ANOTIMPUL TU...

Primăvara este o convenție sentimentală, veche de când lumea și pământul. Poate apărea
nestingherită, în mijlocul iernii, nepăsătoare ca o iubire fără leac, una dintre acelea pentru care
gardul de sârmă ghimpată al tuturor prejudecățior omenești nu contează, fiindcă, la urma urmelor,
păsările ne-au învățat și zborul, nu-i așa? Sau poate dispărea fără veste, în căușul palmei unui alt
anotimp, neștiut de calendare... I-am rămas datoare primăverii cu toate celelalte anotimpuri care au
venit după tine... Nici nu mai știu cât a trecut din seara când anul meu a început să repire în cinci
anotimpuri: iarnă, primăvară, tu, vară și toamnă galbenă de dor... ” Eu sunt un anotimp?”, te miri
din penumbra unei ferestre care dă spre marea sufletului meu... Aș vrea să-ți răspund, dar chiar și-
acolo, în coaja visului din vis, tot n-am uitat că mi-ai golit calendarele, scuturându-le ca pe niște
buzunare, când ai plecat... Lumea zice c-ai îmbătrânit. Că privești răspântiile cu ochi goi, de statuie
oarbă. Că aștepți primăvara ca să mai ieși din când în când din casă, atât cât să descui cutia poștală
și să o încui la loc, deși n-ai lăsat nimănui, vreodată, adresa să-ți scrie... Nici eu nu mai știu unde
stai. E drept că uneori te muți cu tot cu viața ta la mine-n gânduri... Pândești să cadă noaptea și
pleci, tiptil, la fel cum veniseși... Dimineața, mi-e umărul stâng puțin mai ușor, doar atât cât să știu
că deja ești departe... Și totuși, anotimpul Tu e cel mai frumos din viața mea. Pentru că e singurul
care nu trece niciodată. Pentru că nu-l încape decât un singur calendar...
adriana bogatu

TALISMAN
Mi se făcuse timpul chihlimbar. Luase forma ochilor tăi și te purtam la gât ca pe un talisman, fără
de care niciun drum nu duce în lumina sufletului. Când te-am dat lumii înapoi, toate zările mele au
încremenit. Apoi, s-au făcut nopți cu lună plină de vis netrăit. Mă tot întreb de la o vreme dacă din
toate nopțile de dor, puse una peste alta, în cutia cuvintelor mute, s-ar mai putea face o bucată de
viață cu ferestrele spre răsărit? ” Ce simți când ți se face dor? ”, mă întrebai așezându-te pe muchia
subțire a gândului meu. Aș fi vrut să-ți spun că dorul e o păpădie colorată. Un câmp de păpădii
colorate, pe care vântul le trimite cerului să-și facă din ele curcubeu. Ai fi râs, sunt sigură... ”
Copilării...”, te și auzeam ca din altă lume. Nu erau copilării. Nu fuseseră niciodată. Dorului meu ca
un câmp de păpădii colorate nu i se vedea capătul. Uneori, noaptea, când liniștea zgâria pereții de
sticlă ai amintirilor, dorul se făcea vânăt de frig. Atunci era cel mai greu, iar dimineața părea că n-o
să te mai întoarcă niciodată din drum... ” Dar mă-ntorcea...”, râdeai trecându-ți degetele prin păr...
Te-ntorcea mereu prin câmpul meu de păpădii care-ți știau și pasul, și respirația, și umbra, și
nesomnul și bătăile inimii tale pe care inima mea le continua când oboseai să alergi, să tot alergi,
până când toate culorile se amestecau într-un mâine fără plecări, fără ceasuri și fără paranteze. ”
Crezi că poți să pui dorul între paranteze ca să trăiești când e lună plină?” ... Nu. Numai pe tine te-
am uitat într-o astfel de noapte într-o paranteză deschisă la dreapta și te-am găsit, în zori, chihlimbar
în formă de ochi. Ah, ochii aceia pe a căror retină se mai zăreau încă, abia încremenite, păpădii
colorate...
STRADA CU SCĂRI DE STICLĂ
Când mi se face frig de lume, mă-ntorc în povestea mea cu ramă deschisă și aștept ( pentru a câta
oară? ) să se facă din nou dimineață. Lumina lăptoasă se lasă grea peste ferestre, între mine și
haosul străzii e doar o folie fragilă de geam, prin care trece viața, se strecoară hoțește, adunându-se
într-un colț, ca un cerșetor care vrea să-și numere banii strânși peste zi. Într-o astfel de zorire a
zorilor spre alt apus, aveam să te întâlnesc pe strada cu scări de sticlă, acolo unde oamenii n-au voie
s-alerge, de fapt, n-au voie să se grăbească niciodată ca să nu se spargă sub ei treptele transparente,
așa de transparente, încât fiecare își poate recunoaște în hăul care se deschide sub ele, lașitățile,
visurile abandonate, culorile fricilor care îi năpădesc în propriul întuneric de peste suflet... Nu mai
rămăsese nimic din tine.Te-am recunoscut după cicatricea de pe obrazul drept, singura cicatrice în
formă de inimă pe care-mi fusese mie dat să o văd vreodată. Nici zâmbetul nu mi s-a mai arcuit pe
buze, așa cum mi se întâmpla altădată. Dar am întors capul după tine, uite, asta n-am putut să n-o
fac, fiindcă voiam să te mai văd o dată, de parc-ai fi fost un obiect drag, de care trebuie să te
desparți, să-l amanetezi ca să poți supraviețui încă un timp gol, încă un răsărit... Doar ce te
pierdusem din ochi și mi se și făcuse dor de tine, am dat să fug să te prind din urmă, dar mi-am
amintit că eram pe strada cu scări de sticlă, unde-mi era interzis să mă grăbesc, fie și o singură
dată... Bătăile inimii mele se buluceau la intrare, le simțeam cum aruncă aiurea sângele prin artere,
dar nu le puteam opri, te zărisem prin sticla transparentă, coborâseși în infernul de spaime și nu
aveam cum să te mai salvez de-acolo vreodată...
În fiecare clipă, mergem pe-o stradă cu scări de sticlă. Cei mai mulți habar nu au cât sunt ele de
fragile. Se distrează privind hăul în care se amestecă, așa cred ei, doar fricile, lașitățile, suferințele și
ciuntirile celorlalți. Din când în când, scările se sparg și înghit hulpave ultimul hohot de viață.
Nevăzut, haosul mistuie fără oprire. Mergeți încet pe strada cu scări de sticlă! E cu sens unic. Orice-
ați pierde, orice-ați câștiga, orice-ați vedea, orice-ați iubi, orice-ați urî, orice-ați aștepta, la orice-ați
renunța, orice-ați păstra, nu merită să spargeți sticla... E de unică folosință.