Capitolul 1

ECONOMIA MONDIALĂ: ORIGINI, CONŢINUT,

PERSPECTIVE

1.1 Preistoria economiei mondiale

1.2 Formarea economiei mondiale
1.3 Conceptul de economie mondială
1.4 Perspectivele economiei
mondiale
 Saltul activităţii economice la nivel internaţional a avut loc atunci
când capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă
supremaţia economiei deschise, orientate către piaţă, o piaţă în
expansiune şi într-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest
sistem economic s-a produs după prima revoluţie industrială (secolul al
XVIII-lea), dar ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare anterioară a
omenirii; trăsăturile fundamentale ale realităţii de azi sunt o prelungire, în
grade diferite, a unor experienţe îndepărtate în timp; cum spune Braudel
„ele se alimentează din secolele trecute”.

1.1 Preistoria economiei mondiale

Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o

constituie dominaţia proprietăţii private. Dreptul la proprietate privată stă
la baza libertăţii omului şi a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de
proprietate se pierde în negura vremurilor.
Copilăriei societăţii omeneşti i-a corespuns însă proprietatea
comună. A fost ea, oare, expresia unei voinţe divine? Erau, oare, oamenii
iniţiali înclinaţi prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate
acestea! Explicaţia trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva
raritate a factorilor de producţie: numărul oamenilor era foarte restrâns, iar
cunoştinţele şi tehnica – foarte rudimentare. În aceste condiţii, şansa de
supravieţuire a unei comunităţi umane, a familiei primitive, depindea, mai
ales, de braţele de muncă disponibile – factor de producţie rar; lupta,
extrem de dură, pentru existenţă i-a obligat pe oamenii primitivi să-şi
organizeze munca în comun şi, ca o consecinţă, să accepte proprietatea
comună şi repartiţia egalitară. Proprietatea comună a fost, aşadar,
caracteristică economiei de penurie 1 .

1
Peste veacuri, în secolul XX e.n. se va reconfirma, la un nivel superior,
concordanţa dintre dominaţia proprietăţii comune şi economia de penurie. Fapt
este că această formă de proprietate nu a reapărut în ţări cu economie de
abundenţă – SUA, Suedia, Japonia, Anglia etc., ci în Rusia, Mongolia, China
etc., ţări cu economie de penurie. Reapariţia ei a avut loc, exclusiv, prin
violenţă, nefiind determinată de acţiunea unor factori economici.
 Zorii proprietăţii private

Nu se poate şti cu exactitate când a început să se formeze

proprietatea privată; cert este însă că apariţia ei nu s-a produs în acelaşi
timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi,
la triburile semitice şi ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de
dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia
dezvoltarea inegală îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri.
Fapt este însă că, în epoca patriarhatului şi familiei monogame,
proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza)
menţionează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram 2 era foarte bogat
în vite, în argint şi în aur” (s.n.) 3 . El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între
secolele 21-15 î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a
avut loc triumful proprietăţii private asupra celei comune.
Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în
care omul începe să obţină succese în lupta cu forţele vitrege ale naturii.
Productivitatea muncii, treptat, se măreşte, graţie unor perfecţionări
tehnice, dar îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de

masa celorlalte triburi – are ca efect principal apariţia plusprodusului. Este
un moment de referinţă în evoluţia umanităţii. Plusprodusul va constitui
baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei.
Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor
patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietăţii private l-au
constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile
proprietăţii private în istoria omenirii, cât de veche este tradiţia sa. Este
locul, aici, să mai subliniem şi continuitatea sa istorică. Odată apărută,
proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare şi perfecţionare
în strânsă legătură cu progresul factorilor de producţie. Dacă

2
primul Patriarh
3
Cyrus H. Gordon în „World Testament”, 1958, apreciază că Geneza, în cea mai
mare parte, cuprinde relatări demne de încredere. Şi nu este singurul om de
ştiinţă care are o asemenea opinie. Între altele, în Biblie se fac primele referiri la
„ciclurile economice” – şapte ani de abundenţă – şapte ani de sărăcie.
proprietatea comună corespunde economiei de penurie şi contribuie la
menţinerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul
devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un
surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei
economii de prosperitate.

Apariţia producţiei pentru schimb

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a

avut la bază tocmai proprietatea privată şi existenţa plusprodusului.
Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a
muncii –, va însemna un nou salt pe planul productivităţii muncii. Din acest
moment ia naştere producţia destinată schimbului.
În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a
muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului.
O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a
facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor comerciale.
Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei începe să se
afirme şi spiritul de întreprinzător. Avuţia va creşte în proporţii din ce în
ce mai mari, cunoscând forme tot mai variate în întrebuinţări din ce în ce
mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activităţii
economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de
abundenţă.

Schimbul la mare distanţă

Primele manifestări de comerţ exterior apar încă în antichitate.
Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor
(Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în
desfăşurarea comerţului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat
târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul
cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn preţios) cât şi produse
manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii şi.... peşte
sărat). Un alt oraş antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un
rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia,
Insula Ceylon se transformase într-o vastă piaţă angro unde, la date fixe,
se strângeau negustorii din diferite părţi ale uriaşului continent, în
aşteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra
mătase, mirodenii, pietre preţioase, în general obiecte de lux.
Ce semnificaţie aveau aceste schimburi?
Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia
metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producţiei, ci
bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa împrejurărilor, volumul acestor
importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era foarte scăzută.
Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică,
de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar
nu şi un exportator pe măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic
deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi
despre o diviziune internaţională a muncii în adevăratul sens al cuvântului,
adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine,
în schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decât anumite părţi
ale globului.
Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre
comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni-
Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se formează „Liga
Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie
principalul obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ
rudimentare, operaţiile comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria
geografică a comerţului la mare distanţă a cuprins Europa, Africa şi Asia.
După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee
ale comerţului la mare distanţă: 1) Bazinul Mediteranean, care includea
Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii; 2) Aria baltică; 3) Complexul
alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie; 4) Regiunea chineză; 5) Ţinutul
central – asiatic, din Mongolia până în Rusia 4 . Este semnificativ că aceste
lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

1.2 Formarea economiei mondiale

Sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei
noastre, anunţau debutul unei noi epoci în activitatea economică.
Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele
cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste

4
Vezi Emmanuel Wallerstein: „Sistemul mondial modern”, Bucureşti Editura
Meridian, p. 25, 1992
regiuni de pe glob şi, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat
un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi
Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această
perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze,
„economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau
aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau
noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse
cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte...” (s.n.).
Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele
mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul
apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic
este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul,
se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru
debuşee mai îndepărtate” şi care sunt amplasate, în acest scop, în cele
mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcţiona
decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). În
fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor
manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii.
Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile
au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.
Ţara care a dominat piaţa mondială, în perioada
manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers,
Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza mărfurilor
produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda
ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.
O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că
„economia închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”,
orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul
de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Obstacole
Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în
acea perioadă – manufacturile nu reuşesc să pună stăpânire pe producţia
naţională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de
formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat. Un obstacol, în
această direcţie, îl constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă
parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii, nu dispuneau de
forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii.
Mărfurile aduse de acolo 5 nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă
a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa internaţională.
De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de
invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau
englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale 6
şi America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori
economici, de relaţii de vânzare-cumpărare.
Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză,
apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un
adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O
diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de specializare
internaţională în producţie, încă nu există. Relaţiile marfă-bani nu
deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluţia industrială
Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se
producă în perioada marii industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii
industriale (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX).
Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere
impresionantă a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic
(de fabrică) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debuşeuri să fie
mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul
sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă într-un
ritm impetuos. Revoluţiile burgheze 7 , lichidând fărâmiţarea politică specifică
feudalismului, dau naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor
noi procese. Se creează, astfel, condiţii pentru schimbul reciproc de
activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale
ca entităţi de sine stătătoare.
Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia. Din
această ţară a pornit prima revoluţie industrială. Devenită „atelierul
industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea
schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate,
economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei

5
Argint şi aur în cantităţi uriaşe, alături de materii prime, produse „coloniale” (ceai,
cafea, citrice, banane etc.)
6
Denumire folosită în perioada cuceririlor coloniale, pentru întreg teritoriul Asiei de
Est şi Sud-Est (China, India de Est, Indonezia, Filipine etc.)
7
Secolele XVII, în Anglia, XVIII, în Franţa, XIX în Spania, Italia, Germania Agenţii
economici de la oraşe (burguri) au fost denumiţi burghezi.
industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, deşi acesta se
produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a
muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi despre o
„explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai limitează la
nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va
căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii
manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese 8 .

Stadiile mondializării
O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde
din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a caracteristicilor mişcării
lor.
În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariţiei
embrionare a pieţei mondiale – şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea,
agenţii economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în
interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniţă.
Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului,
comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică externă
a marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o adevărată
revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai puternice nu
se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce în ce mai
pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un bun
economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei organizate
concomitent în mai multe ţări. Acest nou fenomen se află la baza
creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dând un impuls
hotărâtor mondializării activităţii economice.
Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării
economiei:
¾ Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior.
El devine evident după prima revoluţie industrială şi durează până la
începutul secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile sale, acest stadiu
poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării
economiilor naţionale.
Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte,
libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii

8
Pentru aprofundarea studiului istoriei economiei mondiale, a se consulta lucrările:
Radu Vasile, „Economia mondială. Drumuri ale modernizării”, Bucureşti, Editura
Albatros, 1987; Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, „Istoria economiei”, Bucureşti,
Editura Economică, 1998
economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor
comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului,
scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal
preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a
vinde străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o
folosim de peste graniţă” (s.n.) 9 .
¾ Stadiul următor al mondializării se află sub semnul
preponderenţei investiţiilor externe de capital în comparaţie cu comerţul
internaţional. După primul război mondial, această tendinţă capătă accente
tot mai pronunţate, aflându-se la originea transnaţionalizării vieţii
economice. Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează
graniţele naţionale. Frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele
politice. Politica economică oficială are drept principal obiectiv echilibrarea
balanţei de plăţi externe.
În prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor
transnaţionale, are loc o puternică integrare a activităţii economice la scară
planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei, care înseamnă
creşterea în proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre agenţii
economici, dintre economiile naţionale, generând implicaţii vaste şi, uneori,
imprevizibile asupra principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea
economiei creează condiţii pentru ca ritmul afacerilor să crească ameţitor,
dar şi pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino” 10 .

1.3 Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei

mondiale. Şi este firesc să fie aşa, mai ales atunci când fenomenul studiat
este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste

9
Thomas Mun: „England's treasure by foreign trade”, vezi G. Zane: „Elemente
pentru studiul economiei politice”, Institutul de Arte Grafice, Iaşi, 1938, p. 47
10
În literatura economică franceză se utilizează termenul de economie mondială,
iar în cea anglo-saxonă termenul de economie globală. Cele două expresii sunt
identice? „Mondial” înseamnă acelaşi lucru cu „global”? Să ne imaginăm o hartă
a lumii şi un glob terestru. Dacă privim harta, indiferent de scara la care a fost
concepută, vom sesiza un „centru” şi, totodată, „margini”, adică nişte limite în
spaţiu. Privind globul, vom avea alte percepţii de spaţiu. El este o sferă care,
aşa cum a demonstrat Riemann, nu are început şi nici sfârşit. Globul sugerează
ideea de mişcare fără limite, adică infinită.
condiţii, înclinăm către o definiţie simplă care să surprindă însă esenţialul,
ceea ce este general valabil.
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului
reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor
economici de pe glob.
Această definiţie necesită câteva precizări:
¾ Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în
sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă
schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi
productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională 11 . Economia
mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a
capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării
ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este
expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.
¾ Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor
economice. Ei pot fi:
- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe
un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale
sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi
transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice
internaţionale);
- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării
considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen
scurt.
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la
scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al
dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.
¾ În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile
transnaţionale.

Trăsături generale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a

dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate
acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa
evoluţie de până acum.
¾ Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile
naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele

11
De exemplu, în cadrul unei întreprinderi, are loc un schimb de activităţi
productive între secţii.
vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al
manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe
care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în
raport cu nivelul lor de dezvoltare.
¾ Economia mondială este expresia unui sistem de
interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea
diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelaţiile dintre
economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale
(comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici,
asupra economiilor naţionale.
¾ Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi
economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie
naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică
şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.
¾ În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă
o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe
termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o
creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei
mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă
marea provocare a secolului XXI.
¾ Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se
menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu
numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare.
Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă
şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se
poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea
în diversitate”. Ce poate uni economii naţionale atât de deosebite?
Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii economice
(produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind
destinate schimbului de piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de
mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare.
Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se
supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale
concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă
liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.
 Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital
dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin
transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la
mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.
În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la
economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de
integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre

echilibru se manifestă în mod necesar şi la scară internaţională. În calitatea
sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de
stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială,
unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le
înregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea de
dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea
veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul
căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în
cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale,
pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională,
pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate atrage
consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului internaţional – în cazul
penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală – în
cazul excesului de lichidităţi etc.
Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate
rezuma doar la sfera circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii
cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea echilibrată a
economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie între
economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii
nerentabile, a unora dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje
economice internaţionale.
În concluzie:
¾ Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se
manifestă ca o tendinţă pe termen lung, către o concordanţă între diferitele
elemente componente ale sistemului, reprezentând o „stare ideală”.
¾ Caracterul de tendinţă al echilibrului îşi găseşte explicaţia în
permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.
 ¾ Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea
continuă de la o stare de echilibru la alta conferă întregului sistem o relativă
stabilitate.
¾ Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară
în raport cu cea precedentă.

1.4 Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a
economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce
atât în componentele sale fundamentale – statele-naţiune, organizaţiile
intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile
dintre ele.
În măsura în care integrarea economică interstatală va lua
amploare, tendinţa de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot
mai pregnantă. În aceste condiţii, importanţa instituţiilor supranaţionale, ca
factori de decizie, va creşte.
O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de
activităţi va fi accentuarea globalizării. „Dereglementarea” vieţii
economice, pe de-o parte, transnaţionalizarea crescândă, pe de altă
parte, se vor afla la baza acestei evoluţii 12 . Dacă privim lucrurile prin
prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puţin două întrebări: 1) În
ce măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2)
Dacă globalizarea poate avea vreo limită?
Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai
degrabă, despre o contradicţie în termeni. În realitate, regionalizarea nu se
dovedeşte a fi un obstacol în calea globalizării. Tendinţa de globalizare
este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării vieţii economice. Or,
societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele
statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere – cele ale
organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât
regionalizarea nu împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într-
un „zid chinezesc” în calea globalizării.
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că
globalizarea reprezintă un proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt
limitele integrării activităţii economice la scară planetară. Până unde se
poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care să
conducă la un „sistem economic mondial unic şi coerent”?

12
În timp ce informatizarea totală a economiei va fi baza sa tehnică.
 Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o
posibilă conjugare a efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de
integrare interstatală care s-ar putea concretiza în apariţia unei
supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale” (Jean-
François Revel).
Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte
îndepărtată şi nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată,
în mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la
scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil
un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai
permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului
economic? În fine, care ar fi raţiunea unei globalizări împinse la extrem,
ştiut fiind că, încă de pe acum efectele sunt contradictorii?
Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se
accelerează, posibilitatea unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări
de genul celor de mai sus este de domeniul unui viitor mult îndepărtat.
Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică
existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe
mapamond.
¾ Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a
extinderii activităţii economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un
impuls fără precedent schimbului reciproc de activităţi, economiei globale.
Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung
proces de dezvoltare a activităţii economice, de la un nivel inferior către
unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe măsura perfecţionării
factorilor de producţie, a revoluţionării mijloacelor de transport, a
telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre
un stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi.
Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri
economice, a exploatării resurselor altor planete, va deveni o realitate
palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial, planetar, şi va deveni o
economie la scară cosmică. Încă de pe acum se poate face afirmaţia că
secolul XXI va marca începutul unei noi ere – aceea a economiei
interplanetare, cosmice, eră care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii
de dezvoltare.
¾ Un stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de
activităţi între Pământ şi aşezările de pe Lună.
 ¾ Un alt stadiu ar putea fi cel în care pe scena schimbului reciproc
de activităţi la scară cosmică ar intra aşezările intraspaţiale permanente
(primele fiind cele situate între Pământ şi Lună în aşa-numitele puncte
Lagrange). Se vor crea, astfel, condiţii pentru o nouă mare diviziune a
muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii în spaţiul
cosmic sub atracţia unor noi surse de energie, de materii prime şi a
perspectivelor tehnologiilor spaţiale pe planul productivităţii şi al calităţii.
Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriaşă fermă
agricolă.
Cât timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se
poate şti cu exactitate. Ceea ce reprezintă însă o certitudine este faptul că
transformarea uriaşelor posibilităţi care stau la dispoziţia omenirii într-o
realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va înfăptui o revoluţie în
gândire, în conştiinţa umană, care să conducă la victoria definitivă a
spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, care mai
domneşte încă.
Şansa noastră, a tuturor oamenilor, este credinţa în Dumnezeu. Aşa
cum ne avertiza Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

Ghidul studentului
A. Rezumatul capitolului 1
• Prima şi cea mai importantă premisă a formării economiei
mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Apariţia proprietăţii
private este urmarea dezvoltării factorilor de producţie şi a creării
plusprodusului. Proprietatea privată s-a dezvoltat, cunoscând diferite forme.
Forma sa capitalistă se află la baza apariţiei şi dezvoltării economiei
mondiale. Ea este aceea care a creat, în cele din urmă, motivaţii adecvate
factorului muncă.
• Schimbul la mare distanţă şi apariţia pieţei mondiale reprezintă,
de asemenea, premise ale economiei mondiale.
• Formarea economiilor naţionale, generalizarea revoluţiei
industriale vor determina un avânt considerabil al factorilor de producţie şi
apariţia, treptată, a unei noi diviziuni a muncii – cea internaţională.
• Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc
de activităţi când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Economia mondială nu se reduce la sfera circulaţiei, ci include şi sferele
producţiei, cercetării ştiinţifice, consumului.
• Primul stadiu al economiei mondiale este cel al dominaţiei
activităţilor de comerţ exterior.
 • Cel de-al doilea stadiu al economiei mondiale este cel al
preponderenţei investiţiilor externe de capital asupra comerţului
internaţional.
• În prezent are loc accentuarea a două tendinţe: pe de o parte,
tendinţa de integrare economică interstatatlă şi de regionalizare a
economiei mondiale, pe de altă parte, tendinţa de globalizare a economiei,
datorată, în principal, creşterii rolului firmelor transnaţionale. Aceste două
tendinţe nu sunt incompatibile.
• Motorul dezvoltării economiei mondiale este concurenţa.
Această dezvoltare nu este lipsită de dificultăţi; fazele de expansiune
alternează cu cele de recesiune. Pe termen mai lung însă, produsul brut
mondial are o tendinţă de creştere.
• Economia mondială este eterogenă. Între diferitele economii
naţionale există decalaje de nivel de dezvoltare.
• Cu toate acestea, economia mondială are un caracter unitar.
Relaţiile de piaţă reprezintă liantul unor elemente atât de deosebite.
• Pe parcursul dezvoltării sale, economia mondială cunoaşte
grade crescânde de integrare.

B. Termeni-cheie:

• Proprietatea privată
• Diviziunea muncii şi plusprodusul
• Autonomia producătorilor
• Producţia pentru schimb. Schimbul la mare distanţă
• Prima revoluţie industrială şi diviziunea muncii la scară
internaţională
• Conceptul de economie mondială

C. Probleme de discuţie

• Concordanţa dintre proprietatea comună şi economia de penurie.

• Proprietatea privată şi motivaţia producătorului.
• Cum a apărut piaţa mondială.
• Interdependenţa dintre răspândirea capitalismului pe glob şi economia
mondială.
• Dezvoltarea stadială a economiei mondiale.
• Caracterul unitar al economiei mondiale.