PĂRTĂŞIE.

În NT, termenul de bază, tradus în diferite versiuni cu „comuniune",

„părtăşie", „a împărţi", „a împărtăşi", „contribuţie", „comun" (în sensul
lat. communis), are la bază rădăcina gr. koin. Există două adjective, koinonos (întâlnite
de 10 ori) şi synkoinonos (care apare de 4 ori), şi care sunt folosite şi ca substantive;
precum şi două verbe koinoneo (de 8 ori) şi synkoinoneo (de 3 ori); mai este folostit şi
substantivul koinonia (de 20 de ori).

Conotaţia fundamentală a rădăcinii koin- este aceea de a împărtăşi ceva (genitiv) cu

cineva (dativ); sau cazurile simple pot fi înlocuite cu locuţiuni prepoziţionale. În
ambele construcţii, substantivele pot fi înlocuite cu prepoziţii. Foarte rar poate
însemna „a participa la" ceva; cea mai caracteristică utilizare în NT este aceea în
care koin- apare împreună cu genitivul obiectului împărtăşit. Mai există şi o altă
utilizare a termenului în NT în care acesta are un sens activ, însemnând „voinţa de a
împărtăşi"; de aici rezultă înţelesul de „generozitate" pe care îl are uneori termenul.
Un al treilea înţeles se desprinde din prima utilizare a cuvântului, cu sensul de a
„împărtăşi" sau „părtăşie". Rezultatele la care au ajuns unii cercetători cum ar fi H.
Seesemann şi A.R. George pot fi exprimate în cuvintele celui de-al doilea: „Lucrul
important este că aceste cuvinte (care aparţin în familia koin) se referă în primul rând,
cu toate că nu invariabil, la participarea la ceva, nu atât de mult la asocierea cu alţii:
deseori apare un genitiv care indică lucrul sau acţiunea la care participă cineva sau la
care ia parte" (A.R. George, Communion with God in the New Testament, p. 133).
Raportat la aceste sensuri ale cuvântului, pasajele NT care conţin cuvântul pot fi
împărţite în trei clase, în funcţie de ideea predominantă care poate fi: (a) a avea parte,
(b) a participa sau (c) a împărtăşi.

a. „A avea parte"

Sub acest titlu putem clasifica în primul rând adjectivele folosite pentru a descrie
parteneri asociaţi în anumite acţiuni, de ex. lucrarea creştină (2 Corinteni 8:23), sau
afaceri pământeşti (Luca 5:10); de asemenea, cei care au parte de aceeaşi experienţă
(de ex. persecuţie, Evrei 10:33; Apocalipsa 1:9; suferinţă, 2 Corinteni 1:7; închinare, 1
Corinteni 10:18; martirizare, Matei 23:30; un pact cu demonii în cultele păgâne, 1
Corinteni 10:20). Apoi, în mod similar, este folosit cu privire la cei care beneficiază în
comun de anumite privilegii, de ex. Romani 11:17; 1 Corinteni 9:23. Referiri la
realităţile spirituale de care au parte credincioşii în comun pot fi găsite în Filipeni 1:7;
1 Petru 5:1; şi 2 Petru 1:4, cu toate că în primul text „harul" în discuţie poate fi cel al
apostolici de care are parte atât apostolul cât şi Biserica, şi despre care Pavel scrie în
Romani 1:5; Efeseni 3:2, 8.

Verbul koinoneo şi forma lui care adaugă prefixul syn (care înseamnă „împreună cu"),
apare în 11 pasaje din NT; dar unele dintre acestea vor cădea mult mai natural în
categoria b, adică, vor putea fi traduse mai bine prin „generozitate". Dar sub acest
subtitlu putem trece următoarele pasaje: Romani 15:27; Efeseni 5:11; 1 Timotei 5:22; 2
Ioan 11; Apocalipsa 18:4; Filipeni 4:14; Evrei 2:14.

Substantivul descrie viaţa colectivă a creştinilor, ideea fiind aceea că credincioşii au

parte împreuna de anumite realităţi obiective (cf. E. Lohmeyer, Der Brief an die
Philipper, 1956, p. 17, care neagă faptul că acest cuvânt s-ar găsi în scrierile lui Pavel
cu sensul de legătură care îi ţine pe credincioşi împreună, susţinând că înţelesul este
întotdeauna acela de a participa la ceva care se găseşte în afara existenţei subiective a
credinciosului). Următoarele pasaje sunt cele mai importante: 1. 1 Corinteni 10:16 (a
se împărtăşi cu trupul şi sângele lui Cristos); 2. 1 Corinteni 1:9, unde Anderson Scott
tinde să vadă koinonia ca o denumire pentru biserică; dar atât aici cât şi în altă parte,
interpretarea lui este abandonată în tot mai mare măsură, în favoarea unui genitiv
obiectiv (sau, aşa cum se exprimă Deissmann, „genitivul mistic" sau „genitivul
părtăsiei"). Aşadar, cea mai bună traducere a versetului dificil este „părtăşie cu Fiul
Său, Isus Cristos Domnul nostru", indiferent la ce se referă această părtăşie: la o
„părtăşie" însau la o „părtăşie cu" El; 3. Filipeni 2:1, unde problema este aceea de a
decide între un genitiv subiectiv („vreo părtăşie pe care o dă Duhul": aşa cum afirmă
Anderson Scott, Christianity According to St. Paul, 1927, p. 160 ş.urm.), sau un genitiv
obiectiv („părtăşie cu Duhul", „participare în Duhul": aşa cum Seesemann arată atât
de convingător; vers. Cornilescu: „legătură a Duhului"; vers. Galaction: „împărtăşire
a Duhului" „legătură" în loc de „părtăşie", n.tr.); 4. 2 Corinteni 13:14 unde, din nou,
alegerea este între koinonia ca părtăşie creată de Duhul Sfânt şi părtăşie în sensul de a
avea parte de Duhul Sfânt, o traducere preferată din 1933 încoace când Seesemann a
tratat această problemă; 5.2 Corinteni 8:4, „părtăşia la această strângere de ajutoare
pentru sfinţi"; şi 6. Filipeni 3:10, unde este clar că avem un genitiv obiectiv, sensul
fiind acela că suferinţele de acum ale lui Pavel sunt o participare reală în suferinţele
lui Cristos, el suferind în virtutea comuniunii lui cu Cristos" (A.R. George, op. cit., p.
184; cf. R.P. Martin, Philippians, TNTC, p. 49-50; şi Philipians NCB, 1976, p. 133
ş.urm.).

b. „A participa la"

Textele principale care sprijină această interpretare a cuvântului koinonia sunt 2

Corinteni 9:13, „dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi"; „dărnicia voastră"
este traducerea cuvintelor din gr. tes koinonias, pentru care Seesemann propune
traducerea Mitteilsamkeit, adică, în aceste context, generozitate. A ceeaşi traducere
poate fi sugerată de asemenea pentru Filipeni 1:5, în care caz, obiectul gratitudinii lui
Pavel faţă de Dumnezeu este generozitatea credincioşilor din Filipi arătată prin
faptul că au spjijinit lucrarea apostolului de a răspândi Evanghelia. În mod similar,
aceeaşi traducere face lumină şi în Filimon 6.

Un alt pasaj care intră în această categorie este Romani 15:26, care indică faptul
că koinonia poate lua o formă concretă de generozitate îmbrăcată într-o acţiune
practică, şi termenul este folosit cu sensul acesta pentru strângerea de ajutoare pentru
sfinţii din biserca din Ierusalim, care treceau prin lipsuri mari (cf. 2 Corinteni 8:4). În
aceeaşi lumină putem interpreta şi Faptele Apostolilor 2:42, cu toate că A.R. George
nu este de acord cu interpretarea „dărnicie", „generozitate". Alte puncte de vedere
care au fost propuse pentru a explica acest verset sunt o referire la *Cina Domnului
(cf. C.H. Dodd, The Johannine Epistles, 1946, p. 7); o expresie specifică pentru a avea
bunuri în comun aşa cum avem în Faptele Apostolilor 2:44; şi 4:32, cum susţine
C.E.B. Cranfield în TWBR, p. 82; Punctul de vedere al lui Anderson Scott care susţine
că he koinonia = părtăşie) este traducerea unui cuvânt special din ebr. habura, care
înseamnă o societate religioasă în iudaism; o propunere recentă a lui J. Jeremias,
conform căreia Faptele Apostolilor 2:42 enumera, în cele patru puncte ale vieţii
colective a bisericii, ordinea de desfăşurare a liturghiei în închinarea primilor creştini,
în care caz, koinonia poate fi o referire la strângerea darurilor (The Eucharistic Words of
Jesus, E.T. 1955, p. 83, n. 3, dar în 2 E.T. 1966, p. 118-121 se renunţă la acest punct de
vedere); şi la punctul de vedere că conform căruia koinonia descrie legătura spirituală
lăuntrică prin care primii creştini din Ierusalim au fost legaţi unul de celălalt şi care
se exprimă pe sine prin acţiunea de a împărtăşi în comun resursele materiale (cf. L.S.
Thomton, The Common Life in the Body of Christ, 1942, p. 451). Vezi, mai departe, R.N.
Flew, Jesus and His Church, 1943, p. 109-110.

c. „A împărtăşi"

Sub acest titlu putem enumera numai trei pasaje, unde termenul koinonia este folosit
singur sau cu prepoziţia meta (cu). Aceste pasaje sunt Faptele Apostolilor 2:42;
Galateni 2:9 şi 1 Ioan 1:3 ş.urm.

Potrivit relatării biblice, ucenicii Domnului: „stăruiau în ... în legătura

frăţească” (Fapte 2:42); „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi,
frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe
Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare
zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Fapte 2:46-47). Koinonia – părtăşia
sfântă a credincioşilor în Hristos, este vitală dezvoltării bisericii; adunarea în
Numele Domnului este condiţia sine-qua-non a vieţii spirituale a fiecărui îndivid.
Aceasta se realizează prin participarea regulată la adunare, cu excepţia celor care
sunt în imposibilitatea fizică să fie prezenţi, dar şi prin părtăşiile de grup şi de
familie: „doi sau trei ...”. Să nu se înşele însă cineva şi să creadă că întâlnirile
bazate pe distracţii, divertisment, festivităţi, serbări, sport sau chiar şi numai
recreere prin drumeţii, la care „programul spiritual” este doar cât pătrunjel în
supă se pot constitui în adunări sfinte. Părtăşiile sfinte sunt oxigenul mediului de
viaţă creştină, dar astfel de întâlniri sunt o încercare nereuşită de a menţine viaţa
într-un înveliş de azot şi bioxid de carbon. Se moare precum în camerele de gazare,
dar iată că Domnul prin „cutremure” deschide uşile spre viaţa adevărată şi veşnică.
Pentru a analiza împreună subiectul în discuţie, vă propunem să meditaţi la
cele scrise de ucenicul pe care în iubea Domnul „Deci, ce am văzut şi am auzit,
aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este
cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria
voastră să fie deplină. Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o
propovăduim, este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că
avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă
umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie; şi sângele lui
Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:3-7). Este evidentă
necesitatea părtăşiei „cu Tatăl şi cu Fiul Său” şi „unii cu alţii” în acelaşi timp, dar
această stare de har este posibilă numai „dacă umblăm în lumină”. În caz contrar,
apostolul Pavel avertiza „De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli”
(1 Corinteni 10:14), „sau vrem să întărîtăm pe Domnul la gelozie?” (1 Corinteni
10:22). Aşa s-a întâmplat cu un frate invitat de un coleg la o aniversare. El a spus
celui ce l-a invitat că are un prieten bun, fără de care nu merge la nici o intrunire.
La scut timp după ce a ajuns, a anunţat că trebuie să plece, fiindcă prietenul lui nu
se simte bine în acea companie. Organizatorul şi-a cerut scuze pentru neglijenţă şi
a întrebat unde este respectivul pentru a vorbi cu el. Fratele a răspuns: „Este
Domnul Isus, discută cu El”. O părtăşie lipsită de prezenţa Domnului, uşor de
verificat pentru cel ce umblă cu Dumnezeu ca Enoh sau Noe, chiar într-o lume de
păcătoşi, este un preludiu la cuvintele „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor”
(Matei 25:41), dar noi dorim împlinirea celor profeţite în Apocalipsa 21:3 - „Şi am
auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi
va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor»”.

Nu ştiu dacă este vreo pedeapsă mai mare pentru om decât izolarea. Între toate relele câte sunt
nu cred să fie vreunul mai rău pentru om decât trăirea în singurătate. De fapt este cunoscut
tuturor faptul că singurătatea a făcut şi face nenumărate victime. Sunt atâţia oameni astăzi, care
simt singurătatea ca pe o grea povară.. Nu întâmplător omul este definit ca o fiinţă socială, ci
aceasta pentru că el este făcut pentru a-şi trăi viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu alte fiinţe
umane. Splendorile Edenului de altădată n-au putut da împlinire omului, nici n-au putut pune
capăt căutărilor sale după împlinire prin părtăşie. Sfânta Scriptură ne arată că omul s-a oprit în
dreptul fiecărei fiinţe create, i-a pus nume, dar o profundă dezamăgire a venit peste marele
căutător despre care textul sacru consemnează cu durere că “pentru om nu s-a găsit nici un
ajutor care să i se potrivească.” Însuşi Creatorul, care a făcut toate lucrurile perfecte în felul lor,
atunci când se uită spre omul singur în mijlocul desăvârşitei creaţii constată că “nu este bine ca
omul să fie singur”. Aşadar binele omului, condiţia împlinirii sale stă în asociere, în părtăşie, în
parteneriat şi în prietenia cu făpturi asemenea lui. Neîmplinirea acestei condiţii de viaţă duce nu
de puţine ori la adevărate tragedii care înseamnă izolare, alienare şi chiar dezastru emoţional,
spiritual şi fizic.