RELATIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE

Persoana juridica de drept international, UE se manifesta ca unul dintre cele mai active
subiecte de drept international exercitand drepturile de care dispune in aceasta calitate. In
aceste conditii ea poate incheia tratate, poate avea reprezentante diplomatice, poate sta in
justitie in cadrul jurisdictiilor internationale si poate fi membru al organizatiilor internationale.

Dupa anul 1990 personalitatea juridica si calitatea de subiect de drept de sine statator a
fost recunoscuta si de statele din Estul si Centrul Europei stabilind cu aceste state relatii
diplomatice si incheind acorduri comerciale.

In privinta relatiilor cu alte state, tratatele prevad patru domenii specifice: politica
comerciala, asocierea, cercetarea si mediul.

Comunitatile au incheiat acorduri cu diferite state privind tariful vamal comun si

participa in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) la negocierile multilaterale
privind reducerea drepturilor de vama. Tot in domeniul politicii comerciale s-au incheiat
numeroase acorduri comerciale, de cooperare comerciala, de liber schimb, de ajutor alimentar
etc.

Uniunea Europeana este cea mai mare putere comerciala mondiala, detinand aproape
20% din comertul mondial.

In raporturile cu statele terte, cu grupuri de state sau organizatii internationale UE poate

incheia acorduri de asociere dupa o procedura speciala ce se desfasoara in fata organelor
consultative si decizionale: Parlamentul European, Comisia si Consiliul. Hotararea ce
consfinteste acordul de asociere este supusa procedurilor nationale de ratificare din statul
asociat si din toate statele membre pentru a intra pe deplin in vigoare.

Relatii specifice intre UE si alte organizatii internationale sau state si grupuri de state
terte exista in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice, ca si in domeniul mediului
inconjurator.

In decursul timpului CE au stabilit acorduri de cooperare cu diverse organisme

internationale (UNICEF, AIEA, PAM s.a.), au stabilit delegatii permanente pe langa
organismele internationale (ONU, OCDE, UNESCO) iar ca persoane juridice de drept
international sunt membre ale organismelor internationale (Organizatia Mondiala a
Comertului), sau au statut de observator pe langa altele (O.N.U. si organismele sale
specializate, OCDE, Consiliul Europei s.a.).

Uniunea Europeana ia parte la intalnirile la nivel inalt ale reprezentantilor marilor puteri
economice - G7, fiind ea insasi reprezentata de catre Presedintele Comisiei.

In 1973 Comunitatea Europeana a incheiat acorduri de comert liber cu fiecare dintre

tarile AELS. In 1994 AELS si UE au creat o zona economica unica extinzand cooperarea in
domeniul economic, monetar si al politicii industriale, cercetarii si tehnologiei, mediului
inconjurator, pescuitului, industriei siderurgice si transporturilor.

UE intretine relatii particulare cu Statele Unite si Japonia.

Europa si Statele Unite au o mostenire comuna, au valori politice si principii

democratice comune, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial SUA incurajand
democratiile liberale din Europa Occidentala si participand direct la refacerea economica.

In anul 1990 SUA si CE au semnat Carta Transatlantica, care a conferit si mai multa
importanta relatiilor celor doua parti, in special la nivel politic. In principiu, UE si SUA
dezvolta o politica comerciala comuna care a contribuit la prosperitatea lor.

Raporturile CE cu Japonia au fost mult timp tensionate, datorita competitiei permanente

dintre aceste doua puteri economice. Japonia exporta de doua ori mai mult decat importa din
UE si raporturile dintre acesti parteneri au suferit din cauza dezechilibrului comercial. Mult
timp Japonia a fost criticata pentru politica sa protectionista fata de piata proprie si politica
agresiva pe piata europeana. Investitiile japoneze in Europa sunt foarte ridicate si aceasta se
datoreaza unui management economic diferit dezvoltat in timp de CE si Japonia.

In acest mod Comunitatile sunt omniprezente in viata economica, politica si sociala

internationala.

Politica agricola comunitara

Statele fondatoare ale CE au fost de acord ca piata comuna creata intre ele dupa anul
1958 trebuie sa priveasca si agricultura. Ele aveau nevoie de o politica agricola comuna care
sa armonizeze mecanismele nationale si sa stabileasca un regim vamal unic pentru produsele
provenite din afara spatiului comunitar. Politica agricola comuna (PAC) a fost una dintre
primele politici decise la nivel comunitar.

Principalele obiective ale PAC sunt cuprinse in art.39 Tratatul CEE si privesc: cresterea
productivitatii agricole incurajand modernizarea exploatatilor; garantarea unui standard de
viata echitabil populatiei agricole, la paritate cu alte sectoare de activitate; stabilizarea pietelor
de produse agricole, evitand alternanta dintre cresterea si scaderea preturilor; garantarea
securitatii aprovizionarii cu alimente, la preturi rezonabile pentru consumatori.

Principiile functionarii si transpunerii in practica a PAC au fost stabilite de Consiliu

(Conferinta de la Stessa - Italia din anul 1958). Aceste principii fundamentale sunt: - crearea si
mentinerea unei singure piete si a unor preturi comune (o singura piata in care produsele
agricole circula liber);

- respectul notiunii de preferinta comunitara (in comertul agricol se manifesta preferinta

pentru produsele CE, produsele necomunitare purtand un supracost); - solidaritatea financiara
(statele membre participa la constituirea resurselor si beneficiaza de finantarea cheltuielilor
legate de PAC).
 Obiectivele PAC concepute atat in interesul producatorilor, cat si al consumatorilor,
fiind expresia unor interese opuse, nu numai la nivel national, dar si comunitar, au facut ca, de-
a lungul anilor PAC sa se bazeze pe solutii de compromis intre diferitele interese.

In vederea finantarii unitare a PAC, in ianuarie 1962 Consiliul a decis crearea Fondului
European pentru Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Fondul are doua sectiuni distincte:
cea privind “orientarea” destinata ajustarii structurilor agricole si modernizarii agriculturii si
cea privind “garantii”, sectiune destinata transpunerii in practica a principiilor fundamentale
PAC, sectiune ce reprezinta peste 90% din FEOGA. Urmare importantei acordate politicii
agricole FEOGA reprezinta si in zilele noastre 50% din bugetul comunitar.

Politica agricola comunitara, astfel cum a fost realizata in decursul anilor, a avut drept efect:
securitatea aprovizionarii pentru principalele categorii de marfuri alimentare; cele zece
milioane de agricultori ai UE sunt printre cei mai productivi din lume; s-au asigurat bunurile
alimentare esentiale pentru intreaga UE; Uniunea a devenit o putere agricola iar amenintarea
penuriei alimentare a disparut pentru consumatorul comunitar.

Politica industriala comunitara

Realizarea pietii unice interne a statelor membre presupune si o politica industriala

comuna ce are drept obiectiv consolidarea competitivitatii pe plan international.

Dupa semnarea tratatului CEE, statele fondatoare au considerat ca existenta pietei unice
va regla, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata.

Aceasta viziune a fost revizuita la inceputul anilor a80 urmare concurentei tot mai
crescute din partea marilor trusturi americane si japoneze. CE au fost nevoite sa se preocupe
mai mult de intarirea parteneriatului dintre producatorii europeni, sa promoveze cooperarea in
domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a competitivitatii UE pe piata mondiala.

In privinta politicii industriale comune, Jacques Delors arata: “nu intentionam sa creem
un spatiu economic fara sa asiguram complementaritatea intre efectul benefic al concurentei si
o crestere a gradului de cooperare si solidaritate”.

In anul 1994 Comisia a formulat patru actiuni prioritare menite sa duca la cresterea
competitivitatii industriei UE: imbunatatirea cadrului de reglementare; asigurarea unei
concurente eficiente; promovarea investitiilor in domeniile cheie; dezvoltarea cooperarii
industriale.

Prin programe specifice (Craft, Eureka, Sprint, Value) Uniunea Europeana duce o
politica de mobilizare a resurselor umane, financiare si tehnologice necesare cooperarii in
domeniul cercetarii.

Politica industriala comunitara se caracterizeaza si prin masuri specifice de protectie a

mediului inconjurator, resurse financiare insemnate, dublate de reglementari comunitare stricte
sustin aceasta politica.
 Principiile politicii industriale comunitare sunt propuse si tarilor asociate, ele fiind o
componenta a strategiei de pregatire a conditiilor de aderare a statelor central si est-europene
la UE.

- material bibliografic: Politica industriala si competitivitatea Uniunii Europene,

Delegatia CE in Romania, Bucuresti, ianuarie 1999.

Comparatie intre strategiile industriale ale Europei comunitare si Japonia.

O moneda unica

Dupa cel de-al doilea razboi mondial economia japoneza este cea care a cunoscut cel
mai mare succes, devenind un creditor mondial care controleaza aprox.20% din comertul
international.

Strategiile industriale atat ale Japoniei cat si ale UE se bazeaza pe cresterea activitatii
industriale, dar se deosebesc in mod esential prin faptul ca in timp ce Japonia se bazeaza pe o
politica manageriala, unitara prin care exploateaza oportunitatile mondiale care ii sunt cele mai
favorabile si s-a concentrat pe avantajele aduse de un numar de industrii cheie, la UE aceste
politici nu le regasim si sunt practic imposibil de realizat datorita structurii sale: un bloc
economic compus din mai multe state. In plus se remarca faptul ca in timp ce Japonia
promoveaza o politica industriala protectionista si orientata spre exterior, UE promoveaza o
dezvoltare concentrata in interiorul acestui bloc economic, fara practicarea unei politici
protectioniste a pietei interne.

Spre deosebire de SUA si Japonia, UE nu prezinta nici astazi caracteristicile unei piete
unice, in primul rand datorita lipsei unei monede unice si a mecanismelor specifice de gestiune,
incepand cu o banca centrala comunitara.

Pentru o economie moneda unica reprezinta o unica unitate monetara de cont,

de rezerva si mijloc de plata. Pana in prezent UE nu dispune de o moneda unica ceea ce
inseamna: sub aspectul unitatii de cont fiecare societate inregistreaza activitatea in raport de
moneda nationala ce difera de la stat la stat in cadrul UE; ca rezerva monetara lipsa unei
monede unice inseamna un grad de interes diferite al investitiei in raport de puterea fiecarei
monede nationale; existenta unei monede unice duce la eliminarea taxei de schimb si a riscului
de schimb pe piata comunitara.

O moneda unica nu poate fi decat rodul vointei politice comunitare. Aceasta idee
politica este la fel de putin agreata si de monedele “de succes” (marca germana, lira sterlina)
care au adus mari beneficii economiilor nationale (mai ales DM, care alaturi de USD sunt
devizele folosite in tranzactiile de pe piata mondiala) cat si de monedele “slabe” (escudos,
drahme). Pentru a putea exista, in afara cerintelor prevazute de TM si negociate ulterior,
inclusiv in anul 1997, moneda unica trebuie sa fie neutra politic si sa aiba eficienta unei monede
nationale.