
13. Cerebel
13

1. Sulcus central
2. Gyrus precentral
3. Sulcus precentral
4. Lob frontal
5. Ramură ascendentă
a sulcusului lateral
6. Latură orizontală a
sulcusului lateral

Encefalul - hemisferul stâng (aspect

lateral, polul anterior la stânga)

creier
SÎSTEMUL NERVOS
creier mare

mic
(cerebel)

măduv
a
spinării
nervi
Sistemul nervos străbate întregul corp. Nervii trimit şi recepţionează
informaţii. Ei le conduc la măduva spinării, care transmite mesajele către
creier. Nervii ne permit să mergem şi să vedem, transmiţând creierului
informaţii pe care acesta le analizează.