100 de ani de la Marele Razboi, Episodul 6. Iluziile si dezastrul.

Frontul romanesc se
prabuseste
Alexandra Serban,

Campania din 1916 a adus dezastrul national. A ridicat, mai ales, pojghita de incredere pe care liderii politici si
militari o aveau in Armata romana, in pregatirea si echiparea ostasului roman. Romanii au vazut deznadejdea la
fata locului in trei mari episoade: batalia de la Turtucaia, manevra de la Flamanda si, in final, ocuparea
Bucurestiului. Tara a ajuns in pragul disparitiei de pe harta Europei.

,,Lupte crancene la Turtucaia", titra ziarul ,,Adevarul" pe 25 august/7 septembrie 1916 - ,,Trupele inamice,
primind mari intariri si mai cu seama multa artilerie, de calibru mare, continua a ataca cu mare violenta
Turtucaia, a carei garnizoana contra-ataca mereu. Pierderile sunt serioase de ambele parti", anunta comunicatul
oficial al Marelui Cartier General. Nu se implinisera doua saptamani de la intrarea Romaniei in razboi si deja se
prefigura primul mare esec militar. Era ziua in care ultimul reprezentant al Puterilor Centrale in Romania,
contele Czernin, parasea Bucurestiul. Romania intra in cadere libera.

Un punct intarit

Turtucaia e o localitate din sudul Romaniei, in vestul extrem al Dobrogei, care inca din perioada antica a fost
aleasa drept cetate de aparare in campaniile militare. Pe linia fortificata din sudul Romaniei, Turtucaia si
Silistra, o localitate invecinata, au fost fixate drept cap de pod - fara pod, caci nu exista efectiv un pod care sa
permita trecerea trupelor dintr-o parte in alta a unui rau. De altfel, construirea unui pod ar fi fost ineficienta,
acesta s-ar fi aflat in campul de actiune al artileriei Puterilor Centrale. Era, asadar, un soi de punct militar intarit.
Se construisera doua linii de aparare si o linie de avanposturi si existau 15 forturi pe o distanta de 28 de
kilometri, care erau unite printr-o centura de transee. O echipa de ingineri militari belgieni a ajutat la intarirea
Turtucaiei, pentru ca acest cap de pod sa devina operativ in cel mai scurt timp posibil. In ciuda tuturor
pregatirilor in forta, artileria stationata la Turtucaia era pe cat de putina, pe atat de depasita tehnologic, iar
trupele erau alcatuite, in principal, din rezervisti si militieni, sub comanda generalului Constantin Teodorescu.

Raiul pe pamant

Foto: Soldati cazuti la datorie pe campul de

lupta de la Turtucaia

Atacul asupra Turtucaiei a inceput pe 20

august/2 septembrie 1916. Au deschis focul
bulgarii, iar romanii s-au aparat cam
anemic, s-a instalat si panica intre soldati si
s-au retras spre Dunare. La Bucuresti,
ofensiva inamica nu a produs vreo panica.
,,Este o simpla demonstratie. Ei nu au acolo
decat o brigada, generalul Teodorescu are o
divizie", a spus prim-ministrul Ion I.C.
Bratianu, deloc emotionat. Marele Cartier
General a decretat, in continuare, ca
Turtucaia trebuie sa reziste volens nolens si
ca trebuie intarita cu trupe din rezerva.
Incepand cu 22 august/4 septembrie, au
inceput sa vina noi trupe, in total 17 batalioane, o divizie de obuziere si una de tunuri.

Asaltul a fost reluat in forta de catre bulgari in dimineata zilei de 23 august/5 septembrie. Bulgarii bombardau
masiv Turtucaia si cantau ,,O, Dobrogea tu esti paradisul nostru pamantesc", conform istoricului Manuel
Stanescu. Au urmat atacuri puternice pe toata linia de aparare a capului de pod. Romanii au suferit pierderi mari,
s-au retras cuprinsi de panica si multi au murit cu spatele la dusman. Sfarsitul zilei a gasit in picioare numai
doua dintre cele 15 forturi de rezistenta. Aceasta fiind situatia, generalul Aslan, comandantul Armatei a III-a, a
cerut aliatilor rusi sa vina in mars fortat dinspre Bazargic catre Turtucaia. Degeaba, rusii nu erau dispusi sa
primeasca ordine de la romani. N-au venit.

Nu erau rusii

Lovitura finala asupra Turtucaiei a inceput la ora 4.30, in dimineata zilei de 24 august/6 septembrie. La inceput
a atacat violent artileria, urmata imediat de infanterie. Romanii pierdeau teritoriu vazand cu ochii. Atunci s-a
intamplat tragi-comedia: comandantul a fost anuntat de un aeroplan romanesc ca in zare se vad intariri. Dinspre
Silistea vin rusii. Navele au incetat focul in acea directie, iar soldatii s-au oprit sa-si traga sufletul pana la sosirea
ajutoarelor. Brusc, din lanul de porumb, incepe sa iasa puhoi de bulgari. Nici urma de rusi, dar semanau
uniformele, e drept. La ora 16.30, garnizoana de la Turtucaia s-a predat, iar inamicii au primit biletelul de
capitulare: ,,Predau fara conditii toti ofiterii, soldatii si munitia", scrie Manuel Stanescu in revista ,,Historia". O
ora mai tarziu, era oficiala infrangerea armatei romane la Turtucaia. Pierderile, in cifre, au fost imense: 28.500
de prizonieri, peste 6.000 de morti si raniti, 100 de tunuri si 62 de mitraliere capturate.

,,Turtucaia!"
Foto: Soldatii romani fug din calea focului,
incercand sa salveze drapelul de lupta; ilustratie
aparuta in revista ,,The Illustrated London News",
14 octombrie 1916

Vestea infrangerii a cazut ca o lovitura de traznet

la Bucuresti. Intreaga opinie publica a fost socata.
S-a impartit, din nou, in doua: interventionistii din
perioada neutralitatii au fost cuprinsi de o
deprimare profunda, in timp ce adeptii neutralitatii
aproape ca jubilau in fata celorlalti. ,,Bratianu a
cazut intr-un adevarat marasm. Vreo 15 zile nu a
mai fost el, nu il mai recunosteam, ratacea de
dimineata pana seara din odaie in odaie, nu mai
primea aproape pe nimeni, cand ii vorbeai parca
nu auzea ce ii spuneai, ce greu puteai obtine sa
rezolve chestiunile care cadea direct in sfera lui de
atributiuni", scria I.G. Duca in ,,Amintiri politice".
De altfel, Bratianu a fost invinuit pentru acesta
prima mare pierdere multa vreme dupa incheierea
razboiului. Se spunea ca aceasta e una dintre
marile pagini ale rusinii din mandantul
premierului liberal, o umilinta nationala de
neiertat. ,,Facuse unitatea tarii si i se striga inca
<<Turtucaia!>>, care se invoca spre a se dovedi
nepregatirea noastra militara", continua Duca.

S-au analizat mult vinovatiile si greselile, si de catre contemporani, si de catre istorici si analisti militari. Greseli
tactice, s-a spus adesea. Acelasi Duca arata cu degetul catre generalul Aslan, care avea comanda capului de pod:
,,Generalul Aslan s-a dovedit de o incapacitate si de o lipsa de constiinta scandaloasa, juca carti la Jockey Club,
facea pe grozavul si spunea imbecilitati spre pilda, ca <<Turtucaia c'est notre Verdun, qui s'y frotte s'y pique!>>
(n.r. - Turtucaia este Verdunul nostru, cine se joaca cu focul se arde). Mai tarziu a contestat ca a jucat carti, a
sustinut ca a mers numai la club sa caute un prieten, a negat rotomantadele lui verbale, din nenorocire insa asa a
fost". Altii, l-au invinuit pe generalul Iliescu, caci el concepuse planul de lupta, plan catalogat de contemporani
drept ,,absurd". Orisicat, infrangerea a avut ca efect urmatoare actiuni militare ale Romaniei pe frontul de sud,
care au fost sortite esecului. Turtucaia a fost sfarsitul iluziilor si inceputul dezastrului romanesc.

Vestile din Drobrogea rele; deja miezul noptei am primit stirea dela ofiterul meu de legatura ca Divizia 9-a a
fost cuprinsa de panica si, din aceasta cauza, intreaga linie de lupta s'a retras peste 20 km!...

In cursul zilei, Consiliu de razboi la Marele Cartier. Am fost numit comandant al Grupului Armatelor de Sud.
Nu va fi oare prea tarziuc Avand in vedere ca in Transilvania ofensiva romana este opritasi deci Armatele I si II
si de Nord stau in defensiva, este cazul de a face o actiune ofensiva la Sud. Aceasta propunere fiind admisa de
M.S. Regele, m-am hotarat sa tin pe inimic de front in Dobrogea, chiar cedand si teren, daca nu se va putea
altfel si sa incerc o trecere a Dunarii la Flamanda, pentru a sili Armata Mackensen, din Dobrogea, sa se retraga
spre Sud. (insemnare din 2 septembrie 1916)

Alexandru Averescu, in ,,Notite zilnice din razboiu (1916-1918)"

Confirmarea neputintei
Dezastrul de la Turtucaia a produs modificari in serie: intai, s-a hotarat ca frontul principal, din Ardeal, sa
ramana pe pozitii si sa se inceapa o campanie in sud, pentru a opri ofensiva bulgara; apoi, generalul Alexandru
Averescu a fost numit la comanda Armatei a III-a, in locul lui Aslan, in timp ce Armata a II-a din Transilvania
intra in responsabilitatea generalului Crainiceanu. Noul plan, pentru care a militat in principal Averescu, general
competent, dar cu ambitii mari si vanitate aproape patologica, rasturna toata planificarea anterioara: muta
frontul principal in sud, cu scopul de a elimina fortele germano-bulgare din Dobrogea si din nord-estul
Bulgariei, cu sprijinul Armatei de la Salonic, condusa de generalul Sarrail, si al armatei ruse.

Foto: Baterie antiaeriana in pozitie de lupta

Manevra de la Flamanda conceputa de

Averescu era, afirma istoricii militari, o
varianta actualizata a diversiunii moesice
din primul razboi daco-roman. Adica se
dorea surprinderea fortelor inamice aflate in
ofensiva printr-un atac la Dunarea de Jos,
un atac prin spatele armatelor coordonat
simultan cu o ofensiva romano-rusa pe
intreg frontul dobrogean. Inamicii sa fie
prinsi ca-ntr-un cleste, fara cale de scapare.
Motivul pentru care era necesara manevra
de la Flamanda tinea mai mult de ratiuni de
moral si incredere in forta Armatei romane
decat de ratiuni strict de strategie militara.
,,Faptul ca am inregistrat o infrangere in
primele zile ale razboiului a zdruncinat situatia morala foarte serios. Era prin urmare de cea mai mare
importanta a o restabili, redand populatiei linistea, iar armatei si chiar comandamentului increderea", scria
generalul Averescu in memoriile sale.

O mare incordare

Fortele care s-au strans sub comanda lui Averescu au fost impresionante, aproape jumatate din intreaga Armata.
Lucrurile au fost puse in miscare pe 18 septembrie/1 octombrie, la ora 3.00 noaptea, cand 200 de barci pline cu
soldati romani au trecut Dunarea. Pana la ora 11.00, intreaga Divizie 10, condusa de generalul Vaitoianu,
trecuse pe malul sudic si urma Divizia 21 infranterie. Incepuse deja constructia unui pod, dar ritmul era destul
de lent, din cauza faptului ca salupele remorchere aveau o putere mica de tractiune. Dupa-a-miaza, procesul a
fost oprit de bombardamentele aeriene ale inamicului. ,,Ofiteri si oameni de trupa, morti si raniti. Lucrarile
podului suspendate. Aeroplanele noastre ca si cand n'ar exista! La 7.30 s'a terminat in fine si podul", nota
Averescu in ,,Notite zilnice din razboiu".

Furtuna

Parea ca trecuse ce fusese mai greu, podul se construise, iar trupele reusisera sa treaca Dunarea. Insa noaptea,
peste lunca Flamanda s-a abatut o furtuna puternica. Podul a fost usor afectat, insa pana la ora 7.00 a putut fi
reparat. A inceput sa treaca artileria Diviziei 10. Insa ploaia ridicase nivelul apelor Dunarii, astfel ca au putut fi
puse in miscare vasele de razboi austro-ungare, doua salupe si doua monitoare. Au ajuns pana in apropierea
podului si au inceput bombardamentul. Artileria romana a reusit sa avarieze monitoarele, astfel ca s-au retras
toate navele. Pe de alta parte, ploaia blocase si drumurile de pamant, astfel ca Averescu a cerut suspendarea
oricarei activitati si a plecat sa discute cu Marele Cartier General.
O zi de razboi penibila

Foto: Generalul Averescu (mijloc, in

picioare), discuta planurile de lupta cu
regele Ferdinand (mijloc, jos)

,,20 septembrie/3 octombrie. O zi foarte

penibila. Operatiunea de retragere a
artileriei si a trupelor, ce nu erau strict
necesare la capul de pod, s-a facut in
conditiuni foarte bune. Timpul inseninandu-
se, aeroplanele au reluat bombardarea. Pe la
ora 12 primesc vestea ca podul a fost
torpilat si stricat pe o intindere de 50 de
metri", scria generalul in memorii. Situatia
devenea critica. In timp ce Averescu cauta o
solutie pentru a iesi din impas, primeste un
mesaj de la Marele Cartier: ,,trecerea
Dunarii ne mai fiind posibia, se vor retrage
trupele si Diviziile 21 si 22 vor fi trimise pe frontul de Nord!". Au schimbat placa. Manevra era lasata balta,
Averescu era mutat inapoi la Armata a II-a.

Inainte de a parasi Flamanda, un aeroplan a aruncat cateva bombe in apropierea trenului cu care calatorea
Averescu. S-a spartul geamul de la usa vagonului. A gasit o sfaramatura mai mare si a luat-o ca amintire,
plecand in nord cu intrebarea: ,,Ce ne va rezerva viitorulo". Ajuns pe frontul de nord, avea sa afle ca Armata a II-
a se retragea in dezordine din Brasov, pe care abia ce il cucerise.

Mai, Sarrail

Dupa dezastrul de pe frontul de sud, ostasii romani, deznadajduiti complet, nu mai faceau decat sa repete fara
vlaga versurile: ,,Mai Sarrail, Sarrail, Sarrail,/ Noi ne batem si tu stai!". Asa facea generalul francez, statea,
statea nemiscat. Aliatii tradasera promisiunea facuta lui Bratianu la intrarea in razboi. Francezii nu se miscau pe
frontul de la Salonic, rusii faceau mofturi in Dobrogea, era greu. Romanii se miscau bezmetic si prea putin
eficient. In schimb, maresalul Mackensen avea timpul si linistea necesare pentru a concepe un nou plan de atac,
unul mai mare si mai frumos. Acelasi Mackensen afirma, dupa incheierea razboiului mondial, ca manevra de la
Flamanda ar fi putut schimba fata razboiului pe frontul de sud. N-a fost sa fie. A plouat.
Foto:
,,Acesta
este
probabil
unul
dintre
cele mai
interesante locuri din Europa. Trei regate se intalnesc in dreptul acestui pod: Serbia (pe malul celalalt al
Dunarii), Ungaria si Romania. Acest ultim oras de la frontiera Austro-Ungariei cu Romania se numeste
Varciorova.", The Illustrated London News

Toamna marilor noastre infrangeri

Foto: Maresalul Mackensen a intrat in Bucuresti pe un cal alb

22 noiembrie/5 decembrie. Un sfarsit de toamna la fel de dramatic, la fel de tragic ca si inceputul. Armata
germana intorsese in favoarea ei soarta luptelor de pe Arges. Falkenhayn si Mackensen prinsesera la mijloc
armata romana, nu se mai putea spera la nimic bun. In Bucuresti circulau zvonuri care alarmiste, care
pacificatoare: se vorbeste si despre sosirea unor divizii rusesti, despre faptul ca rusii nu vor ca Bucurestiul sa se
predea, despre posibile bombardamente din partea germanilor care se apropiau, despre nevoia de a incendia
arsenalul care se afla in oras. Cu doua zile in urma, fusese publicat comunicatul prin care se anunta mutarea
guvernului la Iasi. Totusi, mutarea nu se putea realiza in totalitate, functionarii ramaneau in Capitala - numai
Ministerele de Externe si de Razboi erau cu totul evacuate. De altfel, Vintila Bratianu, ministrul de Razboi,
incepuse de cateva saptamani mutarea treptata, pe nesimtite, a principalelor depozite ale armatei, a
aprovizionarilor pentru armata si pentru populatie.

Se luase decizia ca Bucurestiul sa se predea fara foc. Primarul Emil Petrescu fusese insarcinat sa se ocupe de
capitulare. Pe 22 noiembrie, un sol german aducea o scrisoare Garnizoanei din Bucuresti. Maresalul Mackensen
cerea ca in 24 de ore, Garnizoana sa se predea, altfel, orasul avea sa fie bombardat puternic. I s-a raspuns,
simplu, ca nu mai exista Garnizoana din Bucuresti. Conform legilor razboiului, nu putea fi bombardat un oras
neinarmat. Capitala se predase si germanii intrau a doua zi in oras, in mars victorios. Capitularea s-a incheiat la
Prefectura Politiei, in prezenta primarului si a doi reprezentanti ai guvernului refugiat la Iasi. Numai ca intrarea
trupelor germane in oras nu s-a desfasurat fara o nota subtire de comedie, fie ea cam neagra. Romanii credeau ca
vor veni dinspre Bragadiru, astfel ca de dimineata au iesit la bariera si au asteptat armatele inamice. Pe la pranz,
constantand ca nu vine nimeni, autoritatile au plecat acasa. Abia cand au ajuns in oras, au aflat ca Mackensen
deja intrase in Bucuresti, pe Calea Grivitei. Nemtii dau navala in oras. ,,Inaintam pe Calea Victoriei. Ii vad
venind incununati de crisanteme. Evident sunt intr-un acces de nebunie morala; se simt in acest moment soldatii
Dumnezeului lor. Ofiterii intreaba de Capsa, Iordache. Cu o suprema satisfactie se instaleaza la mese. Platesc
orice preturi; toti sunt plini de bani. Astfel cazu... una din cele mai mari cetati ale lumii, dupa Paris, cu 18 forturi
si 18 fortificatii intermediare", scria cu amaraciune Virgiliu Draghiceanu, academician roman, in volumul de
memorii ,,707 zile subt cultura pumnului german". Mai departe incepea o noua istorie, istoria Romaniei ocupate.
Foto: Sarja cavaleriei romanesti, elogiata in ,,The Illustrated London News"
Armata, interesele, mandria

Al Doilea Razboi Balcanic, din vara lui 1913, a creat mare parte din contextul in care s-a aflat Romania la
inceputul Primului Razboi Mondial: pe de o parte, a fost testul militar, in care s-a aratat subrezenia Armatei
romane, iar pe de alta parte, a fost o victorie diplomatica, care a invaluit tara intr-o noua aura geopolitica.
Invatamintele trase de conducatorii romani au fost simple: este nevoie de o reforma care sa dezvolte bratul
armat al tarii, dar regional, Romania este una dintre puterile stabilizatoare. Nu o tara mica atarnand de dorintele
vreunui aliat de circumstanta mai mare, ci un stat in plina dezvoltare de care, probabil, vecinii mai puternici ar
putea avea nevoie.

Aceasta era noua mentalitate care s-a inradacinat la Bucuresti: Romania este cheia catre gurile Dunarii, catre
Marea Neagra si stramtorile ei. Marile puteri europene nu pot face abstractie de acest fapt, prin urmare nu pot
lasa Romania de izbeliste in caz de pericol major. Logica era simpla si partial adevarata. Era rezumata concret
de Vintila Bratianu, care avea sa ajunga ministru de Razboi in 1916, in cadrul Cercului de studii al PNL, din 3
decembrie 1914: ,,Romania isi va pastra si maine marele interes european pe care ea il reprezinta la gurile
Dunarii, oricare ar fi situatia statelor dimprejurul nostru. Ea a probat ca este un stat de ordine si de civilizatie;
daca ea va avea in noile conditii in care va fi pusa si forta necesara pentru indeplinirea menirii ce i-o da soarta ei
geografica, atunci negresit ca interesul tuturor statelor mari va fi sa ne ajute pentru ca nevoile europene dela
gurile Dunarii sa fie salvgardate". Un ajutor substantial din partea marilor puteri nu era pus la indoiala de liderul
liberal si, in general, de aproape toata clasa politica romaneasca. Era vazut aproape ca o obligatie din partea lor.

Bravul soldat roman

De cealalta parte, acea forta necesara pe care o mentiona Bratianu trebuia prelucrata temeinic. Armata romana
era slab pregatita din toate punctele de vedere: si logistic, si tehnic. Ramasese in urma cu vremurile. Avea totusi,
un atu, anume soldatul roman. La baza ierarhiei militare era taranul, cel care stia cel mai bine sa traiasca in
conditii precare, in mizerie si saracie, stia sa indure durerile si sa fie supus superiorului. ,,Resistent la marsuri,
oboseli si lipsuri de tot felul, ascultator, indurator si disciplinat, refractar la indemnuri de rasvratire, el nu e
capabil - poate - de elanurile sgomotoase ale meridionalului, dar nici de deprimarile repezi care aduc
catastrofele", il portretiza cu tuse cat mai subtiri istoricul Constantin Kiritescu in ,,Istoria razboiului pentru
intregirea Romaniei: 1916-1919". Numai ca patriotismul, mai asumat ori mai naiv, nu era pavaza in fata
obuzelor.

Ultimele sfortari, in cifre

Nu era niciun secret ca pentru a putea face fata unui razboi mondial, total si de lunga durata, Romania trebuia sa
se pregateasca. Pana in 1914, conducatorii politici nu se preocupasera prea tare, iar motivele erau de inteles.
Cum actualitatile nu tradau izbucnirea conflagratiei mondiale, au investit banii in dezvoltarea altor probleme ale
statului roman - fara sa lipseasca abuzuri de coruptie - si s-au bazat pe tratatul de alianta cu Austro-Ungaria si
Germania. Armata nu era o prioritate, cum se spune in limbaj birocratic.

Campania din Bulgaria a deschis ochii tuturor: deficitul de cadre, de echipament, de ajutoare medicale era
extrem de mare. Reforma armatei a cazut pe umerii premierului Ion I.C. Bratianu in 1914, care detinea si
portofoliul cabinetului de razboi. Eforturile s-au canalizat pe mai multe directii, intre care marirea efectivelor
armatei de operatii, achizitia de armament si munitii, precum si dezvoltarea unui sistem sanitar eficient.

Greutatile cele mai mari au fost intampinate in aprovizionarea cu materiale - industria romaneasca nu se
dezvoltase in directia producerii de armament si materiale de razboi, dar s-a recalibrat ulterior, insa nu se putea
face un salt urias, iar statele europene trimiteau aproape totul pe frontul propriu sau statelor aliate aflate in
conflict, Romania se afla la coada listelor de comanda. Apoi, aparea problema transporturilor de marfa. Caile
erau foarte ocolitoare si costisitoare. Dupa eforturi mari, s-a stabilit o intelegere cu Rusia, care prevedea doua
linii de aprovizionare, via Arhanghelsk si via Vladivostok. Acestea ar fi functionat, oricat de complicate erau
drumurile razboiului, daca autoritatile ruse isi tineau cuvantul. Numai in prima luna de la intrarea Romaniei in
razboi s-a respectat invoiala, dupa care intarzierile au tot crescut, pana ce marfurile veneau stricate ori deloc,
erau scufundate. Uneori, nu merg lucrurile.

Totusi, in noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, Romania a aratat rezultatul eforturilor sale de aproape trei
ani: a mobilizat 833.758 de oameni de trupa si 18.000 de ofiteri, conform datelor prezentate de istoricul
Kiritescu. Dintre acestia fusesera alcatuite 378 de batalioane de infanterie, 299 de baterii de artilerie si 104
escadroane de cavalerie. Au intrat in lupta nici mai mult, nici mai putin de 281.240 de cai.

,,Vous etes admirablement desorganises!"

Franta a trimis o misiune militara, condusa de generalul Herni Mathias Berthelot (foto dreapta, alaturi de
gen. Averescu), care sa ajute la ridicarea valorii combative a Romaniei. Misiunea Militara Franceza era
compusa din ofiteri de infanterie, cavalerie si artilerie, piloti si observatori, ofiteri de marina si de interventii,
medici, farmacisti si veterinari, precum si peste 1.000 de soldati. Rolul lor era de ajutor in lupta si de educare a
omologilor romani. Era nevoie, mai ales, de organizarea armatei si de instructia soldatului. Generalul francez a
ajuns la Marele Cartier General roman pe 3/16 octombrie 1916, cand deja Romania pierduse cateva batalii.
Oamenii erau demoralizati, deznadajduiti, deprimati, iar sosirea sa a fost revigoranta. Pe de alta parte, francezul
a fost uimit de situatia pe care a gasit-o in tara. ,,Vous etes admirablement desorganises!" (n.r. - ,,Sunteti
extraordinar de dezorganizati"), ar fi exprimat, uluit, Berthelot cand a descoperit serviciile de reimprospatare a
munitiilor armatei romane. A acceptat aceasta provocare si a reusit sa incheie procesul de reorganizare a armatei
romane pana in iunie 1917, in conditii mai mult decat nefavorabile, avand in vedere ocupatia straina. Sub atenta
sa supraveghere au fost construite unitati mari, a fost reformata functionarea centrelor de instructie si a scolilor
militare. Popularitatea generalului in randul romanilor a crescut fulgerator.

Astfel ca pe 21 mai/3 iunie 1917, a fost adoptata o lege prin care i se acorda cetatenia romana de onoare. Dar
intreaga misiune franceza, care a luptat in Romania, a fost la fel de mult apreciata, mai ales aviatia. Astfel ca pe
9/22 august 1917, regele Ferdinand a decorat ofiteri francezi cu ordine si medalii romanesti de rang inalt.

Drumul pana la pacea separata

Foto: Regele Ferdinand decoreaza soldatii pe front, in vara lui 1917

Campania din 1917 a reprezentat marele avant al Armatei romane, reorganizate si sub o noua conducere, in
frunte cu generalii Prezan, Christescu, Averescu, Grigorescu, Vaitoianu. Victoriile romanesti in bataliile de la
Marasti, Marasesti si Oituz din vara au redat speranta tuturor romanilor. Din august 1917, romanii spuneau cu
cel mai ferm simt patriotic: ,,Pe aici nu se trece!". La un an de la intrarea in razboiul mondial, dupa ce
infruntasera cele mai grele momente de razboi, ocupatia, foametea, tifosul, romanii incepeau sa creada ca nu s-
au angajat degeaba la lupta. Se reusise, de asemenea, ca Moldova sa ramana libera, aparata de Armata a IV-a,
dar obiectivul planificatorilor romani era continuarea ofensivei pana ce avea sa fie eliberat intreg teritoriul
ocupat.

Elanul Armatei romane a fost curmat, brusc, in martie 1918. Rusia trecuse prin transformari interne uriase, era
condusa de bolsevici, in frunte cu Lenin, care se opuneau razboiului alaturi de armatele imperialiste si
asupritoare ale popoarelor. Pe 3 martie 1918, a fost incheiata pacea de la Brest-Litovsk, intre Rusia bolsevica si
Puterile Centrale. Rusia iesea din razboi, astfel ca se prabusea intreg Frontul de Est. Romania singura nu mai
putea face fata inamicului.

S-a pus problema incheierii de catre Romania a unui armistitiu si a unei paci separate. In ciuda opozitiei
vehemente fata de perspectiva iesirii din razboi in conditii atat de grele - opozitie sustinuta mai ales de Regina
Maria - si dupa lungi negocieri, Romania s-a vazut nevoita sa semneze pacea de la Buftea-Bucuresti. Termenii
tratatului semnat pe 7 mai 1918, de noul guvern Alexandru Marghiloman, erau dezastruosi. Se prevedea ca
Romania sa cedeze Bulgariei Dobrogea, pana la Dunare; Austro-Ungaria avea sa redobandeasca controlul
asupra trecatorilor din Muntii Carpati; iar Romania concesiona Germaniei toate exploatarile petroliere pe o
perioada de 90 de ani. In schimb, dar separat de tratatul de pace, Puterile Centrale acceptau unirea Basarabiei cu
Romania. Se reusise un castig mic, nu unul pentru care Romania intrase in razboi si de care nimeni nu se putea
bucura pe deplin in conditiile date.

Tratatul de pace nu a fost insa ratificat de Parlament si nici promulgat de regele Ferdinand, astfel ca s-au putut
anula intelegerile in toamna lui 1918, cand Puterile Centrale au inceput sa dea semne evidente de epuziare.
Ghionionul de a fi ramas fara ajutorul rusesc la inceputul anului era rasturnat de sansa de a putea reintra in
razboi pe 10 noiembrie 1918, dupa ce armata de Salonic reusise, in sfarsit, sa scoata Bulgaria din lupta si cu
numai o zi inainte ca Marele Razboi sa se incheie pe Frontul de Vest, prin tratatul de armistitiu dintre Imperiul
German si Antanta, semnat in padurea Compiegne.

,,Galgaie, domnule! M-a lovit..."

Serialul ,,100 de ani de la Marele Razboi" va prezinta cele mai importante aspecte ale intrarii Romaniei
in Primul Razboi Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un razboi la fel ca oamenii care s-au intors
de pe front sau au vazut focul pe cer. Am rasfoit jurnalele martorilor primei conflagratii mondiale,
publicate de editura Humanitas, si redam fragmente scurte, dar esentiale. Astazi, va prezentam ,,Memorii
de razboi. Amintiri din luptele de la Turtucaia si Pirin Planina" (ed. Humanitas, 2014), volum scris de
George Topirceanu in perioada in care a luptat in Primul Razboi Mondial, la Turtucaia, in Armata de
Sud.

Pe drumeagul dinspre Turtucaia veneau si se opreau in gramada tunuri si chesoane de artilerie, soldati cu ochii
injectati de fum si neodihna, care priveau aiuriti, fara sa priceapa, malul de dincolo pustiu si Dunarea fara pod si
fara niciun vas. Numai cateva slepuri - unul cu un cazan mare de petrol - se vedeau parasite in fata garii, pe cand
altele, dezlegate de la mal, pluteau in voie la vale, fara carmaci.

Tunurile bulgare bateau acum tot mai rar, bateriile isi schimbau desigur pozitiile, veneau mai aproape.

- Vin rusii dinspre Silistra! striga un glas.

- La coasta, baieti! s-aud alte glasuri, razlete.

Ma trezii atunci, ca dintr-un somn adanc, din toropeala mea. Luai o arma aruncata pe nisip, in cateva clipe imi
umplui sacul cu cartuse si pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile si livezile de deasupra malului. In
curand incepuram sa intampinam soldati care veneau spre mal.
- Departe sunt bulgarii

- Nu sunt departe. Uite, acum prind a iesi iar din padure.

- De-ai nostri mai sunt multim

- Nu mai sunt.

Gaseam raniti, pe dupa cate o movila, prin gropi. Intr-o margine de vie doi tigani mancau struguri. Cand am iesit
deasupra, la loc mai neted, gloantele incepura sa treaca printre noi, c-un sasait scurt. Eram la flancul stang.
Dinspre dreapta mea, incepura sa rasune impuscaturi de-a lungul sirului cu care pornisem. Multi haraci de vie
erau culcati la pamant. Ma lasai si eu intr-un genunchi si descarcai cateva focuri la intamplare. Vecinul din
stanga ramasese mai in urma, pe cand cel din dreapta, un om trecut, cu fata amarata si incretita de necazuri, vru
sa traga si el, dar nu stia bine sa incarce arma. Cand slobozi primul foc, in sus, se apuca cu mana de falca...

Gloantele tot mai des suierau pe deasupra, altele izbeau scurt, in tarana, scotand nourasi de praf, pe cand,
deasupra lantului de tragatori, spre dreapta, incepura sa se sparga srapnele.

Tamplele imi zvacneau. Iar gandurile imi fugeau necontenit departe de locul in care ma gaseam. Imi veneau in
minte multime de lucruri fara insemnatate, crampeie de amintiri banale din trecut. Imi aduceam aminte de badea
Mihai, care fusese in razboiul de la 1877.

- Ei, cum era la razboi, nene Mihaiâ il intrebam, pe banca, sub plopii de langa poarta.

- Apoi, cum sa fiea... Eram in niste porumb, si faceau gloantele: fiiit! pe la urechea asta, fiiit! pe la urechea
astalalta... Si-mi arata cu degetul cum faceau.

,,Iaca, ma gandii, am ajuns si eu ca badea Mihai, sa-mi faca gloantele <<fiiit>> pe la urechea asta!..."

Srapnelele trosneau intruna, dar gloantele lor mari, care cadeau piezis, rareori ajungeau pana in flancul stang,
unde eram eu. Totusi, la fiecare bubuitura mai apropiata, instinctiv, ne varam capul intre umeri, parca ne-am fi
aparat de pietre. Era un foc de ,,baraj", care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea sa ne taie retragerea.

Cand intorsei capul, vazui ca vecinul din dreapta a ramas in urma.

- Ce, nu mai viia il intrebai.

Iar el, cu fata-n soare, se stramba urat, parca i-ar fi fost scarba tare de ceva.

- Galgaie, domnule! imi zise.

- Ce galgaieă

- Sangele... M-a lovit... Trage-ma undeva la adapost, ca pe urma ma tarasc eu cum oi putea.

M-aplec si-l ridic de-o subtioara. Era lovit deasupra genunchiului... Dar de-abia facem cativa pasi, si-l simt ca-si
pune capu-n piept, c-un sughit scurt, si se lasa greu: il lovise al doilea glont, in ceafa... L-am lasat jos, m-am
intors. ,,Fiiit, pe la urechea asta", imi veni iar in minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de langa poarta, in amurg, si
pe badea Mihai cu luleaua...

Impuscaturile bulgarilor, mai dese decat ale noastre, se auzeau limpede si prelung - un sir de rapaituri neregulate.
Si deodata incep sa disting pe cei cari trageau in noi: la marginea crangului din fata, unul alerga spre noi, cu
spatele incovoiat... Apoi altul...

Erau bulgarii. Inaintau cu salturi mici, pe caprarii, cate unul din fiecare flanc, apoi din mijloc - ca la carte. Unii
faceau saltul in goana, altii veneau in pas, aplecati usor, cu lopata in dreptul obrazului.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100

de ani de la Marele Razboi 1916 - 2016" on Storify</a>]