A da sau a nu da teme?

I-am scris unei

învățătoare din Finlanda ca s-o întreb ce teme
pentru acasă le-a dat elevilor ei
S-au scris cărți, s-au făcut cercetări, lumea întreaga și-a pus întrebarea: la
ce folosesc temele pentru acasă?
Înainte însă de a vorbi despre ce se petrece după școală sau înaintea ei
trebuie să ne gândim la ce se petrece la școală, în timpul orelor. O
diferență uriașă între cum se desfășoară lecțiile în România și cum se
desfășoară ele în Finlanda constă în felul în care copiii își petrec timpul la
școală.
N-o să vedeți vreodată în Finlanda profesori la nivel preuniversitar sau
(mai grav) la nivel universitar dictând ore în șir. La fel, nu veți vedea table
întregi umplute de profesori sau elevi. Din afară, pare că nu există prea
multe învățare în clasele din Finlanda. Dar învățarea este un act social, iar
ceea ce se petrece în timpul orelor permite elevilor și profesorilor să
interacționeze mai mult în funcție de nevoile fiecăruia. Lucrul în echipă
sau în perechi la școală, și temele sau proiectele de grup sunt ceva firesc
atât în școlile, cât și în universitățile finlandeze. Asta explică și de ce nici
nu-ți dai seama când trece timpul atunci când ești la școală/universitate.
Temele pot fi grozave, îi pot atrage pe elevi într-un mod fascinant, dar
lucrurile acestea se întâmplă dacă cei care oferă temele știu cine sunt cei
care le vor rezolva și măcar în parte îi lasă să decidă asupra conținutului
(câte pagini, care pagini sau exerciții) sau abordării (pe mail sau
Whatsapp, video sau text). Ne naștem mașinării de învățare și totuși școala
(inclusiv temele) ne inhibă apetitul spre cunoaștere, explorare și
creativitate. Totul pornește de la faptul că multe școli din lume (și din
România) profesorii și părinții nu-și ascultă copilul și ajung să nu-l
cunoască, iar programa și examenele devin mai importante decât copilul
însuși.
Să revenim la teme - copilul nu este un robot de făcut teme, ci este o
personalitate unică, un cumul de idei și perspective. Cum le includem în
teme? Chiar dacă sună banal, copiii sunt diferiți. Dacă dorim adulți
capabili să ia decizii, creativi și capabili să rezolve problemele moștenite
de la generațiile anterioare, ar fi cu adevărat util ca atunci când le oferim
teme să le dăm șansa de a exersa aceste soft skills. Dacă școala nu face
altceva decât să-i pregătească pe copii pentru examene, atunci face prea
puțin!
Profesorul joacă un rol crucial: el facilitează învățarea. Și face acest lucru
atât la școală, cât și în afara ei, prin teme. Dacă un profesor dă teme la
presiunea părinților, înseamnă că nu e stăpân pe ce face. Iar dacă nu e
stăpân pe ce face, atunci înseamnă că nu a fost pregătit corespunzător. A ști
cum să predai, ce metode să folosești, câte și ce tip de teme să dai, cum să
evaluezi, toate acestea se învață la universitate, în timpul studiilor pe care
toți viitorii profesori le parcurg – din teorie și practica pedagogică
deopotrivă. Acolo trebuie să ne uitam, căci de acolo pornește de fapt
discuția despre teme.
Ce putem face dacă suntem profesori?
Să ne întrebăm, să reflectăm asupra unui aspect: predăm curricula sau
predăm copiilor? Ținem seama mai degrabă de standarde, înotăm prin
materie într-un ritm alert, sau ne uităm în principal la copii, la nevoile lor,
la cine sunt ei și ne adaptăm în funcție de ei? E necesar să ne reamintim în
mod constant că în acest secol profesorul nu este cel care predă o materie -
informația se găsește peste tot acum. Profesorul este cel care îi ajută pe
copii să învețe - asta e cu totul altceva. Dacă ne cunoaștem bine fișa
postului, vom pune pe primul loc copilul, iar temele atractive și adecvate
vor urma firesc.
Există însă o frică incredibilă de a pierde controlul – „Dacă nu parcurg
toată programa?”, „Dacă află directorul?”, „Dacă spun copiii părinților
acasă?” Dragi profesori, directori și părinți, când vedeți rata
analfabetismului funcțional (40% - cea mai ridicată din UE) sau rata
promovabilității la BAC (puțin peste 30% din cohorta școlară) vi se pare
că deținem controlul? Controlul e doar o iluzie de care ne agățăm ca să nu
facem schimbări de profunzime!
Nu există un model ideal de a da teme, nu există rețete. În fiecare clasă,
fiecare copil are propria reteță. Treaba profesorului e să fie conștient de
asta, să-și pună mereu întrebări și să comunice deschis cu elevii.
Profesorul face magia! El descoperă cine sunt copiii, cu ce bagaj
emoțional, social și cognitiv vin aceștia. El îi provoacă să încerce mai mult
pe cont propriu și împreună cu alții, îi susține și le dă încredere în ei. Și
mai descoperă ceva: că și copiii știu lucruri pe care el nu le știe. Dacă ține
cont de lucrurile acestea, fiecare oră sau temă este un câștig, nu o pierdere
de timp și nici pe departe un prilej de conflict în cadrul familiei.
Ce putem face dacă suntem părinți?
Să ne descleștăm mâinile de pe gâtul profesorului și să-l întrebăm direct –
e ceva ce noi putem face? Învățați-ne! Dacă mai trebuie adăugat, e profund
greșit ca părinții să facă temele copiilor. Nu o singură dată i-am auzit pe
unii părinți în librării spunând: „avem de făcut un proiect la școală.” Nu-i
nimic nou sub soare că părinții ajung să rezolve proiectele și chiar să intre
în competiție cu ceilalți părinți. Orice profesor își poate da seama dacă un
proiect e realizat de un copil sau un adult - ar trebui să-i descurajeze pe
părinți să-și mai învețe copiii să mintă, căci asta fac de fapt. Să-i invite mai
degrabă la școală să facă un astfel de proiect împreună cu clasa – așa ar
învăța și ei ceva. Atunci când părinții și profesorii colaborează, cel mai
câștigat este copilul. Școala e pentru el, nu pentru părinți!
Și mai e ceva ce pot face părinții: să înceteze să mai compare profesorii
între ei după câte teme dau copiilor! Sau bine, să continue să-i compare
doar dacă sunt pregătiți să fie și ei comparați cu alți părinți. Credeți-mă,
oricare comparații sunt absolut irelevante în privința calității
învățarii. Compararea profesorilor între ei are multe alte efecte secundare.
Vrem profesori care să colaboreze cu alți profesori, să facă schimb de
tehnici de predare și idei de proiecte. Nu-i mai asmuțiți unii împotriva
altora, căci sunt deja destul de dezbinați. Mai degrabă încurajați
colaborarea, o veți face tot pentru binele copiilor voștri!
Ce pot face decidenții?
Sunt tentată să spun că nimic. În privința temelor decidenții n-au a se
amesteca. Nu e treaba ministrului, nici a metodistului sau inspectorului ce
teme dă un profesor. Aceștia pot, cel mult, să se preocupe de formarea
inițială și continuă a profesorilor. Să impună exigențe mai mari la admitere
și apoi la absolvire pentru viitorii profesori, iar în cazul titularilor le pot
pune la dispoziție gratuit sau la costuri mici cursuri care să-i formeze la
modul real și după nevoile lor, să le ofere diferite soluții punctuale, șansa
de a vedea că se poate și altfel. Să nu-i mai blameze și să nu le dea și mai
multe sarcini birocratice decât au deja. Hârtiile în exces n-au făcut pe
nimeni un profesor mai bun!
Atunci când profesorul, părintele și factorii decizionali vor lucra împreună
se va vedea. Deocamdată însă, nu se întâmpla asta. Vedem cu ochiul liber
tabăra părinților contra tabăra profesorilor și a decidenților, iar
consecințele sunt suportate de copii – printre altele, și sub forma de teme
neadaptate. E nedrept! Trebuie să ne maturizăm și să ne comportăm ca
niște adulți capabili să ne punem atuurile la un loc și să învățăm să
colaborăm.
Soluții punctuale oferite de Alfie Kohn în carte lui, Mitul temei pentru
acasă
Putem aplica principiul LESS IS MORE și în acordarea de teme (dacă
suntem profesori) sau în reglarea cantității lor (dacă suntem părinți).
Părinții pot stabili limite de timp: un program de teme, dar și de lectură cu
copilul, timp liber, ore de culcare rezonabile. Dacă un copil are de rezolvat
puține teme și personalizat pe nevoile lui, atunci șansele să le rezolve cresc
considerabil. Dacă însa copilul înoată zilnic în zeci de pagini cu exerciții
similare, entuziasmul lui va scădea pe masură ce exercițiile se succed.
Cantitatea nu înseamnă calitate. Nu vă lăsați păcăliți când vedeți copii buni
la fizică sau matematică – întrebați-i dacă le plac aceste materii și de ce.
Răspunsurile lor v-ar putea da de gândit!
Cum ar putea arăta temele?
Alfie dă trei exemple prin care școlile și profesorii s-ar putea lăsa inspirați:
1. Teme care să aibă relevanță și la școală, dar și acasă, în context
familial.
2. Activități care nu sunt neapărat percepute ca teme. Altfel spus, temele
pentru acasă devin învățarea naturală de acasă. Părinții care altfel s-ar
panica pt că fiul sau fiica lui nu primește teme, vor vedea că există totuși
teme, dar sunt altfel.
3. Lectura zilnică. Dacă temele ar fi înlocuite de citit - iar fiecare copil să
poate alege ce să citească, ar fi deja un mare progres. Dacă profesorii le-ar
oferi copiilor și oportunități zilnice de a discuta cu colegii despre ce au
citit, ar deja beneficiu dublu. Când copilul este prea mic pentru a citi el
însuși, atunci i se poate citi, iar asta poate duce la discuții între copii și
părinți, tot felul de conexiuni între informații și experienșe de familie.
Bonus: copiii vor începe de timpuriu să iubească lectura.
Chiar si aceste idei grozave, spune Alfie, pot fi compromise. Dacă, din
aceeași obsesie pentru control pe care o menționam mai sus, stabilim o
limită minimă de timp și un număr de pagini, transformăm o temă altfel
placută, relaxantă și cu beneficii pe termen lung, într-o rutină plictisitoare
și chiar enervantă. Părinții și profesorii pot alege să imprime acestui obicei
o semnificație pozitivă sau negativă, greu de îndreptat mai târziu. În fapt,
toți părinții se bucură când copilul lor învață să citească. Pasul următor ar
fi acela de a se bucura când copilul folosește zilnic această abilitate
dobandită cu mult efort și citește de plăcere. Câți oameni știu să citească,
dar totuși nu o fac în mod constant?
Temele pot fi grozave. Să nu le eliminăm doar pentru că nu știm ce să
facem pentru ca elevii/studenții să le îndrăgească. Există soluții...
Cum pot fi temele o plăcere?
Mi-am propus să închei articolul cu o exemplificare. I-am scris unei
prietene din Finlanda (învățătoare la clasa a V-a - la ei I-VI este ciclul
primar) și am întrebat-o ce teme le-a dat elevilor ei în ultima perioadă. Mi-
a zis că folosește destul de des întrebările din manual, fiindcă sunt
relevante după fiecare lecție. A mai adaugat că un grup de elevi din clasa ei
și-au făcut o rețea și caută informații din domeniul biologiei din pură
curiozitate, fără să primescă întrebări de la vreun profesor. Aha, m-am
gândit eu, deci dacă programa e mai aerisită și temele rezonabile, rămâne
loc și pentru curiozitatea copiilor. După vacanța de iarnă își vor prezenta
descoperirile făcute în fața celorlalți colegi. La clasă fac tot felul de
experimente, iar în ultimele săptămâni au vorbit despre simțuri: de ex. au
stat într-un picior păstrându-și echilibrul, apoi au închis ochii și au încercat
să nu se dezechilibreze, au vorbit despre ce simț te ajută sa-ți ții echilibrul.
Foarte interesant! În paralel, finlandezii având o școală mai alfel în general
(nu doar în “Săptămâna altfel”, ca la noi), merge cu ei la râu să colecteze
insecte și să le studieze în laboratorul de la școală, la religie merge cu ei la
diferite biserici și ține ore de istoria Finlandei la castelul din Turku.
Când a venit la prima ediție a Festivalului Internațional de Educație FIEdu,
Riitta ne-a povestit cum la istorie, elevii ei creează jocuri de masă
(boardgames): ei alcătuiesc întrebările, ei stabilesc regulile și tot ei fac
partea grafică. Apoi se joacă – da, se joacă și învață istorie, căci întrebările
sunt făcute în așa fel încât să te facă să gândești, nu să câștigi prea ușor.
Riitta spune că ea urmărește ca elevii ei să-și dezvolte gândirea, nu doar să
răspundă la întrebările pe care ea le adresează pe baza a ceea ce au
memorat. E mereu atentă și își notează genul de întrebări pe care le
adresează copiii din clasa a III-a până într-a VI-a, cât timp sunt la clasa ei.
Urmărește ca toți elevii să facă progres (fiecare în ritmul lui) și să se
implice activi în propria devenire. Learning by doing, zice Riitta!