SURDOCECITATE/DSM

(CURS DE FORMARE INIȚIALĂ)

— lector univ. dr. Cristian Buică-Belciu —

Orientare şi mobilitate la persoanele cu surdocecitate

Orientarea se referă la capacitatea de a şti unde te afli şi unde vrei să mergi, indiferent dacă te
deplasezi dintr-o cameră în alta sau mergi la cumpărături. Mobilitatea se referă la capacitatea de a te
deplasa, într-un mod lipsit de pericole, eficient şi în persoană, dintr-un loc într-altul, ca de exemplu a
merge fără a te împiedica sau a cădea, a traversa străzile şi a folosi transportul în comun. Profesioniştii
calificaţi în formarea abilităţilor de orientare şi mobilitate sunt cunoscuţi drept Certified Orientation
and Mobility Specialists (COMS) (Sauerburger, 1998). Orientarea şi mobilitatea (O&M) se referă la
predarea conceptelor, deprinderilor şi tehnicilor necesare unei persoane cu deficienţă vizuală de a
călători în siguranţă, eficient şi elegant în orice mediu şi în orice condiţii şi situaţii ambientale
(Jacobson, 1993).

Dintre toate, reprezentările spaţiale sunt cele mai precare, cu dificultăţi majore în aprecierea
distanţelor mari şi a raporturilor dintre obiectele macroscopice inabordabile perceptiv (e.g. forme de
relief, ansambluri arhitecturale, mulţimi mari de oameni etc.). Pe de altă parte, „hărţile mintale”,
extrem de precise, demonstrează o foarte bună reprezentare a spaţiului explorat. Acestea au o
componentă motrică substanţială, la care se adaugă ceilalţi indici (acustici, tactili, osmici). Hărţile
mintale sunt permanent completate şi reactualizate, conferind nevăzătorilor un excelent simţ al
orientării. Pe de altă parte, plasarea lor într-un mediu străin, aglomerat de felurite obstacole (statice sau
în mişcare) şi poluat sonor, le creează o stare confuzională acută, amplificată de teama firească faţă de
locuri necunoscute. De asemenea, deplasarea în spaţii deschise este foarte problematică, atâta timp cât
nu există repere distincte (sonore etc.) care să ofere un ghidaj minimal. Sunt unii practicieni care sunt
chiar de părere că nu ar trebui încurajată utilizarea câinilor însoţitori deoarece astfel s-ar diminua
efortul voluntar de orientare al nevăzătorilor, ducând, în cele din urmă, la instalarea unei stări de
dependenţă (McInnes şi Treffry, 1982).
Fiabilitatea crescută a memoriei deficienţilor vizuali trebuie pusă pe seama antrenamentului
zilnic, neavând o legătură cauzală directă cu pierderea de vedere propriu-zisă. Nevăzătorii se
străduiesc să memoreze elementele esenţiale ale unei experienţe de învăţare sau de viaţă cotidiană,
fiind conştienţi de faptul că ocaziile de explorare directă sunt reduse ca frecvenţă şi durată şi că de
multe ori acestea devin irepetabile. Având rol compensator evident, memoria logică se dezvoltă în
conformitate cu necesităţile individuale de cunoaştere şi orientare spaţială, ca şi cu cele de comunicare
şi interrelaţionare umană (Buică, 2004).
La nevăzători, demersul compensator-recuperator este axat pe formarea reprezentărilor
spaţiale şi a deprinderilor de orientare în cursul deplasării. Trei sunt spaţiile concentrice pe care ei
trebuie să le stăpânească: spaţiul imediat (accesibil numai prin tact şi prehensiune), spaţiul mediat
(accesibil cu ajutorul bastonului) şi spaţiul îndepărtat (accesibil prin intermediul auzului). Organizarea
mintală corespunzătoare a spaţiului înconjurător nu se poate face în lipsa unei organizări similare a
celui personal, ocupat de propriul corp. Prin urmare, o atenţie specială trebuie acordată cunoaşterii
propriei scheme corporale. „Reprezentarea despre propriul corp – prin care copilul ia cunoştinţă de
funcţiile părţilor componente ale corpului şi ale acestuia în ansamblu – este inclusă în reprezentarea
de sine, copilul realizând şi evaluări calitative, diferenţiindu-se de altul şi ajungând la sentimentul
permanent de a fi el însuşi, constituind punctul de plecare în diversele sale acţiuni desfăşurate în spaţiu
şi timp” (Preda, 1993, p. 22).

La persoanele cu deficienţă senzorială multiplă, orientarea şi mobilitatea sunt mult îngreunate

în lipsa unor restante vizuale şi auditive funcţionale. Dacă adăugăm şi alte deficienţe (motorii, mintale
etc.), dificultăţile de formare a unei capacităţi reale de orientare şi mobilitate cresc foarte mult.
Limitările senzoriale, pe de o parte, şi cele de comunicare, pe de altă parte, fac ca timpul şi eforturile
destinate activităţilor de tip O&M să fie nerezonabile din punct de vedere al costurilor programelor de
intervenţie.
Din acest motiv, activităţile de tip O&M trebuie gândite prin prisma nevoilor specifice
persoanelor cu deficienţe senzoriale multiple, adaptând tehnicile folosite în cazul nevăzătorilor şi
creând metode noi atunci când acestea nu se dovedesc eficiente. De exemplu, prin „descriere
pictorială” (Pictorial Description) se pot demonstra tehnici de folosire a bastonului. Persoana cu
surdocecitate îşi poate reprezenta modul în care vârful acestuia testează terenul urmărind, prin pipăire,
mişcarea degetului intervenientului (simbolizând bastonul) în palma acestuia (substitut pentru teren)
(Sauerburger, 1996).

Fig. 7 Componentele activităţii de mobilitate şi orientare spaţială (Rozorea, 2011)

Complexitatea procesului de educare a capacităţii de orientare spaţială face ca el să se

definească prin mai multe componente, aflate în permanentă interacţiune. El implică mişcare, prin
urmare o componentă motrică. El se bazează pe mobilizarea modalităţilor senzoriale substitutive şi pe
eventualele resturi de vedere, deci are şi o componentă senzorială. Sunt puse în valoare datele stocate
în sfera cognitivă (reprezentările precum şi informaţiile logico-verbale), ceea ce constituie componenta
cognitivă. La acestea se adaugă o componentă afectiv-atitudinală, care energizează procesul (Ştefan,
2000, p. 153).

Componenta senzorial-perceptivă facilitează orientarea spaţială prin activarea intensă a

modalităţilor senzorial-perceptive rămase intacte structural şi funcţional. În scop compensator, se
produc unele restructurări funcţionale prin stabilirea unei dominante tactile, motorii sau auditiv-
motorii, care dau o notă specifică orientării spaţiale, în sensul că o serie de factori, care nu au
semnificaţie prea mare pentru văzători, devin foarte importanţi:
 - sensibilitate deosebită faţă de unii stimuli (diferenţele curenţilor şi mişcarea aerului în spaţii
largi, în intersecţii sau în spaţii închise, care sunt percepute cu ajutorul dosului mâinii sau cu
faţa);
- sensibilitatea faţă de multe tipuri de zgomote;
- perceperea unor mirosuri în apropierea obstacolelor;
- diferenţierea distanţei faţă de obstacol prin perceperea zgomotului diferit al bastonului alb;
- perceperea zgomotului paşilor la apropierea obstacolului;
- fixarea unui sistem de repere şi asocierea lor cu unele relaţii cauzale şi cu semnificaţia
acordată evenimentelor;
- desfăşurarea ritmică a activităţii, receptarea şi orientarea după anumite semnale repetate
periodic, în scopul orientării în timp.
Celelalte modalităţi senzorial-perceptive joacă, de asemenea, rol compensator, analizatorul
olfactiv, ca telereceptor, joacă rol de semnalizare în orientare, mai ales spre anumite spaţii cu miros
specific (farmacie, brutărie, bucătărie etc.) dar şi de culegere de informaţii, la care participă şi ceilalţi
analizatori (Rozorea, 2011).
Componenta motrică este intens implicată în orientarea spaţială, necesitând intervenţii
stimulative şi educarea psihomotricităţii. Mobilitatea în spaţiu a se bazează pe propriocepţie, pe simţul
tactil-kinestezic şi pe audiţie. Însuşirea deprinderilor de orientare şi mobilitate nu se poate realiza
eficient decât pe baza cunoaşterii schemei corporale, susţinută de o imagine de sine realistă. Pe baza
lor, copiii îşi vor putea achiziţiona experienţa de cunoaştere, experienţa practică, deprinderile de viaţă
cotidiană şi deprinderile sociale, cu repercusiuni directe asupra dezvoltării şi maturizării psihice şi
psihosociale (Rozorea, 2011).
Proxemica (proxemics) (Hall, 1966) analizează efectul psihosocial al distanţelor spaţiale
asupra indivizilor. Sunt descrise trei tipuri de spaţii cu valoare psihologică:
Spaţiul personal: zona din imediata apropiere a persoanei, pe care aceasta o percepe ca
aparţinându-le (sau „zona de confort”). De regulă, are diametrul unui cerc format de mâinile întinse în
lateral, în poziţie orizontală (1,5 ft, circa 90 cm). Include spaţiul intim, rezervat celor dragi.
Spaţiul social: zona în care se desfăşoară interacţiunile sociale curente (are o rază de 12 ft,
însemnând 1,2 m).
Spaţiul public: zona rezervată activităţilor generale, impersonale, desfăşurate în public (are o
rază de 25 ft, adică 7,6 m).
Dimensiunea acestor spaţii diferă cultural foarte mult, ceea ce creează dificultăţi de adaptare în
procesul de aculturaţie (Hall, 1966).
La persoana cu deficienţe senzoriale multiple, aceste spaţii sunt mult deformate în raport cu
persoana validă din punct de vedere senzorial. În timp ce spaţiul personal este suprasolicitat din punct
de vedere interacţional (majoritatea activităţilor de cunoaştere şi comunicare desfăşurându-se aici), cel
social este subdezvoltat, iar cel public lipseşte aproape cu desăvârşire. Activităţile de tip O&M trebuie
să aibă ca obiectiv şi redimensionarea acestor spaţii, astfel încât accentul să fie deplasat treptat către
domeniul public. Independenţa în orientare şi mobilitate nu poate fi atinsă fără atingerea acestui
obiectiv. Prin urmare, cu cât persoana cu surdocecitate este mai puţin capabilă să controleze spaţiul
social şi public, cu atât va rămâne mai dependentă de ajutorul ghidului.
Cecitatea duce la o mobilitate redusă, la întârziere în dezvoltarea motricităţii şi la deficienţe
locomotorii. Impune coordonarea mişcărilor, anticipare, dozarea efortului (în special atunci când este
necesară manipularea sau deplasarea obiectelor).
Mersul poate fi exersat prin următoarele tipuri de exerciţii:
- mersul pe distanţe scurte şi medii;
- parcurgerea perimetrului încăperilor, cu atingerea peretelui cu mâna (trailing);
- deplasări cu schimbări de ritm, viteză, direcţie;
- mers în pereche;
- mers în şir indian;
- mers, având o mână ocupată / ambele mâini ocupate;
- mers, cu numărarea paşilor între două repere;
- mers, cu aprecierea distanţelor (se controlează ţinuta în timpul mersului).
Alergatul:
- simulat (pe loc, cu sprijinire pe suport, apoi cu mişcarea corespunzătoare a braţelor);
 - în pereche (cu un însoţitor);
- pe culoar (pe un culoar marcat de două benzi/panglici de siguranţă);
- cu sprijin (rectiliniu, pipăind o coardă întinsă între două puncte sau ţinând în mână o coardă
glisantă pe fir; circular, ţinând în mână o coardă fixată pe un suport cu mecanism rotativ);
- independent (pe o pistă cu repere fixe).
Echilibrul:
- mersul pe vârfuri („paşi de balet”);
- mersul pe banca de gimnastică („traversarea punţii”, cu şi fără sprijin);
- mersul pe plan înclinat (urcarea rampei; coborârea pantei);
- mersul pe role.
Săritul:
- statul într-un picior (cu şi fără sprijin);
- statul într-un picior cu alternarea picioarelor;
- săritura într-un picior;
- săritura de pe loc, urmată de redresare (cu şi fără sprijin);
- săritura multiplă (cu numărarea săriturilor) pe loc („coarda”) sau în lungime („şotron”).
- săritura în lungime, cu elan (la groapa cu nisip) (Ştefan, 2000).
Alte tipuri de exerciţii se axează pe tehnici de învăţare a întoarcerii, rostogolirii, urcatului şi
coborâtului scării, căţăratului etc. Înlăturarea rigidităţii, dobândirea siguranţei în mişcare, menţinerea
unei posturi naturale reprezintă obiective finale care trebuie atinse în etapa de automatizare a
deprinderilor motorii.
Componenta cognitivă este implicată intens în orientarea spaţială. Orientarea spaţială implică
în mod deosebit un tip special de cunoaştere, numită secvenţiale, vizuale sau tactil-kinestezice.
Cogniţia spaţială include prehensiunea, cunoaşterea relaţiilor spaţiale între obiecte, reperarea,
mobilitatea şi orientarea în spaţiul fizic, manipularea şi utilizarea sistemelor de reprezentare (hărţi,
desene), dezvoltarea şi operarea cu noţiunile spaţiale. Persoana deficienţă multisenzorial trebuie să
stăpânească noţiunile spaţiale (poziţie, direcţie, distanţă, amplasare, formă, mărime, acţiune) şi să
poată opera practic cu ele ca bază pentru antrenarea mobilităţii şi orientării în spaţiu.
Obiective ale educaţiei cognitive:
- cunoaşterea schemei corporale;
- învăţarea practică a reperelor spaţiale (stânga-dreapta; sus-jos; înainte-după etc.);
- cunoaşterea mediului în care are loc deplasarea: harta mentală (dispoziţia, relaţiile şi distanţele
dintre diverse repere fixe şi mobile);
- exersarea operaţiilor gândirii implicate în identificarea reperelor, transfer al cunoştinţelor şi
deprinderilor însuşite în şcoală sau în viaţa de zi cu zi (importanţa experienţei cotidiene
referitoare la deplasarea independentă);
- formarea spiritului de ordine şi al conduitelor rutiniere;
- însuşirea unui stil sistematic de explorare.
Componenta motivaţional-reglatorie şi cea afectiv-atitudinală contribuie la realizarea şi
menţinera dorinţei reale de a se deplasa independent, de a desfăşura în mod autonom activităţi care
implică mobilitatea şi orientarea spaţială (Rozorea, 2011).
Obiective ale educaţiei afectiv-motivaţionale:
- formarea dorinţei reale de a se deplasa independent;
- gestionarea riscurilor: de eşec (ratarea destinaţiei), de interacţionare greşită cu cei din jur, de
accident, de rătăcire şi dezorientare;
- combaterea anxietăţii faţă de necunoscut, de nou, de complexitatea stimulilor care trebuie
interpretaţi, de contactele sociale cu alte persoane;
- educarea conduitei prudente;
- gestionarea consumului de energie psihică;
- combaterea atacului de panică şi însuşirea unor tehnici de redobândire a autocontrolului în
situaţii de dezorientare.

Bastonul reprezintă principalul instrument asistiv în deplasarea persoanelor cu deficienţă

senzorială multiplă, acesta îndeplinind mai multe funcţii:
 a) sursă de informaţie necesară deplasării şi orientării în spaţiu. Informaţia este de natură tactil-
kinestezică, vibratorie şi, prin ecoul sunetelor produse, auditivă. În general oferă informaţie
despre terenul pe care are loc deplasarea şi despre o zonă aflată cu un pas înaintea celui care se
deplasează;
b) detectează obstacolele (pe zona aflată mai jos de talie);
c) reprezintă un semn distinctiv (un simbol) care atrage atenţia participanţilor la circulaţie asupra
dificultăţilor pe care le întâmpină persoana cu deficienţă multisenzorială şi asupra necesităţii
de a o ajuta şi proteja la nevoie.
Permiţând prevenirea unor situaţii riscante şi asigurând deplasarea în bune condiţii, bastonul
oferă o senzaţie de siguranţă, sentimentul securităţii personale (Ştefan, 2000, p. 167).