Universitatea ,,Dunărea de Jos” , Galaţi

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DIN OLANDA

Coordonator:

Student: Moise George

 Cuprins

1. Istorie ............................................................................................................................. 3

2. Particulatitatile şi dezvoltarea dreptului administrativ olandez .................................... 3

2.1 Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă................................. 5

3. Structurile administrative .............................................................................................. 6

3.1 Prezentarea particularităţilor Parlamentului Olandez .............................................. 6

3.2 Instituţia şefului statului în Olanda .......................................................................... 8

3.3 Administraţia publică centrală .............................................................................. 10

4. Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda ................................... 12

5. Funcţia publică ............................................................................................................ 14

Bibliografie ...................................................................................................................... 16

2
1. Istorie

Țările de Jos (denumite informal Olanda după una din regiunile lor; în neerlandeză Nederland)
este o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii Europene, situat în
nord-vestul Europei în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând alături de Regatul
Țărilor de Jos și câteva colonii.
Numele colocvial de Olanda, sub care mai sunt cunoscute Țările de Jos, acoperă însă doar o
parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos
sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca germană deutsch, adică
"germani". Limba neerlandeză este formă literară a germanei plate, limbă vorbită ca dialect în nordul
Germaniei.
Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării cu altitudine medie, statul având cea
mai joasă altitudine din lume. De asemenea este una dintre țările cele mai dens populate din lume. Este
cunoscută pentru digurile, morile și lalelele sale, dar și pentru toleranța sa pe plan social. Este membră
NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale
Capitala Țărilor de Jos este Amsterdam. Amsterdam este capitala oficială conform Constituției.
La Haga (neerlandeză Den Haag, său oficial ’s-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința regală,
precum și cea mai mare parte a ambasadelor.

2. Particulatitatile şi dezvoltarea dreptului administrativ olandez

În Olanda, atât sistemul de drept administrativ, cât și protecția legală împotriva administrației, au
fost expuse unui număr de influențe străine. Până în zilele noastre, sistemul olandez prezintă urme ale
dreptului englez - și în ultimul timp – al sistemelor din Franța și Germania.
La mijlocul secolului al XIX-lea a fost stabilită clar o distincție între dreptul privat și dreptul
public. În capacitatea sa de autoritate fiscală, statul a acționat prin intermedilul procedurilor de drept
privat, iar când acționa ca autoritate publică, exercită puteri de drept public.
Protecția legală împotriva administrației putea fi căutată înaintea tribunalelor ordinare, care
aveau jurisdicție pentru toate problemele care implicau drepturi de proprietate sau plângeri referitoare
la plata de datorii.
Pentru restul, plângerile puteau fi adresate organelor superioare ale executivului, în particular
Coroanei, care emitea o hotărâre judecătorească după analiza opiniei Raad van State (Consiliul de Stat
olandez).
Ca rezultat al creșterii intervenției statului la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a dovedit că protecția
legală era nesatisfăcătoare.
3
 În scopul obținerii de compensații pe motivul intervenției ilegale a administației, dreptul privat
era considerat la cumpăna dintre secole, ca fiind corpul de legi aplicabil în mod normal, corp care se
aplică și autorităților publice. Prevederi de drept administrativ specifice erau complementare prin
natură și constituiau excepția.
Trecerea de la un stat liberal bazat pe guvernarea legii la un stat al bunăstării a presupus
dezvoltarea de noi instrumente pentru asigurarea de servicii și în scopuri de planificare, ce nu puteau fi
acomodate satisfăcător teoriei de drept privat sau teoriei tradiționale de drept administrativ, care era
cuplată la actul administrativ, privit ca un corp de legi complementar și excepțional, a pierdut teren în
favoarea unui sistem independent de drept administrativ, care acoperea și domeniul asigurării
serviciilor, ocupând o poziție intermediară între intervenția statului și dreptul contractelor.
Dezvoltarea unui drept administrativ cu substanță proprie a fot înfăptuită în secolul XX prin
promulgarea unor legi privind protecția legală împotriva administrației.
Au fost stabilite inițial tribunale administrative speciale (pentru procese privind textele și pentru
probleme referitoare la asigurările sociale) și autoritățile ce aveau responsabilitatea de a rezolva
reclamațiile au fost create în interiorul administrației însăși. În 1962/63, posibilităţile de a contesta
deiziile autorităților centrale au fost extinse și apropiate unei proceduri cvasi-judecătorești. În 1976, a
fost creată o secție judecătorească a Raad van State, inspirată de modelul francez, având jurisdicție
pentru a judeca contestații referitoare la decizii administrative.
Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare
care exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în
urma plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre
judecătorească după ce analiza opinia Consiliului de Stat.
La sfârşitul sec. XIX dreptul privat era aplicat în general pentru a obţine compensaţii în urma
intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau complementare,
constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative, dreptul public
devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul contractelor.

2.1 Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă

Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de propriile legi precum şi de reglementările
sau acordurile internaţionale la care acel stat este parte.
Statul de drept democratic este guvernat de legi care se legitimează prin voinţa reprezentanţilor
naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin separaţia puterilor în stat, pluralismul politic, o gamă largă
de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi recunoscute cetăţenilor săi, precum şi garantarea reală a acestora
pe fondul unui control riguros a respectării lor în caz de încălcare, inclusiv din partea autorităţilor
menite a le apăra.
4
 O caracteristică esenţială a statului de drept este acţiunea principiului legalităţii în conformitate
cu care toate subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau
oficiali, autorităţi sau organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea, precum şi
toate celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile raporturilor sociale în care se afla.
În Olanda ca şi în Germenia principiul legalităţii administraţiei este recunoscut. Desigur, există
în acest sens, primatul legii scrise, promulgate de Coroană şi de Adunarea Generală, care se impune în
faţă de orice altă sursă derivată de drept.
Principiul constituţional al separaţiei puterilor şi distincţia funcţiilor fundamentale ale acestora,
realizate conform Constituţiei, obligă administraţia să acţioneze numai în temeiul legii scrise, iar
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi limitate administrativ numai în baza acesteia.
Emiterea reglementărilor administrative se face numai în temeiul şi în vederea aplicării legii scrise.
Primatul legii scrise este afectat, conform Constituţiei (art.94), de tratatele internaţionale la care
Olanda este parte, în cazul în care legislaţia nu se pune în acord cu prevederile din tratate şi din decizii
ale organizaţiilor internaţionale.

3. Structurile administrative
Olanda este o monarhie constituțională din anul 1815, după ce între 1581 și 1806 au fost o
republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815).
După 1980, Olanda este reprezentat de regină Beatrix, succesoarea reginei Juliana. Teoretic,
regina numește membrii guvernului. Practic, o dată cunoscute rezultatele alegerilor parlamentare, se
formează guvernul de coaliție (această etapă poate dura câteva luni), urmând ca acesta să fie
recunoscut de regină.
Parlamentul este compus din două camere. Membrii celei de-a două camere (Tweede Kamer)
sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră (Eerste Kamer), are o importanță
mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul
lor sunt alese direct de asemenea o dată la patru ani). Cele două camere formează adunarea Stărilor
Generale (Staten Generaal).
Partide politici cele mai mari sunt Partidul Popular pentru Libertate și Democrație din Olanda,
Partidul Muncii și Partidul creştin-democrat.

3.1 Prezentarea particularităţilor Parlamentului Olandez

Olanda este o monarhie constituţională ereditară, cu un sistem de guvernare parlamentar,
conform constituţiei intrate în vigoare la 17.02.1983
Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea socio-
teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea unei duble

5
reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice participarea a două
camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.
Parlamentul olandei exercită o mare parte a puterii legislative şi poate să controleze şi o parte a
activităţii guvernamentale.
Parlamentul Olandei se numeşte Statul General şi este format din două camere numite simplu
:Prima Cameră şi a doua Cameră
• Prima Camera-este formată din 75 de membrii aleşi dintre membrii celor 12 consilii ale
provinciilor
• Camera a doua-reuneste 150 de membrii aleşi prin vot direct pentru un mandat de 4 ani.Este
considerată mai importantă în comparaţie cu prima cameră.
După Guvern a doua Cameră a Parlamentului are dreptul de a iniţia legi şi dreptul de a le
amenda.În practică 90% dintre propunerile administrative sunt iniţiate de către guvern pe care le trimit
ulterior celei de a doua cameră a Parlamentului.Propunerile sunt dezbătute în una din cele 29 de
comisii,în care parlamentarii îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii.Aceste reuniuni sunt de
obicei publice.Fiecare propunere legislativă a Guvernului este dezbătută cu ministrul implicat
direct.Comisia poate organiza o audiere publică pentru acea propunere. Ca o primă regulă,procesul de
vot se realizează prin participarea ambelor Camere.
Când o propunere este acceptată de de a doua cameră a Parlamentului,aceasta este trimisă Primei
Camere pentru discuţia pe comisii la acest nivel.În sesiunea plenară Prima Cameră ia decizia
referitoare la propunere,dar fără să facă vreo modificare de conţinut deoarece legea nu-i da acest
drept.După aprobarea în Parlament,Monarhul confirmă propunerea legislativă şi o publică în Ziarul
Naţional.Se întâmplă frecvent ca o propunere legislativă să devină lege după dezbateri destul de lungi
care uneori durează câţiva ani.
Atunci când propunera porneşte de la Statul General procedură este aproximativ asemănătoare
deşi nu în totdeauna Guvernul poate să intervină în dezbaterile parlementare.În afară de rolul său
important în procesul legislativ ,principala componentă a Statului General este aceea de monitorizare a
Guvernului pe care o exercită în diverse forme.
Parlamentul poate interpela membrii Guvernului fie în scris fie oral,direct,poate iniţia cercetări
parlamentare,formarea de comisii şi poate propune moţiuni.
Cea mai importantă funcţie a Primei Camere a Parlamentului olandez este competentă de a
revizui şi de a controla .Aceasta înseamnă că deciziile celei de a doua Cameră pot fi analizate de Prima
Cameră.
Dacă membrii celei de a doua Cameră sunt în mare parte profesionişti,cei din prima Cameră nu
au o pregătire specială iar poziţia în Cameră implică o activitate suplimentară pentru care primesc
diurne pentru perioadă pe care se desfăşoară activitatea.Şeful Camerei primeşte un salariu fix.
Pentru desfăşurarea activităţii, parlamentarii sunt ajutaţi de 29 de comisii permanente.
6
 În principal şeful celei de a Doua Cameră decide numărul membriilor din fiecare comisie
permanentă, acţiune pentru care şeful Camerei consulta Prezidiul Camerei şi partidele politice.
În afara acestora se pot constitui şi Comisii speciale,cum ar fi cea de determinare a nivelului
cheltuielilor Guvernului, comisii pentru dezbaterea unor probleme specifice
constituţionale,politice,administrative.În ultimii ani numărul lor a fost redus foarte mult de la 50 la 5
comisii speciale.
Prima Cameră a Parlamentului are constituite 19 comisii pemanente şi două comisii
speciale.Deciziile în legătură cu mărimea şi competenţă acestora sunt luate urmând aceeaşi procedură
ca şi pentru a doua Cameră.
În desfăşurarea activităţii,Camerele sunt susţinută de un Secretar şi echipa lui.Fiecare secretar
este numit de Cameră şi nu poate fi membru al Statului General.El este reponsabil pentru pregătirea
,redactarea deciziilor Camerei şi pentru obţinerea avizelor tehnice de procedură ,pentru asistarea şefilor
camerelor,prezidiului şi comisiilor.Fiecare comisie este asistată de un secretar sau adjunctul
său.Secretarul celei de a doua Cameră nu este numai şeful Biroului său dar şi cel care susţine din punct
de vedere organizatoric camera,urmărind toate serviciile de secretariat ,librăria parlamentară,serviciile
de stenografie.În desfăşurarea acestor activităţi sunt implicaţi în total 400 angajaţi,pentru a doua
cameră,în timp ce pentru prima numarulul personalului este mai mic.1

3.2 Instituţia şefului statului în Olanda

Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără
un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.
În dreptul public modern, analiza instituţiei şefului de stat este strâns legată de formă de
guvernământ, noţiune prin care se răspunde în mod obişnuit la întrebarea: cine exercită puterea
suverană în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin
reprezentanţii săi aleşi (democraţia)?
Astfel, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale,
cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiţi preşedinţi, regi, principi,
regenţi, emiri, împăraţi, etc.
În statele organizate pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sistemul statal este construit
pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului
fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de
locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.

1
Parlamentul Olandei http://www.scribd.com/doc/30379210/Parlamentul-Olandei-vs-Parlamentul-Germaniei#download
7
 Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile
publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu
puterea legiuitoare.
Treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii Statului din punctul de vedere al modului de
desemnare a conducătorului său şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.
Semnificaţia funcţiei de şef al Statului pentru administraţie, îndeosebi în cadrul
monarhiilor constituţionale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând,
chiar dacă atribuţiile sale nu sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în
relaţiile externe, rol integrat într-o manieră sau alta în administraţia care l -a însărcinat
cu această competenţă.
Posibila să intervenţie în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esenţială, a
unui sistem în cadrul căruia bună funcţionare cade în sarcina unui secretariat al
guvernului, indiferent de denumirea exactă şi poziţia acestui din urmă organism.
În sfârşit, şeful statului, prin stabi litatea funcţiei sale şi autoritatea sa morală,
reprezintă, uneori, alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe
care mecanismele democraţiei parlamentare sunt însărcinate să -l anime şi să-l facă să
funcţioneze într-un sens liberal.
În monarhia constituţională, ca în cazul Olandei, avantajul acestui mod de desemnare
a şefului de stat constă în asigurarea unei serioase stabilităţi la vârful Statului şi în
faptul că este vorba despre o persoană total depolitizată. Totuşi, acest lucru nu este
valabil decât ţinând cont în acelaşi timp de personalitatea monarhului şi de conjunctura
politică, ca şi de voinţa sau lipsă de voinţă a partidelor politice de a face din chestiunea
monarhică o chestiune politică.
Referitor la succesiune, se consa cră principiul primului născut legitim, art.25 din
Constituţia OLANDEI.
Rolul politic al şefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei
politice să beneficieze de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) ce dispune de o
experienţă politică fără egal, rol care îi permite să influenţeze direct alegerea şefului
guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă care apare mai frecvent în OLANDA.
În ce priveşte intervenţia în activitatea legislativă a şefului de stat, sancţionarea,
ratificarea sau promulgarea unei legi nu conferă şefului de stat decât o putere nominală
de refuz, cu variaţii nesemnificative. Totodată, Constituţia OLANDEI precizează că
proiectele de legi pot fi iniţiate de către Regină în numele său sau de Camera inferioară a
Parlamentului
În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net
cu cea specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă.
8
 În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deo sebirea
că regina nu este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul -ministru
cât şi ceilalţi miniştri sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal.
La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece,
miniştrii formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul -ministru, care determină
politica generală a Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele
acestuia, trebuind să fie informat, dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia
deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării discursului tronului, expunând politica
Guvernului, este prezentat programul Primului -ministru şi al Consiliului.
Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul -ministru sau de
miniştri. Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o
a doua deliberare asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine preci zări cu privire la acest
drept.

3.3 Administraţia publică centrală

Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de
a şti dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de Stat sau
dacă acestea vor fi distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi
proprii, pentru diferite porţiuni din teritoriu.
În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.
La nivelul Statului vom distinge:
a). organisme administrative centrale reprezentate de structuri guvernamentale şi
structuri ministeriale;
b). organisme administrative specializate şi
c). organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate).
La nivel local vom identifica autorităţi locale de bază şi autorităţi locale
intermediare.
Dacă examinăm organizarea şi funcţionarea guvernelui olandez după criteriul
reglementării constituţionale, distingem ca Constituţia Olandei reglementează pe larg
aceste aspect.
Puterea executivă aparţine reginei şi cabinetului. Premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi
prin decret regal. Structura administraţiei olandeze are în vedere caracterul unitar al statului şi
descentralizarea executivului local.
În Olanda, Primul-Ministru, precum şi ceilalţi membri sunt numiţi prin decret regal,
contrasemnat chiar de Primul-Ministru, fapt care constituie o inadvertenţă juridică.

9
 Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor,
precum şi cea municipală.
Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştri. Faţă de
executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în
faţa parlamentului.
Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal
supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern.
Autorităţile locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite
responsabilităţi, experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului
administrativ.
Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi
prin decret regal. Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii. La nivel
local şi provincial anumite impozite revin acestor autorităţi.
În anumite state, serviciile şefului de Guvern se constituie într-un minister, având un ministru în
fruntea sa. În OLANDA, Ministerul afacerilor generale este coordonat direct de către Primul-ministru.
În OLANDA, competenţa pentru stabilirea reglementărilor generale referitoare la funcţia publică
aparţine Ministerului de Interne ocupându-se şi de eventualele negocieri salariale cu organismele
reprezentative ale funcţionarilor.
În OLANDA, anumite servicii centrale ale statului nu se află la Haga, ci în alte oraşe. Putem
menţiona cu titlu de exemplu, Serviciul de înmatriculare al vehiculelor şi cel al taxelor asupra
vehiculelor automobile, care se situează la 100 km. de Haga.
Serviciile exterioare sau deconcentrate ale administraţiei sunt acele servicii (birouri, sub-direcţii,
direcţii) integrate în ierarhia administraţiei ministeriale, dar repartizate pe ansamblul teritoriului, în
funcţie, mai ales, de densitatea populaţiei etc.
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite.
Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, iar altele fiind
determinate de considerente politice.
Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul
autonomiei locale fiind chiar unul dintre acestea. De aici, legătura organică care trebuie să existe între
autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se
explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai
mare de extensie se află un reprezentant al Statului, mai exact al executivului, cu rolul de a veghea
asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor
autonome. În OLANDA, Comisarul Reginei este Reprezentantul Guvernului în teritoriu2

2
Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008, p. 16- 40
10
4. Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda
Structura administraţie în Olanda este trasată de principiul statului unitar descentralizat.
Autorităţile publice sunt organizate pe trei nivele: administraţia de stat, administraţia provinciilor şi
administraţia municipalităţilor.
Autorităţile provinciale sunt subiect al supravegherii statului, însă cu toate acestea, ele se
bucurăde o mare libertate.
Noile responsabilităţi pentru administraţie sunt introduse, înmajoritatea cazurilor, la nivel local.
Pe lângă autorităţile locale, mai există şi corporaţiile profesionale, care din punct de vedere
organizatoric sunt la acelaşi nivelcu municipalităţile şi sunt subiectul supravegherii de către autorităţile
provinciale şi de stat.
În 1851 vor fi adoptate legile privind provinciile şi comunele prin care va fi reglementată
autonomia acestora, ele având un statut asemănător cu cel actual.
Actuala Constituţie a Olandei, adoptată în 1983, stabileşte fundamentele autonomiei locale
şireglementează şi principiul subsidiarităţii.
În Olanda se remarcă tendinţa de fuziune a comunelor, pentru creştere a eficienţei şi eficacităţii
administraţiei locale de bază, observându-se astfel că de la numărul de 1200 de comune câte existau în
1851, astăzi s-a ajuns la 636.3
Comună (neerlandeză gemeente) este cea mai mică diviziune administrativă a Olandei. Mai
multe comune formează o provincie.
Comunele au fost creeate de Napoleon, care căuta să unifice diviziunile administrative în
Imperiul său. În 1811, fiecare comună olandeză trebuia să aibă un minim de 500 locuitori.
În ultimele decenii administrația olandeză a realizat reducerea numărului comunelor printr-o
serie de fuziuni, numărul acestora fiind redus până la 441, la 1 ianuarie 2009.
Legea fundamentală (Grondwet) și Codul Comunelor (Gemeentewet) fixează cadrul de
funcționare, precum și drepturile și obligațiile administrației.
Fiecare comună este condusă de un consiliu municipal ales prin sufragiu direct odată la 4 ani.
Numărul consilierilor (raadsleden) depinde de numărul de locuitori, fiind de minim nouă și de maxim
patruzeci și cinci (Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht). Ședințele consiliului sunt publice.
Aleșii sunt în general membrii fie ai unei filiale locale a unui partid politic național, fie membrii
ai unui partid politic local.
Primarul (burgemeester) este propus de către ministrul de interne și numit de către coroana
olandeză prin decret regal, pe o perioadă de șase ani. Primarul prezidează consiliul, fără a face parte
însă din acesta. Este asistat de adjuncți (wethouders) numiți de către consiliu. Numărul adjuncților
depinde de numărul de locuitori ai comunei.

3
Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008, p. 25
11
 Există mai multe tipuri de comune în functie de numele acestora:
comune formate dintr-un oraș sau sat mai important, ce a dat numele comunei, și o serie de
alte localități adiționale; de exemplu: comună Utrecht, este formată din orașul propriu zis Utrecht și
satele De Meern, Haarzuilens, Vleuten.
comune cu nume dublu, ale căror cele mai importante localități sunt cele două care au dat
numele comunei;de exemplu: comună Pijnacker-Nootdorp, este formată din satele Pijnacker și
Nootdorp.
comune formate din mai multe localități, dar numele comunei nu este dat de nici una dintre
acestea; de exemplu: comună Smallingerland este formată din orașul Drachten și localitățile limitrofe
Boornbergum, De Tike, De Veenhoop, De Wilgen, Drachtstercompagnie, Goëngahuizen,
Houtigehage, Kortehemmen, Nijega, Opeinde, Oudega, Rottevalle și Smalle Ee.4

5. Funcţia publica
Funcţionarul public este titularul unei funcţii publice de natură executivă sau administrativă,
deşi aceasta din urmă mai poate fi deţinută şi de alte categorii de funcţionari (de exemplu,
parlamentari, prezidenţiali) ori de demnitari sau aleşi locali.
Funcţia publică reprezintă o concretizare a modului de înfăptuire a unui serviciu public, văzut ca
activitate înfăptuită în vederea realizării unui interes general naţional sau local. Ea este denumită
diferit ca, de exemplu, în Franţa „founction publique” (funcţia publică), în Marea Britanie „civil
servant” – „service” (serviciul civil) sau în Germania „öffentlicher Dienst” (serviciu public).
În Europa continentală regimul juridic al funcţiei publice reflectă concepţia statală, de drept
public, în vreme ce în Marea Britanie concepţia liberală, este prioritar contractualistă. În privinţa
gradului de cuprindere a persoanelor ce exercită funcţia publică distingem:
• o primă grupă unde funcţia publică este sinonimă cu personalul administrativ (Belgia, Franţa,
Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia şi Spania);
• o a doua grupă în care se face delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de o
parte, şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie supuşi regulilor din dreptul muncii, pe de altă parte
(Germania, Luxemburg);
• o a treia grupă unde funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului, cu pondere
redusă în totalul personalului administrativ (Marea Britanie).5
Indiferent de denumirea funcţiei şi funcţionarului public, de clasificarea ori de modul de
recrutare al acestora, există anumite caracteristici comune tuturor.
1. numirea unilaterală din partea autorităţilor centrale, teritoriale, locale sau a comunităţii care
investeşte persoana.

4
Comunele Olandei http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunele_Olandei
5
Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.154, 168
12
 2. persoană face parte dintr-o autoritate, instituţie său serviciu public.
3. persoana se află în raporturi ierarhice de supra şi subordonare în cadrul instituţiei respective.
4. este supusă unui regim de drept public în privinţa atribuţiilor exercitate şi a disciplinei de
serviciu pe care o respectă.
5. ocuparea funcţiei se face pe o perioadă nedeterminată, de regulă, până la încetarea raportului
de serviciu prin pensionare.
6. este salarizată sau îndemnizată pentru activitatea depusă.
8. conflictele de serviciu sunt supuse unei jurisdicţii administrative sau de contencios
administrativ la instanţele de judecată.
Olanda, permite nominalizarea şi cu titlul temporar pe funcţie
Accesul la funcţia publică
În Olanda recrutarea se efectuează frecvent prin evaluări. Prima etapă a procedurii de recrutare
este aceea de a pune în aplicare procesul de selecţie din cadrul propriului organism. Postul vacant nu
face obiectul unui anunţ decât dacă nu există candidaţi valabili sau dacă se doreşte în mod specific
recrutarea unei persoane din afara organizaţiei. Totuşi, în general nu există nici o dificultate pentru a
putea prevedea posturile vacante datorită personalului intern. În mod obişnuit, un nou funcţionar este
mai întâi numit temporar, pentru o perioadă de probă de maximum doi ani. La sfârşitul acestei
perioade, el poate fi numit definitiv.

Condiţiile de acces în funcţia publică

În general, cunoaşterea limbilor oficiale ale statelor este una dintre condiţiile de acces la funcţia
publică. În anumite state membre, cunoaşterea limbii statului angajator este un imperativ legal.
Oricum, aceasta este de fapt necesară pentru a permite funcţionarului a-şi îndeplinească sarcinile.
Vârsta. Aproape toate statele membre fixează limite de vârstă minime şi maxime pentru accesul
la funcţia publică, cu excepţia Olandei.
Experienţă profesională. Este posibil ca un candidat să fi primit deja o experienţă profesională în
sectorul public său privat al statului membru în care el postulează sau în alte state membre. Astfel, apar
trei cazuri în care este important de ştiut dacă această experienţă practică este luată în considerare. O
experienţă profesională anterioară poate influenţa în mod favorabil decizia recrutării, clasificarea după
sistemul vechimii şi dreptul la promovare.
În toate statele membre, o experienţă profesională oarecare reprezintă unul dintre criteriile de
selecţie a personalului, chiar dacă această experienţă este de natură să consolideze capacitatea
candidatului de a satisface exigenţele cerute de postul vacant. În Olanda, experienţa profesională este
un factor mult mai important deoarece nici o condiţie minimă pentru formare nu este fixată pentru un
anumit nivel. Acest fapt se aplică, procedurilor de recrutare referitoare la posturile de acces la o carieră
iar în cazul recrutării pe toată această perioadă.
13
 Evoluţia carierei. Prin „evoluţia carierei“ se înţelege: promovarea verticală, progresul salarial şi
mobilitatea orizontală şi geografică. În Olanda promovarea în timpul carierei nu este organizată în
funcţie de un sistem fixat în prealabil.
Mobilitatea. Printre altele, în Olanda, au fost concepute diverse instrumente şi puse în aplicare
pentru
a promova mobilitatea temporară. Ca exemplu, cităm:
• echipele de proiect, grupuri de funcţionari care sunt afectate pentru o scurtă perioadă
proiectelor speciale. Apoi, aceşti funcţionari revin la posturile lor (Belgia, a recurs la această tehnică);
• colaborarea structurală cu agenţiile interimare de lucru;
• acordurile de cooperare dintre ministere în vederea schimbului de personal special calificat sau
redundant.
 au fost create centre de mobilitate pentru a ajuta personalul excedentar să găsească locuri de
muncă în alte părţi
În Olanda mobilitatea geografică sau profesională cu sau fără schimbare de angajator este
frecventă şi uşor realizabilă. În acest grup de ţări, opţiunile pentru mobilitate sunt numeroase.
Transferul de la un departament la altul este frecvent. În cadrul reformei structurale a funcţiei publice,
Olanda a început promovarea mobilităţii funcţionarilor. Pentru posturile de nivel înalt, o schimbare de
posturi şi de sfere de responsabilitate este una dintre condiţiile de avansare.
Formarea profesională. Formarea personalului public datează din anii ’60, atunci când reforma
administrativă s-a înscris pe ordinea de zi a funcţiei publice. Nevoile de formare ale funcţionarilor vor
incita administraţiile din ţările Uniunii Europene să-şi pună în aplicare sistemul de formare. Aceste
sisteme sunt diferite de la o ţară la alta. Ele sunt, într-adevăr, pe larg determinate de către sistemul
funcţiei publice din fiecare ţară.
Deşi, în general, sistemele funcţiei publice rezultă din tradiţia administrativă, un anumit număr
de alţi factori influenţează organizaţia generală a sistemelor de formare: structura guvernamentală (stat
centralizat, stat federal), regimul personalului funcţiei publice (sistemul carierei, sistemul
caracteristicilor structurale diferite) statutul personalului (statutul funcţionarului, statutul contractual)
condiţiile de acces la funcţia publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii)
nivelul de educaţie impus prin recrutare (formarea iniţială generală, formarea iniţială specializată)
condiţionarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.
Strategiile formării
În sistemul carierei, formarea îmbracă în general o importanţă structurală mai mare decât în
sistemul caracteristicilor structurale diferite. Într-adevăr, condiţiile de acces la funcţia publică în
primul sistem (recrutarea prin concurs şi nivelul de educaţie) impun că o formare pentru un post să fie
necesară să pregătească personal recrutat pentru munca în funcţia publică. În sistemul cu caracteristici

14
structurale diferite, formarea poate avea mai puţină importanţă, în măsura în care se trece la recrutarea
personalului care posedă o educaţie adecvată pentru un anumit post.
Oricum, chiar aceşti „specialişti“ pot avea nevoie de o anumită formare de-a lungul vieţii active,
pentru a fi la curent cu noile tehnologii sau alte schimbări. Acesta este cazul Olandei în care, chiar
dacă nu există o adevărată politică de formare continuă, ministerele şi alte organisme publice
integrează din ce în ce mai mult în sistemele lor de perfecţionare cadre prin programele de formare la
locul de muncă.
Formarea continuă vizează îmbogăţirea şi aprofundarea permanentă a cunoştinţelor generale şi
profesionale ale personalului administraţiei publice, calificarea competenţelor în anumite domenii de
activitate (ansamblu de cunoştinţe, experienţe şi aptitudini) pentru a-i permite asumarea în mod
eficient a funcţiilor ocupate. Formarea continuă poate fi obligatorie, facultativă sau poate condiţiona o
promovare. În Olanda, guvernul are datoria să ofere oportunităţi, iar funcţionarul are dreptul la un
concediu cu menţinerea salariului.
Structuri responsabile de politica de formare
Din punct de vedere teoretic, acestea aparţin de organismele publice responsabile de funcţia
publică şi de politica de personal pentru elaborarea politicilor de formare. În Olanda, Ministerele de
Interne se ocupă de acest fapt în administraţiile anglo-saxone, politica de personal şi de formare este
realizată de Comisia pentru Funcţia Publică. În practică, alţi actori din cadrul funcţiei publice
(sindicate, ministere tehnice, organisme consultative) pot, în egală măsură, să contribuie la definirea
politicii de formare.
Olanda a liberalizat complet sistemul de formare a cadrelor de conducere, precum şi metodele de
selectare a acestora. Fiecare instituţie îşi organizează formarea conform obiectivelor sale şi recurge la
orice centru de formare public său privat oferind servicii de formare pertinente faţă de scopurile
urmărite.6

6
Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece: Noi
tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen d’administration publique Maastricht,
the Neth,2001
15
 Bibliografie

 Androniceanu, A., Management Public Internaţional, Editura Economică,

Bucureşti, 2000
 Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti,
2006
 Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, note de curs, Bucureşti,
2008
 Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia
publică în Europa celor cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of
Public Administration/ Institut européen d’administration publique Maastricht, the
Neth,2001
 Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din
Petroşani, 2008
 Stănciulescu, G., Androniceanu, A., Sisteme Comparate de Administraţie
Publică Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2006

16