Contextul anului comemorativ 2016 declarat de Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române ca fiind al tipografilor și slujitorilor culturii ne face

să ne gândim la cei ce au slujit litera și cartea în decursul vremurilor, depănând
așadar amintiri despre părinții din vechime care uneori parcă sunt dați uitării .
Venind în mănăstire în anul 1990 fiind printre primii novici în obștea
MănăstiriiNeamț imediat după dobândirea libertății am avut prilejul și bucuria
de a cunoaște mulți părinți cu o strălucită și frumoasă viață duhovnicească.
Atmosfera din mănătire imediat după evenimentele din1989 aducea o revigorare
a vieții monastice în spațiul marii lavre,prin venirea de noi novici și poate
revenirea altora care pășise odinioară în viața de monah. Era încă timpul când nu
se scursese generația de aur a marii lavre-chipuri de monahi îmbunătățiți
precum monahul Gamaliil Păvăloiu, Cozma Cora, Isidor Cora, Arhim.Nifon
Corduneanu, Arhim Claudiu Derevleanu, Protosinghelul Ghenadie Crudu și
Ierom.Visarion Chirilă duhovnicii de seama ai mănăstirii pe atunci
,Protosinghelul Firmilian Olaru, protosinghel Ilarion Pancu, Protosinghelul
Elisei Slănină, Anania Ulian și nu în ultimul rând renumitul Arhid. Ioan Ivan cu
vocea lui inconfundabilă. Iată această salbă de părinții au ținut și păstrat
candela aprinsă a credinței si tradițiilor frumoase ale Mănăstirii Neamț-imaginea
culturii și spiritualității românești.
La șiragul părinților pe care i-am amintit adaug pe părintele Petroniu
Bulbucanu Ierodiaconul,tipograful și slujitorul literelor și artei scrisului,din
mâna și sub oblăduirea lui ,care atât în timpuri de restriște cât și în cele de
libertate a adus cuvântul lui Dumnezeu în casele si sufletele oamenilor devenind
și rămânând un far de lumină călăuzitor în noapte și urmaș a-i tuturor
tipografilor de la Neamț precum Arhim Vladimir Muscă ,Protosinghel Gherontie
Brustureanu sau Claudiu Derevleanu. Prima data când am auzit de părintele
Petroniu nu stiam mare lucru, și nici nu aveam cum sa știu pentru ca nu prinse
sem ca timp inainte de 89. M-i se părut atunci la prima vedere ca ar fi un
lucrător simplu al viei dar nu!Era directorul vestitei tipografii de la Neamț
ctitoria marelui Mitropolit cărturar Veniamin Costachi moștenitor al atâtor
generații de la vestita școală de caligrafi și miniaturiști și pâna tipografia de
secol XIX. După aceea mi am dat seama că era oputernică personalitate în
obștea mănăstirii Neamț. Începusem sa aflu despre părintele mai întâi că pășise
de mult pragul mănăstirii,că a avut mentori străluciți de pildă Arhim Demostene
Tebeică , de care se îngrijise să-l readucă la marea lavră de la Curtea de argeș,
aflasem ca a suportat consecințele decretului 410/1959 de tristă amintire pentru
întreaga viață bisericească românească , fiind obligat sa părăsească viața de
mănăstire,lucru pe care nu l-a făcut ci prin acrivie și întelepciune a rămas pe
tărâmul pastoral al bisericii.Tot din ceea ce povesteau părinții de generați cu
părintele Petroniu pentru priceperea lui în restaurări de monumente cât și pentru
caracterul lui curat pe care a reușit să și-l păstreze în vremuri atat de grele mai
ales în perioada anilor 60-79 când si-a dăruit toată priceperea coordonând lucrari
de restaurare la mănăstirile din nordul Moldovei. Toate aceste responsabilitătăți
nu l-a facut sa se abată de la viața și rânduiala călugărească. Dobândirea
libertății de după 90 și-a reluat haina de monah și din momentul acela era
nelipsit de la pravila bisericii în ciuda grelei ascultări pe acre o avea ca director
la tipografie.Cred am început al cunoaște mai bine și a mă apropia de părintele
faptul că venea în fiecare dimineacă la biserică. La început parcă m-i se părea
distant dar, nu!Avea o atitudine sobră îmbinată cu bunătatea și comunicarea .În
1992 sau 93 ieșirea din ascultarea de tipograf a facut să fie și mai apropiat de
părinții din obște. Nu-i plăcea deloc singurătatea desi era monah considerând
aceasta ca singurătatea nu este izolare ci este o virtute personală duhovnicească.
În primul rând era un renumit gospodar .De ce spun asta!Pentru că locul unde
locuia ,era un loc să l numesc asa de vis cu imagine de poveste, de la căsuta de
lemn cu draniță la curtea si grădină amenajată cu vegetație luxuriantă și mă refer
la pomi și arbuști de o rară frumusețe.toate așezate pe srăduța ce ducea din fața
mănăstirii către bolniță și tipografie.Acea străduță pe care locuia părintele era de
fapt în anii 80 până în 96 un adevarat punct de atracție pentru turiști. De fapt
erau perechile de păuni și alte păsări exotice de o sublimă frumusețe, care le
scotea în gradină spre bucuriași admirația trecătorilor. Asta arăta una din
calitățile sale ca iubitor de frumos al creației lui Dumnezeu.O plăcere și o
bucurie să fi mers la părintele în vizită care era una atat de primitoare încât nu te
plictiseai și riscai sa stai cel mult câteva ore de vorbă cu părintele și am avut
aceasta ocazie nu de multe ori mai ales duminica sau în sărbători sa invite pe
câte un părinte să guste câte ceva și să povestească din trecut. Era un om plin de
amintiri unele mai frumoase ca altele, dar unele mai de tristă amintire.Era un
foarte bun prieten adevarat al tuturor.I-a călcat pragul casei multă lume și
personalități culturaler și spirituale, precum odata Teoctist Patriarhul pe atunci
Mitropolit al Moldovei,care îl stima mult pe părintele, Gherasim Putneanul
Episcopul, Arhid Ioan Ivan care vorbea ore întregi ,oameni politici, din cultură,
artă, medici, profesori,toți îi aduceau o stimă aparte. A ținut mult la monahi pe
care i-a și format pe unii dintre ei devenindu-i colaboratori tipografi care să
ducă în contiuare arta scrisului păstrat de peste veacuri, dar a avut și
dezamăgiri.Cea mai mare calitate pe care o avea părintele era aceea de
compasiune și milă. Mai ales când auzea în mănăstire că era cineva bolnav
dintre monahisi nu numai chiar și mireni contribuia cu bani sau vorbea cu un
doctor care să-l primească și să-l îngrijească. Avea mare grijă de unii dintre
părinți, nu că ar fi fost părintele mai înstărit,dar personalitatea de notorietate
facea să fie de mare ajutor obștii în anumite momente mai grele. Grija pentru cei
adormiți m-i s-a părut poate cea mai nobilă calitate pe care o poate avea un
părinte.De ce? Pentru nu de multe ori se întâmpla ca cineva dintre monahi din
obște să plece la Domnul neavând nimic pregătit pentru cele de folos la
înmormântare și atunci părintele punea toată dăruire ca acel care a plecat în
veșnicie să fie condus asa cum se cuvine la locul de odihnă.
Nu aș putea spune ca am o anume amintire cu părintele Petroniu tipograful
dar faptul că l-am cunoscut personal, am stat prin preajma lui oridecâteori am
avut ocazia pe la biserică și în obște, Dar cred ca legatura sfânta aș face-o cu
faptul că m-am învredncitșieu ca trecător prin la lavra neamțului sa locuiesc în
căsuța de lemn unde a stat Părintele Petroniu.După ce părintele Petroniu trecuse
în vesnicie în anul 1996 luna mai, chiar de praznicul Înălțării Domnului casa
părintelui a păstrat mult duhul și atmosfera părintelui Petroniu,faptul ca în casă o
vreme s-au păstrat multe din lucrurile sale de la frumoasele sobe de teracotă, la
mobilier sculptat tablouri si alte lucruri frumoase cât si mai ales spatiul
sufrageriei din spatele casei locul unde părintele ore întregi își petrecea timpul
depănând amintiri .Asa dar cred că aceasta este amintirea de suflet pe care o am
dat fiind faptul ca am locuit nu mult timp în casa părintelui o casa a pâinii și a
dragostei față de toți. Anul 1996 a fost momentul călătoriei sale spre veșnicie
luând cu el toate împlinirile, neîmplinirile și poate multe dezamagiri a unei vieți
zbuciumate, retrăgându-se parca discret și pe neobservate din viața aceasta
trecătoare spre cea veșnică.