An I, numărul 3. Revista apare pe 28 ale fiecărei luni.

Publicaţie exclusiv online

Originea şi ”hirea” lui Alexandru Ioan Cuza

T 1
2
Cuprins

Originea şi ”hirea” lui Alexandru Ioan Cuza...............................................................4

Moravurile şi mentalităţile Domnului şi Boierilor în „Secolul fanariot”...................16

Cum a eşuat Hannibal în Italia (218 – 202 a. Chr.)....................................................28

Spartanul. Născut, crescut şi educat pentru a lupta.....................................................41

Echipamentul miliar al soldaţilor romani: echipamentul auxiliarilor (secolele I a. Chr.

– III p. Chr.) (III)........................................................................................................47

Fotografii:

1.Coperta: Alexandru Ioan Cuza

(http://www.romanialibera.ro/usr/imagini/2013/01/13//276506-02alexandru.jpg)

2.Hannibal
(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/2/20/Coin_showing_Hannibal_Barca(1).j
pg)

3.Soldaţi greci (http://www.sikyon.com/sparta/images/soldiers.jpg)

3
 Originea şi „hirea” lui Alexandru Ioan Cuza

„...oricare ar fi fost defectele sale,

Cuza a fost înainte de toate un Român!”
R. Bossy

Autor: Alexandru Ionicescu

„Domnul Cuzea al nostru. Bine c-a venit! Era o frumusţe mare Domnu
Cuzea! Da până să vie el... of! Doamne! Rău mai era! Greu, tată, greu de tot pe
vremea turcului. Si n-aveau decât rău, că binele-l luă turcul. Fel de fel de belele. Da’
a venit Cuza şi s-a isprăvit; ne-a dat pământ, a făcut oştire, şcoli, i-a găsit pe ceia, a
oprit biru’ turcului. Iubit om a fost şi tare mândru era-n hainele lui de Domn cu
apaleturi (epoleţi). Da şi pe el l-au mâncat ăia fript! Bre! Parc-a fost ieri! Ce repede
trece vremea pohida noastră!”1. Această descriere, una din multele „mostre” de
tradiţie populară ȋnchinate primului domn al celor două Principate reunite ȋn corpul
aceluiaşi stat, nu face altceva decât să creioneze profilul moral şi fizic al marelui
binefăcător al ţărănimii ȋn particular, şi al românilor ȋn general. Expresie a cugetului
ţărănesc, cuvintele de mai sus dau măsura rolului determinant jucat de Cuza ȋn epocă.
Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o veche familie moldoveană din părţile
Falciului, ţinut de dealuri acoperite cu păduri, vii şi fâneţe, care se întindea, în
1
Rodica Mandache, Iaşii, Unirea Mică şi Cuza Vodă, ȋn Jurnalul Naţional, joi 24 ianuarie 2013, p.
17.

4
secolele XVI – XVIII, de o parte şi de alta a Prutului, spre sud-est de ţinutul Iaşilor2.
Membrii familiei sale deţinuseră de-a lungul timpului importante funcţii în
administraţia centrală şi judeţeană a Moldovei încă din secolul al XVII-lea3. Primul
străbun atestat cu numele de Cuza, mai degrabă Coza, este „Coza vistiernicul”, de
care pomeneşte un act de pe timpul lui Vasile Lupu, din 28 iunie 1636. El, „Coza”,
rămâne izolat, căci nu se ştie nimic despre urmaşii săi direcţi. Numele de Cozea,
Cuzea, Coze, Coza era ȋnsă des ȋntâlnit la locuitorii din satele de pe Pârâul Negru din
ţinutul Neamţului4. Mai multe informaţii ne parvin ȋn ceea ce-l priveşte pe
Dumitraşco Cuza; acesta a ocupat dregătoriile de comis (1677), clucer (1691),
ajungând, la urmă (1701), mare spătar5.
Mergând mai la vale ȋn ceea ce priveşte descrierea traiectoriei pe care au
urmat-o străbunii lui Alexandru Ioan Cuza, ne propunem sa ne oprim la persoana lui
Ioan Cuza, tatăl primului domn al României. Om energic şi ȋn egală măsură
destoinic, Ioan Cuza se bucura de o deosebită atenţie din partea cârmuirii. În decursul
anilor a ocupat multiple dregătorii: a fost spătar, ispravnic de Fălciu şi ispravnic de
Covurlui, în vremea domnitorului moldovean Ioniţă Sandu Sturdza, fiind avansat în
gradul de postelnic6. Această din urmă numire se datora popularităţii pe care o

2
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodã, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p.
57.
3
Keith Hitchins, Românii (1774-1866), Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 360.
4
Dan Bogdan, Viorel Stirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1985, p. 10.
5
Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 7.
6
Idem, Viaţa şi opera lui Cuza Vodã..., p. 58.

5
câştigase ca bun şi harnic conducător de ţinut, ca dregător iscusit ce se preocupa ȋn
mod deosebit de ȋmbunătăţirea vieţii ȋn acel ţinut, de o mai bună organizare a
instituţiilor publice locale. Iniţiativele sale s-au ȋndreptat, imediat după ocuparea
postului de pârcălab, ȋn direcţia câştigării cât mai multor privilegii pentru oraşul
Galaţi, pentru consolidarea statutului de port al Moldovei, ba, cu merituoase
stăruinţe, ȋi dobândea statut de porto-franco, adică de port liber7. În 1819 s-a căsătorit
cu Sultana Cozadini (1785-1865), descendentă dintr-o familie de origine greco–
italiană – din Constantinopol –, românizată, însă, cu vremea. Ea venise ȋn Moldova o
dată cu soţia domnitorului Mihai Grigore Sutu, din suita căreia făcea parte 8. Sultana
cunoştea limba greacă, şi de la ea a deprins-o şi Cuza, copil fiind9.
Cu privire la locul şi data naşterii lui Alexandru Ioan Cuza s-au avansat
numeroase ipoteze, aceste discuţii stârnind reacţii vii şi pasionale ȋn istoriografia
română. S-a admis ca localitate natală Bârladul, iar ca zi a naşterii data de 20 martie
1820. În privinţa acestei date există un document inedit la Arhivele Statului din Iaşi,
care atestă o cerere de paşaport din 16 mai 1854, scrisă de ȋnsuşi viitorul domn10.
Postelnicul Ioan Cuza ȋşi dorea fiii ȋnvăţaţi, bine instruiţi pentru funcţii ȋnalte,
dregătorii la care să se ridice prin destoinicia lor. În acest scop nu precupeţea nici un
efort bănesc pentru susţinerea odraslelor la studii. Asemenea multor feciori din clasa

7
Dan Bogdan, Viorel Stirbu, op. cit., p. 13.
8
Ibidem, p. 9-16.
9
Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1986, p.
578.
10
Vezi Alexandru ioan Cuza, acte şi scrisori, Iaşi, 1973, p. 286-288, cf. Dan Bogdan, Viorel
Stirbu, op. cit., p. 9.

6
sa, în perioada anterioară Revoluţiei de la 1848, Alexandru Ioan Cuza a studiat până
în 1831 la pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin) la Iaşi, unde i-a avut colegi
pe câţiva din viitorii săi colaboratori: Mihalache Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Eugen Alcaz. A luat apoi drumul Parisului, unde, şi-a luat bacalaureatul în litere,
diploma fiindu-i iscălită de Francois Guizot (8 decembrie 1835), ministrul
instrucţiunii publice11. Îl atrăgea medicina, dar spectacolul sălii de disecţie l-a
determinat să renunţe şi să se înscrie la drept12. N-a absolvit însă facultatea; a
devenit, în schimb, membru al Societăţii Economice din Paris.
Reîntors în ţară, a luat calea armelor intrând în armată cu gradul de cadet (15
septembrie 1837). Oastea trecea ȋn epocă drept o structură de elită, un portstindard al
năzuinţelor tuturor păturilor societăţii. La 8/20 feruarie 1840, Cuza, ȋnclinat mai mult
spre practicarea cunoştinţelor de drept ce le căpătase la Paris şi la Academia
Mihăileană, a demisionat din armată şi a făcut diligenţele necesesare pentru obţinerea
unui post ȋn magistratură13.
Astfel, la 2 martie 1842, îl găsim implicat şi în administraţie, ocupând postul
de preşedinte al judecătoriei Covurlui; e vorba despre o funcţie pe care o va părăsi
doar pentru a o mai îmbrăţişa în alte două rânduri. Ca preşedinte al judecătoriei
Covurlui, Cuza şi-a făcut renumele unui funcţionar competent, remarcându-se printr-
un respect desăvârşit al literei legii, printr-o probitate exemplară şi, nu în ultimul
rând, printr-o adâncă înţelegere faţă de ţărănime.

11
A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traianã, vol. XIII, Domnia lui Cuza Vodã 1859-
1866, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1937, p. 11.
12
Dan Bogdan, Viorel Stirbu, op. cit., p. 25.
13
Ibidem, p. 29.

7
 Meritele sale ca judecător şi administrator au fost relevate de către domn ȋn
două rânduri, ultima dată la 18 mai 1855 când, acordându-i lui Cuza rangul de
vornic, arăta că aceasta e o răsplată pentru serviciile aduse ca „prezident al
judecătoriei ţinutului Covurlui” şi pentru „ale sale merite personale şi credinţa către
Noi şi Patrie”14.
Instalarea lui Teodor Balş în funcţia de caimacam, la 11/23 iulie 1856 –
numire ce decurgea din aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris (1856), îl găsea
pe Alexandru Ioan Cuza în demnitatea de pârcălab al oraşului Galaţi. Înlocuit din
fruntea administraţiei oraşului Galaţi pentru vederile unioniste pe care le ȋmpărtăşea,
Cuza a fost repus în drepturi de succesorul lui Teodor Balş, Nicolae Vogoride - un
fanariot de origine bulgărească - care, deşi adversar declarat al Unirii, s-a arătat
„nespus de mărinimos”, dorind să-şi facă partizani în rândul claselor conducătoare
autohtone15.
În ceea ce priveşte ascensiunea sa militară, Alexandru Ioan Cuza s-a bucurat
de o avansare permanentă în ierarhia armatei sub căimăcămia lui Nicolae Vogoride.
Astfel, la 16 martie 1857 îl găsim pe Alexandru Ioan Cuza cu rangul de
sublocotenent, doar pentru ca la început de mai – 3 mai – , „destoinicul ofiţer” să fie
avansat la gradul de maior16. În schimbul acestei promovări rapide, Vogoride ȋşi
ȋnchipuia că-şi câştigase ȋn persoana lui Cuza un fidel, un om devotat şi credincios.
Referindu-se la această ascensiune fulminantă pe treptele carierei militare, Nicolae

14
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 63; Idem, Alexandru Ioan Cuza..., p. 11.
15
A.D. Xenopol, op. cit., p. 12-13.
16
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 64; Nicolae Constantin, Dicţionar de personalităţi istorice
româneşti, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 84.

8
Iorga releva cu multă fineţe maniera ȋn care era perceput Cuza de către toată
lumea: „ca omul de casă al Caimacamului, intimul acestuia, favoritul acestuia, care
ȋi zicea ȋn glumă Cuzachi”17.
După o demisie extrem de mediatizată în epocă, din funcţia de pârcălab de
Covurlui, în semn de protest faţă de înregistrarea frauduloasă a alegătorilor pentru
alegerile adunărilor ad-hoc, Cuza a fost ales deputat de Galaţi, făcând parte din
Adunarea ad-hoc ce urma să procedeze la desemnarea şi alegerea noului domn. Se
ridicase astfel împotriva celui care, pentru a-l câştiga de partea sa, îl numise adjutant
şi îl înălţase în doar câteva zile de la gradul de locotenent la cel de maior. Urmare a
succesului repurtat de unionişti în sânul Adunării ad-hoc, Vogoride şi-a reconsiderat
atitudinea adoptată faţă de Cuza, avansându-l la 20 august la gradul de colonel18.
Conform articolului 49 al Convenţiei de la Paris (1858) se prevedea că, „în
momentul publicării hatişerifului (actul de promulgare al acestei convenţii),
administraţia Principatelor va fi dată în grija unor „comisii vremelnice”, cu
îndatorirea să pregătească listele electorale şi să le afişeze în termen de cinci
săptămâni, după afişare, la 3 săptămâni, urmând alegerile, iar după săvârşirea lor,
la 10 zile urmând a se întruni deputaţii în fiecare Principat spre a trece la alegerea
hospodarilor.”19 Acestea sunt împrejurările în care s-a procedat la înlocuirea celor
doi caimacami, Alexandru Ghica şi Nicolae Conachi-Vogoride, prin câte o

17
Nicolae Iorga, Alexandru Ioan Cuza ȋnainte de Unire, ȋn Iulian Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel
Plopeanu, Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor, vol. I (1774-1866), Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009, p. 343.
18
Keith Hitchins, op. cit., p. 360.
19
Ioan Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937, p. 268.

9
caimăcămie de trei persoane în fiecare dintre cele două ţări. Odată instaurată
Căimăcămia de trei, Alexandru Ioan Cuza şi-a păstrat funcţia şi în noul regim; mai
mult decât atât, a îndeplinit şi îndatoririle de hatman, până la desemnarea unui titular
în acest post de conducere al armatei, Cuza, având mână liberă în exercitarea
atribuţiilor militare. Aşadar, în momentul alegerii sale ca domn, Cuza era comandatul
întregii armate moldovene20.
Ca aspect fizic, „Cuza Vodă era – dacă e să-i dăm crezare lui Dimitrie
Bolintineanu, cel care i-a zugrăvit un portret domnitorului- de stat mijlociu. Avea
părul blond închis, era ras la faţă, fruntea fiindu-i largă, iar pieptul, asemeni, larg.
Privirea era inteligentă, fiind scutit de pleşuvie. Avea talie dreaptă21, dar când
păşea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se târa” 22. Cu privire la viciile,
năravurile şi obiceiurile lui Alexandru Ioan Cuza, acelaşi D. Bolintineanu depune o
preţioasă mărturie : „fuma neȋncetat, bea cafea multă. N-avea patimă nici pentru cai,
nici pentru tablouri de pictură, obiecte de artă, nici pentru mâncăruri luxoase, ci
numai pentru port-cigări de ambru”23. Totodată, primului domn al românilor i se mai
imputau o serie de reflexe, ȋntre care patima jocului, mândria afişată, inclinaţia pentru

20
Stelian Neagoe, op. cit., p. 584.
21
Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1878, p. 164.
22
Defectul locomotor era produsul direct al rănii cãpãtate la picior în perioada imediat urmãtoare
Revoluţiei de la 1848 din Moldova, când, împreunã cu alţi fruntaşi moldoveni, a fost închis şi
brutalizat în cazarma militarã de la Iaşi, din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.
23
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., p. 164.

10
femei, ȋndărătnicia faţă de actul medical – domnitorul „respingând căutările
medicilor.”24
„Ceea ce plăcea la Cuza-Vodă nu era numai frumuseţea, chiar şi frumuseţea
energică ce şede bine unui bărbat; plăcea cavalerismul său; un cavalerism care se
vădeşte ȋn figura sa ca şi ȋn toate gesturile, şi cuvintele sale.”25 Cu privire la firea sa,
s-a afirmat în diverse ocazii că Alexandru Ioan Cuza era un om simpatic şi inteligent,
având replica promptă şi ascuţită. Demisia sa răsunătoare din funcţia de pârcălab al
Galaţiului a fost de natură a-i aduce un plus de prestigiu şi un val de simpatie
populară. Fire dezinteresată, nu se folosise niciodată de slujbe spre a face avere,
Alexandru Ioan Cuza dovedindu-se un patriot cu vederi liberale, nu un politician cu
idei extremiste. Asta poate explica aderenţa în jurul său, în seara zilei de 3 ianuarie,
atât a unioniştilor, cât şi a „Sturdzeştilor”26.
Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi
un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea
privilegiilor, şi în această privinţă, era omul cel mai potrivit pentru perioada de
dezvoltare în care intra poporul român, şi care trebuia să-1 prefacă, din starea de
barbarie orientală, în aceea de civilizaţie occidentală27.

24
Ibidem, p. 162-163.
25
Nicolae Iorga, Cuza-Vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, ȋn Iulian Oncescu, Ion
Stanciu, Emanuel Plopeanu, op. cit., p. 366.
26
Sturdzeştii – termen generic prin care sunt desemnaţi partizanii celor doi membrii ai familie
Sturdza - Mihail Sturdza şi fiul sãu, Grigore Sturdza – în confruntarea politicã pentru tronul
Moldovei.
27
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Tipografia Dacia, Iaşi, 1903, p. 28.

11
 Dar, acest caracter avea, ca toata făptura omenească, umbre pe lângă lumină.
Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi se arăta prea nepăsător faţă de
soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului peste care domnea. Nu era foarte
cultivat, nu avea o pasiune a lecturilor, sau pentru obiecte de artă; nu era nici un
împătimit al mâncărurilor fine, doar că fuma neîncetat şi consuma multă cafea28.
Cuza apoi, deşi era foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea
munca29. Referindu-se la firea sa nestatornică şi la aplecarea acestuia către petrecerile
vulgare, Nicolae Iorga afirma într-una dintre lucrările sale că, în ianuarie 1859 a
răsărit un om nou, „într-o schimbare subită, fulgerătoare, printr-o genială intuiţie a
datoriei, omul s-a schimbat; colonelul Cuza e una, Voda-Cuza alta!” 30
Admirabil reprezentant al spiritului politic românesc, Alexandru Ioan Cuza,
primul domn al românilor reuniţi ȋn sânul aceleiaşi ţări, s-a distins de-a lungul
scurtei, dar rodnicei domnii, printr-o excepţională ȋnţelegere a „Zeitgeist-ului” acelei
epoci. Înzestrat cu puteri largi (ȋn mod special după episodul mai 1864), ȋntemeiându-
se pe concursul şi priceperea lui Mihail Kogălniceanu, Cuza-Vodă a reuşit să
demareze un val de reforme novatoare, dând astfel glas dorinţelor predicate de
generaţia de la ’48. Nu au lipsit din acest proces modernizator modificările aduse
legii electorale (mai 1864), legii rurale (august 1864) şi, nu mai puţin, decizia de a
seculariza averile mănăstireşti (decembrie 1863).

28
Magazin Istoric, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004, p. 49.
29
A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traianã, vol. XIII, p. 18-19.
30
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”,
1934, p. 327.

12
 Într-un sondaj de opinie efectuat de Institutul naţional pentru studii de opinie
şi marketing (Insomar) ȋn anul 1999, realizat pe un număr de 1200 de subiecţi - de pe
ȋntreg cuprinsul ţării - solicitaţi să aleagă „cele mai importante personalităţi istorice
care au influenţat ȋn bine soarta românilor”31, cele peste 1000 de răspunsuri
ȋnregistrate l-au plasat pe Alexandru Ioan Cuza ȋn vârful ierarhiei marilor români, la
o distanţă apreciabilă de regele Carol I, ocupantul locului doi, şi de Nicolae
Ceauşescu, personalitatea istorică de pe cea de-a treia treaptă. În pofida rezervelor pe
care natural le manifestăm ȋn privinţa acestor sondaje – multe dintre ele aproximative
sau voit deformate – ele au o semnificaţie certă pentru ȋnţelegerea manierei ȋn care se
raportează românii la aceste personalităţi (ȋn cazul nostru), cu privire la modul ȋn care
gândesc ei azi şi ȋnţeleg să ȋşi asume trecutul.
Cu lumini şi cu umbre, patimi şi virtuţi, putinţe şi neȋmpliniri, Alexandru Ioan
Cuza reprezintă, fără doar şi poate, simbolul statalităţii româneşti, al unirii românilor
de la sud şi nord de Milcov şi, nu mai puţin, marele binefăcător al celor mulţi şi
obidiţi.

31
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 27-
28.

13
 Bibliografie

Izvoare Istorice

1. Oncescu, Iulian, Stanciu, Ion, Plopeanu, Emanuel, Texte şi Documente privind

Istoria Modernă a Românilor, vol. I (1774-1866), Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2009.

Lucrări speciale

1. Bolintineanu, Dimitrie, Viaţa lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1878.

2. Bogdan, Dan, Stirbu, Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
3. Giurescu, C. Constantin, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2000.
4. Idem, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973.
5. Neagoe, Stelian, Istoria Unirii Românilor, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
6. Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, Domnia lui
Cuza Vodă 1859-1866, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937.
7. Idem, Domnia lui Cuza-Vodă, Tipografia Dacia, Iaşi, 1903.
14
 Lucrări generale

1. Boia, Lucian, Istorie şi mit ȋn conştiinţa românească, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2000.
2. Constantin, Nicolae, Dicţionar de personalităţi istorice româneşti, Editura
Cetatea de Scaun, Bucureşti, 2011.
3. Hitchins, Keith, Românii (1774-1866), Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
4. Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost, vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, 1934.
5. Lupas, Ioan, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937.

Periodice

1. Jurnalul Naţional, joi 24 ianuarie 2013.

2. Magazin Istoric, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004.

15
 Moravurile şi mentalităţile Domnului şi Boierilor în „Secolul
fanariot”

Autor: Dragoş Diac

În intervalul cuprins între începutul secolului XVIII şi prima jumătate a

secolului XX, Principatele dunărene suferă schimbări majore atât în plan politic, cât
şi în plan economic, social şi moral. Instalarea de către Poartă a domnitorilor greci
aduce cu sine o cu totul altă perspectivă de conducere, aduce moravuri şi obiceiuri
noi. Astfel, vechile mentalităţi şi moravuri suferă, fără exagerare, o stare de
degradare; începând cu ţăranii şi până la boierii pământeni, cu toţii resimt această
schimbare. Cu toate acestea, „secolul fanariot” este marcat de un fenomen nou:
pătrunderea unor curente occidentale, în special franceze, care într-o primă fază, nu
vor afecta decât superficial mentalitatea din Ţările Române. Ulterior, odată cu
izbucnirea Revoluţiei franceze şi odată cu propagarea ideilor specifice acestei
revoluţii, Principatele vor fi în mod direct afectate de aceste noi influenţe. Însă,
aceste influenţe nu vor acţiona la început decât în strictă legătură cu interesele
boierilor care vor selecta din „Libertate”, „Egalitate”, „Fraternitate” doar ceea ce este
conform cu motivaţiile lor. Cum s-ar putea astfel explica acest fenomen dual de
transformare a moravurilor şi mentalităţilor în „veacul fanariot”? Acest ansamblu al

16
mentalităţilor este foarte bine ilustrat de călătorii străini, care prin prisma unei
perspective occidentale, încearcă să descrie şi să explice tot ceea ce experimentează
de-a lungul şederii lor în Principate.
Începând cu 1711, Nicolae Mavrocordat, fiul marelui-dragoman Alexandru,
urcă pe tronul Moldovei. Astfel începe „veacul fanariot”. Din 1711 până în 1821,
treizeci şi unu de domni fanarioţi, din unsprezece familii, se vor urca, de şaptezeci şi
cinci de ori, pe tronul celor două ţări. Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se
pot regăsi câteva tradiţii bizantine şi multe obiceiuri turceşti. La Bucureşti şi la Iaşi,
la curte şi în rândul boierimii, treptat, portul şi obiceiurile se orientalizează. Pentru
călătorul apusean, la sfârşitul secolului XVIII, Moldo-Valahia însemna intrarea în
Turcia – sau dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieşit încă din Turcia.1

Domnul.
Poarta avea toate motivele să numească domni greci în Principate. Însă, ce îi
motiva atât de tare pe fanarioţi să ajungă pe tronul acestor Principate? Care sunt
trăsăturile mentalităţii fanariote care ar justifica lupta pentru domnie, considerată o
adevărată răsplată, o avansare în rang pentru serviciile aduse Porţii?
Pompiliu Eliade afirma că Fanarul înţelesese slăbiciunea ţărănimii, naivitatea
boierimii şi bogăţia ţării.2 Se putea face orice în aceste Principate, cu condiţia
satisfacerii intereselor şi vanităţii aristocraţiei, care sub Nicolae Mavrocordat, se

1
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 30.
2
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, p. 85.

17
modificase profund prin afluxul masiv de elemente greceşti. Principatele devin astfel
ţelul mult râvnit al tuturor bogaţilor din Fanar, iar vânătoarea domniilor româneşti,
cuvântul lor de ordine.3
„Acolo, dincolo de Dunăre, în cea mai nordică provincie a Marelui Sultan, se
descoperise o ţară parcă rezervată dintotdeauna grecilor, destinată grecilor, un fel de
nouă Grecie unde, sub domnitori de neam grec, puteai deveni boier şi bogat; în
această nouă Grecie sau, mai degrabă, în acest soi de nouă Americă, în acest „Peru
al grecilor”, cum i-au zis fanarioţii şi compatrioţii lor, erai mai liber decât în tot
restul Turciei, mai la tine acasă decât în Constantinopol, decât în întreaga Tesalie
sau în Atica, decât în toate insulele arhipelagului.”4 Aceşti greci erau dispuşi să facă
orice pentru funcţia de domn în Principate, fenomenul de jaf luând o amploare
extraordinară. Acesta ducea, în mod inevitabil, la lăcomie, trăsătură reprezentativă a
domnilor fanarioţi. Aceştia au conştientizat faptul că, pentru a se menţine în
Principate, trebuie, pe de o parte, să-şi susţină cu bani creditul faţă de sultan, faţă de
marele-vizir, faţă de ceilalţi oameni influenţi de la Constantinopol; iar pe de altă
parte, să slăbească tot mai mult Principatele, ca să întâmpine cât mai puţină
rezistenţă şi să-şi poată urmări interesele.
Un exemplu foarte ilustrativ în acest sens este domnitorul Hangerlîu (1798-
1799), ucis din ordinul turcilor pentru trădare. În timpul scurtei sale domnii, a dublat
impozitele, a reintrodus un impozit demult desfiinţat – văcăritul. Pentru faptul că
Divanul s-a împotrivit, a propus schimbarea numelui impozitului şi a poruncit să fie
strâns în cincisprezece zile. În toată Ţara Românească, în toiul unei ierni cumplite,
3
Ibidem.
4
Ibidem.

18
perceptori domneşti, arnăuţi, greci, turci străbăteau satele şi-i brutalizau pe locuitori.
Oamenii şi-au amintit multă vreme de această strângere a văcăritului şi au început să
numere anii de la „văcăritul lui Hangerlîu”.5 Alt domnitor, Mihai Şuţu (1801-1818)
dispune de altă metodă de îmbogăţire. Domnia lui este marcată de năvălirea trupelor
răsculate ale paşei de Vidin, Pasvan-Oglu. Turcii, ştiind că ţara era secătuită, a
adresat o rugăminte ţarului Pavel I ca s-o scape de acest cotropitor, i-au trimis lui
Şuţu o armată împotriva răsculatului şi banii necesari ca s-o plătească. Domnitorul nu
a plătit nimic, a lăsat soldaţii turci să se năpustească asupra ţării odată cu trupele lui
Pasvan-Oglu şi a fugit cu banii.
Pompiliu Eliade afirmă că nici un nume nu ar putea reprezenta mai bine
regimul fanariot şi mentalitatea domnitorului fanariot în întregime, „cu jafurile,
cruzimile, vicleşugurile şi neruşinarea sa”6 decât penultimul domnitor, Ioan Caragea
(1812-1818). Iată ce spune Contele de Langeron7 despre domnul Caragea:
„Ne putem închipui cât de mare era dorinţa acestor greci să pună mâna pe
Principate, dacă vom afla că domnitorul Caragea, cel mai lacom şi mai neruşinat
dintre toţi ticăloşii aceştia, fiind numit domn al Valahiei, după încheierea păcii a
stors, în şase ani, din această nenorocită provincie, 93 de milioane de piaştri –
potrivit schimbului din acea vreme, peste 50 milioane de ruble. A cheltuit vreo 5 sau

5
Ibidem, p. 89.
6
Ibidem, p. 90.
7
Louis Alexandre Andrault, conte de Langeron, născut la Paris în 1763, participă la expediţia din
America, în 1782. În 1788 ajunge colonel. În 1790, emigrat în timpul Revoluţiei Franceze, se
angajează în armata rusă. A participat la toate războaiele duse de Rusia împotriva Turciei în
provinciile româneşti, din 1790 până în 1828. Descrie în mod critic societatea din Principate.

19
6, a luat cu el când a fugit 18 (cu diamante şi giuvaieruri cu tot), 70 de milioane de
ruble au mers la sultan, la miniştrii acestuia şi la fanarioţi...”8
Pe lângă lăcomia domnitorului se adaugă slugărnicia, frica şi nesiguranţa zilei
de mâine. Domnitorii trebuiau să facă din Principate tot ce era pe placul turcilor. Au
desfiinţat Adunarea Generală şi miliţia naţională, sporind tributul anual către Poartă,
i-au obligat prin lege pe proprietari şi ţărani să „vândă” anual turcilor „prisosul”
produselor la preţuri stabilite de turci. Pentru turci, un domnitor făcea orice. După
mărturia unui călător, un domnitor fanariot este foarte nemulţumit când paşa de la
Vidin sau de la Hotin, vecinii săi, vin să-l viziteze: nu numai pentru că trebuie să-l
umple de daruri ci, mai ales, pentru că el, un grec, trebuie să se umilească în faţa lui.
Îndată ce-l zăreşte, de departe, pe paşă, trebuie să descalece, să se apropie smerit şi
să-i sărute pulpana, iar apoi să-l conducă pe jos până la casa domnească; acolo nu-şi
îngăduie să se aşeze decât după nesfârşite invitaţii din partea oaspetelui. 9
O preocupare importantă a domnitorilor este de a afla ce turci vin de la
Constantinopol, cu ce intenţii, de a-i mulţumi, de a le câştiga favorurile, de a-i
întoarce împotriva duşmanilor lor. Oricând un turc nemulţumit se putea întoarce la
Constantinopol şi să-l acuze pe domn de administrare proastă a ţării sau trădare. La
vederea oricărui turc, principele se întreabă dacă nu cumva este capugi-başa, cel
trimis să mazilească sau chiar să-l execute.
Însă actele de umilinţă şi darurile nu sunt mereu de ajuns pentru dobândirea
8
Langeron, Mémoires du général compte de Langeron, apărute în Documente privitoare la Istoria
românilor (Colecția Hurmuzaki), supliment 1, vol. III, București, 1887, apud. Neagu Djuvara, op.
cit., p. 49.
9
I. S. Raicevich, Voyage en Valachie et en Moldavie, p. 126, apud. Pompiliu Eliade, op. cit., p. 85.

20
scaunului sau păstrarea lui. Domnul este în permanenţă înconjurat de duşmani
pregătiţi să momească un creditor care să le dea mai mulţi bani pentru daruri mai
strălucite decât ale domnului. De aceea, domnul trebuie să găsească în permanenţă
mijloace de a-şi păstra domnia, căci nu există sacrificii pe care celălalt să nu le facă
pentru a dobândi tronul. Prin urmare, este foarte greu pentru un domnitor fanariot să-
şi păstreze mult timp tronul.10 Schimbările dese de domnitori erau surse considerabile
de venit pentru Poartă. Chiar şi în acest caz Poarta inventase înnoirea în fiecare an a
firmanului de înscăunare. Datoria de a face această înnoire, care se numea micul
mucarer (marele mucarer fiind darul făcut la inceputul domniei), avea dublul avantaj
de a-i ţine pe domnitori într-o permanentă teamă şi de a aduce an de an vistieriei
sultanului vreo 700.000 de piaştri – ceea ce, împreună cu nenumăratele şi
inevitabilele peşcheşuri şi bacşişuri, îl costau pe domnitor extrem de mult.
Iată aşadar o întreagă „listă” de motive care justifică mentalitatea şi
comportamentul fanarioţilor. Neagu Djuvara punctează excelent în câteva rânduri
morala şi motivaţia atât de paradoxală a unui domn fanariot:
„Ce să însemne oare un domnitor ca aceştia de nu poate căpăta ceea ce-şi
doreşte decât prin nelegiuiri, jertfe, josnicii, şi care vede tot timpul în faţa ochilor,
câteodată anume pregătită pentru el, sabia unui ucigaş, sau uneltele de tortură de
care rareori se întâmplă să scape? Un european, un om născut într-o ţară civilizată
nu poate pricepe de ce atâtea jertfe, de ce această viaţă hărţuită întruna de groază
sau de uneltirea vreunei ticăloşii? Însă aşa este viaţa fanarioţilor: s-au văzut copii
de zece ani care spuneau: - Ce-mi pasă că mi se taie capul la treizeci de ani, dacă

10
Pompiliu Eliade, op. cit., p. 94.

21
pot fi domnitor la douăzeci şi cinci?”11

Boierii.
După domnitor, boierii ocupă un loc extrem de important în componenţa
Principatelor. De asemenea, mentalitatea lor este la fel de paradoxală şi interesantă ca
în cazul domnilor fanarioţi. Ceea ce îi uimeşte pe călătorii străini în ceea ce-i priveşte
pe boieri sunt luxul excesiv, frica, nesiguranţa şi ospitalitatea, aceasta din urmă foarte
apreciată de căłători.
Pompiliu Eliade consideră luxul principala rană a societăţii moldo-valahe sub
regimul fanariot.12 Primele impresii cu care rămân călătorii străini odată ajunşi în
Principate sunt exact acelea care privesc luxul boierilor. Vestimentaţia este prima
care şochează pe aceşti occidentali. Prinţul de Ligne13 ne oferă o descriere a portului
femeilor nobile:
„Capul le este acoperit cu o stofă neagră sau de culoarea focului şi
străluceşte datorită diamantelor ce împodobesc acest soi de turban sau de boneţică
nemaipomenit de frumoasă. Perle de un frumos alb-albastru le împodobesc gâtul şi
braţele, atunci când nu poartă nişte reţele subţiri pline de ţechini sau de jumătăţi de
ducat, înşiraţi aşa cum sunt înşiraţi şi pe la cusăturile hainelor, unde am văzut cu
ochii mei până la trei mii. Restul veşmântului lor oriental este din stofă brodată sau

11
Neagu Djuvara, op. cit., p. 26.
12
Pompiliu Eliade, op. cit., p. 63.
13
Prinţul de Ligne (Charles-Joseph) născut la Bruxelles în 1735, intrase de tânăr în armata
austriacă şi se distinsese în cursul ultimelor bătălii din timpul Războiului de 7 Ani. Va fi trimis de
Iosif al II-lea pe łângă armatele lui Potemkin la asediul de la Ociakov.

22
lucrată cu aur şi argint, tivit cu blănuri preţioase, aidoma veşmintelor boierilor, care
nu se deosebesc întru nimic de turci, dacă, pe deasupra tichiei roşii, nu-şi pun
căciula, care nu seamănă cu turbanul.”14
Luxul exagerat practicat de boieri este „justificat” de vanitatea acestora. Ea
constă în a-i întrece pe toţi ceilalţi atât prin fastul exterior al felului de viaţă, cât şi
prin onorurile care li se cuvin. Se folosesc de averile lor ca să devină puternici şi de
puterea lor ca să devină bogaţi.15 Din această vanitate derivă o clasificare a boierilor
independentă de origine, rang, funcţie. Ei vor să ştie care boierie este de primul, al
doilea, sau al treilea rang. Ei denumesc astfel „starea întâia”, „starea a doua”. „starea
a treia”. Pe scurt, prima stare, sau protipendada îi cuprindea pe marele ban, marele
vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistiernic, marele stolnic, marele
postelnic şi marele agă; a doua îi cuprindea pe marele clucer, marele căminar, marele
stolnic, marele paharnic şi marele comis; a treia stare îi cuprindea pe marele serdar
(şeful poterilor călare), marele pitar, precum şi seria descrescătoare a logofeţilor,
vistiernicilor, etc. Boierii din prima stare au avantaje proprii rangului, prin urmare ţin
foarte mult şi la onorurile speciale la care au dreptul. Li se sărută cu respect poala
caftanului, au dreptul să poarte barbă, să ia parte la Divan şi să-şi exprime părerea.
Relaţiile dintre stările boiereşti sunt reglementate printr-un protocol foarte strict. Un
boier de rangul al treilea sărută cu plecăciune poala anteriului unui boier din
protipendadă, stă în picioare înaintea lui cu un aer slugarnic, şi nu i se adresează
decât cu „Preamilostive stăpâne”, „Măria ta”. Boierul de rangul al doilea sărută mâna
superiorului său şi se aşează cu umilinţă pe marginea scaunului. La rândul lui, micul
14
Neagu Djuvara, op. cit., p. 105.
15
Pompiliu Eliade, op. cit., p. 64.

23
boier se răzbuna pe inferiori de umilinţele pe care le îndura de la superiori.
Această multitudine şi diversitate a stărilor, funcţiilor, rangurilor ducea, în
unele cazuri, la parazitism. Majoritatea boierilor nu exercită nici o funcţie; aceia care
totuşi au una, o au doar pentru un an, iar în următorul an se odihnesc. Se odihnesc
chiar în anul de exercitare a funcţiei. Iată cum îşi petrece timpul un mare boier: se
scoală târziu, se duce la Curte, unde rămâne până la prânz, îşi face siesta, până pe la
patru. Apoi pune să i se frece picioarele, cere cafea şi dulciuri, fumează o narghilea,
iese la plimbare sau face câteva vizite. Între timp, se îndeletniceşte şi cu treburile
publice. Majoritatea solicitanţilor vin să-l vadă acasă, înainte de plecarea la Curte. La
vornicie, la logofeţie, la vistierie petrece puţine clipe; aşezat turceşte pe un divan, îşi
pune grăbit semnătura indescifrabilă pe hârtiile pe care i le înmânează calemgiul,
adică şeful cancelariei, care stă în picioare în faţa lui, îi înmoaie pana în călimara pe
care o poartă la brâu şi, profitând de toropeala sau de graba marelui boier, îl face să
semneze ce vrea el.16
Pompiliu Eliade demonstrează într-un mod foarte interesant unde duce
această lipsă de activitate „de orice fel”. Astfel, se poate identifica altă trăsătură
specifică boierilor. El spune că a nu face absolut nimic nu este compatibil cu natura
umană. Orice ar face, omul trebuie să facă ceva, fie el chiar un mare boier moldovean
sau muntean.17 Lenea boierilor explică o mare parte a defectelor lor – explică
senzualitatea. Preocuparea lor preferată era să facă vizite doamnelor, cu un aer
cucernic, îşi lasă încălţările moi în josul scării şi urcă să flecărească şi să clevetească
cu frumoasele jupâniţe – care şi ele, petrec ceasuri întregi tolănite pe divane, apoi se
16
Ibidem, p. 66.
17
Ibidem.

24
retrag mergând de-a-ndărătelea, coboară scara, se încalţă şi pleacă.18
Acestor plăceri pe care le gustă boierii, de departe capabile să-i mulţumească
pe deplin, li se adaugă o stare de „amărăciune”. Vanităţii şi parazistismului trebuie
adăugată neliniştea permanentă, similară celei a domnitorului, în care trăieşte boierul.
Chiar şi în vremuri normale, cine poate fi sigur, fie el chiar mare boier şi oricât de
viclean, într-o ţară unde domneşte oportunismul, venalitatea de orice fel, concurenţa
inamicilor, într-o ţară supusă turcilor , dar disputată de alte două puteri, Rusia şi
Imperiul Habsburgic? Un simplu semn al domnitorului - şi totul poate fi pierdut:
rang, avere, viaţa. Un firman de la Constantinopol este şi mai puternic. De aceea,
liniştea de care se bucură boierii este foarte superficială, ei fiind mereu neliniştiţi şi
în alertă. Din această nesiguranţă şi teamă se nasc alte două trăsături specifice: gustul
pentru uneltiri şi o remarcabilă mobilitate şi supleţe, care în alte împrejurări, ar putea
deveni mari calităţi.19
Nu în ultimul rând, ospitalitatea proverbială a boierilor iese în evidenţă. Chiar
şi observatorii cei mai „pretenţioşi” sunt nevoiţi să o recunoască. Laurençon
menţionează:
„Boierii sau nobilii din Ţara Românească sunt foarte primitori cu străinii;
sunt bogaţi şi darnici: trebuie s-o recunoaştem mai înainte de orice.”20
Raoul Perrin laudă simplitatea de bun gust a acestei ospitalităţi:

18
Ibidem, p. 67.
19
Ibidem, p. 68.
20
F. G. Laurençon, Nouvelles observations sur la Valachie, suivi d'un précis d'histoire des
événements qui se sont passés dans cette province en 1821, lors de la révolte de Théodore et de
l'invasion du prince Ypsilanti, Paris, 1822, apud. Neagu Djuvara, op. cit., p. 125.

25
 „Am fost primiţi în câteva case cu o politeţe cât se poate de franţuzească.
Lucrul ce ne-a plăcut cel mai mult, şi de care ne vom aminti cu mare încântare, a fost
uşurinţa cu care moldovenii ştiu să lase la o parte eticheta stingheriotare, mofturile,
mândria nelalocul ei, şi să facă în aşa fel încât întâlnirile din casele lor să aibă
farmecul îmbietor al întâlnirilor între oameni apropiaţi.”21
Luxul, lăcomia, vanitatea, lenea, ospitalitatea, acestea sunt trăsăturile
specifice boierilor din „veacul fanariot”. Cu toate acestea, prin intermediul
domnitorului şi al boierilor, în Principate vor pătrunde influenţele străine – franceze –
occidentale – care vor deschide drumul către modernitate. Moravurile se vor
schimba, iar ideile şi mentalităţile vor începe să se adapteze curentelor moderne
venite dinspre Occident.

21
Raoul Perrin, Coup d'oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, 1839, apud. Neagu Djuvara, op.
cit., p. 125.

26
 Bibliografie

Lucrări speciale

1. Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii

moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
2. Idem, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008.
3. Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

27
 Cum a eşuat Hannibal în Italia (218 – 202 a. Chr.)

Autor: Alexandru Bunescu

La sfârşitul Primului Război Punic (264-241 a. Chr.), Cartagina pierduse

controlul teritorial şi economic asupra Siciliei în favoarea Republicii Romane, fiind
astfel obligată să îşi redirecţioneze atenţia asupra Iberiei, pentru a-şi reconstrui
puterea economică şi militară1. Între 237-221 a. Chr., prezenţa cartagineză în Spania
era consolidată temeinic2 şi ameninţa atât interesele Republicii Romane, cât şi pe
cele ale aliaţilor săi, fapt care a determinat Senatul roman să trimită, în 231 a. Chr.,
un corp diplomatic către Hamilcar Barca3, conducătorul operaţiunilor cartagineze în
Spania şi tatăl lui Hannibal Barca4, pentru a obţine o imagine clară a preocupărilor
expansioniste cartagineze.

1
Nic Fields, The Roman Army of the Punic Wars 264 -146 BC, Osprey Publishing, 2007, p. 63.
2
Barry Strauss, Alexandru, Hannibal, Caesar şi arta conducerii, trad. Paul Aneci, Editura Polirom,
București, 2012, p. 53.
3
Barca se traduce prin ”fulgerul”.
4
Gregory Daly, Cannae – The Experience of Battle in Second Punic War, Routledge Taylor and
Francis Group, 2002, p. 9.

28
 Moartea lui Hamilcar Barca în 229 a. Chr. l-a propulsat pe Hannibal la
conducerea operaţiunilor militare cartagineze staţionate în Spania5. Pretextul startului
campaniei cartagineze împotriva romanilor l-a constituit oraşul Saguntum, aliat al
Republicii Romane. Negocierile dintre ambasada romană condusă de consulul Caius
Terrentius Varro, care a sosit în Spania în 219 a. Chr., şi delegaţia cartagineză în
frunte Hannibal, nu au oferit niciun rezultat care să satisfacă ambele părţi,
întrevederea încheindu-se într-o notă de maximă tensiune. Nimeni nu căuta pacea.
Preluând primul iniţiativa, Hannibal a atacat în acelaşi an oraşul Saguntum şi, după
un asediu care s-a întins pe parcursul a câtorva luni, oraşul a fost cucerit6. Acest
moment a marcat startul celui de-Al Doilea Război Punic, ale cărui obiective erau
stoparea expasiunii romane şi reducerea confederaţiei romane la o serie de state cu
putere redusă care să nu ameninţe interesele Cartaginei7.

La Roma, în şedinţa Senatului s-au dezbătut actele săvârşite de Hannibal în

Spania şi s-a adoptat strategia prin care Republica trebuia să răspundă. Planul era
compus din două părţi: Roma formase două armate – prima, poziţionată în Sicilia,
trebuia să traverseze Mediterana pentru a ajunge în nordul Africii, iar a doua,
poziţionată în sudul Franţei, trebuia să mărşăluiască în Iberia pentru a intra în luptă
cu forţele lui Hannibal8. Stratagema romană era simplă şi Republica previziona un

5
Dexter Hoyos, Hannibal Dynasty: Power and Politics in the Western Mediterranean 247-183 BC,
Routledge Taylor and Francis Group, 2003, p. 70-71.
6
Ibidem, p. 98.
7
Jane Penrose (ed.), Rome and Her Enemies, Osprey Publishing, 2005, p. 53.
8
Nic Fields, op. cit., p. 62.

29
parcurs al războiului cu Cartagina similar cu cel derulat între 264-241 a. Chr., însă
Hannibal avea să dovedească contrariul. Cum o traversare pe mare era imposibilă în
contextul în care vestul Mediteranei era controlat de flota romană, la întrunirea
consiliului de război cartaginez, a fost adoptat războiul ofensiv (mutarea războiului
pe pământ italian prin traversarea Alpilor, şi distrugerea alianţelor pe care oraşul le
avea în Italia)9. Decizia lui Hannibal de a conduce armata cartagineză prin Spania,
apoi prin sudul Franţei şi, în cele din urmă spre est, către Italia, prin traversarea
munţilor Alpi, i-a uimit pe ceilalţi comandanţi cartaginezi10. Traversarea munţilor
avea să se dovedească a fi foarte costisitoare, drumul de peste 2.000 de kilometri
fiind presărat cu dezertări în masă şi provizii insuficiente11.

Marşul armatei cartagineze până în sudul râului Ebru s-a desfăşurat fără
incidente, însă odată cu traversarea acestuia şi intrarea în nord-estul Spaniei, armata
lui Hannibal a fost nevoită să ia parte la confruntări de gherilă cu triburile care nu
intraseră în sfera colonialismului cartaginez. În toamna lui 218 a. Chr., Hannibal se
afla în valea Rinului. În acest timp, armata romană staţionată la Marsilia, neinformată
asupra strategiei cartaginezilor, se pregătea de marşul în Spania. Consulul Cornelius
Publius Scipio, comandantul armatei romane, a primit cu stupoare vestea prezenţei
cartagineze atât de aproape de romani, considerând însă că dacă Hannibal va traversa
totuşi Alpii, el îl va aştepta în nordul Italiei gata de a-l zdrobi şi de a tranşa războiul
în favoarea Romei.

9
Barry Strauss, op. cit., p. 57.
10
Ibidem, p. 91.
11
Dexter Hoyos, Hannibal Dynasty..., p. 105.

30
 Traversarea munţilor Alpi a fost extrem de dificilă pentru soldaţii cartaginezi.
În lipsa adăposturilor şi a rezervelor de hrană, tortura dezlănţuită de natură asupra
cartaginezilor s-a accentuat pe măsură ce aceştia au depăşit cota de 2.000 de metri,
fapt care a cauzat moartea a numeroşi soldaţi şi scăderea considerabilă a moralului
trupelor.

La finalul a două săptămâni de marş prin munţi, Hannibal Barca intrase în

fruntea armatei cartagineze în nordul Italiei, consulului Publius Scipio primind ordin
să intercepteze numaidecât forţele cartagineze şi să le distrugă. În ciuda succesului
înregistrat de Hannibal în traversarea Alpilor, în nordul Peninsulei Italice numărul
armatei sale se redusese la jumătate. Hannibal plecase din valea Rinului cu 59.000 de
oameni, intrând în nordul Italiei cu puţin peste 26.000 de soldaţi apţi de luptă12, pe
fondul atacurilor galilor şi a dezertărilor masive13. Moralul şi proviziile armatei erau
scăzute. Dar Hannibal, în momentul când decisese traversarea Alpilor, a avut în
vedere consecinţele unui asemenea demers şi metoda prin care acestea puteau fi
neutralizate odată ce ar fi intrat pe pământ italian. Apariţia armatei cartagineze în
Italia a zdruncinat alianţele pe care Republica Romană le avea cu triburile din
regiune, acestea împrospătând armata cartagineză cu unităţi noi de infanterie şi
cavalerie14. Era o armată pestriţă, dar unită de un scop comun - înfrângerea Romei.

12
Dexter Hoyos, The Carthaginias, Routledge Francis and Taylor Group, 2010, p. 200.
13
Idem, Hannibal Dynasty..., p. 110.
14
Barrys Strauss, op. cit., p. 93-94.

31
 În noiembrie 218 a. Chr., Cornelius Publius Scipio, aflat în fruntea unei
armate de 22.000 infanterişti şi 2.200 cavalerişti15 a mărşăluit către Hannibal pentru
a-l alunga de pe teritoriul italian. În toiul luptei, generalul cartaginez a ordonat
cavaleriei numidiene să învăluie flancurile romanilor, care au cedat16. Hannibal
obţinuse prima victorie împotriva Romei, care i-a adus o alianţă cu celţii17. În
decembrie, armata consulului Sempronius Longus, formată din 24.000 infaterişti şi
2.400 cavalerişti - chemată din Sicilia pentru a suplini golul rămas prin înfrângerea
lui Scipio - a suferit un dezastru lângă râul Trebia 18. În urma înfrângerilor celor doi
consuli, Senatul roman a trimis împotriva cartaginezilor o nouă armată, condusă de
Gaius Flaminius. Hannibal a surprins i-a surprins din nou pe romani, învingându-l pe
Flaminius pe malurile lacului Trasimene; romanii au pierdut 15.000 de soldaţi, în
timp cartaginezii nu au pierdut mai mult de 5.000 de ostaşi. Flaminius a fost ucis. A
treia victorie a lui Hannibal pe teritoriul italian a determinat Roma să desemneze la
conducerea războiului un dictator militar. Realizând că lupta împotriva lui Hannibal
în câmp deschis trebuie evitată, Fabius Maximus a schimbat tactica ofensivă cu cea a
„pământului pârjolit”. Politica de retragere din calea lui Hannibal nu a fost pe placul
multor senatori, iar în momentul când dictatura lui Fabius a luat sfârşit după şase
luni, Gaius Terrentius Varro, unul dintre cei doi consuli aleşi în funcţie, a revenit la
strategia ofensivă. Republica Romană avea astfel să formeze sub comanda lui Varro,

15
Gregory Daly, op. cit., p. 11.
16
Ibidem, p. 13.
17
Ibidem.
18
Ibidem.

32
una dintre cele mai numeroase armate din întreaga sa istorie, încorporând
aproximativ 90.000 de soldaţi19.

În august 216 a. Chr., apogeul celui de-Al Doilea Război Punic avea să fie
atins prin celebra bătălie purtată în Apulia, la Cannae. Varro alesese să îşi
poziţioneze armata, constituită şi din alianţele pe care câteva oraşe încă le aveau cu
Roma20, pe un platou înalt. Hannibal, având sub comandă 40.000 infanterişti şi
10.000 cavalerişti, inclusiv 4.000 de nobili celţi care făceau parte din cavaleria
grea21, definise ultimele detalii ale stratagemei pe care avea să o folosească împotriva
atacului roman. Poziţionându-şi soldaţii în formă de semilună, Hannibal a dat ordin
cavaleriei numidiene să intercepteze cavaleria romană; în acest timp, romanii au
atacat frontal armata cartagineză a cărei centru, la ordinul lui Hannibal, a început să
se retragă lent. În timp ce flancurile rămâneau pe poziţie şi centrul ceda teren,
romanii împingeau tot mai multe trupe în golul creat, Varro nerealizând capcana în
care căzuse; la semnalul trâmbiţelor cartagineze, flancurile armatei romane au fost
imobilizate cu trupele pe care Hannibal le ţinea în rezervă, iar cavaleria numdiană,
care pusese pe fugă cavaleria romană, s-a întors şi a atacat spatele armatei romane.
Astfel, soarta acesteia a fost pecetluită, iar în decurs de câteva ore, un număr
estimativ de 30.000 de romani au fost masacraţi şi alţi 10.000 capturaţi de către
soldaţii cartaginezi22.

19
Terence Wise, Armies of the Carthaginian Wars 265 – 146 BC, Osprey Publishing 1982, p. 27.
20
Ibidem, p. 29.
21
Ibidem, p. 17.
22
Paul Erdkamp, A Companion to the Roman Army, Blackwell Publishing, 2007, p. 66.

33
 Alexandru cel Mare, prin trei victorii rapide şi decisive împotriva Imperiului
persan (Granicos, 334 a. Chr.; Issos, 333 a. Chr.; Gaugamela, 331 a. Chr.),
demonstrase cum un colos poate fi răpus. Hannibal, urmând acelaşi model, a obţinut
trei victorii majore împotriva Republicii Romane (Trebia, 218 a. Chr.; Trasimene,
217 a. Chr.; Cannae, 216 a. Chr.), dar nu a fost capabil să obţină şi capitularea
Romei. După înfrângerea de la Cannae, Hannibal a expediat o ambasadă către
Senatul roman pentru a-i prezenta termenii capitulării, dar romanii au refuzat
condiţiile de predare şi alte negocieri23. Roma avea în vedere adoptarea unei noi
strategii de război, care, în anii următori, avea să-l izoleze definitiv pe Hannibal în
sudul Italiei.

„Ştii cum să obţii o victorie, dar nu ştii cum să o foloseşti.” - sunt cuvintele
pe care Maharbal i le-ar fi adresat lui Hannibal, datorită refuzului acestuia din urmă
de a asedia Roma. De ce generalul cartaginez nu a făcut acest pas? Probabil că
relaţiile sale cu triburile aliate din Italia au primat, pentru că în cazul unui eşec,
alianţele ar fi fost periclitate. În schimb, a atacat câteva oraşe din Campania, aliate
Romei, cucerind cel mai important oraş al regiunii, Capua, parafând şi o înţelegere
militară cu Filip al V-lea al Macedoniei24. Alături de Capua, întreaga parte centrală şi
de sud a Italiei, inclusiv oraşul grec Tarentum, au trecut în tabăra cartaginezilor25.
Chiar dacă Hannibal se putea deplasa oriunde în Italia, distanţa mare faţă de bazele
de aprovizionare din Spania şi Cartagina a aruncat forţele cartagineze într-un război

23
Idem, op. cit., p. 67.
24
Dexter Hoyos, The Carthaginians..., p. 201.
25
Nic Fields, op. cit., p. 63.

34
de uzură. Mai mult, abilităţile diplomatice ale Romei au înregistrat un succes imens
în Grecia, obligându-l pe Filip, aliatul lui Hannibal, să îşi concentreze atacurile
exclusiv pe teatrul de operaţiuni militare din Grecia. Eşecurile cartaginezilor apărute
în cucerirea altor oraşe romane şi pierderea Siracuzei26, l-au aşezat pe Hannibal într-o
poziţie delicată. Numirea lui Publius Cornelius Scipio, fiul consulului învins de
Hannibal în noiembrie 218 a. Chr., în funcţia de strateg al războiului, a marcat o nouă
cotitură în desfăşurarea ostilităţilor, romanul mutând operaţiunile militare în
Spania27. A sfârşit prin a cuceri astfel teritoriile cartagineze din Spania pentru care
Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal, luptase mai mult de cincisprezece ani. Izolat
complet în Italia, Hannibal a încercat să îşi refacă forţele cu armata aflată sub
comanda fratelui său Hasdrubal, chemat din Iberia. Acesta a ajuns în Italia, însă avea
să nu se mai întâlnească niciodată cu Hannibal, fiind suprins într-o ambuscadă în 207
a. Chr. la Metaurus, în urma căreia şi-a pierdut armata şi propria viaţă28.

În 203 a. Chr., Africa devenise teatrul de operaţiuni armate pe care Scipio

obţinea victorii, apropiindu-se din ce în ce mai mult de Cartagina, în timp ce
Hannibal era blocat de mai mult de cincisprezece ani în Peninsula Italică 29. Imaginea
războiului era neschimbată, numai că de data acesta Scipio îl copiase pe Hannibal,
studiindu-i tacticile şi aducând războiul în Africa, aşa cum cartaginezul procedase în
218 a. Chr., când terorizase Italia apărând tumultos din zăpezile munţilor Alpi. După

26
Paul Erdkamp, op. cit., p. 67.
27
Ibidem, p. 66.
28
Ibidem.
29
Ibidem, p. 68.

35
ce Capua reintrase sub influenţa Romei în 211 a. Chr. 30, Hannibal a părăsit pământul
italian şi a regrupat în nordul Africii o forţă armată de 50.000 de soldaţi, mai
numeroasă în raport cu armata lui Scipio, compusă din 30.000 de oameni. Dar
avantajul cartaginez era iluzoriu, marea majoritate a infanteriei nefiind
experimentată31; în plus, cavaleria numidiană, atât de importantă în ecuaţia strategiei
lui Hannibal, trecuse în tabăra romanilor.

În 202 a. Chr., la Zama, situată la aproximativ 150 de kilometri sud de

Cartagina, cei 80 de elefanţi cartaginezi nu au reuşit să străpungă liniile infanteriei
romane. Încercuind armata cartagineză cu cavaleria şi atacând din spate, Scipio a
reuşit să obţină victoria, iar Hannibal a fugit. Roma învinsese.

Efectele imediate generate de înfrângerea lui Hannibal la Zama s-au transpus

într-o serie de cerinţe formulate de romani oficialilor cartaginezi, printre care şi
predarea lui Hannibal, care se refugiase pe teritoriul Imperiului seleucid. Eforturile
sale de persuasiune s-au îndreptat către Antioh al III-lea, pe care a încercat să-l
convingă de necesitatea declanşării unui nou război contra Romei pe pământ italian.
Înfrângerea seleucidă de la Magnesia, din 190 a. Chr., l-a obligat pe Hannibal să
caute adăpost în Bitinia, în nordul Asiei Mici. Romanii au cerut din nou predarea
generalului cartaginez. Complet izolat, Hannibal s-a sinucis în 183 a. Chr.

30
Terence Wise, op. cit., p. 22.
31
Barry Strauss, op. cit., p. 66.

36
 Scipio, numit „Africanus” după victoria de la
Zama, avea să moară în acelaşi an cu Hannibal, în timp
ce Fabius Maximus nu trăise să vadă victoria lui
Scipio şi finalul celui de-Al Doilea Război Punic,
marcat de victoria totală a Romei.

Pentru a explica eşecul cartaginez din Italia şi

refuzul Romei de a capitula, este necesară o expunere
în detaliu a potenţialului militar pe care Roma îl avea
înainte de apariţia lui Hannibal în nordul Italiei, precum şi după înfrângerea cu ecou
de la Cannae. Prima cauză a eşecului cartaginez în Italia a fost extraordinara
capacitate militară a Romei, capabilă ca după fiecare bătălie pierdută cu Hannibal, să
expedieze noi armate contra cartaginezilor. Aflată departe de bazele operaţionale din
Spania şi Cartagina, armata lui Hannibal s-a aflat în imposibilitatea de a se reface cu
forţe profesioniste şi de a răspunde Romei, care dispunea de un potenţial militar
uman situat între 650.000 şi 700.000 soldaţi32. Un recensământ din 255 a. Chr. arăta
că, din totalul de 325.000 de locuitori ai Romei, 240.000 se calificau pentru seriviciul
militar în structurile infanteriei, iar 23.000 puteau fi încorporaţi în unităţile de
cavalerie33. Astfel, după bătălia de la Cannae, Hannibal afectase iluzoriu puterea
militară a Romei, în 212 a. Chr. aceasta reuşind să îşi refacă forţele şi să desfăşoare

32
Nic Fields, op. cit., p. 61. Acest număr includea populaţia Romei, a coloniilor romane, a aliaţilor
Republicii, precum şi a mercenarilor care puteau fi încorpora în armată (cf. Dexter Hoyos, The
Carthaginians..., p. 199).
33
Gregory Daly, op. cit., p. 26.

37
25 de legiuni în Spania şi Italia34, în timp ce Hannibal nu primise întăriri din Spania35
sau din Cartagina, pe care le solicitate după victoria de la Cannae 36. În 215 a. Chr.,
după confruntarea de la Cannae, singurele forţe noi pe care le primise au fost 4.000
de soldaţi şi 40 de elefanţi37, astfel că între 215 – 211 aproximativ 60.000 – 70.000
de soldaţi erau staţionaţi în Campania şi Bruttium, insuficienţi pentru a continua
războiul cu Roma38.

De ce Hannibal nu a încercat să asedieze Roma în punctul culminat al

campaniei, imediat după înfrângerea acesteia de la Cannae? Probabil că nu voia să o
distrugă, ci doar să îi reducă puterea şi să o transforme într-o putere secundară
Cartaginei, care să nu îi ameninţe interesele în bazinul de vest al Mediteranei39.
Neglijarea tehnologiei asediului şi refuzul lui Hannibal de a încerca un asalt direct
asupra Romei, prin care să lovească în moralul romanilor şi să-i supună negocierilor
sub presiune, au contribuit la eşecul campaniei40.

Trebuie menţionat şi faptul că geniul lui Scipio Africanus a fost cel care l-a
izolat pe Hannibal în Italia şi a profitat de disensiunile politice dintre cartaginezii din

34
Dexter Hoyos, The Carthaginians..., p. 202.
35
Ibidem, p.203.
36
Dexter Hoyos, Hannibal Dynasty..., p. 121.
37
Idem, The Carthaginians..., p. 206.
38
Idem, Hannibal Dynasty..., p. 128.
39
Gregory Daly, op. cit., p. 22.
40
Barry Strauss, op. cit., p. 33.

38
Spania şi Cartagina41, preluând iniţiativa ofensivă în Iberia asupra Noii Cartagine,
care a cedat romanilor42, tăindu-i astfel lui Hannibal liniile de aprovizionare. Alţi doi
factori care au contribuit la eşecul cartaginez în Italia au fost alianţele cu celţii, care
aveau trupe mai slabe comparativ cu trupele cartagineze, precum şi cooptarea
mercenarilor43, slab instruiţi şi echipaţi.

41
Ibidem, p. 79.
42
Jane Penrose (ed.), op. cit., p. 53-54.
43
Ibidem, p. 68.

39
 Bibliografie

Lucrări speciale

1. Erdkamp, Paul, A Companion to the Roman Army, Blackwell Publishing,

2007.
2. Daly, Gregory, Cannae – The Experience of Battle in Second Punic War,
Routledge Taylor and Francis Group, 2002.
3. Fields, Nic, The Roman Army of the Punic Wars 264 -146 BC, Osprey
Publishing, 2007.
4. Hoyos, Dexter, The Carthaginias, Routledge Francis and Taylor Group,
2010.
5. Idem, Hannibal Dynasty: Power and Politics in the Western
Mediterranean 247-183 BC, Routledge Taylor and Francis Group, 2003.
6. Penrose, Jane, (ed.), Rome and Her Enemies, Osprey Publishing, 2005.
7. Strauss, Barry, Alexandru, Hannibal, Caesar şi arta conducerii, trad. Paul
Aneci, Editura Polirom, Bucureşti, 2012.
8. Wise, Terence, Armies of the Carthaginian Wars 265 – 146 BC, Osprey
Publishing 1982.

40
 Spartanul. Născut, crescut şi educat pentru a lupta

Autor: Iustin Müler

Spartanul a fost cel mai eficient luptător al perioadei antice şi un bun

războinic al perioadei medievale. Primul lucru necesar pentru a fi spartan era să te
naşti într-o familie spartiată. Indiferent de sexul nou-născutului, faptul că a fost
născut în Sparta îi aducea acestuia un renume cu care se va mândri în timp după ce
va învăţa cât de renumită şi respectată era Sparta. După naştere, în cazul în care nou-
născutul era de sex masculin, acesta era încredinţat de părinţi Sfatului Bătrânilor
pentru a fi inspectat. Aceştia trebuiau să-l verifice pe nou-născut pentru a decide dacă
merită să trăiască şi să reziste la rigorile şi modul de viaţă spartane. Dacă copilul nu
avea malformaţii fizice, acesta era dat părinţilor pentru creştere şi educare până la
vârsta de şapte ani. În cazul în care nu îndeplinea condiţiile fizice necesare, nou-
născutul era ucis prin aruncarea într-o prăpastie din Munţii Taiget. Dacă îndeplinea
criteriile fizice, în prima zi era îmbăiat în vin pentru a i se transmite în mod simbolic
vigoarea necesară pentru a deveni un adevărat războinic spartan.
La împlinirea vârstei de şapte ani, copilul era luat de la părinţi şi dus în locul
numit agela, pentru a fi educat la comun cu ceilalţi copii. Atât timp cât părinţii se
ocupau de educaţia lor, nu aveau voie să le tocmească învăţători, însă puteau fi
educaţi de către doici de origine spartană, acestea fiind recunoscute duritatea lor.
Spartanii nu erau foarte atraşi de cultură sau filosofie, însă învăţau să scrie pentru a

41
se semna. După ce îşi finaliza educaţia, copilul ajuns acum adult se putea numi
spartan şi avea cunoştiinţele necesare despre arta războiului, pentru a putea lupta
pentru gloria Spartei.
Spartanul avea în posesie un lot de pământ unde munceau hiloţii, iar
proprietarul trebuia să primească 70 medimni de grâne pentru el, 12 pentru soţia sa,
şi o anumită cantitate de vin şi de fructe. Surplusul de produse era păstrat de hiloţi1.
Acest tip de relaţie dintre spartani şi hiloţi a făcut ca spartiaţii să nu se preocupe de
agricultură, munca fiind considerată nedemnă pentru un adevărat bărbat spartan. Un
alt lucru foarte important pentru un spartan era cel al întemeierii unei familii. Dacă
un bărbat rămânea neînsurat, îşi pierdea respectul în faţa celorlalţi, indiferent de
funcţia pe care o avea. De asemenea, spartanii participau la mesele luate împreună –
aşa-numitele sisitii – unde trebuiau să vină şi să participe la organizare, dar şi să
mănânce alături de ceilalţi oaspeţi, în caz contrar un spartan putând fi aspru pedepsit.
Cei ce se întorceau cu scutul din luptă erau cei victorioşi şi cei care aduseseră glorie
cetăţii. Dacă un spartan venea pe scut era considerat erou prin faptul ca şi-a dat viaţa
în numele cetăţii, iar cei care se întorceau fără scut, erau consideraţi laşi pentru că în
dorinţa lor de a fugi de pe câmpul de luptă au renunţat la scut.

1
J.B. Bury, Russell Meiggs, Istoria Greciei, trad. Diana Stanciu, Editura All, ediţia a-IV-a,
Bucureşti, 2008, p. 97.

42
 O armată ce aparţinea
Spartei trebuia să lupte până la
ultimul om şi niciodată să nu se
retragă, scopul ultim al soldaţilor
spartani fiind acela de a muri în
numele Spartei, fapt care reprezenta
o moarte glorioasă.
În cea mai mare parte a zilei
se ocupau cu antrenamentele fizice
şi cu celelalte aspecte legate de arta războiului, dar un alt lucru care le era placut era
muzica. Existau coruri unde spartanii participau şi cântau, folosind muzica şi în
timpul marşurilor. Despre spartani se mai poate spune ca nu vorbeau foarte mult.
Când luau cuvântul în anumite împrejurări, discursul lor era scurt şi concins, fără
menajamente. Există nenumărate povestioare despre aroganţa lor, una dintre cele mai
interesante fiind aceea a unui negustor care îi promite unui spartan nişte cocoşi ce
vor lupta până la epuizare. La această promisiune răspunsul spartanului a fost: ,,Nu,
mai degrabă dă-mi cocoşi care ucid pe alţii”2.
Marea parte a timpului unui spartan se concentra pe antrenamentul militar şi
activitatea fizică, forţa şi forma fizică pe care o aveau hopliţii spartani fiind invidiată
de armatele celorlalte oraşe-stat ale Greciei antice. Despre aroganţa spartanilor,
despre capacitatea şi abilitatea lor militară, despre faptul că moartea în luptă pentru
Sparta ar fi cel mai frumos lucru din viaţa lor, şi despre faptul că spartanii nu se

2
Plutarh, Oameni iluştri ai Greciei antice, Editura Cartier, Chişinău, 1997, p. 14.

43
retrag niciodată dintr-o luptă, nu au fost resimţite doar de polisurile din Grecia, ci şi
de Imperiul Persan sau de regele Macedoniei, Filip al-II-lea. Această aroganţă era
folosită şi în relaţiile diplomatice pe care Sparta le întreţinea, într-o astfel de întâlnire
Filip al-II-lea având de înfruntat încăpăţânarea spartanilor. În dorinţa lui de a crea o
Grecie unită, regele Macedoniei a trebuit să poarte negocieri şi cu Sparta pentru
recunoaşterea sa ca stăpân al Greciei, dar cetatea s-a dovedit a fi o problemă în
planurile regelui macedonean. Primind cererea de a îl recunoaşte pe Filip stăpân al
Greciei, răspunsul emisarilor spartani a fost următorul: ,, Dacă crezi că victoria ta te-
a făcut mai mare decât erai, măsoară-ţi umbra”.3 După acest răspuns, Filip şi-a
continuat încercarea de a ajunge la un consens cu Sparta, recurgând la presiuni
militare, dar spartanii au refuzat încă o dată cererea regelui macedonean, afirmând că
”nimic nu îi va împiedica să lupte pentru libertatea lor”4. La acest moment, Filip a
lansat un ultimatum, ameninţând cu un război costisitor, iar dacă Sparta va fi învinsă,
locuitorii vor fi trecuţi prin sabie şi edificiile cetăţii vor fi şterse de pe faţa
pământului. Din nou răspunsul spartanilor a fost provocator: ,,Dacă”.5 În cele din
urmă, Filip al II-lea a acceptat neutralitatea Spartei.
Spartanii – pentru unii un model, pentru alţii doar o maşinărie ideală de
război – trăiau şi murea servind numai un singur ţel – gloria Spartei. Un posibil
defect al spartanilor ar fi dorinţa lor de a atinge perfecţiunea. Dacă principiile luptei

3
Alexandru Bunescu, Alexandru: Imperiul unui vis neîmplinit, Editura Muntenia, Constanţa, 2011,
p. 35.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 36.

44
pănâ la moarte, de a nu se retrege niciodată din luptă şi de a alege încă de la naştere
pe cei care meritau să trăiască nu ar fi existat, Sparta nu ar fi întâmpinat dificultăţi
demografice. Un alt lucru pentru care spartanii erau deosebiţi, era meniul lor
alimentar compus dintr-o supă nu foarte bună la gust şi fără foarte multe ingrediente.
Ei erau celebri pentru această mâncare nu pentru că ar fi fost prea gustoasă, ci pentru
că doar ei o puteau mânca. Exista însă o perioadă a anului în care spartanii se
hrăneau doar cu miere.
Unicitatea modului de a trăi, de a învăţa, de a lupta şi de a da un sens vieţii
aşa cum întelegeau ei, au creat din spartani o adevarată legendă şi un mod special de
viaţă. Toate aceste lucruri făcute într-o cetate mică ca dimensiuni teritoriale, dar
gigantică prin felul în care era organizată şi prin modul în care cetăţenii erau educaţi,
au creat o adevărată cutie cu mistere care nu încetează să surprindă nici astăzi, deşi în
comparaţie cu alte cetăţi din aceeaşi perioadă de timp, despre Sparta se cunosc atât
de puţine.

45
 Bibliografie

Izvoare istorice

1. Plutarh, Oameni iluştri ai Greciei antice, ediţie îngrijită de Gheorghe Chiriţă,

Editura Cartier, Chişinău, 1997.

Lucrări speciale

1. Bunescu, Alexandru, Alexandru: Imperiul unui vis neîmplinit, Editura

Muntenia, Constanţa, 2011.
2. Bury, J. B., Meiggs, Russell, Istoria Greciei, trad. Diana Stanciu, Editura All,
ediţia a-IV-a, Bucureşti, 2008.

46
 Echipamentul miliar al soldaţilor romani: echipamentul auxiliarilor
(secolele I a. Chr. – III p. Chr.)

(III)

Autor: Daniel Schmidt

Diferenţele dintre îmbrăcămintea şi echipamentul legionarilor şi cele ale

auxiliarilor au fost observate în primul rând pe monumentele funerare şi
comemorative. Pe toată columna lui Traian este păstrată distincţia clară între
legionarii cetăţeni şi auxiliarii indigeni. Legionarii poartă platoşe segmentate şi au
scuturi dreptunghiulare curbate, în timp ce auxiliarii poartă cămăşi de zale mai lungi,
adesea şi pantaloni, şi au scuturi ovale, dreptunghiulare sau hexagonale plate.
Cercetătorii au asociat deseori obiectele mai simple, mai prost lucrate sau mai puţin
împodobite cu trupele auxiliare. Majoritatea infanteriştilor auxiliari purtau coif şi
armură, erau echipaţi cu scuturi şi înarmaţi cu una sau mai multe lanci şi un gladius.
Multe unităţi, atât de infanterie, cât şi de cavalerie, erau desemnate în mod oficial ca
unităţi de sagitarii. Romanii foloseau un arc compozit sofisticat, îndoit spre spate.
Dat fiind că lemnul se conservă arareori, nu s-a păstrat nici o astfel de armă, dar şipci
de os care rau montate pe mânerul şi extremităţile arcului au fost descoperite destul
de frecvent în siturile militare.

47
 Coifurile cavaleriştilor se deosebesc de cele folosite de infanterişti prin mai
multe caracteristici importante. În primul rând, urechile soldatului erau aproape
întotdeauna acoperite de nişte extensii ale apărătorilor pentru obraji, o protecţie mai
bună a feţei fiind considerată mai importantă decât diminuarea auzului. Cealaltă
deosebire este apărătoarea pentru ceafă, mult mai joasă şi mai lungă dar mai îngustă
decât cele ale coifurilor infanteriei. O apărătoare pentru ceafă lată şi orizontală putea
să-i rupă uşor gâtul unui cavalerist dacă acesta cădea de pe cal pe spate. Scuturile
cavaleriei auxiliare erau plate, cu forme la fel de diverse ca cele ale infanteriei.
Majoritatea erau ovale, dar unele unităţi foloseau scuturi dreptunghiulare, iar altele,
inclusiv cavaleria care sprijinea garda pretoriană, aveau scuturi hexagonale. Un scut
plat a fost descoperit într-un fort roman din secolul I a. Chr. de la Doncaster, în
Britannia, şi a fost folosit probabil de un soldat auxiliar, cal mai posibil un cavalerist.
Acest scut era mare, având o lungime de peste 125 cm şi o lăţime de peste 64 cm,
avea părţile laterale drepte şi părţile de sus şi de jos curbate. Umbo-ul ra puţin
deasupra centrului şi din această cauză jumătatea de jos a scutului se înclina spre
picioarele soldatului. La Dura au fost descoperite scuturi ovale cu o structură mult
mai simplă, confecţionate dintr-un singur strat de şipci lipite una de alta şi este
posibil ca tipuri de scuturi similare să fi fost folosite de auxiliari înainte de secolul al
III-lea p. Chr.
Cavaleriştii purtau armură de zale sau de solzi de metal. Pe un basorelief din
Belgia pare să fie reprezentată o combinaţie de cămaşă de zale cu apărătorile pentru
umeri ale lorica segmentata, dar este singura dovadă că se folosea o astfel de armură
mixtă. În secolul al II-lea p. Chr., Hadrian a format prima ala de catafracţi romani
cunoscută, Ala I Gallorum et Pannoniorum cataphracta, în care atât calul, cât şi

48
călăreţul purtau armură grea. Printre armurile descoperite la Dura Europus era una
pentru cal, confecţionată din solzi de metal. Spre deosebire de gladius-ul folosti de
infanterie, cavaleria romană folosea o spadă mai lungă şi mai subţire numită spatha,
a cărei lamă avea o lungime între 65 şi 92 cm şi o şăţime de obicei sub 4,4 cm. Dintre
diferitele tipuri de suliţe folosite de cavalerie, cea mai lungă era contus, o lance de
circa 3,65 m ţinută cu ambele mâini de cei care un aveau scuturi, fiind adoptată
prima dată în secolul al II-lea p. Chr. şi nefiind folosită decât de un număr mic de
alae specializate. Era o armă pentru acţiuni rapide, în forţă, şi nu avea o eficienţă
mare dacă era aruncată. Cea mai mare parte a cavaleriştilor aveau o lance mai scurtă,
mânuită cu o singură mână, şi de obicei câteva suliţe mai mici care erau aruncate spre
inamic. Un text care consemnează inspecţia armelor unei ala de cavalerie din
Brittania la sfârşitul secolului I p. Chr. vorbeşte despre lănci de luptă (lancias
pugnatorias) şi despre minores subarmales, suliţe mai mici. Fiecare soldat trebuia să
aibă o lance de luptă şi două subarmales, precum şi o spadă.
Şaua cu patru coarne a fost folosită de romani şi de gali, parţi, perşi sasanizi
şi sarmaţi, precum şi de alte popoare. Nu se cunoaşte cine a inventat-o, cel mai
probabil galii, şi aproape sigur romanii au copiat modelul de la duşmanii lor, cum au
copiat multe alte tipuri de echipament. Când călăreţul se lăsa cu toată greutatea într-o
astfel de şa, cele patru coarne se pliau spre interior şi îi strângeau coapsele. Astfel
soldatul era susţinut foarte bine, putând să arunce o suliţă, să o folosească pentru a
străpunge şi să mânuiască o spadă eficient, chiar şi să se aplece într-o parte şi să se
redreseze.
Deşi marea majoritate a cavaleriştilor romani nu erau cetăţeni, această parte a
auxilia se bucura de un prestigiu considerabil. Alae de cavalerie, mai ales puţinele

49
alae milliariae, erau scumpe şi prestigioase, şi arătau impresionant pe câmpul de
luptă şi la parade. Cele mai remarcabile mărturii arheologice sunt coifurile de paradă.
Având o formă de bază similară cu a coifurilor obişnuite, acestea erau adesea
argintate şi aveau ornamente mult mai sofisticate şi o mască cu orificii pentru ochi.
Reprezentarea părului era şi mai obişnuită şi un număr important dintre coifurile care
s-au păstrat au caracteristici feminine evidente. Arrianus, singurul autor care descrie
aceste ceremonii şi parade în detaliu, spune că în partea superioară coifurile aveau un
panaş aglben care flutura în vânt, deşi pe coifurile care s-au păstrat pare să nu existe
nici un suport pentru panaş. Caii purtau pe cap măşti de piele cu ţinte care aveau atât
o funcţie de protecţie, cât şi una decorativă. O astfel de mască deosebit de bine
conservată, ce datează de la sfârşitul secolului I sau începutul secolului al II-lea p.
Chr., a fost descoperită la Vindolanda şi are nişte ochelari semisferici care protejau
ochii dar nu împiedicau vederea. Harnaşamentul şi valtrapul, precum şi
îmbrăcămintea călăreţului erau viu colorate, iar numeroasele stindarde, printre care şi
dracones tubulare, îi făceau să arate şi mai impozant.
Echipamentul militar roman combina adesea o ornamentaţie deosebit de
bogată cu utilitatea practică şi este posibil ca unele coifuri cu măşti pentru protecţia
feţei să fi fost purtate şi în bătălii, nu numai la parade. O asemenea mască a fost
descoperită printre piesele de echipament despre care se crede că au fost pierdute de
coloana romană în timpul înfrângerii dezatruoase suferite de Varus în anul 9 p. Chr.,
ceea ce sugerează că a fost cel puţin luată în campanie. Pe o piatră de mormânt destul
de deteriorată din Germania pare să fie înfăţişat un signifer dintr-o legiune care
poartă un coif cu mască, aşa că este posibil ca asemenea coifuri să nu fi fost purtate
doar de cavalerişti.

50
 Bibliografie

Izvoare istorice

1. Vegetius, Epitoma rei militaris.

Lucrări speciale

1. Cary, M., Scullard, H. H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, trad.
Simona Ceauşu, Editura ALL, Bucureşti, 2008.
2. Goldsworthy, Adrian, Totul despre armata romană, trad. Liana Stan, Editura
RAO, 2008.
3. Aricescu, A., Armata în Dobrogea romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977.
4. Cizek, E., Istoria Romei, Bucureşti, 2002.
5. Matei – Popescu, Fl., Trupe auxiliare romane din Moesia Inferior, SCIVA, 52
– 53, 2001 – 2002.

51