Biochimia Senescentei

Introducere
Datorita complexitatii extreme a proceselor imbatranirii cauzate de mai multi
factori si dezvoltate in diferite conditii si datorita unei cunostinte limitate a acestor
procese, cercetatorii nu au putut decat sa ofere teorii separate ce includ doar
explicatii incomplete, asemanatoare unor piese ale unui puzzle ce nu a fost inca
dezlusit in totalitate. Teorii asupra mecanismelor imbatranirii sunt prezentate in
lucrarea prezenta, incluzand de asemenea o discutie asupra influentei reglarii
genetice asupra leziunilor suferite de organism pe parcursul imbatranirii.

Trecerea in revista a teoriilor cu privire la procesele imbatranirii

Desi in natura exista cazuri de “stingere programata” a vietii, intalnite in cazurile
unor organisme inferioare cum ar fi insectele, imbatranirea organismelor mai mari
si mai complexe este perceputa ca fiind un proces incet, gradual si pasiv influentat
de o multime de factori genetici si de mediu, fapt ce este observat in toate teoriile
existente asupra proceselor imbatranirii. Unele dintre cele mai importante teorii ce
propun modele ale proceselor implicate in imbatranire sunt listate mai jos pentru a
oferi o imagine in ansamblu a directiilor luate in acest domeniu:
Teorii conforma carora imbatranirea are loc la toate nivelurile corpului : “ Wear
and tear theory” (Sacher, 1966); “Error catastrophe theory” (Orgel, 1963); “Stress
damage theory” ( Selye, 1970); “Autointoxication theory” (Matchinikoff, 1904)
etc.
Teoriile majore conform carora imbatranirea are loc la nivelul organelor:
“Endocrine theory” (Korencheysky, 1961); “Immuno-biological theory (Waford,
1969);
Teoriile cheie ce se refera la imbatranirea la nivelul celulera sunt : “Cell membrane
theory” (Zs.-Nay, 1978); “Somatic mutation theory” (Szilard, 1959); “The
mitochondrial theory” (Miguel et al., 1980); “The mitochondrial-lysosomal axis
theory” (Brunk and Terman, 2002); “Limited cell proliferation theory” (teoria
imbatranirii programate).
Teorii importante ce considera ca imbatranirea se desfasoara la un nivel molecular
sunt : “Acuumulation of DNA alterations” (Vilenchik, 1970); “Trace element
theory” ( Eichhorn, 1979); “Free radical theory” (Harman, 1956, 2003);
“Crosslinkage theory” ( Bjorksten, 1968); “Oxidative stress theory” (Sohal and
Allen, 1990; Yu and Yang, 1996); “non-enzymatic glycosylation theory” (Cerami,
1985); “Carbonyl toxification theory” (Yin and Brunk, 1995); “Garbage
catastrophe theory” ( Terman, 2001); “Gene Mutation Theory”; “Telomere
shortening theory” (teoria imbatranii programate).
Dupa un studiu al acestor teorii se poate observa ca majoritatea lor considera
imbatranirea ca fiind o consecinta a diverselor leziuni externe suferite in timpul
vietii. Pe scurt, imbatranirea este considerata procesul de acumulare pasiva a
leziunilor.
In cazul teoriilor conform carora batranirea este programata, imbatranirea celulara
observata si studiata este diferita fata de imbatranirea intregului organism.
Conceptul celulelor incapabile de diviziune nu inseamna ca acestea sunt
imbatranite, intrucat exista neuroni post-mitotici si majoritatea miocitelor ce nu
mai prolifereaza dupa diferentierea lor din perioada embrionica, dar raman viabile
in timp. Mai mult decat atat, scurtarea telomerelor (una din teoriile imbatranirii
programate) nu pot fi considerate responsabile de declinul functional al intregului
organism. Cauzele fenomenului de scurtare a telomerelor a fost propus de catre
Zglincki si de catre altii, in anul 2003, ca fiind datorate stresului oxidativ cronic la
care sunt supuse.
Intelegerea efectelor variate, de natura genetica sau datorate mediului in care
organismul traieste, a fost si este facuta posibila datorita studiilor efectuate in
amanunt asupra genomului uman, fiind scoase la iveala mai multe gene legate de
imbatranire si longevitate cum ar fi : age-1, Chico, clk-1, daf-2, daf-16, daf-23, eat-
2, gro-1, hsf-1, hsp-16, hsp-70, indy, inR, isp-1, KLOTHO, lag-1, lac-1 etc. Aceste
gene ce au legatura cu longevitatea si imbatranirea au fost descoperite studiind
sistemele anti-soc termic si anti-stress oxidativ, metabolismele energetice,
procesele de prevenire a mutatiilor si studiind lichidul seminal al mamiferelor.
Unele din functiile biologice a unor gene identificate nua u fost inca elucidate.
PE langa genele izolate s-a descoperit ca regulatori ai proliferarii celulare de tipul
CDK1, IGF-1, MAPK, P13K, P16 etc. sunt necesari pentru diviziunea celulara dar
si pentru procesele de imbatranire. Astfel, cercetatorii ce se ocupa cu studiul
acestor procese au ajuns la concluzia ca desi exista gene legate strans de procesele
de imbatranire si de longevitate, acestea nu sunt controlate de o singura gena sau
de un grup restrans de gene ci sunt controlate de sute de gene lucrand in tandem.
Sistemele regulate de aceste gene lucrand in armonie sunt rezistente la majoritatea
factorilor daunatori, dar s-a convenit asupra faptului ca aceasta rezistenta depinde
nu numai de capacitatile inascute ale individului de a se apara de factorii de mediu
la care este supus, dar si de capacitatile dobandite.
Recunoscand trasaturile mai sus mentionate ale proceselor de imbatranire in cazul
animalelor superioare, cercetarea asupra mecanismelor de imbatranire in cazul
oamenilor sunt focalizate mai mult pe acumularea leziunilor si pe eficienta si
capacitatea sistemelor proprii dea repara leziunile si a restaura functionalitatea
zonelor afectate.

Particularitatile fiziologice ale senescentei

In lumea academica s-a convenit asupra faptului ca imbatranirea nu este o boala,
astfel studiile asupra proceselor ce cauzeaza imbatranirea se ocupa in pricipal cu
alterarile fiziologice ale organismelor sanatoase ce survin odata cu inaintarea in
varsta. Senescenta la nivelul intregului organism, la nivelul organelor sau chiar si
la nivelul celular sunt consecinta alterarilor suferite la nivelul molecular, aceste
alterari fiind cele care se presupune ca stau la baza tuturor proceselor senescentei.
Exista multe manifestari ale imbatranirii non-patologice cum ar fi rigidizarea
vaselor sangvine, tensiunea arteriala usor ridicata, scaderea elasticitatii fibrelor
pulmonare, deteriorarea pielii, scaderea acuitatii vizuale, rigidizarea articulatiilor,
formarea de lipofuscina etc. Toate aceste fenomene au la baza modificari
substantiale la nivel molecular in cazul tuturor organismelor superioare studiate.
Din punct de vedere clinic aceste modificari nu pot fi considerate patologice in
adevaratul sens al cuvantului, desi, structura moleculara a organismelor ce prezinta
modificarile mai sus mentionate este considerata anormala. Se poate discuta astfel
despre o patologie moleculara ce are ca si rezultat diminuarea fortei vitale. Ca si
exemplu, strutura proteica a unui om in varsta ce nu a murit datorita unei patologii
existente este total diferita de cea a unui tanar.
O alta viziune implica instabilitatea genetica drept factor principal in imbatranire.
Cu toate acestea, n anul 1989 Kirkwood a ajuns la concluzia ca acumularea
mutatiilor somatice simple in decursul imbatranirii nu este sustinuta de datele
experimentale. Alte studii au sugerat fatul ca leziunile la nivelul ADN-ului si
mutatiile suferite acolo odata cu imbatranirea cauzeaza evenimente de ordin
patologic, cum ar fi o varietate de boli la nivelul ADN-ului mitocondrial. In
legatura cu imbatranirea fiziologica, alterarile genetice pot fi considerate ca fiind
mai putin importante in procesele senescentei in comparatie cu alterarile post-
translationale ale proteinelor.
In timp ce alterarea proteinelor trebuie subliniata, teoria conform careia
incapacitatea mentinerii acuratetii sintezei proteice este principalul factor ce
cauzeaza imbatranirea a fost invalidata de catre datele experimentate ce sugereaza
ca modificarile survenite in structurile proteice dupa exprimarea acestora sunt o
consecinta si nu o cauza a imbatranirii datorita faptului ca modificarile survenite la
nivelul proteinelor pot fi observate in orice sectiune a organismului imbatranit fiind
pana acum fenomenul intalnit universal in cazul tuturor organismelor supuse
procesului de imbatranire.
In general, sinteza, distrugerea si reinoirea proteinelor sunt procese intalnite pe
toata durata vietii. Cand un mamifer este matur, viteza sintezei proteice si
degradarea acestora vor fi intr-un echilibru dinamic, ce va fi dezechilibrat odata cu
varsta. Exista numeroase rapoarte privind leziunile si schimbarile survenite in
proteinele structurale sau functionale in organismele imbatranite. Aceste modificari
pot fi gasite atat intracelular cat si extracelular, fiind cauza pentru rigidizarea pielii,
a cristalinului, a vaselor sangvine etc.; aceste modificari duc incet spre declinul
functional al organelor in care se intalnesc, pana la insuficienta functionala
completa.
Reactiile biologice ce sunt legate de procesele imbatranirii pot avea loc spontan,
cele studiate fiind prezentate mai jos:
Stresul oxidativ cauzat de radicalii liberi reprezinta acumularea leziunilor
fiziologice si patologice ce duc la modificarea moleculelor biologice avand ca si
cauza stresul oxidativ. Este cea mai des intalnit reactie biologica ce duce la leziuni
patologice fiind profund implicata in imbatranirea organismelor.
Glicozilarea non-enzimatica este o alta reactie biologica importanta in procesele
imbatranirii, fiind responsabila de imbatranire in sine si de boli initiate de catre
diabet. Glicozilarea non-enzimatica poate reactiona spontan fara necesitatea
enzimelor biologice.
Alte reactii importante sunt legate de modificarile post-translationale ale
proteinelor. Acestea sunt izomerizarea, racemizarea, dezaminarea, oxidarea tiolica,
impaturirea gresita, etc. Spre deosebire de reactiile radicalilor liberi si de
glicozilarea non-enzimatica ce sunt implicate in procesele de producere a energiei,
izomerizarea spontana si racemizarea nu sunt intalnite in procesele metabolice si ar
putea fi eliminate complet cu ajutorul enzimelor. Spre exemplu L-izoaspartil
racemizat cu D-aspartil pot fi recunoscute si reparate de catre o metiltransferaza.

Teoria radicalilor liberi si importanta glicozilarii non-enzimatice

In urma studiilor asupra radicalilor liberi, Dr. Harman a postulat teoria radicalilor
liberi in procesul imbatranirii in 1956. Aceasta teorie elucideaza urmatoarele
aspecte:
1. Teoria radicalilor liberi explica cresterea metabolismului si accelerarea
imbatranirii cauzate de radicalii liberi si de speciile de oxigen reactive;
2. Ea clarifica faptul ca radicalii liberi ai oxigenului cauzeaza leziuni la nivelul
organitelor celulare si pot duce la leziuni celulare, la imbatranirea acestora
si la apoptoza;
3. Explica corelarea longevitatii cu capacitatile anti-oxidative ale
organismului;
4. Arata ca daunele provocate de radicalii liberi ai oxigenului duc la formarea
de pigmenti ai imbatranirii cum ar fi lipofuscina.
In timp, s-a descoperit ca radicalii liberi iau parte in aproape toate procesle
patologice, acute sau cronice. Mai important este faptul ca toate bolile legate de
imbatranire, incluzand bolile cardio-vasculare, cancerul, dementa senila si diabetul
sunt strans corelate cu existenta unor concentratii mari de radicali liberi si cu
leziunile produse de acestia. Aceste descoperiri servesc drept fundatie pentru
cladirea teoriei radicalilor liberi in procesele imbatranirii.
Cu toate acestea, datele experimentale au scos la iveala faptul ca reactiile
radicalolor liberi fac parte din biochimia normala a organismului, pasi intermediari
invitabili ai reactiilor redox si avand roluri importante in imunitate. NO, spre
exemplu, unul dintre radicalii liberi ai oxigenului este un neurotransmitator
important ce indeplineste functii fiziologice importante. Ipoteza radicalilor liberi a
fost contestata de Prof. Yu in 1996 datorita urmatoarelor incosistente:
1. Sursa speciilor reactive implicate in leziunile oxidative nu este limitata la
derivati ai oxigenului;
2. Generarea radicalilor liberi nu este cuplata stoechiometric la consumul
metabolic de oxigen;
3. Imbatranirea biologica nu este cauzata doar de patogenitatea radicalilor
liberi ai oxigenului.
Mai multe experimente au aratat faptul ca desi au capacitatea de a opri reactiile
radicalilor liber, antioxidantii nu impiedica imbatranirea.
In realitate, leziunile cauzate de stresul oxidativ sunt doar efecte secundare legate
de procesul de imbatranire.
Glicozilarea non-enzimatica ce participa la procesul de imbatranire nu depinde de
procesele oxidative. Cercetarile asupra mecanismelor biochimice ale imbatranirii
din ultimii ani se axeaza din ce in ce mai mult pe importanta glicozilarii non-
enzimatice. In conditii fiziologice, glucoza poate reactiona cu multi aminoacizi sau
peptide si chiar cu gruparile aminice din proteine rezultand baze Shiff, iar acestea
pot duce la compusi Amadori stabili. Degradarea acestor produsi prin dezaminare
sau hidroxilare pot creea alti produsi secundari, compusi carbonilici nesaturaturati.
Acestia sunt similari acelora rezultati din oxidarea lipidelor, reactivitatea lor fiind
similara.
Teoria glicozilarii arata faptul ca leziunile suferite de proteine cauzate prin
glicozilarea non-enzimatica pot fi cauzlee principale ale imbatranirii. Denaturarea
proteinelor cauzata de acest proces este un factor cheie in fenomenele de rigidizare
ale vaselor sangvine, a articulatiilor si a plamanilor. Aminoacizii importanti ce pot
reactiona cu compusii carbonilici toxici rezultati sunt lizina, aspartina, histidina,
tirozina, triptofanul, serina si treonina. Aceste reactii au ca si consecinta rigidizarea
proteinelor structurale si leziuni ale proteinelor functionale.
In anul 1992, Doctorii Kristal si Yu au sugerat cuparea celor 2 teorii, a radicalilor
liberi si al glicozilarii non-enzimatice intr-o singura teorie pentru a explica
procesul de imbatranire, desi, pana in momentul de fata mecanismele senescentei
au ramas neelucidate.

Stresul oxidativ cauzat de radicalii liberi si rolul compusilor carbonilici

nesaturati in procesele imbatranirii
Conform teoriei radicalilor liberi, senescenta si o varietate de boli degenerative
asociate cu aceasta sunt atribuite principal atacului radicalilor liberi ai oxigenului
asupra constituentilor celulari, incluzang cromozomii, ADN-ul mitocondrial si
tesutul conectiv. Reducerea univalenta a oxigenului da nastere speciilor reactive.
Schema 1 prezinta compusii carboniilici formati intermediar, in special cand
acestia sunt conjugati cu o grupare functionala secundara. Mecanismele formarii
acestora cat si reactivitatea lor au fost deslusite studiind peroxidarea lipidelor.
Majoritatea compusilor carbonilici reactioneaza si la un pH neutru si la
temperatura camerei cu grupari biochimice importante cum ar fi gruparile amino,
tiol si hidroxil. Datorita reactivitatii lor sportie, compusii carbonilici, in special cei
α,β- nesaturati, sunt implicati in diverse tipuri de leziuni celulare, incluzand
depletia glutationului, modificarea proteinelor, distrugerea homeostaziei calciului,
retardul respirator, distrugerea membranei celulare, inhibarile enzimatice si leziuni
ale ADN-ului si ale ARN-ului, etc. Spre deosebire de radicalii liberi ai oxigenului,
compusii carbonilici toxici pot parcurge distante mai mari in organism si pot
ajunge in oricare parte a organismului. In lipsa unor substante ce ar putea
neutraliza acesti compusi carbonilici s-a observat aparitia semnelor imbatranirii .

Schema 1. Reactia de formare a complecsilor ireparabili in timpul imbatranirii

Concluzii
Desi studiul senescentei a implicat intreaga elita a lumii stiintifice, pana acum nu s-
a putut elucida cauza exacta a imbatranirii umane, in ciuda eforturilor titanice
depuse de catre cercetatori. Problema este, probabil, faptul ca procesele de
deteriorare biologice esentiale au fost insuficient studiate, spre exemplu reactiile
spontane ce au loc in vivo.
Indiferent de tratementele administrate sau de mecanismele elucidate pana in
prezent, imbatranirea ramane un process ce nu a putut fi inca impiedicat si care, in
ciuda celor mai noi tehnici ce investigare si analiza nu a fost inca elucidat.
Bibliografie
1. Stefan Fuchs, Max Auer, Biochemistru and Histocytochemistry research
developments, Nova Science publishers, New York 2010.
2. Eric Newsholme, Tony Leech, Functional Biochemistry in health and
diseases, Wiley-Blackwell publishers, 2010.
3. Robert K. Murray, Daryl K, Granner, Peter A. Mayes, Victor W. Rodwell,
Harper’s Illustrated Biochemistry 26th edition, Medical Publishing Division,
2003.
4. Laurance Moran, Robert Horton, Gray Scrimgeour, Mark Perry, Principles
of Biochemistry 5th edition, Pearson Publishing, 2012.