Professional Documents
Culture Documents
Capitolul 1. Substantivul 5
Capitolul 2. Articolul 17
Capitolul 3. Adjectivul 27
Capitolul 4. Numeralul 33
Capitolul 5. Pronumele 41
Capitolul 6. Clasele de cuvinte neflexibile 55
Aplica ii 69
Capitolul 1. Substantivul
1. Definiţie
Substantivul este clasa de cuvinte definită în expresie prin flexiune nominal-
substantivală, gen fix şi articulabilă, iar în conţinut prin aceea că denumeşte obiecte,
exprimă noţiuni. Din punct de vedere sintactic, poate forma, împreună cu verbul, nucleul
unui enunţ şi este centrul grupului nominal (GN), selectând adjuncţi, între care specifici sunt
determinanţii (omul acesta) şi adjuncţii genitivali (viaţa omului)1
Observaţii :
Substantivul este singura clasă de cuvinte care denumeşte, adică dă nume la
tot ce există. Celelalte doar exprimă.
Conceptul obiect desemnează, ca termen generic şi gramatical, mulţimea:
fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, stări, însuşiri etc.
Numai substantivul exprimă în mod direct noţiunea în întregul ei, cu ambele
laturi – conţinutul şi sfera; celelalte cuvinte „noţionale” exprimă doar note din
conţinutul noţional (note calitative, procesuale, cantitative, circumstanţiale).
2. Clasificări
Substantivele româneşti cunosc mai multe clasificări:
2.1. Clasificări logico-semantice:
2.1.1. comune / proprii ;
2.1.2. concrete / abstracte ;
2.1.3. animate sau însufleţite / inanimate sau neînsufleţite.
1
Există şi adjuncţi nespecifici : adjectivali (om harnic), prepoziţionali (omul din casă),
verbali (casă de locuit, foc arzând) sau propoziţionali (omul pe care l-am văzut, casa în
care stau).
Limba română contemporană. Morfologia 5
Capitolul 1. Substantivul
acestor cuvinte, singularul şi nu, cum ar fi normal (şi cum era odinioară), pluralul: Galaţiul (în
loc de Galaţii), Iaşul (în loc de Iaşii), Bucureştiul (în loc de Bucureştii).
¾ Unele substantive proprii se folosesc numai la forma articulată hotărât: Brăila, Timişoara,
Vrancea, Constanţa, România etc. Excepţiile sunt rare şi ţin de context: Îmi doresc o
Românie mai curată.
¾ La GD, numele proprii masculine primesc articol hotărât proclitic: lui Mihai, lui Tudor, lui
Barbu. Aici intră şi câteva feminine de tipul: lui Carmen, lui Mimi, lui Nuţi etc.
¾ Unele substantive proprii masculine au formă de vocativ în -ule, în care desinenţa
etimologică -e s-a sudat cu -l, fost articol: Ionescule!, Barbule! Vocativele numelor proprii
feminine în -o (de tipul: Ioano!, Ano!, Mario!) sunt considerate neliterare, şi, deci, trebuie
evitate. În locul lor se preferă formele omonime cu nominativul (Ioana!, Maria! etc.).
¾ Limba română (ca de altfel şi alte limbi) cunoaşte situaţii în care substantive comune au
devenit, prin transfer onomastic, nume proprii şi invers, nume proprii devenite denumiri ale unor
obiecte comune: Ion Creangă, Ion Rotaru, Vasile Lupu, Marin Moraru; olandă (tip de pânză) <
Olanda, havană (ţigară de foi) < Havana, şampanie < Champagne (regiune în Franţa) etc.2.
2.1.2. Substantive concrete vs abstracte
Clasificarea are drept criteriu referinţa la natura obiectelor desemnate:
(a) concrete: denumesc fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii pe care le percepem cu ajutorul
simţurilor (= noţiuni “reprezentabile”).
(b) abstracte: denumesc concepte, produse ale minţii, proprietăţi ale obiectelor, relaţii
dintre obiecte sau acţiuni: bătrâneţe, frumuseţe, mărime, tărie, fericire, necaz, răbdare,
cântare, mers, curs, plâns etc.) (adică noţiuni “nereprezentabile”).
Observaţii:
• nu se poate stabili o limită, o linie de „demarcaţie” între concrete şi abstracte;
• toate cuvintele sunt atât abstracte, ca proces psihic şi prin generalizarea implicată în
ele, cât şi concrete, prin expresia lor materială, prin sunetele pe care le obiectivează.
2.3. Clasificări derivative: primare / derivate (cu sufixe/ prefixe/ derivare parasintetică /
regresivă / substituţie de afixe)
2.5. Clasificarea după declinări, adică după terminaţia de N.Ac. singular, nearticulat:
• substantive de declinarea I: cele mai multe feminine, terminate în -ă, -e⊥a, -a şi -
á: mamă, casă, fată, acadea, stea, saltea, Maria, Ana, baclava, halva, ciulama etc.;
masculine terminată în -ă, -e⊥a, -a: tată, popă, papă, beizadea, Costea, Toma,
Luca; tot la această declinare intră şi substantivul zi (cu varianta ziuă);
• substantive de declinarea a II-a: masculine şi neutre terminate în consoană
(incusiv consoană palatală), în –u, -ú, -u⊥, -i⊥, -í, -o, -ó: cal, pom, parc, sat, unchi,
socru, codru, cuscru, atu, tabu, bou, cadou, pui, tei, taxi, radio, caro;
2
În literatura de specialitate acest mecanism poartă numele de antonomază.
6 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 1. Substantivul
• substantive de declinarea a III-a: masculine, feminine şi neutre terminate în -e:
vulpe, floare, frate, şarpe, spate, pântece.
3. Flexiunea substantivului
Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul, cazul şi
determinarea. Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea, sunt categorii
flexionare. Genul, trăsătură inerentă şi fixă a substantivului, nu constituie un criteriu de
flexiune, întrucât substantivul nu are forme distincte opozabile pentru marcarea genului. În
plan sintactic, genul substantivului se manifestă sub forma acordului gramatical impus
determinanţilor (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (prenumele,
numeral), participiului din componenţa diatezei pasive a verbului (atunci când substantivul
este subiect al verbului).
3.1. Genul substantivului
În limba română substantivele cunosc trei valori de gen: masculin, feminin şi
neutru.
Deşi nu există o corespondenţă perfectă între genul natural (al obiectelor) şi genul
gramatical, se constată totuşi o anumită adecvare a unuia în raport cu celălalt.
3.2. Numărul
Categoria numărului se manifestă în flexiunea substantivului prin opoziţia dintre
singular şi plural, care exprimă distincţia semantică dintre individualitate (un exemplar) şi
pluralitate (mai multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel. Baza reală a
acestei categorii o constituie faptul că obiectele din realitate pot exista fie izolate, fie
grupate..
Marea majoritate a substantivelor romaneşti sunt compatibile cu ambele valori ale
numărului
Opoziţia de număr nu se realizează în flexiunea tuturor substantivelor. Din acest
punct de vedere, substantivele se împart în substantive numărabile sau discrete, care
participă la opoziţia de număr singular / plural, şi substantive nonnumărabile sau
nondiscrete, care nu participă la opoziţia de număr, flexiunea lor reducându-se la unul
dintre termenii opoziţiei: singular sau plural.
Ca şi categoria genului, şi ideea de număr se asociază cu aceleaşi tipuri de mărci
gramaticale la substantiv: desinenţe şi articol (casă/casa-case/casele; vulpe-vulpi, pomø-pomi,
timpø-timpuri, ouø-ouă, cafea-cafele, musaca-musacale). Spre deosebire de plural, realizat
întotdeauna concret, singularul poate fi exprimat şi abstract, prin morfemul zero. De asemenea,
ideea de plural poate fi suplimentar marcată şi prin alternanţe fonetice: ladă – lăzi.
A. Substantivele numărabile
4
Chiar şi substantivul tată are, prin desinenţa de singular -ă, o formă care i-a permis să fie
încadrat la declinarea I, declinare dominată aproape exclusiv de substantive de gen feminin.
Acest lucru a făcut ca la GD singular, articulat hotărât, forma să oscileze între o flexiune de
tip feminin (tatei, la fel ca mamei, fetei etc.) şi una de tip masculin (tatălui, la fel ca fratelui,
băiatului etc., şi chiar lui tata, la fel ca în cazul numelor proprii masculine).
5
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei / Ileanei, Floricica
/ Floricichii.
8 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 1. Substantivul
Desinenţele de număr
Desinenţele de singular şi de plural ale substantivelor masculine sunt:
-ø − -i: fecior — feciori, meşter — meşteri, pom — pomi, stejar — stejari, vişin — vişini;
-u − -i: cedru — cedri, socru — socri, tigru — tigri, ministru — miniştri, leu — lei, boiangiu —
boiangii, spahiu — spahii, uliu — ulii, fiu — fii, cafegiu — cafegii, scafandru — scafandri;
-e − i: arbore — arbori, rege — regi, iepure — iepuri, taciune — taciuni, perete — pereti,
frate —fraţi;
-ă − i: papă — papi, paşă—paşi, popă — popi, tată — taţi, vlădică — vlădici.
Notă. Apariţia cuplului desinenţial -ică - -ele este determinată de faptul că unele
dintre aceste substantive au la singular două forme: rândunică, rândunea; turturică,
turturea. Corelaţia iniţială a formelor de singular şi a celor de plural se prezenta astfel:
rândunea — rândunele turturea — turturele
rândunică — rândunici turturică — turturici
Ele se încadrau în perechile cunoscute deja: -a - -le şi -a - -i. Din cauza sinonimiei,
aceste forme s-au contaminat, unele începând să iasă din uz sau să aibă o frecvenţă
mai redusă. Drept urmare, s-a format un nou cuplu desinenţial: rândunică —
rândunele.
Observaţii:
¾ Opoziţia de număr la substantive este exprimata şi prin intermediul articolului care,
posedând forme speciale de număr şi caz, echivalează, din punct de vedere funcţional, cu
desinenţele (de altfel, articolul hotarât şi sub aspectul formei se aseamănă cu desinenţa,
fiind ataşat substantivului).
6
Aceste substantive nu trebuie confundate cu cele defective de plural!
7
Formele subliniate sunt cele recomandate de limba literară.
8
Vezi însă expresia a băga în boale, în care pluralul boale s-a conservat ca arhaism
morfologic, expresia în ansamblul ei fiind corectă.
9
Vezi însă expresia a merge (ceva) ca pe roate
10 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 1. Substantivul
Astfel de situaţii, în care se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net
distincte şi, uneori, la specializarea lor, ca utilizare, pentru anumite domenii de activitate,
reprezintă de obicei faza finală a unui proces de durată mai lungă sau mai scurtă, al cărui
început îl constituie coexistenţa la un moment dat în limbă a unor forme paralele concurente,
echivalente ca sens, şi în cursul căruia se realizează separarea treptată a paradigmelor şi
sensurilor. Un exemplu în acest sens este cel al substantivului virus, cu pluralele specializate
viruşi (în informatică) şi virusuri (în medicină).
În cazul în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul una
dintre formele paralele se impune, în vreme ce a doua dispare sau este izolată în varianta
populară sau regională a limbii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu plurale ca strade sau talpe,
eliminate, în timp, de pluralele străzi şi tălpi, după o perioadă de coexistenţă a celor două
variante10. Acest lucru se întâmplă deoarece limba tolerează foarte greu existenţa a două
forme diferite care au absolut aceeaşi semnificaţie.
Deşi mai puţin numeroase, există şi situaţii în care anumite substantive cunosc
variante literare libere de singular, diferenţiate sau nu semantic:
acont şi aconto;
balegă şi baligă;
basc şi bască;
bărdac şi bărdacă;
colind şi colindă;
corijent şi corigent;
daravelă şi daraveră;
ferăstrău şi fierăstrău;
filosof şi filozof;
garderob şi garderobă (diferenţiate semantic);
glaciaţie şi glaciaţiune;
mănăstire şi mânăstire;
pieptăn şi pieptene;
tumoare şi tumoră;
vodcă şi votcă;
zi şi ziuă etc11.
În cazul unor forme duble de singular care circulă în vorbire, norma literară poate
opta pentru una singură: foarfecă şi foarfece, sanda şi sandală, cârnat şi cârnaţ, serviciu şi
servici, filologă şi filoloagă, glonţ şi glonte, grăunţ şi grăunte, ciucure şi ciucur, flanelă şi
flanea, toiag şi toiagă, obleţ şi oblete etc. Forma nesubliniată caracterizează vorbirea
populară sau regională.
Ca şi în cazul formelor duble de plural, şi cele de singular pot concura şi pot evolua
semantic diferit. De asemenea, una dintre forme poate ieşi din uz. Un exemplu în acest caz
îl reprezintă dubletele în -ie şi -iune: staţie şi staţiune, naţie şi naţiune, condiţie şi condiţiune,
depresie şi depresiune, emisie şi emisiune etc.
B. Substantivele nonnumărabile
10
Altele s-au păstrat, aşa cum am văzut, doar în anumite expresii. La exemplele deja date, l-am mai
adăga pe cel al substantivului câmp, a cărui formă veche (şi etimologică) de plural (câmpi) s-a
conservat în expresiile des întrebuinţate : a bate câmpii şi a-şi lua câmpii.
11
Adesea, formelor paralele de singular le corespund şi forme diferite de plural: acont –
aconturi / aconto – acontouri ; basc – bascuri / bască – băşti ; balegă – balegi / baligă –
baligi etc.
Limba română contemporană. Morfologia 11
Capitolul 1. Substantivul
substantive care denumesc diverse domenii şi discipline ştiinţifice: algebră, lingvistică,
botanică, chimie etc.;
unele substantive comune nume de persoană: bade, nene, neică, vodă, taică etc.;
unele substantive comune nume de obiecte unice: soare, lună.
¾ substantive plurale tantum: au numai plural, deci sunt defective de singular:
unele toponime: Ploieşti, Galaţi, Iaşi, Bucureşti etc.;
unele substantive proprii nume de sărbători: Rusalii, Florii, Paşti, Sânziene etc.;
substantive comune nume de obiecte alcătuite din două părţi identice, formând o
pereche: ochelari, pantaloni, bretele, iţari, ghilimele etc.;
unele substantive nume de materie simţite ca nişte colective: icre, câlţi, bale, tăieţei, lături,
măruntaie etc.
substantivele: aplauze, anale, moaşte, mendre, nazuri, coclauri, moravuri, represalii,
zori, şale, zâmbre.
3.3. Cazul
Cazul este o categorie gramaticală de relaţie. El exprimă raporturile sintactice dintre
cuvinte prin modificările formale ale acestora. Totalitatea acestor modificări formale prin care
se exprimă raporturile sintactice cazuale, poartă numele de declinare.
Dintre toate părţile de vorbire flexibile, substantivul dispune de o varietate flexionară
mai mare, datorită diversităţii morfemelor (desinenţe, articole, prepoziţii) care îl însoţesc în
poziţiile sale relaţionale.
Declinarea substantivului românesc cunoaşte cinci cazuri, deosebite între ele prin
formă, valoare şi funcţie sintactică. Acestea sunt nominativ (N), acuzativ (Ac), genitiv (G),
dativ (D) şi vocativ (V).
După mijloacele de exprimare de bază (articol, desinenţă), cazul nominativ coincide
cu acuzativul, iar genitivul este identic cu dativul. Formele cazurilor care coincid pot fi
diferenţiate prin valorile sintactice exprimate, după termenul regent, cu ajutorul prepoziţiilor şi
cu ajutorul cliticelor pronominale. Genitivul se mai deosebe§te de dativ şi prin faptul că în
anumite contexte intră în combinaţie cu pronumele semiindependente al, a, ai, ale.
Observaţii:
● În declinarea nearticulată, numai substantivele feminine îşi modifică forma la
singular (la GD: fată – fete). Substantivele masculine şi neutre îşi păstrează neschimbată
forma la toate cazurile la singular. La plural, formele rămân neschimbate la toate cazurile,
indiferent de gen.
● Substantivele feminine au la G şi D sg. aceeaşi formă ca la pl.
● Foarte multe substantive nu au forme specifice pentru V, folosindu-se formele de
N cu valoare de V. Unele substantive nearticulate de genul masculin au un V în -e, după
cum cele de genul feminin au un V în -o: prietene!, vecine!, bărbate!, fato!, copilo!, bunico!
Cu toate acestea, pentru feminine, recomandabilă este forma de V omonimă cu cea de N.
Nominativul
Termenul nominativ provine în gramatici din cuvântul latinesc nomen care
înseamnă nume. Acest termen a fost aplicat formei cazuale de N (= cel care numeşte),
întrucât reprezenta etalonul, raportul de bază, acela dintre obiect (ca agent) şi acţiunea
făcută de acesta, relaţia fundamentală, primară, şi, pe de altă parte, pentru ca această formă
era (şi este) utilizată ca “nume” pur si simplu, în afara unei relaţii cu verbul.
Cazul nominativ intră în relaţie cu restul propoziţiei de pe următoarele poziţii:
a) subiect (sub.): Studentul învaţă.
b) nume predicativ (n.p.): El este student.
c) atribut categorial: A venit mătuşa Marioara. Îmi place oraşul Galaţi.
d) predicativ suplimentar (p.s.): Te credeam student.
e) complement predicativ al obiectului (cpo): L-au botezat Ion. L-au numit
profesor în sat.
Genitivul
Este cazul posesiei. Funcţia sa specifică este aceea de atribut. În general
are ca regent un substantiv (mai rar un verb, şi doar când se construieşte cu prepoziţii) faţă
de care este de regulă postpus. Poate fi precedat sau nu de articol posesiv genitival, de
prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice (asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în
spatele, înaintea, înapoia, din cauza, din pricina, în locul etc.).
Are următoarele funcţii sintactice:
a) nume predicativ: Vina este a băiatului. Noi suntem împotriva războiului.
b) atribut substantival genitival: Părerile studenţilor contează.
c) atribut substantival prepoziţional: Lupta împotriva corupţiei nu este eficientă. Copacul
din faţa casei s-a uscat.
12 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 1. Substantivul
d) atribut substantival apoziţional: Cărţile lui Ionescu, ale colegului, au dispărut.
e) complement prepoziţional (c.prep.): Ei luptă împotriva corupţilor.
f ) circumstanţial
- de loc (c.l.): El stătea în faţa casei.
- de timp (c.t.): A intrat în clasă înaintea colegilor.
- de mod (c.m.): Înaintau contra vântului.
- de cauză (c.cz.): Din cauza frigului a răcit zdravăn.
- de scop ( c. scop): Ne pregătim în vederea examenelor.
- condiţional (c.cond.): În locul lui Mihai, eu aş fi plecat acasă.
- concesiv (c.cv): În ciuda greutăţilor, până la urmă tot a venit.
- de relaţie (c. rel.): În privinţa examenelor, nu-mi fac probleme.
- instrumental (c. instr.): A răspuns prin intermediul unei scrisori pline de
sarcasm.
- opoziţional (c. opoz.): În locul fratelui, se duse chiar el.
- cumulativ (c. cum.): În afara călătoriilor, mai iubea şi lectura.
- de excepţie (c. exc.): Cu excepţia boxului, îi plac toate sporturile.
Dativul
Strict etimologic, termenul dativ provine din latinescul dativus, formă care trebuie
pusă în legătură cu verbul da, dare „a da”. Este cel mai „transparent” din aceşti termeni,
conducând la distribuţia dativului, cel mai adesea ocurent pe lângă verbul a da. Cu aceasta
apare dativul tipic, căruia i se dă ceva sau, într-un sens mai larg, obiectul în favoarea sau
defavoarea căruia se face o acţiune. Este cazul complementului indirect. Răspunde la
întrebarea cui?. Are ca regent un verb, mai rar un adjectiv (ex. favorabil , necesar, util etc.)
sau o interjecţie (ex. bravo!, cinste! etc.):
Studenţilor le place gramatica. Ieri a fost o vreme favorabilă înotului. Bravo
studenţilor bursieri!
Dativul apare, de regulă, fără prepoziţie, dar poate fi însoţit şi de anumite prepoziţii
specifice (graţie, mulţumită, datorită)
Funcţii sintactice:
a) complement indirect: I-am spus mamei adevărul. Am cumpărat o carte necesară
studiului.
b) nume predicativ: Rezultatele sunt conform aşteptărilor.
c) atribut: fără prepoziţie: El îi e tată fetei care tocmai a plecat. Acordarea de burse
studenţilor întârzie; cu prepoziţie: Reuşita datorită mamei i-a redat încrederea;
d) atribut substantival apoziţional (apoziţie acordată): I-am dat lui Ion, adică vecinului
meu.
e) circumstanţial:
- de loc (c.l.) (D. locativ): Copilul nu stătea locului. Aşterne-te drumului ca şi
iarba câmpului.
- de mod (c.m.): A procedat conform înţelegerii.
- instrumental (c. instr.): A reuşit graţie curajului său deosebit.
- de relaţie (c. rel.): Potrivit primului-ministru, inflaţia a scăzut cu trei procente.
Observaţie: În limba vorbită şi populară, o construcţie echivalentă cu D se
realizează cu prepoziţia la (aşa-numitul „dativ cu la”). De ex.: Am dat dulciuri la copii (=
copiilor). Cu toate acestea, substantivul copii este considerat, datorită regimului prepoziţiei
la, în cazul Ac!
Acuzativul
Termenul acuzativ provine din latinescul accusativus, formă care trebuie pusă în
legătură cu substantivul accusatio, din care provine românescul acuzaţie, cu sensul de
“învinuire, învinovăţire”.
Semantic, denumirea acuzativului cu acest termen se motivează prin aceea că
acuzativul, ca sens gramatical, desemnează, între altele, un obiect acuzat, învinuit de o
acţiune, adică un subiect care suferă acţiunea.
Este cazul complementului direct prin excelenţă. Celelalte funcţii sintactice se
construiesc cu ajutorul prepoziţiilor şi al locuţiunilor prepoziţionale:
a) complement direct (c.d.): fără prepoziţie: Am cumpărat o carte; cu prepoziţia morfem pe:
Iată-l pe Ion.
b) complement secundar: L-a învăţat o poezie.
c) complement prepoziţional: Am apelat la colegi. Mi-am adus aminte de cartea ce ţi-am
dat-o.
d) complement de agent (c.ag.): Am fost crescut de bunici. Iată o carte scrisă de Ion.
e) complement comparativ: E mai deştept decât fratele lui. E cel mai cuminte din clasă.
Limba română contemporană. Morfologia 13
Capitolul 1. Substantivul
f) atribut substantival prepoziţional (a.s.p.).: Muşcătura de şarpe e periculoasă. Am cumpărat o
carte cu poze.
g) atribut substantival apoziţional: L-am văzut pe Grivei, pe câinele tău.
h) nume predicativ: Podul era de piatră.
i) circumstanţial:
- de mod: Vorbeşte cu curaj. Înaintează fără frică.
- de timp: Am ajuns acasă după sora mea.
- de loc: S-a aşezat lângă o fată.
- cantitativ: Cântăreşte două kilograme.
- de cauză: N-a putut intra în curte de câini.
- de scop: S-a întors din drum pentru umbrelă.
- condiţional: În caz de incendiu, spargeţi geamul.
- concesiv: Cu toate argumentele lui, tot n-a rezolvat nimic.
- consecutiv: Evenimentele l-au mişcat până la lacrimi.
- instrumental: A deschis uşa cu cheia.
- de relaţie: În ce priveşte examenele, totul a decurs normal.
- opoziţional: În loc de mere, a cumpărat pere.
- cumulativ: Pe lângă mere, a cumpărat şi pere.
- sociativ: Se plimbă împreună cu prietenul său.
- de excepţie: Au plecat toţi, afară de Mihai.
j) complement predicativ al obiectului (cpo): L-a luat drept hoţ.
k) predicativ suplimentar (ps): Te ştiam cu mustaţă.
Vocativul
Termenul provine din latinescul vocativus, formă derivată de la rădăcina verbului
voca, vocare “a chema”. Termenul corespunde întru totul raportului de “adresare”, de
“chemare” realizat prin vocativ. Vocativul desemnează persoana “chemată”, persoana
căreia i se “adresează” vorbitorul.
Substantivele în vocativ nu au funcţie sintactică. În anumite construcţii, în care apar
două substantive la V, al doilea are rol de apoziţie pe lângă primul (nene Marine!, bade
Ioane!). De asemenea, poate fi şi propoziţie principală neanalizabilă (-Ioane, Ioane! strigau
vecinii)
12
În GALR, articolele genitivale sunt tratate ca pronume semiindependente.
Limba română contemporană. Morfologia 15
Capitolul 1. Substantivul
În construcţii ca: Ofer cartea elevului; oferirea cărţii elevului, substantivul elevului
este ambiguu, primind câte două interpretări: fie ca genitiv, dacă se consideră ca
determinant al substantivului cartea / cărţii, fie ca dativ, dacă se consideră ca determinant al
verbului ofer, respectiv al substantivului de provenienţă verbală, oferirea. Ceea ce
favorizează această dublă interpretare este articularea hotărâtă a subst. carte. Să se comp.:
Ofer o carte elevului / oferirea unei cărţi elevului (unde interpretarea subst. elevului ca G.
este exclusă).
Alte enunţuri ambigue: Ofer cărţi copiilor acestora / acelora, unde demonstrativul
poate fi interpretat fie ca un adjectiv (în acord cu subst. copiilor, deci la D), fie ca un pronume
(atribut în G, cu regent subst. copiilor). Topica ar rezolva această problemă: Ofer cărţi
acestor copii.
3. Dubla posibilitate de exprimare a cazului în limba română: sintetic (cu ajutorul
desinenţei şi / sau al articolului hotărât enclitic, articol care pe lângă valoarea de morfem al
determinării preia şi funcţia de marcă a cazului) şi analitic (prin utilizarea prepoziţiilor
specializate sau a articolelor proclitice); în plus, la pronumele personale există şi posibilitatea
exprimării supletive a cazului;
4. Semnificaţia diferită a cazului la substantiv, pronume şi numeral, pe de o parte, şi
la adjectiv, pe de alta: primele clase primesc cazul direct prin funcţia sintactică pe care o
îndeplinesc în propoziţie sau ca regim al prepoziţiei care le precedă, în timp ce adjectivul îl
primeşte formal, anaforic, prin fenomenul de acord;
5. Topica relativ liberă din interiorul propoziţiei, între guvernor (termenul care cere
cazul) şi guvernat (termenul care primeşte cazul) putându-se interpune numeroase alte
cuvinte, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a legăturilor sintactice;
6. Posibilitatea marcării cazului în grupul nominal (substantiv + determinanţii lui)
o singură dată, în forma primului component al grupului (sau a primilor componenţi), utimul
sau ultimii rămânând fără mărci de caz.
3.4. Determinarea
Contestată de unii, acceptată de alţii (inclusiv de autorii GALR), existenţa acestei
categorii gramaticale este legată de substantiv, dar şi de clarificarea statutului morfologic al
articolului, în sensul considerării lui ca morfem sau ca parte de vorbire autonomă.
Cei care optează pentru interpretarea articolului ca morfem al determinării iau drept bază
a acestei categorii cunoaşterea de către vorbitor a obiectelor, în sensul posibilităţii de
individualizare a acestora în raport cu alte entităţi de acelaşi fel. Conţinutul categoriei determinării
cuprinde o opoziţie primară: nedeterminat – determinat, în interiorul căreia se dezvoltă trei
opoziţii secundare:
¾ nedeterminat – determinat hotărât (om-omul);
¾ nedeterminat – determinat nehotărât (om-un om);
¾ determinat hotărât – determinat nehotărât (omul-un om).
Apariţia mărcilor acestei categorii (= articolul hotărât şi nehotărât) la alte cuvinte decât
substantivul duce automat la substantivizarea acelor cuvinte (frumosul, binele, nimicul, un
nimeni, un bun etc).
Notă. În GN de tipul: frumoasa fată, bunul prieten, articolul hotărât aparţine doar formal
adjectivului, care îndeplineşte rolul de cuvânt-suport al categoriei determinării, al cărei conţinut e
pus însă tot în legătură cu substantivul (determinat de adjectiv). În absenţa centrului de grup (=
substantivul), adjectivul se substantivizează: frumoasa, bunul.
Capitolul 2. Articolul
13
GLR: Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963
Limba română contemporană. Morfologia 17
Capitolul 2. Articolul
Formele sale sunt:
Observaţii:
¾ Rolul său specific este acela de a individualiza substantivele pe care le însoţesc,
drept care a şi fost considerat de anumiţi lingvişti morfem al categoriei determinării la
substantive (purtător al valorii determinat definit) (vezi Substantivul).
¾ Articolul hotărât enclitic se scrie alipit direct la cuvântul articulat (substituindu-se
uneori desinenţei, ca în cazul substantivelor de declinarea I în –ă: mamă – mama), formând
cu acesta o unitate grafică şi fonetică. Excepţiile apar în scrierea unor neologisme
neadaptate sau a unor sigle, când poate apărea conjunct, împreună cu vocala de legătură:
show-ul, rating-ul, lobby-ul, PNL-ul, PROTV-ul etc.
¾ Un fenomen specific limbii vorbite şi populare este dispariţia articolului enclitic –l,
ceea ce duce la rostiri de tipul: omu, lupu, pomu etc. În acest caz, funcţia articolului este
preluată de fosta desinenţă –u a substantivului nearticulat. Atragem atenţia însă că astfel de
rostiri nu trebuie să se reflecte şi în scris, unde notarea articolului este obligatorie. Absenţa
articolului –l este admisă în scris numai în cazul ataşării la substantivul articulat a unor forme
conjuncte (braţu-i moale, omu-i trecător etc.) sau în forme contrase (rându-al treilea, locu-
acela etc.).
¾ Tot populară, şi deci neadmisă de limba literară, este şi forma lu pentru lui la G.D.
numelor proprii masculine şi al câtorva feminine (vezi supra). De altfel, utilizarea acestui
articol hotărât proclitic este strict limitată la aceste categorii de nume, exprimări de tipul: lui
mama, lui Ana etc., fiind cu totul nerecomandabile. Mai trebuie spus că în procliză, articolul
hotărât (lui) devine marcă a genului personal.
Limba literară cunoaşte însă câteva situaţii de substantive comune articulate
proclitic. E vorba de unele masculine de declinarea I: lui tata, lui taica, lui vodă, lui neica (cf.
totuşi şi variantele, de asemenea literare, tatei, tatălui, taichii, neichii), de substantivul nene
(lui nenea) şi de construcţiile complexe cu valoare substantivală, de genul masculin, în
structura cărora intră un substantiv nume de rudenie şi un adjectiv posesiv conjunct cu
cratimă: lui frate-meu, lui bunicu-meu, lui socru-meu etc. (desigur, popular, se spune şi lui
soră-mea, lui bunică-mea etc., prin analogie cu masculinele, deşi limba literară recomandă la
GD formele soră-mii, bunică-mii etc.).
¾ În cazul formelor de vocativ: omule!, fraţilor!, fetelor!, articolele –le şi –lor şi-au
pierdut capacitatea individualuizatoare, devenind simple desinenţe cazuale. În fond, acelaşi
lucru putem spune că s-a întâmplat şi cu formele de G.D. omului, fetei, fraţilor, fetelor etc.
¾ Când substantivul desemnează fiinţe unice pentru vorbitor (de cele mai multe ori
nume de rudenie) sau altele asimilate acestora, ele sunt considerate cunoscute,
inconfundabile şi, ca atare sunt însoţite de articolul hotărât: aşa a hotărât mama (= mama
mea, a noastră), a murit tata. În aceeaşi situaţie se află numele părţilor corpului: mă doare
ficatul (= ficatul meu), şi-a rupt piciorul (= piciorul său). Se poate spune că în astfel de
contexte, articolul este echivalentul uni adjectiv posesiv. Substantivele ca soră, frate, văr,
soacră, socru, nepot, nevastă se pot utiliza în combinaţie cu un adjectiv posesiv fără a fi
articulate hotărât: soacră-mea, frate-meu, nevastă-mea (dar nu *soţie-mea). Aceste forme
sunt specifice vorbirii familiare. Limba literară preferă: soacra mea, fratele meu, nevasta
mea. Folosirea substantivelor amintite fără a fi urmate de adjectivul posesiv nu este
recomandabilă.
¾ Substantivul se articulează totdeauna când este însoţit de un numeral colectiv (cu
excepţia lui ambii), de un adjectiv pronominal de întărire sau de adjectivul pronominal
nehotărât tot: amândoi fraţii, câteştrei copiii, însuşi poetul, toată ţara etc.
18 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 2. Articolul
¾ Folosit pe lângă substantive care indică anumite unităţi de măsură, articolul hotărât
poate da acestora o valoare distributivă: o mie de lei bucata (= fiecare bucată); zece mii
metrul (= fiecare metru) etc.
¾ Numele proprii au un comportament diferenţiat în raport cu posibilitatea de a
contracta sau nu articol hotărât. Astfel, majoritatea numelor proprii de persoană feminine au
numai formă articulată hotărât: Maria, Ana, Olga, Ileana etc. Există puţine excepţii: Zoe,
Aglae, Carmen, Mimi, Catrinel, Gabi, Lili etc. Numele proprii masculine au, dimpotrivă, forme
nearticulate: Ion, Dan, Vasile, Andrei, Mihai etc. Excepţii: Toma, Luca, Costea, Manea,
Oprea etc. La numele proprii provenite din cele comune, articolul hotărât devine marcă a
transferului în onomastică a respectivelor apelative: Ursu, Puiu, Lupu, Moraru, Puia etc.
Toponimele au, în principiu, formă fixă de singular sau de plural, cu articol hotărât sau fără:
Omul, Lunca, Salcia, Dobrogea, Europa, Bârlad, Măgurele, Iaşi etc. Atunci când nu au articol
hotărât, ele îl pot primi, sau, invers, îl pot pierde, când sunt articulate, în funcţie de poziţia
sintactică pe care o ocupă, şi de context: Bârladul e un oraş din Moldova. Cu toţii ne dorim o
Europă unită.
¾ În coordonarea a două genitive sau dative, articolul proclitic lui trebuie reluat
înaintea fiecărui termen al coordonării: părerea lui Vasile şi a lui Dan; am spus lui Vasile şi
lui Dan. Excepţie fac situaţiile când cei doi termeni constituie o pereche, o unitate: comediile
lui Stan şi Bran (nu *lui Stan şi ale lui Bran).
¾ Corect se spune: unei prietene a mamei, unei prietene a mele, şi nu *unei prietene
ale mamei, *unei prietene ale mele.
Observaţie:
Până la apariţia DOOM 2, construcţii precum o prietenă de-a mea, unei prietene de-a
mele, o prietenă de-a mamei, unei prietene de-a mamei erau tratate ca incorecte, deoarece
utilizarea prepoziţiei de era permisă doar cu pluralul, asta întrucât aici se considera că de are
sens partitiv, fiind aproximativ sinonim cu dintre. Norma actuală admite, pe lângă plural, şi
singularul: un prieten de-ai mei / de-al meu, o prietenă de-ale mele / de-a mea. prepoziţia de
pierzându-şi valoarea partitivă şi dobândind sensul „de felul”.
¾ În coordonarea a două sau mai multe genitive, articolul posesiv se pune înaintea
fiecărui termen începând cu al doilea: autorul scenariului şi al regiei; părerea autorităţilor, a
presei şi a cetăţenilor. Excepţie fac genitivele care reprezintă o unitate: originea limbii şi
poporului român, Ministerul Economiei şi Comerţului.
¾ A nu se confunda articolul genitival a cu prepoziţia a (al cărei regim este în Ac.).
Aceata din urmă se foloseşte înaintea unor numerale cardinale, a pronumelui relativ ceea
ce, precum şi înaintea unor pronume şi adjective nehotărâte (mulţi, puţini, câţiva, toţi) ori a
unor adjective calificative de tipul: numeroşi, diferiţi etc. Întreaga construcţie este echivalentă
cu un G., însă cuvântul cu care prepoziţia se analizează este în Ac.:
părerile a doi dintre ei (nu *ale doi…)
preşedinţii a douăzeci de ţări (nu *ai douăzeci...)
reprezentantul a ceea ce se numeşte postmodernism (nu *al ceea ce)
Prepoziţia a îşi păstrează regimul în Ac. chiar şi atunci când este precedată de o altă
prepoziţie cu regim în G.sau D: Au acţionat împotriva a trei studenţi. Graţie a trei studenţi,
am reuşit.
Observaţii:
¾ Articolul demonstrativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul regent.
Această regulă trebuie respectată, deşi astăzi există, mai ales în limba vorbită, tendinţa de a
neglija realizarea acordului la G.D. Corect se spune: băiatului celui cuminte (nu *cel
cuminte), fetei celei harnice (nu *cea harnică), copiilor celor harnici (nu *cei harnici), fetelor
celor ascultătoare (nu *cele ascultătoare). Fac excepţie numele proprii compuse: lui Ştefan
cel Mare (nu *celui Mare).
¾ În construcţii de tipul: toţi + numeral cardinal + substantiv, articolul demonstrativ este
obligatoriu: toţi cei zece elevi (nu *toţi zece elevi).
Articolul nehotărât
Însoţeşte un substantiv, prezentând obiectul denumit de acesta ca nedefinit. Ca şi
articolul hotărât propriu-zis, cel nehotărât este morfem al categoriei determinării (purtător al
valorii determinat nedefinit), şi, de asemenea, morfem al cazului şi morfem al
substantivizării:
un băiat – unui băiat – nişte băieţi – unor băieţi
bine – un bine; of – un of etc.
Formele sale sunt:
Observaţii:
¾ Ca şi în cazul articolului hotărât enclitic, în grupul substantiv + adjectiv, dacă
adjectivul precedă substantivul, acesta preia formal articolul: o carte frumoasă – o frumoasă
carte; un rezultat bun – un bun rezultat. Când substantivul e precedat de un numeral ordinal
Limba română contemporană. Morfologia 21
Capitolul 2. Articolul
cu valoare adjectivală, articolul apare de asemenea înaintea numeralului: un prim gest; o a
doua şansă etc. Schimbarea topicii poate antrena uneori diferenţe semantice: un prieten
singur (= care trăieşte singur, solitar) – un singur prieten (= numai unul, unic); un costum nou
(= abia cumpărat) – un nou costum (= alt costum).
¾ În general, substantivele nume de materie nu primesc articol nehotărât. În unele
situaţii însă (când este vorba de un sortiment), prezenţa acestuia e necesară: Am băut vin /
Am băut un vin tămâios excepţional.
¾ Uneori numele predicativ exprimat printr-un adjectiv poate fi precedat de un articol
nehotărât, care îl substantivizează: Eşti un prost. Ei sunt nişte nerecunoscători. Ea era o
necunoscută.
¾ A nu se confunda articolul nehotărât nişte cu adjectivul nehotărât omonim. Astfel,
când nişte precedă un substantiv (la singular sau plural) denumind o materie, el nu mai are
valoarea sa de articol nehotărât plural, ci indică o cantitate nedeterminată sau un număr
nedefinit: Am băut nişte cafea. Am cumpărat nişte icre. Dă-mi şi mie nişte ouă etc.
¾ Substantivele în vocativ nu se folosesc niciodată însoţite de articol nehotărât.
¾ În limba română, formele un şi o pot avea valori morfologice diferite pe lângă cea de
articol nehotărât, şi anume:
un
- adjectiv nehotărât (când alternează cu un alt adjectiv nehotărât sau cu un pronume
nehotărât): un elev citeşte şi altul scrie;
- numeral cardinal cu valoare adjectivală (când poate alterna cu un alt numeral sau când
apare o restricţie exprimată prin adverbele numai, doar sau prin adjectivul singur): un elev
citeşte şi trei scriu; un singur elev citeşte; numai un elev citeşte;
- element formativ în structura adjectivului pronominal negativ nici un: nici un elev nu a venit.
o
- adjectiv nehotărât (în aceleaşi condiţii ca şi un): o fată învaţă iar alta desnează;
- numeral cardinal cu valoare adjectivală (în aceleaşi condiţii ca şi un): o fată citeşte şi trei
scriu; o singură fată citeşte; numai o fată citeşte;
- pronume personal: o văd pe mama; am văzut-o;
- pronume cu valoare neutră: a făcut-o lată; a rupt-o la fugă;
- verb auxiliar: o veni; o să vină; o zis;
- element formativ în structura adjectivului pronominal negativ nici o: nici o elevă nu a venit;
- interjecţie: O, ce veste minunată!
Apariţia articolului nehotărât pe lângă un nume propriu duce la atragerea acestuia în
clasa substantivelor comune: un caţavencu; un harpagon. Scrierea cu iniţială majusculă se
poate păstra, semn că transformarea nu este totală: Un Eminescu se naşte o dată la o mie
de ani. De asemenea, articolul nehotărât poate însoţi un nume propriu care a suferit un
transfer metonimic (de tipul autorul pentru opera sa): Am admirat astăzi un Grigorescu de
excepţie (= un tablou de Grigorescu).
14
Unde este gen şi număr trebuie să fie şi caz. O desinenţă precum –I- din băieţilor, indicând
numărul(plural) indică obligatoriu şi cazul, dar oricare din cel cinci, nu neapărat GD.
Actualizarea ei ca desinenţă de GD o face articolul definit –lor. Acesta rezolvă întotdeauna în
plan sintagmatic omonimia desinenţială, face să se desprindă din fasciculul de valori,
coexistente paradigmatic, una singură.
15
Deci articolul este un formativ.
16
Vocativul, ca termen al opoziţiei, devine marcat prin desinenţă, identică femininelor
comune [-e, -ă] nearticulate: Marie, Florică sau are desinenţa –o: Florico, Mario etc.
Limba română contemporană. Morfologia 23
Capitolul 2. Articolul
În concluzie, se poate afirma că funcţia determinativă a articolului este în
raport de inversă proporţionalitate cu cea de morfem cazual, mergând până la
suprimarea celei dintâi.
Prin analogie, acceptăm că articolul este absent şi în formele alteia, uneia (adică: -i-
nu este articolul feminin –a în casei, ci împreună cu –e- (=ei) formează desinenţa
pronominală de GD).
¾ Articolul definit este marcă gramaticală de gen (+ număr), în cadrul morfemului
de ordine cu realizare discontinuă întreruptă (al ... lea) din structura morfematică a
numeralului ordinal: al doilea. La forma feminină (a treia), morfemul de ordine a absorbit
articolul –a, marcă de feminin (a…a).
¾ Articolul este formativ sau convertor prepoziţional în structura prepoziţiior şi
locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul, toate obţinute din adverbe şi locuţiuni adverbiale prin
17
Ele nu se opun unei determinări nedefinite sau nedeterminării, adică nu realizează nici
una dintre opoziţiile determinării.
18
Se compară cu : elevul, elevului, elevii, elevilor; eleva, elevei, elevele, elevelor.
19
Nu există formele *uni, *une.
20
În : *unilor, *unelor.
21
În aceeaşi situaţie se află şi. vreunul – vreun, niciunul – niciun etc.
24 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 2. Articolul
ataşarea sau substituirea finalei cu articolele –a, -(u)l, -le: înainte+a>înaintea; în faţă+a >
în faţa; împrejur+ul > împrejurul; în spate+le > în spatele; înăuntru+ul > înăuntrul etc.
Articolul (-a, -ul, -le) este aici un mijloc de conversiune (= convertor) a adverbelor /
locuţiunilor adverbiale în prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale.
Prin urmare, opoziţia în faţă / în faţa (= nearticulat / articulat) nu este în planul
conţinutului de acelaşi tip cu cea din casă / casa, adică nedeterminat / determinat, ci de tip
lexical: adverb / prepoziţie ca unităţi neflexibile, aceste prepoziţii nu au structură morfematică
(= radical + flectiv), nu se pot disocia.
Articolul este element component al prepoziţiei, este, la nivelul limbii române
contemporane, un formativ lexical.
Articularea poziţională
În limba română, articularea poziţională se regăseşte în grupul „substantiv +
adjectiv”. În acest caz, articolul se ataşează formal primului termen, dar categoria
determinării realizată prin articol se referă la substantiv, şi nu la adjectiv.
Altfel spus, îtr-unn grup nominal (GN) de tipul: frumoasa fată, articulat poziţional este
adjectivul (care îndeplineşte rolul de cuvânt-suport), dar determinat definit este substantivul,
deoarece, prin topică inversă adjectivul „preia” morfemul definit al substantivului determinat.
Este un caz unic în limba română în care morfemul categoriei gramaticale a unui cuvânt este
ataşat altui cuvânt. Numim acest articol ca anticipant al substantivului.
Fiecare dintre cele două construcţii (cu adjectivul înainte sau după substantiv) sunt
echivalente ca sens, diferenţa dintre ele fiind de registru. Antepunerea adjectivului urmăreşte
punerea în evidenţă a acestuia, dar articolul aparţine tot substantivului. Uneori, topica
adjectivului antrenează modificări de sens. Compară: fata săracă / săraca fată.
Aceeaşi situaţie, privind schimbarea cuvântului-suport al articolului hotărât în topica adjectiv
+ substantiv, se petrece şi în cazul numelor proprii de persoană, cu observaţia că aici
articolul îşi pierde rolul de individualizare: veselul Alecsandri, melancolicul Eminescu etc
Notă: În absenţa centrului de grup (= substantivul), adjectivul se substantivizează: frumoasa.
22
În acest sens, reţine observaţia pertinentă a lui G.G.Neamţu: este un supin pentru că face
referire la acţiune de a fuma, de a cânta, respectiv a crea.
Limba română contemporană. Morfologia 25
Capitolul 3. Adjectivul
Capitolul 3. Adjectivul
1. Definiţie: Adjectivul este o clasă de cuvinte flexibile care exprimă însuşirile unui
obiect. Are întotdeauna ca regent un nume, cu care se acordă în gen, număr şi caz.
Clasa adjectivului se caracterizează: semantic, prin posibilitatea de a exprima
însuşirile care deosebesc obiectele unele de altele (are autonomie semantică); morfologic,
prin flexiune sintetică (care ţine seama de categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi
determinare23) şi analitică (pentru realizarea gradelor de comparaţie); sintactic, prin
posibilitatea de a contracta, în cadrul propoziţiei, anumite funcţii sintactice şi de a se
combina cu câte un singur termen (are autonomie funcţională şi distribuţie unidirecţională,
accidental bidirecţională); logic, prin conţinut noţional suficient.
2. Clasificare:
2.1. După aspectul structurii lor morfematice:
Adjectivele simple constau dintr-un singur cuvânt cu înţeles lexical deplin, însoţit
sau nu de mărcile categoriei intensităţii: bun, deştept, crud, cel mai frumos, foarte
înţelept, tot atât de interesant24 etc.
Adjectivele compuse constau dintr-o îmbinare de două cuvinte legate între ele şi
formând o singură unitate lexico-gramaticală: binecrescut, răuvoitor, gri-bleu, cumsecade,
cuminte etc.
2.2 După sens şi comportament morfologic, se disting:
adjective propriu-zise25: mare, mic, tânăr, curat etc.;
adjective pronominale (sau determinative): casa noastră, această casă, orice
casă, nicio casă etc.;
adjective cantitative: doi copii, tustrei nepoţii26.
După natura informaţiei semantice, adjectivele propriu-zise se împart, la rândul lor, în:
- adjective calificative (sau descriptive): exprimă caracteristici variate ale obiectelor, cum ar
fi aspectul, dimensiunea, greutatea, starea, gustul etc.: frumos, aspru, nervos, gras, înalt,
uşor, dulce etc.;
- adjective categoriale: caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-l într-o
anumită clasă: caiet studenţesc, păsări domestice, parfum masculin, ceas deşteptător,
aparatură electrocasnică etc.
2.3. După criteriul flexionar tradiţional (după natura opoziţiilor pe care adjectivul le
realizează în cuprinsul paradigmei) adjectivele propriu-zise sunt:
a) variabile cu o terminaţie la N.Ac., singular (mare, tare, iute, dulce, verde) sau cu două
terminaţii (bun - bună, înalt – înaltă);
Maria Manoliu-Manea reformulează acest criteriu şi identifică trei clase, ţinând
seama de comportarea adjectivului în întreaga sa flexiune: adjective variabile cu patru
forme flexionare (alb, frumos, acru: alb – albă – albi - albe), adjective variabile cu trei
forme flexionare (adânc, drag, roşu: adânc – adâncă – adânci), adjective variabile cu
două forme flexionare (tenace, mare, verde: verde – verzi)27.
Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la GD, plural, desinenţa
pronominală -or: anumitor, multor, puţinor, diferitor, tuturor. Acest lucru face ca respectivele
adjective să dispună de cinci forme flexionare:
NAc sg.: masc. anumit / fem. anumită NAc pl.: masc. anumiţi / fem. anumite
GD sg.: masc. anumit / fem. anumite GD pl. masc. şi fem. anumitor
23
E vorba de determinarea poziţională, în situaţii de antepunere faţă de substantivul regent
determinat hotărât: frumoasa fată.
24
La rândul lor, adjectivele simple pot fi primare: bun, rău, mare, mic, frumos, şi derivate
(cu sufixe adjectivale): studenţesc, cărnos, auriu, respectabil etc.
25
În categoria adjectivelor propriu-zise sunt incluse şi cele provenite prin conversiunea altor
părţi de vorbire (substantive, adverbe, verbe la participiu sau gerunziu):câini mai bărbaţi,
aşa viaţă, haină ruptă, oameni suferinzi.
26
Adjectivele pronominale şi cele cantitative aparţin clasei adjectivului numai datorită
acordului cu substantivul, dar semantic şi flexionar ele se încadrează în clasa pronumelui,
respectiv a numeralului. Spre deosebire de adjectivele propriu-zise, pronominalele şi
cantitativele nu sunt gradabile şi nici nu pot funcţiona ca centre de grup sintactic.
27
La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, drag, GD, singular, nearticulat este identic cu
pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, fete dragi; unei note bune, unei speranţe mari,
unei fete dragi.
Limba română contemporană. Morfologia 27
Capitolul 3. Adjectivul
Aceste adjective, precum şi adjective ca: destul, divers, felurit, numeros, pot
exprima, la plural, valoarea de G şi printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de D, cu
prepoziţia la, ambele urmate de forma de Ac (ca şi în cazul numeralelor): votul a numeroşi
parlamentari / doi parlamentari; părerile a diferiţi oameni / zece oameni; am spus la destui
colegi / trei colegi.
b) Adjectivele invariabile au aceeaşi formă în întreaga flexiune (indiferent de gen, nrumăr sau
caz), printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, perspicace,
motrice, propice, ferice, feroce, locvace etc. (excepţie face adj. tenace, care cunoaşte variaţia
de gen la plural: masculin tenaci, feminin tenace). Invariabile sunt şi o serie de adjective
neologice nume de culori: gri, mov, kaki, roz, maro, lila, bleu etc.
3. Flexiunea adjectivului:
3.1. Genul, numărul şi cazul adjectivelor sunt categorii gramaticale anaforice,
guvernate de acordul cu substantivul determinat.
Majoritatea adjectivelor au un sistem de forme prin intermediul cărora se exprima
opoziţiile masculin/feminin şi singular/plural. Una şi aceeaşi flexiune a adjectivului
marchează în mod sincretic atât genul, cât şi numărul lui.
Organizarea paradigmatică a numărului la adjective este la fel ca şi a categoriei
corespunzătoare a substantivului. La ambele părţi de vorbire, aceasta categorie se
realizează prin opoziţia a doi termeni: singularul şi pluralul.
Structura paradigmatică a genului la cele două părţi de vorbire este însă diferită. În
cadrul adjectivului, categoria genului are numai două forme: masculin şi feminin. Pentru
genul neutru, adjectivele nu au forme specifice: când determină un substantiv neutru, ele au
la singular forma de masculin, iar la plural — forma de feminin.
Există un număr nu prea mare de adjective variabile care determină, de regulă,
substantive numai de un anumit gen sau număr şi deci nu sunt folosite la toate genurile sau
numerele (deşi teoretic pot avea formele respective). Aceste adjective au capacitate
combinatorie limitată (uneori pot determina doar un singur substantiv).
Din punctul de vedere al formelor de gen şi de număr de care dispun, aceste
adjective sunt de diferite feluri:
— adjective cu forma de masculin / neutru singular (ele determină, de
regulă, substantive singularia tantum): cianhidric (acid), covăsit
(lapte), exantematic (tifos), farin (zahar), tos (zahar), gregorian (calendar), gordian (nod),
sulfurat (hidrogen) etc.;
— adjective cu forma de feminin singular: lactee (calea), motrice (forţa),
ponce (piatra), princeps (ediţie), tifoidă (febra), făcăluită (fasole) etc.;
— adjective cu forme de masculin singular şi masculin plural: abductor
(muşchi), anofel (ţânţar), bisect (an) etc.;
— adjective cu forme de feminin singular şi feminin plural: bucălaie (oaie),
cinerară (urnă), diatonică (gamă), relictă (specie), sterlina (lira),
sudoripară (glandă) etc.;
— adjective cu forme de masculin singular şi feminin plural (determină
substantive neutre): aneroid (barometru), bengal (foc), circumflex (accent), epicen
(substantiv), liberian (vas) etc.
Opoziţiile de gen şi de număr la adjectiv sunt marcate prin modificarea desinenţei, însoţită
uneori de alternaţe fonetice.
Cazul la adjectivindeplineşte o funcţie structural-sintactică, realizând acordul dintre
adjectiv şi substantivul determinat.
Mijloacele de exprimare a cazului la adjective sunt desinenţa şi alternanţa sunetelor.
Structura cazului vocativ
Vocativul adjectivelor folosite în postpunere coincide cu NAc: om bun!, fată
frumoasă şi harnică!, oameni buni!
Vocativul adjectivelor antepuse se caracterizează prin următoarele particularităţi
flexionare:
— este identic cu forma cazului NAc nearticulat: stimată colegă!, dragă
soră!, stimaţi oaspeţi!, iubiţi compatrioţi!;
— este identic cu forma articulată hotărât de NAc când este despărţit de
substantivul determinat printr-un adjectiv posesiv: scumpul meu băiat!, buna
mea invăţătoare!, scumpii mei părinţi!, dragile mele surori!;
— la unele adjective se formeaza cu -ule când precedă un substantiv masculin
la singular: bunule prieten!;
— se formeaza cu -lor când precedă un substantiv la plural: scumpilor
prieteni!, îndrăgitelor meleaguri!;
— unele adjective capătă forme în -e: iubite dascăle!, luminate împărate!,
stimate domn! Acestea sunt adjective apreciative: bătrâne, binecuvintate, ilustre,
28 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 3. Adjectivul
iubite, înalte, îndrăgite, lăudate, mărite, nepreţuite, preaînălţate, prealuminate,
preamilostive, preasfinţite, preaslăvite, sărmane, scumpe, slăvite, stimate, strălucite,
tinere, venerate etc.
5. Acordul
Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul sau pronumele la care se
raportează: Era o dimineaţă frumoasă de primăvară.
Când un adjectiv se raportează la mai multe substantive nume de fiinţe de sex
diferit, masculinul are prioritate: Prietenii şi prietenele lui au fost bucuroşi să-l vadă din nou.
Observaţie:
28
Unii vorbitori nu mai simt astăzi că aceste adjective se află deja la un grad de comparaţie
sau îl conţin în sensul lor lexical, având astfel tendinţa să le formeze un comparativ sau un
superlativ ad-hoc: *Cel mai superior, *Foarte inferior, *Condiţiile cele mai optime. Aceste
construcţii sunt greşite şi ca atare trebuie evitate.
29
Prezentăm aici doar funcţiile sintactice ale adjectivelor propriu-zise.
Limba română contemporană. Morfologia 31
Capitolul 3. Adjectivul
¾ Trebuie evitată plasarea unui adjectiv la masculin plural imediat după un substantiv
feminin. Este preferabil: Prietenele şi prietenii lui au fost bucuroşi să-l vadă din nou.
¾ Există tendinţa, în limba vorbită şi uneori şi în cea scrisă, de a nu mai face acordul
adjectivului cu substantivul, mai ales când acesta nu urmează imediat după substantiv, ci la
o oarecare distanţă: *Apariţia lucrării despre tratamentul homeopatic scrisă de celebrul
specialist…. Aici greşeala constă în faptul că adjectivul scrisă nu se acordă în caz cu
substantivul lucrării; corect este lucrării scrise.
6. Topica adjectivului
În principiu, în limba română locul adjectivului este după substantivul la care se
raportează: carte interesantă. Există însă un număr limitat de adjective (calificative sau
pronominale) ori numerale cu valoare adjectivală, care sunt obligatoriu plasate înaintea
substantivului (= antepunere): fiecare om, primul om, orice om, un anumit om, niciun om, ambii
oameni, asemenea om, atare situaţie etc.
Pe de altă parte, anumite adjective sunt întotdeauna plasate după substantive (=
postpuse):
- cele care indică naţionalitatea, religia, categoria administrativă, tehnică,
geografică, socială etc.: (popor) român, (spirit) ortodox, (consiliu) municipal, (impuls)
electric, (forţă) motrice, (interes) cetăţenesc, (mediu) urban, (cadru) medical,
(calitate) intrinsecă etc.;
- cele care descriu, indicând o formă sau o culoare: (pălărie) şic, (stil) rococo,
(stofă) bordo, (rochie) roz, (fir) răsucit, (fustă) ecosez, (pulover) tricotat, (guler) apretat,
(pictor) renascentist, (artist) florentin etc;
- cele care descriu sau indică o stare: (femeie) gravidă, (oameni) perspicace,
(metodă) eficace, (cancer) pulmonar, (defect) major, (individ) integru, (material)
folosit, (fasole) făcăluită etc.
Însă cele mai multe adjective pot fi plasate fie înainte, fie după substantiv, în funcţie
de regulile gramaticii, de eventualele diferenţe de sens, de expresivitate, de intenţia de a
sublinia un cuvânt al grupului: fata frumoasă = frumoasa fată30. În cazul substantivelor
articulate, prin antepunere, adjectivul preia articolul, devenind astfel cuvânt-suport pentru
exprimarea categoriei determinării la substantiv (în astfel de situaţii, articolul continuă să
determine substantivul).
30
Uneori, topica adjectivului se asociază cu diferenţe de sens. Să se compare: o cămaşă
nouă (= o cămaşă recent cumpărată, încă nefolosită) / o nouă cămaşă (= o altă cămaşă, o
cămaşă diferită).
32 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 4. Numeralul
CAPITOLUL 4. NUMERALUL
1. Definiţie:
Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor şi reuneşte, în calitatea lui
de „expresie a numărului”, cuvinte şi grupări de cuvinte cu trăsături morfologice şi sintactice
specifice.
Referirea la un număr determinat se realizează lingvistic foarte variat, ceea ce
explică eterogenitatea gramaticală a clasei numeralului31.
Categoria centrală o constituie numeralul cardinal. Celelalte tipuri de unităţi
lingvistice incluse în această clasă se organizează formal şi / sau semantic în jurul
numeralului cardinal. Acesta reprezintă baza de derivare / compunere (pătrime, împătrit, al
patrulea, câteşipatru etc.) sau este component al unor structuri fixate (câte trei, de trei ori,
trei pătrimi etc.).
Deşi numeralul are tangenţe cu substantivul (numeralele sută, mie, milion, miliard,
trilion etc. sunt substantive propriu-zise cu sens cantitativ), cu adjectivul (ca determinant
veritabil al acestuia), cu adverbul (numeralele adverbiale şi parţial cele distributive şi cele
multiplicative determină realmente un verb doar în mod cantitativ) şi cu pronumele (ca şi
acesta, el substituie un nume), există totuşi ceva ce îl individualizează ca parte de vorbire.
Spre deosebire de substantiv, adjectiv, pronume, adverb, numeralul exprimă sub
diferite aspecte cantitatea, care este constituită într-un sistem numeric bine organizat. Chiar
unităţile lexicale de tipul zece, sută, mie, doime, treime, pătrime etc., deşi ca formă sunt
substantive, ţin totuşi de clasa numeralului, deoarece reprezintă elemente constituente ale
sistemului numeric.
Exprimând un număr abstract, un număr concret, ordinea numerică a obiectelor sau
a acţiunilor în timp sau în spaţiu, clasa numeralului se caracterizează şi prin anumite
particularităţi gramaticale specifice. Pentru numerale nu sunt caracteristice categoria
numărului (cu excepţia numeralelor-substantive) şi categoria genului (cu excepţia
numeralelor ordinale). Numeralul nu cunoaşte nici opoziţia cazuală (marcată prin desinenţe
sau articole), deşi ca element subordonat numelui se supune regimului cazual al acestuia.
Genitivul şi dativul unora din formele sale este redat cu ajutorul prepozidilor a şi la
(reprezentanţi a două regiuni, dau cărţi la douăzeci de elevi) sau al pronumelui
semiindependent cel, cea insoţit de prepoziţia de (cel de-al doilea, cea de-a doua).
E specific de asemenea felul numeralelor de a se uni cu substantivele determinate.
Spre deosebire de alte determinative, majoritatea numeralelor (cele cardinale) precedă
cuvântul determinat, legându-se cu acesta prin prepoziţia de (cincizeci de caiete, o sută
douazeci de saci). Fac excepţie numai numeralele de la 1 pina la 19 şi compusele cu ele
(cinci caiete, paisprezece elevi, o sută unsprezece lei, o mie nouă sute nouasprezece copii).
Sintactic, clasa numeralui se caracterizează prin posibilitatea de a contracta, în
cadrul propoziţiei, anumite funcţii sintactice şi de a se combina cu câte un singur termen (are
autonomie funcţională şi distribuţie unidirecţională, accidental bidirecţională); poate funcţiona
atât ca adjunct, cât şi ca centru de grup.
Din punct de vedere logico-semantic numeralele se caracterizează prin conţinut
noţional abstract, suficient.
2. Clasificare:
2.1. După aspectul structurii morfematice:
Numeralele simple au aspectul unui singur cuvânt şi sunt alcătuite dintr-un singur termen:
unul –una, doi – două, zece, sută, mie, milion, etc.
Numeralele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte juxtapuse sau legate cu
ajutorul prepoziţiilor şi al conjuncţiei şi, dintre care cel puţin unul dintre termeni este numeral
primar: unsprezece, doisprezece, treisprezece, treizeci, patruzeci, nouăzeci; al doilea (a
doua), patruzeci şi opt, o mie trei sute nouăzeci şi şase; două treimi, cinci zecimi etc.
2.2. După criteriul semantic:
Din punctul de vedere al sensului pe care-l exprimă, numeralele se împart în doua
clase: cardinale şi ordinale. La rândul lor, numeralele cardinale se subdivid in:
1) numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, trei, patru, unsprezece, milion,
miliard, bilion, trilion);
2) numerale fracţionare: o doime (jumatate), o patrime (un sfert), a cincea parte,
31
Referirea la un număr determinat poate fi exprimată şi prin unităţi lexicale care, formal, nu
trimit la clasa numeralului: pereche, duzină, sfert, jumătate.
Limba română contemporană. Morfologia 33
Capitolul 4. Numeralul
o sutime, o miime;
3) numerale colective: amândoi — amândouă, ambii — ambele, toţi trei — tustrei;
câteşitrei — câteşitrele;
4) numerale multiplicative: însutit, înnoit, împătrit, dublu, triplu, cvadruplu,
cvintuplu;
5) numerale distributive: câte una, câte trei, câte cinci, doi câte doi;
6) numerale adverbiale: o dată, de două ori, de cinci ori.
2.2.1. Numeralele cardinale propriu-zise (un, o, doi, trei, patru etc.) exprimă un număr
concret când însoţesc un substantiv (doua peniţe, trei creioane, cincisprezece pomi) sau
când substituie numele unui obiect a cărui însuşire cantitativă o exprimă (doi erau în
rezervă) ori un număr abstract, când nu sunt legate de un substantiv (doi şi cu trei fac cinci,
cinci înmulţit cu zece fac cincizeci). Pe baza lor se formează celelalte feluri de numerale.
Combinate între ele, numeralele de bază permit să se exprime un număr nelimitat de
numere. Orice numeral cardinal compus conţine unul dintre numeralele simple menţionate.
Astfel, numeralele unsprezece — nouăsprezece au ca punct de plecare numeralul primar
zece, căruia i se adaugă unul dintre cele nouă numerale simple (1 - 9). Legătura dintre
aceste unităţi componente se înfăptuieşte cu ajutorul prepoziţiei spre: unsprezece,
doisprezece, treisprezece, cincisprezece, şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece.
Numeralele cardinale propriu-zise care exprimă zeci întregi (de la 20 până la 90) se
formează din pluralul lui zece precedat de unitatea (de la 2 la 9) care indică numărul zecilor:
douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci, optzeci, nouăzeci.
Numeralele de la 11 la 19 şi numărul zecilor (de la 20 la 90) se scriu împreună, pe
când toate celelalte numerale compuse se scriu separat: treizeci şi cinci, o sută patruzeci şi
opt, patru mii şase sute douăzeci şi nouă.
La numeralele compuse (de la 21 la 99) unităţile se leagă de numărul zecilor prin
conjuncţia şi: douăzeci şi patru, patruzeci şi nouă, şaptezeci şi patru. Legătura în cadrul
numeralelor începând cu o sută se realizează fără şi (trei sute patruzeci, o mie nouă sute,
şase sute patru, cinci mii patru sute).
Numeralele compuse de la 100 în sus se construiesc în felul următor: înaintea
cuvintelor sută, mie, milion... (la singular sau la plural) se întrebuinţează numeralele primare
de la 1 la 9 care arată numărul sutelor, miilor, milioanelor etc.: patru sute, cinci mii, şase
miliarde... După ele urmează zecile şi unităţile (o sută douăzeci, patru mii trei sute
unsprezece, opt milioane nouă sute treizeci şi şapte de mii şase sute treisprezece). Legătura
dintre miliarde şi milioane, dintre milioane şi mii, dintre mii şi sute, dintre sute şi zeci sau
unităţi se face prin juxtapunere.
În corpul unor numerale compuse unele numerale simple şi-au modificat aspectul
fonetic: patru > pai-, şase > şai-. Astfel, au devenit astăzi normă (în pronunţare şi în scris)
formele paisprezece, şaisprezece, şaizeci (nu *patrusprezece, *şasesprezece, *şasezeci).
Sunt nerecomandabile variantele vorbite cinsprezece, cinzeci, formele literare fiind
cincisprezece, cincizeci. Modificările acestea fonetice se datorează, probabil, tendinţei de a
reduce numeralul care arată unitatea la o singură silaba, prin analogie cu alte numerale din
această categorie (paisprezece, şaisprezece, ca şi unsprezece, doisprezece).
De la 20 în sus, numeralele se rostesc de multe ori fără elementul zeci. Astfel, în
vorbirea mai puţin îngrijită întâlnim forme neliterare (incorecte!) ca: douăşdoi (doşdoi),
şaiştrei, paşopt (formele paşoptism şi paşoptist au fost acceptate de normă), patruşpatru
(paşpatru), şapteşdoi etc.
Numeralul unu nu se articulează când este folosit ca număr abstract (unu + unu +
doi), dar se articulează când are valoare pronominală (doar unul dintre noi va pleca). De
asemenea, nu se articulează când intră în structura unor numerale compuse: douăzeci şi
unu.
Când însoţesc un substantiv, funcţionând ca determinanţi ai acestuia, numeralele
cardinale, de la 1 la 19 şi cele în a căror structură intră acestea (101, 2001) şi zero se
ataşează direct substantivului şi se plasează înaintea acestuia: Doi prieteni au sosit. La
numeralele peste 19, plasate de asemenea înaintea substantivului, legătura dintre numeral
şi substantiv se face cu ajutorul prepoziţiei de, care, sintactic, nu se grupează cu
substantivul, ci cu numeralul: Douăzeci de copii au câştigat.
În ambele situaţii numeralul are valoare adjectivală şi funcţia de atribut adjectival32.
32
Calitatea adjectivală poate fi observată mai bine în construcţii de tipul: douăzeci şi doi de
copii / douăzeci şi două de fete, în care se vede clar că numeralul se acordă cu substantivul
următor.
34 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 4. Numeralul
Construcţia cu prepoziţia de poate apărea şi la numeralele mai mici de 20, când
acestea însoţesc substantive metalingvistice, denumiri ale unor litere, cifre, cuvinte etc.: doi
de i, trei de zero, patru de doi etc.
Unele numerale cardinale exprimă aproximaţia numerică: cinci-şase. Aproximaţia în
interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcţii cu prepoziţii (S-au prezentat între
douăzeci şi treizeci de persoane, Deschis între 10 şi 18 / de la 10 la 18, Am concediu de la 1
până la 31 august etc), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor despărţite prin linia de pauză
(S-au prezentat 20-30 de persoane, Deschis 10-18, Am concediu 1-31 august), dar nu prin
combinarea celor două procedee, întrucât s-ar crea un fel de pleonasm (*Deschis între 10-
18, *S-au prezentat între 20-30 de persoane).
Declinarea numeralelor cardinale propriu-zise
Spre deosebire de substantiv şi adjectiv, numeralul cardinal propriu-zis se schimbă
doar parţial după număr, gen şi caz. Astfel, numeralele unu/una (un/ o) au numai forme de
singular, iar doi / două, trei, patru, cinci etc. — numai forme de plural. Numeralele-substantiv
zece, sută, mie, milion, miliard, trilion, ca şi substantivele obişnuite, au forme de singular şi
de plural exprimate fie prin desinenţă (zece — zeci, sută — sute), fie prin desinenţă şi
alternanţă fonetică (milion — milioane, trilion — trilioane).
Forme de gen au numai numeralele simple un(u) — una / o şi doi / două, precum şi
cele compuse cu acestea: doisprezece — douăsprezece, douăzeci şi unu — douăzeci şi
una, treizeci şi doi — treizeci şi două (cu excepţia lui unsprezece, care are gen unic).
Tot gen unic au şi zero, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion, trilion, dintre care zece, sută,
mie sunt feminine şi zero, milion, miliard, bilion, trilion sunt neutre.
Singurul numeral cardinal propriu-zis care se declină este unu — una (un — o).
Formele nearticulate se folosesc când însoţesc un substantiv, cele articulate sunt de sine
stătătoare. Se declina ca şi articolul sau ca pronumele nehotarât, cu care de altfel sunt
omonime.
Celelalte numerale cardinale propriu-zise se declină precedate de pronumele
semiindependente cei, cele, care devin marcă a cazului (îşi schimba forma dupa genul,
numarul şi cazul substantivului pe care îl însoţeşte, numeralele rămânând neschimbate):
N.-A. cei opt (ostaşi) cele şapte (fete)
G.-D. celor opt (ostaşi) celor şapte (fete)
Pronumele semiindependente care însoţesc numeralele cardinale de la doi în sus,
se acordă în gen cu substantivul determinat de numeral: cei trei studenţi, cele nouă
studente, cei o sută treizeci de muncitori, cele o sută treizeci de muncitoare.
Când numeralele nu sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele, ele
exprimă valoarea de genitiv cu ajutorul prepoziţiei a (care nu trebuie confundată cu articolul
al, a, ai, ale) plus acuzativul. Este deci corect: Tată a (nu al) doi copii. Reprezentanţi a (nu
ai) şapte şcoli. Dativul se exprimă prin grup prepoziţional, având drept cap prepoziţia la: Dau
de mâncare la zece iepuri.
Valori numerice au şi substantivele pereche şi duzină. Echivalând cu numeralul doi,
pereche înseamnă grup de două obiecte de acelaşi fel cu întrebuinţare simultană (o pereche
de boi, o pereche de şireturi) sau obiect format din două părţi identice şi simetrice (o pereche
de ochelari, o pereche de pantaloni). Duzina are semnificaţia de grup de douăsprezece
obiecte de acelaşi fel care formează un tot (o duzină de cămăşi, o duzină de pălării).
În ultima vreme se constată o tendinţă accentuată de folosire a numeralului cardinal
ca echivalent al numeralului ordinal. Substantivul – cel mai adesea comun – antepus
numeralului, este totdeauna la singular, articulat: etajul cinci, anul patru, secolul douăzeci,
scara trei, capitolul nouă. Astfel, numeralele ajung să funcţioneze ca denumiri prin care se
diferenţiază „obiectele” din clasa reprezentată de substantivul asociat.
2.2.6. Numeralele adverbiale arată de câte ori se îndeplineşte o acţiune sau de câte ori
calitatea (cantitatea) unui obiect o depăşeşte pe a altuia. Ele constau dintr-un grup de
cuvinte cu caracter de locuţiune, care, asemenea adverbelor, determină un verb, un adjectiv
sau un alt adverb. Numeralele adverbiale se formează din numerale cardinale propriu-zise
precedate de prepoziţia de şi urmate de substantivul ori (pluralul lui oară): de două ori, de
trei ori, de zece ori, de o sută de ori. Excepţie: o dată, care e constituit din numeralul o şi
substantivul dată (sinonim al lui oară).
Tot numerale adverbiale sunt şi construcţiile cu numeralul ordinal urmat de
substantivul oară (sinonim cu dată): a doua oară, a zecea oară, a mia oară, a o sută mia
oară etc.
Nota 1. Nu trebuie confundat numeralul adverbial o dată (scris în două cuvinte, precedat
adeseori de adverbele de mod numai, doar, încă) cu adverbul simplu odată, diferit şi ca
scriere (într-un singur cuvânt) şi ca sens (înseamnă ,,cândva", ,,odinioară").
Nota 2. Când numeralul adverbial se construieşte cu formele de plural ale numeralelor sută,
mie, milion, el nu denumeşte un număr exact, ci serveşte pentru a sublinia că acţiunea se
repetă de foarte multe ori (de sute de ori, de mii de ori, de milioane de ori).
Nota 3. Uneori în corpul numeralului adverbial, după prepozijia de, se intercalează elementul
câte: de câte două ori, de câte patru ori, de câte nouă ori etc. În acest caz, adverbialele au şi
valoare distributivă, exprimând periodicitatea unei acţiuni: Gaina babei se oua de câte două
ori pe zi (I. Creangă).
2.2.7. Numeralele ordinale exprimă ordinea numerică, locul pe care-l ocupă obiectele sau
acţiunile într-o succesiune.
Şirul numeralelor ordinale începe cu întâiul (întâia), cel (cea) dintâi sau primul (prima),
după care urmează al doilea (a doua), al treilea (a treia), al patrulea (a patra)... şi se
sfârşeşte cu locuţiunea adjectivală cel (cea) din urmă sau cu adjectivul ultimul (ultima), care nu
fac parte din sistemul numeralelor, dar indică poziţia finală a unui obiect într-o înşiruire. La
acestea s-ar mai putea adauga şi neologismul secund (secundă), care este sinonim cu
al doilea (a doua). Comp.: căpitan secund, vioara secundă. Sinonimul lui al treilea (a
treia) este terţ (terţă). Comp.: datorii către terţi, o terţă persoană.
Celelalte numerale ordinale se formează din numeralele cardinale propriu-zise
însoţite de morfemele discontinue al / a antepuse şi -le- / a postpuse; la masculin se adaugă
la sfârşit şi particula deictică -a: al doilea — a doua, al treilea — a treia, al patrulea — a patra,
al cincilea — a cincea,..., al zecelea — a zecea...
Notă. În structura numeralelor ordinale nu se poate vorbi de articolele posesive al, a şi
hotărâte -le, -a, deoarece rolul acestor elemente se reduce aici la derivarea numeralelor
ordinale de la cele cardinale. Cu ajutorul formanţilor al, a este exprimată ideea de ordine,
iar cu ajutorul formanţilor -le, -a, — distincţia de gen (al şaselea - a şasea).
Uneori, numeralele ordinale sunt precedate de pronumele semiindependent cel (cea)
singur sau însoţit de prepoziţia de, care formează sau nu o silabă împreună cu formantul
proclitic (al numeralului ordinal al (a): cel (cea) dintâi, cel de-al doilea (cea de-a doua), cel de-al
treilea, cel de-al zecelea etc.
La numeralele compuse, marca postpusă a numeralului ordinal apare numai la
ultimul component: al douăzeci şi unulea - a douăzeci şi patra, al o sută nouăzeci şi optulea — a o
sută nouăzeci şi opta etc.
Nota 1. La formarea numeralelor ordinale cu opt şi milion (terminate în consoană),
din motive de ordin fonetic între numeralul cardinal şi formantul ordinal -lea se intercalează
vocala de legatura -u- (nu -a-): al optulea, al milionulea. Forma feminină a acestui
numeral este a milioana (nu a miliona).
Nota 2. Dacă la masculin-neutru o suta şi o mie păstrează pe o (al o sutălea pom,
al o mielea vizitator), la feminin o este facultativ (e corect atât a suta, a mia, cât şi a o suta,
a o mia). La ordinalele corespunzătoare numeralelor cardinale un milion, un miliard,
preluarea lui un este facultativă la masculin-neutru (e corect atât al un milionulea, cât şi al
milionulea).
Numeralele ordinale formate de la unsprezece până la nouăsprezece se pronunţă şi
se scriu corect al unsprezecelea, al doisprezecelea, al treisprezecelea,.... al nouăsprezecelea (nu al
*unsprezecilea, al *doisprezecilea etc.), pentru ca ele sunt formate de la unsprezece, doisprezece
etc., spre deosebire de al douăzecilea, al treizecilea,...al nouăzecilea, formate de la douăzeci,...,
nouăzeci.
Numeralele formate de la sută, mie şi milion se pronunţă şi se scriu corect astfel: al o
sutălea (format de la o sută), a suta; al mielea (format de la o mie), a mia; al milionulea (format
de la un milion), a milioana; al sutelea (format de la sute: al doua sutelea); al miilea (format de la
mii: al doua miilea), al milioanelea (format de la milioane: al doua milioanelea).
La numeralele ordinale, formate de la corespunzatoarele lor cardinale în a căror
structură intră prepoziţia de, aceasta se omite înaintea ultimului component. Astfel, de la
douăzeci de mii ordinalul este al douăzeci miilea, a douăzeci mia, de la şaptezeci de
milioane se formează al şaptezeci milioanelea, a şaptezeci milioana.
Spre deosebire de celelalte numerale ordinale, care nu dispun decât de o singură
formă din punctul de vedere al determinării, întâi are două forme: hotărâtă (articulată) când
precedă substantivul determinat (întâiul copil, întâia scrisoare) nearticulata, când urmează
după acesta: anul întâi, ziua întâi.
N.B.: Normele actuale (vezi DOOM 2) acceptă la femininul nearticulat al numeralului
ordinal întâi, postpus substantivului, şi forma întâia: clasa întâi / întâia.
Sinonimul lui întâi, numeralul ordinal neologic primul (prima) apare de asemenea
înaintea substantivului determinat în forma sa articulată (primul exemplar, prima rândunică),
iar în componenţa unor compuse (de tipul: prim-ministru, prim-plan, prim-secretar, prima-
balerină etc.) şi în costrucţii libere (un prim exemplu, o primă observaţie) poate fi nearticulat.
Altă particularitate a numeralelor ordinale întâi şi prim este faptul că au şi formă de
plural pentru ambele genuri (întâii, primii; întâile, primele), ca şi adjectivul ultimul.
38 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 4. Numeralul
Capitolul 5. Pronumele
I. Pronumele personal
Pronumele personal indică persoana în raport cu vorbitorul. Există forme speciale de
persoană pentru singular şi pentru plural:
— formele de persoana I indică la singular persoana care vorbeşte (eu), iar
la plural persoanele în numele cărora se vorbeşte (noi);
— formele de persoana a Il-a indică la singular persoana cu care se vorbeşte
(tu), iar la plural persoanele (voi) cărora le este adresată vorbirea;
— formele de persoana a Ill-a indică la singular o persoană sau un obiect
(el, ea), iar la plural, mai multe persoane sau mai multe obiecte (ei, ele), despre care se
vorbeşte, cu specificarea genului acestora.
Pronumele personal mai are forme speciale de caz (mie, pe mine) şi de număr
(nouă), iar cel de persoana a Ill-a, şi de gen (el, ei, ea, ele).
Pronumele personal are forme cazuale accentuate (li se mai spune pline sau lungi)
şi neaccentuate (numite şi atone sau scurte): ţie îţi (spun), pe tine te (întreb), lui i(-am dat).
Observaţii:
¾ Pronumele personal are trei persoane distincte, gen (numai la persoana a III-a)
număr, şi forme pentru toate cele cinci cazuri. La D. şi Ac. prezintă atât forme accentuate,
cât şi neaccentuate.
¾ Deoarece înlocuieşte o persoană, el nu poate funcţiona niciodată ca adjectiv al unui
substantiv.
Pe lângă pronumele personale el, ea, ei, ele, la persoana a Ill-a se mai folosesc
pronumele personale dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Ele au apărut pe baza formelor mai
vechi ale pronumelui personal însul, însa, înşii, însele (precedate de prepoziţia de) care apar
astăzi precedate de prepoziţiile întru, dintru, printru (cu forma într-, dintr-, printr-). În unele
zone ale ţării, vorbitorii întrebuinţează aceste pronume ca o treaptă de respect.
De pronumele personale ţin de asemenea aşa-zisele pronume de politeţe (sau de
reverenţă), care constituie o subclasă a primelor. Pronumele de politeţe se foloseşte în
vorbirea cu persoanele faţă de care se exprimă o atitudine de respect sau de distanţă.
Formele neaccentuate ale pronumelor personale pot avea câteva valori deosebite
de întrebuinţare:
a) dativul posesiv: forme atone de D, cu diferite funcţii sintactice pe lângă un substantiv
sau un verb: Pe umeri pletele-i curg râu (cu funcţia de atribut pronominal, determinând un
substantiv), Îţi ajut părinţii cât pot (cu funcţie de complement posesiv), Se adunau în juru-ţi
(cu funcţia de c.c.t. exprimat prin pronume personal, formă neaccentuată, D. posesiv,
precedat de locuţiunea prepoziţională în jurul – excepţie de la cazul G.). Valoarea posesivă a
acestor construcţii rezultă din aceea că ele sunt echivalente cu un posesiv, respectiv: sale,
săi, tău, tale. Când în text mai există şi alte elemente prin care se exprimă posesia, rezultă
construcţii pleonastice care trebuie evitate: *Această hotărâre i-a spulberat toate visurile lui.
b) dativul etic - exprimă interesul major al vorbitorului sau al ascultătorului pentru acţiunea
prezentată sau pentru persoana la care se referă acţiunea. Pronumele în dativ (forme atone
de pers. I sau a II-a) nu ţine locul unei persoane asupra căreia se răsfrânge indirect
acţiunea, deci nu este nici complement indirect, dar nu exprimă nici posesia. Asemenea
construcţii ca mi ţi-l luă şi mi ţi-l trânti şi altele apar numai în limbajul popular şi familiar, dar
mai ales sunt caracteristice basmelor, baladelor: Că l-apus de soare / Vor să mi te-omoare.
c) pronumele personale cu valoare neutră (forme neaccentuate de Ac. şi de D) nu se
referă la un obiect în mod precis; ele sunt elemente formative ale unor locuţiuni verbale şi
ale unor expresii populare (neavând autonomie semantică, nu au nici funcţie sintactică,
analizându-se împreună cu verbele respective): A zbughit-o, Dă-i cu bere, dă-i cu vin, Le are
cu matematica! În construcţii de acest fel, pronumele are o valoare incertă, neutră, nu
substituie o persoană şi nu poate fi analizat ca un complement indirect. Asemenea
construcţii aparţin limbajului popular şi familiar.
d) pronume personale cu valoare nedeterminată (fără funcţie sintactică, doar cu valoare
expresivă): Nici tu casă, nici tu masă, din ce o să trăiţi?!
Pronumele de persoana a doua tu este folosit uneori în limbajul familiar, în vorbirea
periferică, aproape cu valoarea unei interjecţii, un cuvânt de adresare ce poate însoţi un
vocativ sau o propoziţie enunţiativă: Ce mai faceţi, tu?, Tu, mie nu-mi place filmul ăsta, eu
plec. Să vezi, tu, ce-am păţit!
II. Pronumele reflexiv are forme proprii, accentuate şi neaccentuate, numai la persoana a
III-a şi numai pentru două cazuri: D. - sieşi, sie (accentuate), îşi, şi, s- (neaccentuate) şi Ac.-
sine (accentuat), se, s- (neaccentuate). Aceste forme sunt identice, la singular şi la plural, şi
nu au gen.
singular plural
Observaţii:
¾ Pentru G / D., pronumele posesiv utilizează o formă acordată a articolului: alor mei,
alor tăi, alor săi, alor noştri, alor voştri.
¾ Dacă pronumele posesiv întotdeauna este precedat de articolul genitival sau posesiv
(al, ai, a, ale), adjectivul pronominal posesiv, când urmează nemijlocit după substantivul
articulat, se foloseşte fără acest articol (masa mea, călătoria ta, şcoala noastră. Există însă
şi situaţii în care, deşi sunt adjective, meu, tău etc. sunt însoţite totuşi de articolul posesiv:
(a) când substantivul e articulat nehotărât: un câine al meu, o pisică a mea; (b) când
substantivul mai primeşte un determinant adjectival: această opinie a mea; (c) când
adjectivul posesiv precedă substantivul determinat: a mea mamă.
¾ Adjectivul posesiv însoţeşte, de regulă, un substantiv articulat: copilul meu,
apartamentul nostru, părinţii săi. Este posibil însă să însoţească şi un substantiv singular
nearticulat în vorbirea populară şi familiară, mai ales când acesta denumeşte un nume de
rudenie: taică-meu, cumnată-meu, soacră-mea. În astfel de situaţii, se scrie conjunct enclitic
şi alcătuieşte împreună cu substantivul o singură unitate funcţională.
¾ La persoana a III-a, N./Ac. pronumele (adjectivul pronominal) posesiv este sinonim cu
formele de G. ale pronumelui personal: Cartea este a sa / Cartea este a lui / ei. Casa sa este
mare / Casa lui / ei este mare. În ciuda acestei sinonimii, pronumele lui, ei, lor nu-şi schimbă
niciodată statutul, rămânând pronume personale!
¾ Indiferent la câte substantive se referă, adjectivul posesiv se acordă întotdeauna cu
substantivul cel mai apropiat: Băiatul şi fata mea, Pisica şi câinele meu.
33
La origine, acestea sunt verbele auxiliare a fi (fie-) şi a vrea (oare- / ori-; -va).
Limba română contemporană. Morfologia 49
Capitolul 5. Pronumele
Este o clasă cu trei termeni: nimeni (şi cu variantele populare nimenea, nimerica34),
nimic (şi cu varianta nimica) şi niciunul.
Nimeni se referă la animate (Nimeni n-a venit.}, iar nimic — la obiectele inanimate
(În curte nu era nimic.).
Pronumele nimeni nu are forme pentru exprimarea genului şi a numărului,
schimbindu-se doar dupa caz:
N.-A. nimeni (nimenea), G.-D. nimănui (nimănuia)
Nimeni şi nimic apar numai cu valoare de pronume, în vreme ce compusul niciunul
are atât valoare de pronume negativ cât şi de adjectiv pronominal negativ (niciun copil).
Acest pronume / adjectiv dispune de forme speciale de gen, număr şi caz:
Singular:
Pronume Adjectiv
m. f. m. f.
N.-A. niciunul niciuna niciun nicio
G.-D. niciunuia niciuneia niciunui niciunei
Plural
Pronume Adjectiv
m. f. m. f.
N.-A. niciunii niciunele niciunii niciunele
G.-D. niciunora niciunor
3. Funcţii sintactice
• subiect: Ei / unii / aceştia / toţi / câţiva (ş.a.) sunt ascultători.
• nume predicativ: Fratele meu este el. (pronume personal în N.); Cartea este pentru
el. (pronume personal în Ac.); Lucrările sunt ale lui. (pronume personal în G.); Voi
sunteţi împotriva lor. (pronume personal în G. cu prepoziţie); Tu eşti aidoma alor tăi.
(pronume posesiv în D.); Noi suntem ca dumneavoastră. (pronume de politeţe în
Ac.); Voi sunteti ca aceia. (pronume demonstrativ în Ac.); Cine sunteţi voi?
(pronume interogativ în N.); Fericirea părinţilor depinde şi de ce vor ajunge copiii în
viaţă (pron. Relativ în Ac.); (Noi suntem ca oricare. (pronume nehotărât în Ac.); Noi
nu suntem împotriva nimănui.(pronume negativ în G.).
• atribut pronominal: în G. (Privirea lui mă înspăimânta), în Ac. (Băiatul de lângă el
este fratele ei. Lauda de sine nu miroase a bine), în D. (Acordarea de ajutoare
fiecăruia este o prioritate. Reuşita datorită lui ne-a bucurat).
• complement direct: Am văzut-o ieri. Nu văd nimic. Pe acesta îl caut. Ce doreşti? Se
învinuieşte pe sine. Ei îi ajută pe ai lor dar nu şi pe ai noştri, Pe cine ai întâlnit acolo?
. Nu ştia pe cine va întâlni acolo. L-am întâlnit pe fiecare.
• complement secundar: L-am rugat ceva. Nu m-a sfătuit nimic
• complement indirect în D.: Lui / dumnealui / acestuia / fiecăruia / oricui / îi place
muzica. Îşi cumpără sieşi. N-am spus niciunuia; se poate exprima şi prin construcţii
cu prepoziţia la, echivalente cu D: Am dat la toţi / la fiecare.
34
Forma se explică, de fapt, din încrucişarea lui nimeni cu nimica > nimenica > nimerica (cu
disimilarea lui n).
50 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 5. Pronumele
• complement de agent: Au fost susţinuţi de ei / acesta / cineva / ai săi / toţi . De cine
a fost rezolvată problema? Acesta este profesorul de care am fost ajutat. Trăia
departe de lume neştiut de nimeni.
• complement prepoziţional: Am apelat la el / acesta / ai săi / cineva / toţi etc. S-a
exprimat împotriva lor / acestora etc. A luat vina asupră-şi, Multe necazuri s-au
abătut asupră-i.
• complement de reciprocitate: Ion şi Maria contează unul pe celălalt.
• complement posesiv: Îi admir talentul de pianist. Na-ţi haina! Aceluia îi respect
deciziile.
• complement comparativ: Cântă la fel de frumos ca tine / ca acela / ca al tău etc.
Vorbeşte mai corect decât tine / decât aceştia / decât oricare etc. Cântă cel mai
frumos dintre ei / dintre toţi / dintre ai voştri.
• circumstanţial de loc: Se îndrepta spre el. ÎI trăgea spre sine. Împrejurul nostru
erau numai flori. Stătea în spatele lui. Locuia lângă el. Spre ce te îndrepţi? Acesta
este podul de pe care săream în râu.
• circumstanţial de timp: A plecat înaintea lui / noastră / acestora / tuturor etc. În
ziua în care veniseră ei au ajuns şi ajutoarele.
• circumstanţial de mod: Vorbeşte fără nimic de ascuns. Se purta ca unul ce ştia
multe.
• circumstanţial cantitativ: A mâncat cât mine....
• circumstanţial de cauză: A plecat din cauza lor / mea / acestuia / cuiva etc..
• circumstanţial de scop: M-am întors după el. Am venit aici pentru ceva.
• circumstanţial condiţional: în G: În locul lui..., aş tăcea; în D: În locu-ţi, tăceam; în
Ac: Fără ei, nu avem, practic, nicio şansă.
• circumstanţial concesiv: în G: În ciuda lor, tot voi reuşi. În Ac: (Chiar) fără tine, tot
vom merge în excursie.
• circumstanţial sociativ: Eu plec cu el. M-am plimbat cu aceştia / toţi / câţiva etc. Să
nu veniţi fără el. Am hotărât cu cine ne vom petrece vacanţa
• circumstanţial instrumental: în D: Graţie ei / dumneavoastră / alor tăi / aceluia /
cuiva am reuşit; în Ac: Prin cine a trimis coletul? Din ce trăiesc ei ?; în G: A obţinut
ce-şi dorea prin intermediul lor.
• circumstanţial cumulativ: în Ac: Pe lângă el / acesta / ai săi au venit şi colegii lui.
Dincolo de asta, trebuie să mai şi înveţi câte ceva; în G: În afara lui / ta /
acestuia...vor mai veni şi alţii.
• circumstanţial opoziţional: în G: În locul ei / acesteia / uneia a venit soră-sa; în Ac:
În loc de asta, primeşte altceva.
• circumstanţial de relaţie: în Ac: Despre mine staţi fără nicio grijă. După mine, n-ar
trebui să-i dăm premiul lui Ionescu. Nu e bun la nimic; în G: Din partea lui, puteţi
face ce vreţi. Asupra unora avea anumite îndoieli.
• circumstanţial de excepţie: în Ac: Au plecat toţi în afară de el / al său / acesta /
unul / cineva; în G: Cu excepţia lui, la concurs nu s-a mai prezentat nimeni.
• predicativ suplimentar: pronume personal (S-a prezentat drept tine la examen),
demonstrativ (Te regăsesc acelaşi), nedefinit (Se vedea orice, în afară de profesor),
negativ (Copiii n-au venit niciunul să mă vadă), relativ (Nu ştiu cine te crezi.),
interogativ (Cine te consideri de fapt?), posesiv (Banii îi credea ai săi). Te ştiam
printre ei
Observaţii:
¾ În calitate de adjective, formele corespunzătoare pronumelor respective îndeplinesc, în
primul rând, funcţia de atribut adjectival: Sărbătoritul însuşi ne-a invitat; Fratele nostru ne-a
chemat; Această carte este interesantă; Ce carte citeşti?; Am aflat ce carte a citit; Orice om
poate participa la loterie; Niciun om nu l-a văzut.
¾ O observaţie specială trebuie făcută în legătură cu adjectivele posesive, care atunci
când intră în relaţie cu o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională cu regim în G, nu se supune
regimului acesteia, ci îşi păstrează forma de NAc. Astfel, într-o construcţie de tipul: A plecat
înaintea ta, analizăm structura subliniată ca fiind un circumstanţial de timp exprimat printr-un
adjectiv posesiv (ca dovadă, nu apare formativul al, a etc., obligatoriu pentru pronumele
posesive!) în cazul Ac (forma de G ar fi trebuit să fie tale, ca în casei tale). Această analiză
morfologică este valabilă şi în cazul altor funcţii realizate prin astfel de grupuri prepoziţionale
(= prepoziţie cu regim în Ac. + adjectiv posesiv în Ac).
Pronumele semiindependente
Cel Al
Cel 1-Pronume semiindependent Al 1-Pronume semiindependent
Cel2 - Formant în structura formelor oblice Al2- Formant în structura posesivelor/
ale numeralelor ordinale genitivelor
Cel3 – Formant în structura superlativului Al 3-Formant în structura numeralului ordinal
relativ
Cel
În ipostaza de pronume semiindependent, cel (forma aferezată a lui acela) apare ca
centru de grup sintactic, substituind un nominal: Paltonul verde este al meu.> Acela verde
este al meu.> Cel verde este al meu.; Vreau pixul roşu. > Îl vreau pe acela roşu. > Îl vreau
pe cel roşu.; Le-am dat cartea copiilor din prima bancă. >Le-am dat cartea acelora din
prima bancă. > Le-am dat cartea celor din prima bancă. Este obligatoriu coocurent cu un
adjunct cu funcţie de atribut:
-cel + adjectiv (cel nou);
-cel + adverb/ numeral ordina precedat de prepoziţia de (cel de acolo, cel de al doilea);
-cel + substantiv/ pronume în genitiv/ posesiv (cel al copilului, cel al lui, cel al meu);
-cel + substantiv/ pronume cu prepoziţie (cel de la mama, cel de la tine);
-cel + supin (cel de scris sau cel de citit);
-cel + propoziţie relativă (cel care te-a căutat/ cel ce te aşteaptă).
Cel preia informaţiile gramaticale de gen şi număr de la substantivul pe care îl evocă
în discurs, iar forma cazuală este impusă de relaţiile sintactice în care intră în cadrul
enunţului.
În limba veche, cu rol de pronume semiindependent se foloseau şi acel, acea:
„...două ortografii chirilice: una acea a cărţilor bisericeşti...şi alta acea a scribilor.”
(Al.Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică)
În sintagme cu patru termeni (substantiv + articol hotărât + cel + adjunct (unde
adjunctul poate fi oricare dintre cei care apar în contextul pronumelui corespunzător), cel are
rol emfatic, fiind o marcă suplimentară de individualizare, ca şi sinonimul său adjectival
neaferezat: cartea aceea / cea nouă, cartea aceea / cea de acolo, cartea aceea / cea de pe
bancă, cartea aceea/ ? cea de care am nevoie.
Cu rol individualizator şi emfatic, cel intră şi în structura fixă a unor nume proprii
vechi: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos. După acest model, în limba
actuală este posibilă apariţia unui nume propriu urmat de cel şi o determinare adjectivală
(Ioana cea mică).
52 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 5. Pronumele
Pronumele semiindependent cel are flexiune asemănătoare cu demonstrativul
acel(a):
Există şi forme populare: ăl, ăi, a, ăle, ălui, ălor, ălei, ălor.
În ipostaza de formant obligatoriu în structura formelor oblice ale numeralelor
ordinale, cel (cu forme distincte pentru masculin şi feminin: celui, celei) este suport pentru
mărcile flexionare: Cartea celui de al doilea este mai interesantă.; I-am dat cartea celui de
al doilea. În structura formelor de nominativ-acuzativ, cel intră ca formant facultativ (Al doilea
a fost Costin./ Cel de al doilea a fost Costin.; Nu-l cunosc pe al treilea./ Nu cunosc pe cel de
al treilea.).
Ca formant în structura numeralelor ordinale, cel apare în toată seria începând cu al
doilea – adică la numeralele ordinale care nu pot marca prin desinenţe flexiunea cazuală.
Primul marchează flexiunea cazuală prin desinenţe (primul, primului), în timp ce întâiul poate
marca flexiunea cazuală fie prin desinenţe (întâiului,? întâiei), fie cu ajutorul formantului cel
(celui dintâi, celei dintâi).
Al
În ipostaza de pronume semiindependent, al apare ca centru de grup sintactic în
urma elipsei unui nominal, pe care îl evocă în discurs. Ocurenţa sa este condiţionată de
coprezenţa unui genitiv / posesiv: Al meu / al Mariei (frate) a lipsit.; L-am cerut pe al meu / al
Marei (caiet).; Le-am spus alor mei / alor Mariei (părinţi / colegi/ prieteni).; Are preocupări
diferite de ale colegilor / ale tale (preocupări).; Aceasta este a mea / a Mariei (carte); Câteva
dintre ale mele / ale Mariei (cărţi) lipsesc.; Fratele meu este mai înalt decât al său / al Mariei
(frate).
Flexiunea este următoarea:
A. Adverbul
1. Consideraţii generale
Adverbele sunt cuvinte invariabile care arată o circumstanţă sau o caracteristică a
unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri. Caracteristicile exprimate de adverbe sunt foarte
diferite, ceea ce explică varietatea situaţiilor şi a modalităţilor de utilizare. Astfel, putem
distinge:
- adverbe circumstanţiale (de loc, de mod, de timp, de cauză);
- adverbe cantitative (mult, destul, prea, atât);
- adverbe de negaţie (nu, nici, ba, deloc, nicidecum);
- adverbe de afirmaţie (da, desigur, bineînţeles);
- adverbe de comparaţie (ca, cât, decât);
- adverbe de posibilitate şi probabilitate (poate, posibil, probabil);
- adverbe de restricţie (doar, numai, măcar) etc.
Observaţii:
¾ Adverbele se caracterizează prin neflexibilitate, deşi anumite adverbe (prin analogie
cu adjectivele) pot „flexiona” în raport cu categoria comparaţiei: bine – mai bine – cel
mai bine – foarte bine etc.
¾ Cele mai multe adverbe se caracterizează prin autonomie semantică şi sintactică,
ceea ce înseamnă că ele pot contracta anumite relaţii sintactice şi, deci, pot îndeplini
anumite funcţii sintactice (pentru adverbele care nu pot îndeplini funcţii sintactice,
vezi infra).
2. Tipologie:
a) După criteriul etimologic:
adverbe moştenite: abia, afară, aici, apoi, aşa, atât, azi, bine, cum, când,
unde, mai, nu, sus, jos;
adverbe împrumutate din diverse limbi: prea, taman, agale, da, ba, măcar,
musai, lesne;
adverbe create pe teren românesc:
- prin derivare (cu sufixele -iş, -îş, -eşte, -mente): pieptiş, cruciş, chiorâş, târâş, studenţeşte,
româneşte, moralmente, generalmente etc.;
- prin compunere: alaltăieri, bineînţeles, câteodată, bunăoară, nicidecum, cândva, talmeş-
balmeş, târâş-grăpiş etc.;
- prin conversiune:
9 din substantive: substantivele care denumesc anotimpurile, zilele şi unele părţi ale
zilei sunt folosite regulat ca adverbe (ce timp), păstrându-şi forma şi sensul. În acest caz,
ele au o formă invariabilă, articulată de singular sau de plural: Primăvara înfloresc copacii.
Noaptea temperatura aerului e mai scăzută. Vinerea (dar şi vineri) se ţine post. Unele
substantive pot funcţiona ca adverbe (de mod) pe lângă un adjectiv sau pe lângă un verb:
răcit cobză, beat criţă, gol puşcă, plin ochi, singur cuc, supărat foc, bătut măr, sărat
ocnă, sănătos tun, beat turtă; a dormi buştean, a porni glonţ, a se ţine scai, a merge
strună, a curăţa lună, a curge gârlă etc.
9 din adjective: foarte multe adjective sunt folosite ca adverbe, fără a-şi modifica forma.
Diferenţa dintre adjectiv şi adverb se face, în acest caz, prin cuvântul determinat: adjectivul
este atribut al unui substantiv (cu care se acordă în gen, număr şi caz), în timp ce adverbul
determină un verb, un adverb, un adjectiv sau o interjecţie (şi, desigur, nu se mai acordă):
copil frumos / cântă frumos; sunet clar, apă clară / vorbeşte clar; răspuns corect,
persoane corecte / a răspuns corect etc.
Observaţie: În vorbirea mai puţin îngrijită, există tendinţa analogică şi hipercorectă de a
realiza (falsul) acord al unor adverbe provenite din adjective. Fenomenul mai poartă şi
numele de pseudoadjectivizare: *copii noi născuţi (în loc de nou-născuţi); *prăjitură grea
de preparat (în loc de greu de preparat); *musafiri proaspeţi sosiţi (în loc de proaspăt
sosiţi) etc.
9 din numerale multiplicative: munceşte înzecit, câştigă insutit;
9 din forme, la origine, pronominale: Ce (= cât de: valoare modală de intensitate)
frumos cântă! Merse ce (= un timp: valoare temporală) merse şi apoi se opri la un râu.
Observaţii:
¾ Adverbul nu a devenit morfem al negaţiei la verbe, împreună cu care se ia în analiză.
¾ Adverbul ba are acelaşi statut cu al adverbului da.
¾ A nu se confunda adverbul nici cu conjuncţia coordonatoare omonimă. Să se compare:
N-a vrut nici mere nici pere. Nici nu bea, nici nu mănâncă (= adverbe) / Norodul nu te vrea,
nici te iubeşte. Nu caut vorbe pe-nţeles, nici ştiu cum aş începe (= conjuncţie).
adverbe de mod de posibilitate şi probabilitate: oare, parcă, pesemne, poate,
probabil, posibil etc.
Observaţii:
¾ Adverbele pesemne şi poate pot avea calitatea de adverbe predicative, introducând o
subiectivă conjuncţională: Poate că ştie.
¾ Adverbele probabil şi posibil pot fi nume predicative în cadrul unei expresii verbale
impersonale (= predicat nominal): E posibil să ştie.
¾ Ca şi în cazul adverbelor de afirmaţie, când nu introduc o subiectivă, adverbele
pesemne, poate şi probabil (acesta şi ca nume predicativ) sunt circumstanţiale de mod:
Poate nu ştii ce s-a întâmplat.
adverbe de mod de precizare sau de întărire: chiar, şi, tocmai, taman etc.
Observaţie: A nu se confunda adverbul şi („chiar şi”, „inclusiv”) cu conjuncţia coordonatoare
omonimă. Să se compare: A venit şi Ion (= adverb „inclusiv”) / Ion şi Maria au venit
împreună (= conjuncţie).
adverbe de mod de exclusivitate şi restricţie: numai, decât, doar, barem, măcar
etc.
Observaţii:
¾ Adverbul decât are uneori comportament prepoziţional, introducând un circumstanţial de
excepţie sau un circumstanţial cumulativ. Să se compare: N-a cumpărat decât mere (decât
= doar, numai în construcţii pozitive, iar mere este complement direct). / N-a cumpărat nimic
decât mere (decât = cu excepţia, iar substantivul mere este circumstanţial de excepţie) / Mai
aveţi şi alte cărţi decât acestea? (decât = pe lângă, iar pronumele acestea este
circumstanţial cumulativ).
4. Funcţii sintactice
Adverbele şi locuţiunile adverbiale pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:
a) de circumstanţial, care, în funcţie de tipul semantic al adverbului sau de elementele de
relaţie, poate fi:
de mod: Merge alene. Aînvăţat poezia pe de rost.
de loc: S-a aşezat acolo. A rămas în urmă.
de timp: Voi pleca mâine. S-a întors pe înserate.
de cauză: De aceea n-am plecat, fiindcă ploua.
de scop: Înadins a ieşit afară, ca s-o întâlnească. De aceea m-am întors acasă, ca să-
mi iau umbrela.
concesiv: Chiar dacă va ploua, tot vom merge în pădure.
de relaţie: Populaţia a crescut numeric.
opoziţional: În loc de frumos, a scris oribil.
cumulativ: În afară de mâine, voi mai veni şi luni.
de excepţie: Muzeul poate fi vizitat oricând, în afară de luni.
b) de atribut adverbial: ziua de ieri, băiatul din faţă, mersul pe jos, mersul agale,
întoarcerea acasă etc.
c) de predicat: Fireşte că te cunosc. De bună seamă că vom participa.
d) de nume predicativ: Aşa-i românul... E bine să plecăm mai devreme.
e) de predicativ suplimentar: Te ştiam altfel. El a rămas cum îl ştii.
B. Prepoziţia
1. Consideraţii generale
Prepoziţiile (şi locuţiunile prepoziţionale) sunt instrumente gramaticale, şi anume
elemente de relaţie care funcţionează la nivelul propoziţiei, stabilind legătura dintre adjuncţi
şi regenţii lor:
dintre un atribut şi regentul său (un substantiv, un pronume, un numeral cu valoare
substantivală):
Am cumpărat o carte cu poze. Fiecare dintre noi are o dorinţă. Trei dintre copii au
reuşit.
dintre un complement (necircumstanţial sau circumstanţial) şi regentul său (un
verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie):
Se gândeşte la mine. Mâine vom pleca la mare. Fata era slabă la matematică. El
locuia aproape de mine. Hai cu noi!
dintre un nume predicativ şi regentul său nominal: Casa era din lemn.
dintre un predicativ suplimentar şi regentul său nominal: L-am luat drept profesor
etc.
Prepoziţiile reprezintă, aşadar, un mijloc joncţional de realizare a raportului de subordonare
în cadrul propoziţiei.
2. Tipologie:
a) După structură:
prepoziţii simple: a, de, pe, cu, la, către, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă etc.
prepoziţii compuse: despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de
sub, până la etc.
Observaţie: Unele prepoziţii (şi locuţiuni prepoziţionale) provin din conversiunea altor părţi de
vorbire, şi anume:
Cer cazul dativ: prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită, precum şi adverbele cu valoare
prepoziţională: conform, contrar, potrivit, asemenea, aidoma.
Observaţii:
¾ Deşi prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se caracterizează prin lipsa autonomiei
semantice şi a suficienţei noţionale, cu toate acestea, aportul lor semantic nu este cu
desăvârşire nul, ci sunt purtătoare a numeroase informaţii semantice, cum ar fi:
• direcţia: către, spre, la, înspre, dinspre etc.;
• locul: lângă, la, pe, în, sub, pe la, pe sub etc.;
• instrumentul: cu, din, fără, graţie, datorită etc.;
• relaţia: la, despre, de, legat de, în ce priveşte, cu privire la etc.;
• agentul: de, de către.;
• opoziţia: în loc de;
• asocierea: cu, fără, cu tot cu, cu...cu tot;
• comparaţia: ca, cât, decât;
• scopul: pentru, după, spre;
• cauza: din cauza, din pricina, de;
• anterioritatea: înaintea;
• posterioritatea: după etc.
¾ În stilul familiar, vorbit, şi în general în dialog, unele prepoziţii se pot utiliza şi singure, ca
răspuns la o întrebare, fără exprimarea după ele a substantivului sau a pronumelui pe care l-
am putea aştepta. În acest caz, spunem că ele sunt folosite absolut:
— A venit singură sau cu el?
— Cu.
—Vrei cafeaua cu zahăr sau fără ?
— Fără.
Iată şi alte situaţii : Eu votez pentru. Noi venim după. Aici, prepoziţiile capătă
valoare adverbială.
¾ Există uneori tendinţa de a omite prepoziţiile din construcţii în care prezenţa lor este
obligatorie, pentru a scurta mesajul: *şef serviciu, *serviciul relaţii externe, *biroul informaţii,
*mănuşi piele, *carne porc, *direcţia sănătate publică etc. Aceste construcţii nu sunt
recomandabile.
Cazurile nominativ şi vocativ nu se construiesc niciodată cu prepoziţii!
C. Conjuncţia
1. Aspecte definitorii
Conjuncţia este un cuvânt invariabil care stabileşte între elementele propoziţiei sau
ale frazei o relaţie şi se caracterizează semantic – prin conţinut lexical abstract şi insuficient
care se realizează în mai multe semnificaţii, determinate de contextele în care apar;
morfologic – prin lipsa flexiunii; sintactic – prin lipsa posibilităţii de a îndeplini o funcţie
sintactică, neavând autonomie funcţională şi combinându-se simultan cu doi termeni
(distribuţie bidirecţională); logic – prin lipsa unui conţinut noţional (lipsă determinată de
gradul mare de abstractizare şi gramaticalizare).
Conjuncţia leagă două propoziţii într-o frază (prin coordonare ori prin subordonare)
sau două cuvinte în propoziţie (prin coordonare): Vremea vinde lemnele, iar nevoia le
cumpără. Doinele, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor (A. Russo).
Deşi, ca şi prepoziţia, conjuncţia este un mijloc de legătură între cuvinte, ele au şi
particularităţi distincte. Mai întâi, dacă prepoziţia leagă două cuvinte prin subordonare,
conjuncţia face legatura între părţi de propoziţie coordonate (comp.: cărţi pentru copii — cărţi
şi copii).
Chiar şi atunci când conjuncţia stabileşte, ca şi prepoziţia, raporturi de subordonare,
aceste raporturi diferă între ele. În timp ce prepoziţia subordonează un substantiv sau un
substitut al verbului, adjectivului sau al unui alt substantiv, conjuncţia pune în raport de
subordonare între ele două forme verbale personale care sunt, de fapt, predicatele
propoziţiilor legate prin subordonare (Lucrează bine ca sunt plătiţi bine. A declarat demult că
in curând va demisiona).
4. Conjuncţiile corelative
Conjuncţia care introduce o propoziţie în frază poate avea un element corelativ în
propoziţia regentă, subliniind în mod deosebit raportul dintre propoziţii.
În cadrul legăturii prin coordonare, formează perechi acele elemente conjunctive
(conjuncţii, adverbe) care exprimă raporturi disjunctive şi copulative: ba..., ba; acum..., acum;
când..., când; nici..., nici; sau..., sau; ori..., ori; fie..., fie etc. Ele pot lega atât propoziţii, cât şi
părţi de propoziţie.
Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Tot mă amânai ba azi, ba mâine.
Uneori, drept corelativ al conjuncţiei coordonatoare apare un alt element decât
conjuncţia respectivă (nu numai..., ci şi; atât..., cât şi; nu numai că..., dar şi; nu numai..., dar
nici etc.): El nu numai că nu ştia, dar nici că voia să ştie la ce trăieşte.
Notă. În cazul repetării conjuncţiei, prin virgulă se izolează a doua şi următoarele propoziţii:
Nici pe dracul să-l vezi, nici cruce să-ţi faci.
66 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 6. Clasele de cuvinte neflexibile
În cazul părţilor de propoziţie omogene, virgula se pune înaintea conjuncţiei
repetate, cu excepţia primei utilizari: Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca
mod de a privi şi a cugeta. (M. Eminescu)
În cadrul legăturii prin subordonare, conjuncţiile subordonatoare formează perechi
fie prin repetarea aceleiaşi conjuncţii, fie prin folosirea altor cuvinte corelative (dar mai rar
decât în cazul coordonării). Apar mai des repetate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale
de ce..., de ce; cum..., cum; cu cât..., cu cât etc.: De ce mergeau înainte, de ce lui Harap Alb
i se tulburau minţile. (I. Creangă)
Aici este mai caracteristică folosirea în calitate de corelative a unităţilor lexicale care
nu reproduc, nu repetă conjuncţiile respective: atât...., încât; aşa de..., încât; într-atât(a)...,
încât; cu cât..., cu atât; aşa...., precum; acolo..., unde; cu toate că..., totuşi; de aceea...,
pentru că; de câte ori..., de atâtea ori; pe cât..., pe atât etc.: Cu cât căciula era mai mare, cu
atât omul era mai însemnat... (A. Russo). Unde nu te gândeşti, acolo-l găseşti. (V.
Alecsandri).
Elementul corelativ al conjuncţiei subordonatoare este plasat adesea la sfârşitul
regentei, făcând astfel un tot întreg cu conjuncţia (respectiv cu locuţiunea conjuncţională sau
cuvântul jonctiv) prin care începe subordonata. Drept rezultat, apar locuţiuni conjuncţionale
de tipul: astfel încât, aşa încât, aşa cum, intocmai cum etc.
2. Clasificare:
2.1. După aspectul structurii lor morfematice:
- simple: au!, vai!, ah!, etc;
- compuse: haidade!, trosc-pleosc!, tic-tac, etc
2.2. După criteriul semantic:
Interjecţiile pot exprima:
- diferite senzaţii sau stări sufleteşti: au!, ah!, of!, văleu! (durere), brr! (frig), uf! (oboseală);
. -o chemare sau un îndemn: pis-pis!, cuţu-cuţu!, hăis!, cea!, huideo!, ho! etc;
- o adresare: bre, măi, mă, fa, fă, bă, băi; ia, iote, iaca, ian, iacătă etc.
Observaţii:
¾ Uite se comportă ca un verb la imperativ (,,priveşte!").
¾ Unele interjecţii şi-au dezvoltat forme după număr şi persoană: haidem, haideţi.
¾ Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă, care
formează propoziţii nominale imperative, cu conţinut verbal datorat intonaţiei: Ajutor!,
Foc!, Înainte!
Interjecţiile sunt şi cuvinte imitative - numite onomatopee. Ele reproduc:
-sunete şi zgomote din natură: tic-tac, pic-pic, lipa-lipa, etc.
- sunete emise de animale, păsări, insecte: groh, behehe, ham, miau, cotcodac, cucurigu,
ga, mac, cucu, cri etc.
- sunete însoţitoare ale unor acţiuni sau acte fiziologice: bâldâbâc, buf, trosc, pleosc, gogâlţ,
hapciu, horp, hac, ha-ha.
3. Funcţii sintactice:
Cele mai multe interjecţii propriu-zise sau interjecţii onomatopee nu au funcţie sintactică în
propoziţia exclamativă. Atunci când au totuşi funcţie sintactică, interjecţiile pot fi:
a) subiect: Se auzea trosc-pleosc!
b) predicat verbal: Iată că am venit!
c) nume predicativ: E vai si amar de noi!
d) atribut interjecţional: Sunetul trosc! l-a speriat.
e) complement direct: Auzim deodată trosc! şi pleosc!
f) complement circumstanţial de mod: Înghiţea sarmalele găgâlţ-gogâlţ!
g) predicativ suplimentar: M-a lăsat paf!
Unele interjecţii pot constitui singure propoziţii independente neanalizabile: Bravo! Ura! Oho!
Zău! Adio!
5. Locuţiuni interjecţionale
Sunt grupări de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă ca nişte interjecţii: ce dracu!,
drăgăliţă doamne!, doamne dumnezeule!, ia auzi!, etc.
Aplicaţii
1. Sunt defective de plural toate substantivele din seria:
A. sânge, sete, cinste;
B. cocă, unt, sport;
C. bade, nene, unchi;
D. vodă, vlădică, înot;
A. beizadea, cătană, miere.
2. Identificaţi seria în care toate adjectivele nu au grade de comparaţie:
A. mult, zglobiu, optim, gri;
B. preafericit, eficace, veşnic, imprudent;
C. proxim, studenţesc, viu, sănătos;
D. medical, atributiv, preoţesc, osos;
E. gălbui, auriu, românesc, amabil.
3. Indicaţi seria în care toate substantivele sunt susceptibile de a avea două forme de
plural cu semnificaţii diferite:
A. cap, corn, ghiveci, pod;
B. pas, platan, dulap, cot;
C. colţ, bob, termen, sac;
D. sol, ac, ochi, curent;
E. nivel, post, vis, element.
4. Indicaţi seria în care toate adjectivele sunt invariabile:
A. verde, roz, mov, maro;
B. propice, ferice, tenace, eficace;
C. sadea, grena, locvace, bleu;
D. asemenea, lila, proxim, perspicace;
E. kaki, atroce, optim, infim.
5. Dintre adjectivele: complet, proxim, esenţial, total, are grade de comparaţie :
A. complet;
B. proxim;
C. esenţial;
D. total;
E. niciunul dintre acestea
6. Sunt epicene toate substantivele din seria:
A. cârtiţă, cocostârc, ţap, piţigoi;
B. cuc, dihor, noră, mire;
C. decan, director, mecanic, şofer;
D. beizadea, calfă, cătană, slugă;
E. rector, călăuză, spion, santinelă.
7. Indicaţi seria în care există o construcţie echivalentă cu D:
A. Cinste eroilor neamului!
B. S-a împrumutat la colegi cu 2000 de lei.
C. A împrumutat la colegi 2000 de lei.
D. S-a îndreptat cu faţa către colegi.
E. A îndreptat obiectivul aparatului către colegi.
8. Precizaţi cazul substantivelor din versurile (în ordinea apariţiei): De greul negrei
vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă.
A. Ac. + G + V+ G + Ac;
B. Ac. + G + N+ G + Ac;
C. Ac. + D + V+ D + Ac;
D. Ac. + D + N+ D + Ac;
E. Ac. + D + N+ G + Ac.
9. Cuvântul o este articol în enunţul :
A. A luat-o la sănătoasa.
B. Am văzut-o pe Elena.
C. Aceasta este o insulă părăsită.
D. El a cumpărat numai o carte.
E. O mână incet vântul.
10. În enunţul: Discursurile iubitelor şi mult respectatelor noastre profesoare i-au
impresionat pe toţi cei de faţă, cuvântul subliniat este în cazul:
A. nominativ;