DREPTUL PENAL AL AFACERILOR

INFRACȚIUNILE DIN CODUL PENAL AFERENTE AFACERILOR

Infracţiuni contra patrimoniului

Capitolul I Furtul
Art. 228 (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia,
Furtul fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul
săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care
are valoare economică.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 218
ANALIZA TEXTULUI 220
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ioan Amarie, Latura subiectivă a infracţiunii de furt. însuşirea lucrului pentru a determina partea
vătămată la o anumită conduită, Pro Lege nr. 3/1999, p. 49; George Antoniu, Ocrotirea penală a
patrimoniului, R.D.P. nr. 1/2001, p. 9; Petru Arsenescu, încadrarea juridică a furtului săvârşit prin
întrebuinţarea de violenţe asupra lucrului, Pro Lege nr. 2/1990, p. 87; Radu Bodea, Din nou despre
distincţia dintre infracţiunea de furt şi infracţiunea de tâlhărie, în Dreptul nr. 2/2007, p. 153; Ioan
Lascu, Elementele caracteristice ale infracţiunilor de furt şi abuz de încredere. Criterii de
diferenţiere, Pro Lege nr. 2/2004, p. 58; Gheorghe Mărgărit, Furt sau tâlhărie., R.D.P. nr. 3/2005,
p. 132; Lucia Nicoară, Confiscare specială. Furt, R.D.P. nr. 2/2003 p. 139; Florin Popa, Mihaela
Popescu, Delapidare sau furt, R.D.P. nr. 1/2003 p. 157; Titus Popescu, Unele elemente
circumstanţiale ale infracţiunii de furt şi tâlhărie, R.D.P. nr. 2/2000, p. 47; Florin Radu, Aprecieri
referitoare la „scopul însuşirii pe nedrept a bunului", în cazul infracţiunii de furt, în Dreptul nr.
5/2009, p. 194; Dana Titian, Furt. înşelăciune, R.D.P. nr. 4/2001, p. 128; Mihai Viorel Tudoran,
Consumarea infracţiunii de furt săvârşită în magazine de tip hypermarket, în Dreptul nr. 3/2010,

1
p. 219; Corneliu Turianu, Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de
abuz de încredere. Diferenţiere faţă de infracţiunea de furt, în Dreptul nr. 3/2002 p. 107.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

Spre deosebire de Codul penal anterior, unde infracţiunile contra patrimoniului se regăseau
nesistematizate în Titlul III, în noul Codul penal normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului au fost sistematizate în mai multe capitole, ţinând seama atât de situaţiile de fapt în
care se pot găsi bunurile ca entităţi patrimoniale, cât şi de caracterul sau natura acţiunilor ilicite
prin care pot fi modificate aceste situaţii de fapt. În doctrina penală se consideră că infracţiunile
contra patrimoniului se clasifică, ţinând cont de specificul activităţii materiale, în infracţiuni contra
patrimoniului bazate pe sustragere (furt, tâlhărie, piraterie), infracţiuni contra patrimoniului bazate
pe fraudă (abuz de încredere, înşelăciune) şi infracţiuni contra patrimoniului bazate pe
samavolnicie (distrugere, degradare, tulburare de posesie)1.
Titlul al II-lea din noul Cod penal este împărţit în 5 capitole, două referitoare la infracţiuni contra
patrimoniului bazate pe sustragere (furtul, respectiv tâlhăria şi pirateria), două referitoare la
infracţiuni contra patrimoniului bazate pe fraudă (separate în funcţie de modalitatea de comitere a
fraudei, respectiv prin sisteme electronice sau mijloace de plată informatice, sau prin metode
tradiţionale), iar ultimul capitol se referă la infracţiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie.
De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislaţia penală română, ci o
revenire la tradiţie: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele şi delictele proprietăţii pe 9 secţiuni;
Codul penal de la 1936 prevedea crimele şi delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care
cuprindea 4 capitole2.
Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse în Titlul II din
Codul penal, deopotrivă, indiferent de titular.
Capitolul I reglementează faptele de furt prin descrierea conţinuturilor următoarelor infracţiuni:
furtul, furtul calificat şi furtul în scop de folosinţă. Fapta de furt a fost incriminată din cele mai

1 I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 232.

2 Soluţia clasificării infracţiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată şi în codurile
penale ale unor ţări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea
a III-a - crime şi delicte contra bunurilor - cuprinde două titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al codului penal
spaniol (Titlul XIII - infracţiuni contra patrimoniului şi ordinii socio-economice - cuprinde nu mai puţin de 14
capitole), dar şi al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.).

2
îndepărtate timpuri, această infracţiune constituind şi în prezent activitatea tipică prin care se
lezează relaţiile sociale referitoare la patrimoniu.
Furtul simplu are, în principal, acelaşi conţinut ca în Codul penal anterior. Principalele diferenţe
constau în sancţionarea mult atenuată a furtului în noul cod penal. De asemenea, furtul de folosinţă
nu mai este reglementat în acelaşi articol cu furtul simplu, ci într-un articol distinct, incluzând şi
varianta folosirii fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirii unui terminal de
comunicaţii racordat fără drept la o reţea, variantă introdusă pentru a clarifica controversele din
doctrină şi practica judiciară. De asemenea, în alin. (3) al art. 228 C. pen. se prevede expres că
energia electrică este considerată a fi un bun mobil, susceptibil de a fi furat.
Unul dintre elementele de noutate ce vizează concepţia asupra pedepselor constă în posibilitatea
de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, sau de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa
închisorii, atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial (deci
şi la infracţiunile contra patrimoniului). Raţiunea introducerii acestei reglementări este dată de
necesitatea de a consacra mijloace eficiente de constrângere penală, care să nu presupună
majorarea duratei pedepsei închisorii. În ultimul deceniu şi jumătate fenomenul infracţional s-a
amplificat ca urmare a creşterii considerabile a numărului infracţiunilor contra patrimoniului, ori
a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor. În faţa acestei realităţi, până
acum, în planul politicii penale s-a considerat ca fiind oportună şi suficientă majorarea
semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni, efectul nefiind nici pe departe cel
scontat3.
Pentru a asigura mijloacele juridice necesare şi eficiente în prevenirea şi sancţionarea acestei
categorii de infracţiuni, prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, pe fondul
diminuării semnificative a duratei pedepsei cu închisoarea, aşa cum se observă în partea specială
a codului penal, s-a optat pentru soluţia introducerii posibilităţii aplicării şi a unei constrângeri de
ordin patrimonial, atunci când instanţa apreciază că o asemenea sancţiune este necesară şi
contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei2.
De altfel, încurajarea promovării unor pedepse alternative la pedeapsa închisorii, precum şi
încurajarea aplicării liberării condiţionate a persoanelor condamnate constituie preocupări

3 Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http://www.just.ro/, accesat la data de
02.03.2009.

3
constante la nivelul Consiliului Europei. A se vedea, în acest sens, o serie de recomandări adoptate
de-a lungul timpului, în 1999, dar şi în anii 2000 şi 20034.
O modificare de dată recentă a Codului penal anterior ridică semne de întrebare asupra continuităţii
şi consecvenţei politicii penale în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. Astfel, prin Legea nr.
202/20105 s-a introdus o cauză de atenuare a pedepsei sau chiar de înlocuire a acesteia cu o
sancţiune administrativă în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni prin care s-a pricinuit o pagubă,
instituţie care nu se mai regăseşte în noua reglementare (practic sfera de aplicare a acesteia a fost
cuprinsă între decembrie 2010 şi intrarea în vigoare a noului cod penal, exceptând situaţiile
tranzitorii de aplicare a legii penale mai favorabile).
Potrivit art. 741 Cod penal anterior, „în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă,
înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra
intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în
prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o
pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă
instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute
de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi
condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa
cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în
cazierul judiciar. Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit
o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea
faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) şi (2)6".

4 Recomandarea Consiliului Europei R (99) 22 privind suprapopularea închisorilor şi creşterea numărului

persoanelor private de libertate, Recomandarea Consiliului Europei R (2003) 22 privind liberarea condiţionată,
Recomandarea Consiliului Europei R (2000) 22 privind optimizarea aplicării normelor europene referitoare la
sancţiunile şi măsurile comunitare.

5 Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr.
714 din 26 octombrie 2010.

6 Prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011 Curtea Constituţională a
stabilit că dispoziţiile acestui articol sunt neconstituţionale.

4
O astfel de modificare a Codului penal în vigoare la acea dată, în condiţiile în care noul Cod penal
era deja publicat în Monitorul Oficial şi nu prevedea o asemenea instituţie, ni se pare cel puţin
criticabilă.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Furtul simplu este prevăzut în art. 228 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta
tip, prevăzută în alin. (1), constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Potrivit alin. (2), fapta constituie
furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel
bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în titlul II din Codul penal (infracţiuni contra
patrimoniului) este format din relaţiile sociale privind patrimoniul7.
Relaţiile sociale sus-menţionate privesc atât patrimoniul privat, cât şi pe cel public. Aşa fiind, sunt
aplicabile prevederile art. 228 C. pen., indiferent dacă s-a adus atingere avutului privat sau avutului
public.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele
patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică cuprinsă în art. 228 C. pen.
ocroteşte posesia sau detenţia bunurilor mobile numai ca situaţii de fapt, conform cu legea. Prin
ocrotirea posesiei asupra bunurilor mobile se realizează de regulă, implicit şi ocrotirea dreptului
de proprietate asupra acestor bunuri.
Conform normelor generale, posesia este, în principiu, exercitată de către proprietar. Sunt însă şi
situaţii în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată şi de o altă persoană decât
proprietarul acelui bun. În aceste cazuri apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea
dreptului de proprietate. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul poate fi legitimă
sau nelegitimă.
Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar şi împotriva adevăratului
proprietar, dacă acesta săvârşeşte infracţiunea de furt, întrucât, conform art. 228 alin. (2) C. pen.,

7 Obiectul juridic generic fiind acelaşi pentru toate infracţiunile prevăzute în titlul II, nu-l vom mai reda în
continuare pentru fiecare infracţiune din acest titlu.

5
„fapta constituie furt, chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar, în
momentul săvârşirii, acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane". Posesia
şi detenţia legitimă sunt ocrotite, astfel, chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.
Posesia nelegitimă este şi ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material
al altui furt8. Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară,
deoarece, în caz contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja
sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.
De aceea, dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. pen., trebuie să ocrotească orice deţinere de fapt a bunului,
chiar nebazată pe un drept (este exceptat numai proprietarul a cărui faptă de a-şi lua bunul din
stăpânirea detentorului de rea-credinţă nu constituie infracţiune)9.
c) Obiectul material. Din lectura prevederilor art. 228 alin. (1) C. pen., rezultă că obiectul material
al infracţiunii de furt (simplu sau calificat) este bunul mobil care se află în posesia sau detenţia
altuia.
În cazul infracţiunii de furt, pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să
aparţină cuiva, să nu fi fost abandonat10 şi să aibă o valoare pentru cel care îl deţine.
Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil şi se caracterizează prin aceea că el
poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-şi modifica valoarea11.
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice şi
alte vieţuitoare care trăiesc în stare naturală şi care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Nu sunt
animate celelalte bunuri, neprezentând importanţă în ce stare fizică se găsesc (solidă, gazoasă etc.).
De asemenea, sunt considerate bunuri mobile şi banii, titlurile de credit, precum şi orice alte valori,
echivalând banii.
Imobilele nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb părţi din asemenea bunuri, devenite
mobile prin detaşare, pot forma obiectul material al acestei infracţiuni. De exemplu, dacă o casă
de locuit nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi furate tabla sau ţigla de pe acoperiş,

8 T. Toader, Drept penal, partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 134.

9 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa" SRL,
Bucureşti, 1992, p. 98.

10 T. Bucureşti, s. a-II-a pen., dec. nr. 1534/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual penală a T.
Bucureşti, 1998, p. 149.

11 Pentru detalii a se vedea Codul civil, Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul I, în special art. 535-546.

6
ferestrele, uşile, ţevile, diverse instalaţii etc., deoarece o dată ce au fost detaşate de corpul
construcţiei devin, aşa cum am arătat, bunuri mobile şi însuşirea lor constituie infracţiunea de furt.
În cazul în care prin detaşarea şi însuşirea unui astfel de bun s-a provocat şi degradarea imobilului,
alături de infracţiunea de furt subzistă şi aceea de distrugere, cele două fapte urmând a fi
considerate infracţiuni concurente12.
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol
sau după tulpini.
Corpul omului şi părţi ale acestuia, cât timp omul este în viaţă nu pot fi obiect material al furtului;
dacă o persoană îşi însuşeşte anumite adaosuri detaşabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă,
ea comite un furt13.
Este asimilată bunurilor mobile şi, ca atare, poate constitui obiect material al furtului şi energia
electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică şi care poate fi sustrasă,
cum ar fi, de pildă, energia termică, hidraulică etc. [art. 228 alin. (3) C. pen.].
Potrivit prevederilor art. 228 alin. (2) C. pen., se consideră bunuri mobile şi înscrisurile care fac
parte din patrimoniul unei persoane chiar dacă nu au o valoare economică. În acest sens, fac parte
din categoria „înscrisuri" atât cele cu valoare probantă, cât şi actele scrise, care au valoare materială
independentă, ca de exemplu: manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondenţa, înscrisuri
care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare etc.
Pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau
detenţia altcuiva decât făptuitorul în timpul săvârşirii faptei. Prin urmare, nu poate constitui obiect
material al furtului, bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenţia făptuitorului.
În aceasta situaţie se poate, eventual, comite o infracţiune de abuz de încredere prevăzută de art.
238 C. pen., dacă cel în cauză şi l-a însuşit, a dispus de el pe nedrept, ori a refuzat să-l restituie.
Nici bunul abandonat, mai precis cel ieşit din posesia unei persoane cu consimţământul acesteia,
nici bunul găsit, adică bunul ieşit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu pot constitui
obiectul material al infracţiunii de furt. În primă ipostază (când bunul a fost abandonat), însuşirea

12 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi

adnotat, Partea specială, vol. I., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 256; G. Antoniu, V. Papadopol,
M. Popovici, B. Stefănescu, îndrumările date de Tribunalul Suprem şi noua legislaţie penală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971, p. 101.

13 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român partea specială, vol. III, Ed. Academiei Bucureşti 1971, p. 459.

7
bunului nu constituie infracţiune. În cea de-a doua situaţie (când obiectul material este un bun
găsit), se comite infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută în art. 243 C. pen., dacă sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni.
În cazul furtului, legea punând posesia şi detenţia asupra bunului mobil pe acelaşi plan, sub
raportul ocrotirii penale, cerinţa referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenţia altuia este
îndeplinită dacă, în momentul săvârşirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane
decât proprietarul.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al infracţiunii de furt în ipoteza reglementată de art. 228 alin. (1), poate fi orice
persoană fizică îndeplinind condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
În varianta prevăzută de art. 228 alin. (2) C. pen., subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care
comite acţiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deţinerea legitimă
a altei persoane. În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de furt în această variantă de comitere,
în cazul în care inculpatul a sustras oile - proprietatea sa, din oborul comunal, fiind aduse acolo
întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole care urma să fie despăgubită14.
Este de asemenea furt, în baza aceluiaşi text de lege, sustragerea unui bun aflat în detenţia celuilalt
coproprietar.
În cazurile în care, potrivit legii (art. 231 C. pen.), furtul se urmăreşte numai la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanţiat, în sensul că, trebuie să îndeplinească una
din următoarele condiţii: să fie membru de familie în raport cu partea vătămată; să fie un minor
care comite fapta în dauna tutorelui; să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta.
Toate aceste calităţi (membru de familie, minor, colocatar, găzduit), trebuie să existe în momentul
comiterii infracţiunii.
Există furt între soţi dacă unul dintre aceştia a luat din posesia celuilalt, fără consimţământul său,
unul sau mai multe bunuri comune, în scopul însuşirii pe nedrept, împrejurarea că soţii sunt
despărţiţi în fapt fiind lipsită de relevanţă. Infracţiunea de furt între soţi există chiar dacă, anterior

14 T. Mureş, dec. pen. nr. 144/1967, R.R.D. nr. 4/1969, cu notă de I. Mureşan. A se vedea G. Antoniu, C.
Bulai, Practica judiciară penală, vol. III., Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 109.

8
săvârşirii faptei, soţii au convenit asupra împărţirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar fi
revenit făptuitorului, deoarece o asemenea convenţie în timpul căsătoriei nu este valabilă15.
În cazul furtului, participaţia este posibilă sub toate formele sale.
În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomeraţie de persoane a portofelului din
buzunarul părţii vătămate şi remiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura
însuşirea lucrului fără riscul descoperirii constituie şi pentru acesta din urmă coautorat la săvârşirea
infracţiunii de furt, iar nu complicitate la aceasta16.
Fapta de a tăinui, în mod obişnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin
ascunderea şi valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate şi nu tăinuire la furturile
săvârşite, deoarece autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au
sprijinul moral şi material al celui ce le primeşte şi valorifică. Primul act de tăinuire va constitui
însă o infracţiune distinctă, prevăzută în art. 270 C. pen.4
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese patrimoniale au fost
lezate.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia
(persoană fizică sau juridică), fără consimţământul acestuia.
Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a
persoanei în posesia sau detenţia căreia se află şi trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Prin această acţiune de luare, de sustragere se schimbă starea de fapt a bunului sub raportul poziţiei
sale, ceea ce se realizează în momentul în care bunul mobil nu se mai află la dispoziţia celui care
îl posedă sau deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea.
Elementul material - acţiunea de „luare" -, deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte şi
anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a

15 Infracţiunea de furt între soţi depinde de regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei. Chiar şi în
regimul comunităţii legale, unde bunurile dobândite în căsătorie sunt prezumate bunuri comune, partajul se poate
realiza doar prin act notarial autentic, în caz de consens sau prin hotărâre judecătorească, în caz de neînţelegere (art.
358 C. civ.), simpla înţelegere a soţilor de împărţire a bunurilor fiind lovită de nulitate absolută.

16 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5161/2001, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 157-158.

9
posesorului sau detentorului şi al doilea (împosedarea), presupune trecerea acelui bun în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
De regulă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate, defalcate. Cu toate
acestea, stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act sau şi cel de-al doilea, prezintă
o mare importanţă, întrucât în raport cu aceasta se poate face delimitarea dintre tentativă şi
infracţiunea consumată de furt.
Luarea bunului mobil se efectuează în mod concret fie prin ridicarea sau deplasarea acestuia ori
prin racordarea aparatului la sursa de energie, fie chiar prin lăsarea bunului în locul în care se afla
mai înainte, însă în aşa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului
şi să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Acţiunea de luare poate fi săvârşită şi prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca de exemplu,
prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor etc.
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii de furt modul de săvârşire, dacă acesta s-a comis pe
faţă sau pe ascuns, cu ajutorul forţei proprii ori a unor mijloace mecanice sau folosindu-se de un
animal dresat. Fapta prevăzută de art. 228 C. pen. poate fi comisă prin orice mijloace, cu excepţia
violenţei sau ameninţării, deoarece, într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum şi cu
excepţia acelor mijloace care, potrivit art. 229, conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt trebuie să fie întrunite trei cerinţe esenţiale
şi anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane şi,
în fine, acţiunea de sustragere să fi avut loc fără consimţământul celui deposedat17.
Cu privire la prima condiţie facem trimitere la cele arătate la obiectul material al infracţiunii de
furt.
Deoarece unele aspecte în legătură cu a doua cerinţă au fost analizate anterior, vom face numai
unele completări sau precizări.
Astfel, condiţia ca bunul să se afle în posesia sau detenţia altuia în momentul comiterii acţiunii
infracţionale este îndeplinită şi atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau temporar în
mâinile făptuitorului; simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici
posesia, nici detenţia acelui bun. Acela care cere de la un deţinător un bun spre a-l vedea, nu devine
detentor al bunului, astfel că dacă fuge cu bunul, săvârşeşte infracţiunea de furt. Tot astfel, dacă

17 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III., op. cit., p. 463.

10
cineva îşi însuşeşte un obiect lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-
un anumit loc, unde el ştia că l-a lăsat, comite infracţiunea de furt. Există furt şi în ipoteza în care
o persoană, ştiind că proprietarul caută un lucru, continuă el căutarea şi, după ce îl găseşte, şi-l
însuşeşte, ori, găsind lucrul, dispune de el, iar când este întrebat neagă că l-a găsit sau afirmă că-i
aparţine.
Infracţiunea de furt subzistă şi în alte situaţii, cum ar fi de exemplu, în cazul luării unui bun de
către femeia de serviciu ori de către un meseriaş (zugrav, tâmplar, instalator etc.) care nu au decât
un contact material cu lucrurile aflate în locuinţele unde îşi desfăşoară activitatea şi pe care le
manipulează; aceştia nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel de lucruri constituie
furt18. De asemenea, săvârşeşte infracţiunea de furt paznicul la o societate comercială, care
participă la sustragerea unor bunuri din unitate, urmând să obţină o parte din suma rezultată în
urma valorificării bunurilor sustrase19.
În fine, cea de-a treia cerinţă presupune ca acţiunea de sustragere să fi fost realizată fără
consimţământul persoanei. Absenţa consimţământului este prezumată, autorului infracţiunii
revenindu-i obligaţia de a dovedi că a avut acordul părţii vătămate anterior sau concomitent
săvârşirii faptei20.
În situaţia în care acţiunea de luare a avut loc cu consimţământul posesorului sau detentorului
bunului, fapta nu constituie furt şi, ca atare, nu există nici răspundere penală.
Consimţământul nu este însă valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-
o stare completă de intoxicaţie alcoolică etc.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de
fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenţia altuia - şi, deci de sub controlul celui
îndreptăţit de a dispune de bun - şi trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existenţa infracţiunii
nu are relevanţă situaţia că cele două momente - al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării
autorului - se suprapun sau sunt simultane, esenţial fiind doar primul moment. Ca atare, este
produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din locul iniţial şi îl ascunde

18 C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 61/1999, în Dreptul nr. 3/2000, p. 125.

19 C.S.J., s. pen., dec.nr. 2706/2002, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 154-155.

20 C. Ap. Ploieşti, dec. pen. nr. 203/1998, în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Ploieşti, sem. I,
1998, p. 63-64.

11
undeva, chiar şi în locuinţa (incinta) persoanei vătămate - de unde direct ori prin intermediul altei
persoane, urmează să-l ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia21; este suficient ca
bunul să nu mai fie la dispoziţia celui căruia îi aparţine şi ca acesta să nu mai poată efectua acte
materiale asupra lui, în timp ce făptuitorul a dobândit sau va dobândi în curând posibilitatea să
dispună de bun ca şi cum i-ar aparţine.
În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă la care aderăm este că urmarea imediată se
produce în momentul luării bunului de pe raftul unităţii şi ascunderea lui (ori consumarea bunului
în magazin), deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum ar fi
al său. Relevarea intenţiei de însuşire pe nedrept are loc însă în momentul în care făptuitorul
părăseşte magazinul fără să plătească, până în acel moment actele sale având caracter echivoc, deşi
latura subiectivă era deja formată.
Există urmarea imediată şi dacă, la timp foarte scurt după însuşire, subiectul activ a fost deposedat
de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-şi seama că nu va mai avea nevoie de el.
Raportul de cauzalitate între acţiunea de sustragere a bunului si apariţia urmării imediate rezultă
din însăşi materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, deoarece autorul îşi dă seama că ia bunul din
posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia şi vrea să comită fapta punându-l pe
posesor sau detentor în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile asupra acelui bun şi producându-
i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepţional, alături de intenţia directă poate exista
în cazul furtului şi o intenţie indirectă, opinie pe care o considerăm corectă, atunci când bunul furat
ar conţine în el un alt bun, a cărui eventuală prezenţă, făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând
rezultatul eventual al acţiunii sale22. De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani sau luarea
unei sacoşe cu produse alimentare în care se aflau şi unele acte de stare civilă sau legitimare a
părţii vătămate.
Pentru existenţa infracţiunii, se mai cere ca activitatea infracţională să aibă drept scop însuşirea pe
nedrept a bunului sustras (intenţie calificată prin scop). De aceea, în situaţia în care bunul a fost

21 T. Bucureşti, dec. nr. 600/1990, T. Bucureşti, dec. nr. 485/1990, în V. Papadopol, Culegere de practică
judiciară pe anul 1990, pp. 57 şi 66.

22 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 465.

12
luat în alt scop decât cel al însuşirii pe nedrept, fapta nu constituie infracţiune. În practica judiciară
mai veche s-a decis, în acest sens, că nu există intenţia de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru
a determina persoana vătămată să-i restituie un lucru reţinut pe nedrept23, ori dacă, după ce a
violat victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat
să-i restituie bunul24, ori când unul dintre soţi a luat din posesia celuilalt soţ, fără consimţământul
acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar în procesul de divorţ4, ori când inculpatul,
surprinzându-şi soţia cu un bărbat îmbrăcat sumar, a luat un ceas de mână şi un briceag aparţinând
acestuia, cu intenţia de a le folosi ca probe în procesul de divorţ25.
În practică pot apărea şi situaţii când bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse
obligaţii pe care persoana vătămată o avea faţă de el.
În asemenea cazuri, după unele opinii, faptă constituie infracţiunea de furt, deoarece făptuitorul şi-
a însuşit pe nedrept un bun care nu-i aparţine, iar împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele
obligaţii faţă de el, nu are nici o relevanţă26, opinie la care subscriem.
Alţi autori se raliază însă la interpretarea potrivit căreia asemenea fapte nu pot constitui infracţiuni
de furt în condiţiile în care elementul subiectiv - scopul însuşirii pe nedrept - nu este satisfăcut27.
Această opinie nu a fost confirmată în practica judiciară recentă28, care a decis că fapta inculpatei
care, neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimţământul ei, unele bunuri
personale, afirmând că i le va restitui când va primi chiria, constituie infracţiunea de furt.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme. La infracţiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii; legea
pedepseşte, însă, numai tentativa (art. 232 C. pen.). Datorită specificului furtului, această faptă nu
este susceptibilă de forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.

23 T.S., s. pen., dec. nr. 1015/1978, în R2, p. 165.

24 T. Ilfov, dec. pen. nr. 1114/1974, R.R.D. nr. 4/1977, p. 51 cu note de I. Ghiciu Pascu, V. Papadopol.

25 T.S., dec. nr. 2704/1984, Culegere de decizii pe anul 1984, p. 276; T.M.B., dec. nr. 143/1991, în V.
Papadopol, Culegere de practică judiciară pe anul 1991, p. 252 cu referire la infracţiunea de tâlhărie.

26 G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, op. cit., vol. III, p. 109.

27 A. Filipaş, O. Loghin, op. cit., p. 104.

28 C.S.J., s. pen., dec. nr. 136/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p. 210; C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 108/1997, în
R.D.P. nr. 4/1998, p. 144; C.S.J., s. pen., dec. nr. 1732/1995, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 160.

13
În practica judiciară s-a decis că exista tentativă întreruptă de furt, în cazul în care inculpaţii au
fost surprinşi de paznic în timp ce încărcau furaje combinate în saci. Tot în practica judiciară, s-a
considerat în mod corect că fapta inculpatului care, după ce a pătruns în locuinţa persoanei
vătămate, a luat de la locul unde se aflau trei brichete şi un pix pe care - fiind surprins de persoana
vătămată în timp ce căuta alte obiecte - le-a ascuns sub o pernă, pentru a nu fi găsite asupra sa,
constituie infracţiunea consumată de furt, iar nu o tentativă la această infracţiune. Încadrarea
juridică este corectă, deoarece furtul s-a consumat în momentul în care inculpatul a deplasat
obiectele de la locul în care se găseau şi le-a trecut în stăpânirea sa, fiind fără relevanţă
împrejurarea că, deşi urmărea să-şi însuşească şi alte obiecte, el a trebuit să se limiteze doar la
sustragerea acelor bunuri de care s-a debarasat pentru a nu fi găsite asupra sa29.
O speţă soluţionată de instanţele judecătoreşti ne aduce în discuţie existenţa tentativei atunci când
obiectul material lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În fapt, s-a stabilit că într-
una din nopţi, inculpatul a pătruns pe o fereastră în locuinţa părţii vătămate şi a căutat prin obiectele
de mobilier din mai multe încăperi sume de bani pentru a şi le însuşi. În final, negăsind valorile
ce-l interesau, s-a deplasat în beci, pentru a-şi însuşi băuturi alcoolice, unde, de asemenea, căutările
au rămas fără rezultat. Ca atare, a părăsit imobilul fără a sustrage alte bunuri.
A fost respinsă susţinerea inculpatului în sensul că, a comis o tentativă nepedepsibilă, deoarece nu
modul de concepere a rezoluţiei infracţionale, ci lipsa obiectului material de la locul unde credea
că se află a determinat imposibilitatea deposedării şi, respectiv, împosedării cu valori aparţinând
avutului privat30.
Infracţiunea de furt se consumă în momentul când acţiunea de luare a bunului din posesia sau
detenţia persoanei asupra căreia se afla este dusă până la capăt, aşa încât bunul este scos din sfera
de dispoziţie a subiectului pasiv şi trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând
importanţă durata acestei stăpâniri.

29 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 485/1990, Culegere 1990, p. 57, cu notă de V. Papadopol cu privire la
delimitarea actelor de pregătire de tentativă; în acelaşi sens, C.S.J., s. pen., dec. nr. 1124/2002, în Dreptul nr. 7/2003,
p. 222; C.S.J., s. pen., dec. nr. 1770/2002, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 119; C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 73/2002,
în R.D.P. nr. 2/2004, p. 163.

30 C. Ap. Ploieşti, dec. pen. nr. 184/1998, Culegere de practica judiciară a Curţii de Apel Ploieşti, Sem. I,
1998, pp. 62-63.

14
În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracţiunii
de furt31. Legiuitorul român a adoptat însă teoria apropriaţiunii, potrivit căreia, furtul se consideră
consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia (stăpânirea de fapt) făptuitorului, indiferent
de durata acestei posesii. Instanţele de judecată sunt constante în a promova în hotărârile lor teoria
apropriaţiunii. Astfel, s-a decis că fapta inculpatului de a fi pătruns într-un magazin şi de a sustrage
o sumă de bani profitând de faptul că în interior nu se afla nicio persoană, fiind surprins pe când
încerca să părăsească locul faptei, constituie infracţiunea consumată de furt, iar nu o tentativă,
deoarece, în momentul surprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea
lor32.
Acţiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma activităţii continue - este cazul furtului de
energie electrică sau termică - sau forma infracţiunii continuate, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.33
B. Sancţionare. Pentru furtul simplu, în formă consumată, persoana fizică se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 62 alin. (1), dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Potrivit art. 61 alin.
(5), dacă pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea
acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime, dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial.
Potrivit art. 238 din proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, pentru fapta
prevăzută în art. 228 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.
Art. 229 (1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
Furtul calificat a) într-un mijloc de transport în comun;
în timpul nopţii;
de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

31 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III., p. 467.

32 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 866/2005; în acelaşi sens C.S.J., s. pen., dec. nr. 1770/2002, în A. Stoica,
Infracţiuni contra patrimoniului, practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, pp. 25-27.

33 C.S.J.,' s. pen., dec. nr. 2403/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 161.

15
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase;
prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale
din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
componente ale sistemelor de irigaţii;
componente ale reţelelor electrice;
un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii
de urgenţă publică;
un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată,
rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale
acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile
publice;
cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente
de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 229
ANALIZA TEXTULUI 230
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Mircea Bădilă, Titus Popescu, Calificarea furtului săvârşit într-un taxi, în Dreptul nr. 6/2000, p.
99; Nicolae Conea, Discuţie în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii, în
Dreptul nr. 7/1996, p. 102; Florin Cotoi, Cu privire la încadrarea juridică a faptei inculpatului, care,
după ce a distrus involuntar sistemul de închidere al uşii de acces, pătrunde în locuinţa părţii

16
vătămate şi sustrage bunuri, în Dreptul nr. 4/2004 p. 171; Gelu Moraru, încadrarea juridică a
faptelor de sustragere de cabluri electrice de la sondele petroliere. înţelesul noţiunii de
„componente ale reţelelor electrice", în Dreptul nr. 2/2003 p. 167; Costel Niculeanu, Reflecţii
asupra conţinutului infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. (3) lit. f) din Codul penal,
având ca obiect componente ale căii ferate, în Dreptul nr. 5/2007, p. 159; Gheorghe Voinea,
Agravanta de la art. 209 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în Dreptul nr. 8/2001 p. 121; Gheorghe
Voinea, Furtul comis de o persoană înarmată, R.D.P. nr. 3/1999, p. 75.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Noul Cod penal respectă tradiţia codului penal anterior, sancţionând variantele agravate ale
infracţiunii de furt într-un articol distinct, furtul calificat. Reglementarea este însă simplificată,
renunţându-se la unele elemente circumstanţiale de agravare prevăzute în Codul penal anterior,
datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu acelaşi conţinut sau cu un conţinut
apropiat, ca circumstanţe agravante legale, ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul
art. 78 (săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau a se apăra, în timpul unei calamităţi), ori datorită faptului
că nu se mai justifică (într-un loc public, de către o persoană având asupra sa o substanţă narcotică,
ori privind acte care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare).
În acelaşi timp, au fost introduse în conţinutul furtului calificat două noi elemente circumstanţiale
de agravare şi anume săvârşirea furtului prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă sau
supraveghere şi respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstanţial îşi găseşte
justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de
alarmă sau supraveghere şi nu de puţine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru
facilitarea comiterii infracţiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva
legal situaţia în care furtul este săvârşit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu
profesional, situaţie în care s-au exprimat opinii contradictorii în literatura de specialitate şi s-au
dat soluţii neunitare în practica judiciară.
Limitele de pedeapsă sunt mult reduse în raport cu cele prevăzute în Codul penal anterior,
stabilindu-se însă trei trepte de agravare, spre deosebire de două, cum prevedea reglementarea
anterioară, unele circumstanţe de agravare care se găseau pe aceeaşi treaptă fiind reglementate
diferenţiat în actuala legislaţie, dar oricum inferior limitelor de sancţionare din legislaţia
precedentă.

17
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Furtul calificat este prevăzut în art. 229 C. pen. în trei variante de agravare, corespunzătoare celor
trei alineate ale furtului calificat. În alin. (1) sunt prevăzute cinci elemente circumstanţiale
agravante. Constituie furt calificat, potrivit alin. (1), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: într-
un mijloc de transport în comun [lit. a)]; în timpul nopţii (lit. b); de o persoană mascată, deghizată
sau travestită [lit. c)]; prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase [lit. d)]; prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de
supraveghere [lit. e)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: asupra unui
bun care face parte din patrimoniul cultural (lit. a); prin violare de domiciliu sau sediu profesional
[lit. b)]; de o persoană având asupra sa o armă (lit. c).
Prezintă maximum de gravitate, potrivit alin. (3), furtul privind următoarele categorii de bunuri:
ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale
din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă [lit. a)]; componente ale sistemelor de irigaţii
[lit. b)]; componente ale reţelelor electrice [lit. c)]; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare,
alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică [lit. d)]; un mijloc de
transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale
sau aeriene ori în caz de dezastru [lit. e)]; instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar,
rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente [lit. f)]; bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice [lit. g)]; cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [lit. h)].
Analiza elementelor circumstanţiale agravante
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul calificat este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne
determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca
furtul să devină calificat.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că furtul se consideră calificat
când se săvârşeşte asupra unor anumite bunuri, cum ar fi: produse petroliere sau gaze naturale din
conducte, depozite ori cisterne; bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. De asemenea, furtul

18
este calificat în anumite condiţii de timp (de pildă în timpul nopţii) sau de loc (într-un mijloc de
transport în comun) ori de unele mijloace şi metode folosite (prin efracţie, escaladare etc.).
A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)
Printre altele, furtul este calificat când s-a comis în următoarele împrejurări:
a) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen.]
În legătură cu această agravantă, este de observat că, de regulă, în majoritatea mijloacelor de
transport în comun există o aglomeraţie mare, ceea ce face ca aceste mijloace să constituie un loc
propice, un teren favorabil pentru comiterea de furturi; pe de altă parte, de obicei, în aceste
mijloace de transport călătorii (pasagerii) au asupra lor diferite bagaje, obiecte de îmbrăcăminte,
pachete care, din cauza aglomeraţiei, rămân în unele situaţii lipsite de pază şi supraveghere,
împrejurări de care beneficiază hoţii.
Prin „mijloc de transport în comun" se înţelege atât mijlocul de transport care are anume această
destinaţie, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (trenuri, autobuze,
tramvaie, avioane, vapoare, metroul, maxi-taxi etc.), cât şi acela care, fără a avea destinaţia mai
sus-arătată, este utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (ca de pildă, remorca
unui tractor).
În practică, s-a decis că agravanta subzistă şi în cazul în care făptuitorul sustrage un bun mobil
aparţinând unei persoane aflate într-un autobuz, chiar dacă de faţă nu era decât şoferul şi persoana
vătămată şi indiferent dacă autobuzul era în mers sau staţiona34, deoarece textul incriminator nu
cere nici o condiţie referitoare la numărul persoanelor care se află în mijlocul de transport şi nici
cu privire la faptul dacă acesta este sau nu în curs de deplasare; după cum este indiferent şi dacă
făptuitorul este el însuşi pasager sau face parte din personalul de deservire al mijlocului de
transport în comun.
Pentru existenţa furtului calificat de care ne ocupăm, trebuie ca sustragerea să aibă ca obiect
material bunuri mobile aflate asupra călătorilor sau în locurile afectate transportului în comun (pe
bănci, în reţeaua pentru bagaje, pe culoar etc.).
Nu sunt aplicabile prevederile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. în cazul în care sustragerea este
comisă într-un mijloc de transport în comun care în timpul comiterii infracţiunii nu era utilizat în
acest scop, aflându-se de pildă în garaj sau în regia de transporturi pentru reparaţii.

34 T. Bucureşti, s.a II-a pen., dec. nr. 942/1981, în R3, p. 123.

19
Cu privire la taxiuri, în literatura juridică şi practica judiciară35 s-a considerat că acestea nu sunt
mijloace de transport în comun, în sensul art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., întrucât ele au o capacitate
redusă de transportare, iar persoanele care călătoresc în acestea sunt, de regulă, în relaţii de
încredere reciprocă şi, pe de altă parte, există condiţii sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate
asupra pasagerilor.
b) Furtul săvârşit în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Noaptea, oamenii sunt în genere mai puţin apăraţi, fiindcă tot ceea ce în timpul zilei constituie o
stânjenire pentru făptuitorii de furturi, dispare o dată cu lăsarea întunericului, care îmbie la cele
mai temerare acţiuni. E bine deci, ca această încurajare să găsească o frână în sancţiunea mai grea
pe care legea o prevede pentru furturile calificate36.
Raţiunea acestei agravante constă, deci, în aceea că întunericul favorizează comiterea faptei,
permiţând în acelaşi timp dispariţia neobservată a făptuitorului de la locul săvârşirii furtului, acesta
fiind, în acelaşi timp, mai îndrăzneţ, existând şi pericolul ca el să recurgă şi la folosirea unor
mijloace violente, iar posibilităţile de supraveghere a bunurilor de către victime sunt mult
diminuate. Cel ce înţelege să se folosească de întuneric, de timpul nopţii pentru a comite furtul se
dovedeşte mai periculos, ceea ce impune o mai mare severitate din partea legii penale37.
Pentru termenul „în timpului nopţii" în sensul art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., nu trebuie avut în
vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), căci nici apusul, nici
răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui
şi noaptea reală există o perioadă de tranziţie în care cele două fenomene coexistă şi se întrepătrund.
Textul incriminator se referă la noaptea reală, respectiv intervalul de timp de când întunericul s-a
substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului38.
Instanţele de judecată trebuie să ţină seama de situaţia concretă existentă în fiecare caz în parte şi
anume de data calendaristică şi ora când a fost comisă infracţiunea, caracteristicile topografice
unde a fost săvârşită fapta (munte, deal, câmpie), de condiţiile atmosferice locale existente la acea
dată etc.

35 T. Tulcea, dec. pen. nr. 191/1976, R.R.D. nr. 4/1979, p. 48, cu notă de Traian Fugaciu.

36 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III., p. 477.

37 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit, vol. I., p. 271.

38 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară, vol. III., op. cit, p. 117.

20
De exemplu, un furt comis în luna decembrie la orele 19:00 este considerat calificat (săvârşit în
timpul nopţii), pe când furtul comis la aceeaşi oră în luna iulie este numai un furt simplu39.
În ceea ce priveşte situaţiile intermediare, amurgul si zorile, în literatura juridică40 şi practica
judiciară41 s-a susţinut, în ceea ce priveşte prima dintre aceste situaţii, că nu este vorba de noapte,
întrucât, întunericul nu s-a instalat, dar în cazul zorilor, acestea pot fi incluse în noapte, deoarece
întunericul mai persistă şi mai ales trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană
influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor.
Agravanta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. operează în mod obiectiv, fiind indiferentă
împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopţii". De exemplu, este indiferent faptul
că locul de unde s-a furat era luminat, la fel şi căile de acces. De aceea ni se par discutabile soluţiile
prin care s-a statuat că nu poate fi reţinută agravanta în cazul în care făptuitorul a săvârşit
sustragerea în incinta unui supermarket, care în acel moment era iluminat, fără a fi profitat de
întunericul nopţii42 sau în cazul în care inculpatul a comis fapta pe când lucra în tura de noapte2.
Într-o speţă mai recentă, inculpatul a fost condamnat pentru furt calificat săvârşit în timpul nopţii43,
reţinându-se că a sustras de la victimă o sumă de bani la orele 13.00, în timp ce trenul cu care
călătorea trecea printr-un tunel şi era întuneric. Soluţia este, după părerea noastră, greşită, deoarece
legiuitorul consideră calificat furtul comis „în timpul nopţii" şi nu când făptuitorul a „profitat de
întuneric".
Agravanta prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., nu poate fi reţinută - repetăm - decât în
cazul furtului săvârşit efectiv „în timpul nopţii", nu şi în alte situaţii în care s-a profitat de întuneric,
cum ar fi de exemplu cazul când furtul s-a comis ziua într-o cameră întunecată situată la subsolul
clădirii, în caz de eclipsă totală de soare, cu ocazia trecerii trenului printr-un tunel în timpul zilei44.

39 C.S.J., s. pen., dec. nr. 355/1999, în A. Stoica, op. cit, p. 18.

40 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 478.

41 C.S.J., s. pen., dec. nr. 355/1999, R.D.P. nr. 1/2000, p. 140.

42 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 89/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 418; în acelaşi
sens T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1024/A/1998, în Culegere de practică judiciară pe anul 1998 a T. Bucureşti, p.
151.

43 Jud. Suceava, sent. pen. nr. 185/1995, Dreptul nr. 1/1996, p. 133.

44 N. Conea, Discuţie în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii, notă la sent. pen. nr.
185/1995 a Jud.Suceava, în Dreptul nr. 1/1996, p. 133.

21
Deoarece caracterul agravant al infracţiunii de furt reglementat de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.
derivă prin voinţa legii exclusiv din împrejurarea de fapt că făptuitorul a comis fapta în timpul
nopţii, instanţa de judecată nu poate condiţiona reţinerea variantei calificate din dovedirea altor
împrejurări. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere şi alte împrejurări, le-ar fi prevăzut în mod expres;
dar, neprevăzând decât situaţia comiterii furtului în timpul nopţii, pentru existenţa agravantei este
suficient să se stabilească numai această împrejurare.
Împrejurarea calificată pe care o analizăm operează şi atunci când numai o parte din actele de
executare a furtului au fost săvârşite în timpul nopţii.
c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c) C.
pen.]
În cazul acestei agravante, subiectul activ utilizează diverse procedee pentru a nu fi recunoscut şi
identificat, iar, pe de altă parte, prin folosirea acestor mijloace se contribuie la intimidarea şi
înfricoşarea persoanelor vătămate.
O persoană mascată este o persoană care poartă, total sau parţial, o mască, adică făptuitorul îşi
acoperă faţa cu o mască reală, cu o bucată de stofă, pânză, mătase, îşi pune peste faţă un ciorap etc.
Folosind acest procedeu, făptuitorul caută să se ascundă privirilor victimelor sau ale altor persoane
şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a precizat anterior, să nu fie recunoscut sau identificat.
Deghizarea constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea de aşa manieră
încât să nu fie recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă falsă, ochelari, mustaţă, perucă sau se
îmbracă de aşa natură încât să-şi ascundă identitatea.
În cazul travestirii, persoana îşi aranjează vestimentaţia, înfăţişarea sau se îmbracă cu o
îmbrăcăminte a sexului opus pentru a crea impresia că este de alt sex decât în realitate (de pildă,
un bărbat se îmbracă cu o rochie sau alte articole de îmbrăcăminte ale unei femei, creând în acest
fel impresia falsă că, într-adevăr, este de sex feminin).
Recurgând la mascare, deghizare sau travestire, făptuitorul se dovedeşte a fi mai periculos; el
chibzuieşte mai mult asupra modului cum va realiza hotărârea sa infracţională şi îşi ia măsuri
pentru a nu putea fi identificat.
d) Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate, ori a
unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a oricărui obiect sau dispozitiv, ce se interpune între
făptuitor şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras (de pildă, ruperea, spargerea, demontarea

22
dispozitivelor de închidere care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor).
Cu alte cuvinte, efracţia presupune neapărat o acţiune violentă prin care se înlătură dispozitivul de
închidere sau un alt obiect care obstaculează făptuitorului ajungerea la bunul a cărui însuşire se
urmăreşte ori la locul unde se găseşte acesta.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă atunci când furtul a fost comis prin spargerea
geamului, stricarea încuietorii etc.45, prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaştelor ori a altor
sisteme de închidere-încuiere a uşilor, porţilor, casetelor, caselor de bani etc.; prin înlăturarea
plasei care acoperă fereastra etc.46
Împrejurarea agravantă nu a fost, pe drept cuvânt, reţinută când făptuitorul şi-a însuşit un casetofon
dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact47, ori a sustras un obiect dintr-un
autovehicul, introducând mâna prin geamul deschis şi deschizând astfel portiera, ori a furat
geamurile oglinzilor retrovizoare ale unui autoturism48.
Nu constituie efracţie ruperea unui sigiliu, pentru ca făptuitorul să ajungă la bunul vizat, deoarece
sigiliul are numai menirea de a servi ca dovadă că nicio persoană nu a pătruns în acel loc. În acelaşi
timp, sigiliul nu reprezintă o piedică a cărei înlăturare necesită din partea făptuitorului un efort
suplimentar. Fapta va putea constitui, însă, infracţiunea de rupere de sigilii (art. 260 C. pen.), cu
care furtul va intra în concurs real. Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta inculpatului de
a sustrage mărfuri dintr-un vagon, după distrugerea în prealabil a sigiliului, constituie infracţiunile
prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. (în timpul nopţii) în concurs cu
infracţiunea prevăzută de art. 260 C. pen. (ruperea de sigilii), neexistând temei pentru aplicarea şi
a art. 229 alin. (1) lit. d) (prin efracţie, escaladare etc.). Fapta de distrugere a sigiliului legal aplicat
constituie o infracţiune de sine stătătoare şi anume aceea prevăzută în art. 260 C. pen.; întrucât
sigiliul legal aplicat pe vagon nu are caracterul unei încuietori, este greşită reţinerea, în legătură cu

45 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1317/2010, www.iccj.ro; Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1674/2010, www.iccj.ro.

46 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1079/2009, www.iccj.ro; T. Bucureşti, dec. nr. 2588/1984, R3, p. 123.

47 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 128/1981, R3, p. 119.

48 C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 433/2005, în A. Stoica, op. cit, p. 15.

23
aceeaşi faptă şi a agravantei prevăzute în art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. (efracţie, escaladare etc.)49.
De asemenea, simpla demontare a buteliei de la conducta de gaz nu constituie efracţie50.
Efracţia poate consta în folosirea actelor de violenţă pentru înlăturarea dispozitivelor de închidere
exterioare (uşi, ferestre etc.), dar şi a unor dispozitive de închidere interioare (de la geamantane,
valize, dulapuri etc.). Ca atare, agravanta operează, de pildă, în cazul în care inculpatul, deşi a
pătruns în încăpere fără a înlătura vreun obstacol, a forţat încuietorile de la un geamantan aflat în
acea încăpere, de unde a furat mai multe bunuri51.
De regulă, efracţia are drept consecinţă distrugerea sau degradarea obiectului sau dispozitivului
asupra căruia acţionează autorul (distrugerea uşii, spargerea vitrinei, degradarea sau distrugerea
încuietorii etc.). În alte situaţii, însă, nu se comit asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări
etc.) cum ar fi de exemplu, atunci când se demontează o fereastră pentru a intra în locuinţă, sau
portiera de la autoturism pentru a sustrage unele bunuri.
Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acţiunea de efracţie, nu există şi
o infracţiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă, de furt
calificat52.
Prin escaladare înţelegem trecerea peste un obstacol care îl separă pe autor de bunul mobil vizat.
Deci escaladarea - ca mijloc de depăşire a obstacolului - presupune urcarea şi trecerea pe deasupra
îngrădirii53 (zid, gard, grilaj, fereastră, balcon etc.), pentru a se ajunge la locul unde se găseşte
obiectul material, folosindu-se de regulă, de scări, funii, prăjini, stive de lemne etc.
După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracţie ulterioară folosită de
infractor pentru a-şi asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanţă pentru
calificarea furtului, ci, eventual, doar pentru reţinerea altor infracţiuni.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuinţarea în mod fraudulos de către
făptuitor a cheii pe care o utiliza în mod obişnuit la deschidere cel îndreptăţit s-o folosească.

49 C. Ap. Piteşti, dec. pen. nr. 230/R/1995, R.D.P. nr. 3/1996, p. 122.

50 T. Bucureşti, s. a II-a pen., sent. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 437.

51 T. reg. Dobrogea, dec. nr. 66/1967, R.R.D. nr. 5/1967, p. 171.

52 T. Bucureşti, dec. nr. 1944/1976, R2, p. 169.

53 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 51/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 440.

24
Făptuitorul poate ajunge în posesia cheii adevărate fie prin sustragere, fie că o găseşte, ori îi este
încredinţată pentru a efectua o dublură sau pur şi simplu pentru a o păstra o perioadă de timp.
Ca atare, nu interesează pentru reţinerea acestei agravante modalitatea în care cheia adevărată a
ajuns în mâinile făptuitorului: legitimă sau ilegală.
De folosirea fără drept a unei chei adevărate se poate vorbi ori de câte ori autorul nu a fost autorizat
s-o folosească. De pildă, o cheie lăsată de proprietar în uşa încuiată, din cauza uzanţei sau
neglijenţei, nu înseamnă o autorizare dată făptuitorului de a o folosi; de aceea, săvârşeşte un furt
calificat acela care, pentru a lua un bun din posesia altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, se foloseşte
de o cheie adevărată lăsată în uşă. S-a reţinut această agravantă şi în cazul proprietarului care
foloseşte o cheie adevărată pentru a lua din locuinţa închiriată un telefon şi un fax aparţinând
chiriaşului54.
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice sistem de deschidere a sistemelor de
închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uşi, portiere de la autovehicule, mecanisme cu
care sunt dotate casele de bani sau genţile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele. Nu se poate
reţine această agravantă în cazul în care inculpatul pătrunde în curte pe uşa deschisă, dar foloseşte
o „cheie" pentru a desprinde butelia de furtunul de alimentare. În acest caz, furtunul de alimentare
cu gaz nu constituia un dispozitiv de asigurare împotriva sustragerii, deci cheia folosită pentru
desfacerea acestuia nu constituie o cheie adevărată sau o cheie mincinoasă în sensul alin. (1) lit. d)
al art. 229 C. pen.55 De asemenea, nu constituie cheie potrivită cheia fixă folosită pentru a demonta
roţile de la un utilaj de cosit56.
Spre deosebire de efracţie, când, de regulă, prin folosirea violenţei asupra dispozitivului de
închidere se produc unele distrugeri sau degradări, în cazul folosirii unei chei mincinoase,
dispozitivul sus-arătat nu este, în principiu, distrus sau degradat.
Agravanta operează numai dacă făptuitorul a folosit în mod efectiv unul din mijloacele sau
procedeele enumerate de legiuitor.
În caz de tentativă, nu este suficient să se constate că făptuitorul avea asupra sa instrumentele de
efracţie, mijloace de escaladare sau chei adevărate sau false, ci va trebui să se facă dovada că, în

54 C.S.J., s. pen., dec. nr. 136/2000, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 123.

55 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1254/1998, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 164.

56 C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 31/1998, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 151.

25
încercarea sa de a săvârşi furtul, el s-a folosit de aceste mijloace. Fapta de furt comisă prin efracţie
include în conţinutul său, în mod natural, necesar, inevitabil, infracţiunea de distrugere.
e) Furtul săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229
alin. (1) lit. e) C. pen.]
Împrejurarea care conferă, în această situaţie, furtului un caracter mai grav îşi găseşte justificarea
în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau
supraveghere şi nu de puţine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii
infracţiunii.
Instalarea unui sistem de alarmă este o bună decizie pentru protejarea patrimoniului unei persoane.
Cei mai mulţi proprietari de locuinţe se gândesc să-şi achiziţioneze un sistem de alarmă ori de
supraveghere doar după ce ei înşişi sau vecinii lor au fost victimele unui furt.
Un sistem de alarmă adaugă un plus semnificativ de linişte şi are un puternic efect de descurajare
asupra infractorilor. Există soluţii tehnice destinate spaţiilor comerciale mari, depozitelor, halelor
de producţie, instituţiilor financiar - bancare, spaţiilor de birouri, hotelurilor, instituţiilor de interes
public, cât şi spaţiilor rezidenţiale (apartamente, vile, cabane, case de vacanţă etc.). După cum
sugerează şi denumirea sistemele de alarmă ori de supraveghere sunt destinate să detecteze şi să
semnalizeze încercarea de efracţie (intruziune) în spaţiul protejat.
Componentele unui sistem de alarmă din punct de vedere funcţional se clasifică în dispozitive de
detecţie (detecţie magnetică, detecţie în infra-roşu, detecţie cu microunde, detecţie de vibraţii,
detecţie cu ultrasunete, detecţie de spectru acustic, detecţie de presiune etc.), dispozitive de
semnalizare (butoane şi pedale de panică), centrală de alarmă - centrul de decizie şi prelucrare a
informaţiilor provenite de la detectoare, dispozitive de semnalizare şi alte componente ale
sistemului, dispozitive de control al sistemului (tastaturi, telecomenzi, dispozitive de tip
keyswitch), dispozitive de avertizare optice şi acustice (sirene, flash-uri), dispozitive de
transmitere la distanţă a informaţiilor (comunicatoare telefonice digitale, vocale, GSM, GPRS,
interfeţe de tip serial, TCP/IP) - aceste dispozitive au ca scop transmiterea evenimentelor către un
dispecerat de monitorizare în scopul solicitării echipei de intervenţie, şi/sau către telefoanele
mobile, dispozitive de alimentare şi backup - sursa de alimentare, acumulatorii.
Sistemele de supraveghere video servesc la urmărirea şi înregistrarea imaginilor dintr-un spaţiu
care trebuie supravegheat. Sistemul de supraveghere video poate fi interconectat cu un sistem de
avertizare la efracţie sau cu echipamente de control acces pentru un spor de eficienţă. Un astfel de

26
sistem se compune dintr-o serie de echipamente precum: camerele video, unul sau mai multe
monitoare ce permit vizualizarea imaginilor, un videorecorder pentru înregistrarea imaginilor
preluate de camere, un dispozitiv de prelucrare a imaginii, surse de alimentare pentru camere.
Scoaterea din funcţiune a unui astfel de sistem necesită o anumită specializare a infractorului,
denotând un pericol social sporit, generat şi de relativa siguranţă a proprietarului sau posesorului
bunului care se simte mai în siguranţă la adăpostul unui asemenea sistem.
B. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (2)
Potrivit art. 229 alin. (2) C. pen. constituie, de asemenea, infracţiunea de furt calificat:
Furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a) C.
pen.]
În cazul acestei fapte, obiectul material îl constituie nu orice bun mobil, ci numai un bun care face
parte din patrimoniul cultural (tablouri, sculpturi, stampe, cărţi literare în ediţii rare, instrumente
muzicale, documente, hărţi vechi, monede sau fragmente din obiecte purtătoare de inscripţii, piese
arheologice etc.). Agravanta are în vedere protejarea cât mai eficientă a unor asemenea bunuri.
Furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen.]
Introducerea acestei agravante s-a impus pentru a rezolva legal situaţia în care furtul este săvârşit
prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situaţie în care continuă să se
exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate şi să se dea soluţii neunitare în practica
judiciară.
Astfel, în legislaţia anterioară, opinia majoritară în doctrină şi practica judiciară considera că furtul
simplu, precum şi cel calificat, altul decât furtul săvârşit prin efracţie, putea intra în concurs cu
infracţiunea de violare de domiciliu. Furtul calificat săvârşit prin efracţie excludea, în principiu,
posibilitatea unui asemenea concurs, în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind
absorbită de infracţiunea de furt calificat57.
În acelaşi timp, o situaţie de fapt identică, aceea a tâlhăriei săvârşite într-o locuinţă, primea în
practica judiciară o reglementare diferită printr-un recurs în interesul legii2. Astfel, instanţa a decis
că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de
săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi
infracţiunea de tâlhărie în varianta agravată. De asemenea, fapta de pătrundere, în orice mod, într-

57 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III., p. 479; T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 451/2005, în A. Stoica, op. cit, p.
51; T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 199/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 408.

27
o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie în
varianta tip.
Decizia instanţei era criticabilă, atâta timp cât practica judiciară era constantă în ceea ce priveşte
absorbirea violării de domiciliu în furtul săvârşit prin efracţie. Pentru identitate de raţiune, ar fi
trebuit ca aceeaşi soluţie să se impună în privinţa furtului săvârşit prin efracţie ca şi în cazul
tâlhăriei. De asemenea, diferenţierea făcută între locuinţă, dependinţe şi locul împrejmuit ţinând
de acestea în ceea ce priveşte pericolul social al faptei nu se justifica în reţinerea agravantei la
tâlhărie şi trebuia înlăturată58.
Legiuitorul a înţeles să uniformizeze aplicarea prevederilor referitoare la raportul între furt, tâlhărie
şi violare de domiciliu, dar nu în sensul recursului în interesul legii adoptat pe baza legislaţiei
anterioare, ci prin absorbirea violării de domiciliu în varianta agravată a furtului sau tâlhăriei. De
asemenea, având în vedere că astfel de infracţiuni se pot săvârşi şi în sediul unei persoane juridice
şi prin incriminarea ca infracţiune distinctă a violării sediului profesional, s-a inclus şi această
infracţiune în elementul circumstanţial agravant al furtului şi tâlhăriei calificate, acestea devenind
infracţiuni complexe.
c) Furtul săvârşit de către o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen.]
Instituirea acestei circumstanţe agravante se explică prin aceea că, pe de o parte, autorul sau ceilalţi
participanţi care au asupra lor o armă, comit infracţiunea cu mai mult curaj, mai multă încredere,
cu mai multă îndrăzneală, iar, pe de altă parte, deţinerea armei implică pericolul utilizării acestora,
la nevoie, asupra victimei furtului sau asupra altor persoane.
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când nu s-a folosit arma, în caz contrar, va subzista
infracţiunea de tâlhărie şi nu cea de furt calificat.
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate
prin dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen.
nu intră şi obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece
acestea devin arme numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, dacă instrumentul a fost
folosit pentru a sustrage un bun, fapta nu constituie furt, ci devine infracţiunea de tâlhărie. Dacă

58 Vezi critica recursului în interesul legii în V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, partea specială, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 310.

28
deţinerea armei a fost fără drept, furtul calificat va intra în concurs cu infracţiunea de nerespectare
a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 342 C. pen.
Textul incriminator cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând
relevanţă scopul în care el a deţinut-o59.
De asemenea, nu este necesar să se stabilească dacă în cazul concret purtarea armei a avut influenţa
asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneală făptuitorului.
Agravanta există chiar dacă arma nu a fost vizibilă, ori dacă victima nu a ştiut că făptuitorul are
asupra sa un asemenea mijloc şi, în consecinţă, nu s-a simţit intimidată în niciun fel. De asemenea,
nu este necesar ca arma să fi fost deţinută de făptuitor în scopul de a-i uşura în vreun fel comiterea
infracţiunii 60 ; chiar dacă arma s-a aflat asupra făptuitorului cu totul întâmplător, această
împrejurare a putut spori încrederea în reuşita acţiunii sale, implicând totodată pericolul de a
recurge la folosirea lor.
Agravanta subzistă numai atunci când făptuitorul a ştiut că are asupra sa o armă, având astfel
posibilitatea de a o folosit la nevoie.
C. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (3)
Legiferarea relativ recentă a acestor agravante a fost impusă printre altele de faptul că, de regulă,
conductele, componentele sistemului de irigaţii, ale reţelelor de instalaţii electrice etc. se întind pe
zeci sau chiar sute de kilometri, ceea ce face foarte anevoioasă supravegherea lor şi uşurează
sustragerea unor asemenea bunuri.
Pe de altă parte, calificarea faptei şi aplicarea unui tratament penal mai sever se justifică prin aceea
că sustragerea de asemenea bunuri este susceptibilă să producă şi alte consecinţe păgubitoare, de
multe ori deosebit de grave, prin declanşarea de incendii, poluarea mediului, explozii etc.
Furtul privind ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă
Furtul de combustibil petrolier a devenit o afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu-se tot mai
des situaţia distrugerii conductelor şi poluarea mediului înconjurător pentru obţinerea acestui

59 T.S., s. milit., dec. nr. 38/1987, R.R.D. nr. 10/1987 p. 75; în speţă inculpatul avea arma sa pentru că era de
serviciu şi exista obligaţia de purta arma. Instanţa a considerat că, atâta timp cât el a săvârşit furtul având asupra sa
arma, sunt incidente dispoziţiile art. 209 lit. b) C. pen., cu toate că nu a avut scopul de a înlătura eventualele
obstacole în calea furtului.

60 T. milit. Terit. Bucureşti, dec. nr. 328/1969, R.R.D. nr. 3/1970, p. 146, cu notă de Gh. Şerbănescu şi N.
Ciobanu.

29
produs. Creşterea preţului petrolului la scară mondială şi dificultatea supravegherii conductelor,
depozitelor ori vagoanelor a determinat introducerea acestei agravante, în speranţa limitării
efectelor produse prin astfel de furturi.
Furtul privind componente ale sistemului de irigaţii
Această agravantă a fost introdusă datorită efectelor nocive ale acestor furturi asupra agriculturii,
în special în contextul schimbărilor climatice şi încălzirii globale fiind nevoie de existenţa unor
sisteme de irigaţii funcţionale.
În practica judiciară s-a decis că electromotorul montat la o staţie de pompare pentru colectarea
apei din canalul de desecare a terenului constituie o componentă a sistemului de irigaţii,
sustragerea acestuia încadrându-se în prevederile art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen.61 Constituie
această agravantă şi sustragerea unor vane şi hidranţi dintr-o coloană de irigaţii, chiar dacă sistemul
de irigaţii nu era în stare de funcţionare datorită sustragerii şi degradării altor componente3.
Furtul privind componente ale reţelelor electrice
Componente esenţiale ale sistemului energetic naţional, reţelele electrice au nevoie la rândul lor
de o protecţie specială din partea legiuitorului, furtul de componente din asemenea reţele
pedepsindu-se mai grav.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă în cazul sustragerii unei cantităţi de aluminiu
(cabluri electrice) montată pe stâlpii de susţinere, întrucât în concret cablurile electrice reprezintă
componente ale reţelei electrice62.
Furtul privind un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică
Aceste dispozitive sau sisteme sunt esenţiale intervenţiei serviciilor specializate în stingerea
incendiilor, servind la alertarea acestora, furtul acestora prezentând un grad mai ridicat de pericol
social.
Furtul privind un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru

61 C.S.J., s. pen., dec. nr. 3855/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 161.

62 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1889/2004, în A. Stoica, op. cit, p. 20.

30
Astfel de furturi împiedică intervenţia serviciilor specializate în stingerea incendiilor,
descarcerarea sau salvarea vieţilor persoanelor implicate în astfel de accidente, fiind esenţială
intervenţia cât mai rapidă în cazul survenirii unor astfel de evenimente.
Furtul privind instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente
Posibilitatea anulării eficienţei mijloacelor de transport şi primejduirea siguranţei transporturilor
feroviare, rutiere, navale sau aeriene prin furtul instalaţiilor de siguranţă şi dirijare a traficului
constituie motivul instituirii acestei agravante63.
În practica judiciară s-a reţinut această infracţiune în cazul sustragerii bobinelor care controlează
electric prezenţa unui tren pe calea ferată, întrucât acestea constituie instalaţii de siguranţă şi
dirijare a traficului feroviar3. Nu s-a reţinut în schimb această agravantă în cazul în care inculpatul
a sustras de pe câmp, la marginea triajului C.F.R. piese metalice disparate, fără să realizeze că
acestea constituie piese ale unor vagoane care au fost demontate64.
Furtul privind bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice
Posibilitatea producerii unor accidente pentru autovehicule şi pentru pietoni a determinat
introducerea acestei agravante, pentru a se împiedica periclitarea siguranţei traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice.
Furtul privind cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii precum
şi componente de comunicaţii
Agravanta se justifică prin greutatea supravegherii unor astfel de bunuri şi prin importanţa lor
pentru economia naţională.
Echipamentul constituie totalitatea dispozitivelor şi mecanismelor care asigură funcţionarea unei
maşini sau instalaţii. Instalaţiile sunt un ansamblu de obiecte (maşini, aparate, construcţii) instalate
în vederea unui scop determinat. Pentru ca această agravantă să opereze, acestea trebuie să fie
bunuri de interes general, lipsa acestora sau aducerea lor în stare de nefuncţionare prin
descompletare (atunci când furtul poartă asupra unor componente ale acestora) trebuind să aducă
atingere interesului unui număr mare de persoane, private astfel de un serviciu de interes public.

63 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit, p. 256.

64 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5512/2005, în Buletinul Jurisprudenţei 2005, p. 914.

31
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce
trebuie data faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi de componente de comunicaţii, în cazul în care
acestea nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul ca o atare fapta constituie infracţiunea de furt
calificat chiar şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de telecomunicaţii
sau de radiocomunicaţii şi componentele acestora nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un
sistem de comunicaţii65. S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a acestei agravante, se
impune să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze în infracţiunea de furt calificat
prevăzută de acest text de lege însuşirea pe nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în
compunerea unei reţele sau a unui sistem de telecomunicaţii ori radiocomunicaţii, independent
dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (3) lit. h) din Codul
penal numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un
sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune. Instanţa supremă s-a pronunţat în acest caz,
stabilind că cea de-a doua soluţie este cea corectă66.
3. Forme. Sancţionare
Forme. La infracţiunea de furt calificat sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Acestea fiind identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.
Sancţionare.
În cazul furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Potrivit alin. (2), furtul se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (3) pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).

65 C.S.J., s. pen., dec. nr. 4380/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 161.

66 Î.C.C.J., S. unite, dec. nr. II din 16 ianuarie 2006, recurs în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a
faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicatii, precum
şi componente de comunicaţii, M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006.

32
Potrivit art. 238 din proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, pentru fapta
prevăzută în art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

33
Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui terminal de
comunicaţii al altuia
sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără
drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
SUMAR
NOUL COD PENAL IN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 242
ANALIZA TEXTULUI 243
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Lidia Barac, Furt de energie electrică. Executarea de instalaţii electrice fără autorizaţie, R.D.P. nr.
3/1996, p. 90; Mircea Ciubotaru, Cu privire la calificarea juridică a faptelor de racordare ilegală la
sistemul de televiziune prin cablu, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 97; Sorin Corlăţeanu, C. Iuga,
Furtul de energie electrică, R.D.P. nr. 3/2005, p. 64; Maxim Dobrinoiu, Provocarea legislativă a
Reţelelor WiFi, Lex et Scientia International Journal nr. XVI vol. II, 2009; Maxim Dobrinoiu,
Neajunsuri legislative în combaterea criminalităţii informatice, Conferinţa Internaţională „Justiţie
în Era Digitală", seminar pentru magistraţi, 2008; Vasile Drăghici, Sustragerea de semnal video,
R.D.P. nr. 4/1997, p. 42; Ilie Luţă şi Vasile Pătulea, Furt de folosinţă. Condiţii pentru existenţa
infracţiunii. Luarea unui cal fără consimţământul proprietarului şi abandonarea lui după folosire,
în Dreptul nr. 8/1990, p. 74; Vasile Păvăleanu, Practica instanţelor din judeţul Suceava în domeniul
sustragerii de curent electric, în Dreptul nr. 1/1996, p. 104; Adrian Valentin Popa, Consideraţii cu
referire la încadrarea juridică a faptei de conectare ilegală la reţelele de distribuţie prin cablu pentru
programe de televiziune, în Dreptul nr. 8/2004, p. 119; Constantin Stoenescu, Din nou despre
încadrarea juridică a faptelor de sustragere de curent electric, în Dreptul nr. 11/1996, p. 88; Tudorel
Toader, Folosirea clandestină a unui post telefonic, R.D.P. nr. 1/2003 p. 68.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Art. 230 Furtul în scop de folosinţă
În legislaţia anterioară, această infracţiune era o variantă asimilată a furtului simplu, prevăzută în
art. 208 alin. (4) C. pen., sancţionându-se între aceleaşi limite de pedeapsă ca şi furtul săvârşit în
scopul însuşirii. În noul cod penal, furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare
distinctă, care include şi o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută

34
pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii electronice al altuia sau folosirea
unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea". Această ipoteză asimilată furtului de
folosinţă vine să tranşeze în mod definitiv situaţiile controversate încă în practica judiciară şi
doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o reţea de telefonie sau la
o altă reţea de comunicaţii. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire
fără

35
drept a unui terminal de telecomunicaţii al altuia, fapte considerate periculoase şi al căror număr a
crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în locuinţa alteia şi efectuează
convorbiri telefonice la numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante)67.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Aceasta constituie o variantă atenuată a furtului (atât cel simplu, cât şi furtul calificat), prevăzută,
prin voinţa legiuitorului, într-un text distinct. Furtul de folosinţă este prevăzut în art. 230 C. pen.
într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul care are
ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept. Constituie variantă asimilată,
potrivit alin. (2), folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui
terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
Elemente constitutive
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul în scop de folosinţă este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt
ce ne determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care
particularizează această infracţiune.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că îl poate constitui şi un
vehicul. Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însuşirii pe nedrept, fie în
scopul folosirii temporare pe nedrept. Furtul săvârşit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea
ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu
poate fi luat decât în scopul însuşirii pe nedrept.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul, în scopul folosirii pe nedrept fapta se realizează tot
printr-o acţiune de luare, numai că, săvârşind această acţiune, din punct de vedere subiectiv, autorul
nu urmăreşte însuşirea vehiculului (autoturism, motocicletă, căruţă etc.) ca entitate materială, ci
numai însuşirea folosinţei lui. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar,
deoarece, după folosire, vehiculul este abandonat ori redat posesorului. Dacă cel care a furat
vehiculul în scopul folosirii pe nedrept îşi însuşeşte în momentul abandonării acestuia unele piese
componente, există două infracţiuni de furt, săvârşite în momente diferite - una prevăzută de art.

67 Redactarea textului a fost inspirată de dispoziţiile art. 255-256 C. pen. spaniol. În anumite legislaţii străine,
furtul de folosinţă se pedepseşte atenuat faţă de furtul comis în scopul însuşirii. A se vedea în acest sens art. 244 C.
pen. spaniol, art. 208 C. pen. portughez, § 260 C. pen. norvegian, Cap. 8 secţiunea 7 C. pen. suedez.

36
230 alin. (1) C. pen., şi cealaltă în art. 228 alin. (1) C. pen., aceste furturi alcătuind un concurs real
de infracţiuni68.
Potrivit unei opinii, acela care, după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi pe
nedrept, călătoreşte şi el cu acel vehicul ştiind că este furat, devine tăinuitor, în sensul art. 270 C.
pen.69. Considerăm că, atâta timp cât acesta nu primeşte, dobândeşte, transformă ori înlesneşte
valorificarea bunului, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care include şi o ipoteză nouă,
potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat
fără drept la reţea".
În practica judiciară se hotărâse că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt,
fapta de instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat pe seama căruia se
înregistrează şi sunt plătite convorbirile efectuate70, opinie contrazisă de noua orientare a practicii.
În legătură cu aspectul semnalat, tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul, lăcătuş la o
societate comercială, care a pătruns prin efracţie în timpul nopţii în mod repetat în biroul conducerii
societăţii, de unde a efectuat mai multe convorbiri telefonice pe linii speciale, a săvârşit
infracţiunea de furt în scop de folosinţă71.
Faţă de prevederile legale anterioare noului cod penal, conturate luând în considerare mediul
analogic în care aveau loc comunicaţiile de voce sau date, dezvoltarea tehnologică şi migrarea
comunicaţiilor pe platforme integral digitale face absolut necesară o nouă abordare legislativă,
inclusiv de natură penală, a relaţiilor sociale care au loc în legătură cu utilizarea acestor noi
mijloace electronice de interacţiune umană.
Comunicaţiile de azi nu mai înseamnă doar telefon, fax sau staţie de radiofrecvenţă, ci reprezintă
un concept complex şi integrat în care regăsim laolaltă aparatură de telefonie mobilă digitală (în

68 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2257/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 647.

69 St. Ivan, I. Pascu, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un vehicul cunoscând că aceasta
provine din săvârşirea unui furt, R.R.D. nr. 12/1980, p. 25 şi urm.

70 T. Vâlcea, dec. pen. nr. 813/1985; în sens contrar CSJ, s. pen., dec. nr. 3981/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p.
172.

71 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004, p. 212. În acelaşi sens, C. Ap. Braşov, s. pen., dec.
nr. 575/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, pp. 56-60.

37
standard GSM sau prin satelit), dispozitive tip PDA, sisteme informatice, elemente active sau
pasive de interconectare a reţelelor de calculatoare, unde semnalul este eşantionat şi transmis sub
forma pachetelor de date, prin cabluri sau unde radio, folosindu-se din ce în ce mai mult protocoale
de transmisie specifice Internetului (ex. TCP/IP) etc.
Nu în ultimul rând, noua tehnologie permite azi efectuarea de comunicaţii de voce, date sau video,
de înaltă fidelitate, prin utilizarea unor aplicaţii dedicate, graţie facilităţilor oferite de protocolul
de comunicaţie „Voce peste Protocolul Internet" - VoIP72, ceea ce conduce automat inclusiv la
reconsiderarea unor noţiuni precum „terminal de comunicaţii" sau „reţea de comunicaţii".
Un terminal de comunicaţii poate fi privit ca un produs sau dispozitiv electronic ce permite
comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs, destinat să fie conectat direct sau indirect,
printr-un mijloc oarecare, la interfeţele reţelelor publice de comunicaţii electronice sau reţelelor
de comunicaţii electronice destinate publicului73. Definiţia este perfect valabilă nu numai pentru
aparatura clasică de comunicaţii cunoscută publicului larg (telefon mobil sau fix, fax, staţie radio,
teleimprimator etc.) ci şi pentru telefoanele inteligente ori sistemele informatice moderne care sunt
astfel proiectate încât să ofere o mai mare mobilitate utilizatorilor în condiţiile unui număr tot mai
mare de aplicaţii şi tehnologii de comunicare.
În acest sens, considerăm că se va afla în condiţiile art. 230 alin. (2) făptuitorul care, folosind fără
acceptul sau încuviinţarea proprietarului sau deţinătorului de drept un sistem informatic, se
conectează la Internet cu scopul de a transmite un mesaj email (chiar dacă utilizează propriul cont
de poştă electronică), de a face conversaţie online cu alte persoane (folosind o aplicaţie dedicată
de Chat prin intermediul protocolului iRC, cum ar fi Yahoo Messenger sau altele74) sau de a lansa
un apel audio-video (folosind o cameră video Web - webcam, un microfon şi o pereche de boxe
ca dispozitive fizice şi o aplicaţie de tip VoIP, cum ar fi Skype, Yahoo Messenger sau Google
Talk), dacă prin accesul la Internet a produs o pagubă proprietarului. Nu se va reţine, însă, furtul
în scop de folosinţă prevăzut de art. 230 alin. (2) în cazul persoanei care foloseşte pe nedrept un
sistem informatic în scopul căutării de informaţii pe Internet sau vizualizării de pagini web, în

72 Engl. Voice over IP

73 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:13:26:31999L0005:RQ:PDF.

74 MIRC, Miranda IM, Trillian, Xchat, Windows Live, .Net Messenger (pentru sistemul de operare
Windows), BitchX, irssi, Xchat, Konversation (pentru sistemele de operare Unix sau Linux) sau Snak, Ircle,
Colloqui (pentru sistemul de operare Mac OS X)

38
acest caz nefiind vorba despre folosirea unui terminal de telecomunicaţii, ci mai degrabă despre
un acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.).
altă prevedere lăudabilă a legiuitorului român este aceea a incriminării folosirii unui terminal de
comunicaţii racordat fără drept la o reţea.
Din start facem precizarea că nu se va afla în această situaţie persoana care, dorind să comunice
cu un prieten din străinătate prin Yahoo Messenger, utilizează un calculator dintr-un Internet Café
fără să ştie că, în realitate, proprietarul localului (şi, deci, al facilităţilor de comunicare oferite
clienţilor) este conectat fraudulos la Internet.
Conectarea frauduloasă la o reţea publică de comunicaţii sau la o reţea de comunicaţii electronice
destinată publicului este similară cu branşarea ilegală la echipamentele de televiziune prin cablu
ori la reţeaua de distribuţie a energiei electrice, putând fi lesne confundată cu furtul unei energii
care are valoare economică. De altfel, întrucât reglementarea anterioară, atât din Codul penal, cât
şi din legile speciale, nu conţinea referiri la posibilitatea de conectare a unui terminal de
comunicaţii la o reţea, practicienii nu aveau decât opţiunea, oarecum forţată, de a reţine fapta de
furt.
Noua prevedere vine să completeze de o manieră fericită cadrul legal în materie şi o considerăm
oportună în special în raport cu expansiunea reţelelor de comunicaţii şi orientarea utilizatorilor
către conectivitatea „fără fir" (wireless). Va exista, astfel, o infracţiune de furt în scop de folosinţă,
prevăzută de art. 230 alin. (2) teza a doua, dacă făptuitorul, folosind propriul telefon performant
ori PC echipate pentru conectivitate radio în standard WiFi, se conectează la un dispozitiv care
oferă semnal Internet prin unde radio - denumit Router Wireless, Punct de Acces (Access Point)
sau Hotspot WiFi, şi beneficiază, astfel, de posibilitatea de a transmite/primi mesaje email, de a
comunica prin intermediul aplicaţiilor iRC (ex. Yahoo Messenger) ori chiar de a efectua apeluri
voce-video de tip VoIP.
În practică, conectarea la un Hotspot, Access Point sau Router WiFi vizează captarea semnalului
de Internet transmis ca emisiune radio (broadcast) omnidirecţională de respectivul dispozitiv,
acesta fiind conectat, la rândul său, prin intermediul altor echipamente active sau pasive de reţea
la serverul furnizorului de servicii Internet75. Această emisie radio omnidirecţională poate fi
criptată de către proprietarul sau deţinătorul de drept al dispozitivului, astfel încât numai cei care

75 Engl. ISP - Internet Service Provider

39
deţin codul de acces pot beneficia de serviciile Internet, ori poate fi neprotejată, ceea ce lasă
posibilitatea ca orice persoană care deţine un terminal de comunicaţii echipat WiFi să beneficieze
de serviciile de comunicaţii electronice furnizate.
În aceste condiţii, se pune problema de a se stabili paguba produsă prin conectarea fără drept, fără
de care nu sunt întrunite condiţiile unui furt în scop de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2) teza
a doua. În opinia noastră, va exista o pagubă (chiar cuantificabilă în bani) în situaţia în care
furnizorul de servicii Internet alocă şi garantează o anumită rată de transfer a datelor informatice76
în schimbul contravalorii abonamentului pe care proprietarul sau deţinătorul dispozitivului WiFi
îl achită potrivit prevederilor unui contract comercial. Prin conectarea terminalului său de
comunicaţii la semnalul Internet al dispozitivului WiFi, făptuitorul îşi atribuie fără drept o anumită
rată de transfer a pachetelor de date informatice, punând pe titularul contractului de abonament în
postura de a nu mai beneficia de capacitatea garantată de furnizor. Într-o altă abordare, similară
situaţiei furtului unei energii cu valoare economică, putem considera că făptuitorul beneficiază
gratuit de serviciile oferite de respectiva reţea de comunicaţii prejudiciind, astfel, persoana care
plăteşte abonamentul de Internet. Cu atât mai mult se va reţine paguba în condiţiile abonamentului
la internet plătit în funcţie de traficul de pachete de date în reţea.
Unii specialişti în dreptul tehnologiei informaţiei sunt de părere că, atât timp cât proprietarul sau
deţinătorul unui dispozitiv WiFi nu criptează semnalul Internet pentru a oferi posibilitatea de
conectare doar utilizatorilor agreaţi, se poate considera că acordul său privind „libera conectare"
se prezumă de la bun început, astfel încât orice persoană care beneficiază în acest fel de servicii
de comunicaţii electronice va fi exonerată de orice răspundere. Nu suntem de acord cu aceste opinii,
întrucât, în practică, posesorii de Puncte de Acces Internet (Routere WiFi sau Hotspot-uri) care
intenţionează (indiferent de scop) să ofere conectivitate gratuită anunţă această disponibilitate în
mod expres, prin pliante sau stickere, postate în locuri de maximă vizibilitate pentru potenţialii
utilizatori. Este cazul localurilor publice (baruri, restaurante etc. unde patronii aleg să ofere
facilităţi gratuite de comunicare pentru atragerea clienţilor), zonelor de agrement, aeroporturilor,
bibliotecilor sau centrelor universitare (unde administraţiile doresc să furnizeze acces gratuit
cetăţenilor la serviciile societăţii informaţionale). În definitiv, acestea sunt locuri sau localuri
publice. Pe de altă parte, un Punct de Acces WiFi nesecurizat este similar unei case cu uşa de la

76 Se mai foloseşte şi sintagma Lăţime de Bandă şi reprezintă capacitatea maximă de date informatice (exprimată în
kiloocteţi sau megaocteţi) ce poate fi transmisă în interval de o secundă.

40
intrare deschisă, în care nicio persoană nu poate intra fără invitaţia sau asentimentul proprietarului
ori locatarului legal.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, din punct de vedere tehnic, un terminal de comunicaţii
poate fi setat să se conecteze automat şi fără ştirea deţinătorului său la orice Punct de Acces Internet
(Router WiFi sau Hotspot). În aceste condiţii, nu putem reţine furtul în scop de folosinţă în
condiţiile art. 230 alin. (2) teza a doua, întrucât simpla conectare, fără folosirea efectivă a unui
serviciu de comunicaţii electronice nu este de natură să cauzeze un prejudiciu sau o pagubă
proprietarului Punctului de Acces Internet. Din punct de vedere tehnic, pentru obţinerea dovezii
folosirii unui serviciu de comunicaţii electronice, se poate analiza cuprinsul unui fişier special al
dispozitivului WiFi în care sunt stocate adresele fizice (MAC77) ale terminalelor de comunicaţii
care s-au conectat la un moment dat şi tipul de servicii accesate prin intermediul acestuia.
Odată cu conectarea la un Hotspot sau Router WiFi poate să apară situaţia când o persoană
neautorizată accesează şi reţeaua locală creată ad-hoc de proprietarul sau deţinătorul legal al
dispozitivului wireless. Spre exemplu, făptuitorul află despre existenţa unei reţele WiFi necriptate
dintr-o anumită locaţie unde îşi are sediul o instituţie sau organizaţie. În plus faţă de serviciile de
Internet de care beneficiază gratuit, fără drept, prin captarea undelor radio emise de Routerul WiFi
al organizaţiei, făptuitorul reuşeşte, prin efectuarea anumitor setări ale propriului terminal de
comunicaţii, să acceseze şi reţeaua locală creată prin conectarea tuturor sistemelor informatice sau
de comunicaţii ale respectivei organizaţii la dispozitivul wireless, devenind, astfel, o parte a reţelei.
În acest caz, considerăm că, pe lângă prevederile art. 230 alin. (2) teza a doua, vor putea fi reţinute
în concurs ideal şi infracţiunile de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.), respectiv
interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.).
Cu privire la elementul subiectiv, furtul în scop de folosinţă prevăzut în art. 230 alin. (1) nu se
caracterizează prin intenţia de însuşire specifică furtului, ci prin scopul de a folosi bunul pe nedrept.
De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop (al folosirii, şi nu al însuşirii), rezultă foarte frecvent
din abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie, după folosirea lui. Astfel, în practică s-a
reţinut infracţiunea de furt prevăzută în art. 230 C. pen., în situaţia unui inculpat care, aflându-se
la un bar, a observat sub o masă un set de chei de la un autovehicul, cu ajutorul cărora a descuiat

77 Engl. Media Access Card.

41
portiera unui autoturism Dacia 1310, care se afla parcat în apropiere, pe care l-a condus pe o
distanţă de 18 km, până aproape de domiciliul său, după care l-a abandonat78.
În cazul furtului în scop de folosinţă, aşa cum este descris de art. 230 alin. (2), considerăm că latura
subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe, nefiind, însă, exclusă, în unele cazuri, şi intenţia
indirectă.
3. Forme. Sancţionare
Forme. La infracţiunea de furt în scop de folosinţă sunt posibile toate formele imperfecte ale
infracţiunii. Acestea fiind identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date
acolo.
Sancţionare. Furtul în scop de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art.
229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică
în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial,
pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 238 din proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, pentru fapta
prevăzută în art. 230 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

78 C. Ap. Suceava, dec. pen. nr. 256/1997, în Dreptul nr. 8/1998, p. 113.

42
Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie, de către un minor în
paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de
aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 248
ANALIZA TEXTULUI 248
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Dorin Ciuncan, încadrarea juridică a faptei de furt săvârşită de o rudă apropiată a patronului unei
societăţi comerciale, din patrimoniul acesteia, în Dreptul nr. 10/1997, p. 89; Radu Lupaşcu, Furt
între soţi, cu consecinţe deosebit de grave. Competenţă, în Dreptul nr. 2/2000, p. 128; Codrin
Horaţiu Miron, Organul căruia i se adresează plângerea prealabilă şi competenţa de soluţionare a
ei în cazul infracţiunii de furt între soţi care a produs consecinţe deosebit de grave prevăzute în art.
210 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (3) C. pen., Pro Lege nr. 3/1999, p. 243.
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Această prevedere exista şi în reglementarea anterioară, singura diferenţă constând în extinderea
aplicării acesteia de la soţ sau rudă apropiată la membru de familie (cu o sferă de cuprindere mai
largă), în noua reglementare. Iniţial, în proiectul noului Cod penal era condiţionată punerea în
mişcare a acţiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru toate infracţiunile
cuprinse în acest capitol. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social redus, chiar
bagatelare, mai ales în mediul rural, dar şi faptul că drepturile patrimoniale sunt drepturi prin
excelenţă disponibile, aşa încât se considera că este pe deplin justificată condiţionarea punerii în
mişcare a acţiunii penale în raport de opţiunea persoanei vătămate 79 . Deşi motivarea din
expunerea de motive cu care a fost trimis în Parlament proiectul noului Cod penal a rămas aceeaşi,
totuşi s-a revenit la reglementarea anterioară, tradiţională legislaţiei noastre, în detrimentul unei
orientări specifice dreptului anglo-saxon.
Art. 231
Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă
ANALIZA TEXTULUI

79 Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http://www.just.ro/, accesat la data de 2 martie
2009.

43
Când fapta de furt s-a comis în împrejurările prevăzute de art. 231 C. pen. (furtul săvârşit între
membri de familie sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către

44
cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acţiunea penală se
pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul unui furt comis de
mai multe persoane împreună, din care numai una locuieşte împreună cu partea vătămată, în acest
caz nefiind incidente dispoziţiile art. 231 C. pen.80. În acest caz, însă, chiar dacă acţiunea penală
s-a pus în mişcare din oficiu, poate opera retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate ca o
cauză care înlătură răspunderea penală în raport cu făptuitorul care îndeplineşte condiţiile
prevăzute în art. 231 C. pen., dar numai dacă retragerea plângerii este însuşită de procuror [art.
158 alin. (4) C. pen.].
Au calitatea de membru de familie persoanele arătate în art. 177 C. pen. (ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit
legii, astfel de rude, aplicându-se şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu
rudele fireşti; soţul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc).
A locui împreună însemnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau o
perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate81. Se află în această
situaţie cei care locuiesc în dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau
dormitoarelor comune afectate unor lucrări sezoniere. De asemenea, se află în această situaţie foştii
soţi care după divorţ continuă să locuiască împreună82. Nu sunt incidente dispoziţiile art. 231 în
cazul în care părţile erau divorţate în momentul săvârşirii faptei, iar inculpata nu mai locuia în
imobilul în cauză de mai mulţi ani 83. De asemenea, nu se consideră că locuiesc împreună
persoanele care ocupă temporar aceeaşi cameră la hotel, acelaşi dormitor la o cabană sau militarii
cazaţi pentru scurt timp, ocazional, în aceeaşi încăpere la căminul de garnizoană.
A găzdui, în sensul art. 231 C. pen., înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod care
relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar şi
pentru o durată mai scurtă de timp, locuinţa sa. Într-o asemenea situaţie se află, de pildă, cel primit

80 C.S.J., s. pen., dec. nr. 592/2000, în A. Stoica, op. cit, p. 50.

81 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 437.

82 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 176/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 411.

83 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1741/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 384-385.

45
să doarmă în aceeaşi cameră de către persoanele cazate într-un dormitor comun. Noţiunea de
găzduire exclude situaţiile în care infractorul se găseşte în mod întâmplător în locuinţa aceluia de
la care a furat; în această situaţie se află cel invitat la o petrecere, cel care a condus-o acasă pe
partea vătămată aflată într-o avansată stare de ebrietate, cel primit la cererea sa să doarmă o noapte
în locuinţa unei persoane, cel care profită de faptul că este fiul unei persoane apropiate
proprietarului pentru a pătrunde în apartament în lipsa acestuia în scopul sustragerii de bunuri84.
Atunci când gazda comite furtul în dauna celui căruia i s-a acordat adăpost, găzduire, prevederile
art. 231 C. pen. nu operează.
Art. 232
Sancţionarea Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol
tentativei se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 250
ANALIZA TEXTULUI 250
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ioan Lascu, Betinio Diamant, Notă - Furt. Momentul consumării. Prinderea infractorului când
încerca să scoată bunul sustras din unitate. Semnificaţie (T. Jud. Sibiu, dec. pen. nr. 561/1987,
Revista Română de Drept nr. 7/1988, p. 52).

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

În ceea ce priveşte sancţionare tentativei, nu există diferenţe de substanţă în raport cu
reglementarea anterioară. Singura diferenţă o constituie opţiunea legiuitorului de a reglementa
regimul tentativei distinct în fiecare capitol în parte, spre deosebire de Codul penal anterior care o
reglementa la sfârşitul titlului privind infracţiunile contra patrimoniului.
I. ANALIZA TEXTULUI
Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în partea specială a
Codului penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui
capitol sau la sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului I, Furtul, legiuitorul a optat pentru cea de-
a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un

84 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 388.

46
articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor art. 232 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în
prezentul capitol se pedepseşte.

47
Capitolul II Tâlhăria şi pirateria
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări
5* > > >
ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat
de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de
la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 251
ANALIZA TEXTULUI 252
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ionuţ Cristian Antăloae, Unele consideraţii referitoare la infracţiunea de tâlhărie, în Dreptul nr.
5/2008, p. 231; Mircea Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997, p.
34; Horia Diaconescu, Există concurs între infracţiunile de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod
ilegal?, în Dreptul nr. 9/1995, p. 65; Horia Diaconescu, Consideraţii privind participaţia penală
ocazională sub forma coautoratului, în cazul infracţiunii de tâlhărie, în Dreptul nr. 10/2000, p. 89;
Liviu Herghelegiu, Tâlhărie. Competenţă, R.D.P. nr. 4/2003 p. 88; Gheorghiţă Mateuţ, Unele
consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, în Dreptul
nr. 11/1996, p. 59; Gheorghe Mărgărit, Furt sau tâlhărie, R.D.P. nr. 3/2005, p. 132; Alexandru
Paicu, Corneliu Turianu, Infracţiune complexă. Condiţii de existenţă. Tâlhărie interpusă şi reluarea
ulterioară a acţiunii de furt fără însă a se mai comite acte de violenţă. încadrare juridică, în Dreptul
nr. 6/1992, p. 73; Ilie Pascu, Tâlhărie. încadrare juridică. R.D.P. nr. 2/2004, p. 127; Ilie Pascu,
Tâlhărie. Pluralitate de subiecţi pasivi, R.D.P. nr. 3/2004, p. 63; Ilie Pascu, Tâlhărie, Infracţiune
continuată sau concurs de infracţiuni., R.D.P. nr. 4/2004, p. 49; Titus Popescu, Unele elemente
circumstanţiale ale infracţiunii de furt şi tâlhărie, R.D.P. nr. 2/2000, p. 47; Titus Pungă, Tâlhărie.
Sintagma „întrebuinţare de violenţe", conturată în doctrină şi jurisprudenţă, în Dreptul nr. 4/2001
p. 122; Daniel Soare, Liviu Soare, Reflecţii asupra unor cazuri în care poate apărea concurs între
infracţiunile de tâlhărie şi cea de lipsire de libertate în mod ilegal, în Dreptul nr. 1/2008, p. 186;
Corneliu Turianu, Corelaţia - în ceea ce priveşte latura subiectivă - între acţiunea principală şi
acţiunea adiacentă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, în Dreptul nr. 12/2000, p. 80.

48
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Art. 233
Tâlhăria
În Capitolul II sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată şi pirateria, precum şi
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei, fiind păstrate în

49
mare parte dispoziţiile din Codul penal anterior, cu precizarea că s-a renunţat la unele dintre
elementele circumstanţiale de agravare prevăzute de legea anterioară. De asemenea, în ceea ce
priveşte sistematizarea, s-a renunţat la prevederea faptelor de tâlhărie într-un singur articol şi s-a
optat pentru includerea acestora în articole distincte, într-o sistematizare similară omorului şi
furtului.
Infracţiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip era prevăzută, într-o reglementare aproape
identică, în art. 211 alin. (1) C. pen. anterior. Singura diferenţă o constituie reducerea semnificativă
a limitelor de pedeapsă (în reglementarea anterioară varianta tip a infracţiunii se sancţiona cu
închisoare de la 3 la 18 ani).
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de tâlhărie este o faptă penală complexă, care prezintă prin voinţa legiuitorului, o
variantă tip (art. 233 C. pen.) şi două variante agravate, dar care au fost prevăzute în articole
distincte (art. 234, tâlhăria calificată, respectiv art. 236, tâlhăria urmată de moartea victimei).
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic principal şi anume
relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea
poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (ca şi la infracţiunea de furt) şi dintr-un
obiect juridic adiacent, şi anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
Nu interesează dacă bunurile asupra cărora se îndreaptă fapta penală se găsesc în stăpânirea unei
persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în proprietate publică ori
a unei persoane particulare, dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinzând prerogativele
proprietăţii: dispoziţia, posesia şi folosinţa.
Obiectul juridic adiacent (secundar) este determinat de natura activităţii adiacente: ameninţări,
violenţe şi valoarea socială apărată (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viaţa victimei).
În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă importanţă, ca
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, ca fiind secundare (adiacente), în raport cu
valorile sociale referitoare la patrimoniu care formează obiectul principal. Această situaţie
(inversare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite) se explică prin aceea că făptuitorul urmăreşte, în

50
primul rând însuşirea bunurilor mobile, violenţa sau ameninţarea fiind doar mijloace pentru
ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de infractor.
În legătură cu aspectul semnalat, unii autori au obiectat împotriva acestei soluţii legislative care
rezervă un loc secundar valorilor sociale legate de persoana umană şi care, în orice situaţie, ar
trebui considerate mai importante decât cele referitoare la patrimoniu. Infracţiunea mijloc este
după natura ei mai periculoasă decât infracţiunea scop şi, tocmai de aceea, în prezent, tâlhăria este
considerată, din punct de vedere criminologic, o infracţiune de violenţă, pentru că, deşi infractorul
urmăreşte o deposedare a victimei de un bun, el săvârşeşte violenţa cu intenţie, acceptând cel puţin
consecinţele mai grave care se găsesc în urmarea caracteristică a variantei simple a tâlhăriei85.
Această opinie este discutabilă. În acest sens, este de subliniat că toate legislaţiile moderne prevăd
- ca infracţiuni complexe - luarea prin violenţă a unor bunuri în grupa infracţiunilor împotriva
patrimoniului (chiar Codul penal francez, incriminează, ca o agravantă la furt, sustragerea cu
violenţă a bunului). Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o
subapreciere a acestora, ci reflectă o realitate obiectivă, aceea că uneori făptuitorul, pentru a fura,
se foloseşte de violenţă ca modalitate de a intra în posesia bunului. În stabilirea limitelor de
pedeapsă, legiuitorul a avut în vedere însă ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa fel încât să exprime
gravitatea reală a faptelor de violenţă.
b) Obiectul material86.
În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este, în principal, bunul la care tentează autorul faptei,
dar, în aceeaşi măsură, obiect material poate fi şi corpul persoanelor asupra cărora se îndreaptă
acţiunea violentă - persoanele care sunt deposedate de bun, ori care intervin pentru a-l prinde pe
făptuitor, cât şi unele lucruri aparţinând acestora (îmbrăcămintea, alte bunuri distruse în cadrul
acţiunii violente)87.
În literatura juridică se socoteşte că sfera noţiunii de „violenţe" în înţelesul prevederilor art. 233
C. pen., cuprinde numai acţiunile prin care se exercită violenţe asupra persoanei, iar nu şi a
lucrurilor, pentru că numai astfel obiectul material al acestei infracţiuni concordă cu obiectul

85 O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 111.

86 Toate aspectele evidenţiate în legătură cu obiectul material la furt (art. 228 C. pen.) sunt pe deplin valabile
şi în cazul tâlhăriei.

87 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 262.

51
juridic adiacent, care este format din relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea
persoanei88. Se mai susţine că, atunci când victima este pusă în stare de inconştienţă sau neputinţă
de a se apăra, obiectul material este corpul persoanei, iar în cazul exercitării numai a unor
ameninţări obiectul material lipseşte. Este posibil, se arată în continuare, ca făptuitorul să
întrebuinţeze violenţa împotriva unui bun, realizând, prin aceasta, o ameninţare a persoanei (taie
anvelopele autoturismului victimei pentru ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un
asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracţiunii de distrugere (art. 253 C.
pen.), cu care tâlhăria va intra în concurs89, opinie la care aderăm. În practica judiciară s-a susţinut
şi opinia contrară, precizându-se că degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate ca urmare a
violenţelor exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-şi asigura scăparea constituie
infracţiunea complexă unică de tâlhărie în care fapta de distrugere este absorbită în conţinutul
infracţiunii de tâlhărie90.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect activ poate fi orice persoană care comite
fapta penală, indiferent de forma acesteia (tentativă de tâlhărie, tâlhărie consumată etc.) sau care
participă, indiferent de calitatea în care o face, la săvârşirea ei (autor, coautor, instigator sau
complice), legea necerând să fie îndeplinită vreo calitate specială.
În principiu, persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are niciun drept asupra bunului pe care îl sustrage
din sfera de stăpânire a unei alte persoane.
Poate exista însă infracţiunea de tâlhărie chiar atunci când făptuitorul ar avea, în totul sau în parte,
un drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuşi
proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 233
C. pen., asupra unui bun mobil propriu care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a altei
persoane.

88 În literatura juridică se critică opinia celor care consideră tâlhărie atunci când se întrebuinţează violenţa
asupra bunurilor aflate asupra persoanei (de exemplu smulgerea din mână a unei poşete sau luarea de pe capul
persoanei a căciulii fără ca făptuitorul să riposteze). I. Poenaru, Problemele legislaţiei penale, Ed. Lumina Lex,
1999, p. 73.

89 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I., p. 293.

90 C.S.J., s. pen., dec. nr. 341/2000, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 188.

52
În practica judiciară91 s-a decis că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a o
constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei convenţii, constituie infracţiunea
de tâlhărie, iar nu de lovire sau alte violenţe.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare din formele
acesteia. În practica judiciară s-a statuat că, există coautorat şi atunci când unii dintre participanţi
au contribuit direct numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar alţii numai la
sustragerea bunurilor92, deoarece atât folosirea violenţei sau a ameninţării, cât şi sustragerea
bunurilor fiind incluse în conţinutul tâlhăriei, prin săvârşirea oricăreia dintre aceste activităţi se
realizează, în parte, latura obiectivă a infracţiunii. Tot astfel, în practica judiciară s-a decis că este
lipsită de relevanţă împrejurarea că cei trei inculpaţi participă în mod diferit la realizarea laturii
obiective a tâlhăriei - doi comiţând numai violenţele, iar celălalt săvârşind atât acte de violenţă,
cât şi acte de însuşire a bunurilor - din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant activităţile
materiale prin care s-a realizat infracţiunea, în baza unui plan conceput în comun; în asemenea
condiţii toţi trei inculpaţii sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie93.
Complicitatea subzistă indiferent dacă autorul a comis sustragerea în modalitatea avută în vedere
de complice - de pildă prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra -
sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a faptei de tâlhărie (de exemplu, prin
întrebuinţarea de violenţe), deoarece şi în acest din urmă caz complicele a ştiut că autorul va comite
o tâlhărie şi a vrut să contribuie, prin acte de ajutor, la săvârşirea acestei infracţiuni.
În practica judiciară s-a reţinut instigarea la tâlhărie în cazul determinării unei alte persoane să
deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray pentru a înfrânge opunerea

91 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1732/1995 în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, pag 191-
194.

92 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3146/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 36; C. Ap. Bucureşti, s. I pen,
dec. nr. 2/2000, în Culegere de practică judiciară pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 166; C. Ap.
Bucureşti, s. I pen, dec. nr. 369/1999, în Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p.
159.

93 T. Bucureşti, s.a II-a pen., dec. nr. 1035/1955 în Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti 1994-1997,
Ed. ALL BECK pp. 146-150. În legătură cu coautoratul la infracţiunea de tâlhărie, a se vedea şi C. Butiuc,
Coautoratul în situaţii deosebite, R.D.P. nr. 4/1995 p. 69. St. Daneş, În legătură cu coautoratul la infracţiunea de
tâlhărie, R.D.P. nr. 2/1995 p. 112.

53
acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului şi aplicarea de lovituri şi cu urmarea unor
vătămări corporale94.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect pasiv poate fi orice persoană. La fapta
pe care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv al infracţiunii de luare care este
posesorul sau detentorul bunului sustras şi subiectul pasiv al acţiunii de constrângere, care poate
fi nu numai posesorul sau detentorul de fapt al bunului, ci şi orice persoană care ia contact cu
făptuitorul şi faţă de care s-a comis actul de constrângere. De pildă, atunci când este supus
constrângerii cel care, fără a fi posesorul sau detentorul bunurilor, intervine pentru a opri pe autor
să le ia ori încearcă să-l reţină, avem de-a face cu doi subiecţi pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui
bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de violenţă sau ameninţare.
În cazul în care bunurile care formează obiectul material al infracţiunii de tâlhărie aparţin unor
persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor
persoane, există pluralitate de subiecţi pasivi.
În doctrină95 şi practica judiciară 96 s-a statuat uneori, că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie,
concomitent asupra mai multor persoane, prin ameninţare şi lovire, constituie tot atâtea infracţiuni
de tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune.
Instanţa supremă a decis însă, că furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor
persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o
infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni, aflate în concurs în raport cu
numărul persoanelor agresate. În speţa la care se referă această soluţie, inculpaţii au pătruns în
locuinţa părţilor vătămate, o familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit şi au sustras
bunuri ale acestora în valoare de 2 milioane de lei97.

94 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1699/1997, în R.D.P. nr. 5/1998, p. 125.

95 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit, p. 256.

96 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 879/1997, în Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti 1994-1997, pp.
153-154; C. Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 119.

97 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1291/1996, Dreptul nr. 11/1997, p. 131. În acelaşi sens C. Ap. Craiova, dec. pen. nr.
379/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 176; C. Ap. Braşov, s. pen., dec. nr. 133/A/2005, în Culegere Curtea de Apel
Braşov 2005, p. 95.

54
Este de precizat în cazul tâlhăriei, dacă victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai
o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică98.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă, elementul material al acesteia constă
în două acţiuni conjugate şi anume: acţiunea de furt care este principală şi o acţiune de constrângere
- respectiv folosirea violenţei sau a ameninţării, ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra - care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă).
Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două acţiuni să existe o
indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii, există infracţiune de furt, pe
de o parte, şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală etc., pe de altă parte.
Acţiunea principală - furtul - (acţiunea scop) constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil
din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia, fiind vorba deci de două acte, unul de
deposedare şi celălalt de împosedare.
O particularitate care apare în cazul tâlhăriei este aceea că, uneori, din cauza folosirii de către
făptuitor a mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea se prezintă sub forma remiterii silite, dar aparent
consimţite, a bunului efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.
Într-un asemenea caz tâlhăria se deosebeşte de infracţiunea de şantaj prin aceea că victima,
satisfăcând pretenţia făptuitorului, îşi redobândeşte de îndată libertatea care i-a fost încălcată, ceea
ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a încălcat, în principal, avutul acesteia şi, numai în secundar,
dreptul ei la libertate. Pe de altă parte, în cazul tâlhăriei pericolul creat prin constrângere este
iminent, pe când în cazul infracţiunii de şantaj, pericolul nu este actual, ci urmează a se produce
în viitor99.
Furtul realizează activitatea principală (acţiunea scop) în cadrul laturii obiective a tâlhăriei,
indiferent dacă este simplu sau calificat, iar atunci când priveşte un vehicul nu interesează dacă
fapta este săvârşită în scopul însuşirii pe nedrept sau în scopul folosirii pe nedrept.

98 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit, p. 261.

99 Pentru a fi încălcată libertatea morală (pentru a exista deci fapta de şantaj) este necesar să se producă celui
constrâns o stare de temere care să aibă o anumită durată de timp. A se vedea în aceste sens: T. Bucureşti, s. a II-a
pen. dec. nr. 408/A/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual penală a T. Bucureşti, 1998, p. 155.

55
Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat, situaţie în care tâlhăria va fi consumată,
cât şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei, împrejurare în care va exista o tentativă de
tâlhărie. Referitor la alte implicaţii facem trimitere la analiza celor corespunzătoare de la furt.
Acţiunea adiacentă - secundară (constrângerea) - se poate realiza prin una dintre următoarele
acţiuni, pe care legiuitorul le prevede în mod alternativ: întrebuinţarea de violenţe; întrebuinţarea
de ameninţări; punerea victimei in stare de inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de
a se apăra. Folosirea cumulativă a acestora nu schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă această
împrejurare va putea fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Constrângerea (folosirea violenţei, a ameninţării) ori punerea victimei in stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra realizează activitatea secundară ( adiacentă ) a elementului material al faptei
reglementate de art. 233 C. pen., numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca
mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea participantului la infracţiune.
În conţinutul incriminării faptei de tâlhărie, legiuitorul enumeră exhaustiv modalităţile prin care
se realizează tâlhăria. Când se referă la „ameninţare", legea înţelege săvârşirea faptei incriminate
în art. 206 C. pen., iar prin „violenţe" înţelege orice formă de presiune fizică sau morală asupra
persoanei, chiar dacă acele violenţe nu s-ar încadra în art. 193 C. pen.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva
persoanei (victimei); violenţele faţă de lucruri pot constitui însă, uneori, o ameninţare100 (de
exemplu tăierea anvelopelor maşinii în care era refugiată victima, ruperea legăturii telefonice şi a
soneriei, uciderea câinelui care o însoţea pe victimă, lovirea fundului unei ambarcaţiuni pentru a o
face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de a o
incendia)101.
Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare nu poate realiza acţiunea
adiacentă şi nu întregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlhărie. Astfel, smulgerea ceasului
de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate şi dormind, care, nu numai că nu
a opus rezistenţă şi nu a fost în măsură să opună rezistenţă, dar nici măcar nu putea simţi că este

100 C. Ap. Ploieşti, dec. pen. nr. 67/A/1998, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, sem.
I,1998, pp. 68-70.

101 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., vol. III., p. 488.

56
deposedată de bunul său, nu prezintă trăsături caracteristice ale laturii obiective a infracţiunii de
tâlhărie, ci a celei de furt102.
În legătură cu aceste aspecte se observă şi se constată că multe din instanţele judecătoreşti
consideră tâlhării şi faptele în care violenţa era exercitată „asupra bunului" aflat asupra persoanei,
nu asupra persoanei însăşi cum ar fi de exemplu luarea de pe capul unei persoane a căciulii fără ca
purtătorul lucrului surprins de rapiditatea acţiunii infracţionale să poată fi în situaţia de a riposta
sau de a se opune „violenţei" exercitate de făptuitor. Se impune ca astfel de fapte să fie pedepsite
mai grav decât o infracţiune de furt simplu, dar nu există argumentele faptice şi juridice necesare
pentru a putea fi asimilate faptelor prevăzute în art. 233 C. pen. ca tâlhărie. O schimbare de optică
printr-o nuanţare a conţinutului faptic al infracţiunii de furt poate forma obiect de studiu pentru
specialiştii dreptului penal.
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se mai cere ca violenţa să fie efectivă şi să
aibă posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice caz, nu este neapărat necesar
ca ea să întrunească caracterul unei forţe irezistibile.
Controversele au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în însuşirea
unui bun pe care autorul îl sustrage din mâna victimei, prin surprindere, fugind cu el.
Argumentele aduse au fost şi într-un sens şi în altul. Aşa, de exemplu, în practica judiciară s-a
hotărât că deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul
acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie
infracţiunea de furt şi nu de tâlhărie deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării de violenţe la care se
referă art. 233 C. pen.103
Tot astfel a fost considerată ca fiind furt şi nu tâlhărie fapta prin care inculpatul a apucat partea
vătămată şi a ridicat-o în aer, iar la coborâre i-a sustras din buzunar suma de 7500 lei. Aceasta
deoarece inculpatul nu a folosit împotriva părţii vătămate violenţa sau ameninţarea pentru a-i lua
banii, şi nici nu a folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furaţi1.

102 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 788/1976, R.R.D. nr. 2/1977, p. 63.

103 C.S.J., în com. prev. de Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 63/1991, Dreptul nr. 3/1992, p.
73. A se vedea în acelaşi sens G. Antoniu, C. Bulai, Practica juridiciară penală, vol. III, op. cit., p. 106, precum şi
rezervele exprimate cu privire la aceste soluţii.

1 T. Constanţa, dec. nr. 174/1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 111.

57
După alte opinii, faptele mai sus arătate (smulgerea telefonului ori a portmoneului din mâna
victimei, a unei brăţări de pe mână etc.) constituie infracţiuni de tâlhărie, iar nu de furt104.
Ne raliem primelor opinii exprimate în sensul că faptele sunt considerate furturi şi nu tâlhării,
deoarece nu orice acţiune brutală prin care se urmăreşte luarea ilegală a bunului constituie o
violenţă în sensul art. 233 C. pen., ci numai aceea care exercitându-se asupra unei persoane
vătămate este îndreptată către înfrângerea unei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării
lucrului în mâinile agresorului.
Referitor la aspectele semnalate, este totuşi posibil ca victima, fie intuind intenţia făptuitorului, fie
revenindu-şi de îndată din surpriză, să opună rezistenţă acestuia. Fapta va constitui în acest caz
tâlhărie, deoarece făptuitorul săvârşind-o, a adus atingere şi relaţiilor sociale referitoare la
integritatea corporală sau libertatea persoanei.
Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în situaţia de a nu-şi da
seama, de a nu percepe, prin folosirea unor narcotice sau a altor substanţe care pot provoca
respectiva stare.
În fine, prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea ei în împrejurarea de
a nu putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii făptuitorului de imobilizare,
dezarmare, punerea unui căluş în gură, legarea mâinilor, închidere într-o cameră etc.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra, ca modalităţi de realizare
a tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o asemenea stare din motive
independente de activitatea făptuitorului, ci vizează numai acele situaţii în care ea a ajuns în
respectiva stare din cauza manoperelor folosite de făptuitor în acest scop. În consecinţă, nu
constituie infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunea de furt - de exemplu, sustragerea unui bun aflat
asupra unui copil care, din cauza vârstei, este în neputinţă de a se apăra, dacă făptuitorul nu a
folosit violenţa sau ameninţări.
Tâlhăria presupune, prin concept, ca sustragerea să aibă loc prin violenţă, adică odată cu începerea
actelor de violenţă a furtului105. Se poate concepe totuşi ca ameninţarea şi violenţa să preceadă
momentul luării bunului (de exemplu, făptuitorul ameninţă cu cuţitul victima şi aceasta caută prin
casă bunurile de valoare spre a-l satisface pe infractor, ori inculpatul leagă mai întâi victima şi apoi

104 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6544/2004; Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2143/2005, în A. Stoica, op. cit., pp. 59-65.

105 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6310/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 47.

58
caută bunurile de valoare spre a le sustrage), dar, în situaţiile arătate, ne aflăm tot în cadrul unor
acte de executare a tâlhăriei, deoarece orice act de înfrângere a opunerii victimei este un act de
executare a faptei, indiferent că opunerea victimei este înlăturată prin ameninţare sau violenţă şi
că se situează înainte de momentul deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din
momentul ameninţării şi a executării violenţei asupra victimei în scop de furt a început executarea
tâlhăriei.
În raport cu situaţiile redate, considerăm că se realizează elementul material al tâlhăriei şi în situaţia
în care făptuitorul ameninţă victima, cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa, cu
toate că violenţa psihică s-a executat, în acest scop, anterior începerii oricărui act de deposedare
efectivă a victimei. Prin urmare, în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte
de luarea efectivă a bunului, în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp
după comiterea furtului, nu se mai poate reţine tâlhăria.
Acţiunea prin care se realizează activitatea secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva
posesorului sau detentorului bunului, cât şi împotriva oricărei alte persoane care a intervenit pentru
a împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat.
Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârşirii, deoarece numai violenţele, ameninţările
etc. săvârşite cu această ocazie şi în scopurile prevăzute în art. 233 C. pen. realizează activitatea
secundară a infracţiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârşirii furtului,
violenţa, ameninţarea etc. constituie o altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare).
Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un funcţionar, care
îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 257 C. pen.106
Urmarea imediată. În cazul tâlhăriei, urmarea imediată a faptei este producerea unei pagube
patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei
asupra căreia s-a exercitat acţiunea de constrângere. Urmarea imediată priveşte doar acţiunea
principală şi este identică cu cea de la furt, fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau
nu scopul. Este deci necesar numai ca acţiunea principală (de furt) să fie efectivă107. În fine, tot
în literatura juridică se arată că urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt
a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea

106 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2611/1996, în Pro-Lege nr. 1/1998, pp. 103-104. În acelaşi sens, Jud. Zalău, sent.
pen. nr. 77/2010, www.portal.just.ro.

107 Gh. Diaconescu, op. cit, p. 263.

59
principală care intră în componenţa elementului material al infracţiunii de tâlhărie. În ce priveşte
urmarea acţiunii adiacente, ea variază în raport de mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de
exemplu prin violenţă se poate cauza o suferinţă fizică victimei sau o vătămare a sănătăţii ori
integrităţii corporale a acesteia).
Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este necesar să existe o
legătură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală (de furt), cât şi a cea adiacentă
(de constrângere).
După alte opinii, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca şi la furt, doar între acţiunea de luare
a bunului şi trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a
făptuitorului108.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă, atât
în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă. Făptuitorul prevede şi urmăreşte să
comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra, precum şi prin folosirea vreunuia dintre aceste mijloace pentru păstrarea
bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea.
Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început, fie în timpul săvârşirii faptei
ori chiar după consumarea furtului. În acest sens s-a decis şi în practica judiciară unde s-a statuat
că pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu interesează dacă făptuitorul a urmărit deposedarea
victimei mai înainte de exercitarea violenţei ori ameninţării sau dacă această rezoluţie a intervenit
în timpul săvârşirii unor asemenea acţiuni109.
Atunci când este vorba de un furt urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233
C. pen., hotărârea autorului de a comite tâlhăria apare în principiu după consumarea furtului,
întrucât numai în măsura în care intervine cineva pentru a-l deposeda de bunul mobil sustras,
subiectul activ ia hotărârea de a folosi violenţa, ameninţarea etc., pentru păstrarea bunului furat
sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Din analiza conţinutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului
specific furtului - însuşirea pe nedrept a bunului mobil - şi scopul folosirii violenţei, a ameninţării,
etc. în vederea comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului furat etc. Dacă violenţa este simulată,

108 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit, vol. I, p. 296; Gh. Diaconescu, op. cit, vol. I, p. 263.

109 T. Bucureşti, s. a II-a pen.,dec. nr. 327/1995, în Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti 1994-1997,
pp. 150-153.

60
existând o înţelegere prealabilă între făptuitor şi presupusa victimă, fapta va constitui numai furt,
iar nu tâlhărie110.
Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe, ca şi în cazul furtului, în momentul comiterii
faptei, fără a fi neapărat nevoie de realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipseşte, nu se realizează
activitatea principală a tâlhăriei - furtul - şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 233
C. pen. Fapta va constitui o altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare, etc.). În practica
judiciară mai veche s-a stabilit că nu subzistă infracţiunea de tâlhărie în cazul în care făptuitorul a
luat prin violenţă sau ameninţare un bun din posesia victimei, nu pentru a şi-l însuşi pe nedrept, ci
pentru a o determina pe aceasta ca să-şi îndeplinească o obligaţie pe care o avea faţă de el111. Mai
recent, instanţa supremă a statuat că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a
o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei convenţii, constituie
infracţiunea de tâlhărie, iar nu de lovire112.
Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie, nu are relevanţă împrejurarea dacă scopul însuşirii
pe nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violenţelor sau a ameninţărilor ori dacă acest scop a
intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalităţi.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme. Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Actele pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea principală,
cât şi cu cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială (de pildă, confecţionează mijloace
cum ar fi arme, narcotice sau alte substanţe pentru folosirea lor când făptuitorul violentează sau
ameninţă) ori morale (de exemplu, culegerea unor informaţii sau date cu privire la timpul sau locul
comiterii tâlhăriei, sau despre victimă, despre locurile pe unde se poate pătrunde într-o încăpere,
unitate etc.). Cu toate că actele pregătitoare sunt posibile, în cazul tâlhăriei acestea nu sunt
incriminate şi, în consecinţă, nu sunt pedepsite.
Atunci când s-au efectuat acte pregătitoare, iar făptuitorul le-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii,
acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului. De acestea se va ţine cont la evaluarea
gradului de pericol social şi respectiv la individualizarea pedepsei.

110 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6236/2004, în A. Stoica, op. cit., p. 57.

111 T.S., s. pen., dec. nr. 1533/1969, R.R.D. nr. 11/1969, p. 168; În sens contrar: T.S., s. pen., dec. nr.
2947/1972, „Culegere de decizii în materie penală pe anul 1972", p. 335.
112 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1372/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii în materie penală pe anul
1995, pp. 191-194.

61
În situaţia când actele pregătitoare (de exemplu, procurarea unor substanţe narcotice sau diverse
arme) au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii, ele vor
fi considerate acte de complicitate anterioară la săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă, pe care legea o sancţionează potrivit art. 237
C. pen.
În cazul tâlhăriei există tentativă atunci când autorul a început executarea furtului prin violenţă,
ameninţare, dar această executare a fost întreruptă de intervenţia posesorului ori detentorului
bunului, ori a altei persoane113. S-a reţinut tentativă relativ improprie la tâlhărie şi în cazul în care
inculpatul nu a luat niciun bun de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop
de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri114. Tot astfel, s-a reţinut tentativă (şi nu tentativă
absolut improprie - nepedepsibilă cum au solicitat inculpaţii), fapta inculpaţilor care au pătruns în
locuinţa victimei, au imobilizat-o şi au lovit-o, cerându-i să le spună unde ţine banii. La răspunsul
victimei că nu are bani, inculpaţii au căutat prin casă, dar, negăsind decât o bancnotă de 1000 lei,
au părăsit locuinţa şi nu au luat nimic115.
Va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi atunci când s-au executat numai actele de violenţă,
ameninţare etc. în vederea săvârşirii furtului, aceasta deoarece în cazul infracţiunilor complexe,
constituie act de executare orice act prin care se tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii
absorbite.
Dacă violenţa, ameninţarea etc. au fost efectiv întrebuinţate, există tentativă de tâlhărie şi atunci
când bunul a cărui sustragere a urmărit-o făptuitorul este un autovehicul pe care acesta a vrut să-l
folosească pe nedrept.
De asemenea, s-a decis în practica judiciară că, în cazul furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe,
ameninţări etc., există tentativă de tâlhărie atunci când executarea furtului, fiind întreruptă din
cauza unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului, acesta foloseşte violenţa, ameninţarea
etc. pentru ştergerea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea116.
Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii principale - furtul - a fost terminată,
respectiv dusă până la capăt, necesar fiind ca autorul să fi exercitat violenţe, ameninţări1 etc. În

113 C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 298/1996, R.D.P. nr. 4/1996, p. 163.
114 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1234/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 48.
115 C. Ap. Bucureşti, s. I pen, dec. nr. 218/1996, R.D.P. nr. 1/1997, pp. 123-124.
116 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1304/2002, în R.D.P. nr. 3/2003, pp. 122-123. 1 C.S.J., S. pen., dec. nr. 1204/2002,
în Dreptul nr. 7/2003, p. 230.

62
situaţia când nu se recurge la acţiunea adiacentă (constrângere), fapta va fi calificată drept
infracţiune de furt.
În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233 C. pen., tâlhăria
se consumă în momentul când, după consumarea acţiunii principale (furtul), pentru a cărei
comitere nu a fost întrebuinţată violenţa, ameninţarea etc., făptuitorul foloseşte unul dintre aceste
mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura
scăparea, indiferent dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat, deoarece scopul este privit ca
finalitatea acţiunii şi nu ca rezultat al acesteia.
La fel ca şi furtul, infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o activitate infracţională prelungită
în timp, după etapa consumării şi de o eventuală amplificare a urmărilor imediate. De felul în care
durează acţiunea adiacentă (constrângerea), în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte
succesive de sustragere, acţiunea principală şi infracţiunea de tâlhărie.
Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave,
moartea victimei) şi de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei.
În acest caz, procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp117.
B. Sancţionare. Tâlhăria varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se
poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Art. 234
Tâlhăria calificată (1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
prin simularea de calităţi oficiale;
de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
în timpul nopţii;
într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

117 V. Dongoroz ş.a., op. cit, vol. III, p. 492.

63
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 263
ANALIZA TEXTULUI 264
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Dorin Ciuncan, încadrarea juridică a tâlhăriei săvârşite într-o locuinţă sau în dependinţe ale
acesteia, Pro Lege nr. 3/1999, p. 59; Dorin Ciuncan, Ioan-Petru Cernat, Din nou despre
infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţele acesteia şi violarea de domiciliu,
în Dreptul nr. 4/1999, p. 95; Leontin Coraş, Opinii în legătură cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută
în art. 211 alin. (21) lit. b) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/2010, p. 148; Leontin Coraş, Conţinutul
infracţiunii complexe de tâlhărie ca variantă agravată, efectele inexistenţei infracţiunii mijloc,
structura vinovăţiei în cazul tâlhăriei şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie
în infracţiunea de furt calificat, în Dreptul nr. 1/2007, p. 186; Gheorghe Mărgărit, Tâlhărie comisă
pe scara blocului. Dependinţă a locuinţei. Parte vătămată ce locuieşte în blocul unde a fost tâlhărită.
Aplicabilitatea prevederilor art. 211 alin. (2) lit. f) din Cod penal, în Dreptul nr. 11/2001 p. 161;
Costel Niculeanu, Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia şi violarea de domiciliu, în Dreptul nr. 2/1998, p. 60; Ilie Pascu, Tâlhăria săvârşită într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, R.D.P. nr. 2/2001, p. 107; Ilie Pascu, încadrarea juridică a
tâlhăriei săvârşit în cabina liftului unui bloc de locuinţe, Pro Lege nr. 1/2004, p. 216; Gigel
Potrivitu, Opinie cu privire la infracţiunile de tâlhărie săvârşită în modalitatea prevăzută de art.
211 alin. (2) lit. f) Cod penal, în Dreptul nr. 4/2002 p. 196; Eliodor Tanislav, Săvârşirea infracţiunii
în timpul eclipsei., R.D.P. nr. 3/2001, p. 113; Vasile Ţugui, Ana Ţugui, Vasile Sopon, Săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie „de trei sau mai multe persoane împreună", Revista Română de Drept nr.
9-12/1989, p. 70.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
În noul Cod penal legiuitorul a optat, spre deosebire de reglementarea anterioară, pentru includerea
în articole distincte a variantelor agravate ale tâlhăriei. Astfel, variantele de agravare (mai puţin
tâlhăria urmată de moartea victimei, care este reglementată în art. 236 C. pen.) au fost prevăzute
în art. 234 C. pen., sub denumirea marginală de Tâlhăria calificată. Au fost menţinute în mare parte
dispoziţiile din Codul penal anterior, cu precizarea că s-a renunţat la unele dintre elementele
circumstanţiale de agravare prevăzute de legea anterioară. Este vorba despre tâlhăria săvârşită de

64
două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei calamităţi sau într-o locuinţă ori în
dependinţe ale acesteia. Raţiunea modificării rezidă în aceea că primele două împrejurări sunt
prevăzute, cu un conţinut apropiat, ca şi circumstanţe agravate legale. Modificarea agravantei
săvârşirii faptei într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia s-a impus pentru a rezolva legal
situaţia în care tâlhăria este săvârşită prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu
profesional, situaţie în care s-au exprimat opinii contradictorii în literatura de specialitate şi s-au
dat soluţii neunitare în practica judiciară.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza în care fapta se
săvârşeşte „asupra unui mijloc de transport" sau prin simularea de „calităţi oficiale", ori dacă fapta
a fost comisă în condiţiile furtului calificat prevăzut în art. 229 alin. (3) (furtul privind ţiţei,
gazolină, componente ale sistemului de irigaţii etc.), în condiţiile în care practica judiciară a
semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
Agravanta din reglementarea anterioară a săvârşirii faptei de către o persoană având asupra sa o
armă, o substanţă narcotică ori paralizantă a fost modificată în actuala reglementare în sensul
includerii substanţelor explozive şi, de asemenea, al inserării condiţiei folosirii respectivelor
instrumente. Deci nu mai este suficient pentru agravarea tâlhăriei ca făptuitorul să aibă asupra sa
un astfel de instrument, ci mai trebuie să-l şi folosească.
Ca şi în reglementarea anterioară, s-au menţinut trei trepte de agravare a tâlhăriei (din care, în
actuala reglementare, două se regăsesc în Tâlhăria calificată, iar una în Tâlhăria urmată de moartea
victimei), dar cu o altă redistribuire a circumstanţelor de agravare şi cu o reducere substanţială a
limitelor de pedeapsă (în reglementarea anterioară, agravantele de la tâlhăria calificată se
pedepseau cu închisoare între 5 şi 20 de ani).
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de tâlhărie calificată este prevăzută în art. 234 C. pen. în două variante de agravare
[corespunzătoare alin. (1), respectiv alin. (2) şi (3)]. Potrivit alin. (1), prezintă caracter agravat
tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: prin folosirea unei arme ori substanţe explozive,
narcotice sau paralizante [lit. a)]; prin simularea de calităţi oficiale [lit. b)]; de o persoană mascată,
deghizată sau travestită [lit. c)]; în timpul nopţii [lit. d); într-un mijloc de transport sau asupra unui
mijloc de transport [lit. e)]; prin violare de domiciliu sau sediu profesional [lit. f)].

65
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) (privind
anumite categorii de bunuri, cum ar fi ţiţei, gazolină, componente ale sistemelor de irigaţii ori ale
reţelelor electrice etc.). Pe acelaşi palier de gravitate se situează, potrivit alin. (3), tâlhăria care a
avut ca urmare vătămarea corporală.
Analiza elementelor circumstanţiale agravante
Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale conţinutului constitutiv,
tâlhăria calificată este, în linii mari, identică cu tâlhăria simplă, fapt ce ne determină să analizăm
numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca tâlhăria să devină
calificată.
Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie se pot observa
asemănări, dar nu identitate, rămânând să analizăm în continuare numai pe cele pentru care nu
putem face trimitere la furtul calificat. Pentru analiza circumstanţelor prevăzute în alin. (1) lit. c)
(de o persoană mascată, deghizată sau travestită), d) (în timpul nopţii) şi f) (prin violare de
domiciliu sau sediu profesional) şi alin. (2) [tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3)] facem
trimitere la explicaţiile date la analiza circumstanţelor în cazul infracţiunii de furt calificat (art.
229 C. pen.).
A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)
a) Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante [art.
234 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când s-a folosit arma, în caz contrar, va subzista
infracţiunea de furt calificat, iar nu cea de tâlhărie calificată118.
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate
prin dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în textul art.
229 alin. (2) lit. c) C. pen., intră şi obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le
asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în
atac; or, aceasta este condiţia specifică pentru reţinerea infracţiunii de tâlhărie calificată.
Potrivit actelor normative în vigoare, mai precis, potrivit prevederilor Legii nr. 126/1995119,
substanţele explozive cuprind explozivii de uz civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive,

118 Jud. Miercurea Ciuc, sent. pen. nr. 171/2009, www.jurisprudenta.com.

119 Publicată în M. Of. nr. 298 din decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare.

66
pirotehnice şi simple, încărcăturile speciale, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere,
precum şi orice alte substanţe sau amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice
instantanee, cu degajare de căldură şi gaze la temperatură şi presiune ridicată.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţa care are însuşirea de a produce artificial
adormirea unei persoane, de a cauza imediat persoanei căreia îi este administrată o stare de
somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor; fac parte din această
categorie de substanţe cloroformul, morfina, eterul etc.
Substanţele paralizante sunt acele substanţe care au aptitudinea de a diminua temporar capacitatea
de autoapărare a victimei - cum sunt cele vomitive, iritant-lacrimogene şi alte asemenea substanţe
frecvent apărute în „arsenalul" infractorilor din ultimii ani.
Raţiunea agravantei rezidă în periculozitatea sporită a infractorului care utilizează astfel de
instrumente pentru înfrângerea voinţei victimei, ori punerea acesteia în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra.
Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale [art. 234 alin. (1) lit. b) C. pen.]
De simularea unei calităţi oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără a avea o calitate
oficială, pretinde că ar deţine o asemenea calitate.
Procedeul folosit are efect intimidant asupra persoanei care, în principiu, cel puţin în faza iniţială,
nu opune rezistenţă făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una
dintre acele calităţi oficiale care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul de a aborda persoana vătămată şi
de a o lipsi de obiectele aflate asupra sa (calitatea de procuror, ofiţer de poliţie, lucrător sanitar
însărcinat cu depistarea bolilor contagioase)1. Dacă făptuitorul a dobândit ulterior calitatea de care
s-a prevalat, fapta sa continuă să constituie infracţiune120.
Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (1)
lit. e) C. pen.]
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau marfă. Textul
incriminator, în cazul tâlhăriei, se referă la orice mijloc de transport, sfera fiind deci foarte largă.

V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 291.

120 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a, op. cit., vol. I, pp. 166-167.

67
Ca atare, protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde asupra tuturor
mijloacelor de transport, atât cele care, prin natura lor, transportă persoane în comun sau individual,
cât şi cele care transportă ocazional persoane121.
Pentru a subzista efectiv această variantă agravantă, trebuie ca atât făptuitorul, cât şi victima să se
afle în mijlocul de transport, ori ca acţiunea făptuitorului să se îndrepte asupra mijlocului de
transport. Dacă mijlocul de transport este o navă sau aeronavă aflată în marea liberă sau în spaţiul
aerian liber, fapta nu va constitui tâlhărie calificată, ci infracţiunea de piraterie (art. 235 C. pen.).
B. Elementul circumstanţial prevăzut în alin. (3)
O altă variantă agravată a tâlhăriei există potrivit art. 234 alin. (2) C. pen., atunci când fapta a avut
ca urmare vătămarea corporală. Este vorba de o faptă care a produs vreuna dintre consecinţele
prevăzute în art. 194 C. pen.: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane,
care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu
estetic grav şi permanent; avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei
Pentru a se reţine varianta agravată de care vorbim trebuie ca între fapta de tâlhărie şi urmarea
produsă să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când acest raport lipseşte, faptele vor avea o
altă încadrare juridică. De asemenea, în cazul reţinerii acestei agravante, fapta se săvârşeşte cu
praeterintenţie. Făptuitorul prevede, urmăreşte sau acceptă săvârşirea furtului prin violenţă,
ameninţare, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, dar în
realitate se produce un rezultat mai grav, vătămarea corporală a victimei, pe care făptuitorul îl
prevede, dar nu-l acceptă, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu-l prevede, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă. Dacă vătămarea corporală a victimei se produce cu intenţie, atunci va exista un
concurs de infracţiuni între tâlhăria simplă (art. 233 C. pen.) şi infracţiunea de vătămare corporală
(art. 194 C. pen.).
3. Forme. Sancţionare
Forme
În legătură cu tentativa, o problemă mult controversată în literatura juridică, cât şi în practica
judiciară, a fost aceea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul infracţiunii de tâlhărie
care a avut ca urmare vătămarea corporală, fiind surprins de către victimă în momentul în care
sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi

121 A se vedea cu privire la aceste aspecte, M. Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie, Revista de
Drept penal nr. 1/1997 p. 35.

68
asigura scăparea, iar în urma acţiunilor de lovire victima a suferit vătămări, iar făptuitorul, de
teama de a nu fi prins la locul faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunţat la luarea
obiectului. Deci, fapta intenţionată (furtul) a rămas în forma tentativei, însă s-a produs urmarea
mai gravă - vătămarea corporală a victimei. Această controversă a fost rezolvată de legiuitor. Astfel,
potrivit art. 36 alin. (3), infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea complexă consumată.
Sancţionare. Tâlhăria calificată în variantele prevăzute în art. 234 alin. (1) C. pen. se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Variantele agravate
prevăzute în alin. (2) şi (3) se sancţionează cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Considerăm criticabilă
decizia legiuitorului ca în cazul ultimelor variante agravate să nu prevadă obligativitatea
interzicerii exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa
amenzii).
Art. 237
Sancţionarea Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235 se
tentativei pedepseşte.
SUMAR
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 273
II. ANALIZA TEXTULUI ............................................................................ 274
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Horia Diaconescu, Vasile Pătulea, Delimitarea dintre tentativa şi infracţiunea consumată
în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţională moartea victimei, R.R.D. nr.
12/1988, p. 43.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, nu există diferenţe de substanţă în raport cu
reglementarea anterioară. Singura diferenţă o constituie opţiunea legiuitorului de a reglementa
regimul tentativei distinct în fiecare capitol în parte, spre deosebire de Codul penal anterior
care o reglementa la sfârşitul titlului privind infracţiunile contra patrimoniului.
II. ANALIZA TEXTULUI

69
 Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în partea
specială a Codului penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la
sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului II, Tâlhăria şi
pirateria, legiuitorul a optat pentru cea de-a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a
tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor
art. 237 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235 (tâlhărie, tâlhărie calificată
şi piraterie) se pedepseşte.
Legiuitorul nu a inclus aici şi prevederile art. 236 (tâlhăria sau pirateria urmată de moartea
victimei), întrucât fiind o infracţiune praeterintenţionată, această faptă nu este susceptibilă de
tentativă. În situaţia însă în care făptuitorul săvârşeşte violenţa care are ca urmarea moartea
victimei fără a duce până la capăt şi acţiunea scop de furt, vor fi incidente prevederile art. 36
alin. (3) C. pen. (infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea complexă consumată).

Capitolul III
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

Art. 238
Abuzul de încredere
Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a
fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL IN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 275
ANALIZA TEXTULUI 276
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Radu Badea, Din nou despre distincţia dintre infracţiunea de furt şi abuzul de încredere; posesia
de fapt, fără titlu, în Dreptul nr. 8/2003 p. 140; Emilia Catană-Găitan, Delapidare sau abuz de

70
încredere. R.D.P. nr. 4/2000, p. 125; Marian Cicerone Gavrilescu, Furt. Abuz de încredere. Obiect
material. R.D.P. nr. 4/2001, p. 112; Mirela Gorunescu, Abuzul de încredere. Situaţia premisă,
R.D.P. nr. 3/1999, p. 98; Gheorghe Ivan, Gestiune frauduloasă, abuz de încredere sau furt?, în
Dreptul nr. 1/1996, p. 83; Virgil Ilie Jurcă, Raportul juridic civil - element determinat în
diferenţierea infracţiunilor de furt şi de abuz de încredere, Pro Lege nr. 2/1999, p. 200; Ioan Lascu,
Elementele caracteristice ale infracţiunilor de furt şi abuz de încredere. Criterii de diferenţiere, Pro
Lege nr. 2/2004, p. 58; Veronica Stoica, Mirela Gorunescu, Din nou despre situaţia premisă a
infracţiunii de abuz de încredere, în Dreptul nr. 6/2007, p. 217; Corneliu Turianu, Discuţie cu
privire la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de abuz de încredere. Diferenţiere faţă de
infracţiunea de furt, în Dreptul nr. 3/2002 p. 107; Gheorghe Vizitiu, încadrarea juridică a faptelor
de neremitere către consignant a sumelor de bani sau valorilor primite ca preţ al bunurilor vândute
şi de neînregistrare în contabilitate a operaţiunilor de vânzare în regim de consignaţie, în Dreptul
nr. 3/2000, p. 112; Gheorghe Vizitiu, încadrarea juridică. Evaziune fiscală. Gestiune frauduloasă.
înşelăciune în convenţie sau abuz de încredere, Pro Lege nr. 2/2000, p. 141; Gheorghe Voinea,
Abuz de încredere - gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă COMENTARIU (Lect. univ. dr.
Norel Neagu), în Dreptul nr. 2/1996, p. 65.

71
în Codul penal anterior cum sunt: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însuşirea bunului
găsit şi înşelăciunea. În acelaşi timp, la acestea au fost adăugate şi alte fapte împotriva
patrimoniului ale căror acţiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea încrederii şi anume: abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor, înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice
şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile.
La prima categorie de fapte (cele prevăzute şi în Codul penal anterior), au fost operate şi unele
modificări, menite a pune textele în situaţia de a răspunde mai bine necesităţii reprimării unor
modalităţi de comitere a respectivelor fapte, evidenţiate de practica judiciară. Astfel, în cazul
abuzului de încredere a fost consacrată o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără
drept a unui bun încredinţat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. Textul are în vedere
atât situaţia în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un autovehicul este
încredinţat de către proprietar mecanicului în vederea efectuării unei reparaţii, iar acesta din urmă
îl foloseşte pentru a face curse în interes personal ori al unor terţi) dar şi situaţia în care cel ce a
primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost
încredinţat (de pildă, autorului îi este încredinţat un autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta
îl foloseşte pentru a transporta bunuri a căror greutate depăşeşte limita admisă pentru vehiculul
respectiv). S-au redus, de asemenea, limitele de pedeapsă în raport cu reglementarea anterioară.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de abuz de încredere este prevăzută în art. 238 C. pen într-o singură variantă, tip, şi
constă în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel
căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Incriminându-se abuzul de încredere, s-a avut în vedere să se asigure
încrederea pe care trebuie să se bazeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial şi, prin aceasta, să
se ocrotească proprietatea (publică sau privată) asupra bunurilor mobile. Ca atare, obiectul juridic
special constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare presupune o anumită
încredere pe care membrii colectivităţii trebuie să şi-o acorde în mod reciproc.
Obiectul material îl constituie bunul mobil al altuia, care, însă, în momentul comiterii faptei se află
în detenţia, cu orice titlu, a făptuitorului. Deci, una din condiţiile cerute în cazul abuzului de

72
încredere este aceea ca obiectul material să constea într-un bun mobil. Sunt asimilate bunurilor
mobile, putând constitui obiectul material al infracţiunii, şi bunurile imobile prin destinaţia lor, de
pildă: animalele pentru munca câmpului, utilajele, agregatele de muncă cu utilizări specifice
agriculturii, bunurile mobile prin încorporare (de exemplu ţiglele, ulucile, ţevile, recoltele, arborii
din păduri)122.
Sunt asimilate, de asemenea, bunurilor mobile înscrisurile de orice fel dacă au fost încredinţate
făptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achiziţionarea altui bun, banii obţinuţi din vânzarea
acestora sau bunul achiziţionat constituie obiect material al infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere se mai cere ca bunul mobil să aparţină altuia.
În acelaşi timp, poate constitui obiect material al infracţiunii analizate şi bunul asupra căruia
autorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil sau plusul care depăşeşte
cota care îi aparţine în situaţia unui bun divizibil. De aceea, constituie abuz de încredere fapta
unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de un bun aflat în detenţia sa exclusivă
sau fapta unui concubin de a-şi însuşi din domiciliul comun un bun coproprietate a concubinilor.
Dacă până în momentul comiterii faptei bunul trecuse în patrimoniul făptuitorului, infracţiunea de
abuz de încredere lipseşte. În acest sens, este necesar să se stabilească cu exactitate împrejurarea
dacă transferul de proprietate asupra bunului a avut sau nu loc. Referitor la acest aspect, apare
greşită, de exemplu, soluţia de speţă123 potrivit căreia nu constituie infracţiunea de abuz de
încredere fapta aceluia care, cumpărând un autoturism, l-a înstrăinat, deşi prin convenţia de
vânzare-cumpărare se stipulase că până la plata integrală a preţului, cumpărătorul ia în păstrare
autovehiculul, fără a avea dreptul de a circula cu el. Întrucât, în speţă, transferul de proprietate nu
avusese loc, până în momentul înstrăinării autovehiculului de către cumpărător, fapta constituie
infracţiune de abuz de încredere.
Potrivit textului incriminator, bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie deţinut de făptuitor cu
orice titlu. În cazul când bunul nu este deţinut de făptuitor, ci se află în deţinerea altei persoane sau

122 NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA

In Capitolul III sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se săvârşesc prin nesocotirea încrederii,
categorie în care au fost incluse, în primul rând, faptele incriminate

123 T. Capit., col. a II-a pen., dec. nr. 1717/1956, în Justiţia Nouă nr. 2/1957, p. 315, cu notă de V.I.
Popescu.

73
este un bun pierdut, însuşirea acestuia va putea constitui infracţiunea de furt sau cea de însuşirea
bunului găsit. S-a considerat, de asemenea, în practica judiciară124 că s-a comis infracţiunea de
furt în următoarea speţă: inculpatul s-a angajat în scris faţă de persoana vătămată să-i renoveze
apartamentul în schimbul unei sume de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la uşa de
acces în apartament unde, pe lângă alte materiale, se afla depozitată şi o cantitate de parchet.
Profitând de această situaţie, inculpatul şi-a însuşit, în timpul nopţii, parchetul pe care, ulterior, l-
a vândut. Fapta comisă de inculpat nu constituie infracţiunea de abuz de încredere, ci aceea de furt
calificat: inculpatul nu deţinea cu vreun titlu parchetul, persoana vătămată încredinţându-i doar
cheia apartamentului în vederea efectuării lucrărilor de renovare.
Deţinerea cu orice titlu a bunului, presupune existenţa unui raport juridic patrimonial în baza căruia
se transferă detenţia acelui bun cu obligaţia restituirii sau a unei anumite folosiri, de exemplu,
bunul a fost dat făptuitorului în depozit, în gaj, i-a fost încredinţat pentru transport etc. Cu privire
la acest aspect, în practica judiciară s-a decis că în cazul în care inculpatul a stabilit cu partea
vătămată să efectueze un schimb de telefoane mobile, urmând ca peste o oră să se întâlnească
pentru a-şi restitui reciproc telefoanele, însă acesta nu a respectat înţelegerea şi şi-a însuşit
telefonul, fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere125. Tot
astfel, s-a decis că însuşirea unui bun mobil, încredinţat spre păstrare pe durata unei călătorii,
constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu infracţiunea de furt, deoarece lucrul se afla în
detenţia celui ce şi l-a însuşit126, ori fapta unei persoane care refuză restituirea autoturismului,
aflat în detenţia inculpatului în baza unui contract de mandat revocat de partea vătămată127. În
practica judiciară, nu lipsesc nici cazurile în care transferul bunului - implicit titlul sub care autorul
preia detenţia bunului - provine dintr-o dispoziţie a legii, dintr-un act al unei autorităţi. Referitor
la acest aspect, se dă exemplul poliţistului sau procurorului care efectuează cercetarea la faţa
locului la un accident de circulaţie şi dispune lăsarea autoturismului avariat în custodia unei
persoane domiciliate în vecinătate până la însănătoşirea posesorului maşinii sau până la

124 C. Ap. Bucureşti, S. a II-a pen., dec. nr. 380/1997, în St. Crişu, E. D. Crişu, op. cit, p. 554.

125 T. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 357/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 463.

126 C. Ap. Timişoara, dec. pen. nr. 332/A/1995, în St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit, pp. 551-552.

127 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 43/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 187.

74
mandatarea de către acesta a unei persoane care să preia şi să ridice autovehiculul din detenţia
custodelui128. În acest sens s-a decis în practica judiciară că nu constituie infracţiunea de abuz de
încredere refuzul persoanei în custodia căreia a fost lăsat autoturismul de către organele de poliţie
de a-l preda proprietarului, deoarece nu exista nici un raport juridic între făptuitor şi proprietar,
bunul fiindu-i încredinţat de către organul de poliţie129.
Prin „titlu" se înţelege temeiul juridic în virtutea căruia o persoană dobândeşte posesia sau detenţia
unui bun; această expresie nu se referă la toate titlurile juridice, ci numai la titlurile care derivă din
raporturi patrimoniale de proprietate.
Infracţiunea de abuz de încredere lipseşte în cazul în care nu există un raport juridic care să confere
detenţia asupra bunului făptuitorului, aflându-se numai în situaţia de a efectua anumite operaţii
materiale asupra bunului sau de a-l examina. Astfel, în practica judiciară, s-a decis că nu constituie
infracţiune de abuz de încredere, ci infracţiunea de furt, lipsind un raport juridic care să transmită
detenţia bunului, fapta însuşirii unui bun de cel căruia i-a fost dat de proprietar pentru a-l examina
în vederea unei eventuale cumpărări130 ori dacă inculpatul - muncitor sau maistru - şi-a însuşit
din materialele primite pentru a le folosi în procesul de producţie131.
De asemenea, s-a decis că nu constituie infracţiune refuzul de a restitui o sumă de bani
împrumutată, faptă care este de natură civilă132. Referitor la motivarea unor instanţe privind
caracterul civil al convenţiei133 pentru neaplicarea dispoziţiilor penale în cazul refuzului de a
restitui o sumă de bani împrumutată, considerăm această motivare cel puţin criticabilă. Orice raport
juridic patrimonial în baza căruia se transferă detenţia acelui bun se realizează, în opinia noastră,

128 Gh. Diaconescu, op. cit., p. 272.

129 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2941/2003, în A. Stoica, op. cit, pp. 195-196.

130 T.S., s. pen.,dec. nr. 3054/1973, în R1, p. 16.

131 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1197/2000, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 106.

132 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 212/1995, în Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti 1994-
1997,

p. 24.

133 C.S.J., s. pen., dec. nr. 783/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 125; C.S.J., s. pen., dec. nr. 301/1996,
în Dreptul nr. 7/1997, p. 105.

75
printr-o convenţie de natură civilă. Motivarea neîntrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii
de abuz de încredere ar trebui să se regăsească în lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, cum
ar fi neîndeplinirea condiţiei referitoare la deţinerea cu orice titlu a unui bun134, ori lipsa intenţiei.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ. În cazul infracţiunii de abuz de încredere, subiect activ este totdeauna persoana
care îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi care deţine bunul altuia în baza unui titlu juridic derivat
dintr-un raport patrimonial netranslativ de proprietate1 şi care pune în mod abuziv stăpânire pe
acel bun, comportându-se ca un adevărat proprietar.

dă celeilalte o oarecare câtime de lucruri, cu îndatorirea pentru debitor de a-i restitui creditorului tot
atâtea lucruri de aceeaşi specie şi calitate, cel împrumutat devenind proprietarul lucrului împrumutat.
Deci, împrumutând banii, bunuri consumptibile, partea vătămată (creditorul) a transmis dreptul de
proprietate asupra lor, iar refuzul restituirii la scadenţă poate genera un litigiu civil, având în vedere că
pentru existenţa abuzului de încredere este necesar un titlu netranslativ de proprietate. A se vedea
C.S.J., s. pen., dec. nr. 3286/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 222.

În acest sens, trebuie făcută diferenţa clară între împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie.
Împrumutul de folosinţă este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă
temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru acesta din
urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa (art. 2146 C. civ.). În cazul împrumutului de folosinţă
comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la
înapoierea lucrului (art. 2155 C. civ.). Proprietarul comodant păstrează această calitate cu toate
consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar.

Împrumutul de consumaţie este un contract prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de
bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să
restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi
natură şi calitate (art. 2158 C. civ.). A se vedea în acest sens F. Deak, Tratat de drept civil, contracte
speciale, ed. a III-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 340-371.

Diferenţa esenţială, din punctul de vedere al existenţei infracţiunii de abuz de încredere, între cele două
tipuri de contracte o constituie faptul că în cazul împrumutului de consumaţie, împrumutatul devine
proprietar (art. 2160 C. civ.), fiind vorba de un titlu translativ de proprietate. În consecinţă, contractul de
împrumut nu poate constitui un titlu în sensul prevăzut de art. 238 C. pen., astfel că bunurile obţinute
printr-un astfel de contract nu sunt susceptibile de a deveni obiect material al acestei infracţiuni.

C.S.J., s. pen. dec. nr. 518/1999, în Dreptul nr. 5/2000, p. 156.

Gh. Diaconescu, op. cit, p. 273.

76
Autor al infracţiunii poate fi şi soţul care-şi însuşeşte sau dispune pe nedrept de unul sau mai multe
bunuri comune aflate în detenţia sa exclusivă, faptă săvârşită cu intenţie.
Infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare din formele
acesteia.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (privată sau publică) căreia îi aparţine bunul sau
de la care a obţinut autorul detenţia acelui bun şi care este prejudiciată prin săvârşirea faptei.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de abuz de încredere este o faptă comisivă al cărei obiect
material se realizează prin una din următoarele acţiuni: însuşirea bunului, dispunerea pe nedrept
de acel bun, folosirea bunului în alt scop decât acela pentru care a fost încredinţat sau refuzul de
a-l restitui.
După unii autori2, cu care suntem de acord, elementul material al infracţiunii de abuz de încredere
se exprimă printr-o acţiune sau inacţiune.
Atunci când autorul deţine mai multe bunuri ale aceluiaşi subiect pasiv şi îşi însuşeşte o parte din
acestea, dispune de altele ori refuză să le restituie, el va răspunde pentru săvârşirea unei singure
infracţiuni de abuz de încredere.
însuşirea bunului mobil presupune acţiunea prin care autorul, având detenţia legală a bunului, pune
stăpânire în mod samavolnic, în mod ilegal şi abuziv pe bun, ca şi cum ar avea calitatea de
proprietar.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca făptuitorul să-şi însuşească în mod efectiv bunul. Însuşirea
are un caracter abuziv, întrucât se efectuează asupra bunului aparţinând altuia.
În practica judiciară s-a reţinut ca abuz de încredere comis în această modalitate, însuşirea unor
sume de bani încredinţate făptuitorului în baza unui contract de prestări servicii pentru
achiziţionarea unor mărfuri135 sau însuşirea sumelor de bani înmânate făptuitorului pentru a
procura plătitorilor anumite servicii (excursii, vizionarea unor spectacole etc.)136.

135 C.S.J., s. pen., dec. nr. 3502/2002, în A. Stoica, op. cit, p. 192.

136 T. Bucureşti, dec. pen. nr. 62/1993, în Culegere de decizii a Tribunalului Bucureşti pe anul 1993,

77
Dispunerea pe nedrept de bun înseamnă a efectua unele acte de dispoziţie (a-l dona, a-l împrumuta,
a-l vinde), acte pe care nu avea dreptul să le facă.
Sunt considerate acte de dispoziţie efectuate fără drept acele acte la care persoana în cauză nu era
îndreptăţită în baza titlului cu care era deţinut bunul, sau pentru care nu a primit aprobarea celui
ce i-a încredinţat bunul (de pildă proprietarul a încredinţat făptuitorului bunul pentru a-l transporta,
iar acesta îl vinde).
În practica judiciară s-a considerat ca fiind infracţiunea de abuz de încredere în varianta dispunerii
pe nedrept de bunul încredinţat, fapta militarului în termen care îşi vinde echipamentul de
serviciu137.
În acelaşi timp, însă, efectuarea unui act de dispoziţie are caracter licit (legal) şi, ca atare, exclude
existenţa infracţiunii în situaţia când autorul urma să-l facă în baza titlului cu care i-a fost dat bunul
în detenţie (de pildă: făptuitorul a primit o sumă de bani pentru a cumpăra un bun) ori în situaţia
în care a avut aprobarea persoanei care i-a încredinţat bunul (de exemplu: făptuitorul a avut
încuviinţarea de la persoana îndreptăţită de a vinde bunul pe care l-a avut în gaj).
Refuzul de restituire, presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul care
i-a fost încredinţat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Acest refuz din partea
făptuitorului poate fi expres sau tacit. Autorul, în prima situaţie, declară explicit că nu înţelege să
restituie bunul, iar în al doilea caz, făptuitorul nu face o asemenea declaraţie, dar refuzul rezultă
implicit (tacit) din comportarea acestuia (de pildă: susţine că bunul a fost furat, distrus etc.).
Refuzul de restituire a bunului trebuie să se întemeieze pe intenţia făptuitorului de a şi-l însuşi .
Nu este necesar ca acest refuz să fie însoţit de un act de dispoziţie asupra bunului, deoarece simplul
refuz nejustificat de restituire a bunului este suficient pentru existenţa infracţiunii. Dacă refuzul
făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate vorbi de un abuz de
încredere. În practica judiciară, s-a statuat că acţiunea privitoare la refuzul de a restitui, trebuie să
fie certă, întrucât o simplă întârziere, invocarea unor obiecţii serioase (de exemplu insuficienţa
veniturilor) care să justifice întârzierea restituirii banilor la scadenţă nu echivalează cu un refuz138.

p. 10.

137 T.S., dec. nr. 94/1969, în R1, op. cit, p. 17.

138 C.S.J., s. pen., dec. nr. 22/1997, St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., pp. 550-551.

78
Este de subliniat şi faptul că, pentru consumarea infracţiunii de abuz de încredere în varianta
refuzului de restituire, nu se cere ca restituirea bunului să fie solicitată numai de către acela care l-
a încredinţat făptuitorului, iar refuzul să se producă numai faţă de acesta, solicitarea se poate face
şi prin mandatar ori de către succesor, dacă acesta din urmă posedă certificat de moştenitor asupra
bunului încredinţat de defunct139. În practica judiciară s-a reţinut că nu există infracţiunea de abuz
de încredere în situaţia refuzului de restituire ca urmare a unei cereri a unui birou de avocatură
care nu a fost împuternicit în acest sens de partea vătămată3.
Oferirea unei restituiri parţiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui un refuz de
a restitui diferenţa reţinută fără drept.
În practica judiciară s-a pus problema deosebirii infracţiunii de tâlhărie de infracţiunea de abuz de
încredere prevăzută în art. 238 C. pen. S-a stabilit faptul că dacă partea vătămată, din cauza temerii,
a remis inculpatului un bun aflat asupra sa, pe care inculpatul a refuzat ulterior să îl restituie,
însuşindu-şi bunul, fapta constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu infracţiunea de abuz de încredere.
Într-un atare caz, lipseşte situaţia premisă a infracţiunii de abuz de încredere, şi anume deţinerea
bunului de către inculpat în baza unui titlu, iar refuzul inculpatului de a restitui bunul nu realizează
latura obiectivă a acestei infracţiuni, în condiţiile în care la momentul refuzului infracţiunea de
tâlhărie era consumată, odată cu remiterea bunului de către partea vătămată ca urmare a temerii140.
Dimpotrivă, chiar dacă refuzul de a restitui bunul a fost însoţit de ameninţări, se va reţine
infracţiunea de abuz de încredere, iar nu tâlhărie, în cazul în care bunul a fost remis de bunăvoie
de victimă făptuitorului la o dată anterioară141.
Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă, pe de o parte, în
împosedarea ori folosirea frauduloasă de către autorul a bunului care constituie obiectul material
al infracţiunii, iar, pe de altă parte, în lipsirea părţii vătămate de posibilitatea exercitării drepturilor
ei asupra bunului în cauză şi în producerea, prin consecinţă, a unui prejudiciu material142.

139 V. Papadopol, St. Daneş, R3, pp. 8-9, notă la dec. pen. nr. 2354/1983, Culegere de decizii pe anul
1983, p. 236; R.R.D. nr. 8/1984, p. 65.

140 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 467/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 655.

141 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 439/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 54.

142 Gh. Diaconescu, op. cit, p. 275.

79
Urmarea imediată nu trebuie confundată însă cu prejudiciul, care este subsecvent producerii
consecinţelor menţionate, adică schimbarea situaţiei bunurilor materiale. Acoperirea prejudiciului
nu înlătură răspunderea penală, neinteresând nici faptul dacă făptuitorul a obţinut sau nu vreun
folos.
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de la cauză la efect),
aceasta rezultând, implicit, din comiterea faptelor incriminate.
B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. În lipsa intenţiei,
fapta nu constituie infracţiune.
Astfel, nu echivalează cu un refuz nerestituirea bunului din cauza faptului că acesta a fost sustras
sau distrus de o terţă persoană, imposibilitatea justificată a persoanei căreia i s-a încredinţat bunul
de a-şi îndeplini obligaţia, constituind temei doar pentru o răspundere civilă, deoarece lipseşte
elementul subiectiv - respectiv intenţia.
4. Forme. Sancţionare
Forme. Fapta de abuz de încredere, deşi este susceptibilă de toate formele imperfecte, textul nu
incriminează nici actele pregătitoare, nici tentativa.
Abuzul de încredere este o faptă instantanee, consumarea ei are loc o dată cu realizarea în totalitate
a oricăreia dintre acţiunile ce constituie obiectul material. Referitor la acest aspect, în practica
judiciară s-a decis că infracţiunea de abuz de încredere în varianta refuzului de restituire se
consumă în momentul când refuză, nejustificat, restituirea bunului, repetarea ulterioară a refuzului
fiind lipsită de relevanţă143. Dacă în urma solicitării bunului împrumutat, părţile au convenit
asupra unei date de restituire, consumarea are loc la expirarea termenului astfel stabilit.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru abuzul de încredere este închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 238 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

143 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 838/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 461.

80
Termenul de trei luni în care plângerea prealabilă poate fi introdusă curge de la data la care partea
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei (art. 296 C. pr. pen.). În varianta refuzului de restituire,
acest termen curge de la data primului refuz, neavând relevanţă refuzurile ulterioare. O plângere
introdusă la mai mult de trei luni de la primul refuz va fi respinsă ca tardivă144.
Art. 239
Abuzul de încredere (1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora
prin fraudarea sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din
creditorilor patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în
scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează
bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 283
ANALIZA TEXTULUI 283
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Adrian Bărănescu, Emiterea de cecuri fără acoperire, R.D.P. nr. 2/2003 p. 110; Valerică Dabu,
înşelăciune prin folosirea unui cec fără acoperire, Pro Lege nr. 2/2001, p. 88; Teodor Hâj, Natura
juridică a răspunderii pentru fapta de a emite bilete la ordin fără să existe acoperirea necesară în
contul bancar, în Dreptul nr. 8/2000, p. 144; Tiberiu C-tin Medeanu, Sancţionarea cecurilor fără
acoperire, în Dreptul nr. 2/2001 p. 164; Florin Radu, O nouă infracţiune: abuzul de încredere prin
fraudarea creditorilor, în Dreptul nr. 6/2010, p. 79; Andrei Claudiu Rus, Discuţii în legătură cu
existenţa infracţiunii de înşelăciune în cazul emiterii unui cec postdatat, în Dreptul nr. 5/2008, p.
227; Radu Slăvoiu, Noi orientări jurisprudenţiale în materia înşelăciunii cu file cec, în Dreptul nr.
9/2007, p. 167; Gheorghe Vizitiu, înşelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la
ordin, în Dreptul nr. 2/2001 p. 124; Gheorghe Vizitiu, înşelăciunea în contracte comerciale prin
folosirea biletului la ordin, Pro Lege nr. 2/2001, p. 272.

NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

144 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 250/2005, în A. Stoica, op. cit, p. 182.

81
În Capitolul III a fost introdusă o nouă incriminare pentru a suplini variantele de comitere ale
infracţiunii de abuz de încredere, şi anume abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor.
Infracţiunea se poate comite în două variante, ambele fiind semnalate de practica ultimilor ani,
organele judiciare nedispunând însă de un text legal care să permită reprimarea acestor acţiuni145.
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este reglementată în art. 239 C. pen.
într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în
fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri
din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. Varianta
asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti,
achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica
creanţele şi de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
Obiectul material îl constituie bunurile distruse înstrăinate ori ascunse, mărfurile ori serviciile puse
la dispoziţie etc.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ. Subiectul activ al acestei infracţiuni trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să
fie debitor al unei obligaţii. Debitorul este persoana care, la data scadenţei sau la cererea
creditorului, este obligat să efectueze o anumită prestaţie. Potrivit art. 1164 C. civ., obligaţia este
o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar
acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

145 Infracţiunea nu are corespondent în codul penal anterior. Incriminări similare regăsim şi în art. 150
şi 164 C. pen. elveţian, art. 313-5 şi 314-7 C. pen. francez, 227 C. pen. portughez, 257-258 C. pen.
spaniol, § 282 C. pen. norvegian etc.

82
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de comitere în
participaţie în oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se
cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de debitori.
Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică) prejudiciată prin
săvârşirea faptei. Creditorul este persoana care, în baza creanţei pe care o are la debitor, îi poate
pretinde acestuia o anumită conduită, având dreptul să ceară executarea prestaţiei.
cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (spre exemplu, autorul îşi distruge
casa prin incendiere, ori autorul distruge în orice mod un bun deţinut în coproprietate). Ar putea
săvârşi această infracţiune o persoană care, având un credit de nevoi personale la o bancă şi
nemaiputându-şi plăti ratele, îşi aruncă maşina personală într-o prăpastie pentru a împiedica
executarea silită şi pierderea maşinii.
Prin invocarea de acte sau datorii fictive se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta creditorului
datorii inexistente sau orice alt act care să justifice acestuia amânarea executării prestaţiei, ori să
creeze impresia imposibilităţii executării acesteia la momentul respectiv.
A achiziţiona mărfuri sau servicii semnifică a comanda, a solicita respectivele mărfuri sau servicii
şi a le obţine, dar fără să le plătească. Debitorul trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială pentru
întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni în această ultimă variantă, respectiv să se
afle în imposibilitate de plată. Incapacitatea de plată este efectul stării patrimoniului debitorului,
care face imposibilă achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci debitorul este
în incapacitate de plată când se află în imposibilitate de a-şi achita datoriile scadente din lipsă de
lichidităţi. Poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere o persoană care comandă o
masă copioasă la restaurant ştiind că nu are bani să achite consumaţia, ori cel care, comandând de
mai multe ori mărfuri de la un comerciant şi plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în virtutea
încrederii pe care o inspiră acestuia, face o ultimă comandă pe care ştie că nu are cum să o onoreze,
nemaiavând bani.
Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor
[art. 239 alin. (1)] şi bancrută frauduloasă (art. 241), se observă că cele două infracţiuni au multe
similitudini: abuzul de încredere se comite în scopul fraudării creditorilor, bancruta frauduloasă se
comite în frauda creditorilor; abuzul de încredere se comite prin înstrăinare, ascundere, deteriorare
sau distrugere de bunuri sau valori aparţinând debitorului ori prin invocare de acte sau datorii
fictive, bancruta frauduloasă se comite prin falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor

83
debitorului, ascunderea unei părţi din activul averii acestuia, înfăţişarea de datorii inexistente sau
prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate,
înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.
Diferenţa între cele două infracţiuni rezidă în primul rând în calificarea subiectului activ. Dacă la
abuzul de încredere acesta poate fi orice debitor, la bancruta frauduloasă debitorul trebuie să fie
comerciant. Astfel, considerăm că fapta săvârşită de o persoană fizică se încadrează la infracţiunea
de abuz de încredere, pe când fapta săvârşită de un comerciant se încadrează la infracţiunea de
bancrută frauduloasă. În al doilea rând, deşi mai concis definit, abuzul de încredere pare mai
cuprinzător ca variante de comitere decât bancruta frauduloasă. Astfel, în cazul distrugerii sau
deteriorării bunurilor (altele decât evidenţele contabile ale debitorului), fapta nu poate fi încadrată
la bancrută frauduloasă, chiar şi în cazul în care debitorul este comerciant. În al treilea rând, în
cazul abuzului de încredere săvârşirea faptei nu este condiţionată de starea de insolvenţă a
debitorului, aşa cum este cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă.
Concluzionăm că bancruta frauduloasă are un caracter special şi mai grav în raport cu infracţiunea
de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, urmând a fi reţinută ori de câte ori sunt întrunite
elementele constitutive ale acestei infracţiuni. În cazul în care nu se poate reţine bancruta
frauduloasă, se va reţine infracţiunea de abuz în serviciu prin fraudarea creditorilor, dacă sunt
întrunite elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni.
Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată se diferenţiază în funcţie de
varianta de comitere. În varianta prevăzută în alin. (1), urmarea constă într-o micşorare reală sau
aparentă a patrimoniului debitorului, creându-se în acelaşi timp o stare de pericol pe care acţiunea
debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.
Fapta prevăzută în alin. (2) trebuie să producă o urmare prevăzută expres în textul de incriminare,
respectiv o pagubă patrimoniului creditorului.
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor între
acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate (de la cauză la efect). Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă
În varianta de comitere prevăzută în alin. (1) (fapta de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge,
în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive),

84
fapta se săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă se întregeşte în această variantă cu scopul
prevăzut expres în norma de incriminare, acela al fraudării creditorilor.
În varianta prevăzută în alin. (2) (achiziţionarea bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului,
ştiind că nu va putea plăti), fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
În lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune.
4. Forme. Sancţionare
Forme. Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Potrivit art. 248 C.
pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în art. 239 alin. (1) se pedepseşte. Există tentativă când
făptuitorul încearcă să-şi micşoreze patrimoniul prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau
distrugere de valori ori bunuri, ori prin prezentarea de acte sau datorii fictive în scopul fraudării
creditorilor, dar nu reuşeşte.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se consumă o dată cu realizarea în totalitate a
oricăreia dintre acţiunile ce constituie elementul material [alin. (1)], ori în momentul producerii
unei pagube creditorului [alin. (2)].
Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea se poate săvârşi şi în forma
continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului act infracţional.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Dispoziţiile
art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 239 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

85
Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul
legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen
care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 287
ANALIZA TEXTULUI 287
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Adrian Doroftei, Infracţiunea de bancrută, R.D.P. nr. 1/2009, p. 107; Gheorghe Ivan, Bancruta - o
infracţiune specifică mediului de afaceri, R.D.P. nr. 2/2010, p. 61; Liviu Narcis Pîrvu,
Reglementarea bancrutei simple. Un nou punct de vedere, în Revista de Drept Comercial nr.
11/2006, p. 30.
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Definirea conceptului de bancrută presupune analiza lui dintr-o multiplă perspectivă: economică,
comercială, juridică şi, nu în ultimul rând, etimologică. Din punct de vedere etimologic, bancruta
provine din termenul „banca rotta", care se traduce prin expresia „banca ruptă", echivalentul lui în
franceză fiind de „banqueroute". Acest termen îşi are originea în dreptul medieval italian, când
banca pe care comerciantul îşi expunea de obicei mărfurile era ruptă în mod simbolic, pentru a
arăta celorlalţi comercianţi că respectivul era în încetare de plăţi şi, ca atare, exclus din comunitatea
lor. Din perspectivă economică, bancruta este definită ca o infracţiune economică constând în
incorecta gestionare de către agentul economic a patrimoniului său, aceasta fiind şi cauza care
generează situaţia care îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi onora plăţile scadente faţă de
partenerii săi de afaceri. Bancruta poate fi simplă sau frauduloasă. Din punct de vedere juridic,
bancruta este o infracţiune în strânsă legătură cu Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
În legislaţia penală anterioară, bancruta simplă era prevăzută într-o reglementare aproape identică
în art. 143 alin. (1) din legea mai sus menţionată146.
ANALIZA TEXTULUI
Art. 240

146 Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006.

86
Bancruta simplă
1. Structura incriminării
Infracţiunea de bancrută simplă este prevăzută într-o singură variantă, tip, în art. 240 C. pen. şi
constă în neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană

87
fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la
apariţia stării de insolvenţă.
2. Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica
creanţele şi de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
Obiectul material. Infracţiunea nu este susceptibilă de obiect material.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii de bancrută simplă este persoana fizică ce are calitatea de comerciant
şi persoana reprezentant legal al persoanei juridice 147 . Dacă, spre exemplu, există doi
reprezentanţi legali ai unei societăţi comerciale, ambii trebuie să întocmească cererea de
deschidere a procedurii şi să o semneze. Altfel, instanţa comercială o va considera nulă. Din punct
de vedere penal, cel care a făcut cererea în termen nu va răspunde pentru săvârşirea acestei
infracţiuni, răspunderea urmând a exista în sarcina celui care nu a făcut (sau nu a fost de acord cu
introducerea cererii).
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile
utilizate în definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect
activ al infracţiunii de bancrută simplă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de abuz
de încredere prin fraudarea creditorilor. Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 85/2006,
debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre
categoriile prevăzute la art. 1 (societăţile comerciale, societăţile cooperative, organizaţiile
cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic, orice altă persoană juridică de
drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, comercianţi persoane fizice acţionând
individual, asociaţii familiale) şi care este în stare de insolvenţă.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Insolvenţa este

147 L.N. Pîrvu, Reglementarea bancrutei simple. Un nou punct de vedere, în R.D.C. nr. 11/2006, p. 30.

88
prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria
sa faţă de creditor; prezumţia este relativă [art. 3 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006].
Infracţiunea de bancrută simplă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare din formele
acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă
calitatea de comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică).
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă în neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei. Elementul material este reprezentat de o inacţiune chiar şi în
situaţia introducerii tardive a cererii. Cel care introduce cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei, mai târziu decât termenul prevăzut de lege, va răspunde penal pentru această
infracţiune, dar judecătorul va ţine seama de acest lucru la individualizarea pedepsei. Nu se poate
vorbi despre o acţiune de a introduce tardiv cererea, ci tot de o inacţiune148. Ceea ce se reproşează
făptuitorului nu este introducerea cererii de insolvenţă, ci neintroducerea acesteia în termenul
prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte situaţia premisă, trebuie să se constate existenţa unei persoane fizice sau a unei
persoane juridice care îndeplineşte condiţia specială de a fi debitor în accepţiunea Legii nr. 85/2006.
Chiar dacă Legea nr. 85/2006 instituie prezumţia relativă de insolvenţă, apreciem că singurul în
măsură să constate starea de insolvenţă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice este
judecătorul-sindic.
Mai mult decât atât, este obligatoriu ca judecătorul-sindic să stabilească nu numai că persoana este
în stare de insolvenţă, ci şi momentul exact de la care s-a instalat această stare. Numai în acest fel
termenele stabilite de lege pot căpăta o semnificaţie concretă. În stabilirea acestui moment,
judecătorul-sindic va trebui să aibă în vedere data la care creanţele debitorului certe şi lichide
neplătite au devenit exigibile149.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca cererea de insolvenţă să nu fie introdusă sau să fie
introdusă tardiv, după împlinirea unui anumit termen. Potrivit textului de lege, fapta constituie

148 L.N. Pîrvu, op. cit., p. 31.

149 S. Corlăţeanu, Drept penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 108.

89
infracţiune dacă neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei are loc într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege
de la apariţia stării de insolvenţă.
Obligaţia debitorului de a declanşa procedura insolvenţei este prevăzută în art. 27 din Legea nr.
85/2006. Astfel, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere
pentru a fi supus dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de
insolvenţă. Dacă însă la data expirării termenului debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în
negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa
tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii, în termen de 5 zile de la eşuarea
negocierilor.
Legiuitorul asimilează dispoziţiile enunţate mai sus în cazul negocierilor derulate în cadrul unei
proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv. Astfel, dacă în cursul acestor negocieri
debitorul ajunge în stare de insolvenţă, dar există indicii serioase că rezultatele negocierilor ar
putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul de bună-
credinţă trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în termen de 5 zile de la eşuarea
negocierilor. Dacă nu există aceste indicii serioase, debitorul trebuie să introducă cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
În concret, se va putea constata comiterea acestei infracţiuni în situaţia în care, de exemplu, un
creditor al debitorului solicită deschiderea procedurii insolvenţei. Astfel, judecătorul sindic
studiază situaţia financiară a debitorului şi constată că acesta este în stare de insolvenţă de la o dată
care depăşeşte 90 de zile de graţie de la neplata primei datorii certe, lichide si exigibile. Dacă
ulterior vor trece 30 de zile şi debitorul nu a solicitat intrarea în insolvenţă, plus 6 luni aşa cum
prevede art. 240 C. pen. se va putea reţine infracţiunea de bancrută simplă150.
Urmarea imediată. In cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pe care inacţiunea debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de bancrută simplă între inacţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de
regulă din materialitatea faptei.

150 M. Gorunescu, G. Ungureanu, Infracţiunea de bancrută simplă reglementată de Legea nr.

85/2006, în Dreptul nr. 4/2007, p. 206 şi următoarele.

90
B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta
nu constituie infracţiune.
În practica judiciară s-a reţinut că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, de
către unul din creditori, nu exclude obligaţia administratorului societăţii de a introduce o astfel de
cerere. Această obligaţie este prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar faptul că
obligaţia menţionată subzistă şi în cazul în care a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii
insolvenţei de către un creditor, rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr.
85/2006 care prevede procedura de soluţionare în cazul introducerii cererii de deschidere a
procedurii atât de debitor, cât şi de unul sau mai mulţi creditori.
Cu toate acestea, având în vedere că este vorba de o reglementare specială, s-a apreciat că
făptuitorul nu a fost în măsură să interpreteze dispoziţiile legale şi că a considerat că din moment
ce se declanşează procedura insolvenţei nu mai are obligaţia de a formula şi el o cerere. În
consecinţă, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută
simplă, sub aspectul laturii subiective, dacă făptuitorul nu declanşează procedura insolvenţei, cât
timp cunoştea că o astfel de cerere a fost formulată de DGFP şi a fost şi prezent la judecată151.
4. Forme. Sancţionare
9
A. Forme. Fiind o infracţiune omisivă condiţionată de îndeplinirea unei obligaţii într-un anumit
termen, activitatea desfăşurată de făptuitor până la expirarea termenului prevăzut de lege nu
prezintă relevanţă penală. Infracţiunea se consumă în momentul expirării termenului prevăzut de
lege (depăşirea cu mai mult de 6 luni a termenului prevăzut de lege de la apariţia stării de
insolvenţă).
Problema naturii juridice a infracţiunii de bancrută, aşa cum rezultă şi din opinia unor autori152
este strâns legată de tipul de unitate infracţională compatibil cu conţinutul acestei infracţiuni.
Considerăm că în cazul infracţiunii de bancrută simplă, unitatea infracţională se prezintă sub forma
infracţiunii simple.

151 C. Ap. Galaţi, s. pen., dec. nr. 13/2009, www.ctce.ro.

152 A se vedea V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, pp. 42-43.

91
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei
simple este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în
mod corespunzător.
Potrivit art. 240 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Art. 241
Bancruta (1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
frauduloasă a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului
ori ascunde o parte din activul averii acestuia;
înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele
debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume ne-
7»
datorate;
înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se pedepseşte cu închisoarea de
la 6 luni la 5 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 291
ANALIZA TEXTULUI 292
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Adrian Doroftei, Infracţiunea de bancrută, R.D.P. nr. 1/2009, p. 107; Mihai Adrian Hotca,
Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr. 3/2008, p. 187;
Mihai Adrian Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; Gheorghe Ivan,
Bancruta - o infracţiune specifică mediului de afaceri, R.D.P. nr. 2/2010, p. 61.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA

În Capitolul III au fost aduse şi infracţiunile bancrută simplă şi bancrută frauduloasă preluate din
legislaţia specială. Bancruta frauduloasă era prevăzută într-o reglementare aproape identică în art.
143 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei153.

falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

92
Diferenţa de reglementare o constituie condiţia ca fapta să se săvârşească în frauda creditorilor,
condiţie care, cel puţin aparent, se regăsea numai pentru varianta de comitere prevăzută la lit. c)
(înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active) în reglementarea anterioară.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută în art. 241 C. pen. în trei variante alternative
de comitere şi constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor: falsifică, sustrage sau distruge
evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia (lit. a); înfăţişează datorii
inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate
(lit. b); înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active (lit. c).
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica
creanţele şi de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă. În esenţă, ceea ce se
apără prin incriminarea faptelor care constituie această infracţiune este încrederea publicului în
societăţile comerciale ori în alţi comercianţi şi interesele creditorilor.
Obiectul material. În raport cu variantele de comitere a infracţiunii de bancrută frauduloasă, obiect
material al acestei infracţiuni îl constituie registrele debitorului, situaţia financiară sau evidenţele
societăţii debitorului în cazul primelor două variante de comitere (falsificarea, sustragerea sau
distrugerea evidenţelor debitorului, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea de sume
nedatorate), cât şi bunul sau bunurile înstrăinate în cazul celorlalte variante de comitere
(ascunderea sau înstrăinarea unei părţi din active).
Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În textul de lege nu se fac precizări cu privire la subiectul activ al acestei
infracţiuni. Totuşi, practica demonstrează că este puţin probabil ca orice persoană să poată fi autor
al infracţiunii de bancrută frauduloasă, deoarece o persoană străină de societate nu poate avea

înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară
sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor;

înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active".

93
reprezentarea stării de încetare a plăţilor, fapta sa constituind, după caz, o infracţiune de fals
material ori sustragere sau distrugere de înscrisuri. În consecinţă, doar o persoană care îndeplineşte
o funcţie în cadrul societăţii poate accede la evidenţele societăţii sau poate dispune asupra
bunurilor societăţii. Astfel, în fapt, infracţiunea se comite, de regulă, de administratori, directori,
directori executivi, fondatorul sau reprezentantul legal al societăţii, cenzorul, expertul, lichidatorul,
acţionarul sau deţinătorul de obligaţiuni154.
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile
utilizate în definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect
activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor155.
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare din
formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii
să aibă calitatea de comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică), în condiţiile în
care prin incriminarea faptei de bancrută frauduloasă valoarea socială principală ocrotită de lege
este dreptul de gaj general al creditorilor asupra societăţii debitoare.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune alternativă, după cum urmează:
falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea unei părţi din
activul averii acestuia;
înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară de sume nedatorate;
înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.

154 S. Corlăţeanu, op. cit., p. 110.

155 Pentru explicaţii privind noţiunea de debitor, potrivit legii nr. 85/2006, trimitem la infracţiunea
de bancrută simplă (art. 240 C. pen.).

94
În continuare, vom examina fiecare variantă în parte, cu precizarea că va exista o singură
infracţiune, chiar dacă s-ar săvârşi de către aceeaşi persoană mai multe fapte distincte. De exemplu,
autorul falsifică registrele debitorului, iar ulterior vinde o parte din active.
Prin „falsificare " în vorbirea curentă, se înţelege, plăsmuire, contrafacere, plasto- grafiere,
denaturarea conţinutului real. În contextul analizei de faţă, prin fapta de falsificare trebuie să
înţelegem săvârşirea unei fapte de genul celor prevăzute în art. 320 C. pen. ca infracţiune de fals
material în înscrisuri oficiale, dar raportată la evidenţele societăţii comerciale; în consecinţă,
falsificarea evidenţelor societăţii constă în contrafacerea scrierii ori a subscrierii, sau alterarea
evidenţelor societăţii în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice. Prin termenul
„contrafacere", ca modalitate de falsificare, se înţelege reproducerea unui document în scop
fraudulos. Luând în considerare faptul că acţiunile de înfăţişare de datorii inexistente sau
prezentare în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate sunt
incriminate în art. 241 alin. (1) lit. b), susţinem că prin termenul „falsificare" în contextul de faţă
nu vom avea în vedere şi falsul intelectual.
În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de bancrută frauduloasă în această variantă de comitere
în sarcina inculpatului care a falsificat evidenţele contabile ale societăţii prin înregistrarea celor
patru credite obţinute, a extraselor de cont de la bănci şi a operaţiunilor derulate prin conturile
deschise, operaţiuni ce au condus la întocmirea de evidenţe şi situaţii contabile fictive (balanţe de
verificare, bilanţuri contabile, situaţia patrimonială, rezultate financiare)156.
Prin „sustragere " se înţelege însuşirea prin fraudă sau viclenie a unui lucru străin, în context, furtul
evidenţelor societăţii; sustragerea evidenţelor poate constitui, prin ea însăşi, o infracţiune (de
exemplu furt) însă constituind un element constitutiv al acestei infracţiuni speciale complexe,
potrivit art. 35 alin. (2) C. pen., nu va exista concurs de infracţiuni, ci doar infracţiunea specială
complexă.
Prin „distrugere" se înţelege nimicirea, desfiinţarea, aducerea în stare de neîntre- buinţare a unui
lucru, în context, a evidenţelor societăţii; modalităţile practice de distrugere a evidenţelor sunt
foarte variate: rupere, ardere, aruncare, turnarea unei substanţe peste evidenţe, făcându-le ilizibile
etc. Deşi fapta de distrugere constituie o infracţiune distinctă, prevăzută în art. 253 C. pen. nu se
va reţine în concurs, fiind aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. pen. Nu se pot reţine nici

156 C.S.J., s. pen., dec. nr. 4084/2003, www.scj.ro.

95
infracţiunile prevăzute în art. 259 (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri) şi 275 C. pen.
(sustragerea ori distrugerea de probe ori înscrisuri), deoarece nu este îndeplinită cerinţa privind
obiectul material. S-ar putea reţine aceste infracţiuni doar dacă evidenţele debitorului ar putea fi
calificate potrivit legii penale, drept înscrisuri oficiale sau înscrisuri care sunt destinate organelor
judiciare.
Prin expresia „evidenţele societăţii' se înţeleg registrele obligatorii arătate în art. 20 din Legea
contabilităţii157 (registrul jurnal, registrul inventar şi registrul cartea mare); la acestea se adaugă
documentele justificative pentru operaţiunile patrimoniale ale societăţii, bilanţurile întocmite
periodic şi alte acte care, constituie documente contabile oficiale pentru exercitarea controlului
asupra operaţiunilor patrimoniale efectuate de către orice unitate patrimonială, inclusiv de către
societăţile comerciale.
O altă variantă de comitere a faptei prevăzute la art. 241 lit. a) C. pen. este ascunderea unei părţi
din activul averii debitorului. Prin termenul „ascundere" se înţelege acţiunea de a ascunde, de a
disimula, adică de a sustrage vederii, de a pune la adăpost ceva pentru a nu putea fi văzut şi găsit.
Bancruta frauduloasă prin ascunderea activului constă în efectuarea de către subiectul activ a unor
acte de dispoziţie asupra bunurilor mobile sau imobile (dar nu înstrăinare definitivă) care fac parte
din activul social. În felul acesta debitorul privează creditorii sociali de dreptul lor de gaj general
asupra bunurilor acestuia. Un exemplu în acest sens ar putea fi acela al administratorului unei
societăţi comerciale care, ulterior apariţiei stării de insolvenţă, încasează în nume propriu un debit
datorat acesteia cu scopul de a-l ascunde şi de a nu-l aduce la cunoştinţa creditorilor.
Nu se cere ca elementele activului să dispară definitiv din patrimoniu prin distrugere sau acte de
dispoziţie. Este suficient ca ele să fie ascunse sau sustrase cu intenţie în scopul fraudării creditorilor.
Ascunderea activului societăţii nu se poate realiza numai printr-o simplă omitere din acte a unei
părţi din activ, ci constă în fapte comisive de tăinuire, de sustragere de la vedere a bunurilor. În
acest fel, se poate afirma că ascunderea nu se poate realiza şi printr-un fals deoarece legiuitorul a
prevăzut distinct celelalte forme de ascundere, şi anume prin falsificare sau sustragere a
evidenţelor societăţii158.

157 Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008, cu modificările şi
completările ulterioare.

158 S. Corlăţeanu, op. cit, p. 115.

96
Prin expresia „activul averii debitorului" înţelegem elementele patrimoniale, evidenţiate ca
drepturi în registrul inventar al societăţii şi în bilanţurile contabile întocmite periodic (spre
exemplu, drepturi de proprietate, de creanţă, asupra unor creaţii intelectuale etc.).
Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca fie forma unei acţiuni de dosire,
sustragere sau însuşire a unei părţi din active, fie doar o formă de neevidenţiere în evidenţele
contabile a unor părţi din active, un fals prin omisiune care doar aparent micşorează valoarea
activelor. Acţiunea de ascundere nu implică în mod necesar scoaterea bunului din posesia sau sfera
de dispoziţie a societăţii, ci numai dosirea acestuia pentru a îngreuna identificarea sa şi includerea
sa în masa gajului general al creditorilor. Dacă ascunderea unei părţi din activul societăţii are drept
scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către stat, există un concurs ideal între infracţiunea
de bancrută frauduloasă şi cea de evaziune fiscală săvârşită, după caz, în una din modalităţile
prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale159.
Prin expresia „înfăţişarea unei datorii inexistente" se va înţelege prezentarea unei obligaţii
patrimoniale fictive în faţa autorităţilor competente a lua anumite măsuri în legătură cu aceste
datorii (de achitare, de diminuare corespunzătoare a beneficiului net, de diminuare a impozitului
pe profit cuvenit bugetului de stat etc.); această prezentare poate fi orală, în şedinţa unei adunări
generale a societăţii, a consiliului de administraţie etc.; de asemenea, poate fi şi scrisă, într-un
raport al administratorilor, al directorilor sau al cenzorilor iar, în unele cazuri, chiar al lichidatorilor,
printr-un decont de cheltuieli fictive, neefectuate în realitate etc.
În practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere în cazul
inculpatului, care a întocmit, la data de 04 noiembrie 2001, a unei facturi fiscale şi ulterior a 4
ordine de plată, acte din care rezulta o situaţie neconformă realităţii, în sensul că, SC A.I.T. datora
suma de 1.147.000.000 lei SC S. SRL, în vederea diminuării patrimoniului societăţii comerciale.
Suma totală de 1.142.500.000 lei a fost ridicată în numerar de inculpat în patru etape pe baza a
patru file cec emise tot pentru şi în numele SC S.C. SRL şi folosită în scopuri personale, făcând
menţiunea falsă de fiecare dată, că sumele ridicate sunt destinate achiziţiei de seminţe de floarea-
soarelui de la producătorii individuali, persoane fizice1.

159 Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672
din 27 iulie 2005.

97
Prin expresia „prezentarea în registrele societăţii, în alt act sau în situaţia financiară, a unor sume
nedatorate" se înţelege înscrierea falsă a unor datorii la pasivul societăţii, adică săvârşirea unei
fapte de fals intelectual sau de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, deşi sunt incriminate
separat, nu vor alcătui împreună cu bancruta frauduloasă un concurs ideal de infracţiuni, deoarece
falsul constituie un element constitutiv al infracţiunii pe care o analizăm, fiind aplicabile
prevederile art. 35 alin. (2) C. pen. Datoriile fictive sau sumele nedatorate pot reprezenta achitarea
unor bunuri sau servicii nelivrate ori neefectuate, împrumuturi nereale160 etc.
înstrăinarea, ca variantă a elementului material, afectează o parte a activului, care să micşoreze
posibilităţile de recuperare a creanţelor tuturor creditorilor; dacă are loc îndestularea unora dintre
creditori în dauna celorlalţi, fără a se recurge la înstrăinări la preţuri derizorii sau la alte modalităţi
frauduloase, în practica judiciară s-a considerat că fapta nu va constitui bancrută frauduloasă161.
În cazul în care prin valorificarea bunurilor rămase după înstrăinarea unei părţi din activ sunt
satisfăcute toate creanţele tuturor creditorilor, iar făptuitorul a avut reprezentarea acestui lucru la
momentul înstrăinării, considerăm că nu va fi realizat conţinutul acestei infracţiuni, în această
variantă deoarece obiectul juridic special al infracţiunii (reprezentat de interesele terţilor creditori)
nu a fost lezat.
În practica judiciară s-a reţinut că înstrăinarea acţiunilor SC P.I. SA de către inculpat, după
declanşarea procedurii insolvenţei, nu a avut ca şi consecinţă înstrăinarea din active, ci s-a
schimbat doar structura acţionariatului, atât capitalul social, cât şi activele societăţii rămânând
aceleaşi, nefiind prejudiciaţi creditorii societăţii deoarece nu s-a micşorat dreptul de gaj general al
acestora, respectiv a patrimoniului sau a capitalului social. Ca atare, s-a reţinut că inculpatul nu a
săvârşit, în speţa de mai sus, infracţiunea de bancrută frauduloasă162.
Într-o altă speţă, în sarcina inculpatului A.C. a fost reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă,
constând în aceea că, după ce la data de 21 aprilie 1999 în urma cererii formulată de SC M. MUREŞ
SA a fost declanşată procedura insolvenţei societăţii SC G. I. SRL, a înstrăinat patrimoniul
societăţii în frauda creditorilor acesteia. La data de 7 mai 1999, judecătorul sindic a încheiat un

160 A se vedea S. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, Noua legea a insolvenţei Legea nr. 85/2006,
Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 356.

161 Vezi, Curtea de Casaţie III, dec. nr. 104/1942, în Revista de Drept Comercial, 1942, p. 349.

162 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 824/2009, www.iccj.ro.

98
proces-verbal prin care i s-a adus la cunoştinţă inculpatului A.C. că a fost declanşată procedura
insolvenţei, proces-verbal care a fost semnat de către inculpat. Lichidatorul P.T. a încercat de mai
multe ori să-l contacteze pe inculpat, însă acesta a părăsit spaţiul comercial deţinut în b-dul Poitiers
nr. 20 şi a înstrăinat marfa, iar ulterior, la data de 17 septembrie 1999, a cesionat părţile sociale ale
SC G. I. SRL inculpatului V.V.163.
A săvârşit această infracţiune inculpatul care, în perioada 1999 - 2000, în calitatea sa de
administrator al SC H.K.R.I. S.N.C. Craiova, aflată în procedura de lichidare judiciară şi faliment
ca urmare a neachitării ratelor scadente la împrumuturile contractate, a dispus în folosul său
înstrăinarea unor valori din patrimoniul acesteia în detrimentul celuilalt acţionar M.V. şi a
creditorilor164.
Pentru existenţa tuturor variantelor normative ale infracţiunii este necesară îndeplinirea unei
condiţii esenţiale: starea de insolvenţă a debitorului. Deşi prevăzută expres numai la varianta
normativă de la lit. c), infracţiunea de bancrută frauduloasă fiind preluată în Codul penal din legea
privind procedura insolvenţei, noţiunile utilizate în definirea conţinutului constitutiv sunt cele din
legea amintită. Ori, noţiunea de debitor este strâns legată în prevederile Legii nr. 85/2006 de starea
de insolvenţă [potrivit art. 3 alin. (1) pct. 5, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de
drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 şi care este în stare de
insolvenţă]. Ori, toate variantele normative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă fac referire la
termenul de debitor, în consecinţă, pentru toate aceste variante normative, este necesară
constatarea stării de insolvenţă. Dacă nu există (sau nu se poate dovedi) starea de insolvenţă, nu se
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, fapta constituind, după
caz, o infracţiune absorbită (fals, distrugere, etc.), ori infracţiunea de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor, ori o faptă fără relevanţă penală.
Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, legea cere ca activitatea făptuitorului să se comită
în frauda creditorilor, adică în crearea situaţiei de a nu se putea achita toate creanţele, prin
diminuarea garanţiei creditorilor constând în gajul general ce-l au asupra întregului patrimoniu
social al societăţii.

163 C.S.J., s. pen., dec. nr. 72/2003, www.scj.ro.

164 C. Ap. Craiova, s. pen., dec. nr. 166/2008, www.scj.ro.

99
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii bancrută frauduloasă între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta trebuie
dovedită (în sensul că fraudarea creditorilor să se datoreze acţiunii făptuitorului, iar nu altor cauze
- de exemplu, devalorizării unor titluri de valoare ce le deţine societatea, scăderii preţurilor pe piaţă
la bunurile înstrăinate etc.).
B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta
nu constituie infracţiune. Potrivit unor alte opinii, la care nu subscriem, fapta se comite cu intenţie
directă calificată prin scop, şi anume: fraudarea creditorilor165.
4. Forme. Sancţionare
9
A. Forme. Actele pregătitoare deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Tentativa se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când se începe executarea
elementului material, dar acţiunea se întrerupe sau, deşi dusă până la capăt, nu are loc fraudarea
creditorilor.
Consumarea infracţiunii are loc numai în momentul producerii urmării cerute de însăşi fapta ilicită,
respectiv fraudarea creditorilor prin acte falsificate, distruse sau alterate, total sau parţial, ori acte
dispărute ca urmare a sustragerii, ascunderea de bunuri, înfăţişarea sau prezentarea a unor datorii
inexistente sau a unor sume nedatorate, după caz, ori înstrăinarea unei părţi din active. Această
infracţiune poate cunoaşte şi forma continuată, când, spre exemplu, se săvârşesc mai multe acte de
falsificare, distrugere sau sustragere în temeiul aceleiaşi rezoluţii delictuoase, dar poate exista şi
un concurs real între mai multe astfel de infracţiuni, când actele materiale se săvârşesc în baza
unor rezoluţii infracţionale diferite. În cazul infracţiunii continuate se va pune problema stabilirii
momentului consumării şi cel al epuizării infracţiunii, momente cu consecinţe juridice diferite.
Apreciem că infracţiunea de bancrută frauduloasă se încadrează în unitatea legală a infracţiunii
complexe166, a cărei caracteristică principală este aceea că în structura conţinutului său intră ca
element constitutiv o acţiune sau inacţiune ce constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea

165 Pentru detalii, a se vedea A. Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea organelor de conducere,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 9 şi urm.

166 M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 96-98.

100
penală 167 . Spre exemplu, bancruta frauduloasă săvârşită în varianta falsificării evidenţelor
cuprinde fapte care sunt incriminate separat în legea penală (art. 320 C. pen.)168.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei
frauduloase este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe
lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 241 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Art. 242
Gestiunea (1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia admi-
frauduloasă nistrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să
aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii
debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5
ani.
Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 299
ANALIZA TEXTULUI 299
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Dan Botez, Aspecte privind infracţiunea de gestiune frauduloasă, în Dreptul nr. 7/1998, p. 121;
Dorin Ciuncan, Funcţionarul ca subiect al infracţiunilor de delapidare sau de gestiune frauduloasă,
Pro Lege nr. 4/1997, p. 24; Ion Dumitru, Nereturnarea publicaţiilor nevândute şi nedepunerea
banilor rezultaţi din vânzarea acestora, Pro Lege nr. 1/1992, p. 24; Silviu Crin Grosu, Delapidare.

167 A. Doroftei, Infracţiunea de bancrută, în R.D.P. nr. 1/2009, pp. 107-108.

168 M. A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr.
3/2008, pp. 187 şi urm.

101
Gestiune frauduloasă, R.D.P. nr. 4/2003 p. 106; Ioan Lascu, Gestiunea frauduloasă şi delapidarea.
Criterii de diferenţiere, în Dreptul nr. 7/2004 p. 120; Mihaela Ruxandra Murariu, Gestiunea de
afaceri - situaţie premisă a gestiunii frauduloase, R.D.P. nr. 3/2005, p. 74; Victor Nicolcescu,
Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, R.D.P. nr. 4/2000, p. 98; Ilie Pascu,
Gestiunea frauduloasă şi delapidarea. Aspecte comune şi specifice, Pro Lege nr. 3-4/2003, p. 77;
Constantin Sima, încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari care îşi
însuşeşte sume provenite din încasări, Pro Lege nr. 2/2002, p. 29; Gheorghe Vizitiu, încadrarea
juridică. Evaziune fiscală. Gestiune frauduloasă. înşelăciune în convenţie sau abuz de încredere,
Pro Lege nr. 2/2000, p. 141; Gheorghe Voinea, Abuz de încredere - gestiune frauduloasă.
Prezentare comparativă, în Dreptul nr. 2/1996, p. 65.

NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA

Legiuitorul, prin incriminarea gestiunii frauduloase, a urmărit să realizeze o ocrotire mai sigură şi
eficientă a bunurilor pe care o persoană fizică sau juridică (publică sau privată) le încredinţează
alteia, în scopul administrării sau conservării lor, prin obligarea celui însărcinat cu administrarea
sau conservarea acestora, la o comportare cinstită în activităţile pe care le desfăşoară pentru a nu
prejudicia proprietarul acestor bunuri.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare aproape identică, în art. 214 C. pen. anterior.
Diferenţa de reglementare o constituie instituirea unei variante de agravare care în reglementarea
anterioară se regăsea în art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei ca variantă
specială a infracţiunii de gestiune frauduloasă, respectiv atunci când fapta prevăzută în alin. (1) a
fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant
sau prepus al acestora. De asemenea, limitele de pedeapsă sunt mai reduse în actuala reglementare.
Este de remarcat reţinerea şi în actuala reglementare a agravantei din legislaţia anterioară când
gestiunea frauduloasă este săvârşită în scopul de a dobândi un folos patrimonial. Reglementarea
este criticabilă, în opinia noastră, în condiţiile instituirii în partea generală a Codului penal a unui
sistem de sancţionare special în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii se urmăreşte obţinerea
unui folos patrimonial [art. 62 alin. (1)]. Agravanta prevăzută în art. 242 având un caracter special,
se va aplica cu prioritate, nefiind incidente în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă prevederile
art. 62 alin. (1) C. pen. (a judeca altfel înseamnă a agrava de două ori sancţionarea pentru aceeaşi
circumstanţă, respectiv obţinerea unui folos patrimonial, lucru nepermis de lege).

102
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea de gestiune frauduloasă este reglementată în art. 242 C. pen. într-o variantă tip, o
variantă agravată şi o variantă agravată comună ambelor variante anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine atunci când fapta prevăzută în alin.
(1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un
reprezentant sau prepus al acestora.
Agravanta comună este prevăzută în alin. (3) şi se reţine atunci când faptele prevăzute în alin. (1)
şi alin. (2) sunt săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunii de abuz de încredere, urmărindu-se prin
incriminarea faptei să se asigure încrederea faţă de care relaţiile sociale de ordin patrimonial nu s-
ar putea forma şi dezvolta în conformitate cu dispoziţiile legale.
Obiectul material. În cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, obiectul material constă într-o
universalitate de bunuri mobile sau imobile, reprezentând întregul patrimoniu al unei persoane
fizice sau juridice (sau parte a acestuia) încredinţat făptuitorului pentru administrare sau
conservare. Sunt susceptibile însă să constituie obiectul material al infracţiunii şi bunurile asupra
cărora făptuitorul are un drept de coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredinţat acestuia
administrarea sau conservarea întregii universalităţi de bunuri.
În literatura juridică169 şi practica judiciară s-a pus problema stabilirii diferenţei între infracţiunea
de abuz de încredere şi infracţiunea de gestiune frauduloasă. Confuzia este posibilă pentru că între
cele două infracţiuni există puncte de asemănare care, uneori, îngreunează deosebirea lor.
Un asemenea punct de asemănare îl constituie faptul că atât abuzul de încredere, cât şi gestiunea
frauduloasă au în conţinutul lor, ca situaţie premisă, un raport juridic patrimonial care implică, din

169 V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe
anul 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 147.

103
partea persoanei vătămate, un minim necesar de încredere. O a doua asemănare constă în aceea că
elementul material al ambelor infracţiuni constă într-o comportare abuzivă prin care se creează o
situaţie de fapt păgubitoare pentru patrimoniul persoanei vătămate.
Dacă ne raportăm la deosebiri, o primă deosebire constă în natura raportului juridic care formează
situaţia premisă: la abuzul de încredere acest raport poate decurge din orice titlu în baza căruia
persoana care obţine bunul - obiect material al infracţiunii - are obligaţia fie de a-l păstra şi restitui
la momentul convenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare, la gestiunea frauduloasă raportul
juridic derivă exclusiv din însărcinarea primită de subiectul activ de a administra sau conserva
bunurile altei persoane.
A doua deosebire se referă la întinderea şi apartenenţa bunurilor care formează obiectul raportului
juridic preexistent: la abuzul de încredere un bun sau anumite bunuri determinate, la gestiunea
frauduloasă o universalitate de bunuri (avutul întreg sau parte din avutul unei persoane, iar nu un
anumit bun sau anumite bunuri singularizate).
A treia deosebire priveşte acţiunea constitutivă a infracţiunii: la abuzul de încredere elementul
material constă, în mod exclusiv, în însuşirea, dispunerea sau folosirea pe nedrept sau refuzul de a
restitui un bun al altuia, pe care subiectul îl deţinea cu orice titlu; la gestiunea frauduloasă
elementul material se poate concretiza în orice acţiune păgubitoare efectuată de cel însărcinat
contra sau peste ceea ce îi era îngăduit să facă, potrivit limitelor impuse prin actul de însărcinare
sau potrivit modului în care trebuie să se desfăşoare în mod obişnuit o gestiune normală şi
corectă170.
Astfel, în mod greşit s-a stabilit că fapta inculpatului de a-şi însuşi sumele încasate din vânzarea a
50 de certificate de depozit în valoare de 10.000 lei fiecare, certificate primite în gestiune în baza
unui contract de mandat încheiat cu o filială a BANKCOOP constituie infracţiunea de gestiune
frauduloasă171, deoarece, fiind vorba de un bun mobil determinat, fapta constituie infracţiunea de
abuz de încredere.
B. Subiecţii infracţiunii

170 V. Dongoroz ş.a., op. cit, vol. III, pp. 518-519; G. Voinea, Abuz de încredere - gestiune
frauduloasă. Prezentare comparativă, în R.D.P. nr. 3/1995, p. 70.

171 C. Ap. Bucureşti, s. I, pen., dec. nr. 140/1996.

104
Subiectul activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă poate fi persoana care are îndatorirea şi
obligaţia de a administra sau conserva bunurile ce aparţin altei persoane. Este vorba de un raport
juridic, respectiv un contract de mandat în baza căruia mandatarul se obligă să administreze sau să
conserve bunurile mandatului.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2), subiectul activ nemijlocit este administratorul judiciar
ori lichidatorul averii unui debitor, în sensul Legii nr. 85/2006, precum şi orice reprezentant sau
prepus al acestuia. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician
în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute în legea
insolvenţei (art. 20) în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare. Lichidatorul
este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată
să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute în legea insolvenţei (art. 25)
în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Pentru a exista coautorat, este necesar ca
participanţii să aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi
împreună să săvârşească pagube, să aducă prejudicii prin acţiunea de administrare sau conservare
a bunurilor respective. Ceilalţi participanţi, respectiv instigatorii şi complicii, pot fi persoanele
care nu au aceste calităţi.
Subiectul pasiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă este persoana fizică sau juridică căreia îi
aparţine bunul sau universalitatea de bunuri încredinţate făptuitorului pentru administrare sau
conservare.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în orice acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru
proprietarul bunurilor, comisă de autor cu ocazia administrării sau conservării bunurilor
încredinţate.
Administrarea bunurilor presupune desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti, corespunzătoare
naturii şi destinaţiei bunurilor. Aşa de exemplu, un gestionar poate desfăşura unele activităţi de
administrare cum ar fi primirea de mărfuri, evidenţierea acestora în documente, mânuirea,
vânzarea unor asemenea bunuri etc.

105
Conservarea se referă la luarea unor măsuri de bază, de ocrotire a bunurilor pentru a nu fi sustrase,
distruse sau degradate, şi, în genere, orice alte activităţi necesare şi menite a conserva integritatea
cantitativă şi calitativă a patrimoniului respectiv.
Pot constitui acte de gestiune frauduloasă, de exemplu - vinderea unui bun din patrimoniu la un
preţ inferior celui practicat pe piaţă sau degradarea autoturismului primit spre conservare din cauza
folosirii lui de către făptuitor în interes propriu, ori acordarea unor salarii exagerate sau inacţiuni
de acest tip - neîncasarea unor datorii sau tolerarea furturilor în paguba patrimoniului gestionat,
ori neluarea măsurilor de îngrădire a unor culturi pentru a le proteja de acţiunile distrugătoare ale
animalelor etc.172
Din analiza textului incriminator, rezultă că nu constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă
fapta gestionarului care într-o situaţie străină de gestiunea încredinţată lui, a păgubit pe cel căruia
îi aparţineau bunurile respective.
De asemenea, mai trebuie să se stabilească în mod cert că activitatea păgubitoare a făptuitorului
reprezintă o încălcare a grijii pe care acesta trebuie să o aibă în administrarea sau conservarea
bunurilor încredinţate. Cu privire la producerea unei pagube, în practica judiciară s-a reţinut
infracţiunea de gestiune frauduloasă - de exemplu - în cazul tutorelui care a sustras o parte din
pensia de urmaş şi din alocaţia de stat cuvenită minorilor aflaţi sub tutela sa173.
A săvârşit această infracţiune numitul G.O. care, fiind angajat ca gestionar la o societate
comercială cu capital privat, prin neîndeplinirea unor obligaţii profesionale, a creat prejudicii
importante unităţii private respective174.
S-a mai decis în practica judiciară că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
gestiune frauduloasă în cazul inculpatului, angajat la SC AGROZOOTEHNICA, care efectuează
cu autocamionul unităţii transporturi de azotat de amoniu la SC AMONIL Slobozia şi în cursul
acestor transporturi îşi însuşeşte 35 saci cu azotat de amoniu, pe care i-a descărcat la locuinţa sa175.
În acest caz, afirmă instanţa, azotatul de amoniu se afla în detenţia inculpatului, care era „un fel de

172 Gh. Diaconescu, op. cit., p. 277.

173 T. Braşov, dec. nr. 21/1968, R.R.D. nr. 6/1968, p. 178.

174 C.S.J., s. pen., dec. nr. 479/1997, Dreptul nr. 11/1998, p. 80.

175 C. Ap. Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 900/1997.

106
gestionar de fapt" (chiar dacă actele de transfer erau semnate de un delegat al SC
AGROZOOTEHNICA, care însă nu însoţea transporturile pe parcurs până la locul de predare). Nu
suntem de acord cu această soluţie, deoarece subiect activ al acestei infracţiuni poate fi numai o
persoană care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane. Cărăuşul nici nu
administrează, nici nu conservă bunuri; el transportă la destinaţie bunul care i s-a încredinţat. Dacă
i-a fost transmisă detenţia asupra bunurilor, atunci el săvârşeşte infracţiunea de abuz de încredere,
iar dacă nu i-a fost transmisă detenţia, acest având numai un contact material cu bunurile, fapta va
constitui infracţiunea de furt.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în producerea unor
pagube cauzate persoanei ale cărei interese făptuitorul era obligat să le apere, urmare care poate
privi de pildă starea precară a bunurilor gestionate, micşorarea cantităţii sau calităţii acestora,
diminuarea însuşirii de a fructifica a unor bunuri etc.
Odată produse urmările cerute de text, infracţiunea de gestiune frauduloasă realizează toate
condiţiile conţinutului său legal, indiferent dacă ulterior se repară paguba produsă sau există vreo
garanţie care să acopere paguba176.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de gestiune frauduloasă este necesar să se
stabilească că între activitatea ilegală, abuzivă a făptuitorului şi situaţia de fapt în care se găsesc
bunurile gestionate există o legătură de cauzalitate. Mai precis, trebuie demonstrat că paguba
produsă victimei este rezultatul activităţilor frauduloase prin care i s-au gestionat bunurile.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de gestiune frauduloasă se comite numai cu intenţie în ambele ei forme - directă sau
indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că prin comportarea sa faţă de bunurile gestionate produce o
pagubă materială persoanei vătămate şi urmăreşte ori acceptă realizarea acestui rezultat.
Legiuitorul a urmărit să excludă posibilitatea pedepsirii sub aspect penal a unor asemenea fapte
atunci când acestea se săvârşesc din culpă.
În varianta agravată comună prevăzută în alin. (3), legea cere să existe scopul de a dobândi un
folos patrimonial. Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, suficient să existe ca o
finalitate a acţiunii urmărite de făptuitor.
4. Forme. Sancţionare

176 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 520.

107
9
Forme. La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt
pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul acţiunii (inacţiunii)
făptuitorului, respectiv paguba în dauna patrimoniului unei persoane. Atunci când gestiunea
frauduloasă se comite prin acte succesive şi sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 35 alin. (1) C.
pen., există infracţiunea continuată. În acest caz, infracţiunea se epuizează odată cu săvârşirea
ultimei acţiuni sau inacţiuni a infracţiunii continuate.
Sancţionare. Pentru varianta simplă [art. 242 alin. (1) C. pen.], pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amendă. Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea
de la unu la 5 ani, iar pentru varianta agravată prevăzută în alin. (3), pedeapsa este închisoarea de
la 2 la 7 ani.177
Potrivit art. 242 alin. (4) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Art. 243
Însusirea (!) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit

177 În codul penal anterior a fost introdusă de dată recentă (2010) o modificare legislativă care nu a fost
menţinută în actuala reglementare. Astfel, în cazul anumitor infracţiuni care produc consecinţe
patrimoniale, în cazul recuperării prejudiciului, exista o cauză de înlocuire sau de atenuare a pedepsei.
Potrivit art. 741 C. pen. anterior, în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune,
delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice,
abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor
infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă
integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la
jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi
recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o
sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă
făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5
ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile sus-menţionate. A se vedea în acest
sens şi V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 1181. Prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011 Curtea
Constituţională a stabilit că dispoziţiile articolului 741 C. pen. anterior sunt neconstituţionale.

108
bunului găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel sau ajuns din bun
ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 eroare la luni sau cu
amendă.
făptuitor (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe
nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia
făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că
bunul nu îi aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 304
ANALIZA TEXTULUI 304
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Octavian Loghin, în legătură cu infracţiunea de însuşire a bunului găsit, Revista Română de Drept
nr. 5/1970, p. 107
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
La incriminarea acestei fapte s-a avut în vedere să se ocrotească bunurile patrimoniale şi atunci
când acestea, fiind ieşite fără voie din posesia proprietarului sau a persoanei care le-a deţinut, sunt
găsite, în mod întâmplător, de o altă persoană. Pericolul social al faptei incriminate prin art. 243
C. pen. rezultă, în primul rând, din aceea că prin comiterea ei se împiedică reîntoarcerea sau
întoarcerea în patrimoniul celui căruia i se cuvine acel bun.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare aproape identică, în art. 216 C. pen. anterior.
Diferenţa în reglementare constă în adăugarea ipotezei ajungerii bunului în mod fortuit în posesia
făptuitorului, în cazul variantei asimilate, precum şi în incriminarea modalităţii alternative de
comitere a nepredării bunului în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi
aparţine, în cazul aceleiaşi variante.
ANALIZA TEXTULUI 1. Structura incriminării
Infracţiunea de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este prevăzută în art. 243
C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă
în fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau
de a dispune de acel bun ca de al său.

109
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia
în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de însuşirea bunului găsit obiectul juridic special este
format din fasciculul de relaţii sociale referitoare la patrimoniul public sau privat, care implică
buna-credinţă şi cinste din partea celui care găseşte un bun sau ajunge din eroare sau în mod fortuit
în posesia unui bun aparţinând altei persoane.
Obiectul material. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 243 C. pen., obiectul material constă în
bunul găsit, iar în cea prevăzută în alin. (2) al art. 243 C. pen., în bunul ajuns din eroare sau în mod
fortuit în posesia făptuitorului.
Pentru a fi „găsit" un bun trebuie să fie mai întâi „pierdut". Din analiza teoriei şi practicii se trage
concluzia că bunul este „pierdut" atunci când persoana care are drept asupra lui a întrerupt fără
voia sa contactul fizic (direct) cu acesta, iar pe de altă parte făptuitorul nu ştie cui îi aparţine178.
Nu constituie „bun găsit", în înţelesul textului, bunul ieşit din posesia altuia cu consimţământul
acestuia, respectiv bunul abandonat.
Nu poate fi considerat „bun găsit" acel bun care a fost lăsat temporar fără supraveghere, deoarece
un asemenea bun nu este ieşit din posesia altuia, nu este un bun pierdut, întrucât cel căruia îi
aparţine cunoaşte unde l-a lăsat şi poate oricând să intre în posesia lui. În practica judiciară s-a
decis, în acest sens, că nu constituie „bun găsit" fierăstrăul mecanic care era acoperit cu frunze în
pădure tocmai pentru a nu fi observat şi sustras179, sacoşa uitată pe un şantier de construcţii180,
ţevile de metal ascunse în păpuriş sub ochii făptuitorilor181, bijuteriile uitate într-un taxi182. La
fel s-a decis ca nu constituie un bun găsit animalul care s-a îndepărtat de locuinţă proprietarului,

178 O. Loghin, In legătură cu infracţiunea de însuşire a bunului găsit, R.R.D. nr. 5/1970, p. 107.

179 T. Suceava, dec. pen. nr. 663/1997, în Dreptul nr. 3/1999, p. 16.

180 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 349/2005, în A. Stoica, op. cit, p. 82.

181 C. Ap. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 1403/1998, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 151.

182 C. Ap. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 1034/1998, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 154.

110
căutându-şi hrană183, ori borseta lăsată pe tejghea la bar184; ori păsările sau animalele lăsate pe
câmp sau în spaţii intravilane care, după ce se hrănesc sau scaldă, au obişnuinţa de a se întoarce
singure în gospodărie185 ş.a.
În toate aceste cazuri, bunurile nefiind ieşite din posesia proprietarului, fapta însuşirii lor constituie
furt, şi nu însuşirea bunului găsit.
De asemenea, în toate situaţiile în care făptuitorul cunoaşte identitatea persoanei al cărei bun l-a
găsit, ori când persoana a pierdut ori a uitat într-un loc bunul său în prezenţa făptuitorului, fapta
va constitui infracţiunea de furt şi nu aceea de însuşirea bunului găsit.
Ca atare, „bun găsit" va fi acela care, în momentul intrării în posesia altei persoane, avea întrerupt
contactul cu persoana care l-a pierdut ori uitat într-un loc.
În ceea ce priveşte bunul ajuns din eroare în posesia făptuitorului, acesta este un bun predat unei
persoane din cauza erorii comise de cel care a efectuat predarea, bun pe care făptuitorul îl primeşte
crezând că îi este destinat. Este vorba deci de o remitere a bunului din cauza unei confuzii, ambele
persoane (cel care predă şi cel care primeşte) fiind într-o stare de confuzie. De exemplu, o persoană,
greşind adresa de domiciliu, predă unei alte persoane un pachet ce era destinat unei terţe persoane,
primitorul luându-l fără nicio ezitare, deoarece era în aşteptarea unui asemenea pachet de la părinţi
săi; după ambalarea unor bunuri, vânzătorul remite cumpărătorului pachetul ce conţinea alt bun,
mai scump decât cel solicitat şi pentru care s-a plătit.
Eroarea celui care a efectuat predarea nu trebuie să fie provocată de cel care primeşte bunul; în caz
contrar, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune186.
De asemenea, în varianta pe care o analizăm este de remarcat că atitudinea psihică a ambilor
subiecţi (predător, primitor) se caracterizează prin eroare. Se consideră ajuns din eroare în posesia
făptuitorului şi bunul pe care acesta l-a luat singur crezând că este al său, (este vorba deci de o

183 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1242/1996, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit, p. 218.

184 C. Ap. Bacău, s. pen., dec. nr. 512/1999, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit, p.
193.

185 C. Ap. Timişoara, s. pen., dec. nr. 70/2000, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N.Neagu, op. cit, p.
216.

186 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 539.

111
singură eroare) de pildă din cauza întunericului sau a stării de ebrietate, făptuitorul ia din rastelul
din faţa restaurantului o altă bicicletă care nu era a lui.
Nu interesează dacă acela care a ajuns din eroare în posesia bunului a primit el însuşi acel bun sau
prin intermediul altei persoane.
Bunul mai poate ajunge în posesia făptuitorului în mod fortuit (spre exemplu, făptuitorul se trezeşte
cu un câine de rasă în curte, care a fugit de acasă, ori cu bunuri furate de la alte persoane şi
abandonate de hoţi în curtea sa, ori într-o zonă sinistrată sunt paraşutate ajutoare care aterizează în
curtea făptuitorului etc.). Aici nu este vorba de o eroare, ci de o întâmplare independentă de voinţa
făptuitorului care face ca acesta să intre în posesia unui bun aparţinând altei persoane.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana care a găsit bunul sau care a ajuns din eroare sau
în mod fortuit în posesia lui şi nu-şi îndeplineşte obligaţia prevăzută de lege de a-l da fie celui care
l-a pierdut, fie autorităţilor, legea necerând vreo calitate pentru existenţa subiectului activ. Se trage
concluzia că poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea acestei infracţiuni şi salariatul unui
serviciu de obiecte găsite pentru că, în afara serviciului său şi a atribuţiilor pe care le are, este un
particular ca oricare altul însă, în sancţionarea sa, se poate reţine această împrejurare la
individualizarea pedepsei.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale - coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv al infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este
persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul respectiv.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub aspect obiectiv, infracţiunea de însuşire a bunului găsit, în varianta
prevăzută în alin. (1) al art. 243 C. pen., se realizează prin două modalităţi alternative.
Astfel, în varianta privind bunul găsit de făptuitor [art. 243 alin. (1) C. pen], elementul material
constă fie în inacţiunea de „a nu preda" bunul găsit, fie în acţiunea „de a dispune" de acest bun ca
de al său.
Nepredarea bunului găsit presupune omisiunea celui ce a găsit un bun de a-l remite autorităţilor
(organe de poliţie, primării sau alte instituţii sau autorităţi publice) sau celui care l-a pierdut.

112
Obligaţia de a preda bunul celui care l-a pierdut, în mod logic există numai atunci când găsitorul
cunoaşte persoana în cauză. Termenul acordat de lege găsitorului de a-l preda este de 10 zile.
Acest termen curge din momentul găsirii bunului şi se calculează potrivit regulilor stabilite prin
art. 186 C. pen. Odată cu expirarea termenului prevăzut de lege (10 zile) apare prezumţia legală
de însuşire a acestuia.
În textul incriminator se prevede, aşa cum s-a precizat, şi o a doua alternativă de comitere a
infracţiunii şi anume aceea în care făptuitorul dispune de bunul găsit, ca şi cum ar fi al său - acţiune
ce se poate realiza înainte de trecerea termenului de 10 zile stabilit prin text. În această situaţie,
consumarea faptei are loc în momentul în care subiectul activ a efectuat activităţile ilicite.
Dispunerea de bunul găsit ca de al său, se materializează prin acţiunile făptuitorului de a-l vinde,
transforma, schimba, dona, dărui, a-l da în gaj, a-l da în plată total sau parţial etc. În practica
judiciară a fost echivalată unor asemenea manifestări şi atitudinea făptuitorului de a nega - faţă de
persoana vătămată, ori faţă de autorităţi - găsirea acelui bun187. Existenţa infracţiunii este exclusă
în cazul în care găsitorul a dispus de bunul găsit, dar nu ca de un bun al său (de exemplu, a remis
bunul unei persoane pe care a crezut-o proprietarul acelui bun).
Potrivit alin. (2) al art. 243 C. pen., infracţiunea se poate realiza - sub aspect obiectiv - fie prin
însuşirea pe nedrept de către făptuitor a bunului ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia sa,
fie prin nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi
aparţine. Făptuitorul efectuează anumite acte asupra bunului care presupun luarea în stăpânire a
acestuia (consumare, transformare, înstrăinare, distrugere etc.).
Infracţiunea în această variantă subzistă numai după ce făptuitorul a ieşit din starea de eroare cu
privire la apartenenţa bunului, adică începând din momentul când a realizat că a ajuns dintr-o
greşeală în posesia lui şi că bunul aparţine unei alte persoane. În acest sens, în practica judiciară s-
a decis că săvârşeşte infracţiunea prevăzută în art. 243 C. pen., acela care dispune pe nedrept de
bunul intrat în posesia lui, după ce a sesizat eroarea în care se află188, dar nu va constitui
infracţiune fapta acelei persoane care a dispus de un bun mai înainte de a-şi înlătura (ori a i se
înlătura) eroarea.

187 T. Braşov, dec. nr. 325/1970, în R1, p. 244.

188 Jud. Turda, sent. pen., nr. 92/1976, în R2, p. 222.

113
În cazul art. 243 alin. (2) C. pen. legiuitorul a fixat ca termen pentru predarea bunului 10 zile din
momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine, ceea ce înseamnă că posesorul ajuns din
eroare în posesie nu îl poate poseda oricât sau ţine oricât la dispoziţia celui în drept. Lipsa unui
asemenea termen ar fi fost de natură a da loc unor implicaţii neconforme cu principiile care stau
la baza relaţiilor sociale cu caracter patrimonial. Într-adevăr, în lipsa unui termen de restituire sau
de încunoştinţare a autorităţilor se putea ajunge la situaţia ca, atât timp cât nu a fost comis un act
de luare în stăpânire a bunului, ajuns din eroare în posesia făptuitorului, bunul să poată fi păstrat
oricât, iar atunci când autorul se complace în pasivitate ori, nefiind cunoscut, nu i se cere restituirea
bunului, acel bun să nu fie chiar niciodată restituit. Chiar şi prin instituirea acestui termen nu se
înlătură dificultăţile practice, deoarece acest termen se calculează în raport cu posibilităţile
subiective ale făptuitorului de a realiza faptul că bunul nu este al său.
Urmarea imediată constă în trecerea în mod ilegal a bunului în stăpânirea făptuitorului, persoana
vătămată nemaiavând posibilitatea să-şi exercite drepturile asupra bunului, în consecinţă
producându-se o pagubă.
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit în ambele sale variante
trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) descrisă în textul incriminator
şi urmarea imediată; de regulă ea rezultă din însăşi materialitatea faptelor şi nu trebuie să fie
dovedită.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit în oricare din variantele sale se comite numai cu intenţie.
Nu interesează pentru realizarea infracţiunii, scopul urmărit de făptuitor şi nici mobilul ce l-a
animat.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. Infracţiunea (cu excepţia variantelor omisive) este susceptibilă de toate formele imperfecte,
dar atât actele pregătitoare, cât şi tentativa nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în mod diferenţiat în raport cu varianta de săvârşire a acesteia. În
cazul nepredării în termen de 10 zile, consumarea are loc odată cu expirarea termenului. Când
expirarea termenului cade într-o zi în care autorităţile au serviciul suspendat, predarea în ziua
următoare va fi socotită în termen.

114
Când elementul material a constat în dispunerea sau însuşirea bunului ce face obiectul infracţiunii,
consumarea are loc odată cu realizarea elementului material.
Sancţionare. Infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, indiferent de
variantele sale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă. Dispoziţiile art. 62
alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Art. 244
Înşelăciunea (!) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea
ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin
el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 309
ANALIZA TEXTULUI 310
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Mircea Bădilă, Despre o înşelăciune în convenţii discutabilă, R.D.P. nr. 2/2003 p. 127; Mirela
Gorunescu, Cătălin Stănculescu, Conceptul de fraudă în legislaţia română, în Dreptul nr. 12/2009,
p. 168; Ilie-Virgil Jurcă, Înşelăciune în convenţii, R.D.P. nr. 4/2003 p. 99; Ioan Lascu, Înşelăciune.
Furt. Criterii de diferenţiere, R.D.P. nr. 1/2004, p. 136; Adrian Valentin Popa, Înşelăciune. Condiţii
de reţinere a infracţiunii. Neanunţarea schimbului care ar fi atras suspendarea pensiei, în Dreptul
nr. 6/2000 p. 155; Mihaela Stoichiţă, Înşelăciune în convenţii, R.D.P. nr. 2/2003 p. 125; Dana
Titian, Furt. Înşelăciune, R.D.P. nr. 4/2001, p. 128; Gheorghe Vizitiu, Înşelăciunea în contractele
comerciale, R.D.P. nr. 1/2001, p. 116.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Spre deosebire de celelalte infracţiuni contra patrimoniului, în cazul înşelăciunii, paguba se
produce prin inducerea în eroare a persoanei de către făptuitorul care doreşte prin diverse manopere
frauduloase, obţinerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul.

115
Infracţiunea de înşelăciune era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare, dar cu mai multe
variante de comitere, în art. 215 C. pen. anterior. Astfel, în actuala reglementare s-a renunţat la
prevederea agravantelor înşelăciunii în convenţii, înşelăciunii prin cecuri şi a înşelăciunii care a
produs consecinţe deosebit de grave din reglementarea anterioară. De asemenea, limitele de
pedeapsă au fost reduse semnificativ (pentru variantele normative menţinute în actuala
reglementare, în reglementarea anterioară fapta se sancţiona cu închisoarea între 6 luni şi 12 ani -
varianta tip, respectiv închisoarea între 3 şi 15 ani - varianta agravată).
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 244 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta
tip este reglementată în alin. (1) şi constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea
ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine atunci când înşelăciunea este săvârşită prin
folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Infracţiunea de înşelăciune are, în principiu, un obiect juridic special
asemănător celorlalte infracţiuni de fraudă şi deci constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial
care implică buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor acestor relaţii.
Înşelăciunea se deosebeşte, printre altele, de abuzul de încredere şi prin aceea că, dacă la
infracţiunea de înşelăciune acordarea încrederii este obţinută prin amăgire, la infracţiunea de abuz
de încredere se încalcă prin abuz încrederea acordată189.
Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi înscrisurile care au valoare
patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial etc.). Poate fi obiect
material al înşelăciunii un înscris care încorporează o valoare patrimonială (libret sau obligaţiuni
CEC, adeverinţă de câştigarea unui premiu la loterie, acţiune la o bancă etc.).
Subiecţii infracţiunii

189 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 526.

116
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, care săvârşeşte
infracţiunea prin inducerea în eroare a victimei căreia i se produce o pagubă.
Ne exprimăm rezerva faţă de opinia exprimată în doctrină potrivit căreia dacă subiectul activ
nemijlocit are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de amăgire este săvârşită în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, fapta nu constituie înşelăciune, ci abuz în serviciu190.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Activităţile prin care doar se contribuie la comiterea faptei, dar prin care nu se realizează nemijlocit
inducerea în eroare, constituie acte de înlesnire sau de ajutor în vederea săvârşirii acestei infracţiuni,
deci acte de complicitate, nu de coautorat191.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, căreia i-a fost lezat
patrimoniul în urma comiterii înşelăciunii.

190 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 527.

191 V. Papadopol, M. Popovici, R1, pp. 244-245, notă la dec. pen. nr. 2225/1970 a T.S., s. pen., R.R.D.
nr. 1/1971, p. 142.

117
Atunci când o persoană a dispus în mod licit (legal) de un bun aparţinând altuia, dar a fost în
această împrejurare victima unei induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înşelăciunii;
subiectul pasiv primar este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin actul efectuat de victima
amăgirii, deoarece infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contra
persoanei. Aşa de exemplu, mandatarul care, fiind indus în eroare, a făcut o plată pentru mandantul
său, ori fiul care din cauza acţiunii de inducere în eroare, remite făptuitorului o sumă de bani
aparţinând tatălui său etc.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune constă într-o acţiune de inducere în eroare,
deci dintr-o acţiune frauduloasă de amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
În literatura juridică, unii autori susţin că elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune
poate consta dintr-o acţiune, însă, mai rar şi dintr-o inacţiune192.
Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă, a trece drept reală,
existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. În antiteză, a prezenta ca
mincinoasă o faptă adevărată înseamnă dimpotrivă a face să se creadă ca inexistentă o faptă sau
împrejurare care există în realitate.
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii, trebuie să fie aptă de a capta
buna-credinţă, încrederea victimei, şi să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o menţină în
eroarea produsă anterior193.
Pentru a realiza infracţiunea, făptuitorul foloseşte anumite mijloace de înşelare (orale sau scrise)
extrem de ingenioase şi variate, acestea depinzând de fantezia acestuia în imaginarea diferitelor
modalităţi de înşelare a unor persoane - vulnerabilitatea acestora din urmă, fiind în raport direct
proporţional cu naivitatea lor.

192 G. Diaconescu, op. cit., p. 281.

193 O. A. Stoica, Drept penal român, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
169.

118
În practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care omite să
comunice părţii cocontractante că, deşi este proprietarul terenului pe care dorea să-l înstrăineze,
cu privire la acesta exista un proces civil ce viza însăşi stabilirea persoanei care ar fi putut fi titular
al dreptului de proprietate194. Tot astfel, s-au reţinut ca infracţiuni de înşelăciune obţinerea unui
credit bancar pentru finanţarea societăţii al cărei administrator era, urmată de schimbarea
destinaţiei banilor prin transferarea de îndată într-un cont personal purtător de dobânzi mai
mari195 ori fapta inculpatului de a fi folosit o copie de pe cartea de identitate, o adeverinţă de venit
şi o copie de pe cartea de muncă falsificate pentru achiziţionarea de bunuri pe credit de la o
societate comercială196 sau fapta aceluia care, prezentându-se sub un nume fals şi ca având
calitatea de inspector în cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, a indus în eroare părţile
vătămate în vederea încheierii unor contracte de muncă în străinătate, însuşindu-şi banii plătiţi de
acestea1.
S-a mai reţinut în practica judiciară că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care plăsmuieşte
un act sub semnătură privată pe care îl foloseşte pentru inducerea în eroare a unei persoane în
vederea determinării acesteia să încheie o convenţie păgubitoare pentru ea197, ori acela care
induce în eroare o societate de asigurare prin folosirea unor înscrisuri false, cu prilejul încheierii
şi executării unui contract de asigurare198.
Nu există această infracţiune dacă făptuitorul nu a întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a
determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de
voinţa lui199. De altfel, vorbind în general de înşelăciune, trebuie să subliniem că simpla minciună,

194 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 307/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 206.

195 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2801/2002, în A. Stoica, op. cit, p. 247.

196 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 690/2004, în G. Tudor, înşelăciunea în convenţii, practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 102.

1 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 287/A/2004, în G. Tudor, op. cit., p. 143.

197 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 594/1993, C. Sima, Codul penal adnotat, Ed. Atlas Lex,
Bucureşti, 1996, p. 398.

198 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5049/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 658.

199 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, p. 138.

119
simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr, nu constituie de regulă un mijloc de
inducere în eroare, atâta timp cât nu s-au produs consecinţele şi urmările prevăzute în textul
incriminator.
În literatura juridică200 şi practica judiciară201 s-a pus problema dacă emiterea unui bilet la ordin
constituie infracţiunea de înşelăciune, în situaţia în care emitentul cunoaşte faptul că nu are
disponibil în cont. Deşi în literatură se consideră că este posibilă întrunirea elementelor constitutive
ale infracţiunii de înşelăciune, o parte a practicii judiciare a dat o soluţie negativă, arătându-se că
biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată prin care o persoană se obligă să plătească, la
scadenţă, unei alte persoane, o sumă de bani, la ordinul acesteia, astfel că, fiind vorba de un
angajament de plată care conţine asumarea în mod unilateral a unei obligaţii de plată faţă de
beneficiar, în caz de neplată este atrasă o răspundere civilă contractuală generată de neexecutarea
unei obligaţii asumate printr-un contract.
Deşi potrivit legislaţiei anterioare ne-am exprimat opinia 202 că se pot întruni în acest caz
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în situaţia comerciantului care, cu bună
ştiinţă, emite un bilet la ordin cunoscând faptul că nu are disponibil în cont, cu intenţia de a induce
în eroare partea vătămată şi fără a intenţiona vreun moment să onoreze plata203, ca urmare a
recentelor modificări legislative şi a renunţării la unele variante normative ale infracţiunii de
înşelăciune, considerăm că fapta întruneşte în condiţiile actuale elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută în art. 239 alin. (2) C. pen.

200 T. Hâj, Natura juridică a răspunderii pentru fapta de a emite bilete la ordin fără să existe
acoperirea necesară în contul bancar, în Dreptul nr. 8/2000, p. 144; Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contracte
comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001, p. 117; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit.,
pp. 292-293.

201 T. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 135/2001; s. I pen., dec. nr. 55/A/2004, în Culegere 2000-2004
Tribunalul Bucureşti, pp. 470-482.

202 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, partea specială, teorie şi practică judiciară, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 336.

203 A se vedea în acest sens opinia separată la dec. nr. 55/A/2004 a Tribunalului Bucureşti, cit.
supra. În acelaşi sens Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 338/2004, C.S.J., s. pen., dec. nr. 663/2002, în A. Stoica, op.
cit., pp. 249-253.

120
Infracţiunea în varianta agravată constă în înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase [art. 244 alin. (2) C. pen.].
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în realitate
făptuitorului. Acest nume mincinos fie că este „împrumutat" de la o altă persoană în locul căreia
se recomandă, afirmând că este acea persoană, sau numele mincinos este inventat, este imaginar
pentru ca în acest fel să-şi ascundă adevărata sa identitate; în practică existând multe situaţii când
infractorii s-au prezentat sub numele unor reprezentanţi de firme străine şi vorbind limba română
cu accent german, italian, englez etc.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcţii etc. pe care făptuitorul nu le
are în realitate (de exemplu, se prezintă ofiţer de poliţie, procuror, funcţionar la oficiul poştal sau
îşi poate da calitatea evident nereală de prieten al unui membru al familiei, mesager al unei
cunoştinţe etc.). Prin mijloc fraudulos trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit,
inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar care, în realitate, este mincinos (de exemplu,
prezentarea de recomandări din partea unor persoane onorabile sau firme de renume - recomandări
obţinute fie prin fals, fie prin alte modalităţi ilegale, afişarea unor titluri, decoraţii, grade, fotografii
unde făptuitorul apare alături de personalităţi politice sau din lumea afacerilor, folosirea unor acte
false, depunerea în gaj de obiecte care aparţin altuia sau utilizarea unor „tehnici" frauduloase, cum
ar fi un dispozitiv artizanal folosit pentru a induce false percepţii, cum ar fi progno- zarea unei
maladii etc.).
În practica judiciară s-a decis că există înşelăciune în varianta agravată în cazul inculpatului care
decontează valoarea unor cupoane pentru agricultori pe baza unor facturi fiscale ce consemnează
operaţiuni fictive privind cumpărarea şi vânzarea bunurilor care pot fi cumpărate pe bază de
cupoane, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat204. În schimb fapta inculpatei, care,
recomandându-se drept agent CAR SAFI, a promis părţii vătămate I.C. că va obţine un împrumut
de 15 milioane lei de la această unitate, primind în schimb suma de 2 milioane lei, dar nu şi-a
onorat promisiunea nu intră sub incidenţa art. 244 alin. (2) C. pen., deoarece inculpata nu s-a folosit
de calităţi mincinoase, având contract de colaborare cu CAR SAFI205.

204 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 390/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 656.

205 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1326/1997, Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti pe
anii 1994-1997, Ed. ALL, pp. 73-74.

121
Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune, se vor
aplica regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, în ipoteza comiterii înşelăciunii prin fals sau
uz de fals, acestea nu se absorb în conţinutul înşelăciunii, ci se va face aplicarea art. 39 şi 40 C.
pen. privind concursul de infracţiuni.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate. În absenţa unei
acţiuni menite a produce pagubă, fapta nu constituie infracţiunea de înşelăciune.
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (de exemplu, compromiterea victimei faţă
de colegi, de vecini etc.), urmarea imediată a infracţiunii lipseşte şi, ca atare, lipseşte şi răspunderea
penală.
Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa
unei legături de cauzalitate dintre acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea
imediată).
Atunci când paguba survine din alte cauze decât cea de amăgire, nu vor fi întrunite trăsăturile
infracţiunii de înşelăciune.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune constă în intenţie directă. Făptuitorul îşi dă
seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta produce o pagubă, urmare
a cărei producere o urmăreşte, textul referindu-se la scopul obţinerii unui folos material injust
(intenţie calificată prin scop).
Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune nu este nevoie ca folosul material
injust să fi fost efectiv realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate urmărită de făptuitor. Nu
interesează, pentru realizarea infracţiunii, mobilul de care este animat făptuitorul.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. În cazul infracţiunii de înşelăciune actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi
ca atare nu sunt pedepsite.
Atunci când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la
realizarea activităţii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară.

122
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Iată un exemplu de tentativă de
înşelăciune care a fost însă greşit calificată ca tentativă de furt206. Inculpatul, cu intenţia de a-şi
însuşi, a solicitat călătorilor aflaţi în compartimentul unui vagon de cale ferată, o valiză aparţinând
unui călător ieşit din acel compartiment, lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de
proprietarul ei pentru a i-o duce la vagonul restaurant. Cei solicitaţi nu s-au lăsat amăgiţi de
inculpat şi nu i-au încredinţat valiza. Fapta nu constituie o tentativă de furt, deoarece, în speţă, nu
este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimţământ, a unui bun mobil
aparţinând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a călătorilor din compartiment, cărora
inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul valizei, după ce în prealabil discutase cu acesta
şi aflase unde îşi lăsase valiza. Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deşi apt de a induce în eroare,
s-a dovedit totuşi a fi insuficient în situaţia dată, neproducându-se paguba, fapta nu poate constitui
decât tentativa infracţiunii de înşelăciune.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-a produs
paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat (public sau privat).
Infracţiunea de înşelăciune se consumă la data producerii pagubei, nu la cea a inducerii în eroare
a persoanei vătămate207.
Acţiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale, continuate, în aceste
situaţii infracţiunea de înşelăciune se epuizează în momentul efectuării ultimului act al activităţii
infracţionale.
Sancţionare. Infracţiunea de înşelăciune se sancţionează în varianta simplă cu închisoare de la 6
luni la 3 ani [art. 244 alin. (1) C. pen.].
În cazul variantei agravate, când s-au folosit nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace
frauduloase, pedeapsa este închisoare de la unu la 5 ani [art. 244 alin. (2) C. pen.].

206 T. reg. Cluj, col. I., dec. nr. 298/1960, Legalitatea populară nr. 1/1961, p. 60 cu notă de O. A.
Stoica.

207 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1143/1992, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie,
Bucureşti, 1993, p. 176; I. Vasiu, op. cit., p. 276.

123
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa
amenzii).
Art. 245
Înşelăciunea
privind
asigurările
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîn- trebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui
bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine,
pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni
sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 315
ANALIZA TEXTULUI 315
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARĂ
Noile incriminări referitoare la înşelăciunea privind asigurările îşi găsesc justificarea în realitatea
socială, căci ele vin să sancţioneze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.
Astfel, în condiţiile dezvoltării susţinute a pieţei asigurărilor, a creşterii numărului şi ponderii
asigurărilor obligatorii, a crescut şi tentaţia unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul
obţinerii unor foloase patrimoniale injuste. Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările
constituie o variantă specială agravată a infracţiunii de înşelăciune, care prin voinţa legiuitorului a
fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal
anterior208.
ANALIZA TEXTULUI

208 Incriminări similare se găsesc şi în art. 642 C. pen. italian, art. 219 C. pen. portughez, § 272 C. pen.
norvegian etc.

124
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 245 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată. Varianta tip
este reglementată în alin. (1) şi constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării,
uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.

125
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (2) şi constă în fapta persoanei care, în scopul prevăzut în
alin. (1), simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc
asigurat.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările are, în principiu, un obiect
juridic special asemănător celorlalte infracţiuni de fraudă şi constă în relaţiile sociale referitoare la
buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor în raporturile patrimoniale în domeniul
asigurărilor.
Obiectul material îl constituie bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau
furtului ori corpul persoanei asigurate.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. În varianta atenuată
prevăzută în alin. (2), subiectul activ este calificat, fiind persoana asigurată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este asigurătorul.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările în varianta tip constă
în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui
bun asigurat.
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare au semnificaţia acţiunilor descrise
la infracţiunea de distrugere (art. 253 C. pen.). Ascunderea bunului asigurat înseamnă dosirea,
tăinuirea, punerea bunului într-un loc ferit, astfel încât să dea aparenţa dispariţiei ori sustragerii
acestuia. Înstrăinarea presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului altei persoane,
dând de asemenea impresia dispariţiei sau sustragerii acestuia.
A săvârşit această faptă în forma tentativei inculpatul I.M., care, în luna februarie 2000, după ce a
vândut autoturismul sau, a reclamat la poliţie ca acesta fusese furat şi s-a adresat SC G.A.S. din
Cluj-Napoca, unde autoturismul era asigurat pentru caz de furt, cerând sa i se plătească prima de

126
asigurare209. Descoperindu-se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat despăgubirile cerute
de inculpat.
Potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se
obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii
riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau
terţului păgubit.
Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare
emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare.
Poliţa de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în
condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei
de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării
neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească (art. 2208 C. civ.).
În Codul civil sunt prevăzute mai multe categorii de contracte de asigurare (asigurările de bunuri
- art. 2214, asigurările de credite şi garanţii - art. 2221, asigurările de pierderi financiare - art. 2222,
asigurările de răspunderi civile - art. 2223, asigurările de persoane - art. 2227). Legiuitorul a înţeles
să protejeze prin incriminarea din art. 245 C. pen. numai îndeplinirea corespunzătoare a
contractelor privind asigurările de bunuri şi de persoane, fraudarea celorlalte categorii de contracte
de asigurare întâlnindu-se mai rar în practica judiciară. Aceasta nu înseamnă, spre exemplu, că o
înşelăciune într-un contract de asigurare de răspundere civilă este lăsată în afara incriminării, ci
doar că aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune privind
asigurările.
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească
o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. Bunul trebuie
asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, iar acţiunea făptuitorului
trebuie să realizeze sau să dea aparenţa realizării riscului asigurat. Ar putea săvârşi infracţiunea de
înşelăciune privind asigurările în această variantă de comitere o persoană care, pe fondul crizei
financiare imobiliare, îşi incendiază casa, pentru a primi suma asigurată, mult mai mare decât

209 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001, www.iccj.ro.

127
valoare de piaţă a imobilului, ori care îşi înscenează furtul maşinii pentru a dobândi suma provenită
din asigurarea împotriva furtului.
Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune (iar nu înşelăciune privind
asigurările) în cazul inculpatului care, după ce cumnatul său a pierdut controlul autoturismului care
s-a răsturnat la data de 28 martie 1999, i-a propus inculpatului I.I. să întocmească procesul-verbal
de constatare şi producere a accidentului cu o dată ulterioară evenimentului, şi anume cu data de
3 aprilie 1999, pentru a putea încheia asigurarea CASCO anterior accidentului în scopul obţinerii
despăgubirilor de la asigurator, lucru care s-a şi întâmplat210.
De asemenea, constituie tot înşelăciune, iar nu înşelăciune privind asigurările fapta inculpatului
care, în calitate de ofiţer de poliţie cu gradul de locotenent la Poliţia Râmnicu Vâlcea, Biroul
Poliţiei Rutiere, a întocmit în fals un proces-verbal constatator al unui accident de circulaţie,
precum şi declaraţiile martorilor, ataşând şi autorizaţia de reparaţie auto, iar ulterior, pe baza
actelor depuse şi a dosarului de daune întocmit de societatea de asigurare, ridicând suma cuvenită
drept despăgubiri211.
Chiar dacă în cauzele de faţă este vorba despre contracte de asigurări de bunuri, nu este vorba
despre o distrugere sau degradare a bunului pentru a obţine suma asigurată, ci de o activitate de
înşelare a societăţii de asigurări după producerea accidentului şi distrugerea sau deteriorarea
bunului din culpă, ori chiar în lipsa evenimentului asigurat.
Spre deosebire de varianta prevăzută în alin. (2) privind asigurările de persoane, unde se permite
ca modalitate de comitere şi simularea producerii riscului asigurat, varianta prevăzută în alin. (1)
se poate realiza strict prin distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea
sau înstrăinarea unui bun asigurat, astfel că o activitate frauduloasă de întocmire a unei
documentaţii care să probeze un eveniment fictiv (cum ar fi producerea unui accident de circulaţie
şi distrugerea sau avarierea unui bun) nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni,
fapta constituind înşelăciune [art. 244 alin. (2) C. pen.].
În conformitate cu prevederile art. 245 alin. (2) C. pen., constituie o variantă atenuată a infracţiunii
de înşelăciune privind asigurările fapta persoanei care, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru

210 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5049/2006, www.scj.ro.

211 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 677/2004, www.scj.ro.

128
altul, suma asigurată, simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse
de un risc asigurat.
Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de
asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau
parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui
competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
Pentru a obţine suma asigurată, făptuitorul fie simulează, fie îşi cauzează sau agravează leziuni sau
vătămări corporale. Ar putea săvârşi infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în această
variantă de comitere o persoană care, fiind asigurată în caz de invaliditate permanentă totală sau
parţială ori boală, îşi provoacă intenţionat o astfel de stare pentru obţinerea sumei asigurate.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru patrimoniul asigurătorului, prin
producerea sau simularea producerii riscului asigurat.
Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune privind asigurările trebuie să
se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea frauduloasă a făptuitorului şi
urmarea imediată. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările constă în intenţie directă.
Textul de incriminare prevede expres existenţa unui scop pentru realizarea elementelor constitutive
ale infracţiunii, respectiv ca acţiunea făptuitorului să se desfăşoare în scopul obţinerii, pentru sine
sau pentru altul, a sumei asigurate. Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii, mobilul de care
este animat făptuitorul.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării în întregime a acţiunii incriminate,
moment în care se produce urmarea imediată. Considerăm că infracţiunea de înşelăciune privind
asigurările nu subzistă, în reglementarea actuală, dacă făptuitorul, ulterior producerii riscului
asigurat, nu întreprinde nimic pentru plata de către asigurator a sumei asigurate. În această ipoteză,
în care făptuitorul, după producerea riscului asigurat, renunţă expres sau nu cere îndeplinirea
obligaţiei de către asigurator, fapta sa nu pune în pericol patrimoniul asigurătorului, deci nu se
produce urmarea cerută de textul de incriminare.
B. Sancţionare. Pentru infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în varianta tip persoana fizică
se sancţionează cu închisoare unu la 5 ani [art. 245 alin. (1) C. pen.].

129
Varianta atenuată se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă [art. 245 alin.
(2) C. pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Art. 246
Deturnarea Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere,
licitaţiilor publice un participant de la o licitaţie publică ori înţelegerea între
participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 319
ANALIZA TEXTULUI 31
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Noile incriminări referitoare la deturnarea licitaţiilor publice îşi găsesc justificarea în realitatea
socială, căci ele vin să sancţioneze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.
Astfel, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puţine cazuri, participanţii la o licitaţie publică
au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali
participanţi, alterând astfel preţul de adjudecare. Infracţiunea nu are corespondent în legislaţia
penală anterioară.212
ANALIZA TEXTULUI 1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 246 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în fapta de a
îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitaţie publică ori înţelegerea
între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special al infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice este format din relaţiile
sociale referitoare la interesul public de a proteja liberul acces şi concurenţa în licitaţiile publice,
cu respectarea regulilor derulării acestora. Cadrul juridic al desfăşurării licitaţiilor publice este

212 Faptele de această natură sunt incriminate şi de alte legislaţii, cum este cazul art. 313-6 C. pen.
francez, art. 230 C. pen. portughez, art. 262 C. pen. spaniol. Fapta de deturnare a licitaţiilor publice a
fost incriminată, într-o redactare relativ asemănătoare în Codul penal din 1937.

130
prevăzut în O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii213.
Obiectul material. Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice nu are obiect material.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. În varianta
înţelegerii între participanţi, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de ofertant sau concurent.
Conform reglementărilor din materia licitaţiilor publice, ofertantul este un furnizor, executant sau
prestator, persoană fizică sau juridică, care a depus oferta de participare la licitaţie. Concurentul
este un prestator, persoană fizică sau juridică, care a depus soluţie la un concurs de soluţii (o
procedură specială prin care achiziţionează, îndeosebi în domeniul amenajării teritoriului, al
proiectării urbanistice şi peisagistice, al arhitecturii sau în cel al prelucrării datelor, un plan sau un
proiect, prin selectarea acestuia pe baze concurenţiale de către un juriu, cu sau fără acordarea de
premii).
Poate fi subiect activ al acestei infracţiuni şi o persoană juridică (art. 135 C. pen.). De exemplu, o
societate comercială care participă la o licitaţie publică.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
Subiectul pasiv este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana ale cărei interese de afaceri
au fost lezate prin fapta de deturnare a licitaţiilor publice.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în îndepărtarea, prin constrângere sau corupere, a unui participant de
la o licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Îndepărtarea participantului de la licitaţia publică semnifică ţinerea la distanţă, înlăturarea,
împiedicarea acestuia de a participa la licitaţia publică. Pentru a întruni elementele constitutive ale
infracţiunii de deturnarea licitaţiilor publice în această variantă de comitere, fapta de îndepărtare
trebuie să se realizeze prin constrângere sau corupere.
Alte modalităţi de îndepărtare a participantului de la licitaţia publică (crearea de obstacole pentru
un anumit participant, impunerea unor condiţii de bonitate excesive în raport de obiectul licitaţiei
de către organizatori) nu îndeplinesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Acţiunea de

213 Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

131
corupere poate să se desfăşoare asupra participantului (i se oferă bani să se retragă de la licitaţie)
sau asupra organizatorilor licitaţiei (acestora li se oferă bani pentru a descalifica un participant sau
pentru a-l împiedica în alt mod să participe la licitaţie).
O altă variantă de comitere o reprezintă înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de
adjudecare. Nu de puţine ori participanţii la o licitaţie se înţeleg şi lansează oferte concertate, ceea
ce afectează concurenţa loială şi duce la denaturarea preţului de adjudecare (acesta va fi mai mare
sau mai mic, după cum ofertanţii prestează un serviciu sau cumpără un bun, după caz).
Sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni în cazul inculpaţilor care, în scopul de
a primi foloase de la S.M., s-au decis să liciteze formal şi să se comporte la licitaţie convenabil
faţă de S.M. astfel încât să nu urce preţul bunurilor supuse licitaţiei la o diferenţă semnificativă
faţă de preţul de pornire. În consecinţă, se constată că a existat o înţelegere între inculpaţi, în aşa
fel încât proprietarul vânzător al bunurilor, E.M. Cavnic, să obţină un preţ cât mai mic în favoarea
lui S.M. Prin aceasta s-ar fi ajuns la o licitaţie trucată, de natura să o deturneze de la scopul ei firesc
şi să menţină redus preţul bunurilor scoase de proprietar la vânzare, în paguba acestuia214.
Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea adusă liberei concurenţei în
licitaţiile publice şi prin aceasta în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind
interesele publice.
Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice infracţiunii examinate şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice, în varianta îndepărtării unui participant de la licitaţie,
se comite cu intenţie directă sau indirectă. În varianta înţelegerii între participanţi, fapta se comite
cu intenţie directă. În această variantă de comitere se cere ca înţelegerea să intervină în scopul
denaturării preţului de adjudecare.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. Infracţiunea poate îmbrăca atât forma actelor preparatorii, cât şi forma tentativei, însă
numai aceasta din urmă se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când se încearcă
îndepărtarea prin constrângere sau corupere a unui participant la licitaţie, dar nu se reuşeşte, sau

214 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2708/2002, www.ctce.ro.

132
când deşi se încearcă, nu se reuşeşte stabilirea unei înţelegeri între participanţi pentru a denatura
preţul de adjudecare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care este realizat conţinutul vreuneia dintre
acţiunile prevăzute şi incriminate de art. 246 C. pen., respectiv la momentul îndepărtării
participantului sau al stabilirii înţelegerii între participanţi.
Sancţionare. Comiterea infracţiunii de deturnarea licitaţiilor publice de către o persoană fizică se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
Art. 247
Exploatarea (1) Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut
patrimonială a unei de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnera- persoane bilitate
a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate,
vulnerabile infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se
află faţă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori
de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
(2) Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu
alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau
transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 322
ANALIZA TEXTULUI 322
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Noile incriminări referitoare la exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile îşi găsesc
justificarea în realitatea socială, căci ele vin să sancţioneze fapte care au devenit din ce în ce mai
frecvente în ultimii ani. Prin incriminarea acestei infracţiuni se doreşte reprimarea unor fapte care
au proliferat în ultimii ani şi care au produs uneori consecinţe sociale devastatoare pentru
persoanele care le-au căzut victimă, fiind aproape zilnic semnalate în presă cazuri ale unor
persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să îşi piardă locuinţele în urma

133
unor asemenea înţelegeri patrimoniale disproporţionate. Infracţiunea de exploatarea patrimonială
a persoanelor vulnerabile nu are corespondent în legislaţia penală anterioară.215
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 247 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta
tip este reglementată în alin. (1) şi constă în fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut
de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit
disproporţionată faţă de această prestaţie.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în punerea unei persoane în stare de vădită
vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de
a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să
renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Infracţiunea un obiect juridic special asemănător celorlalte infracţiuni de
fraudă şi constă în relaţiile sociale referitoare la buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor
în raporturile patrimoniale, ocrotindu-se în special persoanele vulnerabile datorită vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă, intoxicaţiilor cu alcool sau substanţe psihoactive.
Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi înscrisurile care au valoare
patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial etc.).
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip este calificat, acesta fiind un creditor care dă cu
împrumut bani sau bunuri.
În varianta agravată subiect activ poate fi orice persoană, legea necerând vreo calitate specială
acesteia.

215 Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate legislaţiilor europene. A se vedea art. 157 C. pen.
elveţian, art. 226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea textului din proiect, dar şi art. 644 C.
pen. italian, art. 313-4 C. pen. francez, § 295 C. pen. norvegian.

134
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv în varianta tip este calificat, acesta fiind o persoană vulnerabilă datorită vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de făptuitor.
În varianta agravată, subiect pasiv poate fi orice persoană supusă manevrelor frauduloase ale
făptuitorului.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material în cazul infracţiunii de exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile
constă în acţiunea creditorului de a face pe debitor să constituie sau să transmită, pentru sine sau
pentru altul, un drept real sau de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de prestaţia
creditorului.
Potrivit art. 551 C. civ., sunt drepturi reale dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte drepturi cărora legea le
recunoaşte acest caracter. Dreptul de creanţă este dreptul creditorului de a cere debitorului
executarea unei obligaţii.
Acţiunea socialmente periculoasă a făptuitorului trebuie să constea în determinarea debitorului de
a acţiona într-un anumit fel: pentru constituirea sau transmiterea unui drept real sau de creanţă
(spre exemplu, transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, cesiunea
unei creanţe, subrogarea în drepturi, novaţia etc.).
Pentru întregirea condiţiilor obiective ale infracţiunii este necesară îndeplinirea unor cerinţe
esenţiale. În primul rând este necesar ca activitatea de convingere a victimei să se realizeze în
cadrul unui contract de împrumut de bani sau bunuri. În acest sens nu constituie infracţiunea de
exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, ci infracţiunea de înşelăciune prezentarea ca
medic în faţa unei persoane în vârstă şi oferirea spre vânzare acesteia a unui medicament despre
care a afirmat că are însuşirea de a vindeca pneumonia („medicamentul" era un plic de sare de
bucătărie)216. Deci nu orice activitate de determinare a unei persoane de a constitui sau transmite
drepturi reale sau de creanţă constituie infracţiune, ci numai cea realizată în contextul unui

216 V. Dobrinoiu, N. Conea, C.R. Romiţan, M. Dobrinoiu, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed.
Semne, Bucureşti, 2003, p. 451.

135
împrumut de bani sau bunuri, pentru care făptuitorul pretinde o contraprestaţie. Este adevărat că
textul de lege menţionează că activitatea trebuie realizată cu ocazia dării cu împrumut de bani sau
bunuri, ceea ce ar presupune că activitatea de determinare a debitorului trebuie să se realizeze la
momentul întocmirii contractului de împrumut. Opinăm că şi activitatea ulterioară a creditorului,
în contextul împrumutului deja realizat, de a determina debitorul să constituie sau să transmită
creditorului sau unui terţ desemnat de acesta un drept real sau un drept de creanţă întruneşte
elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Spre exemplu, după împrumutul de bani, la scadenţă,
debitorul neavând bani să plătească şi solicitând o amânare, este obligat de creditor să-i cedeze un
drept de creanţă de o valoare disproporţionată.
În al doilea rând, creditorul trebuie să profite de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului,
datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află
faţă de el.
Starea de vulnerabilitate datorată vârstei se referă la vârsta înaintată, iar nu la vârsta fragedă a
victimei, un copil neputând avea statutul de debitor, împrumuta bani sau transmite drepturi reale
sau de creanţă. Nu constituie infracţiunea de exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile,
ci infracţiunea de furt fapta săvârşită de către o persoană care, promiţând unei fetiţe că îi va da
jucării în schimbul cerceilor din ureche obţine astfel bunurile respective. Sunt avuţi aici în vedere
bătrânii, care, având o situaţie economică precară, pot fi păcăliţi în cazul împrumuturilor de bani
sau bunuri, să efectueze contraprestaţii de valori disproporţionate în favoarea creditorilor.
Subiectul pasiv mai poate fi vulnerabil în faţa făptuitorului datorită stării de sănătate. O boală
incurabilă sau greu de vindecat (ex. cancer, SIDA) poate, de asemenea, determina victima să se
gândească la nevoile imediate, astfel că pe moment, pentru a face rost de bani sau medicamente,
este dispus la contraprestaţii pe care în mod normal nu le-ar face.
Infirmitatea este o altă cauză determinantă a poziţiei vulnerabile a victimei în raport cu făptuitorul.
O persoană devenită infirm poate fi uşor exploatată şi este susceptibilă de a fi înşelată pentru a se
simţi în siguranţă şi pentru a-şi asigura satisfacerea nevoilor specifice stării sale. Nu are importanţă
dacă starea de infirmitate este permanentă sau temporară, însă este necesar ca făptuitorul să profite
de această stare pentru a cere o contraprestaţie disproporţionată.
Victima se mai poate afla în raport cu făptuitorul în stare de dependenţă. Această stare poate fi
determinată de una din cauzele enumerate mai sus, când făptuitorul îngrijeşte victima bătrână,
bolnavă sau infirmă, dar poate fi declanşată de cu totul alte cauze (spre exemplu, victima,

136
rămânând şomeră, este întreţinută de făptuitor, concubinul său, care, după un timp, o determină să
semneze un act prin care îi vinde casa).
În al treilea rând, dreptul real sau de creanţă transmis de debitor trebuie să fie vădit disproporţionat
în raport cu banii sau bunul împrumutat. Astfel, creditorul împrumută bani sau bunuri debitorului
şi solicită acestuia, drept contraprestaţie, constituirea sau transmiterea unui drept real sau de
creanţă de o valoare vădit mai mare decât suma de bani sau bunul împrumutat (spre exemplu,
făptuitorul împrumută victimei 10.000 de euro şi îi cere să transmită mamei făptuitorului dreptul
de proprietate asupra apartamentului victimei, evaluat la peste 40.000 euro).
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2) al art. 247, punerea unei persoane în stare de vădită
vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de
a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să
renunţe la un drept.
Se observă că în varianta agavată făptuitorul nu mai profită de starea de vulnerabilitate a victimei,
ci o provoacă. Astfel, victima poate fi orice persoană, care este pusă de făptuitor într-o stare aparte,
prin intoxicaţie cu alcool sau alte substanţe psihoactive. Esenţial în această variantă de comitere
este scopul urmărit de făptuitor, respectiv determinarea victimei să consimtă la constituirea,
transmiterea sau renunţarea la un drept real sau de creanţă. Se mai observă o diferenţă faţă de
varianta tip, respectiv, pe lângă constituirea sau transmiterea unui drept, se incriminează fapta
săvârşită în scopul ca victima să renunţe la un drept (spre exemplu, victima este îmbătată şi în
această stare semnează un act prin care renunţă la datoria pe care făptuitorul o avea faţă de ea).
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube patrimoniului persoanei a cărei vulnerabilitate
este exploatată. Aceasta rezultă din valoarea disproporţionată a dreptului real sau de creanţă
constituit sau transmis în favoarea făptuitorului sau a altei persoane în raport cu suma de bani sau
bunul împrumutate.
În varianta agravată se cere expres producerea unei pagube pentru întrunirea elementelor
constitutive ale infracţiunii.
Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa
unei legături de cauzalitate dintre acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea
imediată).
B. Latura subiectivă

137
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile
varianta tip constă în intenţie directă sau indirectă. Varianta agravată presupune săvârşirea faptei
cu intenţie directă. Legea cere şi existenţa unui scop pentru întregirea laturii subiective în varianta
agravată (în scopul de a determina victima să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept
real ori de creanţă sau să renunţe la un drept). Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii, mobilul
de care este animat făptuitorul.
3. Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile actele
pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-a produs
paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.
B. Sancţionare. Pentru infracţiunea de exploatarea unei persoane vulnerabile în varianta tip
persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani [art. 247 alin. (1) C. pen.].
În cazul variantei agravante pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 2 la 7 ani [art.
247 alin. (2) C. pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Art. 248
Sancţionarea Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1),
tentativei art. 241 şi art. 244-247 se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 326
ANALIZA TEXTULUI 326
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
În ceea ce priveşte sancţionare tentativei, nu există diferenţe de substanţă în raport cu
reglementarea anterioară. Singura diferenţă o constituie opţiunea legiuitorului de a reglementa
regimul tentativei distinct în fiecare capitol în parte, spre deosebire de Codul penal anterior care o
reglementa la sfârşitul titlului privind infracţiunile contra patrimoniului.
ANALIZA TEXTULUI
În cazul Capitolului III, Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, legiuitorul a
optat pentru incriminarea tentativei la anumite infracţiuni prevăzute în acest capitol. Astfel, potrivit
prevederilor art. 248 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1) (abuzul de

138
încredere prin fraudarea creditorilor), 241 (bancruta frauduloasă) şi 244-247 (înşelăciunea,
înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei
persoane vulnerabile) se pedepseşte.
Capitolul IV
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
Art. 249
Frauda informatică Introducerea, modificarea sau ştergerea de date infor
matice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui
sistem informatic,
»7
în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă
unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 327
ANALIZA TEXTULUI 328
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 221,
Mihai Adrian Hotca şi Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. C.H. Beck, ed.
a II-a, 2010, p. 607, Mihai Adrian Hotca şi Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 264; Ionuţ Ciprian Spiridon, Reflecţii cu privire la legislaţia
română în domeniul criminalităţii informatice, în Dreptul nr. 6/2008, p. 235.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA

În Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârşite prin sisteme informatice şi mijloace
de plată electronice. Textele reiau fără modificări de esenţă prevederile în materie cuprinse în
prezent în Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 365/2002217. Pedepsele prevăzute pentru aceste
infracţiuni au fost corelate cu celelalte sancţiuni prevăzute în materia infracţiunilor contra
patrimoniului, ţinându-se însă seama şi de periculozitatea sporită a acestor modalităţi de comitere.

217 Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, publicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie
2006.

139
Odată cu revoluţia tehnologică, oportunităţile de comitere a infracţiunilor contra patrimoniului s-
au multiplicat. Bunurile care sunt reprezentate sau administrate cu ajutorul sistemelor informatice
(fonduri electronice, depozite etc.) au devenit ţintele manipulărilor, la fel ca formele tradiţionale
de proprietate. Astfel de infracţiuni se săvârşesc de regulă prin introducerea de date incorecte într-
un sistem, prin manipulări de programe sau alte interferenţe în cursul procesării datelor. Scopul
acestui articol este să incrimineze orice act de manipulare fără drept în procesarea datelor cu
intenţia de a opera un transfer ilegal de proprietate.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare aproape identică, în art. 49, cap. III, Titlul III,
Cartea I din Legea nr. 161/2003. Diferenţa constă în regimul de sancţionare, mult mai aspru în
legislaţia anterioară.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 249 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în introducerea,
modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori
împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu
material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care protejează patrimoniul unei persoane,
atunci când prezenţa respectivei persoane în spaţiul cibernetic se cuantifică într-un anumit volum
de date stocate într-un sistem informatic sau vehiculate într-o reţea, relaţii referitoare la buna
credinţă şi încrederea ce trebuie să existe cu privire la procesarea şi stocarea datelor în sistemele
informatice.
Obiectul material îl constituie entitatea materială (hard-disk, floppy-disk, CD, memory-stick etc.)
pe care se află stocate datele sau programele informatice. Într-un sens mai larg, obiectul material
este întregul sistem informatic.
Potrivit art. 181 C. pen., prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se
înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi
prelucrată printr-un sistem informatic.

140
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autorul) poate fi orice persoană responsabilă penal. Manipulările frauduloase de
acest gen sunt, în general, realizate de iniţiaţi în domeniul calculatoarelor ori de persoane care, prin
natura serviciului, au acces la date şi sisteme informatice.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
Subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică prejudiciată în propriile interese şi faţă de care se
produce o pagubă în urma contrafacerii sau alterării datelor informatice, restricţionării accesului
la acestea ori împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.
Subiect pasiv adiacent (secundar) poate fi şi deţinătorul de drept ori persoana fizică sau juridică ce
foloseşte autorizat sistemul informatic.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune alternativă de introducere,
modificare sau ştergere de date informatice, de restricţionare a accesului la aceste date ori de
împiedicare în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.
Introducerea presupune inserarea de date informatice într-un sistem informatic, date care nu
existau înainte în respectivul sistem. Datele pot fi inserate în mod direct de către făptuitor prin
utilizarea tastaturii ori a altor echipamente periferice de intrare (ex. scanner, memorie Flash etc.).
Modificarea constă în acţiunea făptuitorului de a introduce noi secvenţe sau de a şterge anumite
porţiuni ale datelor informatice, având ca rezultat noi date informatice, diferite de cele iniţiale şi
neconforme cu valoarea de adevăr pe care ar trebui să o reprezinte.
Actele prin care se realizează elementul material al infracţiunii implică efecte negative asupra stării
datelor, în ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera prevăzută de persoana care dispune
de ele. Sunt, deci, excluse modificările, ştergerile etc. care nu au asemenea consecinţe, adică, spre
exemplu, care merg până la a perfecţiona programul sau datele din punctul de vedere al finalităţii
lor subiective218.
Prin ştergere se înţelege acţiunea de eliminare, în tot sau în parte, a reprezentării binare a datelor
informatice vizate (secvenţele logice de „0" şi „1", corespunzătoare impulsurilor electromagnetice

218 I. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, 2007, p. 160.

141
„magnetizat" - „demagnetizat") din mediile de stocare tip hard-disk, CD, floppy-disk, memory-
stick etc., ceea ce poate conduce implicit la dispariţia respectivelor date.
Trebuie reţinut, însă, faptul că ştergerea de date informatice, prin mijloacele şi metodele cunoscute
de utilizatori nu înseamnă în mod automat şi eliminarea lor definitivă. Cel mai adesea, ştergerea
de date este rezultatul unor comenzi software de tipul Delete sau Format , moment în care datele -
care sunt organizate sub formă de pachete de informaţii de tip octet219 şi se găsesc aleatoriu,
fragmentat, pe suportul de stocare (ex. Hard Disk) - vor continua să existe fizic în mediile de
depozitare, însă sistemul de operare va „marca" în mod corespunzător aceste locaţii ca fiind
„libere" şi, deci, posibil a fi supraimprimate cu noi date informatice. Tot acest proces este
netransparent pentru un utilizator, acesta fiind „convins" ca prin acţiunea sa datele au fost şterse
ori modificate. Este foarte cunoscut faptul că, astăzi, tehnologia permite recuperarea de date
informatice de pe medii de stocare chiar distruse sau formatate.
Ştergerea de date poate echivala şi cu distrugerea de obiecte materiale. Poate fi vorba de
distrugerea suportului de date, de supraimprimarea pe benzi sau platane magnetice (floppy-disk).
Distrugerea de date poate fi şi rezultatul unor atingeri concrete ale unor instalaţii informatice de
bombe (acte de terorism), de acte specifice de sabotaj, elaborate sau foarte simple, precum şi
ştergerea de date cu magneţi sau prin inserarea de programe incidente, bombe logice etc. Cele mai
periculoase sunt programele-virus care se reproduc şi se pun în lucru în alte programe şi fişiere de
date ca programe de distrugere220.
Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai multor acţiuni
exercitate de către făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât
utilizatorul de drept să nu le mai poată regăsi în forma lor iniţială ori prin procedurile standard de
operare a sistemelor de calcul. Datele nu mai sunt accesibile persoanelor autorizate şi, în consecinţă,
acestea nu se pot servi de ele. În cazul restricţionării „fizice", făptuitorul acţionează direct pentru
blocarea accesului la resursele unui sistem prin dezafectarea porturilor de Intrare/Ieşire. În cazul
restricţionării „logice", spre exemplu, făptuitorul modifică tabela de alocare a fişierelor FAT - File

219 Un octet este un şir de 8 biţi. În funcţie de sistemul de operare utilizat, datele informatice pot fi
stocate în şiruri de 8, 16, 32 sau 64 de biţi. Un bit reprezintă o convenţie de reprezentare a unei variaţii
controlate a tensiunii de alimentare ori a stărilor „magnetizat" / „demagnetizat" sub formă de „0" şi „1".

220 I. Vasiu, op. cit, p. 161.

142
Allocation Table - o componentă a sistemului de operare care alocă fiecărui fişier unul sau mai
multe porţiuni pe suportul de stocare prin gestionarea unei liste (tabele de alocare) cuprinzând
adresele corespunzătoare de regăsire a datelor (fişierelor).
împiedicarea funcţionării sistemului informatic vizat presupune înfăptuirea oricărui act de natură
să ducă la imposibilitatea utilizării, parţial sau total, temporar sau permanent, a respectivului sistem.
Spre exemplu, făptuitorul acţionează la o anumită dată şi o anumită oră asupra sistemului
informatic al Bursei, reuşind să „paralizeze" tranzacţiile de acţiuni, ceea ce are repercusiuni asupra
afacerilor sau câştigurilor entităţilor aflate în plin proces de vânzare-cumpărare.
Practica judiciară internă şi internaţională relevă, mai nou, un mod automat de realizare a fraudelor
informatice, şi anume prin folosirea reţelelor de tip Botnet. Un Botnet este o reţea virtuală care
reuneşte într-un mediu comun de comunicare sisteme informatice preluate sub controlul
făptuitorului, prin infectarea cu viermi informatici sau aplicaţii de tip Cal Troian, şi care acţionează
conform instrucţiunilor transmise de acesta, independent de voinţa sau cunoştinţa utilizatorilor de
drept.
În mediul informatic, frauda poate avea mai multe forme şi adesea se poate confunda cu
înşelăciunea tradiţională, mijlocul de realizare fiind computerul. Cu toate acestea, atât în doctrină,
cât şi în practica judiciară, s-a agreat că particularităţile spaţiul cibernetic şi componentelor sale
(sisteme, echipamente, reţele, Internet) în raport cu unele infracţiuni „tradiţionale" constituie tot
atâtea raţiuni de tratare a respectivelor fapte antisociale printr-o serie de abordări juridice noi
(speciale), cum este cea de faţă.
Dintre cele mai cunoscute fraude informatice întâlnite în practica judiciară amintim:
Frauda „momeşte şi schimbă" - întâlnită cel mai des în cazul activităţilor de comerţ electronic, prin
intermediul magazinelor online (ex. eBay). Este o formă de fraudă în care făptuitorul ademeneşte
potenţiali clienţi făcând publicitate (preţ foarte mic, profitabilitatea afacerii etc.) unor produse, care
fie nu există în realitate, fie sunt ulterior schimbate cu produse aparent similare, dar cu calităţi net
inferioare. În esenţă, clientului i se prezintă posibilitatea de a achiziţiona un anumit produs la un
preţ foarte mic, însă în momentul onorării comenzii, acestuia i se comunică faptul că produsul „nu
mai există în stoc" şi i se oferă o altă posibilitate, un alt produs (contrafăcut) ca o „consolare"
pentru „inexistenţa" celui original prezentat în anunţ. Caracteristic pentru această fraudă este faptul
că în niciun moment autorul nu are de gând (nu intenţionează) să vândă produsul-momeală. Fapta
se realizează cel mai adesea prin intermediul sistemelor informatice şi al reţelei Internet.

143
Ademenirea clienţilor se poate face şi prin mesaje de poştă electronică (email) sau prin intermediul
unei (bine alcătuite) pagini de Web.
Trucuri bazate pe încredere (Confidence Tricks) - Se bazează pe intenţia de a induce în eroare o
persoană sau un grup de persoane (denumite „ţinte") cu privire la posibilitatea de a câştiga
importante sume de bani sau de a realiza ceva însemnat. De obicei, făptuitorul se bazează pe
ajutorul unui complice, care, pe parcursul înşelăciunii, va acţiona psihologic asupra ţintei
inducându-i artificial senzaţia că „jocul", „acţiunea" etc. sunt cât se poate de reale şi profitabile,
ele însuşi „având încredere în autor". La origine, acest truc se baza pe exploatarea anumitor laturi
ale personalităţii umane, cum ar fi lăcomia sau necinstea. Adesea, victimelor le sunt exploatate
dorinţele de „înavuţire rapidă", de „câştiguri de bani fără efort" sau de investiţii „prea bune ca să
fie adevărate". Astfel, spre exemplu, ţinta va fi convinsă de către făptuitor că va câştiga o
importantă sumă de bani participând la înşelarea unei a treia persoane, care, de fapt, este în legătură
cu infractorul şi participă în complicitate la realizarea acestei acţiuni. Bineînţeles, victima este cea
care pierde „jocul". Şi în acest caz, abordarea victimei de către infractor şi chiar desfăşurarea
acţiunii se vor face prin intermediul mijloacelor electronice (email, pagină Web etc.).
Fraude informatice „cu avans" (Advanced Fee Fraud) - Sunt adesea cunoscute sub denumirea de
„transferuri nigeriene" sau „scrisori nigeriene" ori, pur şi simplu, „înşelătorii 419" (după numărul
articolului din Codul penal al Nigeriei care încriminează astfel de fapte). În acest caz, victimele
sunt oameni bogaţi sau investitori din Europa, Asia Australă sau America de Nord. Mijloacele de
comitere variază de la scrisorile expediate prin poştă sau faxuri la email sau pagini web.
Schema de operare este relativ simplă. O persoană (investitor, om de afaceri etc.) este contactată
după următorul şablon: „...oficial cu rang înalt din Nigeria, intenţionez să expatriez importante
fonduri şi vă solicit ajutorul de a folosi conturile dvs. pentru transferul bancar, în schimbul unui
comision de 10-20% din suma transferată...". Presupusa afacere este în mod atent prezentată şi ca
un "delict nesemnificativ" (gen white collar crime - infracţionalitatea gulerelor albe), care, însă,
oferă posibilitatea unor „importante câştiguri". Inducerea, aproape subliminal, a ideii de „mică
ilegalitate" în legătură cu „operaţiunea" are rolul de a descuraja victima să raporteze cazul
autorităţilor în momentul în care realizează că, dându-şi detaliile de cont unor necunoscuţi, a fost
în realitate deposedată de toate lichidităţile sau economiile.

144
Astfel de înşelăciuni îşi au originea în Nigeria şi, de regulă, sunt pregătite astfel încât adresele de
email, site-urile Web, numerele de telefon sau fax etc. să pară a fi cele ale unor centre de afaceri,
firme sau chiar instituţii guvernamentale locale.
Există şi cazuri în care, în corespondenţa prin email, autorii au solicitat în mod direct victimelor
sume de bani în lichidităţi pentru aşa-zise „mituiri ale altor oficiali ori ale personalului bancar care
urma să asigure transferul cel mare" etc.
Într-o altă variantă a fraudei, victima primeşte un mesaj de email de la un presupus avocat ori
reprezentant al unei societăţi de administrare valori mobiliare sau imobiliare prin intermediul
căruia este anunţată cu privire la decesul unei „rude foarte îndepărtate", de care, bineînţeles,
victima nu avea cunoştinţă, şi care i-ar fi lăsat o moştenire însemnată. Autorul solicită într-un
mesaj ulterior victimei detaliile conturilor bancare în vederea „transferului bancar al lichidităţilor
moştenite" (sume exorbitante care au menirea să inhibe instinctul de apărare).
În cea mai nouă versiune a acestui tip de fraudă, autorul se oferă să cumpere unul dintre produsele
scumpe postate spre vânzare de victimă pe o pagină de Web specializată în vânzări şi cumpărări
online (ex. eBay), printr-un ordin de plată, filă check sau alt instrument oficial emis de a autoritate
bancară. În mod „accidental" check-ul va avea înscrisă o sumă mai mare decât valoarea produsului
„cumpărat", motiv pentru infractor să-i solicite (prin email) victimei să-i returneze diferenţa de
bani, telegrafic, la o terţă adresă, la confirmarea primirii coletului. De regulă, check-ul intră ca bun
de plată după o zi sau două, însă contrafacerea lui iese la iveală abia după aproape o săptămână,
timp în care victima a apucat să trimită şi produsul şi „restul de bani" infractorului.
Frauda „depozitelor false" - O altă metodă de fraudare prin intermediul sistemelor informatice în
care, autorul, după ce câştigă o licitaţie de produse pe un site Internet specializat (gen eBay sau
AltaVista), solicită victimei utilizarea unui site (sau serviciu) de escrow „sigur", „neutru" care să
„depoziteze" bunurile (produsele - în general echipamente electronice) până la perfectarea
aranjamentelor financiare. Bineînţeles, site-ul de escrow este creat şi controlat de infractor, iar la
primirea bunurilor „în gaj", respectiva pagină Web este închisă (dezactivată) iar contul şters.
Frauda „salam" - Este o operaţiune destul de simplu de realizat, dar necesită accesul în sistemul
informatic al unei instituţii bancare. Autorul accesează aplicaţia informatică de gestionare conturi
clienţi sau pe cea de facturare şi modifică anumite linii din program în aşa fel încât produce o
rotunjire în minus a sumelor rezultate din calculele bancare specifice, diferenţele fiind direcţionate

145
către un anumit cont. Numele fraudei este sugestiv pentru operaţiunea de obţinere, sumare şi
transfer a tuturor procentelor rezultate din rotunjirile aritmetice impuse prin soft.
Urmarea imediată constă în crearea unui prejudiciu patrimonial (o pagubă) unei persoane.
Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de fraudă informatică se comite numai cu intenţie directă calificată prin scop. Astfel,
acţiunea făptuitorului se realizează în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau
pentru altul. Nu este necesară realizarea efectivă a acestui beneficiu, ci numai urmărirea realizării
acestuia.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa se pedepseşte (art. 252 C. pen.).
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a introdus, modificat ori şters în vreun
fel datele dintr-un sistem informatic ori a restricţionat accesul la aceste date sau a împiedicat în
orice mod funcţionarea unui sistem informatic şi a cauzat prin aceasta un prejudiciu patrimonial
unei persoane.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută pentru persoana fizică este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa
amenzii).
Art. 250
Efectuarea de (1) Efectuarea unei operaţiuni de retragere de nu-
operaţiuni merar, încărcare sau descărcare a unui instrument de
financiare în mod monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utili- fraudulos zarea,
fără consimţământul titularului, a unui instrument de
plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1),
prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare
fictive.

146
Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării
uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 333
ANALIZA TEXTULUI 334
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Mihai Adrian Hotca şi Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. CH Beck, ed.
a II-a, 2010, p. 672, Mihai Adrian Hotca şi Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor,
Ed. C.H. Beck, 2009, p. 264; Ionuţ Ciprian Spiridon, Reflecţii cu privire la legislaţia română în
domeniul criminalităţii informatice, în Dreptul nr. 6/2008, p. 235.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

În condiţiile dezvoltării fără precedent a tehnologiei de calcul şi a diversificării modalităţilor de
plată, inclusiv pe cale electronică, s-a simţit nevoia reglementării condiţiilor de furnizare şi
utilizare a serviciilor societăţii informaţionale (inclusiv a celor din sfera e-guvernare), precum şi
prevederea ca infracţiuni a unor fapte săvârşite în legătură cu securitatea comerţului electronic,
emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi cu utilizarea datelor de identificare în
vederea efectuării de operaţiuni financiare, pentru asigurarea unui cadru favorabil liberei circulaţii
şi dezvoltării în condiţii de securitate a acestor servicii.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare, în art. 27 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, cu un regim sancţionator mult mai sever. Remarcăm că s-a renunţat
în actuala reglementare la circumstanţele agravante prevăzute în art. 27 alin. (4) din reglementarea
anterioară (dacă faptele erau săvârşite de către o persoană care realizează operaţii tehnice necesare
emiterii instrumentelor de plată electronică ori efectuării tipurilor de operaţiuni incriminate, care
are acces la mecanismele de securitate implicate în emiterea sau utilizarea instrumentelor de plată
electronică, ori are acces la datele de identificare sau la mecanismele de securitate implicate în
efectuarea tipurilor de operaţiuni incriminate). Observăm că legiuitorul nu a mai circumstanţiat
subiectul activ al acestei fapte, în sensul sancţionării distincte, mai aspru, a angajatului instituţiei
financiar-bancare sau de credit emitente de instrumente de plată electronică sau a persoanei care,
în baza atribuţiilor de serviciu, are acces la mecanismele de securitate ale cardurilor sau la datele
de identificare ale deţinătorilor ori utilizatorilor legali. Pe de altă parte, se cuvine a menţiona faptul

147
că, potrivit art. 7 din Regulamentul BNR nr. 4/2002 (încă în vigoare), prin contract, emitentul se
obligă faţă de deţinător să nu dezvăluie unei alte persoane codul PIN, alt cod de identificare şi/sau
parola ori altă informaţie confidenţială similară. Aceste informaţii vor fi furnizate exclusiv
deţinătorului sau, potrivit legii, autorităţilor abilitate să dispună de acestea în cursul urmăririi
penale.
În completare, potrivit art. 12 din acelaşi Regulament, emitentul va asigura şi va răspunde pentru
orice alte elemente de siguranţă şi de personalizare ale cardului, accesibile sau nu simţurilor ori
cunoaşterii comune, care să prevină falsificarea sau alterarea informaţiei minime necesare pentru
plata prin card ori utilizarea frauduloasă sau improprie a acestuia la plată. Totodată, emitentul este
responsabil pentru confecţionarea materială a cardului şi pentru informaţia minimă pe care acesta
trebuie să o conţină.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 250 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
atenuată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), efectuarea unei operaţiuni de retragere de
numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de
fonduri, prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau
a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în efectuarea uneia dintre operaţiunile
prevăzute în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea
de date de identificare fictive.
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (3) şi constă în transmiterea neautorizată către altă
persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. (1).
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în siguranţa
utilizării instrumentelor de plată electronică, la valabilitatea şi autenticitatea datelor informatice, a
întregului proces modern de prelucrare, stocare şi tranzacţionare automată a datelor şi valorilor.
Interesul juridic protejat este şi acela al proprietarului instrumentului de plată electronică
(emitentul, instituţia financiară etc.), dar şi al deţinătorului ori utilizatorului de drept al

148
respectivului mijloc electronic, identificat prin intermediul datelor informatice de identificare
stocate sau vehiculate în sistemul informatic al emitentului.
b) Obiectul material constă în entităţile materiale numite instrumente de plată electronică (carduri
de credit, de debit), dar şi în datele informatice spre care se îndreaptă atenţia făptuitorului.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autorul) poate fi orice persoană responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare şi
complicitate). Astfel, într-o speţă221 s-a reţinut, printre altele, participaţie improprie la efectuarea
de operaţiuni financiare în mod fraudulos în cazul numitului S.I., care, prin constrângere, a avut în
mod repetat, relaţii sexuale cu o parte vătămată minoră, pe care a obligat-o să practice prostituţia,
sus-numitul însuşindu-şi în mod nelegal paşapoartele aparţinând minorei, precum şi unei alte părţi
vătămate, acesta obligând cele două părţi vătămate, prin lipsire de libertate, violenţe şi ameninţări
să achiziţioneze diverse bunuri prin utilizarea unor cărţi de credit falsificate de sus-numit.
Subiectul pasiv va fi după caz, titularul instrumentului de plată electronică utilizat fără drept sau
persoana căreia îi aparţin datele de identificare utilizate. Există, de asemenea, şi subiect pasiv
secundar, şi anume persoana juridică proprietară a instrumentului de plată electronică (respectiv
instituţia financiară emitentă).
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii se realizează, atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată,
printr-o acţiune de efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri.
Aceste operaţiuni financiare sunt descrise prin Regulamentul BNR nr. 6/2006 şi implică de regulă,
fără însă a fi o condiţie expresă, prezenţa unei persoane la ghişeul unei instituţii financiar-bancare
ori la un dispozitiv electromecanic de procesare a instrumentelor de plată electronică (bancomate,
puncte de vânzare folosite de comercianţi 222etc.). Există situaţii când instrumentul de plată

221 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4171/2008, www.iccj.ro.

222 POS - Point of Sale - dispozitiv electronic ce permite plata unui serviciu comercial sau
contravaloarea unui produs prin utilizarea unui instrument de plată electronică. Dispozitivul realizează

149
electronică nu este fizic necesar, persoana care tranzacţionează utilizând în schimb doar datele
acestuia (număr card, data expirării, codul de verificare - CVV etc.).
În condiţiile variantei tip, elementul material constă în utilizarea unui instrument de plată
electronică şi a datelor de identificare asociate (cod PIN şi, după caz, un act de identitate) la unul
din terminalele prevăzute prin Regulamentul BNR nr. 6/2006, fără consimţământul titularului de
drept. Legătura dintre instrumentul de plată electronică şi datele de identificare este una
asociativă223 în funcţie de detaliile tehnice ale locaţiei (terminalului) unde se foloseşte efectiv
instrumentul. Există situaţii în care, anumiţi comercianţi acceptanţi folosesc terminale POS (spre
exemplu) setate astfel încât să nu solicite identificarea utilizatorului de card prin introducerea
codului PIN.
În condiţiile variantei asimilate, elementul material constă în transferul de fonduri, retragerea de
numerar ori încărcarea/descărcarea unui instrument de plată electronică, în condiţiile în care
făptuitorul utilizează date de identificare fictive sau date de identificare reale - în mod neautorizat.
În ceea ce priveşte datele de identificare fictive, considerăm că legiuitorul a avut în vedere date de
identificare ale posesorului instrumentului de plată electronică şi nicidecum datele cardului,
întrucât este greu de imaginat cum ar putea fi folosit un card cu un PIN fictiv.
Un aspect controversat din practica judiciară îl reprezintă încadrarea juridică a faptei de utilizare
a unui instrument de plată electronică clonat la un terminal acceptant. Într-o speţă224 s-a reţinut
că infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos nu subzistă, deoarece aceasta
presupune utilizarea unui instrument de plată real, fără consimţământul persoanei deţinătoare de
drept, iar în cauză cardurile au fost clonate. Astfel, s-a apreciat că fapta inculpaţilor, care, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au retras sume de bani în numerar cu ajutorul acestora de la ATM-
ul unei instituţii financiar-bancare, întruneşte mai degrabă elementele infracţiunii de punere în
circulaţie de valori falsificate, variantă pe care o apreciem, într-o anumită măsură, corectă. Însă, în

citirea benzii magnetice a cardului (sau, după caz, a memoriei încorporate în blancheta de plastic) şi
asigură legătura virtuală a posesorului acestuia cu banca emitentă, facilitând tranzacţia.

223 Adică accesarea contului unui deţinător este posibilă prin folosirea în acelaşi timp a
intrumentului de plată electronică şi a codului PIN, aceste două elemente fiind asociate în procedura de
identificare (validare).

224 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 277/2010, www.iccj.ro.

150
cuprinsul art. 250 nu se face nicidecum referire la forma în care se află instrumentul de plată
electronică prezentat la tranzacţionare, respectiv real ori clonat. De reţinut că, prin clonare
(falsificare), falsul are aceeaşi putere circulatorie cu originalul şi are inserate aceleaşi informaţii
care permit o utilizare normală. Pe de altă parte, indiferent de forma instrumentului de plată
electronică, în tranzacţionare contează doar datele inscripţionate (stocate). De aceea, considerăm
că instanţa ar fi trebuit să reţină în acest caz, în principal, infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, în condiţiile variantei asimilate. Spre deosebire de punerea în
circulaţie de valori falsificate - infracţiune care se poate considera consumată fie şi numai prin
verificarea la un bancomat a validităţii unui card clonat, infracţiunea de la art. 250 presupune şi
existenţa unui prejudiciu patrimonial, întrucât realizarea operaţiunilor financiare descrise în textul
legal conduce automat la această concluzie. Referitor la această speţă, considerăm de asemenea
valabilă reţinerea, în concurs ideal, şi a infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic
[prevăzută la art. 360 alin. (1) C. pen.], întrucât bancomatul este un sistem informatic, iar prin
utilizarea cardului clonat (împreună cu datele de identificare corespunzătoare) făptuitorii au
accesat neautorizat o reţea informatică bancară.
Aceeaşi practică judiciară reţine şi situaţii în care achiziţia de bunuri sau servicii are loc prin
tranzacţionarea unor carduri de comerciant. Este cazul cardurilor de alimentare cu combustibil,
destul de folosite astăzi de instituţii publice, organizaţii sau companii private, pentru alimentarea
cu carburant a autoturismelor din parcul propriu în condiţii de operativitate şi fără ca deţinătorii
(conducătorii auto) să mai realizeze operaţiuni clasice de plată, decontare chitanţe etc. Deşi la o
primă vedere, folosirea neautorizată a unui astfel de card ar putea fi privită drept o infracţiune de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în realitate încadrarea în condiţiile art. 250 C.
pen nu subzistă întrucât, potrivit Regulamentului BNR nr. 6/2006, cardul de comerciant nu este
instrument de plată electronică. De altfel, acest card oferă deţinătorului său doar posibilitatea de a
primi un bun, produs sau un serviciu comercial, într-o anumită cantitate sau de o anumită valoare
(sens în care cardul are menirea de a asigura identificarea titularului şi de a marca/înregistra
obţinerea bunului sau serviciului), achitarea contravalorii acestora fiind realizate ulterior (de regulă
la final de lună, semestru/trimestru sau an), în baza unui contract încheiat între
instituţia/organizaţia beneficiară şi comerciant.

151
Un alt exemplu de operaţiune financiară frauduloasă cu instrumente de plată electronică este
Carding-ul225. Acesta este un termen folosit, de regulă, pentru a defini procesul de validare a
datelor de identificare asociate unui instrument de plată electronică (card). Astfel, făptuitorul
prezintă datele cardului pe un website specializat care dispune de facilitatea de procesare în timp
real. Dacă instrumentul de plată electronică este recunoscut de sistem, făptuitorul va avea
certitudinea că respectivul instrument este valid şi că poate fi folosit. În general, sunt alese servicii
sau produse de valoare mică ori plăţi (donaţii) online pe site-uri de comerţ electronic, cu scopul de
a evita semnalizarea fraudei la nivelul instituţiei financiare emitente.
Cele mai multe operaţiuni financiare electronice frauduloase au loc, însă, pe Internet. Poşta
electronică şi Internetul sunt printre principalele căi de fraudare a comercianţilor care vând sau
transportă produse beneficiind de facilităţile oferite de comerţul electronic (online). Termenul
folosit în industria de profil pentru comenzi de tip catalog ori alte tranzacţii similare este CNP -
Card Not Present, ceea ce înseamnă că nu este necesară inspectarea fizică a instrumentului de plată
electronică. În aceste condiţii, comerciantul se bazează exclusiv pe informaţiile furnizate de
deţinătorul cardului (ori de persoana care pretinde că este deţinătorul cardului) prin intermediul
telefonului, poştei electronice sau a formularelor online de pe website-uri, atunci când posibilul
cumpărător nu se află în faţa unui Punct de Vânzare Electronic (POS). Pentru comerciant este
dificil de verificat instant dacă deţinătorul de card autorizează în mod legal tranzacţia, iar
companiile de transport (shipping), de exemplu, garantează numai livrarea produselor în bune
condiţii la adresele specificate, nefiind solicitate să verifice şi identitatea persoanei care le
recepţionează.
În plus, este bine ştiut faptul că tranzacţiile electronice de valoare mică nu sunt supuse în mod
automat verificărilor şi există şanse foarte mici să fie ulterior investigate de către instituţia bancară
ori de către comerciantul acceptant, în special din cauza diferenţei de cost între posibila fraudă şi
valoarea investigaţiei financiare propriu-zise.
O altă situaţie destul de frecventă este cea în care o persoană utilizează un card de tip corporate,
asociat unui cont bancar deschis de compania la care acesta este angajat, şi efectuează plăţi
nejustificate. În acest caz, opinăm că nu se va putea reţine infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos [în varianta art. 250 alin. (1)] întrucât făptuitorul se află într-o stare de

225 http://en.wikipedia.org/wiki/Credit_card_fraud#Skimming

152
legalitate în ceea ce priveşte utilizarea cardului companiei sau a datelor de identificare ale acestuia
în tranzacţii de genul celor menţionate de lege, însă depăşeşte condiţiile autorizării de a dispune
de fondurile/valorile companiei, pricinuind acesteia un prejudiciu patrimonial, ceea ce ne conduce
mai degrabă la concluzia existenţei infracţiunii de abuz de încredere.
Alin. (3) prevede, într-o variantă atenuată de comitere, transmiterea neautorizată a oricăror date de
identificare către o altă persoană, cerinţa expresă fiind aceea ca diseminarea acestor informaţii să
fie efectuată în vederea realizării, după caz, a unui transfer de fonduri, a unei retrageri de numerar
ori a unei încărcări/descărcări de unităţi de valoare stocate într-un instrument de plată electronică.
Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare apare în momentul
imediat următor captării respectivelor date prin mijloace şi metode ilegale, cum ar fi Skimming-
ul. Ţinând cont de gravitatea acestei fapte şi de lipsa unor posibilităţi de încadrare juridică în cadrul
reglementărilor anterioare, legiuitorul a considerat de această dată oportună încriminarea distinctă
şi plasarea în contextul general al utilizării datelor asociate unui instrument de plată electronică
fără consimţământul titularului.
Cât priveşte natura datelor care sunt transmise, acestea pot fi date de identificare asociate
instrumentului (numărul cardului, data expirării, codul de verificare CVV, numele titularului, alte
date speciale sau de securitate), de verificare a titularului (PIN) sau date financiar-bancare
(numărul contului bancar - IBAN).
Parte a acestor date sunt vizibile pe blancheta de plastic ori pot fi intuite (ex. numele titularului).
Celelalte se găsesc în formă electronică şi sunt asimilare datelor informatice, indiferent de
modalitatea sau tehnologia de stocare.
Remarcăm, totodată, existenţa unor cerinţe absolut necesare pentru reţinerea acestei variante de
încriminare. Prima cerinţă este ca transmiterea să se efectueze neautorizat, adică în afara cadrului
legal ori al unui contract sau fără consimţământul posesorului datelor. Poate fi cazul unui furnizor
de servicii hoteliere care oferă posibilitatea rezervării de spaţii de cazare în regim online solicitând
clienţilor datele de identificare ale propriilor carduri bancare şi care, ulterior, transmit aceste date
unor terţi. O a doua cerinţă este aceea ca transmiterea să se facă în vederea efectuării unei
operaţiuni dintre cele indicate de lege: transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate
de către instituţii financiare, retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui
instrument de monedă electronică. Se va putea reţine, în opinia noastră, infracţiunea prevăzută de
art. 250 alin. (3) C. pen. în situaţia în care persoanele care captează datele stocate pe banda

153
magnetică a cardurilor prin metoda Skimming transmit aceste date, de exemplu prin poştă
electronică, la distanţă, unei alte persoane care le imprimă mai apoi pe carduri „blank" (goale),
scopul transmiterii şi al imprimării fiind în acest caz evident: utilizarea cardurilor astfel clonate
pentru efectuarea de operaţiuni financiare ilegale.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru desfăşurarea în condiţii legale
a activităţii de comerţ electronic, încrederea în circuitul financiar226, securitatea sistemului bancar
şi încrederea populaţiei în siguranţa tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentelor de plată
electronice227. În mod evident, prin săvârşirea faptei se aduce atingere intereselor titularului
instrumentului de plată electronică sau unei alte persoane ale cărei date de identificare au fost
folosite fără drept. Este adevărat că, în mod concret, infracţiunea descrisă poate produce prejudicii
materiale importante, fie titularului instrumentului de plată electronică, fie societăţii cu care intră
în relaţie comercială. Cu toate acestea, pentru consumarea infracţiunii nu se solicită în mod expres
producerea unei astfel de consecinţe.
Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului rezultă din însăşi materialitatea acesteia.
B. Latura subiectivă
Sub aspect subiectiv, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare în cazul variantelor
prevăzute în alin. (1) şi (2) ale art. 250 C. pen. este intenţia, care poate fi directă sau indirectă. În
cazul alin. (3), însă, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia directă
calificată prin scop.
4. Forme. Sancţionare
Forme. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Totuşi, dacă actele acestea constau în falsificarea instrumentelor de plată electronică sau în
deţinerea de echipamente pentru falsificare, comportamentul constituie infracţiunile prevăzute în
art. 311 alin. (2) sau 314 alin. (2) C. pen., după caz. Transmiterea de date de identificare ale unei
alte persoane în vederea clonării instrumentelor de plată electronică şi retragerii de numerar nu
este considerat un act de pregătire, ci un act de executare a variantei atenuate [art. 250 alin. (3) C.
pen.].
Tentativa se pedepseşte în temeiul art. 252 C. pen.

226 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 894/2009, www.iccj.ro.

227 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 745/2009, www.iccj.ro.

154
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material şi al producerii urmării
socialmente periculoase.
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă şi în formă continuată, motiv pentru care ea poate avea
şi un moment al epuizării, acela al săvârşirii ultimei acţiuni de retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a instrumentului de plată, ori transfer de fonduri.
Sancţionare. Varianta tip şi varianta asimilată se sancţionează prin aplicarea unei pedepse cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
În varianta atenuată, prevăzută în alin. (3), sancţiunea care se poate aplica este închisoarea de la
unu la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

155
Acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de
monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui
instrument de plată
electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titula-
>
rului său, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1),
cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin
utilizarea de date de identificare fictive.
SUMAR
NOUL COD PENAL IN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 340
ANALIZA TEXTULUI 340
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. C.H. Beck, ed.
a II-a, 2010, p. 678, Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor,
Ed. C.H. Beck, 2009, p. 310; Ionuţ Ciprian Spiridon, Reflecţii cu privire la legislaţia română în
domeniul criminalităţii informatice, în Dreptul nr. 6/2008, p. 235.
COMENTARIU
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea este corelativă celei de efectuare a operaţiunilor financiare în mod fraudulos.
Operaţiunile derulate în condiţiile art. 250 C. pen. sunt, în cadrul celei de la art. 251, acceptate de
către beneficiarii plăţilor efectuate în acest mod sau de către societăţile emitente de instrumente
electronice de plată.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare, în art. 28 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, dar cu o pedeapsă mult diminuată în raport cu reglementarea
anterioară.
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 251 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este

156
efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără
consimţământul titularului său.
Art. 251
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
Varianta asimilată se regăseşte în alin. (2) şi constă în acceptarea uneia dintre operaţiunile
prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

157
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în siguranţa
şi fiabilitatea întregului proces modern de prelucrare, stocare şi tranzacţionare automată a datelor
şi valorilor în cadrul instituţiilor bancare, de credit sau financiare ori la comercianţii acceptanţi.
Interesul juridic protejat este numai acela al deţinătorului instrumentului de plată electronică
utilizat ilegal ori al datelor de identificare invocate în mod neautorizat ori fictive.
Obiectul material nu există întrucât acceptarea se referă la tranzacţia financiară în sine, şi nu la
acceptarea la tranzacţionare a instrumentului electronic (real sau fals) ori a datelor de identificare
susceptibile a fi fictive sau utilizate în mod neautorizat.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autorul) este persoana fizică angajată sau aflată într-o relaţie contractuală cu
instituţia bancară, de credit sau financiară ori cu un comerciant acceptant şi care, în baza fişei
postului sau a contractului de muncă, este responsabilă de buna desfăşurare a operaţiunilor
financiare în care sunt utilizate instrumente de plată electronică
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
Subiectul pasiv este persoana fizică deţinătoare de drept a instrumentului de plată electronică
falsificat sau a datelor informatice de identificare folosite în mod neautorizat. Există, de asemenea,
şi un subiect pasiv secundar, şi anume persoana juridică proprietară a instrumentului de plată
electronică (respectiv instituţia financiară emitentă).
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii se realizează, atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată,
printr-o acţiune de acceptare a unei tranzacţii financiare electronice (transfer de fonduri, retrageri
de numerar etc.), cunoscând că aceasta este efectuată prin folosirea unui instrument de plată
electronică falsificat, fără consimţământul titularului de drept ori prin utilizarea unor date de
identificare fictive ori a unora reale - în mod neautorizat.
Prin acceptare se înţelege iniţierea, continuarea sau aprobarea procedurii de tranzacţionare. În
cazul comercianţilor acceptanţi, este situaţia în care operatorul casier acceptă să manevreze cardul
susceptibil de a fi falsificat realizând interacţiunea acestuia cu dispozitivul POS, acceptă

158
introducerea datelor de identificare (despre care cunoaşte că sunt folosite neautorizat ori că sunt
fictive) ori nu sistează tranzacţionarea.
În cazul instituţiilor bancare, de credit sau financiare, avem situaţia operatorilor autorizaţi care au
ca atribuţie de serviciu gestionarea (aprobarea ca bun de plată) a tranzacţiilor financiare electronice.
Existenţa acestei infracţiuni se bazează, însă, pe o condiţie esenţială, aceea ca făptuitorul să
acţioneze fiind conştient şi informat cu privire la: starea de fals a datelor de identificare sau a
instrumentului de plată electronică ce îi sunt prezentate la tranzacţionare ori lipsa
consimţământului titularului/starea de ilegalitate în cazul unui instrument real de plată electronică
sau al unor date de identificare reale.
În opinia noastră, nu ne vom afla în condiţiile art. 251 C. pen în situaţia în care, din raţiuni de
management al afacerii, comerciantul acceptant simplifică procedurile de tranzacţionare cu
instrumente de plată electronică, renunţând, spre exemplu, la identificarea titularului (printr-un act
de identitate) sau la validarea instrumentului - prin nesolicitarea codului PIN.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru desfăşurarea în condiţii legale
a activităţii de comerţ electronic, încrederea în circuitul financiar, securitatea sistemului bancar şi
încrederea populaţiei în siguranţa tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentelor de plată
electronice. În mod evident, prin săvârşirea faptei se aduce atingere intereselor titularului
instrumentului de plată electronică sau unei alte persoane ale cărei date de identificare au fost
folosite fără drept. Este adevărat că, în mod concret, infracţiunea descrisă poate produce prejudicii
materiale importante, fie titularului instrumentului de plată electronică, fie societăţii cu care intră
în relaţie comercială. Cu toate acestea, pentru consumarea infracţiunii nu se solicită în mod expres
producerea unei astfel de consecinţe.
Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Această
legătură rezultă „ex re", adică din materialitatea faptei.
În ambele situaţii descrise de alin. (1) şi (2) trebuie dovedit că, în momentul comiterii faptei,
subiectul activ avea cunoştinţă de una din următoarele situaţii: instrumentul de plată electronică
este falsificat, instrumentul de plată electronică este utilizat fără consimţământul titularului, datele
de identificare utilizate sunt fictive ori datele de identificare sunt utilizate în mod neautorizat.
B. Latura subiectivă
Sub aspect subiectiv, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare în cazul variantelor
prevăzute în alin. (1) şi (2) ale art. 251 C. pen. este intenţia directă, calificată prin existenţa unei

159
anumite situaţii în care se află făptuitorul, respectiv în cunoştinţă de cauză asupra condiţiilor în
care se desfăşoară tranzacţia.
3. Forme. Sancţionare
Forme. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa se pedepseşte în temeiul art. 252 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material şi al producerii urmării
socialmente periculoase, respectiv în momentul acceptării operaţiunii ilegale.
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă şi în formă continuată, motiv pentru care ea poate avea
şi un moment al epuizării, acela al săvârşirii ultimei acţiuni de acceptare a retragerii de numerar,
încărcare sau descărcare a instrumentului de plată, ori transfer de fonduri.
Sancţionare. Varianta tip şi varianta asimilată se sancţionează prin aplicarea unei pedepse cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
Art. 252
Sancţionarea Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol
tentativei se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 343
ANALIZA TEXTULUI 343
COMENTARIU
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, nu există diferenţe de substanţă în raport cu
reglementarea anterioară. Singura diferenţă o constituie opţiunea legiuitorului de a reglementa
regimul tentativei distinct la sfârşitul capitolului, spre deosebire de legislaţia anterioară care o
reglementa la sfârşitul fiecărui articol, în reglementarea infracţiunilor în legile speciale.
ANALIZA TEXTULUI
În cazul Capitolului IV, Infracţiuni contra patrimoniului prin fraude informatice şi prin mijloace
de plată electronice, legiuitorul a optat pentru incriminarea tentativei la toate infracţiunile
prevăzute în acest capitol.
Capitolul V Distrugerea şi tulburarea de posesie
Art. 253 (1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de

160
Distrugerea neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea
luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor
luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi
serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin
incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.
Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 345
ANALIZA TEXTULUI 345
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Nicolae Conea, Consideraţii teoretice în legătură cu infracţiunile silvice prevăzute în Legea nr.
26/1996, în Dreptul nr. 2/1997, p. 11; Ion Dumitru, Încadrarea juridică a faptelor de tăiere de arbori
din pădurile proprietate privată a unor persoane fizice şi de însuşire pe nedrept a acestora, în
Dreptul nr. 8/1995, p. 71; Cristinel Ghigheci, Distrugere. Culpă. Riscul admis., R.D.P. nr. 3/2005,
p. 134; Geanam Ramon, Distrugere în forma agravată prevăzută în art. 217 alin. (4) C. pen., ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Concurs de infracţiuni, Pro Lege nr. 1/2000,
p. 107.
COMENTARIU
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
În Capitolul V, „Distrugerea şi tulburarea de posesie", sunt cuprinse infracţiunile de distrugere,
distrugere calificată, distrugere din culpă şi tulburare de posesie.

161
Infracţiunea de distrugere, în actuala reglementare, are în principiu, acelaşi conţinut ca şi Codul
penal anterior, cu precizarea că se introduce o nouă variantă agravată în art. 253 alin. (2) prin care
se incriminează „distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine altei persoane şi
serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă".
Celelalte variante agravate ale infracţiunii de distrugere prevăzute în Codul penal anterior, sunt
menţinute în reglementarea actuală, cu anumite reformulări, necesare pentru a le pune de acord cu
solicitările doctrinei şi ale practicii judiciare. Astfel, agravanta din reglementarea anterioară
privind valoarea deosebită artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare a
fost înlocuită cu cerinţa ca bunul să facă parte din patrimoniul cultural. Agravanta referitoare la
săvârşirea faptei prin incendiere, explozie sau orice asemenea mijloc a înlocuit cerinţa producerii
unui pericolul public cu o cerinţă mult mai concret formulată, respectiv dacă fapta este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri. De asemenea, varianta agravată a distrugerii, degradării
sau aducerii în stare de neîntrebuinţare a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu de
înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea
programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale
de alimentare cu apă nu a mai fost preluată în actuala reglementare.
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicate, acestea au fost în general reduse în noua reglementare, cu
excepţia minimului special al pedepsei pentru fapta săvârşită în varianta tip, care a fost sporit.
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea de distrugere prezintă mai multe variante de agravare sau atenuare, prevăzute în
articole distincte. În art. 253 C. pen. este prevăzută infracţiunea de distrugere într-o variantă tip şi
trei variante agravate. O altă variantă agravată este prevăzută într-un articol distinct, art. 254 C.
pen. (distrugerea calificată). Varianta atenuată este prevăzută de asemenea într-un articol distinct,
art. 255 C. pen. (distrugerea din culpă). Vom analiza în continuare variantele normative prevăzute
în art. 253 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de
salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate.

162
Prima variantă agravată, potrivit alin. (2), constă în distrugerea unui înscris sub semnătură privată,
care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură
patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă.
A doua variantă agravată este prevăzută în alin. (3) şi se reţine dacă fapta prevăzută în alin. (1)
priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
Cea de-a treia variantă agravată, prevăzută în alin. (4), constă în distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice
alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la apărarea existenţei şi stării de fapt
a bunurilor şi a altor valori care fac obiectul patrimoniului privat sau public. Nu s-ar putea concepe
exercitarea dreptului de proprietate, dacă legea penală nu ar ocroti existenţa şi capacitatea de
folosire a bunurilor ce formează obiectul acestor drepturi.
Obiectul material. Infracţiunea de distrugere are ca obiect material orice bun mobil sau imobil -
aparţinând altei persoane - fizice sau juridice - sau însuşi făptuitorului (în anumite condiţii stabilite
de lege) şi care este efectiv distrus, ori adus în stare de neîntrebuinţare prin fapta săvârşită.
În cazul variantei simple [art. 253 alin. (1) C. pen.] şi primei variante agravate [alin. (2)], bunul
trebuie să aparţină altuia. Obiectul material al distrugerilor pot fi şi înscrisurile, însă numai cele
sub semnătură privată, nu şi actele autentice, întrucât dacă distrugerea priveşte un act autentic aflat
în păstrarea unei autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune potrivit art. 259 C. pen.
(sustragerea sau distrugerea de înscrisuri) şi va fi pedepsită mai aspru. Dacă este distrus un înscris
autentic aflat în posesia altei persoane, nu se justifică includerea faptei în cadrul agravantei,
deoarece cel interesat poate obţine oricând o copie de la autoritatea care a emis actul. Incriminarea
acestei variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte justificarea în realitatea socială, în
condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă pentru dovedirea unui drept
de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre exemplu, un testament olograf).
De asemenea, se cere ca bunul să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de a suferi o
vătămare în substanţa sau în ceea ce priveşte potenţialul său de utilizare. Ca atare, nu pot constitui
obiect material al infracţiunii de distrugere, bunurile lipsite de orice valoare şi nici cele ce nu fac

163
parte din patrimoniul cuiva (res nullis şi res derelictae). Nu prezintă importanţă dacă bunul este în
stare perfectă sau prezintă un anumit grad de uzură, condiţia este ca el să fie utilizabil.
Constituie obiect material al infracţiunii de distrugere şi bunurile care fac parte din patrimoniul
naţional [art. 253 alin. (3)]. Acesta este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare
deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia
sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi
civilizaţiei naţionale şi universale, în funcţie de importanţa sau de semnificaţia lor istorică,
arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică,
numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, de vechimea, unicitatea sau
raritatea lor (spre exemplu, clădiri, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi
harnaşa- ment, arme, însemne funerare descoperite în situri istorice, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi
cu valoare bibliofilă, opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie,
obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier etc.).
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii în varianta simplă [art. 253 alin. (1) C. pen.] şi prima variantă
agravată [art. 253 alin. (2) C. pen.] poate fi orice persoană care răspunde penal, mai puţin
proprietarul bunului distrus, degradat etc. În cazul celorlalte variante agravate, însă, subiect activ
poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul bunului care formează obiectul material.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale - coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (publică sau privată) împotriva căreia a fost
îndreptată activitatea infracţională. În practica judiciară s-a decis că subiect pasiv al infracţiunii de
distrugere este, în principal, persoana căreia îi aparţine bunul. Subiecţii pasivi adiacenţi pot fi şi
persoanele care au asupra bunurilor, anumite drepturi şi au înregistrat o pagubă (creditorul gajist,
creditorul ipotecar, uzufructuarul)228.
Atunci când prin faptă se loveşte în patrimoniul mai multor persoane aflate în indiviziune, există
o pluralitate de subiecţi pasivi.

228 T. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 282/1996, Culegere de practică judiciară a T. Bucureşti pe anii
1994-1997, pp. 52-53.

164
În situaţia în care autorul este chiar proprietarul bunului, vor fi subiecţi pasivi persoanele care
aveau un drept asupra bunului distrus, degradat sau ale căror bunuri au fost afectate cu distrugerea
lucrului ce aparţine subiectului activ.
2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de distrugere este o faptă penală comisivă cu conţinut alternativ;
ea se poate realiza din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni:
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor de
conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau
de salvare.
După unele opinii la care ne raliem, elementul material al infracţiunii de distrugere poate consta şi
dintr-o inacţiune229.
„Distrugerea " constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât acesta încetează să existe, este
nimicit, ca de exemplu: dărâmarea unei construcţii, uciderea unui animal, arderea unor înscrisuri
în care sunt consemnate raporturi patrimoniale230. A săvârşit infracţiunea în această variantă de
comitere numitul I.O.. care, având diverse litigii cu vecinul său I.N. în legătură cu o suprafaţă de
pământ, pentru a se răzbuna pe victimă, cu ajutorul unei răngi, a distrus o gheţărie a persoanei
vătămate, pe care acesta a construit-o în mod legal pe baza autorizaţiei eliberate de primărie231.
„Degradarea " constă într-o atingere adusă bunului în aşa fel încât acesta îşi pierde unele dintre
calităţile sale, ceea ce atrage o reducere a potenţialului său de utilizare. Deci este vorba de o
deteriorare, stricarea parţială (bunul mai există, dar are o valoare economică diminuată). Nu
interesează dacă bunul ar putea fi reparat sau dacă ar putea avea vreo întrebuinţare chiar aşa
degradat. Există degradare şi atunci când fapta afectează estetica bunului.
Acţiunea de distrugere sau degradare a unui bun poate intra în alcătuirea conţinutului altor
infracţiuni ca element constitutiv (de exemplu, actele de diversiune - art. 403 C. pen., distrugerea
sau semnalizarea falsă - art. 332 C. pen.) sau ca circumstanţă agravantă [de exemplu, furtul calificat

229 Gh. Diaconescu, op. cit, p. 305.

230 C. Ap. Iaşi, dec. pen. nr. 288/1998, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 150; G. Antoniu, C. Bulai, Practica
judiciară penală, vol. III, op. cit, p. 143.

231 C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 180/1996, R.D.P. nr. 3/1996, p. 122.

165
prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.]. În acest din urmă caz, dacă, după săvârşirea actului de
distrugere sau degradare, făptuitorul renunţă de bunăvoie să ducă până la capăt infracţiunea,
distrugerea îşi redobândeşte independenţa.
În acest sens, în practica judiciară232 s-a decis, de exemplu, că fapta aceluia care, pătrunzând într-
o încăpere prin spargerea geamurilor şi deteriorarea uşilor, scoate din dulap mai multe bunuri cu
intenţia de a le însuşi, dar apoi, din proprie iniţiativă, părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva,
constituie tentativa la infracţiunea de furt calificat care însă nu se pedepseşte pentru că făptuitorul
s-a desistat, în sarcina sa urmând a se reţine infracţiunea de distrugere săvârşită prin spargerea
geamurilor şi deteriorarea uşilor, produse în scopul de a pătrunde în încăpere.
„Aducerea în stare de neîntrebuinţare" a bunului constă în aceea că bunul nu mai poate fi utilizat
conform destinaţiei sale pentru totdeauna sau numai temporar, ca de exemplu sustragerea unei
piese de la o maşină care nu poate fi utilizată decât cu mare greutate, blocarea mecanismului de
funcţionare al unei instalaţii, lovirea unui animal care nu mai poate fi folosit la muncă decât parţial
etc.
„împiedicarea luării măsurilor de conservare" ori ,,de salvare" a unui bun este o modalitate,
indirectă de distrugere a acestuia, deoarece făptuitorul nu acţionează direct şi nemijlocit asupra
bunului pentru a-l distruge însă prin acţiunea sa ilicită împiedică, opreşte luarea măsurilor necesare
să apere bunul de pericolul distrugerii care îl ameninţă - de exemplu, făptuitorul împiedică o echipă
de pompieri să stingă un incendiu sau nu îngăduie efectuarea unor lucrări pentru a preveni surparea
unui zid sau efectuează acte de natură să întârzie operaţiile de preîntâmpinare a unor inundaţii.
Este, însă, vorba de măsuri de împiedicare serioase şi eficiente din partea făptuitorului, iar nu
simple încercări izolate, zadarnice, fără eficienţă. A săvârşit infracţiunea de distrugere în această
variantă inculpatul care, incendiind din neglijenţă o căpiţă de paie în curtea proprie nu a luat nicio
măsură pentru limitarea efectelor şi, datorită relaţiilor de duşmănie care existau între el şi vecinul
său, i-a împiedicat pe locuitorii ce încercau să intervină pentru stingerea incendiului, cu consecinţa
extinderii focului şi la locuinţa vecinului233.
În fine, prin „înlăturarea măsurilor luate de conservare sau de salvare" a unui bun se înţelege
situaţia în care, în urma luării unor măsuri de apărare a bunului de pericolul distrugerii care îl

232 T.S., s. pen., dec. nr. 2956/1970, R.R.D. nr. 3/1971, p. 133.

233 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1222/1998, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 162.

166
ameninţă, făptuitorul înlătură aceste măsuri, ca de exemplu înlăturarea sudurii aplicate pe conducta
spartă, dezgroparea gurii de puţ prin care sonda erupea necontrolat etc.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficient ca una dintre
acţiunile enumerate mai sus să fie săvârşite. Comiterea mai multora dintre aceste acţiuni contra
aceluiaşi bun chiar succesiv sau contra mai multor bunuri simultan, întruneşte elementele
constitutive ale unei singure infracţiuni234.
Subliniem că acţiunile prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., pot fi comise în orice mod sau
mijloace, mai puţin cele reglementate prin art. 253 alin. (4) C. pen., care se referă la circumstanţe
independente de agravare.
În varianta prevăzută în art. 253 alin. (3) C. pen. elementul material este la fel cu cel al variantei
tip, iar în variantele descrise în alin. (2) şi (4) al aceluiaşi text de lege, elementul material este mai
restrâns ca variante de comitere în sensul că acesta se realizează prin acţiunile de distrugere
limitativ arătate în dispoziţiile incriminatoare.
Elementul material în varianta agravată reglementată în art. 253 alin. (4) C. pen. constă din oricare
dintre acţiunile ce pot fi întâlnite la primele două variante cu deosebirea că distrugerea, degradarea
sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se realizează prin mijloace destul de periculoase:
incendiere, explozie ori prin alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri.
Pentru realizarea elementului material al variantei tip şi al primei variante agravate, bunul trebuie
să aparţină altuia. Această cerinţă nu mai este necesară pentru existenţa laturii obiective în cazul
celorlalte variante agravate.
Urmarea imediată constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun care aparţine persoanelor fizice sau juridice (publice sau private), producându-se o pagubă în
dauna acestora. Pentru reţinerea variantei agravate prevăzute în alin. (4), este necesar ca, pe lângă
acţiunea de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin
incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc, trebuie ca fapta să fie de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri, în caz contrar fapta va constitui varianta simplă a infracţiunii.
Raportul de cauzalitate. Între oricare dintre acţiunile ilicite şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate (de la cauză la efect).

234 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 550.

167
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv în cazul acestei infracţiuni constă în vinovăţie care se poate manifesta sub
forma intenţiei directe sau indirecte. Comiterea din culpă a acestei fapte este incriminată separat
şi limitativ (art. 255 C. pen.). Mobilul şi scopul nu au nicio relevanţă în ceea ce priveşte latura
obiectivă.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de distrugere este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii,
însă, actele de pregătire nu sunt incriminate şi ca urmare nu se pedepsesc. Tentativa este posibilă
şi este incriminată de lege [art. 253 alin. (7) C. pen.], dar numai pentru variantele agravate
prevăzute în alin. (3) şi (4) (dacă fapta priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, ori
se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin alte asemenea mijloace).

168
Infracţiunea de distrugere se consumă în momentul în care activitatea infracţională a fost dusă
până la capăt şi s-a produs distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun.
Fapta de distrugere se poate comite în formă continuată, situaţie în care epuizarea are loc o dată
cu săvârşirea ultimului act în componenţa laturii obiective.
B. Sancţionare. Infracţiunea de distrugere [art. 253 alin. (1) C. pen.] este pedepsită cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În varianta agravantă prevăzută de art. 253 alin. (2) sancţiunea
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, în varianta agravată prevăzută în alin. (3)
sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani, iar în varianta agravantă prevăzută în art. 253 alin.
(4) sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător, dacă este cazul.
Art. 254
Distrugerea calificată
Potrivit art. 253 alin. (6) C. pen., pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul variantelor agravate
prevăzute în alin. (3) şi (4), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la
7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
.350 . 350
Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente,
instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a
două sau mai multor persoane.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ.
ANALIZA TEXTULUI
COMENTARIU
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Distrugerea calificată constituie o agravantă a infracţiunii de distrugere, dar incriminată distinct în
art. 254 C. pen., din cauza gradului de pericol ridicat. Infracţiunea de distrugere calificată era
prevăzută, într-o reglementare aproape identică, în art. 218 C. pen. anterior.
ANALIZA TEXTULUI

169
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 254 C. pen. într-o singură variantă de comitere şi se reţine dacă
faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru.

170
Condiţii preexistente
Cu privire la condiţiile preexistente facem trimitere la explicaţiile date când am analizat
infracţiunea de distrugere (art. 253 C. pen.).
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă. Cu excepţia urmărilor, toate elementele laturii obiective corespund cu acelea
analizate în cadrul laturii obiective a infracţiunii de distrugere.
În cazul distrugerii calificate, legea condiţionează realizarea laturii obiective de anumite urmări
precizate în mod expres de norma de incriminare: producerea unui „dezastru".
Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile
ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii de distrugere calificată este complex. Fapta de distrugere se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce priveşte urmarea acestei fapte - dezastrul -
forma de vinovăţie se caracterizează prin culpă. Rezultă că forma de vinovăţie la infracţiunea de
distrugere calificată este praeterintenţia.
Dacă vătămarea corporală sau moartea victimelor s-a produs de făptuitor cu intenţie, se vor aplica
regulile concursului de infracţiuni între distrugerea prevăzută în art. 253 C. pen. şi omorul calificat
sau vătămarea corporală.
Forme. Sancţionare
Forme. Distrugerea calificată fiind o variantă agravată praeterintenţionată a distrugerii, aspectele
referitoare la tentativă se reglementează potrivit art. 36 alin. (3) C. pen. Momentul consumării
infracţiunii se produce odată cu realizarea dezastrului, respectiv distrugerea sau degradarea unor
bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora având ca
urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Sancţionare. Distrugerea calificată se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este
cazul.

171
Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîn- trebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă
acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 352
ANALIZA TEXTULUI 352
COMENTARIU (Lect. univ. dr. Norel Neagu)
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Infracţiunea de distrugere din culpă era prevăzută, într-o reglementare aproape identică, dar cu mai
multe variante agravate, în art. 219 C. pen. anterior. În actuala reglementare această infracţiune a
fost simplificată în mod considerabil, reţinându-se numai varianta tip şi agravanta producerii unui
dezastru. Astfel, nu a mai fost reţinută distrugerea din culpă în varianta descrisă în art. 219 alin.
(4) din Codul penal anterior, deoarece o asemenea faptă constituie, în primul rând, o infracţiune
de serviciu pentru că se săvârşeşte prin încălcarea unei atribuţii de serviciu (părăsirea postului sau
a oricărei alte fapte de către personalului de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de
către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi), iar în al doilea rând,
este greu de acceptat ca o asemenea faptă să fie săvârşită din culpă. De altfel, practica nu a
înregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv. De asemenea, s-a renunţat la varianta de agravare
a distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare a unei conducte petroliere sau de
gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru
difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor
magistrale de alimentare cu apă.
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 255 C. pen. şi prezintă o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare
de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care
fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.

172
Art. 255
Distrugerea din culpă
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă faptele au avut ca urmare un dezastru.

173
Condiţii preexistente
Întrucât aceleaşi fapte, comise însă cu intenţie, sunt incriminate prin unele dispoziţii ale art. 253 şi
254 C. pen., ele diferă doar din punctul de vedere al laturii subiective.
În consecinţă, facem trimitere la cele arătate în explicaţiile date de la art. 253 şi 254 C. pen., urmând
ca, în cele ce urmează, să ne oprim numai asupra aspectelor caracteristice infracţiunii de distrugere
săvârşită din culpă.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă. Distrugerea din culpă prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen. fiind identică cu
varianta agravată a distrugerii intenţionate prevăzute în art. 253 alin. (4) C. pen., trimitem la
explicaţiile date anterior. Distrugerea unor bunuri din culpă se pedepseşte numai dacă este
săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi numai dacă este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri. În lipsa uneia din aceste cerinţe, fapta nu constituie
infracţiune235.
Varianta agravată a distrugerii din culpă, prevăzută de art. 255 alin. (2) C. pen., din punct de vedere
obiectiv, are elemente comune cu distrugerea incriminată în art. 254 la care face trimiteri. Au
săvârşit această infracţiune inculpaţii care au realizat neglijent o lucrare de înlocuire şi reparaţie a
unei instalaţii de gaze a unui imobil, soldată cu producerea a două explozii, urmate de incendiu,
moartea a două persoane şi vătămarea corporală a altor patru persoane236. Fapta se încadrează la
art. 255 alin. (2) (când a avut ca urmare un dezastru), absorbind în conţinutul ei infracţiunile
prevăzute în art. 192 C. pen. (ucidere din culpă) şi 196 C. pen. (vătămare corporală din culpă).
Latura subiectivă. Atât în varianta simplă, cât şi în cele agravate, infracţiunea se săvârşeşte din
culpă (simplă sau cu previziune).
Forme. Sancţionare
9
Forme
Fiind o infracţiune săvârşită din culpă, actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile. Infracţiunea
se consumă în momentul producerii urmărilor specifice prevăzute de lege.

235 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2334/1997, Culegere de decizii pe anul 1997, p. 329.

236 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1200/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p.
487.

174
Sancţionare
Distrugerea din culpă în varianta sa simplă, prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen., se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar în varianta agravată [alin. (2)] pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 12 ani.
3. Aspecte procesuale
În cazul infracţiunii de distrugere din culpă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

175
Art. 256
Tulburarea de posesie
Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea
sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 354
ANALIZA TEXTULUI 355
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Cristian Adochiţei, Infracţiunea de ocupare fără drept a unui teren. încadrare juridică, în Dreptul
nr. 11/2000, p. 137; Elena Botezan, Sensul noţiunii de „posesiune" în cazul infracţiunii de tulburare
de posesiune, în Dreptul nr. 7/1998, p. 129; Florin Cotoi, Noua reglementare a infracţiunii de
tulburare de posesie şi aspectele ei procesuale, în Dreptul nr. 1/2007, p. 179; Adrian Neacşu,
Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, R.D.P. nr. 2/2000, p. 49; Vasile Păvăleanu, Momentul
consumării infracţiunii de tulburare de posesie, în Dreptul nr. 5/1997, p. 80; Daniel Cristinel Sarău,
Tulburare de posesie. Plângere prealabilă introdusă tardiv, R.D.P. nr. 2/2000, p. 117; Tudorel
Toader, Momentul raportării plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de posesie, în Dreptul
nr. 12/1997, p. 88; Liviu Ungur, Discuţii cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de tulburare
de posesiune având ca obiect material terenuri, în Dreptul nr. 10/1998, p. 69.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

Legiuitorul român, urmărind să ocrotească posesia bunurilor imobile, a incriminat în dispoziţiile
art. 256 C. pen. fapta de tulburare de posesie. Infracţiunea este incriminată în actuala reglementare
într-o formulare simplificată, în acord cu tradiţiile legislaţiei noastre penale dar şi cu alte
reglementări în materie.
Astfel, în primul rând, s-a renunţat la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a
comis nici prin violenţe sau ameninţări şi nici prin strămutarea sau desfiinţare semnelor de hotar.

176
Pentru acest gen de fapte, remediul oferit de legislaţia civilă - acţiunea posesorie - este suficient,
nefiind justificată, potrivit principiului minimei intervenţii, o sancţionare penală a acestor fapte237.

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă".

177
Diferitele variante agravate ale infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în Codul penal
anterior nu se justificau, iar pedepsele prevăzute în cazul săvârşirii acestora erau mult mai grave
decât la furt sau distrugere, astfel încât s-a impus o reevaluare a acestora.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 256 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în ocuparea, în
întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la securitatea bunurilor imobile, la
starea lor de paşnică posesie, bunuri care aparţin de drept persoanelor fizice sau juridice (publice
sau private). În cazul în care fapta se comite prin violenţă sau ameninţare, sunt încălcate şi relaţiile
sociale referitoare la integritatea corporală, sănătatea ori libertatea persoanei, relaţii care, de altfel,
constituie obiectul juridic secundar al infracţiunii.
În cazul ocupării imobilului prin desfiinţarea semnelor de hotar, infracţiunea are ca obiect juridic
secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea bunurilor.
Prin incriminarea faptei de tulburare de posesie se instituie oricărei persoane obligaţia de a respecta
starea de fapt a fiecărui imobil şi a nu se introduce pe nedrept şi prin mijloace abuzive într-un
imobil aflat în posesia altuia238.
Obiectul material îl constituie orice imobil sau parte dintr-un imobil care face parte din patrimoniul
public sau privat, ca de exemplu o casă de locuit, curte, grădină, garaj, birou al unui agent economic,
depozite, teren de sport sau de recreere, parcaj pentru autovehicule, incinta unor asociaţii pentru
producţia agricolă, aeroporturi etc. care, bineînţeles, se află în detenţia unei persoane fizice sau
juridice.
În cazul în care făptuitorul a folosit violenţa împotriva persoanei, corpul victimei constituie, de
asemenea, obiect material al infracţiunii.

238 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 561.

178
În fine, dacă ocuparea imobilului s-a efectuat prin desfiinţarea semnelor de hotar, aceste semne
(de hotar) desfiinţate sau strămutate constituie de asemenea obiect material al infracţiunii de
tulburare de posesie.
Subiecţii infracţiunii
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul imobilului, dacă imobilul
se găseşte în posesia altei persoane (coproprietar, locatar, uzufructuar). În cazul acestei infracţiuni,
participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie, subiect pasiv poate fi orice persoană
fizică sau juridică în posesia căreia se află imobilul în momentul săvârşirii faptei; dacă posesorul
este altă persoană decât proprietarul imobilului, vor exista doi subiecţi pasivi, unul în persoana
posesorului imobilului, altul în persoana proprietarului acelui imobil, întrucât activitatea ilicită
aduce atingere şi dreptului de proprietate, ocuparea implicând şi o uzurpare a dreptului de
proprietate.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie, elementul material constă în
acţiunea de ocupare în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Acţiunea de „ocupare" presupune pătrunderea în imobil cu intenţia de a rămâne acolo, respectiv
de a-l poseda, neavând importanţă dacă acţiunea samavolnică a vizat imobilul în întregul său, sau
numai în parte, sau perioada cât a durat ocuparea ilegală.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca ocuparea să se facă fără drept. Nu comite însă această
infracţiune cel care ocupă, de exemplu, un spaţiu locativ în baza unui ordin de repartiţie sau
hotărâri de evacuare, hotărâri judecătoreşti etc. fără însă, bineînţeles, să se tulbure posesia legală
a locatarului al cărui drept are prioritate şi precădere în momentul comiterii faptei. Este comisă
fără drept atunci când, spre exemplu, nu există consimţământul posesorului imobilului sau
aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii.
În practica judiciară s-a decis că pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară, ca situaţie
premisă, posesia efectivă a imobilului de către partea vătămată. Dacă aceasta deţine proprietatea,
dar nu a avut niciodată posesia, aceasta aparţinând inculpatului, nu poate fi vorba de infracţiunea

179
de tulburare de posesie, existând în speţă un litigiu cu caracter civil239. Într-o altă speţă, în cazul
în care la data dobândirii terenului, aceasta s-a făcut în baza unor acte legale, iar ulterior actele au
fost anulate, dreptul de proprietate fiind constituit în favoarea altei persoane, necedarea terenului
de către posesorul de fapt nu constituie infracţiune. Făptuitorul nu a ocupat fără drept un teren aflat
în posesia altuia, ci s-a aflat în posesia terenului în condiţiile legii, considerându-se, cu temei la
acea dată, că este proprietarul acestuia240.
Pentru întregirea condiţiilor obiective de existenţă a infracţiunii se cere ca acţiunea de ocupare să
se facă prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar.
Săvârşeşte infracţiunea de tulburare de posesie cel care prin lovire îl alungă pe deţinătorul
imobilului, ori îl ameninţă prin prezenţa ameninţătoare a unor însoţitori, deşi nu avea niciun drept
s-o facă.
Prin „desfiinţarea semnelor de hotar"2 se înţelege fie distrugerea acestora, fie luarea lor de la locul
unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă parte, aşa încât să nu mai fie hotar.
Au comis această infracţiune numiţii O.L. şi O.Ş. prin ocuparea fără drept a unei suprafeţe de teren
aparţinând părţii vătămate D.E. şi strămutarea semnelor de hotar prin montarea unui gard de sârmă
ghimpată în imediata apropiere a casei părţilor vătămate. Aceştia au desfiinţat semnele de hotar şi
au construit un gard, ocupând şi o porţiune de drum aflat în folosinţa persoanei vătămate N.O.241
În fine, dacă luarea în stăpânire a imobilului nu este efectivă, fiind vorba numai de o simplă
pătrundere, fără o durată mai mare, fapta va constitui eventual infracţiunea de violare de domiciliu,
dacă spaţiile vizate sunt cele prevăzute la această infracţiune.

239 C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr. 154/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 161; T. Vaslui, dec. pen. nr.
213/1999, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 142. Într-o situaţie asemănătoare, deşi s-a constatat că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, s-a constatat totuşi de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea de către statul român a art. 6 alin. (1) din Convenţie
(dreptul la un proces echitabil) şi art. 1 din primul Protocol adiţional (dreptul la respectarea bunurilor). A
se vedea în acest sens cauza Androne împotriva României, paragrafele 38-61, CEDO 2005, Cazurile
României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004-2005, Biroul de Informare al
Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, pp. 169-171.

240 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2650/2002, în R.D.P. nr. 2/2004, pp. 161-162.

241 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1532/R/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 501.

180
Urmarea imediată. Acţiunea de ocupare fără drept, se referă la transferul în mod ilicit al imobilului
din posesia sau detenţia părţii vătămate în aceea a făptuitorului.
Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate, aceasta rezultând ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv, în cazul acestei infracţiuni, constă în vinovăţia sub forma intenţiei directe sau
indirecte. În cazul în care făptuitorul a fost în eroare, adică a socotit în mod greşit că este în drept
să ocupe imobilul, lipsind intenţia, fapta nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie242. Nu
are importanţă pentru realizarea infracţiunii mobilul sau scopul cu care a acţionat făptuitorul.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. Infracţiunea de tulburare de posesie este susceptibilă de toate formele imperfecte, însă
legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare, nici tentativa. Atunci când fapta a fost întreruptă, dar
făptuitorul a comis până în momentul întreruperii acte de violenţă, de ameninţare ori de încercare
a desfiinţării semnelor de hotar, el va fi pedepsit pentru asemenea infracţiuni (lovire, ameninţare,
distrugere etc.), dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.
Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care se ocupă în totalitate sau în parte (dar
efectiv) imobilul aflat în posesia legitimă a altei persoane sau se desfiinţează ori se strămută
semnele de hotar.
În cazul când după luarea în stăpânire a imobilului, autorul rămâne în acel imobil, tulburarea de
posesie se prelungeşte în timp în forma continuă. În această situaţie, fapta se epuizează în
momentul în care încetează ocuparea fără drept a imobilului.
Sancţionare. Infracţiunea de tulburare de posesie comisă se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani sau cu amendă.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
Potrivit art. 256 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.

242 C.S.J., s. pen., dec. nr. 143/1994 (nepublicată); C.S.J., s. pen., dec. nr. 2263/1993 (nepublicată).

181
TITLUL IV Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra
vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu
vy»?
se pedepseşte.
Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
5 * 1 7 11 1
Art. 266
Nedenunţarea
Art. 266
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

SUMAR

NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA.

ANALIZA TEXTULUI
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei cunoaşte modificări importante, justificate
şi solicitate de noile realităţi ale unei societăţi democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată
la rang de valoare supremă [art. 1 alin. (3) din Constituţie], şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin
sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea
justiţiei.
Pornind de la aceste raţiuni au fost identificate şi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în
practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiţiei precum:

182
obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni
asupra justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei, asistenţa şi
reprezentarea neloială precum şi neexecutarea sancţiunilor penale.
.390 . 391
Sub aspectul sistematizării, infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute în Titlul IV al
părţii speciale, după titlul consacrat infracţiunilor contra autorităţii. În primul rând, se observă că,
spre deosebire de reglementarea anterioară, unde această categorie de infracţiuni este prevăzută în
Capitolul II din Titlul IV intitulat „Infracţiuni care aduc

183
atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege", în noua
reglementare infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute într-un titlu distinct pentru a
acorda importanţa cuvenită acestei autorităţi, care reprezintă una dintre cele 3 puteri ale statului şi
nu doar o activitate de interes public.
În al doilea rând, sub aspect terminologic, a fost înlocuită denumirea de „Infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei" cu cea de „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei" întrucât, aşa cum pe drept
cuvânt s-a subliniat de altfel şi în literatura de specialitate, prin aceste infracţiuni nu este
întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiţiei, unele neavând nici măcar această aptitudine
(inducerea în eroare a organelor judiciare în forma de bază sau influenţarea declaraţiilor), dar pot
produce o stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie.
În ceea ce priveşte infracţiunea de nedenunţare, aceasta a suferit modificări în raport cu
reglementarea anterioară. O primă schimbare se referă la sfera infracţiunilor a căror denunţare se
impune. Dacă în reglementarea anterioară este vorba de anumite infracţiuni enumerate expres
(omor, omor calificat, omor deosebit de grav, tâlhărie, piraterie, delapidare, distrugere în variantele
agravate, distrugere calificată, distrugere şi semnalizare falsă), în noua reglementare sfera
infracţiunilor este determinată de obiectul infracţiunii sau de urmarea imediată. Astfel, există
obligaţia de denunţare pentru faptele prevăzute de legea penală contra vieţii sau care au avut ca
urmare moartea unei persoane. De asemenea, nu se mai impune obligaţia denunţării unei
infracţiuni, ci această obligaţie se extinde la denunţarea unei fapte prevăzute de legea penală,
neintrând în atribuţiile denunţătorului de a determina dacă fapta prevăzută de legea penală
constituie infracţiune sau nu.
Diferenţe se observă şi în ceea ce priveşte forma de vinovăţie. Dacă în reglementarea anterioară
fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, noua reglementare sancţionează numai
nedenunţarea săvârşită cu intenţie.
Modificări subzistă şi în ceea ce priveşte cauzele de nepedepsire. Dacă reglementarea anterioară
se raporta la nepedepsirea soţului sau rudei apropiate, noua reglementare extinde sfera persoanelor
care beneficiază de această cauză de nepedepsire asupra membrilor de familie, aşa cum sunt
definiţi aceştia prin art. 177 C. pen. Prevederi mai permisive există şi în privinţa celei de-a doua
cauze de nepedepsire, care opera, în reglementarea anterioară, doar până la începerea urmăririi
penale, dar care, în noua reglementare, operează până la punerea în mişcare a acţiunii penale.
II. ANALIZA TEXTULUI

184
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 266 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în fapta
persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin
sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea
justiţiei243.
Obiectul juridic special îl constituie, pe de o parte, relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă
şi promptă a activităţii organelor judiciare, iar pe de altă parte, relaţiile sociale care asigură
drepturile persoanelor protejate de lege împotriva omisiunii denunţării despre comiterea unor fapte
penale grave îndreptate împotriva vieţii persoanei.
Pentru înfăptuirea cu operativitate a activităţii justiţiei s-a simţit nevoia impunerii obligaţiei
generale de a denunţa comiterea unor astfel de infracţiuni cu grad ridicat de pericol social.
Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni nu are obiect material propriu. În
literatura juridică s-a decis că se poate însă considera uneori că obiectul material al infracţiunii
nedenunţate este, în acelaşi timp, şi obiectul material al infracţiunii de nedenunţare244, opinie pe
care nu o îmbrăţişăm.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi
comite o asemenea faptă, bineînţeles cu excepţia participanţilor la infracţiunea nedenunţată,
întrucât legiuitorul a stabilit obligaţia denunţării şi nu a autodenun- ţării unor infracţiuni. Datorită

243 Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi, în ideea de
a nu ne repeta, nu-l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.

244 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, Iosif Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 199.

185
aceleiaşi raţiuni, autorul sau participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o
infracţiune de nedenunţare privitoare la persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public245, iar fapta penală de a cărei comitere a
luat cunoştinţă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale,
sunt incidente prevederile art. 267 C. pen., care reglementează infracţiunea de omisiunea sesizării
şi nu cele privind nedenunţarea.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, întrucât, obligaţia denunţării prevăzută de lege are caracter personal.
După alte opinii, participaţia este posibilă doar sub forma instigării246.
În situaţia când mai multe persoane iau cunoştinţă de săvârşirea vreuneia din infracţiunile
prevăzute în art. 266 C. pen. şi nu o denunţă de îndată, fiecare dintre aceste persoane comite în
calitate de autor fapta de nedenunţare.
Atunci când instigatorul sau complicele moral omite să denunţe de îndată săvârşirea vreuneia
dintre infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., ei sunt consideraţi ca autori ai infracţiunii de
nedenunţare prin propria lor omisiune de a denunţa şi instigator sau complice moral prin
determinarea sau ajutorul moral dat altei persoane la comiterea infracţiunii de nedenunţare - fiind
vorba de un concurs de infracţiuni.
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este statul ca titular al valorii sociale ocrotite.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni, elementul material se realizează prin forma unei
atitudini pasive, respectiv, subiectul activ omite (inacţiune) să înştiinţeze de îndată autorităţile
despre comiterea vreuneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de text.
În majoritatea legislaţiilor penale de referinţă ale statelor europene este incriminată nedenunţarea
unei infracţiuni dar numai când cel care, având cunoştinţă despre pregătirea comiterii acesteia, nu
sesizează autorităţile pentru a putea împiedica săvârşirea infracţiunii. Totodată obligaţia de

245 În legătură cu noţiunea de funcţionar public a se vedea art. 175 C. pen.

246 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 199.

186
denunţare nu subzistă decât în cazul unor infracţiuni de o gravitate deosebită pentru că numai în
aceste condiţii poate fi justificată aplicarea unei sancţiuni penale247.
De altfel, proiectul noului Cod penal prevedea atât obligaţia de denunţare a pregătirii sau comiterii
unei infracţiuni grave (deci anterioară săvârşirii infracţiunii), cât şi obligaţia de denunţare după
săvârşirea acesteia248.
Această prevedere a proiectului nu a fost însuşită în varianta finală a noului cod penal, astfel că în
noua reglementare, pentru existenţa faptei pe care o analizăm, este necesară comiterea în prealabil
a vreuneia din infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., această cerinţă trebuind să fie întotdeauna
constatată. În situaţia în care o persoană ia cunoştinţă despre pregătirea unei infracţiuni contra
vieţii, obligaţia de denunţare va surveni, potrivit noii reglementări, numai după comiterea
infracţiunii, iar nu şi înainte. Deşi considerăm regretabilă opţiunea legiuitorului, nu vedem cum

247 În sensul celor arătate sunt dispoziţiile §138 din codul penal german (care sancţionează
nedenunţarea unor infracţiuni precum pregătirea unui război de agresiune, înalta trădare, falsificarea de
bani, traficul agravat de persoane, omorul, genocidul etc.), art. 450 alin. (2) din codul penal spaniol (care
sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii, libertăţii ori libertăţii
sexuale), art. 364 din codul penal italian (care sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni privind
securitatea statului), art. 434-1 - 434-3 din codul penal francez.

248 Proiectul noului Cod penal, în forma din data de 24 ianuarie 2008, prevedea în art. 255
infracţiunea de nedenunţare:

„Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea unei fapte de omor, lipsire de
libertate în mod ilegal, viol sau agresiune sexuală, nu înştiinţează de îndată autorităţile în vederea
împiedicării comiterii faptei ori a înlesnirii identificării sau prinderii făptuitorilor, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, după săvârşirea acesteia, nu înştiinţează de îndată
autorităţile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Nedenunţarea săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie, nu se pedepseşte.

Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta
sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a
autorului şi a participanţilor."

187
putem extinde, în actuala formă a textului de lege, obligaţia de denunţare şi anterior comiterii faptei,
atâta timp cât prevederea expresă a acestei obligaţii a fost suprimată din formularea textului. Mai
mult, obligaţia de denunţare priveşte „comiterea unei fapte prevăzute de legea penală"; ori pentru
a putea denunţa comiterea unei fapte, este necesar ca mai întâi acea faptă să fie comisă.
Obligaţia de denunţare există pentru toate faptele prevăzute de legea penală contra vieţii sau care
au avut ca urmare moartea unei persoane şi nu doar pentru faptele intenţionate contra vieţii. În
consecinţă, va exista obligaţia de denunţare atât a infracţiunilor contra vieţii prevăzute în Titlul I,
Capitolul I din Partea Specială a Codului penal (art. 188-192 - omorul, omorul calificat, uciderea
la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă), cât şi a oricărei
alte infracţiuni care are ca urmare moartea unei persoane [spre exemplu, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte - art. 195 C. pen., încăierarea - art. 198 alin. (3) C. pen., violenţa în familie
- art. 199 teza I C. pen., uciderea nou-născutului de către mamă - art. 200 alin. (1) C. pen., lipsirea
de libertate în mod ilegal - art. 205 alin. (4) C. pen., violul - art. 218 alin. (4) C. pen., agresiunea
sexuală - art. 219 alin. (3) C. pen., tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei - art. 236 C.
pen., distrugerea calificată - art. 254 C. pen., distrugerea din culpă - art. 255 alin. (2) C. pen.,
tortura - art. 282 alin. (3) C. pen., nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori
efectuarea reparaţiilor - art. 340 alin. (2) teza a II-a C. pen., nerespectarea regimului materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive - art. 345 alin. (4) C. pen., nerespectarea regimului
materiilor explozive - art. 346 alin. (4) C. pen., transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit
- art. 354 alin. (3) şi (4) C. pen. etc.).
Textul instituie obligaţia de denunţare atât atunci când faptele menţionate îmbracă forma autonomă
a unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, omor sau omor calificat), dar şi când acestea
intră ca element constitutiv în conţinutul unei infracţiuni complexe (de pildă ultrajul, ultrajul
judiciar ori atentatul care pune în pericol securitatea naţională în conţinutul căreia intră o faptă de
omor).
Obligaţia de denunţare se referă la comiterea unei „fapte prevăzute de legea penală" şi nu a unei
„infracţiuni", raţiunea fiind aceea că pentru existenţa infracţiunii de nedenunţare interesează doar
ţinerea sub tăcere faţă de autorităţi a comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penală
împotriva unei persoane, fiind fără relevanţă că nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca urmare
a existenţei unor cauze de neimpu- tabilitate (de exemplu, minoritatea sau iresponsabilitatea).
Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a

188
unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de persoana
care are obligaţia de denunţare.
În situaţia când omisiunea se referă la comiterea unei alte fapte decât cele stabilite prin textul
incriminator, nu există infracţiune şi nici răspundere penală.
Nedenunţarea altei fapte ar putea eventual atrage răspunderea penală pentru o infracţiune de
nedenunţare, diferită de aceea prevăzută în art. 266 C. pen.249.
Omisiunea subiectului activ priveşte o faptă consumată, dar şi o tentativă la faptele sus-menţionate
(în situaţiile în care tentativa este incriminată).
În cazul când făptuitorul a luat cunoştinţă de comiterea mai multor fapte prevăzute de legea penală
enumerate în textul art. 266 C. pen., persoana în cauză trebuie să-şi îndeplinească obligaţia în
raport cu fiecare din acele fapte, în caz contrar, existând tot atâtea infracţiuni de nedenunţare câte
fapte care trebuiau denunţate au fost comise.
Denunţarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau printr-o persoană interpusă, chiar în faţa
unui organ necompetent a începe urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă. Acest organ are
obligaţia să înştiinţeze de îndată organul competent şi abilitat a lua măsurile legale.
Obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită „de îndată", adică neîntârziat. Verificarea măsurii în care
obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale
fiecărei cauze, deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care
făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile. În practica judiciară s-a decis că
obligaţia denunţării de îndată nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi, deşi aceştia aveau
posibilitatea reală de a încu- noştinţa autorităţile în acea noapte sau în dimineaţa zilei următoare
comiterii infracţiunii250. Organele de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată au obligaţia de
a stabili în fiecare caz concret dacă denunţarea s-a făcut sau nu „de îndată".

249 Aşa spre exemplu, în art. 410 C. pen., este incriminată nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale.

250 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 96/2009, www.iccj.ro.

189
Dacă în momentul când a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
persoana respectivă ştia că se începuse urmărirea penală faţă de făptuitor, obligaţia de denunţare
nu mai subzistă251.
Infracţiunea de nedenunţare presupune întotdeauna săvârşirea anterioară a unei fapte prevăzute de
legea penală - fapta nedenunţată - dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi o formă de
participaţie la acea infracţiune.
În cazul când nedenunţătorul a promis celui ce urma să comită vreuna dintre faptele enumerate în
art. 266 C. pen., că nu o va denunţa, întărindu-i în acest mod hotărârea infracţională (complicitate
morală), este vorba de o participaţie la fapta săvârşită anterior, deci la infracţiunea nedenunţată (de
exemplu, la o infracţiune de omor) şi nu de infracţiunea prevăzută în art. 266 C. pen.
În practica judiciară s-a decis că în situaţia în care o persoană, luând cunoştinţă de săvârşirea unui
omor, omite a denunţa de îndată comiterea acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru
a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor), ea comite
atât infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C. pen.), cât şi infracţiunea de
favorizarea făptuitorului (art. 269 C. pen.), în concurs252. Argumentele invocate în decizia sus-
menţionată sunt discutabile din moment ce imediat după săvârşirea unui omor, persoana în cauză
comite acte de favorizare a autorului, acesteia nu i se mai poate imputa obligaţia de denunţare.
În raport cu faptele ce trebuie denunţate, fapta de nedenunţare apare ca o infracţiune subsecventă,
dar autonomă, iar reţinerea ei nu este condiţionată de judecarea autorului faptei nedenunţate253.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de nedenunţare se creează o stare de pericol
pentru înfăptuirea justiţiei, producându-se întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea
penală, a făptuitorilor, precum şi a tragerii la răspundere penală a acestora.

251 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 125.

252 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3949/2009, www.iccj.ro. În sens contrar, în ceea ce priveşte raportul
dintre infracţiunea de tăinuire şi infracţiunea de nedenunţare, Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 785/2004,
www.iccj.ro.

253 C. Ap. Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 221/1997 (nepublicată).

1 A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei Bucureşti, 1985, p. 92.

190
Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a produs sau nu o întârziere sau împiedicare a urmăririi şi
judecării faptei comise, întrucât textul incriminator nu face nicio precizare în acest sens.
Dacă fapta ar fi fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, starea de pericol n-ar fi existat1.
c) Raportul de cauzalitate. Între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există în mod firesc o
legătură de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
Nu are relevanţă scopul sau mobilul pentru care s-a omis denunţarea ori că făptuitorul nu cunoştea
în totalitate elementele necesare în legătură cu săvârşirea infracţiunii, fiind doar necesar ca acestea
să fi cunoscut atâtea date încât să fi avut reprezentarea că este vorba de o faptă prevăzută de legea
penală pentru care legea stabileşte obligaţia denunţării.
Forme. Sancţionare
Forme. Nedenunţarea, comiţându-se prin omisiune, nu este susceptibilă de tentativă.
Consumarea faptei are loc în momentul când a trecut intervalul de timp în care subiectul activ, deşi
avea posibilitatea de a denunţa fapta autorităţilor, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Sancţionare. Infracţiunea de nedenunţare, prevăzută de art. 266 C. pen., se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Cauze de nepedepsire
În alin. (2) al art. 266 C. pen., este prevăzută o cauză de nepedepsire pentru membrul de familie al
făptuitorului, raţiunea acestei prevederi constând în afecţiunea ce se presupune că există între
aceste persoane şi cel ce a comis infracţiunea.
Astfel, nedenunţarea nu va fi pedepsită dacă a fost comisă de un membru de familie (înţelesul dat
acestei expresii fiind cel arătat în art. 177 C. pen.). Extinderea cauzei de nepedepsire la membrii
de familie se explică prin însăşi raţiunea care a determinat introducerea în legea penală a acestei
categorii de persoane, respectiv recunoaşterea de către legiuitor a existenţei unor legături speciale
(afective, de încredere, de susţinere etc.) între anumite categorii de persoane care convieţuiesc
(concubini, părinte sau fiu vitreg etc.), legături la fel de importante cu cele determinate de rudenie
sau căsătorie. Din această perspectivă, întrucât argumentele care justifică nepedepsirea soţului sunt

191
la fel de valabile şi în cazul concubinului cu care convieţuieşte făptuitorul, extinderea efectelor
cauzei de nepedepsire este una logică254.
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 266 C. pen., nu se pedepseşte persoana care, înainte de
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate,
încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Autorul nu va fi pedepsit dacă din culpa organelor de urmărire penală ajutorul dat de el a rămas
ineficient255.

254 In acelaşi sens este şi art. 434-1 alin. (2) din Codul penal francez.

255 T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit, p. 126.

192
Art. 267
Omisiunea sesizării
Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor
de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 397
ANALIZA TEXTULUI 397
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Valerică Dabu, Tudorel Boboc Enoiu, Secretul profesional şi creditul bancar, R.D.P. nr. 2/2000,
p. 90; Constantin Sima, Funcţionarul bancar ca subiect al infracţiunii prevăzute de art. 263 din
Codul penal, în Dreptul nr. 8/2001 p. 160
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea era prevăzută în reglementarea anterioară în art. 263 C. pen., cu denumirea marginală
„omisiunea sesizării organelor judiciare". Nu există diferenţe de substanţă în ceea ce priveşte
elementele constitutive ale infracţiunii între vechea şi noua reglementare. Pedeapsa aplicată în
noua reglementare este diferenţiată în raport cu forma de vinovăţie şi în limite mai reduse,
comparativ cu vechea reglementare. De asemenea, dispare varianta agravată care se regăsea în
reglementarea anterioară, atunci când fapta este săvârşită de un funcţionar public cu atribuţii de
conducere sau de control.

193
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie, în
principal, relaţiile sociale privitoare la prompta înfăptuire a justiţiei prin obligaţia funcţionarului
public de a aduce de îndată la cunoştinţa organelor abilitate fapta prevăzută de legea penală despre
care a aflat în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale.
Obiectul material. Obiectul material lipseşte la această infracţiune.
În literatura juridică se susţine că, atunci când totuşi s-a făcut o sesizare intenţionat inexactă sau
incompletă care echivalează cu o omisiune de a sesiza, actul de sesizare nesincer va constitui
obiectul material al infracţiunii256, opinie la care nu aderăm.
Subiecţii infracţiunii
Subiect activ (autor) nu poate fi decât un funcţionar public, în sensul art. 175 C. pen., cerându-se
aşadar o calitate specială, calitate care trebuie să existe în momentul comiterii faptei, respectiv, în
momentul în care acesta, deşi avea posibilitatea să sesizeze organul de urmărire penală, nu a făcut
acest lucru.
Din analiza textului legal rezultă că nu pot fi subiecţi activi ai faptei prevăzute de art. 267 C. pen.,
funcţionarii publici care sunt autori, instigatori, sau complici ai infracţiunii despre a cărei comitere
nu au sesizat organele de urmărire penală, întrucât aceasta ar echivala cu o autodenunţare, pe care
legea penală nu o impune.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, deoarece obligaţia sesizării organelor judiciare are caracter personal, fapta
săvârşindu-se în persoana proprie.
În cazul când mai mulţi funcţionari publici nu-şi îndeplinesc această obligaţie, fiecare din ei comite
distinct infracţiunea în calitate de autor.
Textul legal prevede o condiţie de timp, respectiv ca sesizarea să se facă de îndată.
Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorilor sociale protejate.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă

256 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 206.

194
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează printr-o inacţiune,
respectiv, omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală.
Omisiunea la care se referă textul incriminator trebuie să privească comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia subiectul activ îşi îndeplineşte sarcinile.
În sensul legii penale poate fi vorba de o faptă penală comisă de un funcţionar public din acelaşi
serviciu cu făptuitorul ori de o infracţiune săvârşită de o persoană din afară, care are consecinţe
asupra activităţii serviciului respectiv (de pildă, o faptă de trafic de influenţă).
Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiunea sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei,
luând cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un agent silvic, omite să o aducă la
cunoştinţa organelor judiciare.
Fapta prevăzută de legea penală la care se referă omisiunea subiectului activ poate fi, potrivit
prevederilor art. 174 C. pen., o faptă consumată, o tentativă (bineînţeles, în cazul în care este
incriminată) sau o activitate de participare la săvârşirea acestora (de exemplu, o instigare la o
infracţiune de luare de mită). Nu este necesar ca fapta prevăzută de legea penală să constituie
infracţiune. Această apreciere nu este lăsată la latitudinea funcţionarului public, ci este un atribut
al organelor judiciare în cursul procesului penal.
În cazul când fapta penală, despre a cărei comitere a avut cunoştinţă făptuitorul (funcţionarul
public), nu este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale,
omisiunea acestuia de a sesiza de îndată organele judiciare nu constituie infracţiunea reglementată
de art. 267 C. pen.
De aici nu trebuie însă trasă concluzia că obligarea de sesizare ar privi numai infracţiunile
prevăzute în Titlul V, Infracţiuni de corupţie şi de serviciu (art. 289-309 C. pen.), ci obligaţia
impusă prin art. 267 C. pen. se referă şi la orice altă infracţiune comisă în legătură cu serviciul
(spre exemplu, furt cu complicitatea organelor de pază)257.
Fapta ar putea constitui în alte situaţii, după caz, infracţiunea de nedenunţare (art. 266 C. pen.) sau
nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C. pen.).
Infracţiunea de omisiunea sesizării subzistă numai atunci când făptuitorul a avut cunoştinţe certe,
nu simple bănuieli, despre fapta prevăzută de legea penală comisă în legătură cu serviciul în cadrul

257 T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit, vol. II, p. 127.

195
căruia îşi îndeplinea sarcinile, deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele
judiciare.
Textul incriminator nu cere ca făptuitorul să fi cunoscut pe acela ce a comis fapta prevăzută de
legea penală, fiind vorba numai de sesizarea organelor judiciare cu referire la fapta săvârşită, nu şi
cu privire la autorul acesteia. O sesizare însă incompletă în conţinut, cu omisiuni esenţiale, cu
reticenţe sau cu informaţii false, echivalează cu o lipsă de sesizare.
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare trebuie făcută de îndată, adică neîntârziat, întrucât o
sesizare tardiv făcută nu înlătură răspunderea penală, ţinându-se cont însă şi de posibilitatea pe
care a avut-o acesta de a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de textul legal.
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., sesizarea trebuie făcută organelor de urmărire penală. Aşadar,
dacă sesizarea e făcută unui alt organ, nu înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia impusă
de lege şi, în acest caz, el va răspunde penal, în conformitate cu prevederile art. 267 C. pen.
Din cele relatate rezultă că omisiunea sesizării organelor judiciare este o infracţiune subsecventă
în raport cu o faptă penală în legătură cu serviciul, care a fost în prealabil comisă şi în raport cu
care făptuitorul (funcţionarul public) avea obligaţia de sesizare.
În situaţia când un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani de
la cel care a săvârşit-o pentru a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs, respectiv,
infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 207 alin. (2) şi (3) C. pen. şi infracţiunea de omisiune a
sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 267 alin. (1) C. pen. În acest caz, este vorba de două
infracţiuni distincte care s-au consumat în momente diferite.
Urmarea imediată a infracţiunii de omisiunea sesizării constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, iar, în secundar, în împiedicarea realizării
în condiţii legale a activităţii unităţilor prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţi publice, instituţii
publice etc.), neavând relevanţă dacă s-a produs sau nu o împiedicare ori o întârziere a urmăririi
infracţiunii comise, fiind necesar doar să fie creată posibilitatea de care am menţionat.
Raportul de cauzalitate. Nu trebuie să se constate legătura de cauzalitate între starea de pericol şi
comiterea faptei incriminate; aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă

196
În cazul infracţiunii de omisiunea sesizării, elementul subiectiv constă, la varianta tip, în vinovăţie
care se manifestă sub forma intenţiei (directe sau indirecte), iar la varianta atenuată sub forma
culpei (simplă sau cu previziune).
Subiectul activ trebuie să cunoască despre comiterea unei infracţiuni pe care cu intenţie ori din
culpă omite să o denunţe şi că această faptă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul şi scopul, însă de aceste împrejurări se
va ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
Într-o opinie, când omisiunea sesizării a fost făcută în scopul de a da ajutor celui ce a comis
infracţiunea pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală împotriva lui ori pentru a asigura
acestuia folosul sau produsul infracţiunii, va exista concurs între infracţiunea de omisiunea
sesizării prevăzută de art. 267 şi infracţiunile de favorizarea făptuitorului ori tăinuire, după caz,
opinie pe care nu o împărtăşim258.
Dacă făptuitorul urmăreşte prin omisiunea sesizării să împiedice activitatea justiţiei, realizând în
acelaşi scop şi acte materiale de ajutor, ne vom afla în prezenţa infracţiunii de favorizarea
făptuitorului. Această ultimă infracţiune presupune şi absoarbe în conţinutul său atât omisiunea
sesizării, cât şi nedenunţarea.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile, întrucât este vorba de o infracţiune
omisivă.
În literatura juridică se arată că, deşi omisiunea sesizării poate fi realizată şi prin acţiune, dat fiind
însă că, în raport cu conceptul său, ea este o infracţiune de inacţiune, de regulă este exclusă
posibilitatea parcurgerii fazelor obişnuite ale unei activităţi infracţionale. Se susţine în continuare
că sunt posibile acte preparatorii la această infracţiune în cazurile (rar întâlnite) în care omisiunea
se realizează prin acţiune (de exemplu, pregătirea unei sesizări scrise care conţine informaţii false
sau reticente, ori din care lipsesc elementele esenţiale pentru identificarea faptei). Dar şi în aceste
cazuri, actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă a infracţiunii şi deci, nu sunt
sancţionate penal259.

258 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 211.

259 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 211.

197
Consumarea infracţiunii de omisiunea sesizării are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nu-şi îndeplineşte această obligaţie impusă de lege.
Este vorba deci, de expirarea intervalului de timp obiectiv necesar pentru efectuarea sesizării.
Art. 268
Inducerea în eroare a organelor judiciare
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 3 ani
sau amenda, iar pentru varianta atenuată (când fapta se săvârşeşte din culpă), pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,
Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară,
înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de
care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele
sunt nereale.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA 402
ANALIZA TEXTULUI 402
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Horia Diaconescu, Posibilitatea săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă prin formularea
unui denunţ anonim, în Dreptul nr. 7/2000, p. 140; I. Dumitru, Denunţul şi plângerea - elemente
constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă, în Dreptul nr. 5/2000, p. 93; Petre Dungan,
Unele reflecţii asupra infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, reglementată în noul
Cod penal, în Dreptul nr. 7/2010, p. 47; D. Nica, Angajarea răspunderii penale pentru denunţare
calomnioasă. Existenţa unei plângeri prealabile, în Dreptul nr. 4/2000, p. 157; Alexandru Paicu,
Reducerea limitelor pedepsei pentru cel care denunţă alţi infractori, în Dreptul nr. 2/2007, p. 135;
E. Stoina, Latura subiectivă a infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 C. pen.,
Pro Lege nr. 4/2000, p. 269.

198
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea era reglementată în Codul penal anterior în art. 259, sub denumirea marginală
„denunţarea calomnioasă". Diferenţe faţă de reglementarea anterioară există în primul rând prin
schimbarea denumirii marginale a infracţiunii în „inducerea în eroare a organelor judiciare".
Aceasta se datorează introducerii unei variante alternative de comitere a faptei, care nu era
prevăzută în reglementarea anterioară, anume a sesizării neadevărate privind existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală, necondiţionată de atribuirea acesteia unei anumite persoane, esenţială
în reglementarea anterioară. Această variantă alternativă există, în noua reglementare, atât în
varianta tip, cât şi în varianta agravată.
O altă diferenţă, specifică mai multor infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei în noua reglementare,
constă în înlocuirea expresiei „săvârşirea unei infracţiuni" din reglementarea anterioară cu
„săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală" în noua reglementare.
Ultima modificare adusă se referă la înlocuirea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută în
reglementarea anterioară cu o cauză de nepedepsire, în scopul de a încuraja persoanele care comit
această infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse
sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare
drepturilor ori intereselor unor persoane inocente. De asemenea, cauza de impunitate poate
interveni numai până la reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui
faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, spre deosebire de
reglementarea anterioară, unde cauza de reducere a pedepsei intervenea până la punerea în mişcare
a acţiunii penale, indiferent de momentul reţinerii sau arestării celui faţă de care s-a făcut denunţul
sau plângerea ori s-au produs probele.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 268 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de
către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Se pedepseşte mai grav, conform art. 268 alin. (2) C. pen., producerea ori ticluirea de probe nereale,
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către
o anumită persoană.

199
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special principal constă în relaţiile sociale referitoare
la îndeplinirea în bune condiţiuni a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Obiectul juridic secundar
(adiacent) constă în relaţiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii
persoanei. Prezenţa celor două obiecte juridice speciale, principal şi secundar sau adiacent,
imprimă infracţiunii un grad de pericol social mai mare, mai pronunţat.
Din cele expuse rezultă că în cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare este
vorba de un obiect juridic care are caracter complex.
b) Obiect material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare nu avem obiect
material. Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte, ca şi
plângerea sau denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt mijloace prin care se comite
fapta.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare subiectul activ
nu este circumstanţiat. Poate fi subiect activ (autor) orice persoană, chiar şi o persoană cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul între 14-18 ani); de asemenea, şi persoana care
acţionează în calitate de reprezentant al unei persoane juridice, indiferent dacă aceasta este o
instituţie publică sau privată260.
Infracţiunea subzistă chiar şi în situaţia în care cineva se autoînvinuieşte mincinos sau produce ori
ticluieşte probe mincinoase împotriva sa, deoarece în această situaţie obiectul juridic principal
subzistă în continuare, fiind lezate relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, lipsind doar obiectul
juridic secundar, privind apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei, de care aceasta
poate dispune, în această situaţie. În situaţia când inducerea în eroare a organelor judiciare prin
autodenunţ se face pentru a ajuta o altă persoană să se sustragă de la urmărire penală, fapta va
constitui favorizarea făptuitorului261.

260 În acelaşi sens, A. Filipaş, op. cit., p. 17.

261 C. Ap. Bucureşti, S. pen., dec. nr. 216/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 146.

200
În literatura juridică262 se arată că în cazul în care o persoană face plângere pentru o altă persoană
[de exemplu, soţul pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi, potrivit art. 289 alin. (7) C.
pr. pen.] vor fi amândouă sau numai una din ele autor, după cum amândouă sau numai una cunoaşte
că învinuirea este mincinoasă.
În cazul variantei agravate a infracţiunii, subiectul activ poate fi, de asemenea, orice persoană, mai
puţin organul judiciar care instrumentează cauza (organ de cercetare penală, procuror sau
judecător). În cazul în care fapta este săvârşită de aceste persoane, nu va exista infracţiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, ci infracţiunea de cercetare abuzivă [art. 280 alin. (2) C.
pen.].
În cazul acestei infracţiuni, participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
La infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare există, de pildă, coautorat prin prisma
celor arătate mai sus, când cineva care face un denunţ sau o plângere mincinoasă se înţelege cu o
altă persoană care, pentru a susţine învinuirea mincinoasă cuprinsă în denunţ sau plângere, produce
ori ticluieşte probe mincinoase. Tot astfel, există coautorat în situaţia când mai multe persoane
semnează un denunţ calomnios, neinteresând faptul că acestea acţionează fiecare în nume propriu
sau ca reprezentanţi ai unor persoane juridice.
b) Subiectul pasiv
Referitor la subiecţii pasivi ai infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, deosebim un
subiect pasiv principal (general şi imediat) şi un subiect pasiv secundar (adiacent).
Subiectul pasiv principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei, reprezentant
al organelor judiciare a căror activitate a fost pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunii de inducere
în eroare a organelor judiciare, în esenţă justiţia fiind atributul statului.
Subiectul pasiv secundar (adiacent) poate fi orice persoană fizică sau juridică 263 care prin
activitatea infracţională a subiectului activ este învinuită pe nedrept de comiterea unei fapte penale,
legea necerând vreo calitate sau condiţie specială referitoare la subiectul pasiv secundar.

262 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 168.

263 Ca urmare a instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta poate fi acuzată de comiterea
unei infracţiuni şi pe cale de consecinţă poate constitui subiect pasiv secundar al infracţiunii de inducere
în eroare a organelor judiciare. Astfel, spre exemplu, adresarea unui denunţ calomnios referitor la
spălare de bani proveniţi din evaziune fiscală săvârşit de firma X, care prin firma Y, firmă fantomă,

201
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare propriu-zisă,
ca variantă tip [art. 268 alin. (1) C. pen.], elementul material constă într-o acţiune de a sesiza
organele judiciare prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea
penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează deci atât sesizarea
neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât şi atribuirea pe nedrept a comiterii
unei fapte reale unei persoane nevinovate.
Sesizările mincinoase care invocă săvârşirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase
prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite
proceduri de verificare a veridicităţii acestora ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal
şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului (spre exemplu, se reclamă uciderea
unei persoane aflate în viaţă, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. - fapte care în
legislaţia anterioară nu erau incriminate). Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte
procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă
în mod neadevărat existenţa unui cadavru într-o locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei
anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în acea locuinţă - faptă de asemenea
neincriminată în legislaţia anterioară).
Sesizarea nereală privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de către o anumită
persoană presupune a-i pune ceva în sarcină, a afirma că aceasta s-a făcut vinovată de ceva. Deci
este vorba de o afirmaţie acuzatoare falsă, neadevărată, care nu corespunde realităţii.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare subzistă în ipoteza în care fapta imputată
nu s-a comis, dar şi în situaţia în care fapta s-a săvârşit, dar nu a fost comisă de cel învinuit pe
nedrept.

derulează tranzacţii comerciale suspecte, urmărindu-se în realitate împiedicarea firmei X, firmă

concurentă, să se dezvolte pe piaţă aduce atingere în secundar firmei X, iar nu conducătorilor firmei,
persoane fizice sau patronilor acesteia.

202
învinuire este mincinoasă şi în acele situaţii în care o comportare reală a celui învinuit este
denaturată pentru a se crea, în mod artificial, impresia că respectiva comportare ar întruni
elementele constitutive ale unei infracţiuni. Nu orice învinuire denaturată, mincinoasă, realizează
elementul material al laturii obiective a infracţiunii de inducere în eroare a unei persoane, ci numai
acele învinuiri care se referă la fapte care sunt prevăzute de legea penală. Nu are importanţă pentru
existenţa infracţiunii dacă fapta imputată pe nedrept unei persoane este prevăzută în Codul penal
sau într-o altă lege şi nici gradul de pericol social al acesteia. Denunţarea săvârşirii unei alte fapte
decât a unei fapte prevăzute de legea penală, de exemplu, a unei abateri, fapt civil, contravenţie,
chiar dacă are caracter mincinos, nu realizează conţinutul infracţiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că nu constituie infracţiunea de inducere
în eroare a organelor judiciare fapta persoanei care sesizează Garda Financiară şi organele de
poliţie că partea vătămată confecţionează şi repară fără autorizaţie de executare a meseriei, hamuri,
deoarece denunţurile făptuitorului nu au ca obiect infracţiunea prevăzută în art. 348 C. pen., şi
anume exercitarea fără drept a unei profesii sau a altei activităţi pentru care legea cere autorizaţie,
întrucât, potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 54/1990 şi a Legii nr. 12/1990 - activitatea de
confecţionare de hamuri nu constituie infracţiune264.
În practica judiciară s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni
în cazul inculpaţilor, redactor şi redactor şef ai unui cotidian, reţinându-se că primul a scris un
articol în care a afirmat că avocatul U. a primit pentru asistenţa juridică prestată un imobil pe care
nu l-a trecut prin actele contabile ale biroului de avocatură, prejudiciind bugetul de stat cu suma
ce ar fi fost datorată drept impozit pe venit, iar al doilea a făcut o adresă la Ministerul Justiţiei şi a
cerut informaţii despre acest caz, respectiv dacă s-au întreprins cercetări împotriva avocatului sub
aspectul săvârşirii vreunei fapte penale. În speţă, inculpaţii nu s-au adresat vreunui organ de
urmărire penală din cele enumerate la art. 30 C. pr. pen. şi nici nu au redactat vreun denunţ sau
vreo plângere, în formele prevăzute de art. 289 şi 290 C. pr. pen.265.
De asemenea, s-a stabilit că fapta inspectorilor din cadrul Inspecţiei Generale şi Audit Intern de a
propune ministrului justiţiei luarea măsurii de a solicita Parchetului să efectueze acte
premergătoare, pentru a se stabili dacă a fost săvârşită vreo infracţiune de către magistraţi, în

264 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2153/1995, www.ctce.ro.

265 C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 304/2002, www.ctce.ro.

203
legătură cu anumite dosare examinate, nu constituie o învinuire mincinoasă adusă vreunui
magistrat, astfel că în cauză nu a fost comisă nicio faptă prevăzută de legea penală266.
S-a reţinut infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în cazul inculpatei B.E. care,
deşi cunoştea că faptele relatate nu sunt adevărate, a formulat o plângere către organele de poliţie
susţinând că vecinul ei pe nume C.I. deţinea la domiciliu său arme şi muniţie militară adusă de
cetăţenii sârbi267.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a ridicat problema dacă infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare subzistă în situaţia când învinuirea se referă la o faptă penală pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, bineînţeles,
în ipoteza în care învinuirea este făcută de o altă persoană decât cea pretins lezată prin comiterea
respectivei fapte prevăzute de legea penală.
Se susţine că, într-o astfel de situaţie, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu
poate fi reţinută, deoarece acţiunea penală neputând fi pusă în mişcare şi urmărirea penală
neputând începe, prin săvârşirea faptei, nu se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la
înfăptuirea justiţiei268. Nu împărtăşim această opinie, deoarece fapta constituie infracţiune chiar
şi când denunţul sau plângerea priveşte o faptă prevăzută de legea penală pentru care a intervenit
deja o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale (art. 16 C. pr. pen.), legea
necerând ca fapta prevăzută de legea penală să întrunească toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare se mai cere ca sesizarea
nereală să se facă prin denunţ sau plângere. Potrivit art. 288 C. pr. pen., denunţul, ca şi plângerea,
sunt moduri de sesizare a organelor judiciare. Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică sau de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune; iar
denunţul, potrivit art. 290 alin. (1) C. pr. pen., este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică
sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Cerinţa legii, referitoare la săvârşirea infracţiunii prin plângere sau denunţ, este îndeplinită chiar
dacă plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de Codul de

266 Î.C.C.J., completul de 9 judecători, dec. nr. 121/2005, www.ctce.ro.

267 Jud. Drobeta Turnu-Severin, sent. pen. nr. 1172/1999 (nepublicată).

268 O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 36.

204
procedură penală. Este necesar doar ca denunţul sau plângerea să cuprindă suficiente elemente de
natură a se putea începe urmărirea penală. A condiţiona existenţa infracţiunii de inducere în eroare
a organelor judiciare de îndeplinirea cerinţelor prevăzute în Codul de procedură penală cu privire
la plângere sau denunţ presupune a se restrânge conţinutul infracţiunii, prevăzând condiţii pe care
legiuitorul nu le-a dorit.
În acelaşi timp, relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei sunt lezate nu numai atunci când
plângerea sau denunţul îndeplinesc cerinţele prevăzute în Codul de procedură penală, dar şi atunci
când aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, întrucât, şi în această din urmă situaţie, organul judiciar,
fiind sesizat de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, va lua măsurile legale pentru
stabilirea vinovăţiei şi, în mod automat, pentru stabilirea răspunderii penale.
Ca atare, condiţia privitoare la existenţa infracţiunii este, aşadar, îndeplinită atât în cazul unui
denunţ semnat, cât şi în cazul unui denunţ nesemnat (anonim sau semnat fictiv), atât în cazul în
care plângerea sau denunţul oral a fost consemnat într-un proces-verbal constatator, cât şi în cazul
când nu a fost consemnat într-un asemenea proces-verbal269.
Din analiza textului incriminator, se trage concluzia că infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare există atât în situaţia când plângerea sau denunţul au fost adresate unui organ
judiciar (poliţie, parchet etc.), cât şi în situaţia în care ele au fost adresate altor autorităţi (de
exemplu, Parlament, Guvern, ministere etc.) care, bineînţeles, potrivit reglementărilor legale,
trebuie să le trimită organelor competente, singurele organe care au calitatea legală să verifice dacă
s-a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea penală, aşa cum se prevede în conţinutul denunţului
sau plângerii şi, în raport cu aceasta, să ia măsurile legale.
Pentru existenţa infracţiunii în varianta tip nu este necesar, spre deosebire de reglementarea
anterioară, ca sesizarea nereală să se refere la o persoană determinată individual (nominal sau prin
elemente de identificare certă) care există în realitate şi este în viaţă. Infracţiunea subzistă chiar
dacă sesizarea nu se referă la nicio persoană, ori se referă la o persoană imaginară.

269 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III., Partea specială, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1992, p. 227. În acelaşi sens A. Filipaş, op. cit., p. 23 şi următ. şi O. Loghin, Infracţiunea de
denunţare calomnioasă, R.R.D. nr. 8/1972, p. 34.

205
Atunci când învinuirea priveşte mai multe persoane, ne aflăm în faţa unui concurs omogen de
infracţiuni, situaţia fiind similară şi atunci când învinuirea se face succesiv contra mai multor
persoane.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare presupune neapărat stabilirea, în prealabil,
de către organele abilitate a caracterului mincinos, adică necorespunzător realităţii, al sesizării.
Instanţa de judecată nu poate socoti ca dovedit caracterul mincinos al sesizării, dacă faptul denunţat
nu a fost cercetat în fond, nedovedindu-se săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală.
În varianta normativă mai gravă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută
de art. 268 alin. (2) C. pen., elementul material constă într-o acţiune de producere sau ticluire de
probe nereale în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea
acesteia de către o anumită persoană.
Pentru existenţa infracţiunii reglementată de art. 268 alin. (2) C. pen., se cere deci, să fie îndeplinite
două condiţii prevăzute în textul incriminator şi anume: ca probele produse sau ticluite să fie
„nereale"; iar în al doilea rând, să fie făcute pentru a dovedi ori existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală, ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
Activitatea de producere de probe nereale presupune prezentarea în faţa unor organe judiciare (de
urmărire penală sau judecată) a unor probe mincinoase, neadevărate, în vederea susţinerii unei
sesizări mincinoase.
Ticluirea de probe nereale înseamnă născocirea, crearea, inventarea, aranjarea într-un mod abil a
unor probe neadevărate cu privire la existenţa sau comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
(ca de exemplu, urme ale făptuitorului, fotografii etc.), probe inexistente în realitate.
Atunci când acelaşi făptuitor este autorul atât al sesizării mincinoase, cât şi al ticluirii şi producerii
de probe nereale menite să susţină sesizarea, se reţine o singură infracţiune de inducere în eroare
a organelor judiciare. În acest caz, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen.,
chiar dacă autorul a fost de bună-credinţă în momentul iniţial al sesizării organului judiciar, dar
mai târziu, dându-şi seama de netemeinicia afirmaţiilor, recurge la producerea ori ticluirea unor
probe nereale pentru a-şi susţine în continuare afirmaţiile.
Când producerea de probe sau ticluirea lor constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile
referitoare la concursul de infracţiuni.

206
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în ambele
variante, urmarea imediată constă în principal în crearea unei stări de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
În situaţia când, din cauza sesizării sau a producerii ori ticluirii de probe nereale, au fost lezate
unele atribute ale persoanei cum ar fi onoarea, demnitatea sau chiar libertatea acesteia, la starea de
pericol menţionată mai sus (urmarea imediată principală), se adaugă vătămarea efectivă adusă
persoanei nevinovate (urmare periculoasă secundară).
Aşa cum am mai arătat, în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare, mijloacele insidioase
prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite
proceduri de verificare a veridicităţii acestora presupun o risipă de timp, energie, personal şi
resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului. Mai mult, ele pot determina chiar
efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi.
c) Raportul de cauzalitate. Inducerea în eroare a organelor judiciare este comisă numai dacă între
activitatea subiectului activ şi rezultatul la care am făcut referire există o legătură de cauzalitate.
Existenţa legăturii este implicită, astfel încât constatarea că acţiunea de sesizare nereală sau de
producere ori de ticluire de probe nereale fiind comisă, înseamnă implicit şi constatarea legăturii
de cauzalitate, creându-se astfel starea de pericol.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta tip se
comite fie cu intenţie directă, fie indirectă. Subiectul activ trebuie să cunoască, să ştie că sesizarea
este nereală şi urmăreşte prin aceasta să pună în pericol înfăptuirea justiţiei, ori, chiar dacă nu
urmăreşte acest lucru, acceptă şi această eventualitate.
Din analiza textului legal rezultă că incriminarea în varianta tip nu este condiţionată de un anumit
mobil (câştig, ură, răzbunare etc.) sau de vreun scop anume (acoperirea unei fapte penale comise
de denunţător, ori lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate), dar aceste elemente servesc la
individualizarea judiciară a pedepsei.
Varianta agravată a infracţiunii necesită urmărirea unui scop expres prevăzut în norma de
incriminare, respectiv ca producerea sau ticluirea de probe nereale să se facă în scopul de a dovedi
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
4. Forme. Sancţionare
9
A. Forme

207
Actele preparatorii sunt posibile la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, însă
acestea nu sunt incriminate. Atunci când fapta a fost comisă, actele preparatorii constând în
culegerea de informaţii, pregătirea mijloacelor sau crearea de condiţii favorabile săvârşirii
infracţiunii, dacă au fost realizate de o altă persoană decât autorul, vor constitui acte de
complicitate anterioară.
Tentativa în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare nu este incriminată şi ca atare, nu este
pedepsită.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul, plângerea, respectiv, probele
nereale sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor (poliţie, parchet etc.), fiind vorba de o infracţiune
momentană.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimului act de sesizare nereală sau, respectiv, al
producerii sau ticluirii de probe nereale. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că activitatea
subiectului activ poate continua şi după consumarea infracţiunii, când se persistă în sesizarea
nereală sau se produc sau ticluiesc în continuare alte probe nereale, situaţie în care fapta va fi
considerată continuată potrivit art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare. Inducerea în eroare a organelor judiciare este sancţionată în varianta prevăzută în
art. 268 alin. (1) C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată
prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen., cu închisoare de la unu la 5 ani.
5. Cauze de nepedepsire
În vederea revenirii asupra inducerii în eroare a organelor judiciare şi pentru a se evita în acest fel
luarea unor măsuri nedrepte împotriva unor persoane nevinovate, legiuitorul a prevăzut şi o cauză
de nepedepsire.
Astfel, potrivit art. 268 alin. (3) C. pen., dacă cel care a săvârşit fapta declară, înainte de reţinerea,
arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul
sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale, acesta nu
se pedepseşte.
Această cauză de nepedepsire a fost reglementată în scopul de a încuraja persoanele care comit
această infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse
sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare
drepturilor ori intereselor unor persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai

208
până la reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-
a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele.
Atitudinea autorului nu exclude existenţa infracţiunii, fiind vorba numai de o cauză de nepedepsire.
Cauza de nepedepsire are caracter personal şi beneficiază de ea numai cel care a făcut declaraţia
de retragere.
Art. 269
Favorizarea (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau
făptuitorului îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta săvârşită de autor.
Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 410
ANALIZA TEXTULUI 410
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
I. Horia Diaconescu, II. Corneliu Turianu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a
infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001 p. 173.
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA
Infracţiunea era prevăzută în reglementarea anterioară în art. 264 C. pen. Această infracţiune
păstrează în linii generale reglementarea anterioară, însă au fost aduse unele modificări atât sub
aspect terminologic dar şi de conţinut. În primul rând, s-a renunţat la folosirea noţiunilor de
„infracţiune" şi „infractor" în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală" şi de „făptuitor".
În acelaşi timp, s-a renunţat la favorizarea reală (varianta normativă a ajutorului dat pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii din reglementarea anterioară), ca modalitate
de comitere a acestei infracţiuni, acţiunile respective fiind prevăzute în conţinutul infracţiunii de
tăinuire. De asemenea, s-a renunţat la prevederea expresă a inexistenţei unei înţelegeri prealabile
stabilite înainte sau în timpul săvârşirii faptei, care se rezolvă în noua reglementare prin comparaţia
cu definiţia complicităţii, la fel ca la infracţiunea de tăinuire. Se modifică şi limitele de pedeapsă
în raport cu reglementarea anterioară, prin sporirea minimului şi reducerea maximului special.

209
Cauza de nepedepsire nu mai face referire în noua reglementare la soţ şi rudă apropiată, ci la
membru de familie, în accepţiunea art. 177 C. pen.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este reglementată în art. 269 C. pen. într-o singură
variantă tip şi constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor
într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de
libertate270.
Atunci când ajutorul se dă după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără a exista o
înţelegere prealabilă, nu ne aflăm în prezenţa vreunei forme de participaţie penală, ci în prezenţa
unei activităţi autonome prin care se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei.
Aşa cum s-a arătat, în art. 269 C. pen. se incriminează favorizarea făptuitorului, adică ajutorul dat
făptuitorului după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Aşadar, favorizarea făptuitorului are caracterul de infracţiune autonomă, de sine stătătoare şi nu
un act de participaţie, neexistând o înţelegere prealabilă între cel care a comis fapta prevăzută de
legea penală şi cel care îi dă ajutor.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor
care au comis fapte prevăzute de legea penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul
în care aceste fapte constituie infracţiuni.
b) Obiectul material. Favorizarea făptuitorului nu are obiect material.

270 Şi în legislaţiile altor state se folosesc noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală" şi de
„făptuitor". În acest sens sunt şi art. 378 alin. (4) din Codul penal italian şi art. 453 din Codul penal
spaniol. De asemenea, în legislaţia străină se vorbeşte de împiedicarea sau îngreunarea tragerii la
răspundere penală sau a executării pedepsei, urmărind în acest fel să aducă sub incidenţă penală şi
ajutorul dat făptuitorului înainte de începerea unei urmăriri penale precum cel prin care se asigură
scăparea de la locul săvârşirii faptei. În acest sens sunt şi § 258 alin. (1) şi (2) din Codul penal german şi
art. 367 alin. (1) şi (2) din Codul penal portughez.

210
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea faptă, textul necerând existenţa
infracţiunii de vreo calitate specială.
Legea penală se referă la ajutorul dat „unui făptuitor". În consecinţă, ajutorul nu trebuie acordat
neapărat unui infractor, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin
sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală dar care ar putea în concret
să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea
condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul
unui proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de favorizator.
Favorizarea făptuitorului presupune o activitate de favorizare a altuia, şi nu o activitate de
autofavorizare, subiectul favorizării neputând fi deci autorul şi nici participantul la fapta în legătură
cu care s-a comis activitatea de favorizare.
Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau participantul la fapta în legătură cu care s-a comis activitatea
de favorizare nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de favorizare privitoare la
persoana sa. Deşi actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale, totuşi, dacă un astfel
de act realizează prin el însuşi conţinutul altei infracţiuni (de exemplu, sustragerea sau distrugerea
de înscrisuri), autorul actului de autofavorizare răspunde pentru această infracţiune. În practica
judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, după ce a comis furtul împreună cu fiul său minor, i-
a acordat acestuia ajutor în sensul de a ascunde bunul furat, urmărind să protejeze pe fiul său,
participant la furt (deşi nu avea vârsta de a răspunde penal) constituie infracţiunea de favorizare,
dar făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în alin. (3) al aceluiaşi articol
(favorizarea săvârşită de un soţ sau rudă apropiată)271. Considerăm soluţia instanţei criticabilă din
considerentele arătate mai sus. Făptuitorul fiind participant la infracţiune, a favorizat un alt
participant la fapta prevăzută de legea penală, astfel că fapta sa nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.
Persoana vătămată printr-o infracţiune care îndeplineşte acte de favorizare a făptuitorului poate fi
subiect activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea penală pentru infracţiunea anterioară

271 C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 40/1998, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.

211
(săvârşită de făptuitorul favorizat) se pune în mişcare din oficiu, iar în cazul infracţiunilor urmărite
la plângerea prealabilă, numai după intervenirea unei condamnări definitive, până atunci actele de
favorizare echivalând cu o retragere a plângerii272.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul făptuitorului, în măsura în care se dă ajutor acestuia
pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, bineînţeles în măsura în care activităţile
desfăşurate nu sunt permise prin lege pentru exercitarea dreptului la apărare.
În acest sens, apărătorul are dreptul şi chiar obligaţia de a susţine interesele personale ale
făptuitorului, însă numai în limitele legale şi în vederea bunei desfăşurări a activităţii judiciare.
De asemenea, poate săvârşi fapta de favorizare şi membrul de familie al făptuitorului, dar aceasta,
în conformitate cu prevederile legale, nu se pedepseşte [art. 269 alin. (3) C. pen.].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv. În primul rând, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al dreptului de
înfăptuire a activităţii judiciare, iar pe de altă parte, în secundar, ca subiect pasiv (adiacent) poate
fi orice persoană ale cărei interese au fost prejudiciate prin comiterea faptei.
În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului, textul incriminator nu cere nicio condiţie de loc,
dar prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este ajutat după ce a comis fapta penală (de
exemplu, după ce a săvârşit un furt). Rezultă deci, în mod indubitabil, că fapta comisă de cel
favorizat (de exemplu, de autorul unei tâlhării) trebuie obligatoriu să se plaseze, în timp, anterior
activităţii de favorizare.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului, elementul material constă
în activitatea de a da ajutor unui făptuitor, pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză
penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate,
fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa faptei de favorizare se cere, în primul rând, să se acorde un ajutor,
neavând relevanţă dacă cel favorizat este autor, complice sau instigator, ori dacă fapta favorizată
se prezintă sub formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, ori chiar în situaţia în care

272 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 215.

212
aceasta nu constituie infracţiune. Condiţia esenţială este însă ca fapta să fie prevăzută de legea
penală, adică să îndeplinească cel puţin condiţiile tipicităţii obiective. De asemenea, nu prezintă
importanţă natura faptei săvârşite. Întrucât legea nu face nicio precizare, fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de făptuitorul favorizat poate fi oricare dintre faptele prevăzute în legislaţia
noastră penală, indiferent de forma de vinovăţie în care se săvârşeşte.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele infracţionale comise de acesta
sau numai la o parte din ele. Fapta constituie infracţiunea de favorizarea făptuitorului chiar dacă
făptuitorul favorizat este ulterior achitat.
Favorizarea făptuitorului fiind o faptă autonomă, distinctă de cea comisă de făptuitorul favorizat,
favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a fost trimis în judecată
pentru fapta săvârşită.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive şi poate fi material sau moral.
De asemenea, ajutorul poate fi dat direct sau indirect, prin intermediul unei alte persoane.
În practica judiciară s-a statuat că există favorizare atunci când făptuitorul, aflându-se în executarea
unei pedepse privative de libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală, afirmând
că el este autorul unei anumite infracţiuni, pe care nu o comisese, pentru a împiedica urmărirea
penală împotriva adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea273 sau când făptuitorul a întocmit în
mod nereal o declaraţie în numele tatălui părţii vătămate din care rezultă că acesta şi-ar fi retras
plângerea prealabilă împotriva persoanei favorizate, dispunând ulterior, în baza acestei declaraţii,
clasarea274.
Nu interesează mijloacele folosite de persoana care a favorizat. Atunci când mijlocul folosit de
favorizator constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoare la concursul de
infracţiuni.
Nu există însă infracţiunea de favorizarea făptuitorului dacă favorizatorul nu a comis acte concrete
de ajutorare, ci a dat numai declaraţii mincinoase la organul de urmărire penală, afirmând că nu a

273 C. Ap. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 216/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 146.

274 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1431/2005, www.ctce.ro.

213
avut cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. În acest caz se va reţine numai infracţiunea de mărturie
mincinoasă275.
Pentru existenţa faptei pe care o analizăm se mai cere ca ajutorul să se dea unei persoane care a
săvârşit anterior o faptă prevăzută de legea penală.
Aşa cum am precizat, ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere stabilită înainte sau în
timpul comiterii faptei. În cazul când ajutorul este acordat făptuitorului după comiterea faptei, dar
pe baza unei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul comiterii faptei, sunt aplicabile prevederile
art. 48 sau 52 C. pen. privind complicitatea sau parti- cipaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea
la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate înseamnă a da orice
sprijin acestuia pentru a întârzia sau a împiedica cercetările într-o cauză penală, urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei ori a unei alte măsuri privative de libertate. Aceasta este o
favorizare personală, in personam.
Ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspundere penală poate
fi dat infractorului în intervalul de la săvârşirea infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de
achitare sau de încetare a procesului penal. Nu interesează dacă urmărirea penală a început sau nu,
ori dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare contra infractorului. Ajutorul mai poate fi
dat făptuitorului pe tot parcursul judecăţii şi poate viza împiedicarea sau îngreunarea oricărui act
de procedură care se efectuează în cursul acestei faze a procesului penal. Ajutorul dat făptuitorului
pentru a împiedica sau îngreuna executarea pedepsei sau a unei măsuri privative de libertate, după
ce hotărârea de condamnare este definitivă sau executorie poate privi întârzierea executării sau
sustragerea infractorului de la executarea pedepsei principale sau a pedepsei complementare, ori a
măsurii internării medicale sau a internării într-un centru educativ sau de detenţie (de exemplu,
ascunderea sau înlesnirea ascunderii condamnatului sau a evadatului).

275 H. Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana

vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 177-185. Într-o altă opinie se consideră că partea
vătămată care face declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare comite infracţiunea de favorizarea
făptuitorului. A se vedea în acest sens C. Turianu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizarea
infractorului de către persoana vătămată prin infracţiunea, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 185-189.

214
În practica judiciară s-a considerat că nu s-a săvârşit infracţiunea de favorizarea făptuitorului,
întrucât nu se realizează latura obiectivă, nefiind întrunite condiţiile concrete de ajutorare, în cazul
inculpatului care a dat două declaraţii în cursul urmăririi penale, în care relatează că autorul
infracţiunii i-a povestit că a dat victimei o palmă, ulterior recunoscând (în momentul punerii sub
acuzare pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului) că a ştiut că inculpatul G.M. a lovit
victima cu bâta, întrucât acesta i-a povestit, dar s-au înţeles să declare că i-a dat doar o palmă, în
cazul în care aceasta va sesiza organele judiciare. Se mai argumentează că, în temeiul dispoziţiilor
art. 103 C. pr. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de
organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Or,
declaraţia dată de inculpat nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză 276 .
Considerăm soluţia instanţei discutabilă sub aspectul motivării, deoarece declaraţiile făptuitorului
date în faţa organului de urmărire penală constituie acte de ajutor faţă de autorul infracţiunii, în
condiţiile unei înţelegeri stabilite după săvârşirea faptei. Favorizarea făptuitorului este o
infracţiune de pericol, astfel încât nu se cere ca ajutorul dat infractorului să împiedice sau să
îngreuneze efectiv urmărirea penală, ci doar să urmărească acest obiectiv. Pentru acelaşi motiv,
faptul că declaraţia inculpatului nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză este
lipsit de relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii de favorizarea făptuitorului. Considerăm că
în speţa de faţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului
pe alte considerente, şi anume că fapta constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cu privire la elementul material al favorizării mai trebuie precizat că fapta se poate comite şi prin
omisiune: de exemplu, poliţistul care nu împiedică cu intenţie pe cei care, după ce au sustras
anumite bunuri, încearcă să fugă de la locul faptei.
De asemenea, ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a evada, deşi urmăreşte să
înlăture executarea pedepsei, nu se încadrează în textul art. 269 C. pen., ci în prevederile art. 286
C. pen., care incriminează infracţiunea de înlesnire a evadării, acest text din urmă aplicându-se,
deoarece are caracter special în raport cu prevederile art. 269 C. pen.
În alte cazuri, dacă mijlocul utilizat în favorizarea făptuitorului constituie prin el însuşi o
infracţiune, se vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni. Astfel, fapta inculpatului,
şeful poliţiei judiciare de a încerca zădărnicirea urmării penale împotriva unui informator al său

276 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1930/2005, www.ctce.ro.

215
pentru tentativă de omor, prin întocmirea unei adrese către institutul medico-legal cu număr fals şi
prin înregistrarea unui denunţ privind o altă persoană decât făptuitorul, în pofida menţiunii din
registrul de evenimente constituie atât infracţiunea de favorizarea făptuitorului, cât şi infracţiunea
de fals intelectual277.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului, urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Această stare de pericol subzistă şi
în situaţia în care ajutorul dat făptuitorului este apt să aibă ca rezultat sustragerea de la răspunderea
penală, însă acest rezultat nu se realizează în mod concret, existând doar posibilitatea de a se
produce vreunul din rezultatele amintite.
Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din comiterea faptei, mai precis,
constatarea că a fost săvârşită activitatea de dare de ajutor unui participant la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei
directe. Este de esenţa acestei infracţiuni lipsa unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii
faptei prevăzute de legea penală între favorizator şi făptuitorul favorizat, în caz contrar fiind vorba
de o complicitate la săvârşirea infracţiunii sau de participaţie improprie.
Favorizarea făptuitorului subzistă deci numai atunci când favorizatorul a ştiut că cel căruia îi dă
ajutor a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neinteresând dacă a ştiut sau nu ce fel de faptă
a săvârşit cel favorizat, sau în ce calitate a participat la fapta respectivă (autor, instigator sau
complice).
Fapta comisă din culpă nu este prevăzută de lege ca infracţiune, întrucât ajutorul este dat în vederea
unui anumit obiectiv prevăzut în text (împiedicarea sau îngreunarea cercetării penale etc.).
Mobilul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci numai ca element de individualizare a
pedepsei. Pentru existenţa infracţiunii legea prevede realizarea unui anumit scop, respectiv ca
activitatea de favorizare să se facă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
4. Forme. Sancţionare

277 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1959/2005, www.ctce.ro.

216
A. Forme. Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este susceptibilă de a fi realizată printr-o
activitate ilicită de durată şi cu o derulare în toate formele obişnuite: acte pregătitoare, tentativă,
consumare, epuizare.
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. În acelaşi timp, actele
pregătitoare pot fi însă sancţionate ca activităţi de complicitate anterioară, în situaţia în care s-a
comis infracţiunea, iar acele acte au fost făcute de altcineva decât autorul infracţiunii de favorizare.
Consumarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului are loc în momentul când activitatea de ajutor
a fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, în sensul că ajutorul dat avea ca obiectiv, aptitudinea
de a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Consumarea favorizării este realizată indiferent dacă urmărirea penală, judecata ori executarea
pedepsei sau a măsurii privative de libertate a fost sau nu împiedicată sau îngreunată.
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului poate fi comisă şi în formă continuă (de pildă, ascunderea
făptuitorului) şi, de asemenea, poate îmbrăca forma infracţiunii continuate (de exemplu, efectuarea
în mod repetat a unor acte de ajutor în realizarea aceleiaşi rezoluţii), activitatea ilicită putându-se
prelungi astfel şi după consumarea infracţiunii, fapta epuizându-se în momentul încetării ajutorului
ori a ultimului act de ajutor dat infractorului.
B. Sancţionare. Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., pedeapsa pentru infracţiunea de favorizarea
făptuitorului este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) C. pen., pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate
fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul faptei prevăzute de legea penală a
cărui favorizare a avut loc, prin aceasta înţelegându-se maximul pedepsei prevăzute în dispoziţia
care prevede infracţiunea comisă.
Potrivit art. 269 alin. (3) C. pen., favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de membru de familie este făcută în art. 177 C. pen. Calitatea de
membru de familie, ca motiv care justifică nesancţionarea sau reducerea pedepsei, trebuie să existe
în momentul comiterii faptei. De asemenea, în cazul în care există mai mulţi participanţi la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a cărei favorizare a avut loc, cauza de nepedepsire se
aplică dacă favorizatorul are calitatea de membru de familie în raport cu toate persoanele favorizate.
Unele cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea pedepsei (amnistie,
graţierea), în măsura în care sunt incidente în raport cu fapta comisă de cel favorizat, nu produc

217
automat efecte în raport cu aplicarea sau executarea pedepselor pentru favorizator. Soluţia se
fundamentează pe ideea că favorizarea este o infracţiune autonomă, distinctă şi, ca atare, pentru a
beneficia de amnistie sau graţiere în actele pe care amnistia sau graţierea le acordă, trebuie să fie
cuprinse prevederi explicite din care să reiasă care fapte de favorizare sunt amnistiate şi care
favorizatori sunt graţiaţi.
Art. 270
Tăinuirea (1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea
valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările
concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte
natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită de autor.
Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 417
ANALIZA TEXTULUI 417
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Gheorghe Voinea, Punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei pentru infracţiunea
de tăinuire în dauna avutului privat, prevăzută de art. 221 din Codul penal, în Dreptul nr. 9/1996,
p. 85.

NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

Infracţiunea era reglementată în Codul penal anterior în art. 221, în cadrul infracţiunilor contra
patrimoniului. În noul Cod penal infracţiunea de tăinuire este reglementată în cadrul infracţiunilor
contra înfăptuirii justiţiei. S-a revenit astfel la reglementarea din Codul penal Carol al II-lea, unde
tăinuirea era considerată un delict contra administrării justiţiei. În privinţa conţinutului, s-a
subliniat în mod explicit că fapta constituie infracţiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a
cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor dar şi atunci când din împrejurările concrete acesta a putut
în mod rezonabil să prevadă că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde existenţa infracţiunii era condiţionată de
urmărirea obţinerii, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material, în noua reglementare această

218
condiţie nu mai este prevăzută. Aceasta se datorează şi opţiunii legiuitorului de a include
favorizarea reală din reglementarea anterioară în cadrul infracţiunii de tăinuire din noua
reglementare.
Se modifică şi limitele de pedeapsă în raport cu reglementarea anterioară, prin sporirea minimului
şi reducerea maximului special. Cauza de nepedepsire nu mai face referire în noua reglementare
la soţ şi rudă apropiată, ci la membru de familie, în accepţiunea art. 177 C. pen.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 270 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în
primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care
fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este complex şi constă, pe de o parte, în relaţiile sociale referitoare la
înfăptuirea justiţiei care sunt lezate prin comiterea faptei de tăinuire, iar, pe de altă parte, din
relaţiile sociale de ordin patrimonial.
Infracţiunea nu a mai fost reglementată în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului întrucât prin
conţinutul său această faptă afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin
îngreunarea sau împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate
bunurile care formează obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului
ceea ce face dificil de explicat cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune contra patrimoniului
în cazul în care aceasta ar privi de exemplu o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul
ascunderii unor acte de identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul de
droguri sau de persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, respectiv bunul
care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit,
transformat sau a cărei valorificare a înlesnit-o.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii de tăinuire poate fi orice persoană care răspunde penal.

219
Participaţia este posibilă sub oricare din formele sale. Tăinuitorul nu poate fi autor sau participant
la comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul. De aceea, în practica judiciară
s-a decis că nu constituie infracţiunea de tăinuire, ci aceea de complicitate morală la infracţiunea
de furt, fapta aceluia care primeşte în mod obişnuit pentru a ascunde sau valorifica bunuri
dobândite prin furturi repetate săvârşite de aceeaşi persoană278. În acest sens, pronunţându-se
printr-un recurs în interesul legii279, instanţa supremă a decis că în situaţia existenţei unui prim
act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea
în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de
tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tăinuire, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al
valorii sociale ocrotite, iar secundar este persoana fizică sau juridică privată sau publică faţă de
care s-a săvârşit fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material în cazul acestei infracţiuni constă în una din următoarele acţiuni: primirea,
dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui.
„Primirea" presupune că făptuitorul (tăinuitorul) acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, îl primeşte în gaj, depozit etc.).
Prin „dobândire" se înţelege situaţia când tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză prin
cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
„Transformarea" presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale, tăi- nuitorul
folosindu-se de o serie de mijloace cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în forme etc.
„înlesnirea valorificării" înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unor foloase.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile enumerate duce la realizarea infracţiunii de tăinuire.

278 T.S., s. pen., dec. nr. 569/1970, R.R.D. nr. 11/1970, p. 170. În acelaşi sens, T. Vaslui, s. pen., dec.
nr. 30/A/2008, www.jurisprudenta.com.

279 Î.C.C.J., S. unite, dec. nr. II din 21 ianuarie 2008, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase. M. Of. nr. 859 din 19 decembrie
2008.

220
În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care s-a înţeles cu autorul
unui furt, după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de
a împărţi preţul obţinut280.
Tot astfel, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care, fiind de faţă la comiterea unei tâlhării,
primeşte de la unul dintre făptuitori un bun al victimei. Dimpotrivă, în măsura în care inculpatul
nu a săvârşit nici una din faptele prevăzute în art. 270 alin. (1) C. pen. (primirea, dobândirea sau
transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia), ci a profitat doar de băutura şi ţigările
cumpărate de un alt inculpat cu banii rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de acesta, o astfel de
faptă nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, lipsind latura obiectivă a
acesteia281.
Pentru existenţa infracţiunii de tăinuire este necesar ca bunul să provină din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, indiferent dacă aceasta este infracţiune sau nu, ori dacă cel care a
săvârşit fapta din care provine bunul tăinuit răspunde penal sau nu.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de tăinuire, urmarea imediată constă într-o stare de pericol
pentru buna înfăptuire a justiţiei. În secundar se realizează şi trecerea bunului ce provine dintr-o
faptă prevăzută de legea penală în altă sferă patrimonială ori modificarea substanţei şi formei sale,
prin aceasta reducându-se posibilitatea de recuperare a acelui bun de către cei cărora le aparţinea.
Raportul de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţe rezultă, în principiu, din însăşi materialitatea
faptei, adică din chiar acţiunea de primire, transformare etc. a bunului.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul provine dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. Tăinuirea este exclusă atunci când subiectul se află în eroare cu privire
la bunul ce formează obiectul tăinuirii. În privinţa conţinutului subiectiv, s-a subliniat în mod
explicit că fapta constituie infracţiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa
ilicită a bunurilor dar şi atunci când din împrejurările concrete acesta a prevăzut în mod rezonabil

280 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2332 din 23 octombrie 1996, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu,
op. cit., p. 220.

281 C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 84/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1998.

221
că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. De altfel doctrina este unanimă în
susţinerea acestei soluţii282.
În plus, este suficientă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea
penală fără să fie necesară cunoaşterea naturii acesteia (furt, tâlhărie, înşelăciune etc.).
În raport de reglementarea anterioară a infracţiunii de tăinuire, s-a renunţat la condiţia ca
făptuitorul să urmărească prin săvârşirea faptei obţinerea unui folos material. Ajutorul dat
infractorului pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii, care în reglementarea
anterioară constituia infracţiunea de favorizare (aşa numita favorizare reală) constituie, în noua
reglementare infracţiunea de tăinuire, fiind fără relevanţă dacă tăinuitorul urmăreşte sau nu
obţinerea unui folos material prin săvârşirea faptei. În acest sens, încadrarea juridică dată în
practica judiciară potrivit reglementării anterioare a înţelegerii între o persoană şi autorii furtului
de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un moment când bunurile fuseseră
scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate peste gardul unităţii în infracţiunea de favorizarea
făptuitorului pentru cel dintâi283, constituie, potrivit noii reglementări, infracţiunea de tăinuire. În
acelaşi timp trebuie subliniat că în speţa de faţă ajutorul nu a fost dat autorilor înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa unei înţelegeri
anterioare.
Săvârşeşte infracţiunea de tăinuire cu intenţie şi cel care nu cunoştea în momentul primirii bunului
că acesta provine dintr-o infracţiune, dar ulterior, cunoscând provenienţa lucrului, a continuat să-l
păstreze.
4. Forme. Sancţionare
Forme. Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă de acte pregătitoare, cât şi de tentativă, dar acestea
nu se pedepsesc. Astfel, în practica judiciară s-a decis că este greşită condamnarea inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire în condiţiile în care, în baza unei înţelegeri ulterioare cu
autorul furtului privind valorificarea bunurilor furate, acesta a căutat un cumpărător pentru
bunurile furate şi a luat contact cu acesta, întrucât acestea constituie doar acte de pregătire, fapte

282 Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http://www.just.ro/, accesat la
data de 02.03.2009. În acelaşi sens este reglementat şi art. 231 din Codul penal portughez.

283 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1072/2002, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.

222
rămase fără rezultat. Atâta timp cât făptuitorul nu a avut niciun fel de contact cu bunurile furate şi
nici nu a reuşit înlesnirea valorificării acestora, fapta nu s-a consumat284.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice:
primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării bunului provenit din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul cunoscând sau prevăzând din împrejurările concrete
sursa provenienţei acelui bun.
Faptul că tăinuitorul deţine în continuare bunul tăinuit nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei
infracţiunii. De altfel, şi în cazul furtului infractorul deţine în continuare bunul sustras, dar aceasta
nu atribuie furtului caracterul unei infracţiuni continue.
Tăinuirea se poate comite în forma infracţiunii continuate atunci când ea vizează un complex de
bunuri provenite din aceeaşi faptă prevăzută de legea penală sau din diferite fapte sau în varianta
în care acţiunea de transformare a bunului tăinuit presupune mai multe activităţi ce pot fi executate
la diferite intervale de timp.
În astfel de cazuri, tăinuirea se epuizează odată cu efectuarea ultimului act din componenţa
activităţii făptuitorului, iar pedepsirea acesteia se va face prin raportarea la acest moment.
Sancţionare. Textul incriminator prevede pentru tăinuitor o pedeapsă cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amendă, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea din care provine bunul tăinuit. Este vorba de maximul prevăzut de lege pentru
infracţiunea corespunzătoare faptei prevăzute de legea penală din săvârşirea căreia a provenit
bunul, iar nu pedeapsa concretă aplicată celui care a comis această faptă.
Potrivit art. 270 alin. (3) C. pen., tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de membru de familie este făcută în art. 177 C. pen.
Cu privire la despăgubirile civile, subliniem faptul că tăinuitorul nu va fi obligat la plata
despăgubirilor civile alături de cel care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, decât pentru
valoarea bunurilor tăinuite sau a pagubei rezultate din fapta sa285.
Art. 271

284 C. Ap. Bacău, s. pen., dec. nr. 330/1998, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit, p.
221.

285 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2846/1997, în A. Stoica, Infracţiuni contra patrimoniului, practică
judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p. 313.

223
Obstructionarea (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor
justiţiei faptei sale:
împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;
refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea
care formează obiectul procesului penal.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 421
ANALIZA TEXTULUI 423
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. O incriminare asemănătoare se
regăsea totuşi în procedura insolvenţei (art. 147 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei286).
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută, în două variante alternative de comitere, în art. 271 alin. (1) lit. a)
respectiv b) C. pen. Astfel, săvârşeşte infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei persoana care, fiind
avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;

286 Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare):
„Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al

reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziţie judecătorului-sindic,

administratorului judiciar sau lichidatorului, în condiţiile prevăzute la art. 35, documentele şi informaţiile
prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) ori împiedicarea acestora, cu rea-credinţă, de a întocmi
documentaţia respectivă se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă".

224
refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze287.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Obstrucţionarea justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, activitate care este incompatibilă cu lipsa de
cooperare din partea persoanelor cărora li se solicită sprijinul de către autorităţile judiciare.
Obiectul material. Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei este lipsită, de regulă, de obiect material.
Totuşi, în varianta alternativă de la lit. b), obiectul material poate consta în înscrisurile sau bunurile
deţinute, pe care făptuitorul refuză să le pună la dispoziţia organelor judiciare, la solicitarea expresă
a acestora.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege. De la această regulă generală există însă şi o excepţie expres prevăzută de lege.
Astfel, potrivit art. 271 alin. (2), dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau
judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Deci, dacă activitatea de
înfăptuire a justiţiei se desfăşoară în cadrul unui proces penal (şi numai în această ipoteză), nu pot
săvârşi infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat,
deoarece nu se poate impune acestora obligaţia de autoacuzare.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Suspectul sau inculpatul în procesul penal în care se săvârşeşte fapta de obstrucţionare a justiţiei,
neputând avea calitatea de autor, datorită aceleiaşi raţiuni, nu poate fi instigator sau complice la o
infracţiune de obstrucţionarea justiţiei.

287 Preocuparea pentru asigurarea autorităţii justiţiei şi a desfăşurării în cele mai bune condiţii a
procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite legislaţii penale europene,
precum art. 366 din Codul penal italian, art. 463 din Codul penal spaniol, art. 434-15-1 din Codul penal
francez, art. 192 - 193 din Codul penal olandez şi în Capitolul 17 - Secţiunea 13 alin. (2) din Codul penal
suedez, care conţin reglementări similare.

225
Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât
statul, întrucât prin obstrucţionarea justiţiei pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de
a înfăptui justiţia.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune alternativă a făptuitorului de a împiedica, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să
efectueze, în condiţiile legii, un act procedural, ori de a refuza să pună la dispoziţia organului de
urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile,
înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în
vederea soluţionării unei cauze.
împiedicarea efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea efectuării actului,
având ca efect neîndeplinirea acestuia de către organele judiciare sau instanţa de judecată. Un astfel
de act procedural ar putea consta în audierea martorilor, a persoanei vătămate, efectuarea
confruntării, identificarea de obiecte şi înscrisuri, identificarea persoanelor, interceptarea
convorbirilor sau comunicărilor, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau
prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, obţinerea listei convorbirilor
telefonice, reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale, obţinerea, potrivit legii, a
datelor referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane,
livrarea supravegheată, efectuarea percheziţiei domiciliare, corporale, a unui vehicul sau
informatice, efectuarea unei expertize, efectuarea cercetării la faţa locului ori a reconstituirii etc.
Pentru a exista infracţiunea în această variantă de comitere, trebuie ca împiedicarea să se
săvârşească fără drept (spre exemplu, nu constituie obstrucţionarea justiţiei refuzul Parlamentului
de a aviza începerea urmăririi penale împotriva unui membru al său, deoarece, potrivit legii, are
acest drept), iar actul procedural să fie îndeplinit în mod legal (spre exemplu, refuzul de a permite
o percheziţie nu constituie infracţiune, atâta timp cât organele judiciare nu dispun de mandatul de
percheziţie domiciliară).
Refuzul de a pune la dispoziţie datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute presupune
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului care nu dă curs cererii explicite a organelor de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului sindic, fie printr-o atitudine activă de respingere, de neacceptare a
cererii, fie printr-o atitudine pasivă, de refuz al cooperării. Esenţial pentru existenţa infracţiunii în

226
această variantă de comitere este o cerere explicită a organelor arătate mai sus (organ de urmărire
penală, instanţă sau judecător sindic). În lipsa unei cereri explicite, fapta nu constituie infracţiune.
Constituie infracţiune şi o acceptare parţială a cererii (spre exemplu, se pune la dispoziţia instanţei
numai o parte din documentele cerute), deoarece refuzul îndeplineşte elementele constitutive ale
infracţiunii dacă se realizează în tot sau în parte. Refuzul trebuie să privească însă numai acele
date, informaţii, înscrisuri sau bunuri deţinute care sunt necesare soluţionării unei cauze.
Aprecierea privind utilitatea datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor pentru soluţionarea
cauzei se face însă de către organul judiciar, iar nu de persoana căreia îi sunt cerute, care altfel ar
putea invoca lipsa relevanţei datelor cerute şi implicit lipsa unui element constitutiv al infracţiunii.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere este avertizarea prealabilă a
persoanei de către organul de urmărire penală, instanţă ori judecătorul sindic, asupra consecinţelor
faptei sale. Astfel, persoana trebuie avertizată că prin împiedicarea efectuării actului procedural
sau prin refuzul de cooperare va săvârşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei şi abia din acest
moment, dacă persoana persistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele judiciare, se vor
întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Deşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este susceptibilă să se realizeze în principal în
procesul penal, nu este exclusă apariţia acesteia nici în cursul altor proceduri judiciare, cu condiţia
ca împiedicarea să se refere la un act procedural al instanţei de judecată (spre exemplu, un protest
paşnic al mai multor persoane care formează un cordon uman şi împiedică pătrunderea
judecătorilor în clădirea instanţei, în scopul de a împiedica desfăşurarea unui proces privind un
conflict de muncă), ori al judecătorului sindic.
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei constituie o incriminare cu caracter subsidiar, elementele
constitutive ale infracţiunii realizându-se în condiţiile în care nu se săvârşeşte o infracţiune mai
gravă (ultrajul judiciar, favorizarea făptuitorului, mărturia mincinoasă, sustragerea sau distrugerea
de probe ori de înscrisuri).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Nu este necesar ca fapta de obstrucţionare a justiţiei să conducă la imposibilitatea terminării
procedurii ori la o soluţie contrară intereselor justiţiei şi aflării adevărului, ci doar ca fapta să pună
în pericol înfăptuirea justiţiei.

227
b) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
B. Latura subiectivă. Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte atât cu intenţie directă, cât
şi indirectă. Făptuitorul, fiind avertizat asupra consecinţelor faptelor sale, împiedică efectuarea
unui act procedural ori refuză să pună la dispoziţia organului judiciar datele, informaţiile,
înscrisurile sau obiectele deţinute, urmărind sau acceptând că prin activitatea sa se va periclita
înfăptuirea actului de justiţie.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă, de acestea se va ţine
cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
4. Forme. Sancţionar
Forme. În cazul infracţiunii de obstrucţionarea justiţiei, actele de pregătire şi tentativa, deşi
posibile, nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de împiedicare a efectuării
unui act procedural ori în momentul refuzului punerii la dispoziţie a datelor, informaţiilor,
înscrisurilor sau bunurilor deţinute, periclitându-se astfel înfăptuirea justiţiei.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la 3 luni la un an sau
amendă.
Art. 272
Influenţarea (1) Încercarea de a determina sau determinarea unei per-
declaraţiilor288 soane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin
altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al
acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile,
să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau
corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul
de infracţiuni.
>

288 Considerăm denumirea marginală criticabilă, deoarece infracţiunea în concret se referă nu numai la
încercarea de a influenţa declaraţiile, ci şi la încercarea de a determina la nedenunţare ori favorizarea
făptuitorului.

228
(2) Nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată,
intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 425
ANALIZA TEXTULUI 426
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Petre Dungan, Influenţarea declaraţiilor - o incriminare necesară, în Dreptul nr. 5/2010, p. 84.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

Fapta era prevăzută, într-o variantă de incriminare restrânsă, în art. 261 (încercarea de a determina
mărturia mincinoasă) şi 2611 (împiedicarea participării în proces) C. pen. anterior. Spre deosebire
de reglementarea anterioară, care incrimina încercarea de a determina o persoană prin constrângere
ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă
cauză în care se ascultă martori, precum şi împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin
violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului
sau a unei rude apropiate, noua reglementare este mult mai cuprinzătoare. Astfel, reglementarea
vizează atât încercarea de a determina, cât şi determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, nu numai să dea declaraţii mincinoase dar şi să nu sesizeze organele de urmărire penală,
să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară. Acţiunea făptuitorului trebuie realizată prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Limitele de sancţionare sunt diferite în raport cu cele din vechea reglementare: dacă fapta este
sancţionată mai grav în raport cu încercarea de a determina mărturia mincinoasă, sancţiunea pentru
împiedicarea participării în proces din reglementarea anterioară avea limitele speciale mai extinse
decât infracţiunea de influenţarea declaraţiilor din noua reglementare.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în
încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin

229
corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori
asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, prin garantarea accesului liber la justiţie, prin
protejarea libertăţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa
probele pe care le consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de
presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie.
Prin incriminarea faptei se urmăreşte protejarea oricărei persoane, indiferent de calitatea acesteia,
împotriva unor activităţi de constrângere, de corupere ori a oricăror alte activităţi cu efect
intimidant asupra acestora. În acelaşi timp, această incriminare constituie o garanţie legală a
stabilirii adevărului în cauzele aflate spre soluţionare. Importanţa şi necesitatea incriminării unor
asemenea fapte sunt pe deplin justificate de fenomenul actual al criminalităţii şi de presiunile
asupra celor care pot contribui la înfăptuirea justiţiei289.
Obiectul material. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este lipsită de obiect material, întrucât
banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie mijlocul folosit, nu obiectul
material al infracţiunii.
În literatura juridică se susţinea, potrivit reglementării anterioare a infracţiunii, că există totuşi
obiect material numai atunci când infracţiunea se realizează prin constrângerea fizică asupra
subiectului pasiv. În această ipoteză, corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă fapta constituie
obiectul material al infracţiunii290. Potrivit noii reglementări însă, dacă actul de intimidare sau

289 Legislaţiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în codurile lor
penale. Aici avem în vedere § 160 din codul penal german, art. 464 din codul penal spaniol, art. 377bis
din Codul penal italian (introdus prin Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuală),
art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 din Codul penal francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916
din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie 2002) şi Capitolul 15 - Secţiunea 9 din codul penal
finlandez (introdus prin Legea nr. 563 din 1998).

290 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 192.

230
corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni
[art. 272 alin. (1) teza a II-a]. În această situaţie, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică
asupra subiectului pasiv, corpul persoanei va constitui obiect material al infracţiunii concurente
îndreptate împotriva persoanei, iar nu al infracţiunii de influenţarea declaraţiilor. De aceea,
considerăm că nici în această situaţie infracţiunea de influenţarea declaraţiilor nu are obiect
material.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, necerându-se vreo calitate specială sau vreo limitare în acest sens. Participaţia
penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
În activitatea practică se întâlnesc frecvent cazuri când fapta este comisă de o persoană care este
parte în cauza ce urmează a fi soluţionată. După cum am menţionat la infracţiunile de nedenunţare,
favorizarea făptuitorului sau tăinuire, autorul faptei iniţiale nu poate fi participant la infracţiunile
subsecvente. Spre exemplu, autorul unei infracţiuni de omor nu poate deveni instigator la
infracţiunea de nedenunţare, dacă determină o altă persoană să nu încunoştinţeze autorităţile despre
infracţiunea săvârşită. Dacă în schimb acţiunea de determinare se realizează prin corupere,
constrângere, sau altă faptă cu efect vădit intimidant, acesta va săvârşi infracţiunea de influenţarea
declaraţiilor. De asemenea, infracţiunea de influenţarea declaraţiilor poate fi săvârşită chiar şi de
victima infracţiunii iniţiale, în favoarea sau în defavoarea făptuitorului.
Cel care a determinat pe altul să încerce să determine o persoană să săvârşească infracţiunile de
nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă este instigator la infracţiunea
prevăzută de art. 272 C. pen. (de exemplu, persoana interpusă, care oferă bani pentru a determina
un martor să declare mincinos, este autorul infracţiunii, iar cel care l-a pus să facă aceasta este
instigator)291.
Dacă cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ de cercetare
penală, procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau inculpatului
într-o cauză penală, nu se va reţine infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, ci infracţiunea de
cercetare abuzivă, care are un caracter special şi agravat în raport cu aceasta.

291 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 192.

231
Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât
statul, întrucât prin influenţarea declaraţiilor pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de
a înfăptui justiţia.
În secundar se aduce atingere şi persoanei constrânse sau asupra căreia se exercită o altă faptă cu
efect vădit intimidant. Nu are relevanţă calitatea subiectului pasiv secundar (spre exemplu,
persoana vătămată, martor, expert, interpret, persoana care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
fapte prevăzută de legea penală etc.). Nu există condiţii speciale de loc sau timp cerute de textul
legal.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune a făptuitorului care încearcă să determine sau determină o persoană prin constrângere sau
corupere, ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală,
să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe,
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Încercarea de a determina presupune încercarea de a convinge o persoană să acţioneze într-un
anumit fel, ori să rămână în pasivitate. Determinarea presupune că acţiunea făptuitorului a reuşit
să trezească ecou în mintea persoanei determinate, care a luat hotărârea să îndeplinească cerinţa
făptuitorului.
Din analiza textului incriminator rezultă că activitatea de influenţare a declaraţiilor constituie
infracţiunea analizată atât atunci când rezultatul nu s-a produs, fiind vorba în realitate de o tentativă
de instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă, întrucât persoana nu
a fost de acord şi nu a îmbrăţişat intenţia celui ce a încercat determinarea, cât şi în situaţia în care
persoana a fost determinată să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi
retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe prin mijloace intimidante
sau corupătoare.
Astfel, există infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen., dacă făptuitorul a cerut martorului să facă
declaraţii neadevărate în faţa organelor judiciare în condiţiile textului, dar martorul a spus adevărul.
Este fără relevanţă dacă influenţarea declaraţiilor urma să fie făcută în favoarea sau în defavoarea
unei părţi.

232
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe esenţiale.
O primă cerinţă se referă la modalitatea săvârşirii acţiunii ce reprezintă elementul material. Astfel,
încercarea de determinare sau determinarea trebuie comise prin corupere, constrângere sau altă
faptă cu efect vădit intimidant.
Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina
comiterea faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau promisiunea a fost acceptată sau respinsă.
Prin constrângere se înţelege atât constrângerea fizică (acte de violenţă materială exercitate asupra
subiectului pasiv, indiferent de calitatea acestuia - persoana vătămată, martor, expert, interpret,
persoana care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, etc.), cât şi
constrângerea morală, psihică (ameninţarea exercitată asupra vreuneia dintre persoanele arătate
mai sus), ambele trebuind să fie de natură a inspira celui asupra căruia se execută un sentiment de
temere, din cauza căruia el nu mai are deplina libertate psihică. Aşadar, persoana în cauză este
obligată, silită, forţată să acţioneze în concordanţă cu cerinţele făptuitorului şi împotriva
obiectivului de aflare a adevărului şi înfăptuire a justiţiei.
Nu este neapărat necesar ca activitatea de constrângere să îndeplinească cerinţele art. 24 sau 25 C.
pen. (referitoare la constrângerea fizică sau morală), şi nici ca aceasta să creeze o stare de temere
pentru persoana constrânsă, ori să determine respectiva persoană să îndeplinească cererea
făptuitorului. Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este o acţiune
de încercare de determinare a subiectului pasiv secundar prin constrângere.
Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar licită, dar în acelaşi timp trebuie să creeze o
presiune asupra victimei, fiind susceptibilă să o determine să ia în considerare cererea făptuitorului
(spre exemplu, concedierea acestuia de către angajator, urmată de promisiunea reangajării în cazul
în care îndeplineşte cerinţele acestuia).
Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele constitutive ale unei alte
infracţiuni (ameninţare, lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal etc.), potrivit
art. 272 alin. (1) teza a II-a, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni (spre exemplu,
ameninţarea victimei în scopul influenţării declaraţiilor acesteia va constitui atât infracţiunea de
ameninţare, cât şi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, aflate în concurs).
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii comportamentul ulterior al persoanei asupra căreia
se exercită activitatea de constrângere sau corupere). Astfel, infracţiunea subzistă şi încadrarea

233
juridică nu se schimbă, indiferent dacă persoana respectivă beneficiază de o cauză justificativă (art.
24-25 C. pen.) ori săvârşeşte o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei ca urmare a instigării
făptuitorului (spre exemplu, nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă). În acest
caz, activitatea de determinare a făptuitorului îşi menţine autonomia, nedevenind o instigare la
infracţiunea săvârşită de persoana determinată.
Din cele arătate, rezultă că alte eventuale modalităţi, cum ar fi, rugămintea, îndemnul sau sugestia
făcute cu scopul de a influenţa declaraţiile nu duc la subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272
C. pen. În acest caz, în funcţie de fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care
determinarea este urmată de executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului,
mărturie mincinoasă ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea
făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor constitutive ale acestor infracţiuni. Dacă încercarea de
determinare este neizbutită, fapta nu prezintă, în această situaţie, relevanţă penală. Încercarea de a
determina o persoană prin alte mijloace (de exemplu, prin rugăminţi, recomandări) nu poate
îndeplini cerinţa esenţială prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen., întrucât lipseşte unul din
elementele constitutive ale acestei infracţiuni292.
O altă condiţie se referă la sfera persoanelor asupra cărora se poate desfăşura determinarea sau
încercarea de determinare. Astfel, infracţiunea subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă
asupra subiectului pasiv secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestui, în înţelesul art.
177 C. pen. (ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele care au stabilit relaţii
asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc). Este de
la sine înţeles că o activitate de constrângere, corupere sau altă activitate cu efect intimidant
îndreptată asupra unui membru de familie este de natură să influenţeze decizia subiectului pasiv,
astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei categorii de persoane şi incriminarea faptei de
influenţarea declaraţiilor indiferent dacă încercarea de determinare se realizează direct împotriva
subiectului pasiv, sau indirect, asupra unui membru de familie al acestuia.
Ultima cerinţă esenţială se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea de determinare
vizează atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, cât şi împiedicarea dării ori

292 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 194.

234
retragerea declaraţiilor sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi omisiunea prezentării
probelor într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
În primul rând, activitatea de determinare vizează sesizarea organelor de urmărire penală. Situaţia
premisă constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă persoana a cărei
influenţare se încearcă avea obligaţia de denunţare, infracţiunea de influenţarea declaraţiilor
subzistând indiferent de natura infracţiunii iniţiale săvârşite (spre exemplu, se încearcă influenţarea
declaraţiilor pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt).
Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu dea declaraţii vizează atât situaţia
când aceasta, fără a i se îngrădi libertatea de mişcare, este supusă acţiunii de constrângere sau
corupere a făptuitorului ori unei alte acţiuni cu efect intimidant, cât şi situaţia în care libertatea de
mişcare a acesteia este îngrădită (faptă încadrată, în reglementarea anterioară, sub denumirea de
împiedicarea participării în proces). În această ipoteză nu are relevanţă dacă anterior s-a săvârşit
ori nu o infracţiune, cauza în care se încearcă împiedicarea declaraţiilor putând fi atât penală, cât
şi civilă ori altă procedură judiciară).
Determinarea persoanei mai vizează şi retragerea declaraţiilor persoanei (în acest caz aceasta din
urmă având o calitate specială de parte, martor, ori expert în proces) ori darea de către aceasta de
declaraţii mincinoase, indiferent de cauza sau procedura judiciară în care aceasta este implicată.
În sfârşit, determinarea persoanei mai poate viza neprezentarea unor probe într-o cauză penală,
civilă ori în orice altă procedură judiciară. Dacă activitatea de determinare este urmată de executare
de către persoana determinată, aceasta săvârşeşte după caz infracţiunea de favorizarea făptuitorului
(dacă probele vizează o cauză penală), ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri dacă
neprezentarea unor probe se realizează prin vreuna din modalităţile de incriminare prevăzute în
art. 275 C. pen. (sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea probelor), indiferent
de natura cauzei sau procedurii judiciare în care trebuie prezentate probele.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare a făptuitorului să se
refere la o împrejurare esenţială care are importanţă în justa soluţionare a cauzei. Dacă nesesizarea
organelor de urmărire penală, omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori declararea
mincinoasă, precum şi neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt esenţiale pentru
judecată, fapta nu constituie infracţiune293.

293 C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr. 312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 144.

235
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, săvârşirea infracţiunii putând duce la
denaturarea adevărului, a probelor.
b) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă.
Făptuitorul constrânge sau corupe o persoană ori efectuează alte activităţi cu efect intimidant
asupra acesteia în scopul special de a o determina să nu sesizeze organele de urmărire penală, să
nu dea declaraţii, să retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase, ori să nu prezinte probe într-
o cauză penală, civilă, ori altă procedură judiciară. Pentru realizarea elementului subiectiv este
necesar ca făptuitorul să fi prevăzut că prin acţiunea sa s-ar putea pune în pericol înfăptuirea
justiţiei şi să fi urmărit anume acest rezultat.
Fapta prevăzută în art. 272 C. pen, se comite numai cu intenţie directă, deoarece aceasta se deduce
cu claritate şi din aceea că ea nu este altceva decât o tentativă special incriminată pentru
împiedicarea unui anume rezultat.
În literatura juridică s-a susţinut şi ideea la care nu aderăm, că în cazul infracţiunii analizate intenţia
poate fi şi indirectă294.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă, de acestea se va ţine
cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
Forme. Sancţionare
9
Forme. În cazul infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, actele de pregătire şi tentativa sunt lăsate
în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de încercare prin corupere,
constrângere sau altă activitate cu efect intimidant de a nu sesiza organele de urmărire penală, a
nu da declaraţii, a retrage declaraţiile, a da declaraţii mincinoase, ori a nu prezenta probe într-o
cauză penală, civilă, ori altă procedură judiciară.

294 A. Filipaş, op. cit, p. 78.

236
Atunci când subiectul activ repetă încercarea sa la diferite intervale de timp prin constrângere sau
corupere asupra aceleiaşi persoane şi în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fapta îmbracă
forma continuată de comitere, epuizarea având loc în momentul săvârşirii ultimei încercări.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la unu la 5 ani.
Cauze justificative
Potrivit art. 272 alin. (2), nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi
persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. Este normal aceasta în astfel
de situaţii, aplicându-se excepţia disponibilităţii acţiunii penale, pentru punerea în mişcare a
acesteia fiind necesar acordul de voinţă al victimei. Or, în situaţia în care aceasta doreşte împăcarea
cu făptuitorul în schimbul unor avantaje patrimoniale ori solicită sau i se oferă de către acesta sume
de bani sau alte bunuri pentru a nu introduce plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte
bunuri, deşi întruneşte cerinţele tipice ale existenţei infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art.
272 alin. (2) C. pen.
Art. 273
Mărturia (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în
mincinoasă orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune
tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Mărturia mincinoasă săvârşită:
de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
de un investigator sub acoperire;
de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10
ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare
sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre
sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 432
ANALIZA TEXTULUI 433

237
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
I. Dumitru, Despre posibilitatea săvârşirii infracţiuni de mărturie mincinoasă în faza actelor
pregătitoare, în Dreptul nr. 7/2002 p. 130; E. Stoina, Declaraţii de martor. Jurământ., R.D.P. nr.
1/2000, p. 65; I. Şandru, Probleme în legătură cu incidenţa cauzelor de neimpunitate ori de
reducere a pedepsei la infracţiunea de mărturie mincinoasă, în Dreptul nr. 8/2007, p. 161.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea era reglementată, într-o variantă asemănătoare, în art. 260 C. pen. anterior. Noua
reglementare se particularizează în primul rând prin includerea unor variante agravate, care nu
erau prevăzute în reglementarea anterioară. În al doilea rând, limitele de pedeapsă sunt mai reduse
pentru varianta tip a infracţiunii în noua reglementare. De asemenea, s-a optat pentru renunţarea
la cauza de atenuare a pedepsei prevăzută în reglementarea anterioară, atunci când retragerea
mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate
cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei
mincinoase. În acelaşi timp, cauza de nepedepsire din noua reglementare este mai restrictivă,
impunându-se obligaţia de retragere a mărturiei mincinoase înainte de momentul reţinerii sau
punerii în mişcare a acţiunii penale, suplimentar faţă de reglementarea anterioară, care prevedea,
în cauzele penale, numai momentul arestării inculpatului ca limită a cauzei de nepedepsire.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 273 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Potrivit art. 273 alin. (1) C. pen., constituie mărturie mincinoasă în varianta tip fapta martorului
care într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la
care este întrebat.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), mărturia mincinoasă săvârşită:
de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
de un investigator sub acoperire;
de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10
ani sau mai mare.
Condiţii preexistente

238
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la buna înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar,
constând în relaţiile sociale privitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea,
libertatea) sau în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, deoarece prin săvârşirea faptei pot fi
încălcate şi aceste relaţii sociale.
Este de remarcat faptul că persoanele care participă în calitate de martori, experţi sau interpreţi la
soluţionarea unei cauze de natură judiciară au o contribuţie foarte importantă la aflarea adevărului
şi la pronunţarea unor soluţii temeinice şi legale, motiv pentru care denaturarea adevărului de către
martori, experţi ori interpreţi prezintă un evident pericol social pentru buna înfăptuire a activităţii
justiţiei şi pentru apărarea unor drepturi şi interese ale cetăţenilor.
Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, întrucât acţiunea
care constituie elementul material al infracţiunii nu se îndreaptă asupra unei entităţi materiale.
Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de mărturie mincinoasă este calificat, în sensul că acesta
nu poate fi decât cel care are calitatea de martor (în varianta tip), martor cu identitate protejată, ori
aflat în Programul de protecţie a martorilor, investigator sub acoperire, expert sau interpret
(variantele agravate).
În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, martorul este persoana care, având cunoştinţă
despre anumite fapte, date sau împrejurări care constituie probă într-un proces judiciar, este
chemată pentru a fi ascultată.
Nu dobândesc calitatea de martor şi ca atare, nu pot fi subiecţi activi ai faptei de mărturie
mincinoasă persoanele care sunt părţi în proces295, precum şi subiecţii procesuali principali [art.
115 alin. (1) C. pr. pen.]. Legiuitorul a instituit incompatibilitatea între calitatea de parte sau subiect
procesual principal în proces şi calitatea de martor, considerând că, din moment ce părţile sau
subiecţii procesuali principali pot fi ascultate în această calitate, iar declaraţiile lor constituie
mijloace de probă, cumularea calităţii de parte sau subiect procesual principal în proces cu cea de

295 C. Ap. Braşov, s. pen., dec. nr. 198/A/2000, www.ctce.ro.

239
martor nu-şi poate găsi justificarea296. Dacă o persoană pierde calitatea de parte sau subiect
procesual principal în proces, ea poate fi ascultată ca martor.
Potrivit art. 114 alin. (3) C. pr. pen., calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau
de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual
principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a
dobândi această calitate.
Poate fi ascultat ca martor în condiţiile legale şi minorul, acesta putând comite şi el infracţiunea
de mărturie mincinoasă, bineînţeles, când, potrivit legii, poate răspunde penal.
Poate fi subiect al infracţiunii menţionate şi martorul ascultat prin prestarea jurământului, soţul sau
ruda apropiată a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit art. 117 C. pr. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soţul,
ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului,
precum şi persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. În schimb,
dacă persoanele menţionate anterior sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt
aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
Potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen., nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau
împrejurări al căror secret sau confidenţialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare. Este
vorba de fapte sau împrejurări de care martorul a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Prin
excepţie, acestea pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau
persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de
înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea (spre exemplu, obligaţia de
denunţare).
Mărturia mincinoasă se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită de un martor cu identitate protejată
ori aflat în Programul de protecţie a martorilor, de un investigator sub acoperire, de o persoană
care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret. Raţiunea agravării în raport de calitatea
subiectului activ se referă la poziţia specială a acestuia în procesul penal, bazată pe raporturi de
încredere (în cazul investigatorului sub acoperire, expertului sau interpretului, care sunt specialişti
în anumite domenii şi trebuie să ajute instanţa în procesul aflării adevărului şi înfăptuirii justiţiei).
În cazul martorilor protejaţi, efortul suplimentar al organelor judiciare pentru asigurarea protecţiei

296 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 371.

240
acestora în schimbul mărturiei justifică agravarea sancţiunii în cazul încălcării încrederii în buna
credinţă a acestora.

241
Martorul cu identitate protejată este martorul ameninţat, potrivit art. 125 C. pr. pen., faţă de care
s-a luat vreuna din măsurile de protecţie prevăzute în art. 126 alin. (1) lit. c) şi d) C. pr. pen. Astfel,
în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile
sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse
în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, faţă
de acesta se dispune măsura protecţiei datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care
martorul va semna declaraţia sa, ori audierii martorului fără ca acesta să fie prezent, prin
intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când
celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Martorul aflat în Programul de protecţie a martorilor este supus reglementărilor Legii privind
protecţia martorilor 297 . Programul de protecţie a martorilor reprezintă activităţile specifice
desfăşurate de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor, cu sprijinul autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale, în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor
care au dobândit calitatea de martori protejaţi, în condiţiile prevăzute de lege. Martorul protejat
este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de
protecţie a martorilor, conform prevederilor legii.
Potrivit art. 148 C. pr. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi în cadrul poliţiei
judiciare, în cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism.
Pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care
desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror în condiţiile art.
148 alin. (1) C. pr. pen. Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului
penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi.
Expertul este un specialist într-un anumit domeniu de activitate, calitate în care este solicitat într-
o cauză civilă, penală, administrativă etc., pentru a contribui prin cunoştinţele sale de specialitate
la lămurirea anumitor aspecte care ţin de cauza ce face obiectul judecăţii, sarcină care decurge din
existenţa unui raport special în care acesta (expertul) se află faţă de organul judiciar.
Subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi atât expertul numit de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză, în cadrul unui

297 T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit, vol. II, p. 117.

242
serviciu medico-legal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către
care s-a adresat organul judiciar pentru efectuarea expertizei.
În fine, interpretul, în sensul art. 105 C. pen., este persoana chemată sau numită de organele
abilitate pentru a contribui la comunicarea între participanţi. În mod frecvent, intervenţia
interpretului este necesară în situaţia când nu se cunoaşte limba folosită în desfăşurarea
procedurilor judiciare (este vorba deci, de o activitate de traducere), dar folosirea unui interpret
poate fi justificată şi din cauza altor motive în comunicarea dintre părţi (de pildă, surdomuţenia).
Infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei, exclude participaţia penală sub forma
coautoratului1. La comiterea faptei pot participa însă alte persoane în calitate de instigatori sau
complici. Pentru instigator şi complice nu se cere vreo calitate specială. În practica judiciară s-a
decis că întruneşte elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de mărturie mincinoasă
determinarea unei persoane să se prezinte din proprie iniţiativă la poliţie şi să dea o declaraţie
neadevărată - în sensul că s-a aflat la locul unui accident de circulaţie care s-a produs în condiţii
ce exclud culpa conducătorului auto. Împrejurarea că în momentul când inculpatul a săvârşit fapta,
persoana determinată să declare mincinos nu avea calitatea de martor, nefiind citată în această
calitate de organul de urmărire penală, nu exclude existenţa instigării la infracţiunea sus-
menţionată298. Dacă determinarea la mărturie mincinoasă se face prin constrângere sau corupere
ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, această activitate nu va constitui instigare la mărturie
mincinoasă, ci o infracţiune distinctă (în funcţie de natura faptei săvârşite şi de calitatea
instigatorului şi instigatului, fapta va constitui, după caz, infracţiunea de influenţarea declaraţiilor
ori infracţiunea de cercetare abuzivă).
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, coautoratul este posibil însă, în situaţia experţilor care
în comun pot redacta un raport de expertiză, necesar în activitatea organelor de urmărire penală
sau a instanţelor de judecată.
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv principal este statul, pentru că în esenţă justiţia este atributul
statului. Alături de stat ca subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică parte sau subiect
procesual principal în proces, ale cărei interese şi drepturi sunt lezate sau vătămate prin săvârşirea
infracţiunii. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă nu sunt prevăzute condiţii speciale
referitoare la timpul şi locul comiterii faptei.

298 C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 236/1997.

243
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Latura obiectivă se realizează sub aspectul elementului material prin două
modalităţi alternative: fie se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se ştie asupra
împrejurărilor esenţiale într-o cauză în care se ascultă martori, fiind vorba de o manifestare de
natură a induce în eroare organele judiciare.
Deci, în primul rând, este vorba de o acţiune, situaţie în care martorul, expertul ori interpretul face
afirmaţii mincinoase, iar în al doilea rând, avem de-a face cu situaţia când nu se spune tot ce se
ştie privitor la împrejurările esenţiale pentru cauza judiciară.
Prin cauză în care se ascultă martori înţelegem orice cauză penală, civilă sau orice altă procedură
în care se ascultă martori, aflată în curs de soluţionare în faţa unui organ de urmărire penală,
instanţă de judecată etc.
„Cauza penală" presupune un proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală
(poliţie, parchet) sau a instanţelor de judecată (judecătorii, tribunale etc.).
În sensul art. 273 C. pen., „cauza civilă" are înţelesul restrâns de proces civil ce are loc în faţa
instanţelor judecătoreşti civile (de exemplu, un proces de divorţ).
Prin orice altă procedură în care se ascultă martori înţelegem alte cauze decât cele penale ori civile
care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori,
experţi sau interpreţi (cauze administrative, disciplinare etc.).
Acţiunea de a face afirmaţii mincinoase, într-una din cauzele arătate mai sus, înseamnă a se face
relatări nesincere respectiv, în neconcordanţă cu cele ştiute de martor. Infracţiunea de mărturie
mincinoasă nu subzistă în situaţia când martorul redă sincer, corect împrejurările şi faptele pe care
le cunoaşte, însă dă acestora o semnificaţie eronată, deoarece sarcina aprecierii probelor revine
organelor abilitate de lege (poliţie, parchet etc.).
În literatura juridică există opinia potrivit căreia infracţiunea de mărturie mincinoasă nu există
când martorul relatează că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe
care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, pentru că declaraţia făcută
nu conţine o probă mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce

244
un prejudiciu înfăptuirii justiţiei299. Considerăm că o astfel de mărturie, fiind de natură să
contribuie la formarea convingerii intime a judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Dacă prin afirmaţiile mincinoase martorul urmăreşte să evite tragerea sa la răspundere penală,
fapta nu mai constituie infracţiune (potrivit art. 118 C. pr. pen., acesta are dreptul de a nu se acuza).
O soluţie contrară ar duce la concluzia că, în sarcina celor ce au săvârşit o infracţiune, există
obligaţia de autodenunţare, concluzie ce nu poate fi acceptată atât timp cât nici obligaţia denunţării
unor infracţiuni săvârşite de alte persoane nu există decât în cazurile în care legea prevede expres
acest lucru.
Cele relatate mai sus se referă în principiu la afirmaţiile mincinoase cu conţinut pozitiv. Afirmaţia
mincinoasă poate însă să aibă şi un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat, dar
despre care ştie că există în realitate (martorul afirmă că nu ştie, nu cunoaşte nimic despre o
anumită faptă, că ea nu a avut loc, deşi în realitate a avut loc).
A nu spune tot ce ştie înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde
totul sau parte din ceea ce martorul ştie. Tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul ştia, iar nu
ceea ce ar fi putut cunoaşte300.
Are semnificaţie penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul
judiciar. Refuzul unei persoane de a depune mărturie nu echivalează cu omisiunea ca atitudine sub
care se poate înfăţişa elementul material al mărturiei mincinoase. În literatura juridică, s-a exprimat
opinia, la care ne raliem că nici refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie,
de a răspunde la anumite întrebări nu are semnificaţia penală, în sensul prevederilor art. 273 C.
pen.301. Acest refuz explicit, exprimat clar nu este, aşa cum s-a afirmat, de natură să inducă în
eroare organul judiciar ci, atenţionează cu privire la necesitatea administrării de noi probe pentru
aflarea adevărului. Acest refuz de a furniza informaţiile cerute, însă, în condiţiile avertizării
persoanei asupra consecinţelor faptelor sale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
obstrucţionarea justiţiei [art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.].

299 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, pp. 182-183.

300 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 183.

301 A. Filipaş, op. cit, p. 56.

245
Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esenţiale.
Considerăm că prin împrejurări esenţiale trebuie să se înţeleagă situaţii şi împrejurări care se referă
la faptul principal al cauzei şi nu la aspecte adiacente ce nu au legătură cu aceasta. Aşa, de exemplu,
pot fi considerate împrejurări esenţiale pentru cauză: elementele constitutive şi circumstanţele
atenuante sau agravante într-un proces penal; temeiurile de fapt în cazul unui proces de divorţ în
materie civilă; precum şi celelalte fapte probatorii care pot servi la soluţionarea cauzei şi la aflarea
adevărului.
Caracterul esenţial trebuie determinat în funcţie de obiectul probei, în sensul că este concludentă
în raport cu învinuirea adusă inculpatului sau cu orice alt aspect de natură să influenţeze
răspunderea penală a acestuia.
Mărturia mincinoasă care se referă la împrejurările neesenţiale nu constituie infracţiune. În acest
sens, în practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu constituie infracţiunea de mărturie
mincinoasă fapta martorului care a făcut afirmaţie inexactă în legătură cu identificarea poziţiei
camerei în care s-a purtat discuţia relatată de ceilalţi martori ca fiind purtată de el, atât timp cât nu
s-a stabilit că martorul a declarat fals asupra conţinutului însuşi al acestei discuţii care a fost
esenţială pentru soluţionarea cauzei302. De asemenea, se arată că dacă petenta nu şi-a dovedit
susţinerile, iar afirmaţiile martorului deveneau relevante numai în condiţiile administrării probelor
propuse de petentă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie
mincinoasă, întrucât aspectele învederate de martor nu constituie împrejurări esenţiale în cauză303.
Cerinţa referitoare la caracterul esenţial al împrejurărilor, priveşte nu numai situaţia când mărturia
mincinoasă se realizează prin omisiunea martorului de a spune tot ce ştie, ci şi în situaţia în care
martorul alterează adevărul prin afirmaţiile mincinoase.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii este necesar ca martorul să fi fost întrebat de
către organul abilitat (parchet, instanţă de judecată etc.) sau de către părţi ori de către subiecţii
procesuali principali privind împrejurările esenţiale. Astfel, s-a decis în practica judiciară că nu
constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta inculpatei de a declara că se afla în altă
localitate pentru o anumită perioadă de timp împreună cu soţul său, acuzat de săvârşirea unei
infracţiuni în aceeaşi perioadă, din moment ce nu a fost întrebată în mod expres dacă inculpatul se

302 T.S., Col. pen., dec. nr. 2563/1958, în Leg. Pop. nr. 3/1959, p. 88.

303 T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1732/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 538.

246
afla în aceeaşi localitate cu ea la data săvârşirii infracţiunii şi nici nu a afirmat că inculpatul nu ar
fi lipsit din localitate în perioada menţionată304.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca fapta (mărturia mincinoasă) să fie comisă cu ocazia audierii
martorului într-una din cauzele prevăzute de textul incriminator, neinteresând dacă martorul a
depus mărturie în favoarea sau defavoarea unei persoane.
Atunci când fapta s-a comis atât prin afirmaţii mincinoase, cât şi prin omisiuni, este vorba de o
singură infracţiune cu caracter unitar, întrucât afirmaţiile ori omisiunile constituie modalităţi
alternative de săvârşire a faptei incriminate.
Simpla contradicţie între ceea ce relatează martorul şi ceea ce s-a întâmplat nu este o dovadă că
afirmaţiile acestuia au caracter mincinos, deoarece uneori realitatea se poate percepe în mod
deformat, în sensul că se pot uita anumite aspecte care sunt esenţiale.
În varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.], mărturia mincinoasă se săvârşeşte, ca şi în forma
sa tipică, tot printr-o denaturare a adevărului, bineînţeles, cu anumite particularităţi specifice
activităţii desfăşurate de expert sau interpret.
Astfel, în cazul expertului este vorba de o acţiune prin care se efectuează o expertiză mincinoasă
(de pildă, se întocmeşte un raport de expertiză fals, fără a fi în concordanţă cu împrejurările în care
s-a comis fapta sau se omite să se treacă în respectivul raport o serie de aspecte esenţiale, privitoare
la săvârşirea infracţiunii).
În cazul interpretului se alterează adevărul în conţinutul unor traduceri, ori se omite a se traduce
tot ceea ce trebuia tradus sau a reda tot ce a înţeles (de exemplu, în cazul surdomuţeniei).
Se sancţionează mai grav mărturia mincinoasă într-o cauză penală, dacă este în legătură cu o faptă
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare
([alin. (2) lit. d)]. Termenul de 10 ani se referă în această situaţie la maximul special al pedepsei.
Raţiunea agravării se justifică în consecinţele grave pe care le-ar putea produce o astfel de faptă
(respectiv condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate într-un cuantum ridicat a unei persoane
nevinovate, ori achitarea unui infractor deosebit de periculos).
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă se creează o stare de pericol pentru
buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, întrucât s-ar putea ajunge la pronunţarea unor
soluţii netemeinice şi nelegale prin săvârşirea faptei, vătă- mându-se o serie de valori ce privesc

304 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 147.

247
persoana, drepturile şi interesele acesteia. Este vorba deci de periclitarea desfăşurării în bune
condiţiuni a operei de înfăptuire a justiţiei.
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este suficient ca afirmaţiile neadevărate să
privească împrejurări esenţiale pentru cauză; nu se cere ca, apreciate în raport de celelalte probe
administrate, acele afirmaţii să fi fost de natură a schimba soluţia procesului305. În concluzie,
fapta constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă chiar dacă soluţia dată în cauză a fost justă306.
În situaţia când s-a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală, această împrejurare va fi avută în
vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.
Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată, concretizată într-o stare de pericol,
trebuie să existe totdeauna o legătură de cauzalitate, această legătură rezultând din însăşi
materialitatea faptei săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 273 C. pen.
B. Latura subiectivă. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, forma de vinovăţie necesară
pentru existenţa faptei analizate este intenţia care poate fi directă sau indirectă (eventuală).
Existenţa intenţiei (directe sau indirecte) presupune ca martorul, expertul sau interpretul, dându-şi
seama de semnificaţia împrejurărilor, a situaţiilor pe care trebuie să le explice, cu bună ştiinţă le
denaturează, urmărind sau acceptând un act de injustiţie.
Dacă martorul este întrebat cu privire la o împrejurare esenţială şi el omite să spună tot ce ştie în
legătură cu acea împrejurare, forma de vinovăţie nu se poate manifesta decât sub forma intenţiei,
deoarece, atrăgându-i-se în mod special atenţia asupra împrejurării şi a caracterului ei esenţial,
martorul îşi dă seama că nespunând întregul adevăr, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei, urmare pe care poate să o dorească sau numai să o accepte1.
Organele judiciare trebuie să analizeze cu toată grija şi răspunderea afirmaţiile martorului
(expertului, interpretului), întrucât neconcordanţa depoziţiilor acestora cu realitatea îşi poate găsi
explicaţia nu în reaua-credinţă, ci în anumite erori de percepere sau de memorie datorită unor cauze
(de pildă, deficienţe psihice), aspecte ce duc la înlăturarea caracterului penal al faptei.

305 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1319/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 59.

306 T. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 758/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p.
542.

1 O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală pentru a
constitui infracţiuni, A.U.I., 1990, p. 74.

248
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă nu interesează mobilul şi scopul, de acestea
însă ţinându-se cont cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
Forme. Sancţionare
9
Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu cad sub incidenţa legii penale, nefiind
incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a realizat una dintre modalităţile
alternative prevăzute în textul incriminator. Fiind o infracţiune formală, de pericol, nu se cere un
rezultat. Astfel, chiar dacă neadevărurile n-au fost luate în considerare la soluţionarea cauzei, tot
se va reţine infracţiunea de mărturie mincinoasă307.
În cazul martorului infracţiunea se consumă în momentul în care acesta semnează declaraţia după
ce audierea s-a terminat308.
Infracţiunea se consumă în cazul expertului nu după întocmirea raportului de expertiză şi semnarea
lui, ci în momentul în care acest raport a fost depus la organul judiciar care a cerut efectuarea
expertizei, întrucât numai din acest moment el poate să influenţeze măsura într-o cauză penală,
civilă etc.
În cazul unei traduceri scrise, infracţiunea se consumă în momentul când traducerea a fost depusă
la organul judiciar.
Infracţiunea subzistă, nefiind necesar să se fi pronunţat o hotărâre ilegală sau să se fi dat o soluţie
nedreaptă, fiind suficientă existenţa pericolului de producere a unor asemenea consecinţe.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate îmbrăca forma continuată, potrivit art. 35 alin. (1) C.
pen., care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amenda, iar varianta agravată se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Cauze de nepedepsire

307 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5377/2006, www.scj.ro.

308 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1992, p. 227.

249
În conformitate cu prevederile art. 273 alin. (3) C. pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage
mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale
ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a
mărturiei mincinoase.
Prima situaţie are în vedere cauzele penale. Din analiza textului rezultă că, dacă retragerea
mărturiei mincinoase intervine în cauzele penale după momentul reţinerii, arestării sau punerii în
mişcare a acţiunii penale, nu va fi incidentă cauza de nepedepsire, făptuitorul fiind tras la
răspundere.

250
A doua situaţie are în vedere celelalte cauze. În acest caz, retragerea mărturiei mincinoase are ca
efect exonerarea de pedeapsă, dacă are loc până la unul dintre cele două momente stabilite de
legiuitor: pronunţarea unei hotărâri sau luarea unei alte soluţii, ca urmare a acelei mărturii309.
Deşi legea nu prevede expres, considerăm că va opera cauza de nepedepsire până la pronunţarea
unei hotărâri sau luarea unei alte soluţii şi în cauzele penale, indiferent dacă a intervenit reţinerea,
arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă mărturia mincinoasă este făcută în favoarea
suspectului sau inculpatului şi, în consecinţă, nu are influenţă asupra măsurii luate. Astfel, în
practica judiciară s-a decis că dacă făptuitorul a făcut afirmaţii mincinoase în favoarea inculpatului,
aşa încât arestarea acestuia nu s-a dispus ca urmare a mărturiei mincinoase, pentru a beneficia de
cauza de nepedepsire, inculpatul nu trebuia să-şi retragă mărturia înainte de arestarea inculpatului
M.A., beneficiind de cauza de nepedepsire chiar şi după arestarea acestuia310.
De subliniat este faptul că primul moment se referă la pronunţarea unui act jurisdicţional în vreo
cauză din cele prevăzute în text în care se ascultă martori. Al doilea moment se referă la darea unei
alte soluţii de către organul competent, ca urmare a mărturiei mincinoase (de exemplu, clasarea).
Cauza de nepedepsire nu este însă aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost
pornit procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea
mărturiei mincinoase a avut loc anterior soluţionării definitive a cauzei în care această mărturie a
fost făcută.
Art. 274
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
Cauza specială de nepedepsire are un caracter personal şi nu operează în beneficiul eventualilor
participanţi. De altfel, textul de lege este foarte clar în această privinţă, specificând faptul că de
această cauză de nepedepsire beneficiază doar autorul. Eventualii participanţi la comiterea faptei
(instigatori, complici) beneficiază de dispoziţiile dreptului comun în materie, trebuind să împiedice
săvârşirea infracţiunii, potrivit art. 51 C. pen.
Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe
motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273, se sancţionează cu

309 T. Suceava, s. pen., dec. nr. 1388/1999, în R.D.P. nr. 1/2001, p. 144.

310 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2083/2001, www.ctce.ro.

251
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o
treime.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 444
ANALIZA TEXTULUI 444

252
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 274 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în
săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe
motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna înfăptuire a activităţii
judiciare, referitoare la protejarea libertăţii de voinţă a persoanelor care sprijină activitatea de
înfăptuire a justiţiei prin sancţionarea mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea
unor infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a
sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale afectate prin săvârşirea infracţiunii absorbite.
Acestea pot consta, după caz în relaţiile sociale privind atribute ale persoanei, inclusiv patrimoniul
acesteia, dar chiar şi relaţii sociale care privesc alte categorii de valori sociale, protejate în alte
titluri ale părţii speciale a codului penal, cum ar fi înfăptuirea justiţiei, serviciul, încrederea publică,
sănătatea publică, convieţuirea socială etc.
Obiectul material. În principiu, obiectul material al infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei este identic cu obiectul material al infracţiunii absorbite, depinzând de natura acestuia
(spre exemplu, corpul persoanei în cazul unei infracţiuni de omor, bunul distrus în cazul unei
infracţiuni de distrugere etc.).
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege şi care comite o asemenea faptă.
Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul care administrează şi răspunde de buna
înfăptuire a activităţii justiţiei, iar subiectul pasiv secundar este persoana care a sesizat organele

253
de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori, împotriva căreia s-a săvârşit infracţiunea în scop de răzbunare.
Nu constituie această infracţiune, ci infracţiunea de ultraj [art. 257 alin. (2) C. pen.] ori ultraj
judiciar [art. 279 alin. (2) C. pen.], fapta săvârşită împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, judecător sau procuror ori asupra
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu. Dacă în schimb sesizarea instanţei, darea declaraţiilor ori prezentarea probelor se face de
către funcţionarul public, judecător sau procuror, în calitate de persoană particulară, iar nu în
legătură cu atribuţiile de serviciu, se va reţine infracţiunea de răzbunarea pentru ajutorul dat
justiţiei (spre exemplu, un judecător martor la săvârşirea unei infracţiuni de omor denunţă fapta şi
este bătut ulterior de către criminal în scop de răzbunare).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material printr-o acţiune
de săvârşire a unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a infracţiunilor care pot fi săvârşite în realizarea elementului
material al prezentei infracţiuni, în principiu este vorba de orice infracţiune care este comisă
datorită mobilului explicit şi în realizarea scopului implicit prevăzut în norma de incriminare.
Aceasta poate consta într-o infracţiune contra persoanei (omor, lovire, lipsire de libertate în mod
ilegal, şantaj, ameninţare, violare de domiciliu etc.), dar nu este exclusă nici o infracţiune contra
patrimoniului (furt, tâlhărie, abuz de încredere, distrugere etc.), ori o altă infracţiune (spre exemplu,
o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei - inducerea în eroare a organelor judiciare, represiunea
nedreaptă, ori o infracţiune de serviciu - abuz în serviciu, purtare abuzivă, o infracţiune contra
încrederii publice - fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, o infracţiune contra sănătăţii
publice - contaminarea venerică sau transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit etc.).
Infracţiunea poate fi săvârşită atât direct, împotriva persoanei care a sesizat organele de urmărire
penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură,
cât şi împotriva unui membru de familie al acesteia, în sensul prevăzut în art. 177 C. pen.

254
Considerăm că elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt întrunite chiar dacă activitatea
infracţională concepută de făptuitor constă nu într-o singură infracţiune, ci într-un concurs de
infracţiuni conceput pentru răzbunarea pe victimă datorită ajutorului acordat organelor judiciare
(spre exemplu, considerăm că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de răzbunare
pentru ajutorul dat justiţiei fapta de deraiere a unui tren de către un angajat al companiei feroviare,
în care acesta ştia că se găseşte persoana care a depus mărturie împotriva sa într-un proces,
făptuitorul dorind prin aceasta vătămarea corporală gravă sau moartea persoanei respective). În
această situaţie, toate infracţiunile concurente care au realizat scopul urmărit de făptuitor vor fi
încadrate ca infracţiuni de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei aflate în concurs, ceea ce diferă
fiind limitele sancţiunii aplicate fiecăreia, în raport de limitele de pedeapsă ale fiecărei infracţiuni
absorbite în parte (în exemplul anterior, dacă prin deraierea trenului se vatămă integritatea
corporală sau sănătatea persoanei care a ajutat justiţia, vor exista două infracţiuni de răzbunare
pentru ajutorul dat justiţiei în concurs, care vor absorbi infracţiunile de distrugere sau semnalizare
falsă, respectiv vătămare corporală).
De asemenea, considerăm că există această infracţiune numai în cazul în care victima infracţiunii
a fost de bună credinţă în ajutorul acordat justiţiei. Nu credem că va beneficia de ocrotirea
prevăzută în norma de incriminare cel care sesizează în mod nereal, cel care induce în eroare
organele judiciare ori cel care declară mincinos, orice faptă îndreptată împotriva acestuia
constituind o infracţiune de drept comun, iar nu infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei.
Urmarea imediată constă în perturbarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în condiţii legale şi în
încălcarea unor drepturi ale persoanelor care ajută la înfăptuirea justiţiei.
Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei este o faptă de pericol
în raport cu valoarea socială ocrotită. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. În cazul acestei infracţiuni, există vinovăţie care se manifestă sub forma
intenţiei directe, prin fapta comisă subiectul activ urmărind să pună în pericol înfăptuirea justiţiei
prin răzbunarea pe persoana care ajută la înfăptuirea acesteia. Textul de lege prevede în mod expres
existenţa unui mobil, respectiv ca victima sau un membru de familie al acesteia să fi sesizat
organele de urmărire penală, să fi dat declaraţii ori să fi prezentat probe într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură în care se ascultă martori. Deşi nu este prevăzut expres în norma de
incriminare, considerăm că există un scop care face parte din elementele constitutive ale

255
infracţiunii, şi care rezultă implicit atât din mobilul care îl determină pe făptuitor să acţioneze, cât
şi din denumirea marginală a infracţiunii. Astfel, considerăm că făptuitorul săvârşeşte infracţiunea
urmărind răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei de victimă sau de un membru de familie al acesteia.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către
legiuitor. Fapta se consumă în momentul săvârşirii unei infracţiuni (indiferent de forma acesteia -
acte de pregătire incriminate, tentativă pedepsibilă, faptă consumată sau epuizată) împotriva unei
persoane ori a unui membru de familie al acesteia, datorită mobilului şi urmărind scopul descris la
latura subiectivă.
Este deci vorba de o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul ei o infracţiune contra
persoanei (şi nu numai) şi este caracterizată printr-un mobil şi scop special.
Există posibilitatea, în baza aceluiaşi mobil şi scop, ca fapta să fie săvârşită în mod repetat la
diferite intervale de timp, îmbrăcând astfel forma continuată şi epuizându-se la data săvârşirii
ultimului act.
Sancţionare. Pedeapsa pentru această infracţiune este pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Aceasta nu înseamnă că
în toate cazurile se vor aplica limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată, care
se vor majora cu o treime, ci este vorba de limitele speciale ale infracţiunii în forma săvârşită în
cazul concret (spre exemplu, în cazul unei tentative de omor, majorarea cu o treime se va face la
limitele de pedeapsă aplicabile pentru tentativă, iar nu pentru forma consumată).

256
Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de
înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar
soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 445
ANALIZA TEXTULUI 445
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
I. Retca, Din nou despre încadrarea juridică a faptei învinuitului sau inculpatului de a distruge
declaraţia luată şi consemnată de organul judiciar, în Dreptul nr. 11/2001 p. 113; T. Teodosescu,
încadrarea juridică a faptei inculpatului de a-şi rupe propria declaraţie dată în faza urmăririi penale,
în Dreptul nr. 6/2000, p. 110.
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea era prevăzută, într-o variantă asemănătoare, dar mai restrânsă ca sferă de incriminare,
în art. 272 C. pen. anterior. Pornind de la realităţile practicii judiciare infracţiunea de reţinere sau
distrugere de înscrisuri a suferit unele completări prin adăugarea unor noi modalităţi normative de
comitere a infracţiunii (sustragerea, ascunderea, alterarea) şi extinderea obiectului material
(incluzându-se şi mijloacele materiale de probă), în scopul asigurării unei reglementări mai
eficiente în ceea ce priveşte securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă sau a
înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare este împiedicată
aflarea adevărului într-o cauză penală, ori a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor aflate într-un
dosar penal.
De asemenea, maximul special al pedepsei este mai mare în noua reglementare.
ANALIZA TEXTULUI
1. Structura incriminării
Art. 275
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri
Infracţiunea este reglementată, în art. 275 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.

257
Este infracţiune în varianta tip, potrivit art. 275 alin. (1) C. pen., sustragerea, distrugerea, reţinerea,
ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica
aflarea adevărului într-o procedură judiciară311.

311 Dispoziţii similare conţin art. 434-4 din Codul penal francez şi art. 189 alin. (1) pct. 2 din Codul penal
olandez.

258
Constituie variantă asimilată, potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea, în orice alt mod, ca
un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să
ajungă la destinatar.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei care implică
respectarea tuturor măsurilor referitoare la securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă
sau a înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare este
împiedicată aflarea adevărului într-o cauză penală, ori a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor
aflate dintr-un dosar penal.
Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie mijloacele materiale de probă şi înscrisurile
necesare aflării adevărului şi soluţionării unei cauze.
Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (spre
exemplu, yala pe care au rămas imprimate urme ale intrării prin efracţie, obiecte care poartă
impresiuni digitale) sau care pot servi la aflarea adevărului (spre exemplu, un act de identitate al
făptuitorului uitat la locul săvârşirii infracţiunii), precum şi obiectele care reprezintă mijloace de
săvârşire a infracţiunii (spre exemplu, cheile false folosite pentru pătrunderea fără drept în locuinţă
în vederea sustragerii unor bunuri, cuţitul sau toporul folosit la comiterea infracţiunii de omor), ori
obiectele care sunt produsul acesteia (monede false, bilete la ordin contrafăcute, băuturi falsificate).
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se consemnează
celelalte mijloace de probă (de exemplu, declaraţiile părţilor sau ale subiecţilor procesuali
principali ori ale martorilor, rapoarte de expertiză etc.).
În sens restrâns, prin înscris se înţelege numai actul care, prin conţinutul său, contribuie la aflarea
adevărului în cauză, fără să reprezinte forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă
(corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse
instituţii etc.). Considerăm că noţiunea de înscris care formează obiectul material al acestei
infracţiuni trebuie interpretată în sens larg, acoperind atât înscrisurile ca mijloace de probă în sine,
cât şi înscrisurile care reprezintă forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă.
Obiectul material al variantei asimilate a infracţiunii îl constituie înscrisurile emise de un organ de
urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ca şi înscrisurile

259
destinate unuia dintre aceste organe, fiind considerate înscrisuri în sensul prevederilor art. 275 C.
pen., nu numai înscrisurile originale, ci şi copiile acestora. Înscrisurile ce formează obiectul
material al acestei infracţiuni pot fi emise de o autoritate judiciară sau pot fi alte înscrisuri oficiale
sau chiar sub semnătură privată sau orice alt înscris care este emis ori aparţine oricărei persoane
fizice sau juridice, esenţial fiind ca un astfel de înscris să fie destinat unui organ judiciar.
Trebuie reţinut faptul că obiect material al acestei infracţiuni îl constituie numai înscrisul necesar
soluţionării unei cauze (de pildă actul prin care s-a dispus măsura arestării preventive sau luarea
unor măsuri de siguranţă, ori a unei măsuri asigurătorii, citarea unor martori, dispunerea unei
expertize etc.), nu şi orice alt înscris folosit de organele judiciare.
În practica judiciară s-a constatat că nu există infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe
ori de înscrisuri dacă inculpatul nu a prezentat un înscris sub semnătură privată necesar soluţionării
unei cauze în care era acuzat de falsificare prin adăugare a respectivului înscris sub semnătură
privată, atâta timp cât săvârşirea infracţiunii nu poate fi concepută fără preexistenţa unei cauze în
curs de soluţionare şi a unui înscris care să fie necesar la soluţionarea acesteia. Ori, pentru
infracţiunea de fals a intervenit atât prescripţia, cât şi amnistia, neîndeplinindu-se condiţia
existenţei unei cauze pe rol312.
Atunci când distrugerea, alterarea sau ascunderea de înscrisuri se referă la un înscris în care sunt
stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în
pericol sau vătămate interesele de stat, sunt incidente prevederile art. 406 C. pen. (compromiterea
unor interese de stat).
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege
pentru subiectul infracţiunii şi comite o asemenea faptă, textul incriminator necerând subiectului
activ vreo calitate specială.
Considerăm că, atunci când făptuitorul este o persoană cu atribuţii de organ de urmărire penală sau
o altă persoană cu atribuţii de jurisdicţie ori funcţionar, iar fapta este săvârşită în exerciţiul
atribuţiilor sale de serviciu, alături de infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri există şi
o infracţiune de serviciu (art. 297 C. pen.)313.

312 C. Ap. Bacău, s. pen., dec. nr. 25/1998, www.ctce.ro.

313 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 286.

260
În principiu, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de
probe ori de înscrisuri participantul la infracţiunea care a declanşat procedura judiciară în care
acesta sustrage sau distruge mijloace materiale de probă sau înscrisuri, atâta timp cât acestea se
află în posesia făptuitorului (spre exemplu, autorul unei infracţiuni de omor care ulterior ascunde
sau distruge arma crimei nu va săvârşi şi infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de
înscrisuri). Dacă însă probele se află în posesia organului judiciar sau sunt destinate acestuia, iar
făptuitorul le sustrage sau le interceptează, fapta sa va constitui infracţiune (spre exemplu, dacă
autorul unei infracţiuni de omor sustrage arma crimei din camera de corpuri delicte a poliţiei, fapta
constituie sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 275 C. pen., subiect pasiv principal este statul,
ca titular al valorii social ocrotite (buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei).
Putem întâlni şi un subiect pasiv secundar (adiacent), respectiv o persoană fizică sau juridică ale
căror interese sunt lezate, fie prin aceea că este lipsită de un obiect care constituie mijloc material
de probă, ori un act cu valoare materială probatorie deosebită, fie pentru că organul de jurisdicţie,
lipsit de înscrisul reţinut sau distrus, a dat o hotărâre nedreaptă cauzatoare de prejudicii.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
elementul material constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, alterarea ori ascunderea de
mijloace materiale de probă sau de înscrisuri.
În varianta asimilată elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în orice alt mod, ca un
înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să
ajungă la destinatar.
Sustragerea presupune însuşirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace materiale de probă sau
înscrisuri, scoţându-le din sfera de dispoziţie a organelor judiciare sau împiedicând în acest fel ca
acestea să mai ajungă în sfera de dispoziţie a acestor organe. În practica judiciară s-a decis că s-a
săvârşit infracţiunea în această variantă în cazul inculpaţilor care au sustras dintr-un dosar aflat pe

261
rolul instanţei de judecată două procese- verbale de îndeplinire a procedurii de citare, fiind
surprinşi de judecătorul de serviciu314.
Distrugerea probei presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală sau parţială, în acest
din urmă caz mijlocul material de probă sau înscrisul devenind inapt a fi folosit şi utilizat conform
scopului în vederea căruia a fost întocmit, nemaiputând să servească ca instrument probator (ca de
exemplu, arderea, ruperea, dizolvarea sau ştergerea cu cerneală a unor clauze sau a unor cifre care
nu mai pot fi citite într-un document, ori topirea unei săbii care a servit la săvârşirea unui omor).
În unele situaţii, infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri se poate afla în
concurs cu diverse infracţiuni de fals. A fost considerată ca infracţiune de sustragere sau distrugere
de probe ori de înscrisuri, fapta inculpatului, adjunct al şefului unei secţii de poliţie care a preluat
de la subordonaţii care au încheiat actele de constatare ale unui accident rutier procese- verbale şi
flacoane cu probe biologice recoltate în vederea analizelor, cerându-le să întocmească un alt
proces-verbal mai favorabil celor răspunzători de producerea accidentului. Probele biologice şi
procesele-verbale însoţitoare au rămas la inculpat, care ulterior le-a sustras şi distrus1.
Acţiunea de reţinere a mijlocului material de probă ori a înscrisului presupune oprirea, neremiterea,
neexpedierea mijlocului material de probă ori a înscrisului, nedepunerea lui la locul stabilit,
păstrarea, activitate prin care se împiedică ajungerea acestuia la organele abilitate care sunt
competente să soluţioneze o cauză.
Din cele arătate rezultă că reţinerea se realizează cel mai frecvent sub forma acţiunii, însă poate
consta şi într-o inacţiune atunci când persoana care a primit în condiţii legale înscrisul, omite să-l
transmită la destinatar.
Ascunderea presupune punerea, aşezarea mijlocului material de probă ori a înscrisului într-un loc
unde nu poate fi găsit de către organele judiciare (spre exemplu, ascunderea testamentului care
stabileşte alt succesor decât în cazul succesiunii legale, ori îngroparea armei cu care s-a comis
crima, sau transferarea unor date informatice privind operaţiunile contabile ale unei firme pe un
alt server decât cel pe care se regăsesc în mod obişnuit, în vederea zădărnicirii cercetărilor
referitoare la o infracţiune de evaziune fiscală etc.)

314 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 159/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 59.

262
Alterarea presupune o atingere adusă mijlocului material de probă ori înscrisului în aşa fel încât
acesta îşi pierde unele dintre calităţile sale, ceea ce atrage o reducere sau anulare a potenţialului
său probator (spre exemplu, spălarea unei haine care purta urmele infracţiunii - sângele victimei).
Dacă mijlocul de probă sau înscrisul nu este susceptibil de a conduce la aflarea adevărului într-o
procedură judiciară, nu se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 275 C. pen. ci, eventual, vor
fi incidente prevederile art. 228 alin. (3) C. pen. (furtul unor înscrisuri) sau ale art. 253 C. pen.
(distrugerea) ori ale art. 259 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri).
împiedicarea în orice mod a unui înscris să ajungă la destinaţie, reprezintă varianta asimilată de
comitere a infracţiunii care constă în orice acte care fac ca înscrisul să nu ajungă la destinatar, fiind
indiferent dacă acel înscris este emis de autorităţile judiciare (organ de urmărire penală, instanţă
judecătorească sau alt organ de jurisdicţie), de un alt organ de stat sau de o persoană fizică sau
juridică particulară (de exemplu, raporturi de expertiză), atâta timp cât acesta este emis sau se
adresează autorităţilor judiciare.
Împiedicarea poate fi comisă în orice mod şi prin orice mijloace: de pildă, se scrie o adresă greşită
pe plicul de expediţie, se interceptează înscrisul pe drum, se sustrage de la registratura organului
destinatar (acţiuni) sau se întârzie în mod voit expedierea înscrisului sau predarea lui ori
înregistrarea lui (inacţiuni). Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere
este ca înscrisul să fie necesar soluţionării cauzei.
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 275 C. pen., este suficientă comiterea uneia dintre
aceste activităţi: dacă subiectul activ a folosit ambele variante de comitere (de pildă, întâi a
împiedicat ca înscrisul să ajungă la destinaţie şi apoi l-a distrus, există o singură infracţiune).
Urmarea imediată. În cazul acestei fapte penale, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală şi în condiţii legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată există în mod firesc o legătură de
cauzalitate, nefiind nevoie să fie special dovedită, legea necerând să se producă un rezultat
determinat.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al variantei tip constă în intenţie directă calificată prin
scop. Fapta se comite, potrivit textului incriminator, în scopul de a împiedica aflarea adevărului
într-o procedură judiciară.
Varianta asimilată se caracterizează sub aspectul elementului subiectiv prin intenţie directă sau
indirectă, după cum făptuitorul doreşte sau acceptă survenirea urmării periculoase a faptei sale.

263
Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii în varianta asimilată, însă ele vor fi
avute în vedere cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
Consumarea are loc în momentul realizării activităţii de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere
sau alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, ori de împiedicare ca un înscris să
ajungă la destinaţie, producându-se urmarea imediată, respectiv, starea de pericol.
Dacă fapta se realizează prin reţinerea unui mijloc material de probă sau înscris, sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri este o infracţiune continuă. Epuizarea are loc în momentul
încetării acţiunii de reţinere 315 , ori în momentul în care acel înscris nu mai este necesar
soluţionării cauzei.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoare de la 6 luni la 5
ani.
Art. 276
Presiuni asupra Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare
justitiei în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvâr
şirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri
disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau
intimida, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 450
ANALIZA TEXTULUI 450
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior. Faptele incriminate sunt inspirate din
realităţile practicii judiciare dar mai ales de frecvenţa, intensitatea şi modul de manifestarea a
acestor fapte în ultimii ani, constând în încercările de influenţare sau intimidare din partea părţilor
sau a reprezentanţilor acestora, sub forma defăimărilor publice pe durata desfăşurării unui proces,
obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparţialitatea judecătorilor sau
procurorilor, atmosferă care poate fie să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul

315 O. Loghin, T. Toader, op. cit, p. 425.

315 Incriminări asemănătoare se găsesc în art. 434-16 şi 434-25 C. pen. francez.

264
obţinerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obţinerea unei atitudini ostile din partea
magistraţilor.
ANALIZA TEXTULUI 1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 276 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în
fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice
nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei
infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în
scopul de a le influenţa sau intimida1.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei are ca obiect juridic special
relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun şi reclamă asigurarea şi protejarea
imparţialităţii şi libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor
judiciare conferite de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la onoarea
sau demnitatea persoanei, relaţii care formează obiectul juridic secundar.
Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator
neprevăzând o calitate specială pentru acesta.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare
organul de urmărire penală sau judecătorul a cărui probitate este pusă la îndoială prin declaraţiile
publice nereale.
Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei se realizează, sub aspectul
elementului material, prin efectuarea de declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către

265
judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave legate de instrumentarea respectivei cauze.
A face declaraţii publice presupune a anunţa, a spune, a face cunoscut publicului anumite
informaţii referitoare la săvârşirea de către un judecător sau organ de urmărire penală a unei
infracţiuni sau abateri disciplinare grave în legătură cu instrumentarea unei cauze. Aceasta nu
presupune acuzarea directă a judecătorului sau organului de urmărire penală de săvârşirea unei
infracţiuni sau abateri disciplinare, elementele constitutive ale infracţiunii putându-se realiza şi
prin inducerea în mod indirect a acestui lucru din declaraţia făcută (spre exemplu, declaraţia
publică relativ la instrumentarea la comandă politică a unei anumite cauze referitoare la o anumită
persoană, fără să individualizeze niciun judecător sau organ de urmărire penală, presupune cu
necesitate că ori judecătorul ori organul de urmărire penală a instrumentat cauza la comandă
politică, cu încălcarea gravă a normelor de deontologie profesională referitoare la imparţialitate,
independenţă şi aflarea adevărului).
Pentru existenţa infracţiunii, declaraţia făcută de făptuitor trebuie să fie publică. Aceasta semnifică
faptul că se doreşte ca declaraţia să fie diseminată şi să ajungă la organele de urmărire penală sau
la instanţa de judecată, creând presiune asupra acesteia. Aceasta se poate realiza prin declaraţiile
făcute în orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, într-un loc
neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a
produs faţă de două sau mai multe persoane (spre exemplu, într-un studio de televiziune sau radio,
ori într-o postare pe internet), într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie.
De asemenea, declaraţia trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei abateri
disciplinare grave de către organul de urmărire penală sau judecător, legate de instrumentarea unei
cauze. Infracţiunea se poate referi, spre exemplu, la înfăptuirea justiţiei (represiune nedreaptă,
cercetare abuzivă, favorizarea făptuitorului, omisiunea sesizării, sustragerea ori distrugerea de
probe ori de înscrisuri, compromiterea intereselor justiţiei etc.) ori la o infracţiune de serviciu (abuz
în serviciu, purtare abuzivă etc.) ori de corupţie (luare de mită, trafic de influenţă).
De asemenea, declaraţia se poate referi la săvârşirea unei abateri disciplinare grave de către
judecător sau organul de urmărire penală (spre exemplu, intervenţiile pentru soluţionarea unor
cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori
ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi

266
imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror, nerespectarea secretului deliberării sau a
confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile,
concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces, exercitarea funcţiei, inclusiv
nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu
constituie infracţiune, efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile, atitudinea
nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu fata de colegi, avocaţi, experţi, martori sau
justiţiabili, nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor etc.316
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, declaraţia publică trebuie să fie nereală, adică
necorespunzătoare adevărului. În acelaşi timp, fapta trebuie săvârşită pe durata unei proceduri
judiciare în curs. Este îndeplinită această condiţie, în cauzele penale, între momentul începerii
urmăririi penale şi momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti în respectiva cauză,
iar în alte cauze, între momentul declanşării procedurii şi momentul soluţionării definitive în faţa
instanţei.
Considerăm că, deşi în principal presiunile asupra justiţiei se desfăşoară în cauze penale, nu este
exclusă desfăşurarea de astfel de presiuni şi în alte tipuri de cauze (spre exemplu, într-un proces
privind retrocedarea unui teren de o valoare foarte mare, una din părţi face declaraţii publice
privind mituirea instanţei de către partea adversă în vederea obţinerii unei soluţii favorabile).
O declaraţie nereală săvârşită anterior declanşării procedurii judiciare sau ulterior unei hotărâri
definitive în cauză nu este de natură să creeze presiuni asupra justiţiei şi nu va constitui, în principiu,
infracţiune.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de pericol care
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este
asigurată prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă
(secundară), constând într-o atingere adusă reputaţiei profesionale a persoanei împotriva căreia se
fac declaraţiile nereale (organ de urmărire penală sau judecător).
Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze urmarea imediată a faptei, este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi declaraţia publică nereală. Aceasta
rezultă din materialitatea faptei.

316 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826 din 13
septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

267
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei
directe.
Subiectul activ cunoaşte că declaraţia publică este nereală şi urmăreşte ca prin această declaraţie
să influenţeze sau să intimideze organul de urmărire penală sau judecătorul într-o anumită cauză
(scop expres cerut de norma de incriminare).
În schimb, dacă făptuitorul crede sincer că declaraţia publică este reală şi că judecătorul sau
organul de urmărire penală a săvârşit o infracţiune sau o abatere disciplinară, fapta nu constituie
infracţiune, chiar dacă declaraţia se dovedeşte ulterior nereală. Pentru a fi exonerat însă de
răspundere penală, făptuitorul trebuie să se bazeze în formarea convingerii sale pe anumite probe.
Nu poate invoca în apărarea sa sentimentul general că justiţia nu funcţionează şi că deci organele
judiciare înfăptuiesc justiţia în funcţie de interese, iar nu în scopul aflării adevărului.
4. Forme. Sancţionare
Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul efectuării declaraţiilor publice nereale. Fapta este
susceptibilă să îmbrace forma continuată, în cazul declaraţiilor repetate, efectuate la diferite
intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi îndreptate împotriva aceluiaşi organ
de urmărire penală sau judecător. În acest caz, va exista un moment al epuizării, la data efectuării
ultimei declaraţii publice nereale.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.

268
Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele
prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public
care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau
împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte
de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către
un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret,
atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit
ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 454
ANALIZA TEXTULUI 455
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Petre Dungan, O nouă incriminare - compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr. 8/2010, p.
76; Iacob-Cătălin Marcu, O noutate absolută în legislaţia României - infracţiunea de compromitere
a intereselor justiţiei, Caiete de drept penal nr. 3/2010, p. 58.
I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Art. 277
Compromiterea
intereselor
justiţiei
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. Reglementarea acestei noi
infracţiuni urmăreşte în primul rând creşterea gradului de exigenţă faţă de funcţionarii care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul administrării justiţiei în legătură cu modul de gestionare a unor
date şi informaţii pe care le obţin în cursul unui proces penal, care pot influenţa semnificativ aflarea
adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei cercetate sau judecate. Practica judiciară
a dovedit fără echivoc că reglementările nepenale sunt insuficiente şi ineficiente astfel că folosirea

269
mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmărit este justificată şi apare ca singura soluţie
viabilă. În acelaşi timp, se urmăreşte întărirea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi
în special prezumţia de nevinovăţie, consacrate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea

270
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit Convenţiei, statele semnatare au, pe lângă
obligaţia negativă de a se abţine de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, şi
obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva
încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumţiei de nevinovăţie angajează
responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligaţii arătate317.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea de compromiterea intereselor justiţiei este incriminată, în art. 277 C. pen., într-o
variantă tip şi două variante atenuate.
Constituie varianta tip, potrivit art. 277 alin. (1) C. pen., divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se
administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de
acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variantă atenuată este prevăzută în alin. (2) al art. 277 C. pen. şi constă în dezvăluirea, fără
drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune
o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar
public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată, prevăzută în alin. (3) al art. 277 C. pen. constă în
dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret,
atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Compromiterea intereselor justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, care presupun şi reclamă ocrotirea secretului
administrării probelor într-o cauză şi într-o fază în care cercetarea penală este secretă, de pericolul
care poate rezulta din faptul divulgării sau dezvăluirii de informaţii confidenţiale, mijloace de

317 Preocuparea pentru protejarea prezumţiei de nevinovăţie prin mijloace penale se observă şi în
legislaţiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 şi 434-7-2 din Codul penal francez, art.
379bis din Codul penal italian, art. 466 din Codul penal spaniol, art. 371 din Codul penal portughez, art.
293 din Codul penal elveţian şi Capitolul 20 din Codul penal suedez.

271
probă sau înscrisuri într-o cauză penală, precum şi cele care presupun întărirea garanţiilor privind
dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a persoanei cercetate318.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, pot fi lezate şi relaţiile sociale privitoare la
libertatea sau demnitatea ori patrimoniul persoanei care este vizată în informaţiile confidenţiale,
mijloacele de probă sau înscrisurile privind cauza penală respectivă divulgate sau dezvăluite, relaţii
care formează obiectul juridic secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită, în principiu de obiect material.
Dacă informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă ori înscrisurile îmbracă forma unor
documente sau obiecte care sunt transmise unui terţ prin acţiunea de divulgare sau dezvăluire,
atunci documentul sau obiectul respectiv care încorporează informaţia, mijlocul de probă sau
înscrisul va constitui obiect material al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni este calificat în toate variantele de incriminare.
Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ poate fi un magistrat sau un alt funcţionar public care a
luat cunoştinţă de informaţiile confidenţiale în virtutea funcţiei. Deci nu este vorba de orice
funcţionar public, ci numai de cel care desfăşoară atribuţii în legătură cu soluţionarea unei cauze
penale şi care dobândeşte informaţiile în virtutea funcţiei desfăşurate (judecător, procuror, organ
de cercetare al poliţiei judiciare, organ de cercetare penală special etc.).
Prima variantă atenuată impune aceeaşi sferă de cuprindere ca şi varianta tip, dar cu o formulare
uşor diferită: funcţionar public care a luat cunoştinţă de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale
dintr-o cauză penală în virtutea funcţiei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi în a doua variantă atenuată martorul, expertul sau interpretul,
căruia i se interzice dezvăluirea de informaţii dintr-o cauză penală. Pentru explicarea noţiunilor de
martor, expert sau interpret trimitem la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Participaţia penală în forma coautoratului este posibilă, cu condiţia ca toţi coautorii să
îndeplinească calitatea cerută de norma de incriminare. Instigarea sau complicitatea sunt posibile,
nefiind nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii speciale privind calitatea participantului.

318 P. Dungan, O nouă incriminare - compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr. 8/2010, pp.
77-78.

272
Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare
persoana afectată prin activitatea de divulgare sau dezvăluire a informaţiilor, mijloacelor de probă
sau înscrisurilor.
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În varianta tip, elementul material constă în divulgarea, fără drept, de
informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se
administreze o probă.
Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace
de informaţii confidenţiale prin care urmează să se administreze o probă. Informaţiile confidenţiale
presupun numai acele informaţii care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de
pildă divulgarea identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie sunt interceptate,
dezvăluirea unei operaţiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare, divulgarea datelor
din conţinutul unei autorizaţii de percheziţie care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informaţii
privind data şi locul în care urmează să se realizeze o prindere în flagrant etc.). Într-o altă opinie319,
pe care nu o împărtăşim, nu numai că este necesar ca informaţiile divulgate să fie susceptibile de
a împiedica sau îngreuna administrarea unei probe, dar este esenţial pentru realizarea elementului
material al infracţiunii ca prin divulgarea informaţiilor să se fi îngreunat sau împiedicat efectiv
urmărirea penală.
De asemenea, informaţiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua şi ora administrării
probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă (prin percheziţie
domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în această variantă de comitere, este
necesar ca fapta să fie comisă fără drept, adică în absenţa autorizării legii sau autorităţii competente.
Dacă cel care transmite informaţiile confidenţiale acţionează în temeiul unui drept, fapta nu va

319 P. Dungan, op. cit., p. 83.

273
constitui infracţiune (spre exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informaţii
în limitele mandatului conferit în cadrul unei conferinţe de presă)320.
De asemenea, este necesară îndeplinirea unei condiţii explicite şi implicite de timp. Condiţia
explicită, prevăzută în norma de incriminare, este ca divulgarea să se săvârşească în timpul urmării
penale, adică de la începerea urmăririi penale şi până la terminarea acesteia. Este inclusă aici şi
situaţia când, după terminarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară dispune
restituirea cauzei la parchet în vederea reluării urmăririi penale. Condiţia implicită presupune ca
activitatea de divulgare să aibă loc înainte de administrarea probei. Dacă divulgarea are loc după
administrarea probei, nu se mai realizează elementele constitutive ale infracţiunii în varianta tip,
fapta putând constitui ori o variantă atenuată sau chiar putând să nu aibă relevanţă penală.
Dacă divulgarea informaţiilor confidenţiale se face în vederea ajutării făptuitorului să se sustragă
de la urmărire penală sau judecată, fapta constituie infracţiunea de favorizarea făptuitorului, iar nu
compromiterea intereselor justiţiei.
Elementul material al infracţiunii în prima variantă atenuată constă în dezvăluirea, fără drept, de
mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie
de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei.
Dezvăluirea presupune destăinuirea, deconspirarea, darea la iveală a unui mijloc de probă sau
înscris oficial. Constituie o astfel infracţiune fapta funcţionarului public care prezintă public
mijloace de probă (declaraţii de martori, expertize, înregistrări audiovideo, procese-verbale de
redare a conţinutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfăşurare.
Aprecierea unei probe, indiferent de conţinutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate
atâta timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel
legalitatea, relevanţa şi forţa probatorie (de pildă, o interceptare telefonică din conţinutul căreia
rezultă cu certitudine comiterea unei infracţiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul
procesului se dovedeşte că nu a fost autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este
dovedită ca fiind mincinoasă etc.) dar odată adusă la cunoştinţa publicului, o probă aparent
incriminatoare, va induce în mod inevitabil ideea de vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi
schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăţie constatat de autorităţile
judiciare.

320 P. Dungan, op. cit., p. 83.

274
Fapta constituie infracţiune atunci când este săvârşită fără drept, de către un funcţionar public care
a luat cunoştinţă despre mijloacele de probă sau înscrisuri în virtutea funcţiei sale.
Şi în această variantă de comitere este necesară îndeplinirea unei condiţii de timp, şi anume ca
dezvăluirea să aibă loc înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei. Considerăm că şi în această variantă de comitere fapta se săvârşeşte cu
precădere în timpul urmăririi penale, care este guvernată de păstrarea confidenţialităţii. Într-adevăr,
în cele mai multe situaţii, judecata este publică, astfel că nu se mai poate vorbi despre divulgarea
unor mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, din moment ce acestea au fost prezentate public şi
dezbătute în faţa instanţei. În cazul însă în care şedinţa de judecată este nepublică, iar preşedintele
completului a încunoştinţat persoanele care participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică
obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului [art. 352 alin.
(8) C. pr. pen.], fapta de compromitere a intereselor justiţiei se poate realiza chiar şi după începerea
judecăţii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Elementul material în cazul celei de-a doua variante atenuate constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această
interdicţie este impusă de legea de procedură penală. Această variantă este identică cu cea de la
alin. (2) în ceea ce priveşte elementul material, diferind doar subiectul activ nemijlocit (martor,
expert sau interpret, în această situaţie, iar nu funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţie
în virtutea atribuţiilor sale). Dezvăluirea informaţiilor constituie infracţiune, în această variantă de
comitere, atunci când interdicţia este impusă de legea de procedură penală [spre exemplu, art. 352
alin. (8) C. pr. pen.].
O cerinţă comună tuturor variantelor de comitere a infracţiunii o constituie ca divulgarea sau
dezvăluirea să privească informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri necesare soluţionării unei
cauze penale, referitoare la investigarea faptelor prevăzute de legea penală şi tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Dacă divulgarea sau dezvăluirea priveşte altă
procedură judiciară şi nu are în vedere desfăşurarea unui proces penal, fapta nu constituie
infracţiunea de compromiterea intereselor justiţiei.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de pericol care
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este
asigurată prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă

275
(secundară), constând într-o vătămare adusă persoanei despre care se divulgă sau dezvăluie
informaţiile, mijloacele de probă sau înscrisurile.
Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze urmarea imediată a faptei, este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi comiterea omisiunii. Aceasta rezultă
din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei
(directă sau indirectă).
Subiectul activ cunoaşte că divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor, mijloacelor de probă sau
înscrisurilor oficiale dintr-o cauză penală este de natură să pună în pericol înfăptuirea justiţiei,
urmare pe care o doreşte sau a cărei producere o acceptă.
Modul de executare a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi educative privative de libertate
este prevăzut de Codul penal şi de legea privitoare la executarea pedepselor. Este vorba de
pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, măsura educativă a internării într-un centru
educativ şi cea a internării într-un centru de detenţie, precum şi măsura de siguranţă a internării
medicale. Acestea trebuie executate în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale (spre
exemplu, executarea pedepsei închisorii în regim de maximă siguranţă în condiţiile în care
legea prevede, în raport cu sancţiunea aplicată în concret şi persoana condamnată, executarea
în regim semideschis). În acelaşi timp, modalitatea de executare impusă nu trebuie să
constituie un tratament inuman sau degradant, deoarece în aceste condiţii vor fi îndeplinite
elementele constitutive ale variantei agravate.
Elementul material al variantei agravate constă în supunerea la tratamente degradante ori
inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de
siguranţă sau educative, privative de libertate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în prealabil, organul judiciar (de exemplu:
poliţistul, procurorul, judecătorul) să fi emis o ordonanţă de reţinere ori un mandat de arestare
sau de executare a unei măsuri de siguranţă sau educative.
Tratamentul degradant este definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
ca fiind „un tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor persoane ori care îl
determină să acţioneze contrar voinţei sau conştiinţei sale"321. Pentru ca o pedeapsă să fie

321
CtEDO, hotărârea Tyrer c. Regatului Unit din 25 aprilie 1978, § 26.

1
CtEDO, hotărârea Tyrer, § 30.

276
„degradantă" este necesar ca sentimentul de umilire creat urmare a executării ei să depăşească
nivelul de umilire pe care îl presupune orice pedeapsă penală1.
În practica judiciară a Curţii a fost calificat ca tratament degradant aplicarea, de către un
agent al statului, a unor lovituri uşoare, producând leziuni minore. Acesta este cazul loviturilor
suferite de reclamant într-una dintre cauzele româneşti recente2 (o palmă şi un pumn), Curtea
apreciind că, în speţă, date fiind numărul redus de zile îngrijiri medicale necesare vindecării
şi lipsa unor efecte de durată asupra sănătăţii reclamantului, aceste tratamente pot fi calificate
ca „tratamente degradante." Discriminarea pe motive rasiale poate, în anumite circumstanţe,
să constituie, în sine un tratament degradant. Mai mult, impunerea unei regim discriminatoriu
pe criteriul rasial unui grup de persoane poate, în anumite circumstanţe, constitui un tratament
degradant, deşi acelaşi tip de regim, diferenţiat însă în funcţie de alte criterii, nu ar avea acelaşi
efect. 322 . De asemenea, încătuşarea unei persoane în situaţii care nu impun această măsură şi
expunerea sa în public pot constitui un tratament degradant323.
Este inuman tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de o mare
intensitate. Articolul 16 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante defineşte tratamentele inumane prin raportare la noţiunea de tortură,
catalogându-le ca „alte acte (...) care nu sunt acte de tortură, când asemenea acte sunt săvârşite de
către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acesteia".
În practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului 324 a fost catalogat ca
tratament inuman menţinerea în închisoare a unei persoane, deşi starea de sănătate extrem de
gravă era incompatibilă cu deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea tratamentului medical
adecvat. Efectuarea de tratamente medicale experimentale asupra unei persoane, fără
consimţământul acesteia a fost, de asemenea, circumscrisă noţiunii de tratament inuman.
Ameninţarea unei persoane cu tortura poate constitui, în anumite circumstanţe (vârsta, starea
psihică a victimei) cel puţin un tratament inuman325.

2
CtEDO, hotărârea Anghelescu c. României din 5 octombrie 2004, § 5.
322
Comisia Europeană, Asiatiques d'Afrique Orientale, Aviz 207, DR 78-B, p. 5.

323
CEDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Culegerea de hotărâri Seria A 2, § 167.

324
CEDO, hotărârea Herczegfalvy c. Austriei, Culegerea de hotărâri şi decizii seria A 244.

325
CEDO, hotărârea Pantea c. României din 3 iunie 2003.

277
 Anumite tratamente pot fi, în acelaşi timp, degradante şi inumane. Astfel, cele cinci
tehnici de interogatoriu (numite tehnici de „dezorientare", de „privare senzorială", constând
în menţinerea persoanelor de-a lungul a mai multor ore în poziţie verticală, lipite de un zid,
menţinerea cu capul într-un sac negru, chiar şi în perioada în care persoana era interogată,
introducerea deţinutului, înainte de interogatoriu, într-o încăpere unde se auzea continuu un
zgomot puternic, privarea de somn, privarea de hrană), tehnici folosite de autorităţile britanice
în Irlanda de Nord în contextul tensiunilor între populaţia protestantă şi cea catolică din
Irlanda de Nord şi a luptei pentru independenţă, au fost catalogate de Curte ca inumane,
întrucât au „provocat dacă nu leziuni, cel puţin suferinţe psihice intense", şi ca degradante,
căci au fost „de natură a crea sentimente de teamă, de angoasă şi inferioritate, de natură a
înjosi persoana în proprii ochi"1.
Tot în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au statuat anumite măsuri şi
obligaţii impuse autorităţilor pentru evitarea condamnărilor în baza art. 3 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, autorităţilor le incumbă obligaţia substanţială de a
lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private
de libertate. Într-o plângere împotriva Austriei, în care reclamantul contesta măsura hrănirii
sale forţate, apreciind că, odată ce el hotărâse să declare greva foamei, o astfel de măsură
aducea atingere demnităţii sale, Curtea a apreciat că obligarea persoanei de a se hrăni nu
contravine dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură
practică menită a preveni producerea unor consecinţe grave pentru sănătatea deţinutului2. De
asemenea, într-o plângere împotriva statului român, în care reclamantul invoca faptul că
fusese suspus la rele tratamente de către codeţinuţi3, Curtea a statuat că, fiind cunoscute
labilitatea psihică a reclamantului şi agresivitatea persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu
acesta, autorităţilor penitenciare le revenea obligaţia de a lua măsuri concrete în vederea
evitării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului şi agravării afecţiunilor
sale psihice. De asemenea, se impune asigurarea unor condiţii de detenţie minimale,
asigurarea unui tratament medical adecvat, precum şi măsuri preventive de natură a împiedica
exercitarea relelor tratamente de către particulari.
Trebuie precizat că în sfera „relelor tratamente" nu intră torturile, acestea fiind incriminate
autonom în art. 282 C. pen.

278
 Atunci când acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente constituie prin
ele însele infracţiuni (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.), există concurs de
infracţiuni, făcându-se aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte prin care se produc persoanei suferinţe sau
privaţiuni care nu sunt inerente măsurii sau sancţiunii pe care o execută. Dacă făptuitorul comite
numai un singur asemenea act, fapta nu constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente.

În acest sens, în literatura juridică s-a exprimat opinia în sensul că, pentru existenţa
infracţiunii de supunere la rele tratamente este necesar însă, ca actele comisive sau omisive să
aibă o continuitate sau să se repete într-o durată de timp necesară pentru a imprima acestei
comportări caracterul de „tratament". Astfel de acte săvârşite însă în mod izolat, pot constitui
fie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., fie infracţiunea de purtare
abuzivă prevăzută de art. 296 C. pen.326
Infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. subzistă numai atunci când acele rele tratamente se
aplică unei persoane reţinute, deţinute sau aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative privative de libertate. Aşadar, nu pot fi aplicate asemenea tratamente celor care execută
închisoarea într-un alt mod prevăzut de legea penală prin suspendarea condiţionată ori liberare
condiţionată.
Infracţiunea de supunere la rele tratamente subzistă chiar în cazul când ordonanţa sau
hotărârea ar fi netemeinică sau nelegală întrucât, până la anularea lor, cel privat de libertate
beneficiază de acelaşi tratament.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări
de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Sunt, de asemenea,
lezate şi relaţiile sociale referitoare la demnitatea, integritatea fizică sau sănătatea persoanei
supusă unor rele tratamente.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a faptei analizate trebuie să
existe o legătură de cauzalitate între activitatea care constituie elementul material al
infracţiunii şi urmarea imediată. Existenţa legăturii de cauzalitate este implicită, astfel încât

326
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit, vol. II, p. 138.

279
constatarea comiterii acţiunii de supunere la rele tratamente înseamnă implicit şi constatarea
legăturii de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se poate manifesta sub
forma intenţiei directe sau indirecte. Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea că supune pe cel
aflat în situaţiile arătate în art. 280 C. pen., unor condiţii de executare care nu sunt prevăzute
de lege ori unor tratamente degradante sau inumane şi să dorească sau să accepte urmarea care
se produce prin comiterea infracţiunii.
4. Forme. Sancţionare
9
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de supunere la rele tratamente
nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când relele tratamente au fost efectiv aplicate, fapta
putând îmbrăca forma continuă sau continuată, epuizarea producându-se în momentul
încetării ultimului act de supunere la rele tratamente.
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente în varianta
tip este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică. Varianta agravată se sancţionează cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

280
Forme. Sancţionare
9
Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul divulgării sau dezvăluirii informaţiilor, mijloacelor de probă
sau înscrisurilor oficiale. Fapta este susceptibilă de săvârşire în forma continuată, caz în care va
exista şi un moment al epuizării, care constă în momentul săvârşirii ultimei divulgări sau dezvăluiri.
Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege este pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 2
ani sau amenda. Variantele atenuate se sancţionează identic, cu închisoare de la o lună la un an sau
amendă.
Cauze justificative
Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori
dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Art. 278
Încălcarea
solemnităţii
?
şedinţei
5 ?
460 460
Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea
protejării intereselor justiţiei a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorităţi,
considerent pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale comise de autorităţi
într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal. Condiţia pentru incidenţa acestei cauze
justificative este ca ilegalitatea să fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu
numai că nu compromite interesele justiţiei, ci chiar serveşte la realizarea acesteia şi în consecinţă
nu poate constitui infracţiune.
întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea
instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa
instanţei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

281
ANALIZA TEXTULUI
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ilie Pascu, Sorin Corlăţeanu, Ultrajul şi sfidarea organelor judiciare, în Dreptul nr. 6/2009, p. 165;
Iacob-Cătălin Marcu, Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei, Caiete de drept penal nr.
4/2010, p. 61.

282
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Această infracţiune nu avea iniţial corespondent în Codul penal anterior. Prin O.U.G. nr.
198/2008327 a fost introdusă în Codul penal anterior o incriminare asemănătoare (art. 2721 C.
pen.), dar cu un conţinut mult extins în raport cu infracţiunea de încălcarea solemnităţii şedinţei
din noua reglementare. Astfel, reglementarea anterioară prevedea nu numai întrebuinţarea de
cuvinte obscene sau gesturi insultătoare, dar şi cuvinte ori gesturi ameninţătoare la adresa
integrităţii fizice a unui judecător, dar şi a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, fapte
care, în noua reglementare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj judiciar sau
ultraj, după caz. În noua reglementare activitatea infracţională trebuie desfăşurată numai în faţa
instanţei, dar nu este condiţionată de săvârşirea faptei incriminate împotriva unui organ judiciar,
ci fapta poate fi săvârşită şi împotriva altei persoane, dacă aduce atingere solemnităţii şedinţei.
Această faptă a fost incriminată în scopul de a proteja solemnitatea şedinţelor de judecată şi
respectul datorat autorităţii judiciare, reglementarea fiind justificată având în vedere renunţarea la
incriminarea faptelor de insultă şi calomnie.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiune este prevăzută în art. 278 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în
întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea
instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa
instanţei328.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Încălcarea solemnităţii şedinţei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun protejarea solemnităţii şi buna desfăşurare
a procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată.
În secundar sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la demnitatea persoanei, indiferent de calitatea
acesteia (judecător, procuror, avocat, parte, subiect procesual principal, martor, expert, interpret,
ori altă persoană prezentă în sala de judecată).

327 Publicată în M. Of. nr. 824 din 8 decembrie 2008,

328 O incriminare asemănătoare se regăseşte în art. 434-24 C. pen. francez.

283
Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator
neprevăzând o calitate specială pentru acesta.
Nu poate fi subiect activ judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată întrucât
acesta are calitatea de subiect pasiv secundar în raport de conţinutul faptelor incriminate, însă în
cazul comiterii unor asemenea fapte de către judecător în timpul procedurii acesta va răspunde
pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare
persoana a cărei demnitate este lezată prin întrebuinţarea de cuvinte sau expresii jignitoare. Prin
incriminarea faptei se doreşte a se proteja solemnitatea şi buna desfăşurare a procedurilor judiciare
în faţa instanţei de judecată şi nu neapărat onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii
judiciare. Tocmai datorită acestei abordări sunt sancţionate manifestările jignitoare îndreptate
împotriva oricărei persoane aflate în sala de judecată, indiferent că aceasta participă sau nu la
desfăşurarea procedurii (de pildă, jignirile adresate publicului din sală) ori când acestea sunt
adresate judecătorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii.
3. Continutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene, de
natură să perturbe activitatea instanţei.
Cuvintele sau gesturile jignitoare ori obscene se referă la orice atingere adusă onoarei sau reputaţiei
unei persoane.
Atingerea onoarei constă în comiterea de acte prin care se lezează, se loveşte în sentimentul de
respect faţă de sine al persoanei. Atingerea onoarei (a demnităţii) constă deci într-o acţiune (de
exemplu, se spune despre un individ că este o „canalie", chiar dacă toţi cei care îl cunosc îl
consideră ca atare - pentru că legea urmăreşte curmarea şi nu amplificarea unor astfel de
comportări potrivnice dreptului persoanei de a-i fi ocrotite atributele personale) sau într-o inacţiune
(de exemplu, a lăsa pe cineva care salută cu mâna întinsă, în semn de dispreţ şi de dezonoare).

284
Atingerea reputaţiei constă în comiterea unui act prin care se loveşte în bunul renume câştigat de
persoane în societate.
Prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare se înţelege insultarea unei persoane, folosirea
de cuvinte sau gesturi care exprimă o desconsiderare şi sunt de natură să atingă demnitatea unei
persoane, cum sunt cuvintele de ocară sau gesturile umilitoare 329 . Se înscrie în categoria
cuvintelor jignitoare insultarea unei persoane prin folosirea unor apelative din regnul animal
(măgar, porc etc.), a unor epitete cu referire la aspectul fizic (piticanie, huidumă etc.) ori
moralitatea persoanei (ticălos, canalie, hoţ etc.). Constituie gesturi jignitoare, spre exemplu,
arătarea tâmplei cu degetul, schimonosirea feţei (strâmbăturile), scoaterea limbii etc.
Cuvintele sau gesturile obscene sunt acele acţiuni care cuprind reprezentări sau exprimări cu
caracter trivial sau indecent ale unor organe, acte sau scene de viaţă sexuală, ale unor atitudini,
practici sau manifestări ale imoralităţii sexuale, forme de exprimare care prezintă explicit sau
sugerează o activitate sexuală (spre exemplu, înjurături cu tentă sexuală, arătarea degetului
mijlociu ridicat, ori mimarea unui act sexual etc.).
În practica judiciară corespunzătoare Codului penal anterior s-a decis - deşi soluţia este discutabilă
- că nu constituie infracţiune fapta avocatului care a folosit expresii jignitoare la adresa părţii
adverse în concluziile orale în faţa instanţei. S-a motivat că, deşi avocatul are obligaţia profesională
să folosească o exprimare adecvată în faţa instanţei ori în notele scrise cu concluzii adresate
instanţei şi să nu jignească partea adversă, dacă totuşi încalcă îndatorirea menţionată, el ar putea fi
cel mult sancţionat disciplinar; situaţia specifică în care se găsesc părţile în litigiu, fiecare urmând
să-şi argumenteze cât mai convingător poziţia, chiar abătându-se de la preocuparea de a găsi cele
mai potrivite expresii, ar justifica soluţia înfăţişată330.
Pentru întregirea elementului material se cere ca întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare să
fie de natură să perturbe activitatea instanţei. Aceasta se va întâmpla dacă acestea sunt auzite sau
văzute de către completul care compune instanţă în sala de judecată, sau, fără a fi văzute sau auzite
de către membrii completului, sunt de natură să creeze rumoare ori scandal în sala de judecată între
participanţi, care determină o trecere în derizoriu a şedinţei de judecată, contribuind astfel la
încălcarea solemnităţii şedinţei (spre exemplu, comentarii făcute cu voce joasă la adresa

1 G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, vol. III, p. 96. În sens contrar Gh. Diaconescu, op. cit. vol.

330 p. 245.

285
judecătorului, care, fără a fi auzite de către acesta, declanşează accese de ilaritate în partea sălii
unde se pot auzi comentariile).
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii se impune o condiţie de loc, şi anume ca fapta să se
săvârşească într-o procedură în faţa instanţei. În consecinţă, fapta va constitui infracţiune numai
dacă se săvârşeşte la locul unde are loc şedinţa de judecată, iar nu în altă parte (nu va constitui
această infracţiune, spre exemplu, insultarea judecătorului pe holurile tribunalului, chiar dacă fapta
este văzută şi auzită de mai multe persoane şi chiar în timpul desfăşurării şedinţei de judecată, atâta
timp cât această activitate nu a influenţat în niciun fel desfăşurarea şedinţei).
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de pericol care
se creează pentru înfăptuirea justiţiei şi deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată
prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară),
constând într-o atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane.
Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze urmarea imediată a faptei, este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi acţiunea făptuitorului. Aceasta
rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
Subiectul activ prevede faptul că prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene
într-o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei este de natură să perturbe activitatea acesteia,
punând astfel în pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe care o doreşte sau a cărei producere o
acceptă.
4. Forme. Sancţionare
9
A. Forme. Infracţiunea de încălcarea solemnităţii şedinţei este susceptibilă de acte pregătitoare sau
tentativă, dar acestea nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul întrebuinţării de cuvinte sau gesturi jignitoare sau
obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.
Art. 279
Ultrajul judiciar (1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui
judecător sau procuror aflat în

286
exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu
»7»
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu
jumătate.
Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia,
în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru
de familie al judecătorului sau al procurorului.
Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise împotriva unui avocat
în legătură cu exercitarea profesiei.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 463
ANALIZA TEXTULUI 464
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ilie Pascu, Sorin Corlăţeanu, Ultrajul şi sfidarea organelor judiciare, în Dreptul nr. 6/2009, p. 165.

I. NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ

Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior. În reglementarea anterioară, fapta
constituia infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 C. pen., nefăcându-se diferenţă în funcţie de
calitatea funcţionarului public ultragiat, deci neavând importanţă dacă funcţionarul public avea
atribuţii privind înfăptuirea justiţiei sau nu. În noua reglementare, infracţiunea de ultraj judiciar
reprezintă o variantă specială a infracţiunii de ultraj şi urmăreşte protejarea persoanelor cu atribuţii
judiciare importante în realizarea actului de justiţie împotriva manifestărilor de violenţă psihică
sau fizică pe durata exercitării acestor atribuţii. Justificarea incriminării distincte a infracţiunii de
ultraj judiciar faţă de infracţiunea de ultraj constă în aceea că, prin voinţa legii, judecătorul,
procurorul sau avocatul au atribuţiile judiciare cele mai importante, iar de modul de îndeplinire a
acestora depinde decisiv buna desfăşurare a cursului unui proces şi rezultatul acestuia, astfel că

287
asigurarea unei protecţii sporite împotriva oricărei forme de violenţă exercitată asupra lor este, din
această perspectivă, justificată331.
II. ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Ultrajul judiciar este incriminat într-o variantă tip, două variante asimilate şi o variantă asimilată
comună tuturor celorlalte trei variante anterioare.
Constituie varianta tip a infracţiunii de ultraj judiciar, potrivit art. 279 alin. (1) C. pen., ameninţarea,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Constituie variantă asimilată, potrivit alin. (2), săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător
sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură
cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
A doua variantă asimilată este prevăzută în alin. (3) al art. 279 C. pen. şi constă în comiterea
faptelor în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau procurorului.
Varianta asimilată comună este prevăzută în alin. (4) şi constă în faptele prevăzute în alin. (1)-(3),
comise asupra unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Analiza infracţiunii
9
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, ultrajul judiciar este, în linii mari, identic cu ultrajul, fapt ce ne determină
să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează
această infracţiune. Pentru celelalte aspecte referitoare la analiza infracţiunii, trimitem la
infracţiunea de ultraj.
A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la respectul datorat înfăptuirii
justiţiei, care presupune stimă şi respect faţă de judecătorul sau procurorul care exercită o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii statului, precum şi faţă de avocatul care participă la procesul de
înfăptuire a justiţiei. Considerăm că prin incriminarea separată a infracţiunii de ultraj judiciar nu

331 Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http://www.just.ro/, accesat la data
de 2 martie 2009.

288
se schimbă în esenţă obiectul juridic al infracţiunii, ci doar se particularizează autoritatea de stat
căreia i se aduce atingere prin săvârşirea acestei infracţiuni (în acest caz, justiţia).
Subiecţii infracţiunii
Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca garant al
înfăptuirii justiţiei. În secundar se aduce atingere unui judecător, procuror, avocat sau membru de
familie al acestora. Nu are relevanţă natura cauzei în care este implicat judecătorul, procurorul sau
avocatul (penală, civilă etc.), nici calitatea pe care aceştia o au (judecător de drepturi şi libertăţi,
judecător de cameră preliminară, judecător în completul care compune instanţa, avocat ales sau
din oficiu etc.). Esenţial este ca fapta să aibă legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora sau să
se comită în timpul când aceşti sunt în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Dacă fapta nu are
legătură cu atribuţiile de serviciu, va constitui o infracţiune de drept comun, ori o altă infracţiune
contra înfăptuirii justiţiei (spre exemplu, dacă un judecător este bătut în legătură cu anumite
declaraţii pe care le dă într-o cauză penală în calitate de martor, se va săvârşi infracţiunea de
influenţarea declaraţiilor sau răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, iar nu ultrajul judiciar).
Spre deosebire de ultraj, care are două variante asimilate şi o variantă agravată, ultrajul judiciar
prezintă, pe lângă cele două variante asimilate specifice ultrajului (referitoare la săvârşirea unei
infracţiuni îndreptate împotriva subiectului pasiv secundar sau a unui membru de familie al
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu),
prezintă o a treia variantă comună tuturor celorlalte, şi anume atunci când faptele prevăzute în alin.
(1)-(3) se săvârşesc împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul variantei tip [art. 279 alin. (1) C. pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune corespunzătoare uneia din următoarele infracţiuni contra persoanei:
ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
sau omor. În consecinţă, pentru explicaţii privind elementul material al infracţiunii de ultraj
judiciar în varianta tip trimitem la explicaţiile date cu ocazia analizei infracţiunilor mai sus
menţionate.
Elementul material al infracţiunii de ultraj judiciar presupune două elemente de diferenţiere în
raport cu infracţiunea de ultraj (art. 257 C. pen.).
În primul rând, nu se cere ca ameninţarea să fie comisă nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă. În accepţiunea art. 279, ameninţarea poate fi comisă şi prin alte mijloace de transmitere,

289
esenţial fiind ca aceasta să ajungă la cunoştinţa judecătorului, procurorului sau avocatului şi să fie
de natură să alarmeze.
O altă condiţie diferenţă în ceea ce priveşte varianta tip se referă la cerinţa privind legătura între
infracţiunile comise şi atribuţiile de serviciu ale persoanei ultragiate. Astfel, dacă la ultraj, o
condiţie esenţială pentru întrunirea elementelor constitutive ale variantei tip o constituia ca fapta
să fie comisă împotriva unui funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, pentru existenţa infracţiunii de ultraj judiciar în varianta tip este
necesar ca fapta să fie comisă împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor
de serviciu.
Pe cale de consecinţă, dacă fapta este săvârşită în timpul cât procurorul sau judecătorul nu se află
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar are legătură cu exercitarea acestora, nu se va reţine
varianta tip [prevăzută în alin. (1) al art. 279 C. pen.], ci varianta

290
asimilată [alin. (2)]. A comis această infracţiune inculpatul care, întâlnind un procuror din
întâmplare şi amintindu-şi că acesta l-a arestat, l-a ameninţat cu moartea332.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar se creează o stare de pericol
pentru autoritatea cu care este învestit organul din care face parte subiectul pasiv al ultrajului, şi
implicit pentru înfăptuirea justiţiei, iar ca urmare adiacentă, o lezare a libertăţii, integrităţii
corporale, sănătăţii sau vieţii judecătorului, procurorului, avocatului sau membrului de familie al
acestuia.
D. Sancţionare. Infracţiunea de ultraj judiciar, în toate variantele de comitere, este sancţionată cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se majorează cu
jumătate.
Art. 280
Cercetarea abuzivă
Spre deosebire de ultraj, unde se face deosebirea în ceea ce priveşte sancţionarea între funcţionarul
public în general care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi anumite
categorii de funcţionari publici expres arătaţi în alin. (4) al art. 257 (poliţist sau jandarm), în toate
variantele de săvârşire ale infracţiunii de ultraj judiciar, indiferent de calitatea subiectului pasiv
secundar (judecător, procuror, avocat), regimul sancţionator este acelaşi. Este de remarcat şi faptul
că regimul sancţionator al infracţiunii de ultraj judiciar este identic cu regimul sancţionator al
ultrajului în varianta agravată, legiuitorul punând pe acelaşi palier al gravităţii atingerea adusă
poliţistului sau jandarmului cu atingerea adusă judecătorului, procurorului sau avocatului în timpul
sau în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau
judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător,
pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă
declaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
. 467 . 467

332 T. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 260/1991, în Culegere şi practică judiciară penală pe anul 1991,
Casa de Editură şi Presă „Şansa", p. 265.

291
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către
un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALA ANTERIOARA.
ANALIZA TEXTULUI

292
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ SELECTIVĂ:
Ciprian Raul Romiţan, Caracterizarea juridico-penală a infracţiunii de arestare nelegală şi
cercetare abuzivă, în Dreptul nr. 4/2004 p. 164; Ciprian Raul Romiţan, Aspecte de drept comparat
privind infracţiunile de arestare nelegală şi cercetare abuzivă în Codul penal german şi italian, în
Dreptul nr. 6/2004 p. 181.
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
Infracţiunea era prevăzută, într-o variantă asemănătoare, în art. 266 alin. (2) şi (3) C. pen. anterior.
Există însă mai multe deosebiri între noua reglementare şi reglementarea anterioară. În primul rând
se renunţă la extinderea subiectului pasiv din reglementarea anterioară, în loc de persoană aflată
în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, martor, expert sau interpret, limitându-se, în
noua reglementare la persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală. Diferenţe există şi în ceea
ce priveşte scopul cercetării abuzive, extins de la obţinerea de declaraţii în reglementarea
anterioară la a da ori a nu da declaraţii, a da declaraţii mincinoase sau a retrage declaraţiile. O
noutate o constituie şi introducerea în noua reglementare a unei variante asimilate, care constituie
o variantă specială a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare (fosta denunţare calom-
nioasă) ca modalitate de comitere, dar care nu putea fi inclusă la respectiva infracţiune, din cauza
calităţii subiectului activ (însuşi organul judiciar). Sancţiunea aplicată în noua reglementare este,
de asemenea, mai aspră decât în reglementarea anterioară.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
În art. 280 C. pen. este incriminată infracţiunea de cercetare abuzivă într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Constituie cercetare abuzivă în varianta tip [alin. (1)] întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau
violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii,
să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Constituie varianta asimilată a acestei infracţiuni, potrivit alin. (2), producerea, falsificarea ori
ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii

293
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de cercetare abuzivă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei, activitate a cărei desfăşurare normală este
incompatibilă cu folosirea mijloacelor ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) împotriva persoanelor
urmărite sau judecate într-o cauză penală.
Cercetarea abuzivă are şi un obiect juridic special secundar (adiacent), care constă în relaţiile
sociale privitoare la libertatea psihică, morală sau integritatea corporală, întrucât, prin comiterea
faptei, se poate aduce atingere şi acestor relaţii sociale.
b) Obiectul material. Infracţiunile analizate au de cele mai multe ori un obiect material (în varianta
întrebuinţării de violenţe) care este corpul persoanei împotriva căreia se săvârşesc aceste fapte.
Astfel, constituie obiect material corpul persoanei aflate în curs de urmărire penală sau de
judecată333.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ. Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi comisă numai de către un funcţionar
public care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi de cercetare sau urmărire penală ori
judecată. Acesta este expres indicat în norma de incriminare: organ de cercetare penală, procuror
sau judecător. Organele de cercetare penală se împart în organelor de cercetare penală ale poliţiei
judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în
condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens) şi organele
de cercetare penală speciale (ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Judecătorul poate fi atât judecătorul de cameră preliminară, cât şi judecătorul de drepturi şi libertăţi
ori judecătorul din compunerea instanţei de judecată.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de cercetare abuzivă este posibilă sub toate formele sale
(coautorat, instigare, complicitate). Coautoratul însă subzistă numai atunci când făptuitorii au
calitatea specială cerută de text (sunt toţi poliţişti, procurori etc.). Instigator sau complice poate fi
însă orice persoană, deoarece pentru aceştia nu este cerută o calitate specială.
Subiectul pasiv principal al faptei de cercetare abuzivă este statul, ca titular al valorii sociale, al
înfăptuirii justiţiei penale apărată prin incriminarea din text.

333 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 236.

294
În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, subiectul pasiv secundar este cel care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată. În funcţie de faptul dacă s-a pus în mişcare sau nu acţiunea penală
împotriva acestuia, acesta are calitatea de suspect sau inculpat. Dacă fapta se îndreaptă asupra altei
persoane decât suspectul sau inculpatul (spre exemplu, martor, expert, interpret, parte vătămată
etc.), fapta nu va constitui infracţiunea de cercetare abuzivă, ci eventual infracţiunea de
influenţarea declaraţiilor (art. 272 C. pen.).
3. Conţinutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
În varianta tip, cercetarea abuzivă se realizează sub aspectul elementului material prin următoarele
trei acţiuni alternative: promisiuni, ameninţări sau violenţe exercitate faţă de o persoană aflată în
curs de urmărire ori de judecată, în scopul determinării acesteia să dea ori să nu dea declaraţii, să
dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Prin promisiuni înţelegem unele avantaje materiale sau morale de care ulterior ar putea beneficia
cel implicat într-o cauză penală în situaţia că ar fi de acord să dea declaraţii în sensul solicitat de
făptuitor (de exemplu, îi promite o sumă de bani sau că nu va fi pedepsit ori că i se va reduce
pedeapsa). Infracţiunea de cercetare abuzivă nu subzistă sub aspectul elementului material atunci
când se promite celui în cauză că i se vor acorda circumstanţe atenuante dacă va fi sincer, această
solicitare având un caracter legal. Aşadar, promisiunea pentru a avea semnificaţia unei cercetări
abuzive trebuie să fie ilegală.
Prin întrebuinţarea de ameninţări înţelegem folosirea de mijloace de constrângere psihică
susceptibilă de a produce o stare de temere, de panică, sub impulsul căreia libertatea psihică a celui
supus ameninţării este atinsă, această ameninţare având semnificaţia dată acestui termen în art.
206 C. pen. Acţiunea de ameninţare cu producerea răului, a faptei păgubitoare se poate referi în
mod direct la persoana faţă de care s-a declanşat urmărirea ori judecata, dar poate privi şi un
membru de familie al acesteia.
Prin întrebuinţarea de violenţe înţelegem folosirea de mijloace de constrângere fizică, folosirea
forţei sub presiunea căreia persoana faţă de care acţionează această forţă cu greu ar putea să se
împotrivească.

295
În noţiunea de „violenţe" intră şi relele tratamente (de exemplu, privarea persoanei de hrană ori de
odihnă, supunerea la munci istovitoare sau alte acte cauzatoare de suferinţe fizice); în acest caz,
infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. va intra în concurs cu cea prevăzută în art. 281 C. pen.334
(supunerea la rele tratamente).
Întrucât art. 280 C. pen. conţine o enumerare limitativă a procedeelor întrebuinţate, folosirea altor
procedee (de exemplu, manevre frauduloase sau violente, întrebări înşelătoare sau insidioase, ca
şi interogatorii prelungite), nu va constitui elementul material al cercetării abuzive. Întrebuinţarea
unor astfel de mijloace poate constitui, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu sau o abatere
disciplinară335.
Infracţiunea de cercetare abuzivă subzistă, nefiind necesar să se fi atins scopul de a da ori a nu da
declaraţii, a da declaraţii mincinoase ori a retrage declaraţiile, fiind necesar doar să se fi acţionat
în acest scop.
În situaţia când se întrebuinţează procedeele (promisiuni, ameninţări etc.) prevăzute în textul legal,
având alt scop decât obţinerea de declaraţii etc.(de pildă, pentru a nu prezenta probe), fapta nu
constituie cercetare abuzivă, ci poate fi, eventual, vorba de infracţiunea de influenţarea
declaraţiilor (art. 272 C. pen.).
Atunci când persoana faţă de care au fost folosite promisiunile, ameninţările sau violenţele, a dat
o declaraţie, nu interesează dacă aceasta corespunde sau nu adevărului. Modalităţile de comitere a
faptei fiind prevăzute alternativ, este suficient ca făptuitorul să fi întrebuinţat numai promisiuni
sau numai ameninţări ori violenţe.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă în varianta tip,
există o cerinţă implicită referitoare la timpul comiterii faptei1. Aceasta rezultă din calitatea
subiectului pasiv secundar (persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală). Aceasta semnifică
faptul că în cauză trebuie să fi început deja urmărirea penală la momentul săvârşirii infracţiunii,
iar fapta trebuie comisă până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, cu una din soluţiile

334 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 240.

335 Ibidem.

1 Se modifică astfel elementele constitutive ale infracţiunii, care în reglementarea anterioară putea fi
săvârşită şi anterior începerii urmăririi penale. A se vedea în acest sens C.S.J., S. milit., dec. nr. 23/1997,
în Dreptul nr. 9/1998, p. 143.

296
prevăzute în art. 396 C. pr. pen. (condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal). O faptă săvârşită anterior începerii urmăririi
penale, chiar dacă se înfăptuieşte împotriva unei persoane care dobândeşte ulterior calitatea de
învinuit sau inculpat, va constitui infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (art. 272 C. pen.), iar o
faptă săvârşită ulterior rămânerii definitive a hotărârii instanţei va constitui, după caz, o infracţiune
contra persoanei ori infracţiunea de supunere la rele tratamente (art. 281 C. pen.).
Elementul material al variantei asimilate constă în producerea, falsificarea ori ticluirea de probe
nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător. Nu se cere, în cazul
variantei asimilate, ca acţiunea să se desfăşoare asupra, în favoarea sau defavoarea suspectului sau
inculpatului, fapta constituind infracţiune independent de aceste variabile.
Prin prisma elementului material, această infracţiune constituie o variantă specială şi agravată a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare [art. 268 alin. (2)]. Prin prisma subiectului
activ, însă, se observă că fapta este comisă de însăşi organele judiciare, astfel că această faptă n-ar
fi putut constitui o variantă agravată a infracţiunii prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. (deşi posibil
în fapt ca organele judiciare să se inducă în eroare între ele), legiuitorul optând astfel pentru
includerea acestei variante de comitere în conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă. Pentru
explicaţii privind elementul material al infracţiunii în această variantă de comitere, trimitem la
analiza infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
În cazul în care, ulterior producerii, falsificării sau ticluirii de probe nereale de către organul de
cercetare penală, acesta le foloseşte în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, se va
reţine în concurs, pe lângă infracţiunea de cercetare abuzivă, şi infracţiunea de favorizarea
făptuitorului sau represiune nedreaptă, după caz.
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Cercetarea abuzivă are şi o urmare imediată adiacentă, în sensul că se pot aduce prejudicii
persoanei faţă de care s-a declanşat activitatea ilegală, fiind vorba deci, de provocarea unor
suferinţe morale sau fizice (privarea de libertate, suferinţele fizice sau psihice determinate de
acţiunea violentă a subiectului activ etc.).
Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, există o inerentă legătură de
cauzalitate între activitatea declanşată de făptuitor şi urmarea ei imediată care, provenind dintr-o
stare de pericol, rezultă în mod indubitabil din acţiunile realizate.

297
B. Latura subiectivă. În varianta tip, infracţiunea de cercetare abuzivă se comite cu intenţie directă
calificată prin scop. Astfel, fapta se comite pentru a determina persoana urmărită sau judecată într-
o cauză penală să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă
declaraţiile.
Într-o altă opinie, la care nu subscriem, cercetarea abuzivă se comite sub aspectul vinovăţiei cu
intenţie, care poate fi atât directă cât şi indirectă. Împrejurarea că legea penală prevede că
promisiunile, ameninţările ori violenţele sunt exercitate pentru obţinerea de declaraţii nu califică
intenţia şi, ca atare, nu exclude ca din punctul de vedere al vinovăţiei, cercetarea abuzivă să fie
comisă şi cu intenţie indirectă336. În acest caz, scopul nu are semnificaţia de finalitate, ci de
destinaţie, constituind o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii.
Infracţiunea de cercetare abuzivă în varianta asimilată există numai când făptuitorul a acţionat cu
intenţie directă sau indirectă.
4. Forme. Sancţionare
9
Forme. Fiind faptă comisă cu intenţie, infracţiunea este susceptibilă de a îmbrăca şi forma actelor
pregătitoare şi a tentativei, care nu sunt însă incriminate.
Consumarea infracţiunii de cercetare abuzivă are loc în momentul în care promisiunile,
ameninţările ori violenţele au avut loc faţă de subiectul pasiv. Nu este necesar ca scopul urmărit
(ca suspectul sau inculpatul să dea, să nu dea, să dea declaraţii mincinoase ori să-şi retragă
declaraţiile) să fie şi atins pentru consumarea infracţiunii.
Atunci când asemenea mijloace ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) sunt exercitate în mod repetat
în scopul prevăzut de textul incriminator, fapta de cercetare abuzivă îmbracă forma continuată
dacă, bineînţeles, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., în acest caz, fapta
epuizându-se în momentul îndeplinirii ultimului act de promisiuni, de ameninţări ori de violenţe.
În varianta asimilată, fapta se consumă în momentul producerii, falsificării ori ticluirii probelor
nereale.
Sancţionare. În cazul cercetării abuzive, în ambele variante de comitere, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani. Pe lângă această pedeapsă, instanţa de judecată este obligată să aplice şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

336 A. Filipaş, op. cit, p. 152.

298
Art. 281
Supunerea la rele (1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse,
tratamente măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel
prevăzut de dispoziţiile legale se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere,
deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
SUMAR
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ 472
ANALIZA TEXTULUI 472
NOUL COD PENAL ÎN RAPORT CU LEGEA PENALĂ ANTERIOARĂ
În cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente sunt reunite dispoziţiile referitoare la
infracţiunile de arestare nelegală şi supunere la rele tratamente din reglementarea anterioară [art.
266 alin. (1) şi art. 267 C. pen. anterior]. Varianta tip a infracţiunii de supunere la rele tratamente
este identică cu reglementarea arestării nelegale în Codul penal anterior, cu excepţia variantelor
normative ale reţinerii şi arestării nelegale, care nu mai sunt preluate în noua reglementare, fiind
supuse prevederilor de drept comun privind lipsirea de libertate în mod ilegal. Varianta agravată a
infracţiunii de supunere la rele tratamente în noua reglementare a suferit uşoare modificări, în
raport cu reglementarea anterioară, în sensul că s-a caracterizat mai precis sfera relelor tratamente,
sub influenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului: tratamente degradante ori
inumane. În ambele variante de comitere se prevede expres pedeapsa complementară a interzicerii
dreptului de a ocupa o funcţie publică, reglementare care nu se regăsea în Codul penal anterior.
ANALIZA TEXTULUI
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută de art. 281 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente în varianta tip, potrivit art. 281 alin. (1) C.
pen., supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt
mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale.
Constituie varianta agravată a acestei infracţiuni, potrivit art. 281 alin. (2) C. pen.,

299
supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere
ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl formează relaţiile
sociale referitoare la buna desfăşurare şi înfăptuire a justiţiei, care este incompatibilă cu supunerea
la executarea în alt mod decât prevăd dispoziţiile legale respectiv, cu aplicarea de tratamente
inumane sau degradante celor aflaţi în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de
siguranţă sau educative.
Prin comiterea infracţiunii sunt lezate, în secundar (adiacent) şi relaţiile sociale privind demnitatea
sau integritatea corporală ori sănătatea persoanei337.
b) Obiectul material. În situaţia când relele tratamente aplicate privesc corpul persoanei, acesta
formează obiectul material al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ (autor). Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă numai de un subiect activ
calificat, fiind vorba de un funcţionar public cu atribuţii de serviciu pe linia organizării, conducerii,

demontată de către Curte, care a observat că, în raportul realizat la momentul reţinerii, urmele de
violenţă pe care le prezenta reclamantul erau mult mai puţine decât cele constate ulterior, la controlul
medical realizat în spital. Subliniind importanţa realizării unui raport medical complet la momentul
reţinerii unei persoane, atunci când aceasta prezintă urme de violenţă, Curtea a constatat că autorităţile
române nu au reuşit să ofere o explicaţie rezonabilă a originii leziunilor apărute ulterior. De aceea,
Curtea a constatat că reclamantul a fost victima unei violări a art. 3 din Convenţie (nimeni nu poate fi
supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante). Într-o cauză similară,
Georgescu c. României din 13 mai 2008, nepublicată, Curtea arată că Guvernul nu a stabilit în mod
satisfăcător că leziunile solicitantului au fost cauzate altfel decât prin tratamentul aplicat de către
autorităţile sau cu consimţământul acestora sau de caracterul inadecvat al condiţiilor de detenţie, în
special având în vedere eşecul autorităţilor de a preveni maltratarea cel puţin de la data când a devenit
previzibilă, şi ajunge la concluzia că aceste leziuni au fost rezultatul unor tratamente inumane şi
degradante, încălcându-se prevederile art. 3 din Convenţie. O altă cauză, Petrea c. României din 29
aprilie 2008, nepublicată, a atras o altă condamnare a României pentru încălcarea art. 3 al Convenţiei
privind supunerea la tratamente inumane sau degradante. CEDO a reţinut faptul că deţinutul nu a primit
îngrijiri medicale corespunzătoare şi i-a fost negată consultarea de către un medic specialist, în ciuda
solicitărilor. În acelaşi timp, Curtea a constatat lipsa spaţiului personal şi condiţiile reduse de igienă pe
care deţinutii români le suportă şi pe care Guvernul nu le-a negat.

300
supravegherii, tratamentului, ori a altor activităţi ce se desfăşoară în legătură cu cei aflaţi în stare
de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
Atunci când persoana care duce la îndeplinire un mandat de arestare preventivă sau de executare
a pedepsei, îl loveşte pe cel ce trebuie privat de libertate, se va reţine infracţiunea de purtare
abuzivă.
De asemenea, cel care supune la rele tratamente pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante pe care îl
conduce înaintea autorităţii (art. 310 C. pr. pen.), nu săvârşeşte fapta reglementată de art. 281, ci
infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).
Calitatea subiectului activ (funcţionar public) trebuie să fie dobândită în condiţiile legii. Aşadar,
nu comite infracţiunea prevăzută în art. 267 C. pen., persoana care prin uzurparea unei funcţii
oficiale îşi asumă o calitate (de exemplu, se prezintă că este poliţist) care, dacă ar fi reală, i-ar da
dreptul să impună în fapt regimul de executare a reţinerii, deţinerii ori a unor măsuri de siguranţă
sau educative privative de libertate. Făptuitorul, în această situaţie, va răspunde pentru comiterea
infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale în concurs cu o infracţiune contra persoanei (insultă,
loviri sau alte violenţe etc.).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Calitatea
specială este cerută de lege numai coautorilor, instigator sau complice putând fi orice persoană.
Subiect pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale protejate şi ocrotite prin
incriminarea faptei. În cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente avem şi un subiect pasiv
secundar (adiacent), adică persoana aflată în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei
măsuri de siguranţă sau educative privative de libertate.
În cazul când infracţiunea este comisă împotriva mai multor persoane, subzistă atâtea fapte penale
câte persoane vătămate sunt.
3. Continutul constitutiv
9
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea în varianta tip se realizează
prin supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt
mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale.

301
Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod
decât cel prevăzut în dispoziţiile legale înseamnă a impune acesteia un mod de executare contrar
dispoziţiilor legale338, spre exemplu, supunerea la un regim mai sever decât cel legal.

338 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 239.

302