Medicina in Dacia

Ionuţ Şomoiag

Despre cunoştinţele şi preocupările

din domeniul
medicinei pe teritoriul Daciei ne
stau mărturie
atât izvoarele literare, cât şi
descoperirile arheologice.
Marele gânditor Platon ne vorbeşte
de leacurile şi des -
cântecele preoţilor vindecători daci,
ucenici ai lui Zalmoxis
“despre care se zice că au darul de
a-i face pe
oameni nemuritori” (Platon,
Charmides, 156 d). El a
consemnat chiar şi un principiu de
medicină sacerdotală
dacică: “Zalmoxis - spune el
textual, referindu-se
la preoţii-medici daci – regele
nostru, care este şi zeu,
spune că, precum nu trebuie să
încercăm a vindeca
ochii fără să vindecăm întâi capul,
ori capul fără trup,
aşa nu se poate să încercăm a
vindeca trupul fără să
îngrijim şi de suflet şi că tocmai de
aceea sunt boli la
care nu se pricep medicii greci,
fiindcă nu cunosc întregul
de care ar trebui să se ocupe, căci,
dacă acesta
merge rău, este cu neputinţă ca
partea să meargă
bine”.
Dovada cea mai sigură că medicina
dacogeţilor
şi cunoştinţele lor în materie de
plante erau de
un mare prestigiu în lumea greco-
romană rezidă tocmai
din faptul că numirile dacice au
fost înscrise în
textele de medicină cultă
reprezentative ale vremii.
Existenţa cunoştinţelor ştiinţifice
în societatea dacogetică
de pe vremea lui Burebista face
dovada înaltului
grad de dezvoltare pe care l-a atins
societatea
strămoşilor noştri.
Odată cu depăşirea epocii
preistorice, medicina
a făcut un serios pas înainte, a
intrat într-o fază
nouă, intermediară, cea a
medicinei sacerdotale. Toate
popoarele au trecut prin ea. Preoţii
sunt depozitarii
culturii, ei nu mai iau parte
efectivă în procesul de
producţie, şi se dedică exclusiv
activităţii intelectuale.
Medicina practicată de preoţi, în
general, şi, desigur,
ca şi aceea pe care o efectuau
preoţii daci, a fost plină
de idei teologice. Dar, pentru a-şi
putea menţine do -
minaţia, preoţii erau interesaţi în a
obţine succese
medicale şi, de aceea, ei practicau
pe lângă vrăji şi incantaţii
şi elemente terapeutice empirice. O
dovadă
sigură despre îmbinarea vrăjitoriei
cu arta vindecării
la geto-daci şi, deci, despre
existenţa medicinei hie -
ratice, pe lângă relatările lui
Iordanes, ne este oferită
de Strabon, care ne spune că
preotul era vrăjitor (goes)
şi medic (iatros). Preoţii geto-daci
se bucurau de un
covârşitor prestigiu, având în
posesiune exclusivă nu
numai secretele cunoştinţelor şi
practicilor teologice
şi de cult, ci şi pe cele medicale,
precum şi tainele
prezicerii viitorului, rol asemănător
cu cel al druizilor,
preoţii celţilor.
Religia geto-dacilor este politeistă,
iar printre
divinităţile lor unele au putut avea
şi rosturi medicale.
Zalmoxis ca şi “rege al sufletelor
morţilor şi dătător
de viaţă de la care vine întreaga
vegetaţie a naturii”
are uneori rolul de a alunga
spiritele rele. În cadrul
unor astfel de concepţii, zeii buni,
dătători de viaţă şi
belşug, sunt aceia care alungă
duhurile rele ce
cauzează boală sau dezleagă pe om
de pedeapsă, boala
fiind concepută ca un duh rău, un
corp străin pătruns
în organism sau ca o pedeapsă
divină. Astfel printre
abilităţile lui Zalmoxis se înscriu şi
cele de vindecător.
Principiile terapeutice folosite de
preoţii lui Zalmoxis
erau destul de integraliste,
asemănătoare cu cele ale
Şcolii hipocratice. O altă divinitate,
care se presupune
că ar fi fost chiar reprezentantul
sănătăţii este Derzis
(Derzeles sau Darzos). Bendis,
divinitate a nopţii, a
farmecelor şi a descântecelor, care
patrona vrăjile femeilor
geto-dace, avea şi ea printre altele
şi rosturi
medicale, la fel ca Artemis (Diana
romană) din lumea
grecească, care vindecă numeroase
boli. Pe lângă
aceste trei zeităţi se pare că în
Dacia preromană mai
erau adorate şi nimfe ale apelor
tămăduitoare, după
cum ne-o dovedesc inscripţiile din
epoca romană.
Dacă în privinţa bolilor, pentru
perioada
dacică, avem, comparativ mai
puţine date decât am
avut pentru perioada anterioară în
schimb ştim ceva
mai multe în legătură cu practicile
medicale, în special
cunoaştem mai multe mijloace
terapeutice. Este
vorba, în primul rând, de plantele
vindecătoare, de
diferite substanţe animale ori
minerale şi apoi de practici
magice legate de arta vindecării.
Este adevărat să
multe dintre afecţiunile
vindecătoare ale daco-geţilor
nu au un fond terapeutic real, aşa
ar fi, de exemplu,
descântecele. Sunt însă unele – şi
ne referim din nou
la plantele medicinale -, care, în
marea lor majoritate,
au o acţiune farmaco-dinamică
bine cunoscută în farmacologie,
iar indicaţiile terapeutice, de cele
mai
multe ori, sunt identice ori
asemănătoare cu cele ale
medicinei ştiinţifice.
În domeniul chirurgiei, datele sunt
suficiente
pentru a ne dovedi practicarea unei
chirurgii traumatologice
şi chiar a unor operaţii complicate
cum sunt
trepanaţiile. Dovada cea mai
elocventă a existenţei
chirurgiei traumatologice la daci ne
este oferită de
trusa medicală (caseta de lemn cu
mâner de fier) descoperită
pe una dintre terasele “Dealului
Grădiştei”
în 1954, loc pe care era aşezat
oraşul Sarmisegetusa,
din vremea lui Decebal. Caseta
conţinea: o pensetă de
bronz, o lamă de cuţit din fier cu
apărători din bronz,
o placă formată din cenuşă
vulcanică presată şi cinci
mici borcănaşe de lut ars. Desigur
că penseta era
folosită pentru a putea pătrunde în
profunzimea
plăgilor, reprezentând un
prelungitor al degetelor celui
care execută operaţia, fiind
acţionată pe baza principiilor
pârghiilor. Tot în aces scop se
folosesc şi astăzi
pensetele în chirurgia modernă.
Lama de cuţit din fier
este prevăzută cu apărători din
bronz, ceea ce
pledează pentru o întrebuinţare
deosebită, trebuie să
fi fost utilizată ca intrument
chirurgical şi de aceea
cercetătorii s-au gândit la un
bisturiu. Placa de cenuşă
vulcanică era probabil utilizată pe
linie traumatolo -
gică, presându-se praful pe răni şi
ulceraţii, ca absorbant
şi cicatrizant. Alte obiecte cu
presupuse
scopuri medicale au fost găsite în
locurile unde s-au
aflat aşezări geto-dace. În afară de
aceste obiecte,
cercetătorii au fost încântaţi să
descopere printre
puţinele schelete geto-dace
păstrate şi două care au
fost trepanate pe craniu. Se pare
că operaţiile au reuşit
şi că indivizii au supravieţuit încă
mult timp după intervenţie.
Am menţionat mai sus existenţa
plantelor
medicinale folosite de către daci. În
scrierea sa, Pedanius
Dioscoride, intitulată “Materia
medica”, opera de
bază a medicinei culte din secolul I
a.Ch., ca şi într-o
versiune latină atribuită lui
Pseudo-Apuleius, sunt
amin tite, atunci când se vorbeşte
despre acţiunile vindecătoare
ale plantelor din Grecia şi Asia
Mică, şi denumirile
acestora în limba dacică. Cu
siguranţă că
plantele folosite de către strămoşii
noştri erau mult
mai multe decât cele consemnate
de către savantul
antic iar dintre acestea voi
enumera mai jos câteva, pe
care lingviştii le-au selectat drept
autentic dacice:
1. Aniarsexe (Onobrtychis
viciaefolia Scop., Iarba
săracă, Sparceta). Dioscorides
spune că planta are pu -
terea de a vindeca abcesele simple.
Băută cu vin este
bună în retenţia de urină, iar ca
alifie, amestecată cu
untdelemn, este sudorifică.
2. Boudathla (Anchusa officinalis
L., Limba boului,
Miruţa). Dioscorides spune că
planta pusă în vin pare
să fie binefăcătoare. Florile acestei
plante posedă pe
lângă mucilagiu, o mică porţie de
nitrat de potasiu.
3. Cinouboila (Bryonia albă L.,
Împărăteasă, Mutrătoarea).
Dioscoride spune că frunzele,
fructele şi
rădăcinile acestei plante au efecte
puternice: din cauza
aceasta se pun, cu sare, pe
ulceraţii şi pe cangrene.
4. Coadama ori Coalama (Alisma
plantago-aquatica
L., Limbariţa, Pătlagina apei).
Dioscoride spune că această plantă
este răcoritoare şi
astringentă, fiind bună pentru
mâncărimi şi pentru ulceraţii
învechite, care rod ţesuturile.
5. Dielleina (Hyoscyamus niger L.,
Nebunariţa,
Sunătoarea).
Dioscoride crede că planta
provoacă nebunie şi somn
greu, fiind de aceea greu de folosit.
O varietate a acestei
buruieni are efecte mai moderate şi
este bună pentru
tratamente.
6. Dyn (Urtica dioica L., Urzică,
Urzică de pădure).
Dioscoride spune să frunzele
acestei plante vindecă,
sub formă de cataplasme
muşcăturile de câine. Este
bună la luxaţii, umflături,
parotidite, tumori axilare,
abcese.
7. Guoleta (Lithospermum arvense
L., Mărgeluşe).
Dioscoride arată că sămânţa
acestei plante, băută cu
vin, sfărâmă pietrele la rinichi şi dă
drumul urinei.
8. Salia (Datura stramonium L.,
Alaur, Bolondariţa).
Dioscoride spune că frunzele
acestei plante, ţinute în
vin şi aplicate sub formă de
cataplasme, fac să iasă
aşchiile de lemn sau tot ce-a intrat
străin în corp.
Desigur că printre aceste
medicamente antice nu se
aflau numai plante medicinale ci şi
leacuri de origine
animală, cum ar fi, de exmplu,
grăsimile, pentru
prepararea unguentelor şi altele. În
trusa medicală
prezentată mai sus s-au găsit şi 5
văscioare de lut, lucrate
cu deosebită grijă, care au servit la
depozitarea
substanţelor medicale.
Daco-getilor nu le erau cunoscute
numai
plantele vindecătoare ci şi diferite
otrăvuri de esenţă
vegetală ori animală. Despre
acestea ni s-au păstrat
câteva menţiuni în textele
scriitorilor antici. Astfel, în
timpul celui de al doilea război cu
romanii (105-106
d.Ch.) Longinus, general roman
îndrăgit de împărat
este făcut prizonier de către
Decebal. Pentru a nu fi
nevoie de o răscumpărare Longinus
se sinucide bând
otrava procurată de la un localnic.
De ce natură a fost
otrava cu care şi-a curmat zilele
curajosul general
roman nu putem şti. În schimb,
ştim că pentru ungerea
săgeţilor daco-geţii foloseau otrava
extrasă din plante
ori luată de la animale. Ovidiu în
scrisorile sale trimise
din exilul petrecut la Tomis
relatează că aceştia îţi ung
săgeţile cu venin de viperă: “Trist.,
Şi cu venin de
viperă sunt unse ale lor săgeţi”.
Medicul grec Galenos
spune că geţii preparau o otravă
pentru ungerea
săgeţilor din sucul plantei numite
helenium.
În final voi aminti băile şi apele
curative şi
efectul lor asupra sănătăţii omului,
pe care autorii antici,
începând cu Hipocrate până la
Galenus şi Oribasius,
le amintesc în scrierile lor. Acestea
ne arată
preţuirea de care se bucurau în
antichitate tratamentele
cu ape vindecătoare. Avem dovezi
sigure că dintre numeroasele
izvoare cu apă curativă ale ţării
noastre
unele au fost folosite de către
romani, care, după
cucerirea şi transformarea celei
mai mari părţi din
Dacia în provincie romană, au
construit în câteva
locuri staţiuni balneare. Multe
dintre acestea s-au bucurat
de o popularitate ridicată.
Săpăturile arheologice
denotă faptul că izvoarele cu ape
vindecătoare au fost
folosite cu mult înainte de sosirea
romanilor în Dacia
(se ştie că numele băilor de la
Geoagiu, în antichitate,
a fost Germisara, toponimic de
origine dacică,
moştenit şi transmis în această
formă şi în epoca romană).
Trebuie amintit repertoriul
localităţilor cu ape
curative din Dacia: Bala, jud.
Mehedinţi; Băile Herculane,
jud Caraş-Severin; Bodoc, jud.
Covasna; Biborţeni,
jud. Covasna; Călimăneşti, jud.
Vâlcea;
Geoagiu, jud. Hunedoara; Tuşnad-
Băi, jud. Harghita;
Sărata Monteoru, jud. Buzău.

Nr. 91-92 (anul X), iulie-august

2013 DACIA Magazin