CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………….........................3

Capitolul I. Concepte de bază ale organizaţiilor neguvernamentale

1.1. Conceptul de organizaţie neguvernamentală şi rolul lor în societate.......................................5
1.2. Principalele caracteristici şi funcţii ale organizaţiilor neguvernamentale..............................12

Capitolul II. Aspecte cheie în managementul ONG-lor de mediu

2.1. Managementul ONG-lor de mediu.........................................................................................20
2.2. Finanţarea ONG-lor şi rolul finanţatorilor în susţinerea ONG-lor.........................................30
2.3. Surse de finanţare a proiectelor de mediu...............................................................................36

Capitolul III. Rolul ONG-lor în protecţia mediului

3.1. Sarcinile ONG-urilor în domeniul protecţiei mediului natural...............................................43
3.2. Strategii ale politicii de mediu................................................................................................49

Concluzii şi recomandări………………………………………………………….....................60

Bibliografie……………………………………………………………………………………...63

Anexe…………………………………………………………………………………………….66

2
 INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de
vedere politic, se deosebesc două categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe
de altă parte. Datorită acestui model societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi
sectorul privat. Această diferenţiere clasică este reflectată în sistemul juridic continental prin
existenţa a două ramuri de drept: drept privat şi drept public. Dar cu trecerea timpului această
diferenţiere s-a dovedit a fi perimată. În societăţile moderne s-a manifestat din ce în ce mai
accentuat o nouă diferenţiere în cadrul societăţii civile: un sector orientat spre obţinerea
profitului şi un altul care nu urmăreşte acest lucru (sector non-profit, aşa numitul cel de-al treilea
sector).
Dacă în zilele noastre importanţa acestui sector rezidă în primul rând în puterea
economică avută la îndemână, nu acelaşi lucru se putea spune la apariţia lui. La începuturile lor
aceste asocieri cetăţeneşti aveau mai ales un rol politic, acela de a apăra şi de a constitui
instituţiile de bază ale statului de drept şi a economiei de piaţă. Aceste obiective în decursul
timpului nu s-au schimbat, poate doar importanţa lor a scăzut.
Din punct de vedere economic putem spune că cel de-al treilea sector este un mijloc de
perfecţionare a economiei de piaţă şi s-a născut pentru a asigura anumite servicii inexistente până
atunci. Motivul pentru care aceste servicii nu erau asigurate de către sectorul de stat sau cel
orientat spre obţinerea profitului era unul relativ simplu: veniturile rezultate din urma acestor
activităţi nu reprezentau un profit pentru sectorul de afaceri şi nici nu conduceau la creşterea
veniturilor bugetare pentru instituţiile publice. În perioada capitalismului timpuriu aceste servicii
făceau parte mai ales din domeniul social şi din acest motiv întâlnim ca denumiri ale
organizaţiilor neguvernamentale şi denumirea de organizaţii de caritate.
Organizaţiile nonguvernamentale pot fi definite și ca structuri intermediare situate între
sectorul public şi cel privat, menite să echilibreze şi să direcţioneze într-un anumit sens
activitatea acestora prin interacţiunile pe orizontală dintre structurile întregului sector asociativ şi
pe verticalã cu instituţiile celor douã sectoare, implicarea în soluţionarea problemelor societãţii
fiind complementarã din cauza mediului instabil şi complex.
În concluzie, putem spune că organizaţiile neguvernamentale sunt structuri
instituţionalizate de natură privată ce pot activa fie ca grupuri informale, fie înregistrate ca
persoane juridice, şi care sunt independente în raport cu orice autoritate publică. Ele nu urmăresc
nici accesul la puterea politică şi nici obţinerea de profit.
În ultimii ani organizaţiile neguvernamentale din R. Moldova şi-au recăpătat identitatea şi
au adus o contribuţie importantă la modernizarea societăţii. Ele şi-au creat, definit şi promovat o
identitate proprie, formând totodată o comunitate care îşi găseşte locul şi rolul în societatea civilă
3
din R. Moldova la începutul unui nou ciclu de guvernare. Astfel, pe parcursul ultimilor ani,
organizaţiile neguvernamentale au preluat, pe fondul unei crize a resurselor statului, funcţii şi
roluri care înainte reprezentau atribuţii exclusive ale administraţiei, devenind un actor important
al promovării valorilor democratice şi a schimbărilor sociale, a unor raporturi noi între stat
şi societate.
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea
ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobilitate reprezintă condiţia lor de
supravieţuire, atâta vreme cât funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a
nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi.
Organizaţiile neguvernamentale reprezintă un “termometru” al comunităţii. Dinamicitatea
lor este relevantă în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona rapid la propriile sale
nevoi, catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. În acelaşi timp, analiza
direcţiilor de acţiune ale organizaţiilor ar putea da administraţiei publice, semnale relevante
privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le abordeze administraţia.
ONG-urile pot juca, deci, un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi
trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin utilizarea resurselor umane proprii, a
datelor locale şi capacităţii lor organizatorice pot monitoriza activitatea agenţiilor publice şi le
pot sprijini în realizarea obiectivelor lor.
Importanţa temei investigate rezidă din noutatea ştiinţifică a investigaţiei efectuate.
Rezultatele cercetării pot fi utilizate la desfăşurarea unor proiecte de mediu, la diverse conferinţe,
sesiuni cu caracter ecologic.
Lucrarea prezintă interes deosebit prin identificarea unor strategii şi modalităţi de
dezvoltare a cadrului managerial în cadrul ONG-lor de mediu din R. Moldova.
Sinteza bibliografică. Baza bibliografică a tezei au constituit-o conceptele, propunerile,
publicaţiile, experienţa şi cunoştinţele vaste ale îndrumătorilor contemporani, precum: J. Steven,
I. Boboc, I. Străinescu, M. Vlăsceanu, C. Jura, A. Badila, A. Brighidin, V. Didenco, D. Cenuşa,
V. Dakova ş.a.
Scopul şi obiectivele cercetării. Scopul cercetării constă în analiza managementului
organizaţiilor neguvernamentale de mediu, studierea tendinţelor şi problemelor existente la
momentul actual. Astfel, scopul cercetării ştiintifice s-a propus a fi atins prin soluţionarea
următoarelor sarcini de bază:
- definirea conceptelor de bază ale organizaţiilor neguvernamentale şi stabilirea
principalelor funcţii ale acestora;
- determinarea aspectelor cheie în managementul ONG-lor de mediu;
- evaluarea procesului de management în cadrul acestor organizaţii;
4
 - stabilirea rolului ONG-lor în protecţia mediului;
elaborarea măsurilor de eficientizare a politicii de mediu.
Metodele de cercetare. Drept metodologii şi metode de studiu în teză s-au folosit următoarele:
 Metoda inductivă - pe baza mai multor fapte s-a ajuns la o anumită concluzie;
 Metoda analizei - analiza rolului ONG-lor în protecţia mediului;
 Metoda documentaţiei bibliografice - analiza revistelor, cărţilor, manualelor, sait-urilor
de specialitate;
 Metoda problematico-cronologică, colectarea şi studierea documentelor;
 Metoda observaţiei - s-au conturat strategiile ale politicii de mediu;
 Metoda sintezei – diverse comparaţii, comentarii, descrieri.
Structura lucrării. Scopul şi sarcinile cercetării au prefigurat structura lucrării, care
constă din introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, lista surselor bibliografice, anexe.
Capitolul I “Concepte de bază ale organizaţiilor neguvernamentale” cuprinde
definirea conceptului de organizaţie neguvernamentală, specificarea principalelor caracteristici şi
funcţii ale acestor organizaţii.
În capitolul II “Aspecte cheie în managementul ONG-lor de mediu” este efectuată
analiza procesului de management ale ONG-lor de mediu ce reflectă cadrul de conducere a
organizaţiilor sub aspect static şi dinamic. De asemenea, se analizează rolul finanţatorilor în
susţinerea ONG-lor şi se stabilesc principalele surse de finanţare a proiectelor de mediu.
Capitolul III “ Rolul ONG-lor în protecţia mediului” prezintă sarcinile ONG-lor în
domeniul protecţiei mediului natural şi se elaborează strategii ale politicii de mediu.
În Concluzii şi recomandări sunt formulate concluziile generale şi recomandările
elaborate asupra temei studiate, care ar putea contribui la îmbunătăţirea şi dezvoltarea unui
climat managerial de succes în cadrul organizaţiilor neguvernamentale. Complexitatea deosebită
a procesului de eficientizare managerială impune o atenţie sporită în elaborarea unui mecanism
eficient de implementare a măsurilor moderne de management şi implicit alegerea celor mai
bune strategii şi tactici pentru a fi transpuse în practică.
Cuvinte cheie: organizaţii neguvernamentale, managementul organizaţiilor
neguvernamentale, sector neguvernamental, sector non-profit, a conduce, a organiza, surse de
finanţare, strategii, politică de mediu.

5
 CAPITOLUL I. CONCEPTE DE BAZĂ ALE ORGANIZAŢIILOR
NEGUVERNAMENTALE
1.1. Conceptul de organizaţie neguvernamentală şi rolul lor în societate
Din perspectivă istorică, societatea – înţeleasă ca un sistem de legături şi raporturi între
indivizi – apare înaintea statului, în timp ce apariţia şi evoluţia societăţii civile este legată de
articularea şi dezvoltarea celuia din urmă. Societatea civilă este definită (doar) în raport cu statul,
prin indivizi şi organizaţii independente de guvern sau prin totalitatea instituţiilor non-
guvernamentale care exprimă interesele şi voinţa cetăţenilor.
Altfel spus, pentru a-şi îndeplini propriile finalităţi, pe care poate să le definească, dar nu
să le realizeze de unul singur, individul caută suficienţa (care să compenseze propriai
insuficienţă) în societate şi instituţiile pe care ultima le dezvoltă. Dincolo de baza materială a
existenţei, un precursor al sectorului privat, societatea însuşeşte o formulă politică de organizare
în cetăţi/state, care îşi au legitimitatea în această insuficienţă, în timp ce (doar) în cadrul statului
se dezvoltă deja societatea civilă.
Filosofia antică, unde apare un concept confuz de societate civilă, a surprins acest
raţionament, că puterea se legitimează prin utilitatea sa faţă de o societate insuficientă. Aristotel
înţelegea că ”individul luat izolat este incapabil să-şi fie suficient sieşi” şi că doar instituţiile
sociale - familia, satul şi cetatea - îi conferă posibilitatea de a-şi realiza destinul, unde
cetatea/comunitatea este alcătuită în vederea unui bine determinat. [32, p.33]
Statul democraţiei directe greceşti, a predispus la „angajament civic” pe cetăţeni, fie prin
posibilităţile „participative” pe care le oferea individului, fie prin propria insuficienţă de a
răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor acestuia. În cadrul comunităţii, devine posibilă iniţiativa
civică şi se articulează primele forme de asociere: „Cetăţeanul ba chiar şi necetăţeanul, se
integrează în grupări voluntare, unde îşi apără interesele şi acţionează în comun”.
În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de vedere politic, se deosebesc două
categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe de altă parte. Datorită acestui
model societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Această
diferenţiere clasică este reflectată în sistemul juridic continental prin existenţa a două ramuri de
drept: drept privat şi drept public. Dar cu trecerea timpului această diferenţiere s-a dovedit a fi
perimată.
În societăţile moderne s-a manifestat din ce în ce mai accentuat o nouă diferenţiere în
cadrul societăţii civile: un sector orientat spre obţinerea profitului şi un altul care nu urmăreşte
acest lucru (sector non-profit, aşa numitul cel de-al treilea sector).

6
 Tabelul 1.1. Diferenţierea celor trei sectoare ale societăţilor moderne
Organizaţia profit Organizaţia Organizaţia non-profit
guvernamentală
- scop - îşi propune producerea de bunuri şi - au ca scop de a organiza şi - prestarea de servicii pentru
servicii în vederea obţinerii de profit controla prin mecanisme comunitate, fiind exclusă
- raportul cost-beneficii trebuie să fie specifice menţinerea ordinii varianta obţinerii profitului
pozitiv şi a bunăstării sociale în schimbul acestora
- dpdv al - indivizii care lucrează aici decid - - existenţa profitului - e
materializării după bunul plac ce se întâmplă cu posibilă, dar trebuie să se
măsurării profitul obţinut reîntoarcă în cadrul
succesului serviciilor furnizate societăţii
(nu e redistribuit membrilor
societăţii)
- cine alege - dpdv al evaluării sarcinilor avute - cetăţenii, prin alegeri, - sarcini care necesită
dacă sunt sau - piaţa referendum – sau prin compasiune şi dăruire faţă de
nu de succes impozite ceilalţi, implică încredere
nemărginită din partea
clienţilor, necesită muncă
voluntară şi capacitate de a
oferi ocrotire şi atenţie
personală

Sursa: Adaptat de autor după Vlăsceanu M., “Sectorul nonprofit, Contexte, Organizare,
Conducere”.

Dacă în zilele noastre importanţa acestui sector rezidă în primul rând în puterea
economică avută la îndemână, nu acelaşi lucru se putea spune la apariţia lui. La începuturile lor
aceste asocieri cetăţeneşti aveau mai ales un rol politic, acela de a apăra şi de a constitui
instituţiile de bază ale statului de drept şi a economiei de piaţă. Aceste obiective în decursul
timpului nu s-au schimbat, poate doar importanţa lor a scăzut.
Din punct de vedere economic putem spune că cel de-al treilea sector este un mijloc de
perfecţionare a economiei de piaţă şi s-a născut pentru a asigura anumite servicii inexistente până
atunci. Motivul pentru care aceste servicii nu erau asigurate de către sectorul de stat sau cel
orientat spre obţinerea profitului era unul relativ simplu: veniturile rezultate din urma acestor
activităţi nu reprezentau un profit pentru sectorul de afaceri şi nici nu conduceau la creşterea
veniturilor bugetare pentru instituţiile publice. În perioada capitalismului timpuriu aceste servicii
făceau parte mai ales din domeniul social şi din acest motiv întâlnim ca denumiri ale
organizaţiilor neguvernamentale şi denumirea de organizaţii de caritate.

7
 După cel de-al doilea război mondial guvernele naţionale, mai ales cele din vestul
Europei, au recunoscut importanţa sectorului nonprofit în asigurarea stabilităţii democratice. Ca
urmare a acestei recunoaşteri s-a trecut la elaborarea unui cadru juridic unitar:
pentru a se reduce influenţa statului asupra acestui sector;
pentru a aduce un plus de transparenţă în activitatea organizaţiilor nonprofit.
În concluzie în literatura de specialitate s-au conturat doua teorii cu privire la apariţia
sectorului neguvernamental – teoria economică şi teoria politică. Conform teoriilor economice
sectorul nonprofit este un mijloc de perfecţionare a pieţelor – de a preveni şi diminua efectele
eşecurilor pieţei.
Conform teoriilor politice sectorul nonprofit are un rol important în asigurarea stabilităţii
democratice. Pentru cuvântul management care provine de englezescul management Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române reţine următoarele sensuri:
 activitatea şi arta de a conduce,
 ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a întreprinderilor,
 ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi.
În literatura de specialitate managementul este definit ca ”meseria care constă în a
conduce, într-un context dat, un grup de oameni cu scopul de a atinge în comun obiective
conforme finalităţilor organizaţiei de apartenenţă”. De aici se pot trage cel puţin 5 concluzii:
1. Managementul este o meserie: deci o activitate practică ce regrupează un ansamblu de
experienţe, cunoştinţe tehnice şi relaţionale. Nu este vorba aici nici de un proces abstract, nici de
teorie.
2. Această meserie constă în a conduce. “A conduce” trebuie perceput ca un termen
generic pentru a desemna diferite stiluri de management care sunt posibile.
3. Meseria în cauză se exercită într-un context dat; este vorba aici de mediul economic,
politic, social, tipul de cultură dominant, mentalităţile, tradiţiile ce determină apariţia unor
constrângeri/oportunităţi specifice.
4. Managementul presupune totodată a conduce un grup de oameni; nu trebuie deci
confundat managementul cu simplul fapt de a avea un grup de oameni în subordine.
5. Managementul vizează atingerea în comun a unor obiective conforme cu finalităţile
organizaţiei.
La modul general, organizaţia poate fi definită ca un grup de indivizi care se structurează
în mod intenţionat în vederea realizării unor scopuri, obiective comune.
Mărimea acestui grup organizat (ONG) variază de la 2 persoane la câteva sute.
Viziunea grupului reprezintă imaginea pe care persoana şi-o formează despre activitatea
pe care o vor desfăşura. Misiunea organizaţiei este în acord cu obiectivele pe care şi le propune.
8
ONG-le, indiferent de mărimea lor, trebuie să aibă un plan strategic (viziune strategică), care se
referă la măsuri, programe, prin care se stabilesc modalităţile de realizare a obiectivelor.
Alte expresii similare celei de „nonprofit”, şi care pot fi întâlnite ca atribute ale
organizaţiilor neguvernamentale sunt „nepatrimonial” sau „fără scop lucrativ”, al „treilea
sector”, „sector asociativ”. Ca şi în cazul atributului „nonprofit” , nici acestea nu trebuie înţelese
la modul absolut. „Nepatrimonial” nu înseamnă că organizaţia nu poate avea un patrimoniu
propriu, tot aşa cum „fără scop lucrativ” nu înseamnă că organizaţia nu ar putea derula şi
activităţi cu caracter lucrativ, cu alte cuvinte orientate către obţinerea de profit, atâta timp cât
veniturile obţinute sunt destinate atingerii scopului generic al organizaţiei.
În raport cu apartenenta comentatorilor la o cultură sau alta, există şi alte sintagme prin
care sunt desemnate organizaţiile neguvernamentale. În Marea Britanie, de exemplu, ele se
numesc organizaţii voluntare. Acest lucru se datorează faptului că britanicii, în general, văd ca
şi caracteristică definitorie a organizaţiilor neguvernamentale, implicarea voluntară în procesul
de conducere a acestora (activitatea consiliului de administraţie) sau în desfăşurarea activităţilor
curente (fără a fi exclusă posibilitatea angajării de personal).
Odată cu apariţia sectorului nonprofit s-a conştientizat că nici sectorul de stat şi nici piaţa
nu pot rezolva toate necesităţile apărute în cadrul societăţii. În ultimii ani peste tot în lume se
constată că încrederea în capacitatea de rezolvare a problemelor de către guvernanţi scade tot mai
mult. În concordanţă cu acest fapt se constată şi o întărire a rolului aşa numitului „cel de-al
treilea sector” pe lângă celelalte două sectoare cel public şi cel profit. Pentru a fi cât mai exacţi,
trebuie de precizat că efectul iniţiativelor venite din partea cetăţenilor, deci a iniţiativelor venite
„de jos-în sus”, a fost că atât interesul public, cât şi cel economic a fost lăsat în urma acestora în
anumite domenii ale societăţii, lăsând problema rezolvării conflictelor în mâna celor care sunt
direct interesaţi. Aceste practici conduc la întărirea influenţei cetăţenilor şi a sectorului civil.
Definiţia sectorului nonprofit
Încercarea de definire a unui domeniu de ştiinţă, a unui concept sau a unui fenomen
social devine de actualitate în momentul atingerii maturităţii de către acesta. Găsirea unei
definiţii unanim acceptate pentru sectorul nonprofit sau cel de-al treilea sector este însă o sarcină
complexă.
Considerăm însă că definiţia cea mai completă a fost formulată în anul 1992 de către
Lester Salmon şi Helmut Anheier în lucrarea lor intitulată “Social Origins of Civil Society”. Ei
au stabilit şapte criterii care în opinia lor caracterizează sectorul nonprofit. Cele şapte criterii
sunt:

9
  Instituţionalizarea - primul criteriu se referă la faptul că organizaţiile nonprofit trebuie să
aibă scopuri explicite şi o structură care să permită dezvoltarea internă şi dialogul cu alte
instituţii, să fie înregistrate juridic şi să aibă statut juridic separat.
 Separarea de stat (de natura privată) - cel de-al doilea criteriu se referă la separarea de
organizaţiile/instituţiile de stat, fiind constituite pe baza exercitării dreptului la libera
iniţiativă şi libera asociere.
 Non-distribuţia profitului - prin non-distribuţia profitului se înţelege faptul că aceste
organizaţii nu au ca obiectiv obţinerea de profit. Acest lucru nu înseamnă că ele nu pot
obţine profit, ci mai degrabă, faptul că acest profit nu poate fi distribuit printre
„acţionari”, membri fondatori, curatori, etc. ai organizaţiei în cauză, ci se foloseşte doar
pentru atingerea obiectivelor declarate.
 Autonomia - criteriul autonomiei se referă la faptul că obiectivele proprii ale organizaţiei
sunt stabilite de membrii acesteia şi nu de o altă organizaţie sau pe baza influenţelor
venite din exterior, cu alte cuvinte organizaţia are capacitatea de a-şi asuma decizii
privind funcţionarea internă sau relaţiile cu alte instituţii.
 Voluntariatul - cel de-al cincilea criteriu care caracterizează organizaţiile nonprofit, cel al
voluntariatului, se referă la faptul că aceste organizaţii sunt înfiinţate voluntar fără a fi
impuse de vreun organism superior şi în cadrul acestor organizaţii sunt utilizaţi frecvent
voluntarii.
 Nemisionarismul religios – nu au ca scop promovarea unei anumite religii (cazul
bisericilor) dar pot avea ca scop educaţia religioasa.
 Apolitismul - nu se implică în competiţia politică (nu se implică în acapararea şi
exercitarea puterii politice).
Primele cinci criterii prezentate de cei doi autori au caracter obligatoriu indiferent de
societatea sau ţara despre care discutăm, iar ultimele două sunt utilizate cu valoare
recomandativă.
O altă definiţie dată organizaţiilor nonprofit are în vedere faptul că acestea sunt entitãţi
neguvernamentale, constituite din punct de vedere structural-legal într-o formă caritabilă sau nu
pentru profit, al căror scop principal este cel de furnizare a unor servicii publice sau de apãrarea
unei cauze. Ele sunt deci organizaţii private desemnate a servi obiectivelor publice sau quasi-
publice.” [55, p.19]
Organizaţiile nonguvernamentale mai pot fi definite și ca structuri intermediare situate
între sectorul public şi cel privat, menite sã echilibreze şi să direcţioneze într-un anumit sens
activitatea acestora prin interacţiunile pe orizontalã dintre structurile întregului sector asociativ şi

10
pe verticală cu instituţiile celor douã sectoare, implicarea în soluţionarea problemelor societăţii
fiind complementară din cauza mediului instabil şi complex.
În concluzie, putem spune că organizaţiile neguvernamentale sunt structuri
instituţionalizate de natură privată ce pot activa fie ca grupuri informale, fie înregistrate ca
persoane juridice şi care sunt independente în raport cu orice autoritate publică. Ele nu urmaresc
nici accesul la puterea politică şi nici obţinerea de profit.
Dacă luăm în vizor domeniul în care activează organizaţiile nonprofit din ţările dezvoltate
atunci observăm că, în Japonia şi Anglia acestea activează în domeniul învăţământului, în
Germania şi Statele Unite ale Americii în domeniul sănătăţii, iar în Franţa şi Italia, mai ales în
domeniul asigurării sociale. În aceste ţări statul are mai ales un rol de supraveghere asupra
sectorului nonprofit, adică conformarea acestora în sistemul economico-juridic şi în anumite
situaţii furnizarea mijloacelor materiale necesare funcţionării. În schimb în ţările aflate în
dezvoltare organizaţiile nonprofit acţionează mai ales în domeniul dezvoltării economice.
Dacă acceptăm acea idee că societatea este “ordinea continuă şi structurată a relaţiilor
dintre oameni”, atunci trebuie să remarcăm că această ordine este cu două sensuri. O ordine care
este impusă de sus de la nivelul statului şi o ordine venită de jos care derivă din iniţiativele
cetăţeneşti, o ordine “spontană”. Această ordine spontană este instituită de către societatea civilă.
Cele două nu se află întotdeauna în consens, de foarte multe ori existând între ele o stare
conflictuală. Tratarea acestor stări conflictuale într-un mod sănătos însă, are efecte benefice
asupra dezvoltării democraţiei.
În acest sens, un alt termen ce trebuie definit încă de la începutul acestui material este cel
de societate civilă care în viziunea lui Jean Cohen şi Andrew Arato însumează trei trăsături
definitorii.
În primul rând, societatea civilă trebuie să se ancoreze cu totul în sfera publică,
separându-se astfel atât de sectorul privat, cât şi de instituţiile politice. Dar unii analişti consideră
partidele politice cu orientare şi ideologie pluralist democratică o forţă importantă în construirea
şi menţinerea societăţii civile. Cu toate acestea, în concepţia lui Cohen şi Arato, aceste
organizaţii tind în cele din urmă să obţină putere pentru ele însele şi pentru reprezentanţii lor
situându-le astfel împotriva intereselor împărtăşite şi negociate prin intermediul instituţiilor
specifice societăţii civile.
O a doua trăsătură evidenţiată de această definiţie este reprezentată de tendinţa de
instituţionalizare a acţiunilor care contribuie la construirea şi menţinerea societăţii civile. Altfel
spus, nu este suficientă o simplă dezaprobare individuală a practicilor şi politicilor
guvernamentale, chiar dacă aceasta este exprimată în public. Această opoziţie trebuie exprimată
de către o organizaţie care are o structură bine definită, ce-i permite coordonarea activităţilor şi
11
stabilirea de interacţiuni cu alte organizaţii sociale, având scopuri şi obiective în concordanţă cu
activităţile desfăşurate.
În ultimul rând, cu toate că opţiunea pluralistă nu este o condiţie sine qua non pentru
instituţiile care participă la crearea societăţii civile, ele încetează să mai participe la acest proces
atunci când depăşesc cadrul legal al dialogului public în statul de drept.
Dicţionarul de politică Oxford [48, p. 419-420] defineşte societatea civilă ca fiind
„ansamblul asociaţiilor intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsă); drept
urmare, societatea civilă include asociaţii voluntare, firme şi alte organe corporative. O societate
civilă nu este populaţia unui stat ca atare şi este foarte departe de a fi un simplu amalgam de
oameni de pe un anumit teritoriu. Societatea civilă este seria de relaţii şi de organizaţii care are
tendinţa de a forma un sistem politic”. [48, p. 419-420]
Dicţionarul oferă şi o exemplificare pentru această definiţie, referindu-se la istoria Franţei
de la 1780 încoace: „statul a fost reformat şi redefinit de mai multe ori, dar Franţa a rămas o
societate civilă continuă şi distinctă în toată această perioadă. Nici Europa, nici Bretania sau
Provence, luate separat, în pofida faptului că puteau avea societăţi într-un anumit sens, nu au
avut o societate civilă în modul în care are Franţa”. [48, p.419-420]
Într-un alt dicţionar de termeni politici, [40, p.169] Domique Chagnollaud afirmă că „în
accepţia comună, această expresie (societatea civilă) desemnează ansamblul actorilor şi
raporturilor dintre actorii ce constituie trama vieţii sociale (sfera privată) şi economice (piaţa)
unei ţări. Societatea civilă se opune statului şi, prin extensie, tuturor lucrurilor legate de
activităţile specializate ale vieţii politice. Astfel, numirea în guvern a unui medic, a unui
industriaş ori a unui sportiv neaparţinând nici unei formaţiuni politice reprezintă o deschidere
către societatea civilă, accesul la această funcţie fiind, de obicei, rezervat profesioniştilor
politici”. [40, p.169]
Efortul de definire a societăţii civile a lui Dominique Colas se centrează pe identificarea
funcţiilor acesteia. Astfel, „funcţiile societăţii civile în societatea modernă sunt de a veghea la
securitate, de a asigura protecţia propietăţii private şi a libertăţii personale. Privită în mod
abstract (în ea însăşi), societatea civilă este câmpul de luptă pe care se înfruntă interesele
individuale private ale tuturor împotriva tuturor”. [41, p.298]
Societatea civilă, continuă Colas, „permite existenţa nu doar a individului care-şi
urmăreşte interesul său subiectiv, ci şi a unor grupuri disidente faţă de stat, şi a căror disidenţă
este fundamentată juridic”. [41, p.292]
Definiţiile oferite mai sus se axează, în general, pe o singură direcţie de definire sau pe
considerarea unui singur aspect al conceptului de societate civilă, încercând identificarea sferei
societăţii civile, a actorilor din cadrul acesteia, a rolurilor acesteia în societate, a meritelor
12
societăţii civile sau a ceea ce nu reprezintă societatea civilă. Se pot trage însă concluzii din aceste
definiţii, care să ofere o imagine completă asupra a ceea ce reprezintă conceptul de societate
civilă şi asupra conţinutului acestuia. Astfel, societatea civilă reprezintă partea societăţii,
cuprinsă între individ şi stat, care include asociaţii de toate felurile (nefiind populaţia unui stat ca
atare şi fiind departe de a fi un simplu amalgam de oameni de pe un anumit teritoriu) împreună
cu relaţiile dintre acestea, şi dintre acestea şi instituţiile statului, şi care are rolurile de a veghea la
securitatea societăţii în ansamblu, de a asigura protecţia propietăţii private şi a libertăţii
personale, şi de a influenţa statele prin intermediul acţiunii lor.
Unele definiţii plasează societatea civilă în opoziţie faţă de instituţiile statului, însă
această viziune asupra societăţii civile contravine majorităţii convingerilor actuale care identifică
un rol mai degrabă complementar al societăţii civile în raport cu aceste instituţii. Această
opoziţie este regăsită mai ales în scrierile disidenţei din ţările Europei Centrale şi de Est din
perioada comunismului, societatea civilă fiind privită ca o modalitate de înlăturare a regimurilor
totalitare, sau ca o evadare de sub restricţiile impuse de aceste regimuri prin crearea unor spaţii
în care regulile impuse de acestea erau suspendate.
Concluzionând, este posibilă schiţarea unei definiţii „complete” a societăţii civile (în
măsura în care acest lucru este posibil; având în vedere, însă, multiplele sensuri ale conceptului,
evoluţia constantă a acestuia şi contextele sociale diferite în care activează, este greu de crezut că
se poate găsi o definiţie completă şi universală a societăţii civile şi că aceasta poate rezista mult
timp fără a suferi modificări), astfel încât aceasta să cuprindă multiplele roluri şi caracteristici ale
unei societăţi civile.
Reanimarea societăţii civile în Europa centrală şi de est a fost determinată de tranziţia la
democraţie şi economia de piaţă, după o experienţă totalitară de câteva decenii. Nu putea fi
conceput un al treilea sector, când nu exista cel de-al doilea, în timp ce primul (sectorul public)
era peste tot. În interpretarea „teoriei subsidiarităţii”, această înseamnă o societate care a
încredinţat (doar) statului, condus de un grup de oameni cu bilete de partid, să o conducă spre un
viitor luminos. Disidenţa a fost practic singura formulă de exprimare a societăţii civile în
regimurile comuniste, după care evidenţa nesustenabilităţii modelului socialist de dezvoltare a
determinat „socializarea disidenţei”.
Societatea civilă din Republica Moldova trebuie la fel înţeleasă în cadrul tradiţiei istorice
şi trecutului totalitar care a marcat destinele întregii societăţi timp de mai multe decenii.
Moldova dintre Prut şi Nistru nu a fost parte la dezbaterile intelectuale europene moderne, după
cum nu a fost parte la construcţia societăţilor şi statelor europene contemporane, articulate pe
principiile democraţiei şi economiei de piaţă.

13
 Odată cu izolarea de viaţa politică, economică şi culturală europeană de acum două
secole, regimul politic, perspectivele economice şi paradigmele culturale dominante, nu au
permis consolidarea unei culturi participative, după modelul societăţilor vest-europene. Nu a
existat până în perioada interbelică, spre exemplu, învăţământ obligatoriu pentru toate păturile
sociale, învăţământ care cultiva cetăţeanul participativ european la începutul secolului al XIX-
lea, în timp ce mare parte a literaturii şi filosofiei din această perioadă, dominante în regiune,
deseori respingea liberalismul şi individualismul occidental.
Desprinderea definitivă a societăţii moldoveneşti de cultura şi valorile occidentale se
producea în cadrul Uniunii Sovietice, unde un regim totalitar modela „omul sovietic”, ale cărui
caracter şi particularităţi însemnau: autoizolare forţată, paternalism şi ierarhie egalitaristă.
La partea de cultură parohială, moştenită direct din feudalism şi regimurile care l-au
succedat, regimul sovietic adăuga partea de dependenţă, modelând un aliaj cultural „parohial-
dependent”. Autoorganizarea societăţii era posibilă doar la nivel local (de comună) sau pe
dimensiune profesională, când se asociau pescarii, spre exemplu. Sindicatele, Uniunea
Tineretului Comunist (UTC) sau organizaţiile locale de pioneri erau parte a modelului de
organizare statală sovietică, dar nu însemnau expresia unei societăţi civile autentice. Biserica a
fost şi ea redusă la tăcere în RSSM. [42, p.133]
Prin urmare, societatea civilă din Republica Moldova s-a născut în analele rezistenţei
anticomuniste şi ale mişcării de eliberare naţională, care devine posibilă odată cu relaxarea
regimului comunist din a doua jumătate a anilor 1980.
Prima perioadă de dezvoltare a societăţii civile moldoveneşti sau primul angajament
civic, începe cu apusul imperiului sovietic şi durează până la apariţia statului Republica
Moldova.
Perioada instituirii începe cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii
Moldova şi durează până la adoptarea Legii privind Asociaţiile obşteşti, în anul 1996. Dincolo de
acele trăiri interioare ale societăţii moldoveneşti, care după ce a reuşit imposibilul de a se
desprinde de Uniunea Sovietică şi care avea inhalat gustul participativ, instituirea primelor
organizaţii neguvernamentale (după cum şi evoluţia de mai departe a sectorului asociativ) este în
mare măsură rezultatul susţinerii generoase din partea partenerilor externi de dezvoltare.
Donatori publici şi privaţi s-au angajat să susţină tranziţia democratică şi economia de piaţă în
Republica Moldova, inclusiv prin dezvoltarea sectorului asociativ, susţinere definită în termenii
”difuziunii culturale” şi care a făcut sustenabil un parcurs complex de modernizare în Europa de
est. Modelele democraţiilor liberale occidentale presupun existenţa unei societăţi civile puternice
şi responsabile, drept pentru care difuziunea culturală în Republica Moldova a însemnat şi

14
asistenţa în dezvoltarea unei culturi participative şi articularea unei societăţi civile plenar
antrenate în remodelarea societăţii.
Este sugestiv exemplul filantropului american George Soros care venea în 1987 în
Uniunea Sovietică şi înfiinţa, împreună cu câţiva intelectuali ruşi, prima Fundaţie ce promova
societatea deschisă, după care deschidea Fundaţii similare în celelalte republici exsovietice. [56,
p.28-38]
În contextul noilor realităţi sociale interne şi internaţionale, la 25 august 1989, Prezidiul
Sovietului Suprem al RSSM a fost nevoit să adopte un decret special „Cu privire la modul
provizoriu de înregistrare a formaţiunilor obşteşti ale cetăţenilor în RSSM”. În baza acestui
decret, prin hotărârea guvernului republican, la 26 octombrie 1989 au fost înregistrate primele
patru formaţiuni social-politice de alternativă, după care pe parcursul a doi ani au fost
înregistrate 144 de asociaţii ob- şteşti, dintre care doar 17 erau socialpolitice. [47, p.30]
În anul 1992 este înfiinţată Fundaţia Soros-Moldova, organizaţie neguvernamentală,
nonprofit şi apolitică, cu scopul de a promova valorile societăţii deschise în Republica Moldova.
Sunt înregistrate birouri ale unor organizaţii neguvernamentale interna- ţionale, cum este biroul
din Moldova al Fundaţiei Internaţionale pentru Sisteme Electorale (IFES-Moldova) sau Amnesty
International Moldova. Totodată, sunt înfiinţate şi primele organizaţii neguvernamentale
autohtone la iniţiativa unor tineri intelectuali moldoveni, cum este cazul Mişcării Ecologiste din
Moldova sau Fundaţiei „Viitorul”, înregistrată în iunie 1993, care devine ulterior Institutul
pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul”.
Un rol însemnat în dezvoltarea societăţii civile moldoveneşti l-a avut crearea, în 1995, a
Centrului Naţional de Asistenţă şi Informare a ONG-urilor din Moldova CONTACT. Centrul a
fost un proiect cofinanţat de Fundaţia SOROSMoldova şi Programul pentru Democraţie
Phare/Tacis. În 1997, cu suportul financiar a Fundaţiei Eurasia şi a Programului Societate Civilă
al Fundaţiei SOROSMoldova, Centrul CONTACT a deschis centre regionale la Bălţi şi Cahul,
iar în 1999 Centrul şi-a extins activitatea deschizând alte două centre regionale la Soroca şi
Comrat. [57]
Perioada de instituire înseamnă apariţia a 1.000 de ONG-uri care asimilează practica
asociativă democratică şi, prin Legea privind Asociaţiile obşteşti şi alte acte normative conexe,
premerge „revoluţiei asociative moldoveneşti” din perioada consolidării lor. Perioada
consolidării, cea mai dificilă şi responsabilă pentru ONG-uri şi democraţie în ansamblu, începe
odată cu primul Forum Naţional al Organizaţiilor Neguvernamentale din Republica Moldova,
organizat în 1997 de către Centrul CONTACT cu sprijinul Fundaţiei Soros-Moldova şi al Băncii
Mondiale. În cadrul Forumului, reprezentanţi ai ONG-urilor din întreaga republică au participat
la analiza, discutarea şi formularea recomandărilor legate de problemele importante cu care se
15
confruntă Republica Moldova în general şi societatea civilă în particular. După care au fost
organizate alte asemenea platforme de discuţii, în timp ce Forumul Naţional al Organizaţiilor
Neguvernamentale din Republica Moldova a ajuns la a şaptea ediţie în anul 2013. În cadrul celui
de-al patrulea Forum al ONGurilor, este înfiinţat Consiliul Naţional al ONG-urilor din Moldova,
o structură umbrelă a ONG-urilor, ce promovează echilibrul social şi buna guvernare8
Astfel, societatea civilă are un rol predominant de complementaritate în relaţia cu statul,
constituindu-se, în acelaşi timp, într-o contrapondere a acestuia în încercarea de a preveni sau
limita efectele negative ce pot rezulta din exercitarea puterii, şi care este alcătuită din felurite
asociaţii independente faţă de vreun centru de putere şi voluntar înfiinţate de cetăţeni liberi şi
egali, care convin asupra folosirii în mod exclusiv a unei conduite civilizate şi care înţeleg să se
raporteze la interesele întregii societăţi, mai degrabă decât la cele personale. De asemenea,
societatea civilă se constituie într-o adevărată lume a diversităţii şi diferenţei, având, totodată,
puterea de a se auto-crea, în temeiul liberei iniţiative.

1.2. Principalele caracteristici şi funcţii ale organizaţiilor neguvernamentale

Organizaţiile non-guvernamentale sunt parte a societăţii civile şi joacă un rol important în
soluţionarea multor probleme economice, sociale, culturale şi de altă natură contribuind astfel la
realizarea unui echilibru în societate. Odată cu creşterea importanţei sporeşte şi responsabilitatea
ONG-urilor. Ele au obligaţia de a fi transparente, oneste, responsabile, accesibile, respectuoase
faţă de valorile etice, furnizând informaţie veridică şi exceptând manipulări de situaţie în
beneficii particulare ale conducerii ori personalului. ONG-urile respectă principiul de a nu se
implica în conflicte de discriminare rasială, religioasă, etnică, culturală şi politică. Ele sunt
obligate să respecte drepturile fundamentale ale omului, ale fiecărei persoane.
Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţii:
1. încurajând oficialii şi agenţiile guvernamentale să adopte soluţii elaborate şi folosite cu
succes în cadrul sectorului.
2. educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de stat.
3. participând la adaptarea programelor oficiale la nevoile publice, exprimând punctul de
vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale.
4. colaborând cu agenţii oficiale.
5. influenţând politicile de dezvoltare locala a instituţiilor naţionale şi internaţionale.

16
 6. ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai
eficientă prin întărirea instituţiilor, creşterea calificării profesionale a personalului, instruirea
acestuia şi întărind capacitatea lor managerială.
Uneori, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate „alternative” la soluţiile
administraţiei. Expresia folosită ar putea crea confuzie. Populaţia unei comunităţi nu este în
situaţia de a alege între modelul de dezvoltare propus de administraţie şi cel propus de ONG-uri,
pentru simplul motiv că organizaţiile nu pot lansa o asemenea ofertă. Este puţin probabil că
eforturile organizaţiilor să poată duce la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea
locală. Lipsa de resurse este în acest caz principalul obstacol. ONG-urile pot găsi noi soluţii
pentru probleme cu care se confruntă populaţia, dar aceste soluţii devin relevante doar dacă ele
pot influenţa procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunităţi.
Administraţia şi organizaţiile neguvernamentale nu pot oferi alternative în competiţie, ci
soluţii complementare ce deschid calea către o adevărată colaborare între ele.
Ele şi-au dovedit adesea eficienţa în identificarea şi soluţionarea problemelor comunităţii,
în atragerea şi punerea în valoare a unor resurse umane şi financiare, în evaluarea gradului de
eficacitate a politicilor publice prin:
 creşterea calităţii serviciilor publice;
 gestionarea mai eficientă a patrimoniului public;
 rentabilizarea serviciilor publice;
 conservarea mai bună a patrimoniului public;
 reducerea cheltuielilor administrative.
În acest sens putem afirma că necesitatea achiziţionării de servicii de către autorităţile
publice este determinată de extinderea cererii de servicii adresate sectorului public, atât din punct
de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ, în sensul că cererea de servicii publice a
devenit din ce în ce mai mare, iar solicitările sunt din ce în ce mai diversificate faţă de oferta
guvernamentală. În aceste condiţii, autorităţile publice au la dispoziţie două alternative: fie să-şi
îmbunătăţească oferta, fie să contracteze aceste servicii. Din punct de vedere al eficienţei
economice, experienţa altor state (de exemplu Statele Unite, Marea Britanie, Olanda) a dovedit
că este mai avantajoasă a doua variantă; costurile pentru aceleaşi servicii care înainte erau
prestate de o instituţie publică, în condiţiile contractării lor sunt mai reduse. Deoarece autorităţile
publice sunt supuse unor constrângeri legate de funcţia lor redistributivă şi au responsabilitate
politică pentru modul în care este gestionat bugetul public care este limitat, serviciile de interes
public ar putea fi contractate de organizaţii neguvernamentale.
Avantajul contractării de servicii derivă din caracteristica nondistribuţiei profitului care
face ca atât încrederea clienţilor (beneficiarilor), dar şi a contractorului să fie mai ridicată la
17
contractantul de tip nonprofit, faţă de contractantul orientat către profit. Serviciile de interes
public ar putea fi contractate fie de către societăţile comerciale, fie de către organizaţiile
neguvernamentale, fie, în colaborare, de către organizaţii din cele trei sectoare.
În acest sens, relaţia de prestare de servicii dintre autorităţile publice şi organizaţiile
neguvernamentale constă în faptul că sarcina este definită de autorităţi, iar prestatorul
(organizaţia neguvernamentală) execută comanda respectivă, într-un domeniu considerat de
autoritatea respectivă ca fiind de interes public. Deci, contractul de prestare de servicii între
autoritatea publică şi organizaţia neguvernamentală este relaţia în care autoritatea publică
comandă realizarea unui serviciu pe care se obligă să-l plătească, iar organizaţia
neguvernamentală se obligă să execute obiectul contractului.
În concluzie, importanţa organizaţiilor neguvernamentale nu mai poate fi lăsată doar la
nivelul aprecierilor simţului comun, căci acestea au şi alte roluri, cum ar fi: [46, p.5]
- contrapondere a puterii statului şi a sectorului privat; un exemplu în acest sens îl
constituie asociaţiile de protecţia consumatorilor, a căror misiune este de a educa şi apăra
cetăţenii (în calitatea lor de consumatori) în relaţia cu firmele şi companiile comerciale.
- cadrul de participare cetăţenească; există două obstacole majore în calea creşterii
implicării autentice de masă în politica de stat, şi anume:
 dificultatea descentralizării ariilor de decizie la nivel de stat;
 lipsa abilităţilor şi valorilor necesare acestui tip de participare.
Activitatea în organizaţiile neguvernamentale presupune implicarea membrilor în procese
decizionale care dezvoltă participanţilor la acestea abilităţile corespunzătoare şi capacitatea de a-
şi exercita rolul de homo politicus.
- asigurarea de bunuri şi servicii publice; există numeroase obstacole în calea furnizării
serviciilor publice de către societăţile comerciale şi instituţiile statului. Cu toate acestea, statul,
prin funcţionarii săi, nu poate identifica şi satisface în totalitate marea varietate de nevoi şi
interese în societate. Astfel, cererea de bunuri şi servicii publice rămâne neacoperită. Aceste
goluri pot fi acoperite prin activitatea organizaţiilor neguvernamentale, ele nefiind restricţionate
de criteriul profitabilităţii (ca în cazul societăţilor comerciale) şi dovedind o mai mare
receptivitate şi creativitate în acoperirea nevoilor sociale. Cu toate acestea, chiar şi organizaţiile
neguvernamentale se pot lovi de o serie de dificultăţi în acest tip de activitate, cum ar fi cele care
ţin de mecanismele acţiunii colective.
- furnizarea mai eficientă a bunurilor şi serviciilor comparativ cu sectorul public;
susţinerea unor structuri administrative mai puţin numeroase sau prezenţa voluntariatului creează
premise pentru reducerea costurilor de producţie corespunzătoare bunurilor sau serviciilor
livrate. La aceasta se adaugă şi faptul că cei care lucrează în organizaţiile neguvernamentale sunt
18
mai interesaţi de satisfacerea cerinţelor clienţilor decât de respectarea procedurilor formale,
birocratice.
- facilitatori ai integrării sociale şi politice; organizaţiile neguvernamentale sunt
instrumente ale integrării grupurilor şi indivizilor în cadrul societăţii; de exemplu, în societăţile
caracterizate printr-un grad înalt de varietate etnică, organizaţiile neguvernamentale contribuie la
promovarea diversităţii şi la reducerea tensiunilor interetnice prin promovarea dialogului
interetnic.
- promovarea diversităţii de opinii în societate; prin apartenenţa la diferite organizaţii
neguvernamentale oamenii devin conştienţi de existenţa unor opinii şi interese diverse în
societate şi devin capabili să adopte o poziţie critică faţă de acestea.
- mobilizarea intereselor şi revendicărilor în societate; prin intermediul organizaţiilor
neguvernamentale revendicările cetăţenilor pot fi articulate, iar presiunile exercitate de diferite
grupuri se transformă în demersuri coerente de influenţare a politicilor publice.
Organizaţiile neguvernamentale îmbunătăţesc eficienţa şi eficacitatea activităţilor
socioeconomice, ele oferă servicii mai ieftine şi mai bune pentru că folosesc voluntarii. În multe
domenii, organizaţiile neguvernamentale desfăşoară munci aproape gratuite (protecţia
animalelor, reciclări profesionale, protecţia mediului, educaţie pentru adulţi şi la distanţă,
circulaţia informaţiei), în timp ce Guvernul trebuie să plătească funcţionari pentru aceste
lucruri.
Organizaţiile neguvernamentale includ spiritul de echipă umană, transparenţa şi
participarea publică, fără de care o administraţie riscă să nu capete suportul public pentru
acţiunile pe care le întreprinde. [44]
În condiţiile unei susţineri minime, aproape insesizabile la dimensiunea declarată a
sectorului, organizaţiile neguvernamentale şi-au adus o contribuţie măsurabilă la procesul de
reformă: [46, p.12]
au îmbunătăţit substanţial deciziile publice (amintim aici corectarea şi îmbunătăţirea a
numeroase proiecte de legi şi alte acte normative);
au dat sens reformei din sfera educaţiei;
au stat la baza succesului în medieri internaţionale, contribuind prin aceasta şi prin
proiectele de colaborare internaţională la o imagine externă pentru care, uneori, se
cheltuiesc o grămadă de bani publici;
au gestionat eficace transferul de know-how;
au preluat aproape integral politicile şi activităţile concrete de protecţie a copilului;

19
 sunt mesagere ale culturii autohtone şi promotoare ale dezvoltării diversităţii culturale,
creând teren favorabil dialogului interetnic, toleranţei şi cooperării cu minorităţile
naţionale.
În acest sens, modul de acţiune al organizaţiilor poate reprezenta un model de abordare a
problemei, nu neapărat singurul şi nu neapărat cel mai bun, dar cu certitudine extrem de eficient
prin prisma raportului investiţie/efect. Acest lucru nu înseamnă că vreodată organizaţiile
neguvernamentale se vor substitui administraţiei publice sau că vor realiza ele sarcinile
administraţiei. Organizaţiile nu reprezintă o alternativă în sine. Ele trebuie văzute ca un mod de
acţiune complementar activităţii administraţiei, prin care comunitatea se autoresponsabilizează
faţă de rezolvarea propriilor probleme.
Una din funcţiile principale ale sectorului nonprofit este aceea de a pleda pentru întărirea
sistemelor sociale, de-a oferi cetăţenilor posibilitatea influenţării politicilor publice, de a critica
şi supraveghea politica guvernului. Politicile publice sunt planuri, principii, legi sau acţiuni care
sunt adoptate de factorii decizie pentru a rezolva o problemă în societate, a se opune unei
ameninţări sau a urmări un obiectiv; ele se referă la ceea ce decide să facă un guvern sau
parlament pentru rezolvarea problemelor dezvoltării cu efecte asupra întregii societăţi sau la
ansamblul de măsuri sub forma unui program de acţiune guvernamentală menite să producă
schimbări favorabile pentru întreaga societate sau pentru o anumită parte a societăţii.
Principiile pe care atât organizaţiile neguvernamentale cât şi autorităţile publice ar trebui
sa le aplice în elaborarea şi implementarea unor politici publice sunt: [34, p.18]
- promovarea dezvoltării;
- furnizarea de beneficii directe cetăţenilor;
- protejarea societăţii de comportamente care ar putea să-i pericliteze existenţa.
În funcţie de factorul de decizie şi de aria de acoperire, politicile publice pe care
organizaţiile neguvernamentale încearcă să le influenţeze pot fi naţionale, regionale sau locale şi
interne ale unor instituţii.
Cristian Jura afirmă că “societatea internaţională a secolului XX a fost marcatã de apariţia
unor actori cu un rol deosebit de important, atât în cadrul politicilor interne, dar şi a celor
internaţionale, actori ce au cunoscut o dezvoltare numericã fără precedent, datorită realelor
avantaje pe care le prezintă: flexibilitate, servicii responsabile şi domenii de acoperire vastă.”
[46, p.12]
Începutul anilor ’60 este caracterizat de o creştere neaşteptată în relaţiile transnaţionale
stabilite între organizaţiile neguvernamentale, relaţii iniţiate de grupuri şi de indivizi sub variate
aspecte, ce depaşesc cadrul naţional, şi care nu reprezintă statul naţional în mod oficial. Cu toate
acestea, legăturile stabilite au efecte asupra relaţiilor formale dintre state, pentru că organizaţiile
20
acţionează în direcţia reducerii/combaterii sărăciei, a protecţiei mediului, a luptei împotriva
discriminãrii, protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului, zonă în care statele au dat dovadă de
incapacitatea de a preveni şi stopa abuzurile din cauza insuficienţei resurselor şi evoluţiei rapide
a tehnologiilor dificil de controlat.
Dacă inţial la nivel naţional organizaţiile sectorului nonguvernamental se implicau în
domeniile care puteau fi controlate numai de fiecare stat, cum ar fi: combaterea infracţionalităţii,
a şomajului, a protecţiei sociale, azi aceste domenii unificã eforturile mai multor state prin
politicile comune elaborate şi implementate atât de instituţiile publice, cât şi de organizaţiile
nonguvernamentale. De regulă, Guvernele îşi reunesc eforturile pentru soluţionarea problemelor
economice, sociale şi politice, indiferent de statul de origine sau statul în care urmeazã să
desfăşoare activităţi.
Pentru a stabili funcţiile sectorului nonprofit este bine să pornim de la ideea deja
acceptată a delimitării societăţii. Din acest punct de vedere pot fi delimitate trei sectoare: sectorul
de stat, sectorul “profit” (economic) şi sectorul nonprofit. În concordanţă cu acest lucru figura
1.1. prezintă care este relaţia între cele trei sectoare. Principul parteneriatului, unul foarte des
invocat, dintre cele trei sectoare poate fi observat mai jos.

Societatea

Sectorul Sectorul
de stat de
afaceri

Sectorul
SeS
nonprofit

Figura 1.1. Relaţia dintre cele trei sectoare

Sursa: Elaborat de autor

În cadrul sistemului, sectorul nonprofit are două funcţii principale. Prima funcţie ar fi cea
de prevenire şi de corecţie, care încearcă să prevină şi să corecteze eventuale probleme, lipsuri în
funcţionarea sectorului de stat şi cel de afaceri. O a doua funcţie este cea de dezvoltare, care
ajută la dezvoltarea societăţii civile, a societăţii în general prin apărarea valorilor civile, prin
21
întărirea colaborării şi prin crearea cadrului activităţilor comune. Dacă acceptăm cele două
funcţii – atunci în concordanţa cu terminologia folosită în managementul ONG-lor [4] - acestea
pot fi considerate chiar menirea sectorului non-profit, iar rezultatele obţinute de sectorul civil pot
fi evaluate în funcţie de aceasta. Pe lângă aceste funcţii mai întâlnim şi altele la fel de
importante. Dacă analizăm activităţile desfăşurate de unele organizaţii putem să spunem că
prestează servicii în anumite domenii în care statul nu intervine, răspunzând astfel la necesităţile
societăţii civile.
Unele organizaţii identifică anumite probleme a unor categorii de persoane defavorizate
sau discriminate, îndeplinând funcţii de mediere şi informare a populaţiei pentru a accepta aceste
persoane (probleme legate de discriminare rasială, religioasă, etnică, homosexualitate etc.) De
multe ori pe aceste organizaţii le putem întâlni jucând funcţia de avocat, reprezentând anumite
probleme sau anumite persoane care se confruntă la un moment dat cu o problemă care se află în
aria de activitatate a organizaţiei şi care beneficiază de suficiente informaţii prin intermediul
cărora poate să apere respectiva persoană.
Organizaţiile reprezintă un garant al drepturilor cetăţenilor, deoarece luptă pentru
promovarea drepturilor omului, a liberului acces la informaţiile de interes general al cetăţenilor,
promovează voluntariatul şi ideea de ajutor, promovează dezvoltarea relaţiilor de ajutor reciproc
şi colaborare dintre oameni.
În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îşi pot asuma diverse funcţii cum ar fi:
Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi
Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizaţiile reprezintă un cadru de
participare civică)
Furnizarea de bunuri şi servicii către comunitate
Reprezentarea intereselor unor grupuri din cadrul societăţii” [34, p.12]
În Republica Moldova activitavea ONG-urilor cade sub incidenţa modificărilor apărute în
2007 la Legea cu privire la Asociaţiile Obşteşti, Nr. 837-XIII din 17 mai 1996, (Monitorul
Oficial, 23 ianuarie 1997), inclusiv modificările survenite ulterior, precum şi: Legea cu privire la
Fundaţii (1999), Legea cu privire la sponsorizare şi filantropie (1995), Codul Civil (2003).
Un ONG poate să se constituie la iniţiativa a cel puţin 3 persoane care au atins vârsta de
18 ani, şi au capacitate de exerciţiu deplină (cu excepţia funcţionarilor publici). Decizia de
constituire a asociaţiei obşteşti se adoptă la adunarea generală a iniţiatorilor constituirii
asociaţiei, concomitent cu aprobarea statutului şi alegerea organelor de conducere, de control şi
revizie. Decizia de constituire a asociaţiei obşteşti se adoptă la adunarea generală a iniţiatorilor
constituirii asociaţiei, concomitent cu aprobarea statutului şi alegerea organelor de conducere, de
control şi revizie.
22
 denumirea şi simbolica ONG - trebuie să difere de denumirile altor persoane juridice, să
nu coincidă cu simbolica de stat a Republica Moldova precum şi a altor state. În cazul în
care denumirea este numele unui cetăţean, se admite doar cu consimţămîntul acestuia, iar
în caz de deces, prin testament sau cu acordul familiei acestuia.
statutul – trebuie să prevadă:
a) forma organizatorico-juridica a asociaţiei;
b) denumirea asociaţiei;
c) sediul asociaţiei şi teritoriul în limitele caruia ea îşi desfasoara activitatea;
d) scopurile şi sarcinile asociaţiei, metodele de realizare a acestora, durata activităţii asociaţiei
obşteşti;
e) condiţiile şi procedura de primire a noi membri în asociaţia obştească, precum şi cele de
retragere din rândurile ei (în cazul în care calitatea de membru este consemnată);
f) drepturile şi obligaţiile membrilor asociaţiei obşteşti;
g) structura asociaţiei obşteşti, procedura de constituire, denumirea exactă, structura, competenţa
şi durata mandatului organelor de conducere, organelor executive, ale celor de control şi revizie
ale asociaţiei, sediul acestora;
h) procedura de adoptare, de modificare şi completare a statutului;
i) sursele, modul de formare şi de folosire a proprietăţii şi a altor bunuri ale asociaţiei obş- teşti;
cuantumul cotizatiilor de membru (în cazul în care calitatea de membru este consemnata);
organul care este în drept sa ia decizii cu privire la procurarea, distribuirea şi instrăinarea
proprietăţii;
j) procedura şi termenele de convocare a adunărilor generale;
k) formele de participare ale asociaţiei obşteşti la viaţa societăţii şi statului;
l) procedura de constituire, statutul, structura şi metodele de activitate ale organizaţiilor primare
ale asociaţiei obşteşti;
m) parametrii principali ai dării de seamă financiare şi modul în care aceasta este dată
publicităţii;
n) procedura de reorganizare şi de încetare a activităţii asociaţiei obşteşti.
Pentru înregistrarea statutului, asociaţia obşteasca prezintă, în termen de 1 lună de la data
aprobării statutului, la organul de stat respectiv (Consiliul local/raional, Ministerul Justiţiei).
Organul de stat de înregistrare este obligat să adopte, în termen de 1 lună, una din
următoarele decizii: să înregistreze statutul asociaţiei obşteşti şi să elibereze fondatorilor
certificatul de înregistrare de stat (care se perfectează de către organul de înregistrare, în termen
de 3 zile de la adoptarea deciziei); sau să amâne înregistrarea statutului; să refuze înregistrarea
statutului.
23
 CAPITOLUL II. ASPECTE CHEIE ÎN MANAGEMENTUL
ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE DE MEDIU
2.1. Managementul ONG-lor de mediu
În ultimii ani, numărul şi domeniul de aplicare al organizaţiilor non-guvernamentale,
responsabile pentru mediul înconjurător, sănătate, educaţie și economie, a crescut foarte mult.
Ele sunt foarte influente în comunităţi, la nivel fundamental, în planificarea şi punerea în aplicare
a politicilor economice şi sociale. Treptat, ONG-urile intermediază relaţia dintre sectorul public
şi sectorul privat şi facilitează investiţiile sectorului privat în dezvoltarea comunităţii şi a
mediului. Prin urmare, liderismul eficient şi managementul creativ ale ONG-urilor sunt decisive
pentru a obţine un avantaj în competiţia pentru resursele limitate disponibile pentru sectorul
public.
Există în cadrul organizatilor neguvernamentale o serie de poziţii cheie care vizează atât
conducerea, cât şi beneficiarii serviciilor oferite de aceste organizatii. Dintre acestea amintim:
[35]
Board-ul unei fundaţii sau asociaţii reprezintă un grup de indivizi care aparţin
comunităţii şi care la modul ideal ar trebui să reprezinte interesele beneficiarilor. Ei ar trebui
motivaţi în a servi comunitatea (de aceea se află în board), nu sunt persoane remunerate pentru
activitatea pe care o desfăşoară, sunt persoane voluntare.
Directorul executiv într-o fundaţie sau asociaţie este persoana care duce la îndeplinire
obiectivele strategice trasate de board - managerul de zi cu zi care se ocupă de managementul
operaţional.
Staff-ul/echipa administrativă din cadrul unei organizaţii se subordonează directorului
executiv şi realizează activităţile de teren din cadrul comunităţii.
Voluntarii care sunt persoane care nu primesc salarii pentru ceea ce fac şi care asistă
stafful unei organizaţii (fac munca executivă sau consiliază staff-ul/directorul executiv).
Abilitatea de a formula viziuni, strategii şi politici este în general slabă. Deşi sunt şi
câteva exemple pozitive, cadrul – efectele instabilităţii economice şi procesul dinamic de
transformare a societăţii – este nefavorabil strategiilor pe termen lung. De asemenea, capacitatea
de a concentra resurse care să susţină misiunea este limitată la atenţia acordată mai mult
supravieţuirii pe termen scurt decât schimbărilor pe termen lung (şi acest lucru este accentuat de
problema finanţării). Din contra, capacitatea operaţională este bine dezvoltată.
Probleme legate de capacitatea organizatională
Există şi în spaţiul neguvernamental o serie de disparităţi, diferenţe între organizatii
neguvernamentale similare atât în ceea ce priveşte resursele şi capacităţile organizaţionale, cât şi

24
la nivelul înţelegerii de către membrii organizatiilor a nevoii de a colabora în permanenţă în
vederea realizării scopurilor și obiectivelor stabilite. Viziunea sau scopul unei organizatii
neguvernamentale nu rămâne definită odată pentru totdeauna, ea suferă schimbări, adaptări în
funcţie de contextul socio-cultural în care există organizaţia respectivă. Abilitatea de a formula
strategii organizaţionale e slabă şi deci acestea trebuie adaptate în permanenţă. Lipsa unor astfel
de strategii nu e doar vina ONG-lor ci şi a instabilităţii socio-economice, datorită proceselor
dinamice care fac imposibilă crearea unor strategii pe termen lung.
Capacitatea de a implica mai mult beneficiarii
O altă problemă implică comunicarea cu beneficiarii şi faptul că nu prea există multe
organizatii neguvernamentale care să consulte viitorul grup de beneficiari înainte de crearea
programelor. Implicarea beneficiarilor în servirea nevoilor, planificarea şi furnizarea serviciilor
câștigă teren, însă nu este practicată foarte mult. Sunt câteva exemple excelente de bună practică,
ce ar trebui să fie larg mediatizate în avantajul sectorului. Dintre acestea amintim serviciile
oferite de ONG persoanelor cu probleme de sănătate mintală, bătrânilor sau copiilor care sunt
incluşi în designul furnizării de servicii.
Generalizând, există totuşi o tendinţă de a percepe beneficiarii ca “aceia care primesc”
mai degrabă decât ca “participanţi activi”. Această atitudine îşi are cauza în: [44]
 modul în care sunt identificate nevoile grupului ţintă (Cine? Cum? face identificarea
datelor subiective şi obiective); de cele mai multe ori, grupul ţintă nu e consultat în
definirea nevoilor (un exemplu îl constituie o asociaţie pentru dezvoltarea comunitară în
zonele rurale sărace; aceasta a investit într-un proces îndelungat pentru a pune
comunitatea în situaţia de a-şi identifica ea însăşi problemele şi de a le exprima cu
propriile ei cuvinte. Apoi, cei care au oferit această posibilitate au sprijinit consultanţa şi
negocierile prin care comunitatea locală a ajuns la un consens în ce priveşte nevoile
prioritare şi felul în care se poate răspunde acestora). Asemenea exemple de bună
practică se pot realiza prin instruirea ONG în tehnicile specifice, pentru a putea determina
şi monitoriza schimbările nevoilor comunitare;
 o atenţie mare ar trebui acordată procesului de dezvoltare comunitară – aici elaborarea
unor programe de către ONG-ri ar trebui să implice un efort susţinut pentru depistarea
nevoilor;
 stabilirea nevoilor trebuie să fie rezultatul negocierii şi a consensului între cei care
proiectează o activitate şi cei care beneficiază de ea;
 existenţa percepţiei în rândul activiştilor ONG conform căreia ei sunt experţi în aria lor
de activitate.

25
 În relaţia ONG - beneficiar se impune o rediscutare a rolului pe care îl are acesta din
urmă, din punctul de vedere al consultării înainte, pe parcurs şi la finalul activităţii programului.
Pe lângă cauzele subiective (autosuficienta membrilor) sunt şi cauze obiective, care
îngreunează relaţia cu beneficiarul; dimensiunea culturală a unei comunităţi, cea lingvistică și
tehnică. În general comunităţile închise, izolate devin precaute, suspicioase când cineva le
diversifică aria de activităţi zilnice. În abordarea unor comunităţi e nevoie de timp şi
profesionalism în a genera schimbare. Multe ONG-ri au afirmat că este o adevărată provocare să
lucrezi cu comunităţile din cauza moştenirilor din trecut. Oamenii au tendinţa să fie extrem de
suspicioşi şi nu vor să se implice în alte activităţi decât cele de rutină. Acest lucru este valabil
mai ales pentru comunităţile rurale.
Îmbunătăţirea comunicării şi interacţiunii cu beneficiarii a fost considerată o prioritate
pentru ONG, prin: [34, p.9]
 Conştientizarea efectelor pozitive pe care le poate avea implicarea beneficiarilor prin
diseminarea bunelor practici existente;
 Folosirea unor intermediari familiari oamenilor (liderii comunităţii sau semenii lor)
pentru a comunica cu grupul-ţintă;
 Creşterea capacităţii de a-şi identifica nevoile şi de a participa activ;
 Creşterea încrederii beneficiarilor în forţele proprii şi stimularea dorinţei de a participa în
activitatea ONG, prin introducerea unor sisteme accesibile pentru a identifica şi pentru a
lua în considerare feed-back-ul beneficiarilor în ceea ce priveşte serviciile şi activităţile
ONG, de pildă.
Practicile de muncă şi parteneriate în ONG-ri
Capacitatea ONG-lor de a planifica, de a evalua, de a strânge laolaltă o echipă, de a
dezvolta capacitatea de a conduce, de a comunica în plan intern, de a pune bazele unor structuri
executive şi de a-şi conduce instituţiile variază foarte mult. ONG-le care au fost conduse de la
începutul sau jumătatea anilor ‘90 de oameni care au beneficiat de pregătire şi sprijin extern sunt
mult mai dezvoltate în aceste privinţe. Aceste ONG-ri au reuşit, într-o anumită măsură, să facă
cunoscută buna practică, mai ales înfiinţând filiale şi asistând dezvoltarea altor ONG. Totuşi,
abilităţile şi experienţele sectorului ar putea fi mult mai bine folosite. În acest sens, există o serie
de exemple de bună practică în muncă:
 Planificarea şi managementul proiectelor - unele ONG au un grad înalt de expertiză faţă
de alte sectoare în ceea ce priveşte planificarea proiectelor: stabilirea obiectivelor,
identificarea corectă a grupurilor-ţintă, organizarea activităţilor, fixarea termenelor-limită
şi identificarea resurselor şi nevoilor;

26
  De multe ori, structurile de luare a deciziilor laterale şi sistemele de lucru informale au
fost foarte apreciate de către ONG în contrast cu experienţele caracteristice
totalitarismului şi au fost comparate structurile ierarhice din sectorul de afaceri şi din cel
administrativ;
 Uneori, ONG încurajează creativitatea şi iniţiativele personalului, fapt apreciat ca o
schimbare binevenită a practicii tradiţionale de management;
 Unele ONG acordă multă atenţie procesului de dezvoltare organizaţională, ceea ce le
permite să răspundă corespunzător nevoilor în schimbare;
 Dezvoltraea de parteneriate intra si inter sectoriale.
În mare, s-a considerat că dezvoltarea practicilor de lucru ar putea fi avantajoasă pentru
sector în următoarele şapte aspecte: [34, p.12]
 Îmbunătăţirea artei conducerii în ONG în privinţa practicilor democratice şi dezvoltării
strategice;
 Creşterea dezvoltării organizaţionale etice şi bazate pe valori;
 Asigurarea unui nivel de bază de practici manageriale eficiente pentru ONG - la ora
actuală este o diferenţă mare între “profesionişti” şi “restul”;
 Introducerea unui sistem de responsabilitate financiară mai strict - deşi există indicii că
managementul financiar al ONG funcţionează mult mai bine, acestea trebuie să înţeleagă
şi să aplice mai mult sisteme de evidenţă contabilă, audit şi management financiar solide,
pe care să te poţi baza;
 Sporirea transparenţei şi eficienţei sistemelor de comunicare interne şi externe – mai ales
capacitatea şi motivaţia de diseminare a informaţiei;
 Dezvoltarea gândirii şi acţionării strategice, nu numai a unor idei scrise;
 Dezvoltarea unor sisteme de monitorizare şi evaluare care să urmărească impactul,
incluzând îmbunătăţirea capacităţii organizaţiilor de a folosi informaţiile evaluărilor
pentru management, planificare şi dezvoltare;
 Preocuparea pentru resurse umane în ONG - majoritatea organizaţiilor recunosc
importanţa resurselor umane însa pun insuficient accentul pe o strategie de atragere a
personalului competent sau pe o strategie de îmbunătăţire a abilităţilor personalului deja
existent; suferă de pe urma incapacităţii de a păstra personalul perfomant din sector, care
se orientează spre sectorul de afaceri care oferă beneficii materiale şi profesionale mai
mari.
Resurse umane
Majoritatea ONG-lor au recunoscut importanţa eficienţei resurselor umane în dezvoltarea
sectorului însă foarte puţine aveau o strategie bine determinată de atragere a personalului
27
competent sau de îmbunătăţire a abilităţilor personalului deja existent. Multe ONG-ri au avut de
suferit de pe urma incapacităţii de a păstra personalul performant care părăsea sectorul nonprofit
pentru a intra în sectorul de afaceri, care oferă salarii mai bune şi oportunităţi mai mari de
dezvoltare personală. În general, ONG-le au fost atractive ca locuri de muncă până în 1997, când
fluxul resurselor pentru sector s-a diminuat în mod dramatic şi oportunităţile de a lua contact cu
practicile internaţionale sau redus şi ele. Apariţia şi dezvoltarea unor oportunităţi atractive în
sectorul privat au eclipsat avantajele din sectorul nonprofit.
Un alt obstacol în calea atragerii şi păstrării personalului este dificultatea de a obţine bani
pentru costurile de fond. Sunt puţini finanţatori care acoperă costurile de personal, fapt care
determină implicarea directă a managerilor ONG-lor în activităţi, în loc să se ocupe de
planificarea şi dezvoltarea organizaţională. [20]
Multe persoane au considerat că personalului din ONG-ri îi lipseşte profesionalismul.
Însă profesionalismul se pare că era echivalat cu abilităţile manageriale, cum ar fi buna
comunicare şi abilitatea oratorică. Rar s-a pus accentul pe alte abilităţi care sunt caracteristice şi
vitale pentru sector – practicile etice, valori clare la baza activităţii, un sistem de conducere care
să atragă implicarea, depăşirea problemelor culturale ş.a.m.d.
În general, s-a considerat că păstrarea şi dezvoltarea personalului au la bază:
 Dezvoltarea profesională a celor care lucrează în ONG în domenii de specialitate, nu doar
în management general;
 Dezvoltarea abilităţilor de bază pentru un număr mai mare de oameni care lucrează în
ONG la nivel regional;
 Creşterea motivaţiilor de a lucra în sector: salarii adecvate, oportunităţi de dezvoltare
profesională şi personală;
 Îmbunătăţirea imaginii sectorului ONG ca piaţă de muncă prin îmbunătăţirea imaginii
sale în ansamblu.
Totuși voluntarii au constituit o resursă importantă, deşi au fost puţine cazuri de folosire
eficientă a acestora. Menţinerea şi dezvoltarea personalului trebuie să respecte atât dimensiunea
instrumentală/materială (pentru persoanele salariate - creşterea recompenselor) cât şi o
dimensiune motivaţională, recunoaşterea muncii şi a contributiei lor. Există o altă categorie de
factori care favorizează profesionalizarea personalului din ONG-ri și anume aspectele legate de
îmbunătăţirea imaginii sectorului şi dezvoltarea calităţilor de bază şi în domenii non-
manageriale, cum a fi, etica profesională şi transparenţa.
Planificarea strategica în ONG-le mici
În contextul actual, ONG-le trebuie să răspundă la două provocări majore: scăderea
finaţărilor pentru sectorul asociativ şi exigentele crescute vis-à-vis de activitatea şi serviciile
28
oferite. În acest context profesionalizarea membrilor trebuie să reprezinte una din activităţile
strategice în cadrul sectorului neguvernamental. Însă, pentru a încadra acest obiectiv în
activităţile curente ale ONG-lor, el trebuie să facă parte din planul strategic al acestora.
Activitatea de elaborare a unei strategii pe termen mediu, planificarea activităţilor şi obiectivelor
viitoare determină o orientare mai bună în contextul social mai larg. De asemenea, planul
strategic va conduce la o mai bună concentrare a ONG-lor pe ceea ce este important pentru ele.
Problema majoră în R. Moldova pentru cel de-al treilea sector este că nu există strategii.
Atunci când apar problemele, acestea se rezolvă pe loc, fără o perspectivă strategică. Există
câteva poziţii cheie pentru o organizatie neguvernamentală care trebuie să se implice în
elaborarea strategiilor: [30]
 boardul ONG-lui;
 beneficiarii;
 facilitatorul - persoana care are abilităţi în domeniul planificării strategice; administrează
procesul de elaborare a strategiei;
 echipa care elaborează strategia e alcătuită din indivizi care în viitor vor avea legătură cu
activitatea ONG-lui.
Primul pas care trebuie parcurs în procesul de planificare strategică este cel legat de
revizuirea misiunilor. Orice organizatie neguvernamentală are o misiune bine definită, fiind
necesar ca aceasta misiune iniţială să fie periodic revizuită, iar dacă este cazul să fie schimbată.
Misiunea este motivul care justifică din punct de vedere economic, social activitatea
respectivului ONG. Acest proces de revizuire a misiunii ar trebui să clarifice pentru organizatia
neguvernamentala care sunt pericolele și oportunităţile pe o perioadă de câţiva ani. În aceasta
etapa se răspunde la următoarele întrebări:
1. cine suntem noi ca ONG?
2. ce ne distinge, ce ne apropie de alţii?
3. care sunt condiţiile socio-politice în care existăm ca ONG?
4. căror nevoi şi căror grupuri ne adresăm?
5. contextul socio-politic şi nevoile la care încercăm să răspundem justifică existenţa socială a
ONG?
6. cum am identificat existenţa unor probleme în spaţiul social şi cum ne propunem să le
rezolvăm?
7. care sunt valorile şi cultura ONG?
8. care sunt aspectele care ne fac unici?
Obiectivele propuse în misiune sunt destul de generale, astfel încât ONG să nu fie
obligată să şi le schimbe anual. Având redefinită clar misiunea, ONG-le pot să demareze, ulterior
29
procesul stabilirii planului strategic. Când spunem plan strategic spunem activităţi viitoare. Însă
dacă ne propunem o strategie pe viitorii 5 ani, trebuie să privim şi înapoi la ultimii 3-5 ani.
Analiza activtăţilor trecute ne arată care au fost metodele de lucru eficiente şi care au fost
activităţile de succes.
În procesul de elaborare a strategiei, pe lângă paşii strict tehnici, există un moment
“creativ”, în care se implică echipa de planificare. Acest moment este dat de analiza SWOT.
Participanţii la SWOT trebuie să analizeze atât cadrul organizaţional cât şi condiţiile externe.
După elaborarea SWOT, rezultă o serie de itemi (afirmaţii) care vor fi discutate în cadrul ONG;
aceşti itemi vor fi la rândul lor calificaţi individual. Aici intervine facilitatorul. În urma realizării
SWOT grupul care elaborează strategia trebuie să vadă dacă obiectivele pe care şi le propune
sunt în concordanţă cu misiunea anterior stabilită. Dacă nu există corelaţie se schimbă misiunea
sau obiectivele. [22]
Obiectivele pe termen lung sau mediu trebuie să fie clare, astfel încât să existe mai multe
categorii. Planul strategic îşi propune în esenţă să demonstreze performanţa şi adaptarea la
schimbările de mediu extern în general.
Faza ultimă a planificării strategice reprezintă adoptarea de către board – Consiliul de
Administraţie – a planului strategic, plan care de fapt se încadrează, alături de alte măsuri, în
procesul de dezvoltare organizaţională.
Dificultăţile de management, existente la nivel instituţional sunt, în linii mari,
determinate de lipsa unei noi strategii privind protecţia mediului pe termen lung şi a unui
Concept bine structurat al politicii de mediu în Republica Moldova, ce ar ţine cont, spre
exemplu, de: Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2014-2016); Planul de
Acţiuni „Moldova - Uniunea Europeană” (2014-2015) şi PAM-6 pentru perioada 2005-2015 a
UE „Alegerea noastră – viitorul nostru”.
Deseori, activităţile desfăşurate sunt răzleţe, necoordonate cu alte acţiuni similare,
efectele obţinute fiind de moment. Necesitatea de a eficientiza activităţile realizate impun o
analiză aprofundată, interdisciplinară, care ar duce la formarea unei viziuni sinergetice, inedite şi
bine argumentate, astfel încât acţiunile întreprinse să aibă un caracter complementar, potenţându-
se reciproc.
Managementul Ong-lor de mediu
Găsirea unor structuri optime în ceea ce priveşte relaţiile şi rolurile organizaţionale,
pentru întreg sistemul sau pentru instituţii aparte, reprezintă o sarcină extrem de dificilă, aceste
angajamente depinzând direct proporţional de sarcinile şi scopurile instituţiei date. În urma
analizei efectuate a instituţiilor din sistemul protecţiei mediului, se constată că acestea se
confruntă frecvent cu un şir de deficienţe.
30
 Tabelul 2.2. Dificultăţile structurale cu care se confruntă instituţiile publice

 Diferenţierea versus integrare: tensiunea generată de lipsa de

coordonare dintre cei care repartizează sarcina şi cei care verifică
executarea acesteia, deoarece cu cât organizaţia este mai complexă,
cu atât strategiile de coordonare devin mai costisitoare;
 Goluri versus suprapuneri: dacă responsabilităţile nu sunt clar
definite, realizarea obiectivelor stă sub semnul întrebării; atunci
când rolurile şi activităţile se suprapun, conflictele, risipa
resurselor şi ineficienţa sunt inevitabile;
 Subutilizare versus suprautilizare: atunci când funcţionarii au
puţine obligaţii, ei se plictisesc şi încurcă lumea; dimpotrivă, atunci
când sunt încărcaţi cu un volum excesiv de muncă, ei devin
ineficienţi;
 Lipsa clarităţii versus absenţa creativităţii: atunci când
funcţionarii nu ştiu cu exactitate ceea ce urmează să facă,
preferinţele personale vor înlocui obiectivele organizaţiei; dacă
însă responsabilităţile sunt definite clar şi strict, oamenii vor avea
tendinţa de a se conforma rolurilor prescrise, neluând în
considerare efectele asupra serviciilor furnizate;
 Relaxare excesivă versus rigiditate extremă: atunci când structura
nu este clară, funcţionarii pot pierde sensul direcţiei de urmat şi au
o impresie vagă asupra a ceea ce realizează alţi membri ai
organizaţiei; structurile rigide distrug flexibilitatea şi complică
viaţa funcţionarilor în interiorul propriului sistem;
 Autoritate difuză versus centralizare excesivă: în anumite situaţii,
se pare că nimeni nu ştie cine şi ce autoritate deţine, iar confuzia
creată duce la conflicte şi îngrădirea iniţiativelor individuale; la
cealaltă extremă, centralizarea duce decizia atât de departe de
esenţa problemei, încât procesul decizional devine greoi;
 Formalism versus favoritism: acceptarea necondiţionată a oricăror
proceduri duce la tratarea lipsită de nuanţe a tuturor problemelor,
acest lucru perpetuând patologia numită birocraţie; tratarea prea
personală a cazurilor poate genera însă acuze de inconsistenţă şi
favoritism.
Sursa: Elaborat de autor în baza „Planul naţional de acţiuni pentru sănătate în relaţie cu
mediul, HG № 487 din 19.06.2001”

În cadrul noii filosofii manageriale obţinerea rezultatelor se va plasa în centrul atenţiei

instituţiilor publice, iar preocuparea pentru stabilirea strategiilor pe termen lung este inevitabilă.

31
Instituţiile administrative şi funcţionarii sunt chemaţi să îşi asume formularea de strategii,
obiective şi priorităţi ca parte integrantă a activităţii manageriale.
Managementul strategic are o destinaţie precisă – funcţionarii publici plasaţi în posturi de
răspundere, funcţionari care nu trebuie doar să execute maşinal munca de zi cu zi, ci să aibă în
vizorobiectivele generale ale organizaţiei. În principal, managementul este legat în mod direct de
funcţionarii publici de rang înalt, adică de cei care elaborează deciziile de ordin strategic.
În contextul celor expuse mai sus, este imperioasă întărirea capacităţii instituţionale ale
organelor responsabile de gestionarea mediului, întrucât la „confluenţa” intereselor
internaţionale şi celor naţionale se află veriga instituţională. Sarcina de bază a acestei verigi
constă în priorităţile naţionale, instrumentele economice şi reglementările juridice ce vizează
conservarea biodiversităţii, combaterea deşertificării, atenuarea emisiilor de GES şi adaptarea la
schimbările climaterice. [23]
Abordarea integrată a obiectivelor celor trei Convenţii de mediu va cere, o dată în plus,
implicarea cât mai efectivă a instituţiilor responsabile din ţară. Totodată, soluţionarea promptă a
problemelor menţionate mai sus va contribui la realizarea eficientă a obiectivelor acestor
convenţii. Toate aceste subiecte necesită o abordare integrată, atât între convenţii, cât şi raportate
la mai multe laturi ale vieţii socioeconomice a ţării. Identificarea domeniilor sau activităţilor
sinergetice ar putea aduce un beneficiu net superior celui scontat. Urmează să se ţină cont şi de
faptul că specialiştii antrenaţi în managementul integrat de mediu trebuie să aibă o pregătire
corespunzătoare, din simplul motiv că activităţile cu efect sinergetic au un caracter complex,
unde e mult mai complicat de a constata relaţia cauză-efect, iar „feedback-ul” poate fi
distorsionat şi amânat prea mult.
Există şi perspectiva cooperării regionale, în virtutea procesului de integrare europeană,
care presupune asigurarea coerenţei în asimilarea acquis-ului comunitar. După mai multe eforturi
de ajustări legislativ-normative, realizarea “Planului de Acţiuni privind întărirea capacităţilor
naţionale de implementare integrată a Convenţiilor de mediu de la Rio de Janeiro pentru
perioada 2010-2015” ar putea contribui substanţial la procesul de apropiere a întregului sistem de
administrare în diverse domenii la exigenţele UE. Astfel, ar apărea condiţii propice pentru
implementarea cu succes a planului menţionat. Fiind conceput ca instrument de facilitare a
iniţiativei de integrare europeană, precum şi ca instrument de implementare a Strategiei de
Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS), Planul de Acţiuni „Republica Moldova -
Uniunea Europeană” ar putea contribui considerabil la realizarea acestor deziderate.

32
 2.2. Finanţarea ONG-lor şi rolul finanţatorilor în susţinerea ONG-lor
Finanţarea este o formă de manifestare a filantropiei pentru susţinerea activităţii
organizaţiilor nonguvernamentale. În acelaşi timp poate fi considerat un instrument pus la
îndemâna actorilor ca modalitate de a-şi manifesta (ne-) recunoştinta/(dez-)acordul pentru ceea
ce fac sau nu fac organizaţiile, fiind practic un instrument de evaluare a activităţilor întreprinse
pentru realizarea misiunii şi a nivelului în care organizaţia investeşte pentru a primi acest sprijin.
Sau poate fi un instrument de control extern, o formã tacită prin care organizaţiile
nonguvernamentale în schimbul sprijinului oferit se angajează din punct de vedere etic să
raspundã nevoilor comunităţii în măsura în care cel puţin au declarat prin misiunea organizaţiei.
Măsura în care un actor oferă suport unei organizaţii poate fi privită din două perspective: în
primul rând demonstrează disponibilitatea de a acorda sprijin şi existenţa unui potenţial
filantropic, iar în al doilea rând constituie un stimulent pentru organizaţii în realizarea
demersurilor de solicitare a resurselor financiare, orientate către alte categorii de actori cu
potenţial de sprijinire a acestora.
În altă ordine de idei, necesitatea resurselor financiare afectează comportamentul
sectorului faţă de evoluţia nevoilor şi intereselor grupurilor ţintă raportate la cele ale comunităţii,
fapt cauzat de schimbările de natură socială, economică şi politică. [24, p.10] Din aceste
considerente resursele financiare sunt extrem de importante în consolidarea sectorului pentru ca
acestea sã dispundã de capacitatea necesarã reprezentării diferitelor grupuri de interese ale
societăţii, intermedierea relaţiilor dintre cetăţeni şi autorităţi, suplimenirea bunurile şi serviciile
publice, precum şi pentru a facilita integrarea socialã şi politicã a cetăţenilor. [5, p.9]
Autofinanţarea sectorului nonguvernamental este un concept relativ nou, care se referă la
finanţarea sectorului din prestarea serviciilor sau derularea activităţilor cu caracter economic.
Termenului defineşte diverse tipuri de venit care nu sunt nici granturi şi nici donaţii, ci cotizaţii
de membru, onorarii obţinute din prestarea serviciilor şi vânzarea de bunuri, venituri obţinute din
închirierea bunurilor şi echipamentelor care temporar nu sunt utilizate de ONG-urile proprietare
şi bunuri nemateriale, cum ar fi: licenţele şi patentele, veniturile obţinute din desfãşurarea
activităţilor comerciale în parteneriat sau prin asociere cu alte organizaţii publice, private sau
intermediare, veniturile din investiţii, tranzacţiile financiare, dobânzi şi împrumuturi. [45, p.92]
Practicarea efectivă a autofinanţării impune anumite limite şi riscuri cu privire la
respectarea regulilor etice şi transparenţa activităţilor organizaţiilor. Apariţia autofinanţării are
drept cauze vulnerabilitatea, instabilitatea şi crizele sectorului. Mai nou, autofinaţarea este
practicată de ONG-uri pentru a-i creşte independenţa financiară. Chiar dacă nu este o modalitate
de o obţine resurse considerabile, rămâne a fi o oportunitate la care ONG-urile vor apela pentru
a-şi spori veniturile, deoarece numãrul efectiv al celor care recurg la aceastã metodã este relativ
33
mic. Un alt concept este cel de co-finanţare, fiind mai mult o combinaţie dintre cele două şi care
actualmente este o condiţie de eligibilitate impusă de finanţatorii externi, adică proiectul unei
organizaţii poate fi finanţat cu condiţia ca 10% sau 2% din bugetul proiectului să fie suportat de
însăşi organizaţia.
Implementarea proiectului trebuie realizată prin intermediul resurselor financiare obţinute
din alte surse decât cele externe. Multe organizaţii fac faţă mai greu la astfel de cerinţe, totuşi
acestea constituie trepte importante pentru a combate dependenţa faţă de o anumită sursă de
finanţare, plus că beneficiile finanţãrii din alte surse are rezultatul stabilirii parteneriatelor.
Surse de finanţare:
 externe - sunt cele mai importante (prin programele UE); în anul 2000, 55% din finanţări
au provenit din exterior;
 locale;
 administraţia centrală;
 administraţia locală;
 mediul de afaceri;
 donaţii individuale;
 activităţi economice;
 cotizaţiile de membru.
Donatori externi
Strategii de asistenţă adoptate de finanţatori externi:
 în prima parte a prezenţei lor în R. Moldova, donatorii au dezvoltat strategii puternic
influenţate de tradiţiile ONG din ţările de origine, doar într-o fază ulterioară acordând
atenţia necesară nevoilor locale;
 în câteva domenii de interes prioritar donatorii străini au dezvoltat ONG-ri puternice, care
sunt cu totul dependente de input - urile din străinătate;
 câţiva donatori au încercat să încurajeze cooperarea şi parteneriatul din interiorul
sectorului ONG, prin solicitări de candidaturi comune a două sau mai multe ONG în
îndrumările de finanţare.
În momentul actual, UE sprijină prin programele sale parteneriatul între ONG,
urmărindu-se crearea de parteneriate strategice între ONG-uri din aceleaşi domenii pentru a
creşte impactul proictelor asupra grupurilor ţintă.
Finanţatori locali
Oferă granturi mici ONG - lor. Sunt cei mai bine plasaţi pentru a oferi granturi mici,
întrucât reacţionează mai rapid la schimbarea nevoilor la nivel local. Potenţialul lor de a
contribui la dezvoltarea sectorului este semnificativă. În acelasi timp au nevoie de o mai bună
34
colaborare cu donatorii străini. Se impun câteva ameliorări ale practicilor de finanţare locală, cu
precădere în domeniul transparenţei, accesibilităţii şi conflictului de interese.
Administraţia centrală
Un finanţator important al sectorului nonprofit este administraţia centrală. Aspectele
negative:
 lipsa sistemelor clare şi transparente de alocare a fondurilor şi tendinţa de a apela la
relaţii personale;
 absenţa abilităţilor şi a capacităţii de finanţare eficiente ale ministerelor;
 lipsa fondurilor destinate în principal ONG;
 absenţa sistemului de influenţare a distribuţiei strategice a fondurilor către sector.
Administraţie locală
 există cadrul juridic necesar finanţării ONG de către administraţia publică locală, dar
acest lucru nu a schimbat foarte mult situaţia observată la începutul anilor 90;
 administraţia publică locală dispune de fonduri limitate iar alocarea lor este afectată de
aceleaşi dezavantaje ca şi în cazul administraţiei centrale.
Mediul de afaceri
 în ciuda legii sponsorizării, fondurile provenite din mediul de afaceri sunt limitate;
 există ONG care supravieţuiesc aproape în întregime din donaţiile companiilor şi
firmelor, mai ales în domeniul social;
 ONG consideră că mediul de afaceri ar putea deveni o sursă importantă de venit dacă
sectorul va dezvolta o strategie pe termen lung care să pună temelia înţelegerii
aprofundate a rolului ONG şi a conceptului de responsabilitate socială.
Donaţiile publice
Constituie un volum mic din bugetul organizaţiilor neguvernamentale. Totuşi trebuie
remarcat că în ultimii ani asemenea manifestări organizate au avut un succes neaşteptat. În
general însă trebuie să remarcăm că evenimentele de atragere de fonduri au fost mai importante
pentru sensibilizarea atenţiei publice decât pentru colectarea propriu-zisă a fondurilor, ceea ce
este semnificativ pentru că a adus ONG-le în prim-plan.
Dezvoltarea de activităţi economice
Multe ONG-ri consideră dezvoltarea activităţilor economice o trăsătură de bază a
viitoarei autosusţineri financiare, de vreme ce aceasta poate furniza o sursă independentă stabilă
şi continuă de venit;
Gama de activităţi generatoare de venit include: [43, p.10]
 plăţi din partea sectorului de afaceri pentru studii de fezabilitate, planuri de afaceri, fise
psihologice si instruirea angajatilor;
35
  servicii de tip instruire pentru administraţia publică locală;
 plăţi din partea altor ONG pentru servicii de tip scrierea de proiecte;
 producţii restrânse pentru vânzare, de tip artizanat.
Cotizaţiile de membru
Constituie o proporţie relativ mică din veniturile organizaţiilor non-profit şi au mai mult o
valoare simbolică, decât sursă de venit. În general costurile administrării şi colectării cotizaţiilor
de membru depăşesc valoare financiară a acestora.
Organizaţiile neguvernamentale din Republica Moldova cunosc o schimbare calitativă în
ultimii ani, obţinând importante reforme legislative şi perspective de finanţare din surse interne.
Indexul USAID arată o sustenabilitate în evoluţie a organizaţiilor societăţii civile din Republica
Moldova, cu un punctaj general de 4,1 şi cu scoruri suficient de bune pentru infrastructură şi,
foarte important, capacitatea de advocacy.
Sustenabilitatea financiară este principala problemă a sectorului asociativ din Republica
Moldova, cel puţin asta arată Indexul USAID în fiecare număr anual. Statul acordă careva
facilităţi fiscale, dar nu asistă (financiar) masiv sectorul asociativ. Asociaţiile obşteşti şi
fundaţiile cu statut de utilitate publică sunt scutite de la impozitul pe venit, în timp ce Comisia de
Certificare de pe lângă Ministerul de Justiţie se ocupă de certificarea organizaţiilor
neguvernamentale de utilitate publică şi le eliberează certificatul de stat. Nici asociaţiile obşteşti
şi nici fundaţiile nu beneficiază de facilităţi referitoare la TVA şi, cu mici excepţii reglementate
de lege, nu beneficiază de alte facilităţi fiscale.
Legislaţia Republicii Moldova permite desfăşurarea activităţii economice de către şi în
cadrul organizaţiilor neguvernamentale, doar dacă această activitate corespunde scopurilor
statutare ale organizaţiei, în caz contrar indică necesitatea creării agenţilor economici de către
ONG-uri. Cadrul legal cu privire la activităţile filantropice şi de sponsorizare se constituie din
prevederile respective ale Constituţiei Republicii Moldova, ale Codului civil, ale Legii cu privire
la filantropie şi sponsorizare (2002) şi ale altor acte normative. Articolul 36 din Codul Fiscal
prevede că contribuabilul rezident are dreptul la deducerea oricăror donaţii făcute de el pe
parcursul anului fiscal în scopuri filantropice sau de sponsorizare, dar nu mai mult de 10% din
venitul impozabil. [1] Totuşi, studiile realizate în cadrul societăţii civile arată că legislaţia cu
privire la finanţarea sectorului asociativ: „nu încurajează filantropia şi sponsorizarea de către
agenţii economici”. [1]
Guvernul Republicii Moldova nu oferă granturi organizaţiilor neguvernamentale. Doar
Ministerul Tineretului şi Sportului finanţează proiecte ale organizaţiilor neguvernamentale, în
timp ce Fondul Ecologic gestionat de Ministerul Mediului este destinat şi pentru activitatea
asociaţiilor obşteşti. Nici autorităţile publice locale nu oferă granturi ONG-urilor, dar acestea au
36
început să contracteze direct ONG-urile pentru anumite servicii – studii de fezabilitate sau
strategii de dezvoltare regională.
Totodată, modificările operate în anul 2012 la Legea cu privire la achiziţiile publice
permit organizaţiilor neguvernamentale să presteze servicii sociale, alături de instituţiile statului,
în timp ce Legea privind acreditarea prestatorilor de servicii sociale (2012) facilitează această
participare. În conformitate cu prevederile Strategiei de Dezvoltare a societăţii civile pentru
perioada 2012–2015, va fi introdusă în Codul Fiscal „Legea 2%”, de la 1 ianuarie 2014 pentru
persoanele juridice şi de la 1 ianuarie 2015 pentru persoanele fizice, după care contribuabilii,
persoane juridice şi fizice, vor avea posibilitatea să direcţioneze 2% din impozitul pe venit către
o entitate nonprofit.
Conform prevederilor la Codul fiscal, mecanismul de repartizare procentuală şi lista
organizaţiilor necomerciale de utilitate publică şi a instituţiilor religioase, care ar trebui să
beneficieze de susținere financiară din mijloacele achitate din contul unei părţşi a impozitului pe
venit pe parcursul unui an, trebuie să fie elaborată și stabilită de Guvern. Până în ianuarie 2014,
acest mecanism lipsea, or acesta trebuia să fie pasibil de aplicat concomitent cu intrarea în
vigoare a modificărilor la Codul fiscal.
Deocamdată însă, principala sursă de venit a organizaţiilor neguvernamentale din
Republica Moldova o constituie donaţiile externe. Evident, cota acestor tipuri de venit variază în
cadrul sectorului asociativ şi este greu de cuantificat cu exactitate, mai ales că nu există o bază
de date privind volumul şi structura veniturilor în sectorul non-profit, dar în general donaţiile
externe înseamnă aproximativ 90% din veniturile organizaţiilor neguvernamentale. Nu doar că
este o mare diferenţă în raport cu alte societăţi, unde veniturile sunt echilibrate, dar este o
dependenţă nesustenabilă.
De exemplu BERD a lansat Programul de Eficienţă Energetică, susţinut financiar de către
Agenţia Suedeză pentru Dezvoltare şi Cooperare Internaţională (SIDA).
Obiectivele Programului:
 Susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii prin acordarea de granturi până la 70% din
suma proiectului (maxim 10,000 EUR) pentru implementarea proiectelor în domeniul
eficienţei energetice;
 Promovarea importanţei eficienţei energetice pentru sectorul ÎMM cu participarea
experţilor străini – organizarea cursurilor de instruire, seminare pentru
companii/producători, consultanţi din domeniu;
 Dezvoltarea capacităţilor de consultanţă în domeniul eficienţei energetice, implementării
de noi practici/tehnologii, etc.

37
 Sustenabilitatea financiară este invocată de fiecare dată şi în autoevaluarea organizaţiilor
neguvernamentale. Dar finanţarea nu este singura problemă cu care se confruntă asociaţiile
obşteşti. Deficitul de resurse umane bine instruite este o problemă actuală nu doar pentru sectorul
privat sau public, dar şi pentru organizaţiile neguvernamentale. De asemenea, relevante sunt
pentru multe dintre organizaţiile societăţii civile şi problemele legate de baza tehnico-materială,
accesul la informaţiile de interes public sau rezistenţa socială la reformele şi schimbările pe care
aceste organizaţii le promovează.

Tabelul 2.3. Problemele cu care se confruntă organizaţiile neguvernamentale, exprimate

procentual

Problema Gravitatatea %
Deficitul de cadre Este o problemă gravă 17
Este o problemă nu prea gravă 66
Nu este o problemă 17
Insuficiența bazei tehnico-materiale Este o problemă gravă 25
Este o problemă nu prea gravă 25
Nu este o problemă 50
Accesul limitat la informaţii de interes Este o problemă gravă 25
public Este o problemă nu prea gravă 25
Nu este o problemă 50
Accesul limitat la surse de finanţare Este o problemă gravă 34
Este o problemă nu prea gravă 58
Nu este o problemă 8
Reticenţa societăţii/beneficiarilor Este o problemă gravă 16
Este o problemă nu prea gravă 42
Nu este o problemă 42
Sursa: Raportul Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din
R. Moldova

Nu toate organizaţiile neguvernamentale sunt suficient de transparente, cel puţin aceasta

este constatarea Raportului Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor
neguvernamentale din Moldova, nu toate organizaţiile îşi publică rapoartele financiare şi de
audit. Indexul USAID arată, totuşi, că majoritatea ONG-urilor care primesc finanţare de la
donatorii internaţionali, implementează practici adecvate de management financiar. [4]
38
 O discuţie aparte o constituie activitatea de voluntariat, activitate demnă de un studiu
separat, într-o dezbatere mai largă privind „angajamentul civic” în Republica Moldova. Legea
voluntariatului adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova în anul 2010, cu concursul şi
la insistenţa societăţii civile, nu a reuşit deocamdată să stimuleze activitatea de voluntariat, dar
este un început pentru o nouă paradigmă de raportare a individului la societate, pe care o are în
vedere şi Strategia de Dezvoltare a societăţii civile pentru perioada 2012–2015.
Actualmente ONG-urile sunt reprezentate în consiliile de administrare ale Fondului
Ecologic Naţional şi fondurilor ecologice locale, în grupurile de lucru pentru implementarea
convenţiilor internaţionale şi regionale de mediu, la care Republica Moldova este parte, în
delegaţiile oficiale ale ţării la forurile internaţionale de mediu.

2.3. Surse de finanţare a proiectelor de mediu

Implementarea proiectelor de mediu presupune şi existenţa unor surse externe de
finanţare. Sursele externe principale de finanţare a activităţilor de mediu sunt: investiţiile directe,
granturile internaţionale, asistenţa financiară şi tehnică acordată de instituţiile internaţionale.
O atenţie considerabilă în ceea ce ţine de programele internaţionale şi instrumentele
pentru suportul financiar se acordă următoarelor structuri: GEF (Global Environment Facility),
UNIDO (United Nation Industrial Development Organization), FAO (Food and Agriculture
Organization), EBRD (European Bank for Reconstruction and Development), EIB (European
Investment Bank), CFTF (Commonwealth Fund for Technical Co-operation) şi REC (Regional
Environmental Center). De asemenea, Guvernul RM depune eforturi considerabile în vederea
atragerii cofinanţării din partea Uniunii Europene în implementarea activităţilor de mediu şi prin
intermediul Programului TACIS. Injecţiile financiare în economia R. Moldova au fost şi sunt
extrem de necesare. Totuşi, investiţiile străine directe sunt în continuare modeste.
În R. Moldova investiţiile sunt direcţionate preponderent în proiecte mari, în special, în
sectorul de producere. Proiectele mici şi mijlocii, inclusiv în protecţia mediului, sunt neglijate
din lipsa experienţei de realizare a acestora şi din cauza unui risc considerabil în domeniu. Lipsa
resurselor financiare necesare pentru protecţia mediului a devenit cronică, astfel încât urmează să
fie creat un cadru care ar permite identificarea, finanţarea şi implementarea proiectelor în
domeniile cu tangenţă la protecţia mediului aplicate pe segmente intersectoriale, în special cu
suport al dezvoltării socioeconomice durabile (de ex.: proiecte de eficienţă energetică, de

39
promovare a surselor regenerabile de energie, de conservare a diversităţii biologice, combaterea
degradării solurilor prin practici de management durabil al solurilor etc.).
În condiţiile în care sistemul bancar naţional are o implicare pur simbolică în finanţarea
proiectelor, inclusiv a celor de mediu, şi în situaţia unui risc major determinat de instabilitatea
economică, când proiectele nu-şi găsesc o sursă sigură de finanţare, este necesar să se întreprindă
următoarele acţiuni: a crea scheme de suport financiar; a consolida cooperarea internaţională şi a
atrage infuzii financiare considerabile în domeniu; a crea sau a consolida cadrul instituţional
pentru ajutoarele financiare şi administrarea acestora (Tabelul 2.4.).
Serviciile de consultanţă şi finanţarea de către terţe părţi a proiectelor în domeniul
protecţiei mediului înconjurător se află într-o fază embrionară. Urmează să fie lansate şi
susţinute programe specializate de instruire în domeniu. La modul general, există o necesitate
evidentă de consolidare a capacităţii de finanţare a măsurilor de mediu prin: dezvoltarea
capacităţii pentru o mai bună gestionare şi utilizare a resurselor financiare existente; sporirea
capacităţii de negociere cu agenţiile naţionale şi internaţionale pentru majorarea sprijinului
financiar pentru domeniul mediului; îmbunătăţirea capacităţilor de coordonare şi conlucrare cu
agenţiile regionale, globale şi internaţionale. Domeniile principale de consolidare a capacităţii
pot fi sectoarele energetic, agricol, silvic şi al industriei prelucrătoare. [31]

Tabelul 2.4. Impedimente şi necesităţi sinergetice de capacitate la nivel sistemic ce ţin de

sursele externe de finanţare a protecţiei mediului
Impedimente de capacitate Necesităţi de capacitate
Există oportunităţi nevalorificate privind atragerea Consolidarea gradului de informare a instituţiilor
surselor financiare din exterior: instituţiile de stat, statului, ONG-urilor şi comunităţilor locale privind
ONGurile şi comunităţile locale cunosc superficial disponibilităţile externe de finanţare a problemelor de
sursele de finanţare externă, schemele efective ce protecţie a mediului şi schemelor de atragere a
asigură accesul la acestea şi posibilităţile pe care le oferă investiţiilor în proiecte de mediu, inclusiv prin
sursele externe de finanţare în sprijinul promovării elaborarea propunerilor de proiecte privind consolidarea
proiectelor de mediu. capacităţilor individuale ale funcţionarilor publici din
cadrul APCe şi APL privind atragerea investiţiilor prin
proiecte de mediu, şi oportunităţile existente în vederea
identificării, pregătirii şi managementului proiectelor de
mediu implementate în scopul realizării obiectivelor
convenţiilor de mediu la care R. Moldova este parte.
Sursa: Elaborat de autor în baza Programului activităţii Guvernului pe anii 2001-2005
„Renaşterea economiei – renaşterea ţării”.

Aplicarea noii Legi cu privire la investiţii în activitatea de antreprenoriat, care urmează să

fie racordată la principiile legislaţiei europene în acest domeniu, va permite crearea unor condiţii
mai favorabile şi introducerea garanţiilor stabile de ordin juridic pentru activitatea investiţională,
40
inclusiv în protecţia mediului. Datorită acumulării şi atragerii resurselor financiare interne şi
externe în volume necesare pentru soluţionarea treptată a problemelor de mediu, va deveni pe
deplin realizabil Planul de Acţiuni privind întărirea capacităţilor de implementare integrată a
Convenţiilor de mediu de la Rio de Janeiro pentru perioada 2010- 2015.
Asistenţa Uniunii Europene către Republica Moldova are loc în mare parte sub forma
Programelor de Acţiuni Anuale, în cadrul Instrumentului Politicii Europene de Vecinătate
(ENPI). Alte surse de finanţare sunt programele de asistență tematice, care vizează, de exemplu,
drepturile omului sau societatea civilă. Planul de acţiuni UE-Moldova este prezentat în (Anexa
A).
Facilitatea de Investiţiilor în Vecinătate (NIF) oferă fonduri suplimentare pentru
investiţii. Obiectivul principal al asistenţei UE pentru Moldova este de a susţine dezvoltarea
relaţiilor UE și RM în contextul Politicii Europene de Vecinătate (ENP) și a Parteneriatului
Estic.
Moldova este un membru activ al Parteneriatului Estic de la lansarea sa în 2009. Această
iniţiativă promovează o mai profundă asociere politică și integrare economică cu UE, prin
încurajarea guvernelor de a iniția reforme și de a consolida rolul societăţii civile în procesul de
dezvoltare.
În 2012, Moldova a beneficiat de o asistență financiară sporită, în conformitate cu
principiul „mai mult pentru mai mult” (more for more): mai mult sprijin pentru un mai mare
progres în reforme, pentru o democrație aprofundată și respectarea drepturilor omului.
Programele de Cooperare 2009-2015
Domenii prioritare:
Asistența UE pentru Moldova în perioada 200-2015 se concentrează pe reformele politice
și socio-economice într-o serie de domenii din trei sectoare prioritare: [33, p.22]
Buna guvernare, statul de drept și drepturile fundamentale ale omului (inclusiv reforma
administrației publice și facilitarea unor noi acorduri UE-Moldova);
Dezvoltarea socială și umană (de protecţie socială, sănătate și educaţie);
Comerțul și dezvoltarea durabilă (inclusiv o Zonă de de Liber Schimb Aprofundat și
Cuprinzător (DCFTA), dezvoltarea regională și locală, mediu și eficienţa energetică).
Cooperarea bilaterală - programele în derulare în domenii prioritare includ:
 Energie: UE contribuie la implementarea strategiei naţionale în sectorul energetic.
Proiectele finanţate de UE, cum ar fi „Energie și Biomasă” , asigură o producţie de
energie mai sigură și mai durabilă, prin promovarea utilizării surselor locale de energie
regenerabilă, și anume biomasă din deșeuri agricole.

41
  Zonele rurale: UE promovează dezvoltarea economică durabilă a zonelor rurale prin
acordarea de sprijin sectoarelor IMM și dezvoltării regionale.
Alte programe ENPI:
Republica Moldova beneficiază, de asemenea, și de un program de cooperare
transfrontalieră (CBC), programe regionale (în special în domeniile transport, energie și mediu)
și programe interregionale (Tempus, Erasmus, TAIEX și SIGMA).
Facilitatea Investiţiilor în Vecinătate:
În 2008, UE a lansat Facilitatea de investiţii pentru vecinătate (NIF), pentru a promova
investiţiile în țările vecine. Acest instrument finanțează - prin intermediul unui set de subvenții și
împrumuturi – proiecte-cheie în infrastructură, în diferite sectoare. În Moldova, NIF finanțează
în prezent 11 proiecte axate în primul rând pe transport, apă și energie.
Societatea civilă:
Iniţiative ale societăţii civile sunt sprijinite prin intermediul instrumentelor tematice,
precum Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului (EIDHR), actori non-
statali, autorităţi locale și Investiţii în oameni - finanţate din Instrumentul de Cooperare pentru
Dezvoltare (ICD).
 Alocarea pentru 2007-2010: 209.7 millioane EURO
 Alocarea pentru 2012-2015: 273.14 millioane EURO
În plus, fonduri suplimentare de 28 de milioane de euro au fost puse la dispoziţie pentru
Republica Moldova în 2012, prin intermediul programului Parteneriatului Estic de Integrare și
Cooperare (EaPIC).
Ministerul Mediului rămâne responsabil de majoritatea domeniilor reglementate de
legislaţia la mediu. Ministerul are un organ executiv, Inspectoratul Ecologic de Stat (IES), care
ajută la implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul mediului. Organigrama Ministerului
Mediului este prezentată în (Anexa B).
Fondul Ecologic Naţional a fost creat prin Hotarîrea Guvernului Republicii Moldova nr.
988 din 26.09.98 în conformitate cu Legea privind protecţia mediului înconjurător (nr. 1515 din
16.06.1993), Legea pentru modificarea si completarea Legii privind protecţia mediului
înconjurator (nr. 1539-XIII din 25.02.1998), Legea privind plata pentru poluarea mediului (nr.
1540-XIII din 25.02.1998) cu scopul de a acumula mijloace suplimentare pentru finanţarea
activităţilor din domeniul mediului.
Pot beneficia de granturi organele administraţiei publice locale, instituţiile,
întreprinderile, organizaţiile societăţii civile din Moldova.
Organizaţiile care deja beneficiază de un grant oferit de Fondul Ecologic Naţional şi sunt
în curs de derulare a proiectului nu sunt eligibile. Organizaţiile care au beneficiat de un grant
42
oferit de Fondul Ecologic Naţional şi au finalizat proiectul, dar nu au prezentat raportul financiar
de asemenea nu sunt eligibile. [33, p.27]
Domeniile de finanţare
 Finanţarea proiectelor pentru implementarea strategiilor, programelor şi planurilor
naţionale de protecţie a mediului, standardelor şi normativelor, pentru construcţia şi
participarea prin cote-părţi la construcţia obiectivelor de protecţie a mediului (inclusiv
finanţarea lucrărilor de proiectare şi implementarea proiectelor în domeniul alimentării cu
apă şi canalizare, finanţarea lucrărilor de colectare şi sortare a deşeurilor şi susţinerea
întreprinderilor de prelucrare sau de neutralizare a lor, finanţarea lucrărilor de ameliorare
a calităţii bazinului aerian);
 Investigaţii ştiinţifice în domeniul protecţiei mediului efectuate la comanda Ministerului
Ecologiei şi Resurselor Naturale, participarea prin cote-părţi la lucrările de cercetare-
dezvoltare, elaborarea proiectelor zonelor protejate ale patrimoniului natural şi ale celui
construit de importanţă naţională şi internaţională;
 Organizarea şi gestionarea sistemului de informaţie şi reclamă ecologică, propagarea
cunoştinţelor ecologice;
 Premierea specialiştilor, indiferent de apartenenţa departamentală (până la 1% din
veniturile fondului), achitarea cheltuielilor pentru crearea bazei tehnico-materiale şi
pentru ţinerea evidenţei statistice a fondurilor ecologice;
 Organizarea colaborării internaţionale în domeniul protecţiei mediului, inclusiv prin
antrenarea specialiştilor străini la acordarea asistenţei consultative, de expertizare,
participarea reprezentanţilor ţării la activitatea convenţiilor ecologice internaţionale la
care Republica Moldova este parte, achitarea cotizaţiilor de membru al organizaţiilor
interstatale în domeniul protecţiei mediului, organizarea şi realizarea activităţilor de
implementare a Convenţiei CITES (elaborarea permiselor CITES, procurarea timbrului
special CITES etc.);
 Lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale, avariilor de producţie, a altor situaţii ce
pot aduce prejudiciu mediului;
 Acordarea de sprijin financiar organizaţiilor ecologiste neguvernamentale în baza unui
program special de granturi pentru proiectele destinate protecţiei mediului.
Criteriile principale de selectare a proiectelor spre finanţare
Efectul ecologic, bine definit, evident şi concret măsurabil.
Disponibilitatea de toate documentele necesare.
Corespunderea activităţilor proiectului cu priorităţile fondului.
Durabilitatea şi continuitatea activităţilor.
43
 Posibilitatea realizării proiectului în zona respectivă cu potenţialul uman şi tehnic indicat.
Existenţa cotei de participare (contribuţia financiară).
Aportul proiectului la educaţia ecologică a populaţiei şi promovarea politicii de protecţie
a mediului.
Riscurile proiectului.
Examinarea propunerilor de proiect
Propunerile de proiect eligibile vor fi supuse unei avizări din partea unei comisii de
experţi independenţi din domeniul mediului selectaţi de către Consiliul de Administrare a
Fondului Ecologic Naţional.
Experţii vor prezenta concluzii referitor la examinarea proiectelor şi vor propune
proiectele alese pentru aprobare Consiliului de Administrare a Fondului Ecologic Naţional.
Propunerile de proiect care necesită prezentarea informaţiei suplimentare vor fi amînate
pentru şedinţa următoare şi vor fi discutate numai în cazul cînd solicitanţii vor prezenta pînă la
data stabilită informaţia solicitată de Fondul Ecologic Naţional, în caz contrar cererea respectivă
se va respinge.
Organizaţiile, ale căror cereri de finanţare vor fi respinse vor fi anunţate în decurs de 10
zile de la şedinţa Consiliul de Administrare a Fondului Ecologic Naţional. Motivele deciziei
negative nu se prezintă.
În cazul în care proiectul este acceptat pentru finanţare de către Consiliul de Administrare
a Fondului Ecologic Naţional, solicitantul va primi împreună cu o scrisoare de înştiinţare şi un
formular de contract, care devine legal după ce este semnat şi ştampilat de către beneficiar şi
executant.
Solicitantul va primi banii numai prin transfer, se exclude orice tranzacţie în numerar sau
prin cec.
La contract se anexează bugetul aprobat, conform căruia vor fi utilizate resursele
financiare alocate de către FEN.
Responsabilii Fondului Ecologic Naţional vor efectua direct sau prin intermediul ATE
controlul utilizării corecte a mijloacelor financiare de către beneficiar în cadrul proiectului.

44
 CAPITOLUL III. ROLUL ONG-lor ÎN PROTECŢIA MEDIULUI
3.1. Sarcinile ONG-urilor în domeniul protecţiei mediului natural
Protejarea mediului este esenţială pentru calitatea vieţii generaţiilor prezente şi viitoare.
Provocarea actuală este reprezentată de combinarea protecţiei mediului cu creşterea economică
continuă într-un manieraă care sa fie sustenabilă. În domeniul protecţiei mediului există un
număr mare de organizaţii care conservă, analizează şi monitorizează mediul în diferite
modalităţi. Aceste organizaţii de mediu pot fi globale, regionale, naţionale sau locale.
Prin consumul de resurse naturale (apă, aer, energie, biodiversitate), prin deşeurile
generate, prin interacţiunea cu habitatele naturale etc., activităţile unei organizaţii au invariabil
un impact asupra mediului înconjurător.
Amploarea acestuia este determinată de mărimea organizaţiei şi domeniul sau de
activitate. În aceste situaţii, un management eficient al impactului asupra mediului înconjurător
din partea ONG-urilor trebuie să devina o preocupare cel puţin la fel de importantă ca şi în cazul
firmelor şi altor actori socio-economici.
Problemele legate de degradarea situaţiei mediului înconjurător s-au amplificat
semnificativ în ultimele decenii: [31]
 poluarea apelor terestre şi subterane
 reducerea cantităţii de apă potabilă disponibilă
 reducerea biodiversităţii
 emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă au ajuns la un nivel care pun în pericol
viaţa pe pământ.
Pe măsură ce populaţia lumii va creşte iar ţările în dezvoltare se vor apropia de niveluri
asemănătoare celor dezvoltate, problemele de mediu se vor accentua. Responsabilitatea
individului şi a organizaţiei pentru protecţia mediului înconjurător este o pre-conditie pentru
supravieţuirea şi bunăstarea omenirii şi ar trebui promovată prin politici şi instrumente specifice.
Organizaţiile societăţii civile au devenit în ultimele decenii un actor economic important,
prin consumul de resurse naturale, umane şi financiare. Consumul de resurse naturale poate fi în
unele cazuri semnificativ, mai ales în cazul organizării unor evenimente cu un public larg sau al
desfasurării de proiecte în parteneriat transnaţional.
Pentru minimizarea impactului pe care îl au asupra mediului, în funcţie de natura şi
amploarea activităţilor pe care le desfăşoară, ONG-urile pot folosi o varietate de instrumente,
precum:
 Campanii de informare şi sensibilizare. Acestea pot avea loc atât în interiorul
organizaţiei, pentru a sensibiliza voluntarii şi personalul angajat referitor la măsurile pe

45
 care fiecare le poate adopta pentru reducerea impactului asupra mediului înconjurător
(consumul eficient de apă şi energie, reducerea cantităţii de hârtie folosită etc), cât şi în
exterior, către părţile interesate ale organizaţiei;
 Achiziţii de produse ş servicii verzi. Produsele eco-etichetate, precum hârtie, pixuri,
mape, cartoane, becuri, produse de curăţire etc. şi echipamentele eco-eficiente, devin din
ce în ce mai des întâlnite pe piaţa din R. Moldova (în special în supermarketuri), având în
multe cazuri preţuri comparabile cu cele ale produselor tradiţionale. În achizitiile pe care
le realizează – mai ales în cadrul proiectelor europene unde în cele mai multe cazuri este
nevoie de proceduri de achiziţie publică - organizaţiile pot include criterii ecologice în
caietul de sarcini ale produselor pe care doresc să le achiziţioneze (sau referiri la eco-
labeluri), legile în vigoare permiţând acest lucru;
 Analiza impactului asupra mediului înconjurător. Impactul asupra mediului înconjurător
se cuantifică prin diverse metodologii şi include: emisiile în aer de poluanţi (mercur,
componenţi organici volatili, oxizi de sulf, oxizi de nitrogen, CO2), impactul produs de
deversările de materii poluante în apă şi de managementul deşeurilor generat de
organizaţie, consumul curent de apă etc. Înainte de a demara un proiect sau activitate, o
organizaţie ar trebui să includă în procesul de decizie şi cuantificarea impactului asupra
mediului înconjurător al respectivului proiect/activităţi şi să îşi aleagă strategia de proiect
astfel încât respectivul impact să fie minimizat;
 Neutralitatea din punct de vedere al GES, prin folosirea şi incurajarea de programe ce
propun compensarea emisiilor de GES, captarea şi stocarea carbonului etc;
 Abordarea ciclului de viaţă al unui bun, serviciu sau proiect. Atunci când analizează
impactul de mediu al unui bun, serviciu sau proiect şi măsurile pentru reducerea acestuia,
eforturile trebuie concentrate asupra tuturor etapelor din ciclul de viaţă, începând de la
impactul asupra mediului al procedeelor de extracţie (în cazul unui bun/serviciu) şi al
etapei de planificare (în cazul unui proiect), până la etapa de deşeuri, respectiv de
evaluare şi follow up a proiectului;
 Folosirea sistemelor produs-serviciu. În activitatile curente sau în proiectele pe care le
implementează, o organizaţie ar trebui să folosească atunci când sunt disponibile pe piaţă
servicii de închiriere de produse, punere în comun de resurse, car/bike sharing etc, pentru
a evita consumul de resurse generat de bunurile folosite ocazional;
 Acţiuni pentru protecţia biodiversităţii şi crearea de valoare adăugată economică din
protecţia ecosistemelor;
 Implementarea unor sisteme pentru managementul de mediu. Sistemul de management de
mediu reprezintă cel mai complex instrument prin care ONG-urile, în special cele care au
46
 un impact puternic asupra mediului prin amploarea şi natura activităţilor, îşi pot planifica,
documenta, evalua şi îmbunătăţi performanţele de mediu. Cele mai cunoscute standarde
în acest domeniu sunt Emas şi ISO 14001. (Anexa C şi D)
Sarcinile ONG-lor în protecţia mediului vizează: [37]
 Protejarea mediului, ocrotirea naturii, curăţarea izvoarelor, lacurilor şi fântânilor,
ocrotirea faunei şi florei, împădurirea.
 Reducerea deşeurilor şi depozitarea lor conform standardelor ecologice, sortarea şi
prelucrarea deşeurilor. Colectarea deşeurilor periculoase care duc la contaminarea apelor
subterane, solului, poluării aerului, poluării mediului în întregime.
 Organizarea şi desfăşurarea acţiunilor în favoarea conservării naturii, protecţia
atmosferei, solurilor şi apelor, biodiversităţii, monumentelor naturii, de istorie, cultură,
arhitectură, paleontologie, arheologie.
 Contribuirea la procesul de educaţie şi instruire a populaţiei în domeniul mediului.
 Contribuirea la protecţia mediului înconjurător prin promovarea şi susţinerea activităţilor
de ocrotire a naturii.
 Informarea populaţiei despre efectele poluării mediului şi metodele de protejare a
mediului.
 Organizarea de campanii publicitare pentru ridicarea prestigiului şi sponsorizarea
corespunzătoare a instituţiilor publice de protecţie a mediului.
Responsabilităţi, prestaţie şi recunoaştere publică
Un ONG, prin activitatea sa, îmbină propria dezvoltare cu prestarea de servicii altor
entităţi, menţinând un echilibru între interesele proprii şi cele publice, urmărind creşterea
continuă a calităţii şi deversificarea serviciilor oferite.
 Un ONG îşi desfăşoară activităţile în beneficiul altora, atât pentru întreaga societate, cât
şi pentru unul dintre segmentele acesteia.
 2) Banii gestionaţi de ONG nu ar trebui să devină mijloc de abuzuri şi de realizare a unor
interese personale.
 ONG ar trebui să fie conştientă de faptul că de comportamentul şi activităţile desfăşurate
de ea depinde imaginea tuturor ONG-urilor şi că ea este responsabilă de credebilitatea de
care se bucură sectorul asociativ în societate.
Drepturile omului
 ONG nu lezează în nici un fel drepturile fundamentale ale omului, pornind de la faptul că
toţi oamenii sunt liberi şi egali în drepturi.
 ONG activează în concordanţă cu statutul organizaţiei, colaborînd cu organizaţiile şi
persoanele asociate la valorile şi scopurile comune.
47
  ONG respectă valorile morale şi religioase, la obiceiuri, tradiţii şi la cultura comunităţii
în care activează.
Transparenţă şi responsabilitate
 ONG este deschisă şi onestă în relaţiile din interior şi în cele cu donatorii, cu publicul,
prezentând periodic, dări de seamă asupra activităţii sale.
 ONG stabileşte relaţii de cooperare cu guvernul, donatorii, asociaţiile şi cu alte părţi
interesate, respectând confidenţialitatea datelor personale şi informaţiilor asupra
proprietăţii private.
 ONG informează periodic opinia publică despre activităţie desfăşurate şi despre modul în
care sunt gestionate resursele sale materiale şi financiare.
 ONG este responsabilă pentru deciziile luate nu numai în faţa donatorilor şi a legii, ci şi,
în egală măsură, în faţa beneficiarilor săi, personalului şi membrilor organizaţiilor
asociate, societăţii, în ansamblu.
Organizarea ONG
1. Aspectele de organizare. ONG trebuie să deţină un document de constituire, să
organizeze un organ executiv, responsabilii pentru execuţie, să convoace şedinţe ordinare şi să
desfăşoare activităţi.
2. Documentele organizaţiei. Documentele organizaţiei (cum ar fi statutele, documentele
de constituire scrise, ori acordurile de asociere) trebuie să stabilească clar misiunea, obiectivele,
structura de guvernare, drepturile şi obligaţiile membrilor şi, după caz, regulile de procedură.
Legalizarea. Aceste principii de organizare sunt aplicate, indiferent de faptul dacă legalitatea
ONG este recunoscut de guvern. [39]
Structura organului de guvernare
1. Membru responsabil de resurse. Organul de guvernare al ONG-ui trebuie să fie
compusa din persoane consacrate cauzei organizaţiei, dorind să pună timpul şi energia sa în
serviciul misiunii, capabil să contribuie esenţial la prosperarea organizaţiei. Printre resursele pe
care acesta poate să le aducă în serviciul organului de guvernare sunt experienţa şi bunul simţ,
prestigiul, capacitatea de a atrage mijloace băneşti pentru organizaţie, calificarea profesională, în
special, cea de jurist, contabil, administrator, colector de fonduri şi marketing.
2. Evitarea legaturilor de rudenie. Organul de guvernare trebuie să fie compus din cel
puţin trei membri nelegati de rudenie şi toodata compus de cel putin cinci membri. Relaţii de
rudenie sunt acceptate nu mai mult decât între doi membri, iar în acest caz organul va avea 7 sau
mai multi membri.
3. Politica privind personalul. ONG trebuie să accepte o politică de limitare a
componenţei personalului angajat, care votează componenţa membrilor organului de guvernare,
48
în mod ideal nu mai mult de o persoană ori 10% din organul de guvernare. Persoana care este
direct ori indirect remunerată nu trebuie să se afle in calitatea de presedinte sau trezorier al
organului de guvernare.
4. Termenele limită. Termenele limită vor fi stabilite pentru membrii organului de
guvernare. În majoritatea cazurilor, termenul stabilit pentru o persoană este de cel mult trei ani,
fiind acceptate nu mai mult de trei termene consecutive şi nu mai puţin de un an trebuie să treacă
până ce un membru va fi abilitat să fie reales după ce şi-a executat numărul limită de termene
consecutive.
5. Comitetul pentru numire. Procedura de numire a membrilor in organul de guvernare
trebuie să fie cunoscut membrilor organului şi altor părţi interesate.
6. Diversitate. Organul de guvernare trebuie să dispuna de o reprezentare larga, reflectind
diversitatea constituentilor ONG-ului. ONG trebuie să susţină participarea reprezentanţilor din
diferite localităţi, dacă documentele organizaţiei, legislaţia naţională ori locală prevede
desfăşurarea şedinţelor prin intermediul tehnologiilor de teleconferinţă.
7. Documentele statutare. Fiecare membru al organului de guvernare trebuie să dispuna
de o copie a documentelor si sa ia act de documentele organizaţiei.
8. Compensare. Membrii organului de guvernare nu sunt remuneraţi pentru activitatea in
organul de guvernare. Ei pot solicita rambursarea cheltuielilor direct legate de exercitarea
obligaţiilor.
Misiunea
1. Formularea. ONG trebuie să formuleze succint descrierea misiunii sale într-un
document scris aprobat de organul de guvernare al ONG. Acest document trebuie să formuleze
clar scopurile organizaţiei şi ce anume urmează aceasta să realizeze.
2. Organul de guvernare (Bordul directorilor). Fiecare membru al organului de guvernare
trebuie să conştientizeze şi să susţină întru totul misiunea organizaţiei.
3. Disponibilitate publică. Misiunea ONG-ui trebuie pusa la dispoziţia tuturor persoanelor
oficiale, membrilor, personalului, asociaţilor, donatorilor, beneficiarilor de programe şi
publicului larg.
4. Evaluare. Misiunea ONG trebuie să fie revizuită periodic (fiecare 2 ori 3 ani) pentru a
stabili dacă mai este oportună.
O mare parte din problemele de mediu cu care ne confruntăm în prezent se datorează
faptului că nu toţi înţeleg gravitatea propriilor acţiuni, iar cei care sunt responsabili de
prevenirea, rezolvarea sau aplanarea problemelor ecologice le tratează superficial din lipsa
cunoștinţelor necesare.

49
 În aceste cazuri, societăţii civile îi revine responsabilitatea de a identifica metode prin
care să semnaleze gravitatea riscurilor ecologice la care ne expunem, să ofere sugestii și să
mobilizeze factorii de decizie pentru a găsi o soluţie adecvată.
De exemplu, una din cele mai mari ONG de mediu din R. Moldova „Pentru o Moldovă
curată şi prosperă” (MEM) pentru a-și realiza misiunea, își canalizează energiile la elaborarea şi
implementarea de proiecte pe următoarele direcţii şi domenii:
Educaţie ecologică, informare şi instruire - un obiectiv major al MEM îl constituie
educaţia şi instruirea ecologică. MEM este iniţiatoarea desfăşurării orei ecologice în
şcolile din R. Moldova. Toate organizaţiile teritoriale şi cele afiliate participă, în fiecare
an, la organizarea şi buna desfăşurare a orelor ecologice, a seminarelor cu profesorii şi
elevii, organizează expediţii ecologice pe râurile mari şi mici, olimpiade, concursuri
ecologice. MEM a elaborat şi editat zeci de materiale educaţionale, pe care le-a distribuit
în mod gratuit şcolilor şi comunităţilor locale.
Dezvoltare durabilă a patrimoniului natural şi cultural, turism ecologic şi durabil,
agricultura ecologică – MEM cooperează cu Autoritatea Centrală de Mediu şi cu APL,
implică şi mobilizează populaţia, ONG-urile, elevii şcolilor din localităţile unde
desfăşoară activităţi ecologice (amenajarea rezervaţiilor peisagistice, salubrizarea rîurilor,
lichidarea gunoiştilor neautorizate) pentru soluţionarea problemelor existente. Primele
expediţii ecoturistice în R. Moldova au fost gîndite şi desfăşurate de către MEM. De
asemenea, MEM participă la organizarea reuniunilor de evaluare a patrimoniului natural
şi cultural-istoric, la informarea şi instruirea cetăţenilor în domeniul turismului rural şi
ecologic. Sub egida MEM a fost elaborat proiectul de lege despre turismul rural, MEM a
participat la elaborarea Strategiei Dezvoltării Turismului durabil în R. Moldova. O
preocupare constantă a MEM este şi aceea de a desfăşura activităţi de alfabetizare a
cetăţenilor în acest domeniu şi de a crea premisele valorificării întregului potenţial oferit
de natură şi de istorie, atît în beneficiul mediului, cît şi al oamenilor.
Atitudini şi campanii de presă - MEM a reuşit să mobilizeze opinia publică pentru
salvarea de la distrugere a numeroase valori din patrimoniul natural: monumentul natural
„Stînca Mare”, rezervaţia peisagistică „Saharna”, „Parcul de la Ţaul” ş.a. MEM a făcut
mai multe declaraţii publice legate de distrugerea peşterii „Emil Racoviţă”, a rezervaţiei
„Prutul de Jos”, a monumentelor naturii „Toltrele Prutului”, a spaţiilor verzi din Chişinău
şi Soroca, Holercani şi Condriţa; a promovat campanii ample de prevenire a distrugerii
„Deltei Dunării”, a fondului forestier al R.Moldova, de interzicere a tranzitării deşeurilor
radioactive pe teritoriul R. Moldova.

50
 Accesul la informaţie şi participarea publicului - MEM este un promotor activ al
Convenţiei de la Aarhus, organizînd evenimente în localităţile din R. Moldova, care au
drept obiectiv informarea populaţiei despre pericolul grav ce-l reprezintă degradarea
mediului înconjurător. MEM, prin revista „Natura” şi mass-media furnizează informaţiile
necesare comunităţilor şi autorităţilor locale, sensibilizează opinia publică asupra
problemelor de mediu, contribuind astfel la formarea sentimentului de responsabilitate a
actualei generaţii faţă de patrimoniul natural al neamului.
Legislaţia de mediu şi accesul la justiţie – MEM a participat în calitate de expert la
elaborarea proiectelor de legi ecologice şi a Programului Naţional Strategic de Acţiuni,
pînă în anul 2010; Strategia Biodiversităţii în R. Moldova; Strategia privind schimbarea
climei; Strategia dezvoltării Fondului Forestier Naţional; Strategiile de comunicare PCPA
şi POPs; Programul Naţional pentru Combaterea Deşertificării. MEM a participat la
Conferinţele pan-europene de mediu şi sănătate de la Lucerna, Sofia, Aarhus, Londra,
Kiev, Budapesta, Alma-Ata, Tbilisi.
Parteneriat cu autorităţile publice şi cu ONG-uri – MEM a avut iniţiativa semnării
Memorandumului de cooperare cu Autoritatea Centrală de Mediu şi a lansat cooperarea
OT MEM cu Autorităţile Publice Locale şi Centrale. Un alt aspect este cooperarea
fructuoasă cu REC-Moldova, cu organizaţiile neguvernamentale de mediu, dar şi crearea
de noi ONG-uri şi de grupuri de sprijin. O parte din proiecte este implementată în comun
cu autorităţile publice locale şi centrale, cu ONG-urile locale.
Raportul de activitate al ONG de mediu „Pentru o Moldovă curată şi prosperă” (MEM)
este prezentat în (Anexa E).

3.2. Strategii ale politicii de mediu

Protecţia mediului constituie o problemă de o importanţă globală, care trebuie să devină o
prioritate naţională, deoarece vizează în mod direct condiţiile de viaţă şi sănătatea populaţiei,
realizarea intereselor economice, precum şi capacităţile de dezvoltare durabilă a societăţii.
În realizarea politicii şi strategiilor statului în domeniul protecţiei mediului, ministerul
colaborează cu organizaţiile neguvernamentale, iar prin intermediul lor - cu societatea civilă.
Actualmente în Republica Moldova sunt înregistrate peste 400 de asemenea asociaţii de
mediu. Principiile de colaborare a ministerului cu organizaţiile neguvernamentale sunt stipulate
într-un memorandum, iniţiat şi semnat în 1996 şi actualizat în anul 2003, în scopul corelării şi

51
coordonării activităţilor, concretizării relaţiilor dintre părţi şi stabilirii unor anumite obligaţiuni
reciproce.
Primul document de politici în domeniul mediului a fost Concepţia protecţiei mediului
înconjurător (1995), care trasa la acel moment direcţiile principale şi mecanismele politicii de
protecţie a mediului la etapa de tranziţie spre economia de piaţă.
Ulterior a fost elaborat Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei
mediului înconjurător, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 321 din 6
octombrie 1995. Planul de acţiuni de implementare a Programului conţinea activităţi planificate
până în anul 2005. De aceea acest document este învechit şi nu corespunde tendinţelor
contemporane de dezvoltare social-economică şi de integrare europeană a ţării. Acesta a fost
urmat de Planul Naţional de Acţiuni în domeniul protecţiei mediului (1996), elaborat în
conformitate cu prevederile Programului de acţiuni în domeniul protecţiei mediului în ţările
Europei Centrale şi de Est. (Anexa F)
Direcţiile principale ale acestor documente au fost expuse în Orientările strategice ale
dezvoltării social-economice a Republicii Moldova pînă în 2005 (1998), în care, pentru prima
dată, pe lîngă problemele economice şi sociale, au fost incluse şi problemele de mediu.
În anul 2001 a fost adoptat un nou document de politici - Concepţia politicii de mediu a
Republicii Moldova - în care s-au evidenţiat noi abordări în domeniu, inclusiv orientarea spre
integrarea europeană şi promovarea includerii cerinţelor de mediu în politicile sectoriale. Este
important de menţionat că această Concepţie nu a determinat stabilirea unui cadru strategic de
mediu sau dezvoltarea unor documente de politici care să definească obiective cuantificabile.
La momentul actual, cadrul de politici de mediu este în proces de dezvoltare şi cuprinde
câteva documente de politici sectoriale, care reflectă obiective şi direcţii de acţiune în diferite
domenii, cum ar fi gestionarea deşeurilor şi a substanţelor chimice, prevenirea poluării,
conservarea biodiversităţii, alimentarea cu apă şi canalizarea, deşertificarea, silvicultura ş.a. Însă
o mare parte din aceste documente conţin concepţii depăşite, care trebuie actualizate, iar pentru
unele componente şi aspecte de mediu, (protecţia aerului atmosferic, solului, resurselor minerale
utile) este necesară elaborarea documentelor de politici. În ansamblu, lipsa unei strategii-cadru
de mediu a cauzat un deficit de planificare strategică în sectorul de mediu din Republica
Moldova, lipsa unei viziuni generale la nivel de Guvern şi fragmentarea sectorului.
Recent a fost aprobată Strategia de gestionare a deşeurilor pentru anii 2013-2027, care
stabileşte un set de obiective şi măsuri privind colectarea, transportarea, tratarea, valorificarea şi
eliminarea deşeurilor în Republica Moldova. [28]
De asemenea, anumite prevederi şi acţiuni de protecţie a mediului au fost incluse într-o
serie de documente de politici din alte sectoare (economic, agricultură, sănătate, securitate
52
naţională, dezvoltare regională, transport, demografic ş.a.), însă ponderea acestor acţiuni şi
gradul lor de implementare rămîne scăzut.
Implementarea prevederilor şi măsurilor de protecţie a mediului şi de utilizare raţională a
resurselor naturale incluse în documentele de politici naţionale şi sectoriale nu poate fi impusă
autorităţilor administraţiei publice locale, acest lucru fiind restricţionat prin cadrul legal. Astfel,
ţinând cont de faptul că autorităţile administraţiei publice locale sunt responsabile de asigurarea
principalelor utilităţi şi servicii pentru populaţie, inclusiv de alimentarea cu apă şi asigurarea cu
sisteme de canalizare, colectarea şi diminuarea cantităţilor de deşeuri, salubrizarea, întreţinerea
spaţiilor verzi şi amenajarea teritoriului, realizarea unei planificări locale în domeniul protecţiei
mediului de către acestea este crucială. Ceea ce este destul de dificil de realizat, deoarece,
actualmente, măsurile de protecţie a mediului la nivel local sînt coordonate, în mare parte, de
către Direcţia agricultură. Din lipsă de specialişti în domeniu, de fonduri, dotare, aceste acţiuni
se realizează sporadic şi nu sînt coordonate cu documentele de politici la nivel naţional sau
sectorial. În perioada anilor 1998-2001, în cadrul consiliilor judeţene de pe atunci activau secţii
protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale, cu 3-4 specialişti, care conlucrau
cu structurile centrale şi teritoriale de mediu.
Astfel, cu suportul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi al Băncii Mondiale,
au fost elaborate planuri locale de acţiuni în domeniul mediului. Însă după reforma teritorial-
administrativă din 2001, aceste secţii au fost lichidate, iar planificarea locală de mediu a fost
sistată. Acest lucru a influenţat negativ procesul decizional al Fondului Ecologic Naţional, căci,
lipsit de o viziune clară asupra problemelor şi obiectivelor de mediu la nivel local, întîmpină
dificultăţi în procesul de planificare a cheltuielilor pentru finanţarea proiectelor de mediu la nivel
local, după caz.
Reieşind din cele relatate, prezenta Strategie de mediu urmăreşte înlăturarea lacunelor
evidenţiate în planificarea strategică de mediu.
Domeniul protecţia mediului este reglementat de un set de acte legislative şi normative,
elaborate, adoptate şi, după caz, modificate conform condiţiilor şi prevederilor noi de protecţie a
mediului. Mai mult decît atît, unele dintre acestea au fost racordate, parţial, la prevederile
legislaţiei de mediu a Uniunii Europene. Dezvoltarea cadrului legislativ/normativ a început odată
cu adoptarea Legii nr.1515-XII din 16 iunie 1993 privind la protecţia mediului înconjurător.
În prezent, domeniul protecţiei mediului este reglementat de circa 30 de acte legislative şi
un set de acte normative, elaborate în baza legii-cadru menţionate.
Deşi există acte legislative şi normative ce reglementează, practic, toate sectoarele de
mediu, acestea nu corespund pe deplin tratatelor internaţionale de mediu la care Republica
Moldova este parte şi nu asigură gestionarea adecvată a resurselor naturale pentru a preveni
53
poluarea mediului şi dreptul la un mediu sănătos, impunîndu-se perfecţionarea acestora. Ceea ce
reiese şi din necesitatea racordării legislaţiei naţionale la directivele Uniunii Europene, acţiune
care a luat amploare după aprobarea Programului de activitate a Guvernului „INTEGRAREA
EUROPEANĂ: LIBERTATE, DEMOCRAŢIE, BUNĂSTARE, 2011-2014”.
O altă problemă în acest context o reprezintă fluctuaţia cadrelor, care determină reducerea
gradului de experienţă instituţională, precum şi a numărului de specialişti şi de personal tehnic în
domeniul mediului. [6]
Se impune stabilirea unor legături între instituţiile antrenate în managementul de mediu,
care este un proces foarte anevoios. Cooperarea interministerială se bazează preponderent pe
contacte personale, iar după reforma administraţiei publice centrale, ministerele şi autorităţile
care mai aveau specialişti în probleme de mediu au redus aceste funcţii. Noul sistem de analiză a
impactului de reglementare la proiectele de acte legislative şi normative, iniţiat de Ministerul
Economiei, precum şi analiza ex-ante a impactului politicilor publice, stabilesc evaluarea
impactului asupra mediului a prevederilor proiectelor de acte normative elaborate, care trebuie să
fie efectuată de specialişti în domeniul protecţiei mediului, de care, în prezent, autorităţile
publice centrale nu dispun.
În conformitate cu aceste directive, Republica Moldova trebuie să transpună şi să
implementeze un set de cerinţe, care, respectiv, implică costuri semnificative.
Astfel, la capitolul legislativ/normativ va fi adoptată o nouă lege-cadru în domeniul
protecţiei mediului, care va conţine prevederi din cele 25 de directive UE, cum ar fi: evaluarea
strategică de mediu, managementul integrat de mediu, managementul bazinal al corpurilor de
apă, monitoringul integrat de mediu, autorizarea integrată de mediu/autorizarea de mediu,
implicarea publicului în luarea deciziilor de mediu, precum şi accesul la informaţia de mediu.
Pentru o transpunere mai complexă a prevederilor directivelor Uniunii Europene de
mediu, vor fi elaborate proiecte de legi speciale: legea cu privire la apa potabilă, legea cu privire
la calitatea şi protecţia aerului atmosferic, legea cu privire la protecţia solului, legea privind
securitatea biologică, legea privind evaluarea strategică de mediu, legea privind evaluarea
impactului asupra mediului, legea privind deşeurile, legea privind substanţele chimice, legea cu
privire la autorizaţia de mediu (inclusiv integrată), legea privind accesul la informaţia de mediu
etc., precum şi regulamente de implementare a acestora.
Odată cu adoptarea acestor legi, va fi iniţiată şi elaborarea mecanismului de punere în
aplicare a acestora (regulamente, instrucţiuni, metodologii etc.).
După ratificarea la 7 aprilie 1999 de către Republica Moldova a Convenţiei
Aarhus privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la adoptarea deciziilor de

54
mediu şi adoptarea în anul 2000 a Legii privind accesul la informaţie, eficienţa colaborării
autorităţii centrale de mediu cu societatea civilă a sporit simţitor. (Anexa G)
În scopul asigurării implementării prevederilor Programului de activitate a Guvernului
Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” 2013-2014 şi
creării cadrului strategic în domeniul protecţiei mediului înconjurător, Guvernul a aprobat
Hotărârea Nr.301 din 24.04.2014 „Cu privire la aprobarea Strategiei de mediu pentru anii 2014-
2023 şi a Planului de acţiuni pentru implementarea acesteia.
Existenţa unui mediu curat contribuie incontestabil la asigurarea drepturilor fundamentale
ale omului prevăzute de Constituţia Republicii Moldova: dreptul la viaţă şi dreptul la sănătatea
fizică şi morală. Aceasta implică păstrarea calităţii principalelor componente ale mediului (a
aerului, apei, solului, florei şi faunei), în condiţiile unei dezvoltări durabile.
Ca urmare a schimbărilor produse pe parcursul ultimilor ani în societatea noastră, în
structura economiei naţionale, dar şi în cadrul legislativ existent, a apărut necesitatea elaborării
unei politici clare în domeniul protecţiei mediului, care:
să determine principiile de bază şi priorităţile în domeniul protecţiei mediului, utilizării
raţionale a resurselor naturale şi al dezvoltării durabile a ţării;
să asigure sinergismul implementării obligaţiilor internaţionale asumate de Republica
Moldova şi realizarea cadrului politic prin prisma integrării europene;
c) să constituie baza reformei instituţionale şi consolidării capacităţilor de implementare a
cadrului politic şi legislativ în domeniul protecţiei mediului şi utilizării durabile a
resurselor naturale.
Necesitatea elaborării unui document de politici în domeniul mediului a fost remarcată pe
parcursul ultimilor ani atît de către experţii naţionali, cât şi de către experţii internaţionali
angajaţi în diferite misiuni de mediu în Republica Moldova.
La fel ca şi alte ţări din regiune, Moldova se confruntă cu numeroase probleme
semnificative în domeniul mediului. Managementul insuficient al deşeurilor solide cauzează
poluarea solului, aerului şi a apei; managementul inadecvat al pădurilor şi practicile agricole
neraţionale cauzează degradarea solului şi pierderea biodiversităţii; rîurile mici, fîntînile sînt
puternic poluate din cauza activităţilor agricole, a infrastructurii de epurare a apelor învechite, a
depozitării ilegale a deşeurilor şi a dejecţiilor animaliere; activităţile industriale şi numărul mare
de maşini vechi cauzează poluarea aerului în zonele urbane, iar lipsa surselor regenerabile de
energie induce nesiguranţa energetică şi contribuie la schimbarea climei.
Elaborarea Strategiei de mediu a fost dictată şi de vectorul politic de integrare europeană
al ţării noastre, de cerinţele actuale de aliniere a legislaţiei naţionale la prevederile directivelor

55
Uniunii Europene şi de asigurare a unei dezvoltări durabile a ţării prin promovarea economiei
verzi.
Procesul de integrare europeană reprezintă o provocare a sectorului de mediu şi include
două mari direcţii de acţiune: armonizarea legislaţiei naţionale de mediu cu acquisul comunitar
din sector şi reforma instituţională, care presupune dezvoltarea unui mecanism instituţional
capabil să pună în aplicare cadrul legislativ nou-adoptat. Strategia de mediu pentru anii 2014-
2023 (în continuare – Strategie) vizează exact aceste provocări şi tinde să constituie documentul-
cheie în planificarea strategică a acţiunilor ce vor fi întreprinse în următorii zece ani.
Capitolul „Mediu” din Acordul de asociere prevede angajamente şi activităţi concrete ale
Guvernului Republicii Moldova în domeniul protecţiei mediului, precum: [4]
 elaborarea legislaţiei, normelor şi standardelor armonizate cu prevederile directivelor
Uniunii Europene, precum şi consolidarea capacităţii instituţionale şi înfiinţarea
structurilor noi necesare;
 elaborarea unei Strategii naţionale de mediu, care să cuprindă reformele instituţionale
planificate, în termenele stabilite, pentru punerea în aplicare şi respectarea legislaţiei de
mediu;
 elaborarea strategiilor sectoriale în domeniul apei, aerului, conservării biodiversităţii,
adaptării şi atenuării fenomenului schimbării climatice ş.a.
 divizarea strictă şi clară a competenţelor între organele de mediu la nivel naţional,
regional şi local;
 integrarea mediului în alte politici sectoriale, promovarea dezvoltării economice verzi şi a
eco-inovaţiilor.
Intervenţia statului în domeniul protecţiei mediului este determinată şi de necesitatea
realizării obiectivelor enunţate în Documentul final aprobat la Conferinţa pentru Dezvoltare
Durabilă de la Rio de Janeiro „Viitorul pe care îl dorim”, Declaraţia Miniştrilor de Mediu de la
Astana; cele 26 de principii din Declaraţia de la Stockholm privind mediul uman; Obiectivele de
Dezvoltare a Mileniului (în special obiectivul 7 „Asigurarea Durabilităţii Mediului”); Programul
de asistentă a ONU pentru Republica Moldova pentru perioada 2013-2017, care include
prioritatea nr.3 „Mediu, Schimbări Climatice şi Managementul Riscurilor”, având drept scop
protecţia factorilor de mediu şi a ecosistemelor naturale, reglementarea şi utilizarea raţională şi
durabilă a resurselor naturale şi minimalizarea impactului asupra mediului şi sănătăţii umane.
În prezent, capitole întregi ce cuprind acţiuni de protecţie a mediului sunt incluse în
documente naţionale de planificare strategică, ca Programul de activitate şi Planul de acţiuni al
Guvernului, Strategia de asigurare a securităţii naţionale, Planul naţional de acţiuni în domeniul
drepturilor omului, Cadrul bugetar pe termen mediu.
56
 Domeniul protecţiei mediului a fost recunoscut ca un domeniu important pentru
dezvoltarea social-economică a ţării în Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2020”.
În aceste documente de politici însă priorităţile de mediu sunt expuse succint şi sporadic,
fără a avea la bază un document de politică de mediu, fiind formulate în raport cu cerinţele şi
necesităţile evidenţiate la momentul respectiv.
Astfel, Strategia de mediu pentru perioada 2014-2023 caută să compenseze această
lacună şi să stabilească obiective concrete în domeniul protecţiei mediului, a căror implementare
va conduce la dezvoltarea durabilă a ţării, la integrarea europeană, la aplicarea principiilor
economiei verzi, precum şi la obţinerea unor beneficii considerabile în ceea ce priveşte
îmbunătăţirea sănătăţii şi reducerea mortalităţii, precum şi la apariţia unor oportunităţi
economice şi economisiri pe scară largă, care, respectiv, vor contribui la bunăstarea comunităţii.
Insuficienţa suportului financiar constituie unul dintre impedimentele cele mai serioase în
calea realizării activităţilor de consolidare a capacităţilor în R. Moldova. Completarea parţială a
acestui suport se va efectua prin includerea articolelor de cheltuieli pentru realizarea prevederilor
CDB, CONUSC şi CCD în Bugetul de Stat, bugetele locale şi fondurile extrabugetare, dar
măsura principală constă în ameliorarea climatului investiţional în ţară pentru a atrage mijloace
financiare interne şi externe, inclusiv în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
O altă cale constă în realizarea unui şir de măsuri organizatorice, care ar permite
utilizarea mai eficientă a mecanismelor economice şi resurselor financiare obţinute din impozite,
amenzi, penalităţi etc.
Referitor la aplicarea Strategiilor şi Programelor în sectoarele economiei naţionale,
menţionăm că un neajuns comun al majorităţii lor constă în componentul aplicativ slab al
acestora, în concretizarea insuficientă a activităţilor. Pentru toate sectoarele este necesară
elaborarea programelor de dezvoltare în scopul atragerii investiţiilor, identificării şi
implementării unor măsuri specifice de sporire a atractivităţii sub aspect investiţional. De
asemenea, este necesar ca aceste programe să includă şi componentul local. De notat că
problema reducerii emisiilor de GES nu este tratată în mod direct în documentele care determină
politica ţării în domeniul protecţiei mediului şi nici în actele legislative.
Elaborarea Strategiei naţionale şi a Programelor ramurale de reducere a emisiilor GES, a
Programului naţional de inventariere a emisiilor GES; includerea cerinţelor privind inventarierea
emisiilor GES în Programele şi Strategiile ramurale (energetică, transport, sectorul comunal,
sectorul public, industrie, agricultură, silvicultură, managementul deşeurilor etc.) şi elaborarea
Planului naţional de acţiuni privind adaptarea la schimbările climatice va avea un impact direct
nu doar asupra CONUSC, dar şi asupra celorlalte două Convenţii de la Rio de Janeiro (CDB şi

57
CCD). Impedimentele şi necesităţile sinergetice de capacitate la nivel sistemic ce ţin de politicile
şi strategiile naţionale sunt prezentate în (Anexa H).
În contextul elaborării Programelor ramurale de reducere a emisiilor GES este stringentă
elaborarea în cadrul acestora a componentelor de conservare a energiei, ca factor principal în
reducerea emisiilor GES. De asemenea, este necesar să se acorde o atenţie mai mare
implementării surselor regenerabile de energie (SRE). O atenţie deosebită reclamă sectorul
deşeuri industriale şi menajere, colectarea şi depozitarea acestora - este necesar de a aborda şi
problema valorificării energetice a deşeurilor, or această metodă are un efect dublu – reducerea
emisiilor GES provenite de la deşeuri şi micşorarea importurilor de combustibili fosili. De
asemenea, un rol important în îndeplinirea cerinţelor celor trei Convenţii de mediu îl are sectorul
forestier - ca sursă de stocare a emisiilor GES şi factor de conservare a diversităţii biologice.
Întrucât în ţară suprafeţele împădurite sunt de aproape două ori mai mici decât nivelul considerat
optim, este necesară reconstrucţia ecologică a acestui sector şi adaptarea lui la condiţiile
economiei de piaţă.
Lasă de dorit nivelul de gestionare a resurselor acvatice, al căror volum este cu mult sub
nivelul mediu mondial. Elaborarea şi implementarea Strategiei dezvoltării resurselor de apă ale
Republicii Moldova ar înlesni adaptarea sectorului agricol la modificările climatice şi ar asigura
stoparea procesului de degradare a solurilor.
Sectorul agroalimentar necesită de asemenea activizarea măsurilor cu caracter
organizatoric şi economic pentru formarea unui sistem competitiv şi durabil care ar lua în
considerare consecinţele impactului schimbării climei asupra producţiei agricole.
Un alt impediment serios constă în lipsa unei Strategii Naţionale privind educaţia
ecologică. Această situaţie are drept consecinţă cunoştinţe modeste în mediul persoanelor de
decizie despre priorităţile de mediu, dar şi informarea insuficientă a populaţiei referitor la
problemele de protecţie a mediului. Ecologizarea disciplinelor şi activităţilor din învăţământul
preşcolar, primar, gimnazial şi liceal, elaborarea şi includerea subiectelor relevante în
programele de învăţământ şi actualizarea cu aspecte ce ţin de implementarea Convenţiilor de
mediu a programelor de pregătire universitară şi postuniversitară a cadrelor ar permite formarea
unei atitudini civice, ar contribui la conştientizarea acestui imperativ - protecţia mediului - şi ar
deschide căi pentru o nouă abordare socioeconomică de dezvoltare a ţării.
Instrumentele tradiţionale de reglementare, utilizate în contextul realizării politicii de
mediu, în pofida unor succese sporadice, nu au putut contribui semnificativ la soluţionarea
numeroaselor probleme legate de protecţia mediului. În acelaşi timp, atingerea obiectivelor
scontate din perspectiva calităţii mediului au atras după sine şi costuri sociale ridicate. În
asemenea condiţii, instrumentelor economice li se acordă o atenţie mai mare, fapt ce denotă un
58
spor de flexibilitate şi o anumită eficienţă economică. Oricum, cercetările în domeniul utilizării
şi eficienţei instrumentelor economice au demonstrat că în acest sector sunt necesare reforme
radicale. În procesul reformei trebuie să se ţină cont de costurile implicate şi de avantajele pe
care le prezintă unele instrumente, limitând în acest mod utilizarea în masă a pârghiilor
administrative şi asigurând condiţiile adecvate pentru derularea unor reforme axate pe
respectarea cerinţelor de mediu şi pe funcţionarea corespunzătoare a pieţelor. Pentru ca
instrumentele economice să acţioneze eficient, urmează ca în procesul de reformare a acestora să
se ţină cont de nişte principii generale, şi anume: [16]
1. Instrumentele economice trebuie să fie elaborate şi aplicate pentru soluţionarea unor
probleme de mediu specifice, în corespundere cu un obiectiv bine definit;
2. Anumite instrumente urmează a fi dezvoltate şi evaluate pe baza analizei costbeneficiu;
3. Măsurile pentru ameliorarea situaţiei în domeniul respectării cerinţelor de mediu
urmează să fie amplificate cu condiţia diminuării rolului pârghiilor administrative;
4. Eficienţa instrumentelor economice poate fi sporită prin intermediul unei reforme
profunde şi coerente, orientate spre evoluţia eficientă a funcţionării pieţelor şi sectorului real al
economiei;
5. E necesar schimbul de experienţă şi informaţii.
Sistemul stimulentelor economice este un sistem de măsuri monetare şi non-monetare,
care încurajează diferite părţi cointeresate să utilizeze resursele naturale într-o manieră durabilă.
Dar, în condiţiile în care stimulentele respective nu sunt dezvoltate într-un mod adecvat, acestea
pot cauza – dimpotrivă - efecte adverse.
Sistemul stimulentelor economice reprezintă o preocupare majoră în cadrul convenţiilor
cu privire la diversitatea biologică, la schimbarea climei şi la deşertificare. Necesitatea unui
sistem adecvat de măsuri economice în domeniul protecţiei mediului este imperioasă, întrucât o
dată cu tranziţia la economia de piaţă, apar tot mai mulţi actori cointeresaţi în acest domeniu, în
timp ce legislaţia existentă reflectă o realitate depăşită. Majoritatea absolută a instrumentelor
economice pentru protecţia mediului în R. Moldova sunt puse în aplicare în baza unor legi, acte
normative, regulamente etc. pentru moment, în sistemul de protecţie a mediului instrumentele
administrative, prevalează asupra celor de natură economică.
Totodată, dat fiind faptul că instrumentele economice respective nu au fost create în mod
sistematic, deseori pot fi constatate discrepanţe între funcţia atribuită din start acestora şi cea
existentă realmente. Unele probleme apar ca urmare a faptului că instrumentele amintite aufost
elaborate în temei de către jurişti şi tehnicieni, nu de economişti specializaţi în domeniul
respectiv. În plus, pentru cei care sunt implicaţi în elaborarea legislaţiei, instrumentele

59
tradiţionale administrative sunt mai familiare şi mai înţelese decât cele economice, bazate pe
principiile economiei de piaţă.
Importanţa pârghiilor economice creşte pe măsură ce avansează tranziţia la economia de
piaţă: în condiţiile respective, acestea tind să devină de neînlocuit.
Instrumentele economice de piaţă, spre deosebire de cele administrative, acţionează
sistematic şi obiectiv în favoarea protecţiei mediului. Fără conceperea funcţiei, poziţiei şi
importanţei acestor mecanisme economice, este imposibil de a atinge obiectivele politicii de
mediu. Instrumentele economice utilizate în R. Moldova în scopul protecţiei mediului pot fi
categorisite în mod convenţional, astfel: instrumente care nu includ direct obiective legate de
protecţia mediului, cum ar fi impozite, taxe etc.; instrumente legate de evaluarea şi evoluţia
pieţei resurselor naturale; instrumente care vizează nemijlocit regimul de utilizare a resurselor de
mediu - despăgubiri, plăţi, amenzi etc.

60
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Sectorul neguvernamental din R. Moldova evoluează într-un context complex şi plin de
provocări. Sistemul socio-politic fiind în tranziţie şi caracterizat de slabe tradiţii de încredere şi
responsabilitate la nivelul comunităţii. Gravele dificultăţi economice şi sociale din ultimii 10 ani
se regăsesc în toate aspectele vieţii cotidiene; ele se reflectă cu precădere în reforma economică
lentă, sisteme slabe de protecţie socială şi de sănătate, în fenomene cum ar fi: criminalitatea în
creştere şi corupţia, într-un sistem de educatie aflat şi el într-o permanentă reformă si
restructurare şi, cel mai grav, într-o sărăcie generalizată. Această situaţie afectează categoriile
defavorizate sau marginalizate (bătrâni, persoane cu deficienţe, minorităţi, tineri).
Sectorul ONG-lor de mediu este deseori caracterizat ca fiind fragmentat, nu foarte de
încredere şi incapabil să îşi asume acţiuni colective de amploare. În ciuda acestor probleme
existente la nivelul general al societăţii şi al sectorului, în ultima perioadă s-au înregistrat salturi
calitative în activtatea acestui sector, salturi care au răspuns unor nevoi reale, acute apărute la
nivel comunitar.
Există câteva (identificate şi în urma studiilor) obstacole majore în cooperare: lipsa
transparenţei privind diseminarea informaţiilor, cele mai multe din ONG au retineri in a gestiona
in comun informaţii privind accesul la resurse şi în parteneriate strategice. Lipsa transparenţei
ţine de cultura organizaţională a sectorului non-guvernamental.
Trei atribute caracterizează sectorul ONG: suspiciune, individualism, neîncredere. ONG -
le refuză încheierea unor parteneriate de teama că partenerul l-ar înşela pentru a câştiga. Alt
obstacol care blochează iniţiativele de cooperare este lipsa resurselor care să susţină cooperarea
şi ONG –urile. Interesul scăzut faţă de impactul pe care îl au alianţele e alt obstacol. ONG-rile nu
sesizeaza care ar fi beneficiul alianţelor.
Problemele evidenţiate în funcţionarea sistemului instituţional şi managerial în domeniul
protecţiei mediului:
 lipsa planificării strategice în sectorul de mediu atât la nivel naţional, cât şi la nivel local
documentele de politici sunt învechite şi trebuie actualizate, iar pentru unele componente,
cum ar fi protecţia aerului, solului, utilizarea raţională a resurselor minerale utile,
schimbările climatice, astfel de documente nici nu există;
 existenţa unui cadru legislativ învechit şi neracordat la prevederile directivelor Uniunii
Europene;
 necorespunderea cadrului instituţional cu cerinţele şi provocările din domeniu. Atribuţiile
de elaborare a politicilor de mediu, de implementare a lor şi de control asupra respectării
legislaţiei nu sînt repartizate clar între instituţiile de mediu. Nu există agenţii care să se

61
 ocupe de implementarea politicilor în toate domeniile de mediu. Se atestă un şir de
confuzii şi suprapuneri ale responsabilităţilor şi competenţelor în domeniile protecţiei
mediului înconjurător cu cele ale altor instituţii din afara sistemului de mediu (protecţia
fondului forestier, protecţia solului).
Un alt aspect important care ar susţine dezvoltarea sectorului vizează problema cooperării
între ONG. În acest sens remarcăm un puternic individualism în sectorul moldovenesc.
Realizarea unor parteneriate între ONG ar duce la creşterea vizibilităţii şi credibilităţii. În al
doilea rând acest tip de practici ar conduce la dezvoltarea unor capacităţi esentiale pentru sector:
elaborarea unor strategii a resurselor umane şi sprijinirea parteneriatului;
elaborarea unor metodologii pentru identificarea nevoilor reale ale comunităţii;
elaborarea unor proiecte de dezvoltare locală care să se bazeze pe participarea
comunitară.
Ultimii 10 ani au înregistrat iniţiative privind formarea activităţilor manageriale, au rămas
însă în plan secundar iniţiativele care să stimuleze dezvoltarea sectorială şi organizaţională.
Situaţia socială actuală este generată de lipsa de investiţii în sistemul de sănătate precum
şi furnizarea deficitară a serviciilor sociale de către stat. În acest cadru social şi politic deficitar
sectorul non-profit are un rol important în domenii de activitate cum ar fi: servicii de sănătate,
servicii sociale, dezvoltare economică şi poate cel mai important în elaborarea unor politici
privind ocrotirea mediului înconjurător. Sectorul non-profit nu poate răspunde în totalitate
acestor nevoi. Însă capacitatea ONG de a percepe şi de a se adapta schimbărilor petrecute în plan
social este decisivă.
Oportunităţi de dezvoltare a sectorului ONG:
 dezvoltarea comunitară – ONG trebuie să înteleagă cadrul cel mai larg al planificării
stategice, planificare strategică care trebuie să vizeze îmbunătăţirea condiţiilor socio–
economice din zonele rurale sau semirurale. Dezvoltarea comunitară nu trebuie să
ocolească combaterea crizei de identitate din zonele sărace. Proiectele de dezvoltare
comunitară vor include şi activităţi ce susţin cooperarea şi spiritul comunitar. Criza de
identitate se regăseşte în migrarea populatiei;
 continuarea furnizării de servicii sociale. În acest sens, în acord cu noile prevederi legale,
ONG şi administraţia publică locală trebuie sa negocieze sau să-şi împartă rolurile şi
responsabilităţile ce revin celor doi actori;
 un domeniu putin exploatat este cel al campaniilor de advocacy şi lobby. Acestea se vor
face în noul context al descentralizării administraţiei publice locale. ONG pot să propună
autorităţilor locale proiecte care să vizeze dezvoltarea capacităţii de gestionare a
resurselor locale;
62
 un alt domeniu puţin exploatat este cel al protecţiei mediului; în acest sens se propun
iniţiative în domeniul prevenirii poluării, cât şi adoptării şi menţinerii standardelor
internaţionale de calitate ;
 participarea cetăţenească – în acest moment în R. Moldova asistăm la o stare de apatie şi
dezinteres vis-a-vis de spaţiul public, care se datorează în principal lipsei de perspectivă
şi a neputinţei de a genera schimbarea;
 activitatea ONG ar trebui să se orienteze şi către grupurile informale din comunităţi,
grupuri care pot mobiliza resurse în vederea dezvoltării economice;
 persoane şi grupuri devaforizate (bătrâni, copii, grupuri afectate de sărăcie, grupuri
defavorizate şi marginalizate).

63
 BIBLIOGRAFIE
Legislaţie, acte normative
1. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Republicat Monitorul Oficial al Republicii Moldova
Ediţie Specială, 08 februarie 2007, Art. 36. [1]
2. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Republicat Monitorul Oficial al Republicii Moldova
Ediţie Specială, 08 februarie 2007, Art. 36.
3. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Republicat Monitorul Oficial al Republicii Moldova Ediţie
Specială, 08 februarie 2007, Art. 36.
4. USAID Indexul Sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile 2011 – Republica Moldova,
Iunie 2012. [4]
5. Strategia de dezvoltare a societăţii civile pentru perioada 2012-2015. [5, p.9]
6. Centrul de Resurse pentru Drepturile Omului. Consolidarea financiară a societăţii civile prin
introducerea mecanismului de direcţionare a unei părţi din impozit către organizaţiile
necomerciale de utilitate publică. Chişinău, 2015. [6]
7. Legea privind protecţia mediului înconjurător, №.1515–XII din 16.06.1993
8. Legea privind asigurarea sanitaro – epidemiologică a populaţiei, No. 1513-XII din 16.06.1993
Codul subsolului, No. 1511-XII din 15.06.1993
9. Legea privind ocrotirea monumentelor, №.1530–XII din 22.06.1993.
10. Codul apelor, No. 1532-XII din 22.06.1993.
11. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, №.845–XII din 03.01.1992.
12. Legea privind protecţia mediului înconjurător, №.1515–XII din 16.06.1993
13. Legea privind asigurarea sanitaro - epidemiologică a populaţiei, No. 1513-XII din
16.06.1993.
14. Programul naţional de valorificare a deşeurilor de producţie şi menajere, HG № 606 din
28.06.2000.
15. Programul de alimentare cu apă şi de canalizare a localităţilor din Republica Moldova pînă în
anul 2006, HG Nr.519 din 23.04.2002.
16. Concepţia naţională a agriculturii ecologice, fabricării şi comercializării produselor
alimentare ecologice şi genetic nemodificate, HG № 863 din 21.08.2000. [16]
17. Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2010, HG № 360 din 11.04.2000
18. Programul de diminuare a poluării aerului atmosferic de către mijloacele de transport auto,
HG Nr.1047 din 04.10.2001.
19. Planul naţional de acţiuni pentru sănătate în relaţie cu mediul, HG № 487 din 19.06.2001
20. Programul activităţii Guvernului pe anii 2001-2005 „Renaşterea economiei – renaşterea
ţării”. [20]
64
21. Programul complex de protecţie a solurilor împotriva eroziunii pe anii 2003-2012
22. Concepţia dezvoltării durabile a localităţilor Republicii Moldova, HG № 1491 din
28.12.2001.
23. Concepţia politicii de mediu a Republicii Moldova, HP № 605-XV din 02.11.2001. [23]
24. Strategia naţională şi Planul de acţiuni în domeniul conservării diversităţii biologice, HG №
112-XV din 27.04.2001. [24, p.10]
25. Planul naţional de implementare a Convenţiei de la Stockholm privind poluanţii organici
persistenţi, HG Nr.1155 din 20.10.2004.
26. Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2004-2006), Legea Republicii
Moldova privind aprobarea SCERS Nr.398-XV din 02.12.2004.
27. Concepţia cooperării transfrontaliere a Republicii Moldova pentru anii 2004-2006, HG
Nr.1069 din 20.09.2004.
28. Strategia naţională cu privire la reducerea şi eliminarea poluanţilor organici persistenţi, HG
Nr.1155 din 20.10.2004. [28]
29. Programul Naţional “Satul Moldovenesc” (2005-2015), HG № 242 din 01.03.2005.
30. Programul de activitate al Guvernului pentru anii 2004-2005 “Modernizarea economiei –
bunăstarea poporului”. [30]

Cărţi, monografii
31. Asociaţia Promo-Lex. Analiza generală a situaţiei sectorului asociativ din regiunea
transnistreană //Raport Analiza situaţiei ONG din regiunea transnistreană. Chişinău, 2009. [31]
32. Aristotel, Politica, Cartea I, 1252a, Bucureşti: IRI, 2001, p.33. [32, p.33]
33. Boboc I., “Managementul organizaţiilor non-guvernamentale”, editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004. [33, p.22, 27]
34. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale, Ghid practic,
ed. Brumar, Timisoara 2002. [34, p. 9, 12, 18]
35. Brighidin A., Didenco V. Catalogul organizaţiilor neguvernamentale active în domeniul
drepturilor omului din.Republica Moldova. Chişinău: PNUD Moldova, 2005.
36. Brighidin A., ş.a. Studiu privind dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale din Republica
Moldova, Chişinău: PNUD Moldova, 2007. [36]
37. Caraseni Gh. Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din
Moldova, Chişinău: CONTACT, 2011.
38. Cenuşa D. Consolidarea societăţii civile din Republica Moldova, Chişinău: Bons Offices,
2007.
65
40. Cace S., ş.a. Organizaţiile neguvernamentale şi economia socială, Bucureşti: Ed. Expert,
2011.
41. Chagnollaud Domique, „Dicţionar al vieţii politice şi sociale”, Ed. ALL, Bucureşti 1999. [41,
p.169]
42. Colas Dominique, „Genealogia fanatismului şi a societăţii civile”, Ed. Nemira, Bucureşti
1998, [42, p.298], [42, p.292]
43. Ciorba V., Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010), Ed. Pontos,
Chişinău 2011, p. 133-242. [43, p.133]
44. Dakova, V, et al. O prezentare a sectorului ONG: Revigorarea stategiilor donatorilor, 2000,
p. 10. [44, p.10]
45. Dakova Vera, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, Review of the Romanian NGO
Sector, september 2000, Bucureşti.
46. Ed. Ondrušek, D., et al A Reader for Non-Profit Organisation, Ed. Eterna Press, Bratsilava,
2003. [46, p.92]
47. Jura C., “Rolul organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional”, Ed. All Beck,
Bucureşti 2003. [47, p.5, 12]
48. Juc V., Viaţa politică în R. Moldova// Destin Românesc. Revistă de istorie şi cultură.
Chişinău, 2001, N.4., p.30.
49. OXFORD, „Dicţionar de Politică”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 2001. [49, p.419-
420]
50. Organizaţii neguvernamentale în cele ce urmează – ONG. [50]
51. Străinescu Ioan “Managementul Ong-urilor, editura Lumen, Bucureşti, 2007.
52. Seria Biblioteca ONG – “Ong –uri neguvernamentale”, Ghid practic, Timişoara 2002. [52,
p.12]
53. Steven J. Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado.
54. Sibian I., – Legislaţia cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene, FDSC.
55. Tismăneanu V. Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi:
Polirom, 1997.
56. Vlăsceanu M., “Sectorul nonprofit, Contexte, Organizare, Conducere”, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996. [56, p.19]
57. Сорос Дж., Советская система: к открытому обществу. Издательство политичесой
литературы, Москва 1991, с.28-38. [57, p.28-38]
58. Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a ONG-urilor din Modova CONTACT. [On-
Line]. 2013. http://
www.contact.md/index.php?option=com_content&view=article&id=37&Itemid=82&lang=ro.
66
59. Regulamentul de funcţionare al Consiliului ONG. [On-Line]. 2013.
http://consiliulong.md/ro/page/1.

67
 ANEXE

Anexa A.

Planul de Acţiuni UE-Moldova: priorităţile în domeniul mediului

A întreprinde măsurile necesare asigurării condiţiilor pentru o bună guvernare în domeniul
mediului şi implementării acestora
• Consolidarea capacităţilor structurilor administrative şi procedurilor de asigurare a planificării
strategice în domeniul protecţiei mediului, inclusiv strategiile de finanţare şi coordonarea
activităţilor între instituţiile de resort
• Stabilirea procedurilor privind accesul la informaţia de mediu şi participarea publicului la
adoptarea deciziilor de mediu, inclusiv implementarea Convenţiei de la Aarhus, în special prin
elaborarea structurilor şi procedurilor de asigurare a unui nivel acceptabil de oferire a serviciilor
publicului larg
• Elaborarea rapoartelor anuale privind starea mediului în Republica Moldova
• Consolidarea structurilor şi procedurilor necesare pentru evaluarea impactului asupra mediului,
inclusiv în context transfrontalier; perfectarea legislaţiei corespunzătoare
• Perfecţionarea strategiilor de comunicare privind beneficiile politicii de mediu şi educaţiei
ecologice, susţinerea societăţii civile şi autorităţilor locale
A întreprinde activităţi în vederea prevenirii degradării mediului, protecţiei sănătăţii populaţiei
şi utilizării raţionale a resurselor naturale, în conformitate cu angajamentele Summitului de la
Johannesburg
• Continuarea adoptării legislaţiei în principalele sectoare de mediu (calitatea apei, gestionarea
deşeurilor, calitatea aerului, poluarea industrială), inclusiv adoptarea legislaţiei privind flora
sălbatică şi reţelele ecologice
• Sporirea capacităţilor administrative, inclusiv în domeniile eliberării autorizaţiilor şi controlului
respectării legislaţiei de mediu
• Elaborarea programelor şi planurilor specifice sectoriale (privind resursele acvatice, deşeurile,
aerul, poluarea industrială), inclusiv finalizarea planurilor privind deşeurile lichide şi poluanţii
organici persistenţi

68
Intensificarea colaborării în domeniul protecţiei mediului
• Implementarea prevederilor Protocolului de la Kyoto şi a Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite
privind schimbările climatice
• Participarea activă în Grupul de lucru Dunărea – Marea Neagră privind implementarea
abordării transfrontaliere în gestionarea apelor; asigurarea unei participări active la
compartimentul Europa de Est, Caucazul şi Asia Centrală din cadrul Iniţiativei UE în domeniul
Apelor
• Identificarea posibilităţilor de a spori cooperarea regională, în special în ceea ce priveşte
problemele transfrontaliere, împreună cu ţările vecine
• Participarea la unele activităţi ale Agenţiei Europene de Mediu
• Consolidarea capacităţilor administrative pentru implementarea acordurilor regionale şi
internaţionale

69
 Anexa B.

Organigrama Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale

Ministru

Vice-Ministru Consilier

Direcţia Politică de Serviciul Direcţia

Mediu şi Integrare Hidrometeorologic de Contabilitate şi
Europeană Stat Relaţii Externe
Direcţia Institutul Naţional de Inspectoratul
Resurse Naturale Ecologie Ecologic de Stat
şi Biodiversitate
Agenţia pentru Geologie
Direcţia "AGeoM"
Prevenirea Poluării
Mediului Fondul Ecologic
Naţional

Centrul Informaţional de
Mediu

Sursa: Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale

70
 Anexa C.

EMAS contribuie la protejarea resurselor naturale, la limitarea emisiile

de poluanti si substante periculoase si, astfel, la crearea unui mediu de lucru sigur.

Sistemele de management de mediu sunt folosite de organizatiile din toata lumea pentru
a-si planifica, documenta, evalua si imbunatati sistematic impactul pe care propriile activitati il
au asupra mediului si, totodata, pentru a-si masura performantele atinse in acest sens. Sunt
instrumente complexe, care necesita o cunoastere si o expertiza specifice, insa care pot avea un
retur imporant de performanta si imagine. Orice sistem de management implica proceduri,
practici, resurse umane si financiare. EMAS (Eco-management and audit scheme) si ISO
14001 sunt cele mai notorii standarde, avand o amvergura internationala.

Istoria EMAS

Acest standard a fost dezvoltat de catre Comisia Europeana in 1995 si se areseaza tuturor
organizatiilor, fie publice sau private, membre in statele UE si SEE. Se adopta plecand de la
dorinta organizatiei de a fi responsabila fata de mediu, avand o baza voluntara. Prin exigentele
sale, EMAS contribuie la protejarea resurselor naturale, la limitarea emisiile de poluanti si
substante periculoase si, astfel, la crearea unui mediu de lucru sigur.

Raportarea performantei de mediu se face pe baza unui set de indicatori care vizeaza eficienta
energetica, eficienta materialelor, apa, deseuri, biodiversitate si emisii.

EMAS pentru ONG-uri

Si organizatiile non-guvernamentale se pot certifica cu standardul EMAS ! Exista o procedura

simplificata de certificare speficic creata pentru ONG-uri, insa cu toate acestea costurile pentru
inregistrare sunt semnificative , ajungand la sume de 10.000 euro.

De ce ar trebui ONG-urile sa promoveze EMAS?

Iata ce argumente aduce Comisia Europeana in acest sens (ONG-urile si EMAS : o cale win-win
spre dezvoltarea durabila) :

71
➢ cresterea performantelor de mediu in mediul de afaceri si in autoritatile publice, este obiectiv
comun al intregii societati civile ;

➢ pentru transparenta datelor economice si de mediu pe care EMAS le pune la dispozitie

publicului in general si partilor interesate in special ;

➢ pentru motivatiile pe care le pot aduce eco-inovatiile si economia verde in mediul de afaceri.

Beneficiile adoptarii EMAS

 o mai buna imagine si incerdere in fata publicului, partenerilor, investitorilor si

comunitatii locale;
 performantele de mediu si de afaceri reprezinta un avantaj competitiv pe piata nationala
si europeana ;
 noi oportunitati de afaceri pe pietele unde procesele ecologice de productie sunt
importante;
 economii de resurse si costuri mai mici.

Organisme responsabile de EMAS

Fiecare stat membru al UE este responsabil de implementarea EMAS la nivel naţional. In

Romania, Ministerul Mediului si Padurilor, prin Directia Controlul Poluarii si Evaluare Impact,
este organismul responsabil pentru inregistrarea organizatiilor la EMAS, iar Asociatia de
Acreditare din România (RENAR) este organismul responsabil pentru acreditarea verificatorilor
de mediu si supravegherea activitatilor desfasurate de acestia. In cadrul Ministerului Mediului
functioneaza un Birou EMAS ce ofera asistenta si consultanta gratuita IMM-urilor si ONG-
urilor.

Relaţia dintre EMAS şi ISO 14001

EMAS propune un sistem de management de mediu care include in mod explicit si

complet cerintele ‘’rivalului’’ sau de la nivel international, standardul ISO 14001. Diferentele
dintre acestea constau in principal in criteriul de transparenta al EMAS (orice organizatie care
detine deja certificarea ISO 14001 poate sa solicite certificarea EMAS, insa cu conditia sa
publice o „declaratie de mediu” verificata de autoritatile publice) si faptul ca salariatii unei
organizatii/institutii sunt implicati direct in gestiunea sistemului de management.

72
 Anexa D.

Standardul ISO 14001 descrie cerintele de baza ale unui

sistem de management de mediu eficient ce permite
imbunatatirea continua a performantei de mediu si
conformarea cu legislatia in vigoare. Se poate aplica
oricarui tip de organizatie din orice domeniu de activitate.

Scurta istorie

ISO 14001 face parte din seria de standarde ISO 14000 care acopera o paleta larga de aspecte:
ghiduri practice pentru analiza, formare, audit, certificare in domeniul managementului de
mediu. A fost dezvoltat de catre Organizatia Internationala pentru Standardizare (ISO) in 1996,
recunoscut ca fiind standardul de referinta si singurul certificabil din serie.

O noua versiune a standardului, ISO 14001:2004 a fost publicata de catre Organizatia

Internationala de Standardizare in noiembrie 2004 si nu implica schimbari majore. Principalele
directii ale revizuirii au fost axate pe imbunatatirea compatibilitatii cu ISO 9001:2000.

Cerinte:

Acest standard descrie cerintele de baza ale unui sistem de management de mediu eficient ce
permite imbunatatirea continua a performantei de mediu si conformarea cu legislatia in vigoare.
Standardul este aplicabil oricarui tip de organizatie (companii, IMM-uri, institutii publice, ONG-
uri) din orice domeniu de activitate.

Componentele ISO 14001 pentru un sistem de management de mediu includ:

73
  definirea obiectivelor referitoare la mediul inconjurator si tintele ce trebuie atinse,
 politica de mediu, planificarea si implementarea actiunilor,
 verificarea si actiunile corective,
 revizuirea de catre management.

Astfel, organizatiile trebuie sa isi identifice intr-o prima faza toate impacturile asupra mediului si
aspectele asociate, pentru ca apoi sa implementeze actiuni pentru a imbunatati procesele, cu
prioritate in zonele cu impact semnificativ. ISO 14001, ca si celelalte sisteme de management
prevazute de standardele internationale (schema europeanaEMAS, OHSAS 18001 pentru
sanatate si securitate la locul de munca, ISO 9001 pentru managementul calitatii), are la baza
logica progresului continuu si a implicarii intense a top managementului reprezentat prin „roata
lui Deming” planificare - actiune – verificare – control.

Pentru a-si mentine certificarea, organizatiile trebuie sa fie auditate de catre organisme de
certificare acreditate la fiecare trei ani.

Beneficii:

Certificarea ISO 14001 aduce o serie de beneficii importante pentru organizatii, cum ar fi:

 reducerea costurilor de gestionare a deseurilor

 economii ale consumului de energie si de materiale
 imbunatatirea imaginii organizatiei in fata stakeholderilor acestora
 facilitarea accesului la achizitii publice si finantari.

74
 Anexa E.

RAPORT DE ACTIVITATE AL ONG „PENTRU O MOLDOVĂ CURATĂ ŞI

PROSPERĂ” 2013-2015

MEM în perioada 2013-2015 a implementat componentele: „Pregătirea şi editarea prospectelor

informaţionale, postere, ghiduri pentru ONG şi grupuri ţintă” şi „Traininguri, Ateliere de lucru şi
activităţi de educaţie în domeniul POPs în cadrul proiectului GEF/WB „Managementul şi
distrugerea stocurilor de poluanţi organici persistenţi”;
- Împreună cu Ministerul Mediului a organizat Conferinţa de totalizare a activităţilor Proiectului
BM/GEF „Managementul şi distrugerea stocurilor de poluanţi organici persistenţi”;
- MEM a participat la implementarea proiectului „Controlul poluării în agricultură”, componenta
de conştientizare publică şi replicarea strategiei de conştientizare”;
- MEM a fost partener în cadrul proiectului de cooperare “Beautiful Moldova” cu Primăria
Municipiului Iaşi;
- MEM a implementat proiectul „Iubeşte şi îngrijeşte moşia satului tău”;,
- MEM a implementat proiectul ,,Promovarea principiilor de informare, conştientizare şi
educaţie ecologică a populaţiei din raionul Ştefan Vodă”;
- MEM a implementat proiectul „Consolidarea participării active a publicului la implementarea
Planului de Acţiune pentru Mediu in localităţile din raionul Ştefan Vodă;
- A participat la implementarea proiectelor transfrontaliere: „PRO APE - Reducerea surselor de
poluare prin promovarea şi implementarea Bunelor Practici Agricole” finanţat de GEF – SGP
România, şi „APE CURATE OAMENI SĂNĂTOŞI” finanţat de UE prin PHARE 2006-
Programul de vecinătate România Moldova, implementate de CCEG in parteneriat cu MEM si
Centrul de Consultanta Ecologica Cahul.
- Mişcarea Ecologistă din Moldova în calitate de Punct Focal al DEF, împreună cu secretariatul
DEF şi revista ”Natura”, la iniţiativa Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Fluviului Dunăre
(ICPDR) a organizat concursul internaţional şcolar “Un Artist al Dunării/Danube Art Master”
(DAM)’. Acest concurs derulat în 13 ţări dunărene uneşte copiii din întreaga zonă. Câştigătorii
concursului au fost premiaţi cu o vizită în capitala Austriei, oraşul Viena şi Ungariei, Budapesta.
MEM a participat sau a fost partener:
- La seminarul de informare şi instruire pentru organizaţiile de femei şi femei-lideri;
- La Conferinţa Internaţională a Băncii Mondiale: Bilanţul Proiectului Controlul Poluării în
Agricultură;

75
- La seminare de informare şi instruire pentru organizaţiile de fermieri şi lideri de asociaţii
agricole;
- La masa rotundă (audieri publice) la proiectul de Lege privind gestionarea deşeurilor şi
proiectul de Lege privind Substanţele chimice [periculoase]. Ghidurile de implementare a
Convenţiilor Stockholm, Basel şi Rotterdam;
- La seminarul de informare din cadrul Proiectului „Managementul şi distrugerea stocurilor de
poluanţi organici persistenţi”, Comuna Ciobalaccia, raionul Cantemir;
- La seminarul informaţional naţional „Gestionarea poluanţilor organici persistenţi şi altor
substanţe chimice periculoase în Republica Moldova: probleme soluţii, perspective ”;
- La seminarele regionale "Gestionarea deşeurilor în localităţile rurale";
- La „Săptămâna apelor curate”;
- La orele ecologice în instituţiile de învăţământ, cu următoarele teme: „Apa şi dezvoltarea
durabilă”, „Salubritatea – garanţie a sănătăţii”, „Schimbarea climei”, „Fenomene naturale
extreme în Republica Moldova”;
- La acţiunea de salubrizare a izvoarelor consacrată Zilei Mondiale a Apelor.
- A organizat şi desfăşurat un şir de seminare în Basarabeasca, Cimişlia şi Soroca cu tematica
„Dezvoltarea agriculturii ecologice şi cerinţele Uniunii Europene privind certificarea produselor
alimentare ecologice”
- MEM a participat la organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei „Un oraş fără automobil”, la alte
sărbători ecologice.
- MEM a organizat Conferinţa Naţională la care au participat peste 100 de persoane din toată
republica, inclusiv reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale de mediu.. La această întrunire
a fost prezentat Raportul de activitate pentru perioada 2005 – 2008 şi perspectivele de
dezvoltare 2009 – 2012 a Mişcării Ecologiste din Moldova.
- MEM a organizat cea de a 10-a expediţie ecoturistică „Feteşti – 2009”, pe valea râuleţului
Draghişte, afluentul râului Prut. La această expediţie au participat 60 de tineri participanţi din
expediţiile precedente. În program au fost incluse ore de educaţie ecologică, curăţirea izvoarelor
a malurilor râuleţului, etc.
- Pe parcursul anilor 2008 - 2010 Mişcarea Ecologistă din Moldova, împreună cu Organizaţiile
Teritoriale a organizat si desfăşurat un grup de activităţi de instruire, informare şi conştientizare
ecologică a APL, a populaţiei şi în deosebi a tinerilor, elevilor, studenţilor, etc
MEM pe arena ecologistă internaţională:
- MEM a participat la atelierul “Efectele Europene de Vecinătate şi Instrumentelor de Parteneriat
în contextual dezvoltării Durabile a R. Moldova”, organizat de către: Federaţia Naţională a

76
Agricultorilor din Moldova „AGROinform” şi ONG Eurostep, Belgia, Bruxelles;
- Congresul Internaţional de speologie. Comunicare despre peştera Emil Racoviţă;
- Conferinţa regională de la Kiev: Ecologia şi NATO;
- Concursul internaţional: Fii artistul Dunării!
- Membrii MEM au participat la Forumul ONG-urilor „ÎmprEUnă – Forum ONG România – R.
Moldova”, Iaşi 3-6 mai 2010
- Mişcarea Ecologistă din Moldova a participat la Târgul de Parteneriat European, care a avut loc
în Chişinău, iunie 2010.
- Membrii MEM au participat la Şcoala de vara din Varska, Tartu şi Narva desfăşurată în cadrul
proiectului “Cross border cooperation and regional sustainable development in the European
border areas, on the EU immediate “Neighbourhood”, în perioada 22-28 august 2010
- Membrii MEM au participat la seminarul de instruire: Facilitarea cunoştinţelor despre
Directiva UE privind emisiile industriale si prezentarea Planului de Acţiuni pentru transpunerea
acestei Directive in Republica Moldova, organizat de către Ministerul Mediului.
- MEM a participat la workshopul din cadrul proiectului „Îmbunătăţirea calităţii turismului
transfrontalier din Delta Dunării, finanţat de DCC, noiembrie 2010, în Tulcea / România
- MEM a participat la Forumul Societăţii Civile a Parteneriatului Estic, noiembrie 2011, Berlin,
Germania.
- MEM a participat la Conferinţa Internaţională "2010 An Internaţional al Biodiversităţii", Iaşi,
România.
- MEM, prin intermediul revistei „Natura”, a posturilor de radio naţionale a desfăşurat o
campanie de presă despre încălcările legislaţiei de mediu, îndeosebi a cazului cu privire la
impactul dezastruos al companiei “REDECO LTD” asupra ecosistemului “Prutul de Jos”; au fost
făcute declaraţii, apeluri, adresate „Scrisori deschise” către conducerea statului, către Parlament
şi Autorităţile Centrale şi Locale, dar, spre regret, toate propunerile noastre au fost ignorate de
către conducerea RM
- La insistenţa MEM şi a revistei Natura, pe parcursul anilor, prin diferite adresări, apeluri către
conducerea R.M. „Cu privire la arealul Complexului natural-cultural “Orheiul-Vechi””, a fost
adoptată Legea privind constituirea Rezervaţiei cultural-naturale „Orheiul Vechi”, în din
04.12.2008;

77
MEM a editat mai multe materiale informaţionale care au fost distribuite gratis către şcoli,
primării, ONG-uri: Au fost tipărite stickerele destinaţia cărora este: prevenirea riscurilor legate
de POP, de utilizare a pesticidelor învechite şi de avertizare a populaţiei cu privire la impactul
asupra sănătăţii a depozitelor distruse; Broşura: „Femeile şi mediul toxic din jurul lor”; Broşura
„Managementul produselor de uz fitosanitar: securitatea personală şi protecţia mediului”;
Broşura „Contribuţia ONG-urilor la soluţionarea problemei poluanţilor organici persistenţi în R.
Moldova”; Poster-calendar 2009 cu genericul „Un viitor fără poluanţi organici persistenţi”;
Ploterele „Ce este PCPA” şi „Managementul deşeurilor organice”; Panouri informaţionale pentru
platformele comunale din Cărpineni, Lăpuşna şi Negrea; 7 postere/plotere care au fost afişate în
primăriile din satele Cărpineni, Lăpuşna şi Negrea; Pliantul „Un pas spre o viaţă mai sănătoasă”;
Pliantul „Managementul gunoiului de grajd”; Poster-orar; Poster-calendar 2009; Posterul cu
genericul „Practici agricole prietenoase mediului”; Lucrarea „Istorioare de succes”; Postere
„Râurile mici din R. M”. MEM a creat filmul documentar „Lăpuşniţa – un râu curat”, spoturi
video şi radio “Apa – elixirul vieţii” (model Lăpuşniţa), „Managementul deşeurilor”, „Practici
agricole prietenoase mediului”, “Iubeşte şi îngrijeşte moşia satului tău”.

78
 Anexa F.
Planul naţional de acţiuni privind implementarea strategiei de mediu

79
 Anexa G.

Convenţia privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la

adoptarea deciziilor în domeniul mediului (Aarhus)
Statele Părţi la prezenta Convenţie.
în concordanţă cu principiul 1 al Declaraţiei de la Stockholm privind problemele
mediului,
precum şi în concordanţă cu principiul 10 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro cu privire la mediu
şi dezvoltare,
în concordanţă, în continuare cu rezoluţia Asambleei Generale nr.37/7 din 28 octombrie
1982 privind Carta Mondială a Naturii şi nr. 45/94 din 14 decembrie 1990 privind necesitatea
asigurării calităţii mediului în interesele bunăstării oamenilor,
în concordantă cu Carta Europeană pentru mediu şi ocrotirea sănătăţii, adoptată la prima
Conferinţă Europeană «Mediul înconjurător şi sănătatea» a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din
Frankfurt am Main, Germania, din 8 decembrie, 1989,
confirmând necesitatea de a proteja şi conserva mediul ambiant, de a amelioracalitatea
acestuia, de a asigura o dezvoltare stabilă şi sigură din punct de vedere ecologic,
recunoscînd că protecţia adecvată a mediLrlui e necesară în scopul asigurării bunăstării omului şi
al realizării drepturilor lui de bază, inclusiv a dreptului la viaţă,
recunoscând, de asemenea, că fiecare om are dreptul de a vieţui într-un mediu prielnic
sănătăţii şi bunăstării lui şi este obligat, atît individual cît şi în colaborare cu ceilalţi, să
întreprindă acţiuni de ameliorare a calităţii mediului întru binele actualei şi viitoarelor generaţii,
considerând ca scop asigurarea posibilităţii de a-şi revendica acest drept şi a îndeplini
această obligaţiune, cetăţenii trebuie să beneficieze de accesul la informaţie, de dreptul de a
participa la procesul adoptării deciziilor, precum şi cel de a acţiona înjudecată în problemele
privind mediul şi recunoscînd, în legătură cu aceasta, că cetăţenii ar putea avea nevoie de ajutor
pentru a-şi realiza aceste drepturi,
recunoscând că problemele referitoare la mediu, perfecţionarea accesului la informaţie şi
participarea publicului la procesul adoptării deciziilor asigură o mai bună calitate a acestor
decizii şi a procesului realizării lor, contribuie la îmbunătăţirea informării publicului privind
problemele ecologice, acordă publicului posibilitatea de a-şi exprima îngrijorarea şi permite
organelor statale să ţină cont, în modul cuvenit, de aceste interese,

80
 aspirând în acest mod, să contribuie la informarea publicului şi la transparenţă în luarea
deciziilor, asigurând astfel o mai mare susţinere de către public a deciziilor în domeniul mediului
ambiant,
recunoscând necesitatea transparenţei în toate ramurile gestionării statale, şi propunînd
organelor legislative să realizeze principiile prezentei Convenţii în activitatea acestora,
recunoscând, de asemenea. că cetăţenii trebuie să fie informaţi despre procedurile
participării la procesul de adoptarea deciziilor referitoare la mediu, să aibă acces liber la ele, să
ştie cum să se folosească de acestea,
recunoscând. în continuare, rolul important pe care îl potjuca, în ocrotirea mediului,
anumiţi cetăţeni, organizaţiile neguvernamentale şi sectorul privat,
considerând drept opţională contribuţia la instruirea ecologică în scopurile unei mai
profunde înţelegeri a proceselor legate de mediu şi de dezvoltarea durabilă, precum şi stimularea
informării publicului privind deciziile referitoare la mediu şi dezvoltarea durabilă, precum şi a
participării ei la procesul adoptării acestordecizii,
remarcând, în legătură cu aceasta, rolul important al mijloacelor mass-media, inclusiv
electronice sau de altă natură posibile să apară în viitor,
recunoscând că la luarea deciziilor la nivel guvernamental este foarte important să se ţină
cont de toate concepţiile ecologice şi, prin urmare, că organele de stat trebuie să dispună de
informaţii exacte, complexe şi cele mai recente,
recunoscând. că organele de stat deţin informaţia ecologică în interesul publicului,
considerând, că mecanismele judiciare eficiente trebuie să fie accesibile pentru public, inclusiv
pentru organizaţii, în scopul asigurării ocrotirii intereselor legitime ale acestora şi aplicării legii,
remarcând importanţa furnizării informaţiei necesare a consumatorilor despre produse,
pentru a le asigura acestora posibilitatea unei alegeri fundamentate şi ţinînd cont de interesele
ocrotirii naturii,
recunoscând neliniştea publicului în legătură cu eliminarea premeditată în mediul
înconjurător a organismelor modificate genetic şi necesitatea lărgirii informării şi participării mai
largi a publicului în procesul de luare a deciziilor în această problemă,
fiind convinşi. că realizarea prezentei Convenţii va contribui la consolidarea democraţiei
în regiunea Comisiei Economice Europene (C.E.E.) a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
recunoscând rolul pe care, în acest domeniu, îl joacă C.E.E. şi în concordanţă cu
principiile de care se conduce C.E.E. pentru a asigura accesul publicului la informaţia ecologică
şi la procesul deluareadeciziilorîndomeniulocrotiriimediului, principii aprobateîn Declaraţia
miniştrilorla cea de-atreia Conferinţăa miniştrilor«Mediul pentru Europa» din 25 octombrie 1995
la Sofia, Bulgaria,
81
 luând în considerare prevederile respective ale Convenţiei privind evaluarea impactului
asupra mediului în context transfrontalier, adoptată la Espoo, Finlanda, la 25 februarie 1991, ale
Convenţiei privind efectele avariilor industriale transfrontaliere, şi ale Convenţiei privind
protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere, şi a lacurilor internaţionale adoptate la
Helsinki la 17 martie 1992, precum şi ale altor convenţii regionale,
recunoscând că adoptarea prezentei Convenţii va contribui la consolidarea în continuare a
procesului „Mediul pentru Europa” şi la completarea totalurilor Conferinţei a IV- a a miniştrilor
ţinute la Aarhus, Danemarca, în iunie 1998, am convenit asupra celor ce urmează:
Pentru a contribui la protecbia drepturilor fiecărei persoane din generabia actualâ şi
cea viitoare de a trăi într-un mediu înconjurător prielnic sănătăţii şi bunăstării sale, fiecare
Parte garantează accesul publicului la informaţie, dreptul acestuia de a participa la procesul
adoptării deciziilor şi cel de a apela la justiţie în problemele referitoare la mediu conform
prevederilor prezentei Convenţii.

82

Tabelul 3.5. Impedimente şi necesităţi sinergetice de capacitate la nivel sistemic ce
ţin de politicile şi strategiile naţionale
Impedimente de capacitate
Strategiile, Programele şi Planurile de Acţiuni adoptate,
inclusiv cele ale APL corespund doar parţial cerinţelor
Convenţiilor de mediu de la Rio.
Componentul aplicativ al Strategiilor, Programelor şi
Planurilor de Acţiuni este slab, dezvoltarea acestuia la
nivel sectorial, ramural şi local este insuficientă.
Strategiile şi Programele Naţionale, Planurile de acţiuni
nu includ măsuri concrete referitor la aria tematică
„Schimbarea climei”.
Nivelul de gestionare a resurselor acvatice este extrem
de ineficient.
Lipsa educaţiei ecologice complexe la nivel şcolar şi
universitar condiţionează cunoştinţele modeste ale
specialiştilor din economia naţională asupra subiectelor
de mediu, dar şi informarea insuficientă a populaţiei
referitor la problemele de protecţie a mediului.
Pentru majoritatea măsurilor prevăzute în Programe şi
Planuri nu sunt indicate sursele reale de finanţare;
suportul financiar acordat de la buget, de către donatorii
locali şi străini este insuficient pentru realizarea
strategiilor, programelor şi planurilor de acţiuni.
Anexa H.
Necesităţi de capacitate
 Elaborarea Strategiei naţionale privind
protecţia mediului pentru perioada 2006-2010,
ţinând cont de PAM-6 (2001-2010) a UE;
 Elaborarea într-o nouă redacţie a legii-cadru de
mediu „Legea privind protecţia mediului
înconjurător”;
 Armonizarea politicilor naţionale, sectoriale şi
ale APL cu cerinţele Convenţiilor de mediu de
la Rio; planificarea activităţilor curente şi de
perspectivă pentru realizarea activităţilor
prevăzute de acestea.
Fortificarea componentului aplicativ al Strategiilor,
Programelor şi Planurilor de Acţiuni, inclusiv prin
dezvoltarea acestui component la nivel sectorial, ramural
şi local.
 Elaborarea Planului naţional de acţiuni privind
adaptarea la schimbările climatice şi
fortificarea capacităţilor Oficiului „Schimbarea
Climei” în corespundere cu prevederile
CONUSC;
 Elaborarea Strategiei naţionale şi Programelor
ramurale de reducere a emisiilor GES;
 Elaborarea Programului Naţional de
inventariere a emisiilor de gaze cu efect de
seră;
 Includerea cerinţelor privind inventarierea
emisiilor de GES în Programele şi Strategiile
ramurale (energetică, transport, sectorul
locativ, sectorul public, industrie, agricultură,
silvicultură, managementul deşeurilor).
Elaborarea Strategiei dezvoltării resurselor de apă ale
Republicii Moldova.
 Elaborarea Strategiei Naţionale privind
educaţia ecologică.
 Ecologizarea disciplinelor şi activităţilor din
învăţământul preşcolar, primar, gimnazial şi
liceal prin introducerea în Curriculumul
Naţional a obiectelor şi conţinuturilor privind
protecţia mediului, precum şi prin introducerea
în Curriculumul de dirigenţie a obiectivelor şi
conţinutului privind protecţia mediului.
 Aprecierea reală a surselor de finanţare la etapa
de adoptare a strategiilor, programelor,
planurilor de acţiuni şi politicilor de mediu;
 Întărirea suportului financiar pentru realizarea
strategiilor, programelor şi planurilor de acţiuni
inclusiv prin includerea articolelor de cheltuieli
anuale pentru îndeplinirea prevederilor
Convenţiilor de mediu în Legea Bugetului de
Stat (compartimentele „Agricultură, gospodăria
silvică, gospodăria piscicolă şi gospodăria
apelor” şi „Protecţia mediului şi
83
 hidrometeorologia”), inclusiv în fondurile
speciale, şi în bugetele locale; atragerea
surselor externe de finanţare în vederea
acoperirii financiare a activităţilor de protecţie
a mediului;
 Elaborarea unei politici flexibile şi atractive
pentru investitorii interni şi externi şi facilitarea
accesului la tehnologiile avansate favorabile
mediului.
Sursa: Elaborat de autor în baza Strategiei de dezvoltare a societăţii civile pentru perioada
2012-2015

84