De ce iubim femeile

Se spune că teoria conform căreia femeile trebuie să fie frumoase şi bărbaţii puternici este rezultatul
mai multor secole de evoluţie.
Începuturile concepului de frumuseţe
În epoca străveche, cel mai important aspect în alegerea partenerului era sănătatea. Bărbaţii, pentru a
putea face faţă vânătorii şi a-şi susţine familia, trebuiau să fie înalţi şi să aibă o masă musculară
mare. Femeile, pe de altă parte, pentru a reuşi să ducă o sarcină la bun sfârşit şi pentru a putea face
faţă naşterii, aveau nevoie de şolduri late şi sâni mari. Prin urmare, într-o perioadă în care cel bolnav
are şanse minime de supravieţuire, frumuseţea reprezintă un trup sănătos, capabil să facă faţă
cerinţelor vitale.
Până în Secolul lui Pericle, secolul V î.Hr., când Atena cunoscând o mare dezvoltare devine centrul
cultural, politic şi economic al întregii Grecii, nu a existat o definire clară a frumuseţii. Înainte ca
pictura şi sculptura să se dezvolte masiv, frumuseţea era atribuită altor virtuţi precum: adevărul,
loialitatea, armonia. Însă, atunci când artiştii au început să picteze sau să scrie, au început să
contureze unele caracteristici pe care, dacă un om, sau un obiect le avea, atunci merita să fie numit
"frumos".
Filosofii greci au fost printre primii oameni care s-au întrebat ce anume îl face pe un om frumos.
Platon, care vedea frumuseţea ca rezultat al simetriei şi armoniei, a creat "proporţiile de aur" în care,
printre altele, lăţimea chipului ideal era considerată ca reprezentând două treimi din lungimea
acestuia, iar faţa trebuia să fie perfect simetrică. Acum, după mai bine de 2000 de ani, oamenii de
ştiinţă au testat teoria filosofului şi au concluzionat că acesta avea dreptate: suntem atraşi de
simetrie.
Dar grecii nu erau obsedaţi doar de simetrie, ci şi de părul lung şi blond pe care îl asociau cu
tinereţea şi fertilitatea.

În Evul Mediu frumuseţea feminină a căpătat o formă mai complexă în vestul Europei. Într-o epocă
în care femeile erau văzute ca "prădători" care abia aşteptau să cucerească un bărbat pentru a-l
domina, preocupările lor faţă de modă erau catalogate drept dovada vie a provocării carnale. Cele
mai multe critici veneau din partea clericilor, care se împotriveau obiceiului femeiesc de a purta
podoabe. Abia la sfârşitul Evului Mediu, odată cu Renaşterea, artiştii au început să se revolte
împotriva ideilor morale şi religioase impuse de clerici şi să caute plăcerea în imaginaţie. Renaşterea
descoperă, prin pictură, două concepte care zdruncină puternic gândirea artistului: tehnica
perspectivei şi corpul uman.

elementul definitoriu al erei victoriene în materie de frumuseţe a fost talia.

Reliefată de corset, care o ajuta pe femeie să capete apreciata formă de clepsidră, talia trebuia să
aibă, în medie, 40 de centimetri. Din acest caz, multe femei sufereau de o insuficienţă respiratorie sau
de disfuncţionalităţi ale unor organe interne.
nceputul anilor 1960 are ca simbol pe manechinul Twiggy, care are două trăsături
definitorii:înălţimea de 1,67m şi o greutate de 48 kg. Este pentru prima oară când frumuseţea nu mai
este definită prin sănătate, ci prin sexualitate şi faimă. De aici înainte, cosmetica şi chirurgia plastică
devin "ustensile" principale ale femeii, în drumul său spre ideal.
Frumuseţea secolului XXI este cea dusă la extrem, unde totul este permis şi nimic nu mai este
ruşinos. Părul poate fi lăsat pe spate, prins în coc sau chiar să lipsească, căci o verigă importantă a
conceptului de frumuseţe este, acum, atitudinea.