You are on page 1of 19

1 Fluide: definiţie; clasificări.

Proprietăţile fluidelor

Definitie: Fluidele sunt substanţe caracterizate, în condiţii obişnuite prin anumite


proprietăţi fizice comune, în principal prin fluiditate

Clasificarea fluidelor

Fluidele se pot clasifica după mai multe criterii:

• După starea de agregare fluidele se clasifică în:

- lichide;

- gaze.

• După numărul de faze din care sunt formate fluidele pot

- monofazice;

- multifazice, respectiv, bifazice, care la rândul lor pot fi:

» gaz – lichid;

» lichid – lichid;

» gaz – solid;

» lichid – solid.

• După numărul de componenţi fluidele se clasifică în:

- monocomponente;

- multicomponente.

• După gradul de miscibilitate fluidele pot fi:

- miscibile ;

- nemiscibile.

• După gradul de heterogenitate fluidele se clasifică în:

- omogene;

- pseudoomogene;

-heterogene.

Proprietăţile fluidelor

1. Densitatea  este definită ca fiind masa unităţii de volum


2. Inversul densităţii se numeşte volum specific şi se notează cu v şi defineşte
volumul ocupat de fluid.

1
v

3. Greutatea specifică  este definită ca fiind greutatea unităţii de volum

4. Compresibilitatea este proprietatea fluidelor de a-şi modifica volumul la variaţiile de


presiune.

5. Viscozitatea este proprietatea fluidelor reale de a se opune mişcării.

Proprietăţile fizice specifice lichidelor

Tensiunea superficială s este forţa care se exercită pe unitatea de lungime de pe


suprafaţa liberă a lichidului, datorită interacţiunii dintre moleculele de lichid din stratul
superficial şi moleculele de lichid din interior

Capilaritatea este fenomenul de ridicare sau coborâre a nivelului lichidului din tuburile
capilare în raport cu nivelul normal datorită proprietăţilor de adeziune şi tensiune
superficială

Absorbţia gazelor este fenomenul prin care gazele (masa absorbită sau absorbatul)
pătrund prin difuzie în masa lichidului (masa absorbantă sau absorbantul) prin
suprafaţa de separaţie a celor două faze.

Desorbţia (degazarea) gazelor este fenomenul invers absorbţiei şi constă în trecerea


gazelor dizolvate din soluţie în faza gazoasă.

Cavitaţia este fenomenul de formare a bulelor de gaze şi vapori ca urmare a


vaporizării lichidului şi degajării gazelor, în zone ale lichidului în mişcare unde
presiunea scade sub valoarea presiunii de saturaţie la temperatura dată

2. Starea de tensiune într-un fluid aflat în repaus

Forţele pot fi forţe exterioare dacă reprezintă acţiunea corpurilor exterioare asupra
unui corp dat. Dacă acţiunea acestora se exercită asupra tuturor punctelor corpului
se numesc forţe masice sau de volum, iar cele care se exercită numai asupra
suprafeţei corpului se numesc forţe superficiale.
Într-un fluid în echilibru se dezvoltă tensiuni egale în toate direcţiile, marimile lor
inscriindu-se într-o sferă.
Ca rezultat al acţiunii forţelor exterioare, conform principiului acţiunii şi reacţiunii, iau
naştere forţele interioare.
Un corp C, aflat sub acţiunea unui sistem de forţe exterioare Fi (i = 1,...,n), se află în
echilibru dacă sistemul este static echivalent cu zero.
3.Ecuatia microscopica a echilibrului fluidelor. Ecuatiile lui Euler din statica
fluidelor perfecte

Conditia de echilibru static al fluidelor :

Ecuaţiile lui Euler din statica fluidelor :

4. Legea de variatie a presiunii intr-un fluid in echilibru

Diferenţiala presiunii are expresia:

p p p
dp  dx  dy  dz
x y z

p p p
 X  Y  Z
x y z

Expresiile se introduc in ecuatie si se obtine :

dp  Xdx  Ydy  Zdz

P = c – pgz c = constanta de integrare

relaţie cunoscută sub numele de ecuaţia fundamentală a hidrostaticii.


5. Legea de variatie a presiunii intr-un gaz aflat in repaus in campul
gravitational terestru

În acest caz X = 0, Y = 0, Z = -g. Relaţia (2.19) devine

d p   g d z

Pentru T = ct. şi considerând gazul perfect, ecuaţia de stare este

p Ru pM
 T 
 M R uT
Ru - constanta universală a gazelor, M – masa moleculară, T – temperatura.

6. Legea de variatie a presiunii intr-un lichid aflat in repaus in campul


gravitational terestru

Pentru un lichid incompresibil aflat în câmp gravitaţional, ecuaţia (2.19) integrată


devine

p = – gz + a,

a - constanta de integrare.

Din ecuatie reiese că suprafeţele izobare sunt plane orizontale (z = constant). Planul
izobar z = z0 în care presiunea este egală cu presiunea atmosferică se numeşte
suprafaţă liberă.

7.Legea de variatie a presiunii intr-un fluid in absenta campului fortelor masice

În cazul în care forţele masice sunt absente sau neglijabile, componentele câmpului
acceleraţiei forţelor masice sunt

• X=Y=Z=0 ,

Prin integrare se obţine p=pi


Ceea ce ne arata ca presiunea este constanta in domeniul ocupat de fluid si are
valoarea initiala pi.
Astfel de situaţii se întâlnesc în următoarele cazuri:
- fluide aflate în stare de imponderabilitate;
- gaze care ocupă spaţii cu înălţimi mici
8. Forte de presiune pe suprafete plane orizontale

Forţa de presiune F, care acţionează asupra suprafeţei, are direcţia normalei la


suprafaţa respectivă şi sensul către suprafaţă ca şi presiunea hidrostatică care o
generează.

Presiunea hidrostatică este p=𝞀gh ; iar forta de pres este F=𝞀A=𝞀ghA

Forţa de presiune pe o suprafaţa plană orizontală este egală cu produsul dintre


presiunea în unul din punctele suprafeţei, p, şi aria acesteia, A.

Presiunea fiind uniform distribuită, punctul de aplicaţie al forţei F coincide cu centrul


de greutate al suprafeţei. Punctul de aplicaţie se numeşte centru de presiune şi se
notează cu C. Deci C G.

Se foloseşte presiunea relativă deoarece p0 care acţionează la suprafaţa liberă,


acţionează şi la baza vasului.

9. Forte de presiune pe suprafete plane verticale.

Unui element de suprafaţă infinit mic situat la cota y (adâncimea h) îi revine o forţă
elementară de presiune dF

• dF  pdA (2.42)

unde

• p=ρgy (2.43)

Înlocuind (2.43) în (2.42) se obţine:

dF  gydA

În relaţia (2.45) s-a ţinut seamă că ydA reprezintă momentul static al suprafeţei
de arie A şi este egal cu produsul (yGA),
A
iar pG=ρgyG este presiunea în centrul de
greutate al suprafeţei.

Prin urmare forţa de presiune pe o suprafaţă plană verticală este egală cu produsul
dintre presiunea în centrul de greutate al suprafeţei şi aria acesteia.
10. Forte de presiune pe suprafete plane inclinate

Astfel de forţe elementare se exercită pe toate suprafeţele elementare formând un


sistem de forţe paralele, a căror rezultantă normală la suprafaţa capacului are
expresia:

F  g sin   ydA
A
Se obtine:
F  g sin  yG A  ghG A  pG A
Conform relaţiei forţa de presiune pe o suprafaţă plană înclinată are mărimea egală
cu produsul dintre presiunea în centrul de greutate al suprafeţei şi aria acesteia.

11. Forte de presiune pe suprafete curbe

Suprafeţe curbe în contact cu un lichid

Alegând sistemul de axe xOyz, cu Oz descendent, planul xOy în planul suprafeţei


libere forţa elementară se descompune astfel

Suprafeţe curbe în contact cu un gaz

Dacă vasul considerat este închis şi conţine un gaz la presiunea pg, componentele
forţei de presiune vor avea expresiile:

Fx  p g Ax

Fy  p g Ay

Fz  p g Az

iar suporturile lor sunt normalele care trec prin centrele de greutate ale proiecţiilor
suprafeţei curbe pe cele trei plane rectangulare.
12. Forte de presiune pe suprafete curbe inchise. Plutirea corpurilor

FA  Fz'  Fz   g VAA'C'CDA  VAA'C'CBA    g V .

Relaţia obtinuta arată că, potrivit principiului lui Arhimede, rezultanta forţelor
de presiune pe suprafaţa închisă S este o forţă verticală ascendentă, egală cu
greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp.

Această forţă se numeşte forţă de plutire, portanţă sau forţă arhimedică şi are
ca punct de aplicaţie, numit centru de plutire, centrul de greutate al volumului V

Un corp se află în echilibru indiferent dacă greutatea sa este egală cu


portanţa, iar centrul de greutate G al corpului se află pe aceeaşi verticală cu centrul
de plutire C, ocupând o poziţie inferioară acestuia. Când greutatea corpului este mai
mare decât portanţa, corpul se scufundă pe fundul vasului, iar dacă portanţa
depăşeşte greutatea corpului, acesta va pluti parţial scufundat

13. Ecuatia fundamentala a echilibrului relativ al lichidelor

Un lichid aflat într–un vas în mişcare este în echilibru relativ, faţă de un sistem de axe
solidar legat de vas dacă viteza şi acceleraţia fluidului în raport cu acest sistem mobil
de axe sunt nule. Fie un domeniu de control de formă paralelipipedică şi dimensiuni
infinitezimale dx, dy, dz detaşat din lichidul aflat în vasul în mişcare .

Introducând forţele de legătură, forţa masică, şi forţa de inerţie, condiţia de echilibru


dinamic faţă de triedrul fix x1O1y1z1 , este:
14. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat in miscare de rotatie
uniforma in jurul unei axe verticale

Se considera un vas cilindric vertical care contine lichid (aflat in echilibru relativ) si se
roteste cu viteza unghiulara constanta in jurul axei sale de simetrie. Se alex axele Oz
si O1z1 in pozitie suprapusa cu axa de simetrie a vasului.

Se particularizeaza relatia pentru :

15. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat in miscare de translatie


uniform accelerata

Fie un vas cu lungimea l, care contine lichid pe inaltimea de repaus h0. In timpul
miscarii cu aceleratie constanta a suparafata libera a lichidului devine un plan
inclinat. Pentru gasirea legii de variatie a presiunii se particularizeaza ecuatia
generala a echilibrului relativ in urmatoarele conditii :

16. Parametrii cinematici ai miscarii unui fluid. Metoda Lagrange. Metoda Euler

Studiul cinematic al mişcării constă în determinarea legilor de variaţie a vectorilor


de poziţie, vitezelor şi acceleraţiilor asociate particulelor de fluid şi între care există
relaţiile

r r r
r dr r dv d 2 r
v a 
dt dt dt 2

Conform metodei Lagrange se studiază mişcarea fiecărei particule a fluidului


raportată la un sistem de axe Oxyz . Poziţia unei particule M depinde de timpul t şi de
poziţia coordonatelor iniţiale (x0, y0, z0) corespunzătoare momentului iniţial t0.
Ecuaţiile traiectoriei sunt:
Metoda Euler

Corespunzător acestei metode se determină elementele mişcării tuturor particulelor


care trec printr-un punct din spaţiu raportat prin coordonatele sale (x, y, z) la un
triedru fix, când timpul variază. Deci metoda studiază câmpul vitezelor în punctele
spaţiului ocupat de fluidul aflat în mişcare şi variaţia vitezelor în aceste puncte în
funcţie de timp

17/18. Notiuni de cinematica fluidelor: rotorul vitezei; linia de vartej; tubul de


vartej; circulatia

Rotorul vitezei unei particule de fluid, prin definiţie, are expresia

Linia de vârtej este definită ca fiind locul geometric al punctelor la care vectorul vârtej
este tangent .Ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de vârtej au forma vectorială

Tubul de vârtej este format din totalitatea liniilor de vârtej care trec printr-o linie curbă
închisă. Tubul elementar de vârtej este suprafaţa tubulară cu dimensiuni transversale
foarte mici, formată din totalitatea liniilor de vârtej care trec prin conturul unei
suprafeţe elementare de arie dA.

Circulaţia vitezei de-a lungul unei curbe oarecare AB (fig.3.13) este dată de
integrala curbilinie
r r
AB   vds   v t ds
AB AB

Cand curba C este închisă, atunci circulaţia vitezei poate fi exprimată cu ajutorul unei
integrale de suprafa, supr. S de arie A fiind o suprafaţă oarecare, deschisă, care se
sprijină pe curba C.

19 Ecuatia microscopica a continuitatii.


20 Ecuatia microscopica a continuitatii pentru un tub de curent.

21. Ecuatia macroscopica a continuitatii

22. Ecuatia microscopica a dinamicii fluidelor perfecte. Ecuatiile lui Euler din
dinamica fluidelor perfecte

23 Ecuatia macroscopica a dinamicii fluidelor perfecte. Teorema impulsului.

Ecuaţia macroscopică a mişcării fluidelor ideale (perfecte) se obţine prin integrarea


ecuaţiei pe un volum V mărginit de suprafaţa S de arie A şi exprimă teorema
impulsului. Impulsul , al unei mase de fluid, de densitate conţinută în volumul V
este dat de relaţia:

24. Ecuatia energiei


25. Actiunea unui jet de fluid asupra unei conducte curbe

Se consideră o conductă curbă cu diametrul constant d, având unghiul de curbură ,


prin care circulă un lichid de densitate  la un debit Q şi o presiune în zona de
curbură p.

Se stabileşte volumul de control delimitat de secţiunile 1 şi 2 şi se alege sistemul de


axe xOy, având axa Ox pe direcţia vitezei şi Oy perpendiculară pe aceasta. Definind
unghiul α = 90º- β, se aplică volumului de control ales teorema impulsului pentru un
tub de curent, respectiv

r r  r r
Q v2 - v1  F  Fp  Fp  R
m 1
r
2
r

care se proiectează pe cele două axe ţinând seama că

|v1| = |v2| = v

26. Actiunea jeturilor de fluid asupra peretilor plani

Fie un jet de lichid orizontal care loveşte un perete plan, înclinat cu unghiul  faţă de
orizontală, de dimensiuni infinite (adică dimensiunea sa de gabarit este  6d, d fiind
diametrul jetului)

Volumului de control delimitat de secţiunile 1 şi 2 i se aplică teorema impulsului


proiectată pe cele două axe astfel alese încât Oy este în lungul peretelui, iar Ox
perpendiculară pe ea. Aplicând ecuaţia lui Bernoulli unei linii de curent ce trece prin
cele două secţiuni se deduce egalitatea mărimii vitezelor astfel
p0 v12 p v2
  0  2
g 2 g g 2 g

Adica : v1  v2  v

27. Marirea brusca de sectiune

Se presupune că pe traseul unei conducte are loc mărirea bruscă a diametrului


acesteia (fig.4.19).

Se alege un volum de control cuprins între secţiunile 1 şi 2 şi se aplică teorema


impulsului proiectată pe axa conductei ţinând seama că datorită mişcării locale a
fluidului în zona de colţ, în secţiunea 1 deplasarea fluidului are loc prin secţiunea de
diametru d1,
Qv2 - v1   p1 A1  p2 A2
d12 d 22
unde : A1  A2 
4 4
Din ecuaţia lui Bernoulli

p1 v12 p2 v 22
    hl
g 2 g g 2 g
rezultă pierderea de sarcină hidraulică locală ,

p1  p2 v12  v 22
hl  
g 2g
28. Dispozitive pentru masurarea presiunii: Tubul Pitot; Sonda de presiune;
Tubul Pitot – Prandtl

Tubul Pitôt este un tub deschis la un capăt, dispus pe direcţia de mişcare a fluidului
cu densitatea ρ şi conectat la un manometru diferenţial, care conţine lichid cu
densitatea ρm. Denivelarea h a lichidului manometric va corespunde presiunii totale
a curentului de fluid

Tubul Pitôt – Prandtl

Acest dispozitiv reprezintă îmbinarea dintre tubul Pitôt şi sonda de presiune, fiind
format din două tuburi concentrice, cel interior deschis la un capăt, iar cel exterior
prevăzut cu orificii laterale. Cele două tuburi sunt conectate la ramurile unui
manometru diferenţial, care indică diferenţa dintre presiunea totală şi cea statică,
adică presiunea dinamică, sub forma denivelării h

Sonda de presiune

Sonda de presiune este un tub închis la un capat, dar prevăzut cu orificii. Întrucât
viteza curentului de fluid nu are componentă pe direcţia orificiilor, acest tub măsoară
presiunea statică, sub forma denivelării lichidului din manometru
29. Tubul Venturi; Ejectorul

Ejectorul sau hidroelevatorul

Ejectorul este instalaţia utilizată pentru transportul unui debit suplimentar de lichid.
Parametrii dimensionali sau constructivi ai hidroelevatorului indexaţi cu i = 1,2,3 sunt
Ai, vi, pi, hi şi Qi. Deoarece nu pot fi scrise decât 9 ecuaţii, înseamnă că şase
parametri se aleg, iar ceilalţi se determină analitic

Tubul Venturi

Tubul Venturi este un debitmetru simplu, care constă dintr-o porţiune cu diametru
redus intercalată pe o conductă prin intermediul a două tuburi cu secţiunea variabil

30. Miscari potentiale: aspecte fundamentale; potentialul complex al miscarii


potentiale bidimensionale

Mişcăriile potenţiale sunt mişcări idealizate, pretabile la o tratare matematică, fiind


utile în înţelegerea unor mişcări reale. Se numesc mişcări potenţiale, mişcările
fluidelor ideale, incompresibile în care vitezele derivă dintr-o funcţie numită
potenţialul vitezelor .

Funcţiile φ şi ψ (potenţialul de viteză, respectiv funcţia de curent) fiind funcţii


armonice (Δ φ =0; Δ ψ =0) şi verificând relaţiile (condiţiile Cauchy-Riemann), permit
introducerea unei funcţii analiticie, de variabilă complexă f(z), numită potenţialul
complex al mişcări.

31. Curentul plan paralel.

Mişcarea uniformă, numită şi curent plan paralel, se caracterizează prin traiectorii


paralele ale tuturor particulelor de fluid şi printr-o valoare constantă a vitezei fluidului.

Considerând mişcarea uniformă care are liniile de curent paralele cu axa Ox şi


orientate în sensul contrar acesteia şi notând cu vo valoarea absolută a vitezei,
câmpul de viteze are expresia echivalentă cu: vx = –vo , vy = 0
32. Sursa bidimensionala.

Mişcarea fluidului generată de un punct care emite sau absoarbe fluid în respectiv
din toate direcţiile planului se numeşte sursă bidimensională pozitivă, respectiv
negativă.

Considerând o sursă pozitivă şi ţinând seama că liniile de curent sunt raze, debitul de
fluid care traversează o circumferinţă de rază r având ca centru sursa respectivă are
expresia

Q=2πrv

33. Miscarea laminara a fluidelor viscoase. Ecuatiile Navier – Stokes

Pentru scrierea ecuaţiilor de mişcare ale fluidelor newtoniene este necesară mai întâi
examinarea tensiunilor care există în fluidele reale şi apoi determinarea legăturii între
acestea şi câmpul mişcării (vitezele de deformaţie).

Ecuaţiile microscopice ale mişcării laminare a fluidelor compresibile viscoase:

34. Miscarea laminara intr-un tub de sectiune circulara

Datorită importanţei tehnice deosebite pe care o are transportul fluidelor reale prin
conducte este necesar studiul detaliat al mişcării laminare în conducte circulare
drepte.

Fie deci mişcarea laminară staţionară a unui lichid viscos incompresibil într–un tub
orizontal având diametrul d şi lungimea l

Alegând sistemul de axe carteziene rezultă următoarele condiţii:

vx = v, vy = vz = 0,

X = Y = 0, Z = –g,

r
v v x
0 0
t x
35. Mişcarea turbulentă

Pentru descrierea matematică a mişcării turbulente, aceasta se descompune într-o


mişcare medie şi o mişcare de pulsaţie. Astfel, se va admite că în regim turbulent
orice parametru al mişcării (viteze, presiuni etc.) se poate scrie sub forma:
vi  vi  vi' , i  x, y, z; 6.59
p p p, '

unde (i = x, y, z) şi sunt componentele vitezei, respectiv presiunea în mişcarea


medie sau fundamentală, iar vi’ (i = x, y, z) şi p’ sunt aceleaşi mărimi în mişcarea
pulsatorie.

36. Teoria stratului limită

Se numeşte strat limită (sau strat de frecare) stratul de fluid aflat în mişcare din
imediata apropiere a unui corp în care viteza variază de la zero pe suprafaţa corpului
până la valoarea corespunzătoare curentului de fluid exterior şi în care acţionează
tensiunile tangenţiale.

Considerând mişcarea unui fluid vâscos în jurul unei plăci plane subţiri, dispusă
paralel cu direcţia de curgere şi reprezentând repartiţia vitezelor în stratul limită pe
placă se constată următoarele:

• în amonte de placă viteza este constantă;

• grosimea stratului limită , creşte pe măsură ce numărul Reynolds creşte;

• tensiunea tangenţială  în interiorul stratului limită are valori foarte mari, chiar
dacă vâscozitatea fluidului este foarte mică, deoarece gradientul vitezei este
foarte mare.

37. Legea omogenitatii dimensionale.

Legea omogenităţii dimensionale se enunţă astfel: orice ecuaţie obţinută analitic


pentru un fenomen fizic este valabilă indiferent de sistemul de unităţi de măsură
considerat. Legea omogenităţii dimensionale are următoarele aplicaţii:

• stabilirea unităţilor de măsură ale mărimilor derivate într-un sistem de unităţi de


măsură;

• stabilirea relaţiei dintre variabilele implicate într-un fenomen fizic, când prin studii
experimentale au fost precizate variabilele respective.
38. Teorema π

Are urmatorul enunt : numărul grupurilor adimensionale independente care pot fi


folosite pentru descrierea unui fenomen ce depinde de n variabile este egal cu n-r,
unde r este numărul mărimilor fundamentale necesare exprimării dimensionale a
variabilelor.

Un fenomen care depinde de variabilele A1, A2,...,An este descris de ecuaţia


implicita f  A1 , A2 ,, An   0

39. Teoria similitudinii. Criterii de similitudine

Mulţimea fenomenelor fizice descrise de aceleaşi ecuaţii generale şi având condiţii


de unicitate de acelaşi tip constituie o clasă de fenomene fizice. Între două fenomene
fizice din aceeaşi clasă există o similitudine fizică. Dintre două fenomene fizice F1 şi
F2 între care există o similitudine fizică, F1 se numeşte prototip, iar F2 model.

Teoria similitudinii stabileşte condiţiile care trebuie să fie respectate pentru ca


fenomenul model să fie asemenea celui real şi din punct de vedere al condiţiilor de
curgere. Experimentele efectuate pe modele sunt utile în diferite domenii cum ar fi
construcţia maşinilor hidraulice, aeronautică, amenajarea cursurilor naturale de apă,
navigaţie, irigaţii, amenajări portuare, alimentări cu apă etc.

Criteriile de similitudine se numesc invarianţi de similitudine şi sunt reprezentate de


mărimi complexe adimensionale formate din mărimile fizice care intervin în
desfăşurarea procesului

Stabilirea criteriilor de similitudine se poate face prin mai multe metode cum ar fi:
1. examinarea structurii ecuaţiilor de mişcare ale unui fluid;

2. folosirea unor rezultate din analiza dimensională, de exemplu considerând numai


acele mărimi care au efect preponderent în desfăşurarea fenomenului analizat.

3. În cazul primei metode se pot aplica mai multe procedee:


1. considerarea independenţei structurii ecuaţiei de mişcare, de scara mărimilor
fizice;

2. adimensionalizarea ecuaţiei de mişcare;

3. împărţirea ecuaţiei de mişcare la unul din termenii săi.


4. Pentru exemplificare se aplică primul procedeu ecuaţiilor Navier – Stokes pentru
fluide vâscoase, compresibile, în mişcare nestaţionară.
40. Pierderi de sarcina hidraulica longitudinala (liniara). Determinarea
coeficientului pierderilor de sarcina hidrauluica longitudinala, λ in miscarea
laminara

Pierderile de sarcină hidraulică sunt reprezentate de disipările de energie


uniform distribuite de-a lungul curenţilor de fluid şi se numesc pierderi liniare
(longitudinale sau distribuite), dar şi de pierderi locale care apar pe porţiuni scurte ale
curgerii numite singularităţi şi care sunt datorate variaţiei mărimii şi direcţiei vitezei,
cauzate de variaţia de secţiune şi traseu ale curentului cum ar fi: micşorarea sau
mărirea bruscă de secţiune, coturi, ramificaţii, vane, aparate de măsură etc.
Pierderile de sarcină, definite prin ecuaţiile de mişcare laminară şi turbulentă ale
fluidelor reale, exprimă cauzele interne care le generează. Cauzele externe,
condiţionate de rugozitatea şi natura pereţilor solizi aflaţi în contact cu fluidul şi
influenţa acestora, cantitativă şi calitativă, asupra pierderilor de sarcină nu este luată
în seamă în ecuaţiile respective.

Determinarea coeficientului  în cazul mişcării laminare

În cazul mişcării laminare relaţia Darcy-Weissbach este echivalentă cu relaţia Hagen-


Poiseuille explicitată pentru diferenţa de presiune astfel:

32 μlv
p1  p2 
d2
l ρv 2 32 μlv 64 μ
λ  λ
d 2 d2 ρvd

42. Pierderi de sarcina hidrauluica locale

Pierderile de sarcină hidraulică locale iau naştere ca pierderi suplimentare pe


porţiuni scurte din lungimea curentului, în care regimul de mişcare este neuniform şi
particulele de lichid se ciocnesc neelastic. Acestea au loc, de exemplu, la schimbări
de secţiuni, la coturi, la vane, la sorburi, la ramificaţii etc., adică la discontinuităţi ale
pereţilor rigizi sau la intercalări de obstacole în masa lichidă. Fiecare rezistenţă locală
este independentă de celelalte rezistenţe locale vecine. Pierderea de sarcină
hidraulică locală hl se calculează cu relaţia

v2
hl  cl
2g
in care cl este coeficientul pierderilor de sarcină hidraulică locală, v – viteza, în aval
de obstacol, g – acceleraţia gravitaţională
43. Calculul hidraulic al conductelor lungi simple

Mişcările în conducte pot fi permanente sau nepermanente. În cele ce urmează se va


studia mişcarea permanentă. În majoritatea cazurilor practice mişcarea lichidelor în
conducte este mişcare turbulentă.

Fie o conductă lungă, simplă de diametru d şi lungime l, având cotele capetelor


iniţial şi final zi, respectiv zf. Acesteia îi corespunde ecuaţia , care în baza relaţiei
, devine p  p  g z  z    l v
2
Darcy-Weissbach  l v2 
 hL   
d 2 g 
i f f i
d 2

în care pi şi pf sunt presiunile la capetele iniţial, respectiv final.

44. Calculul hidraulic al conductelor lungi in serie

Mişcările în conducte pot fi permanente sau nepermanente. În cele ce urmează se va


studia mişcarea permanentă. În majoritatea cazurilor practice mişcarea lichidelor în
conducte este mişcare turbulentă.

Fie o conductă constituită din n tronsoane de lungimi lj şi diametre dj (j = 1, … , n)


având capetele iniţial şi final situate la cotele zi şi, respectiv zf . Presiunea iniţială
f 
se exprimă cu ajutorul relaţiei p  p  g z  z  gh
i f i  L

în care pierderile de sarcină liniară se calculează prin însumarea pierderilor


corespunzătoare celor n tronsoane

45. Calculul hidraulic al conductelor lungi in paralel

Mişcările în conducte pot fi permanente sau nepermanente. În cele ce urmează se va


studia mişcarea permanentă. În majoritatea cazurilor practice mişcarea lichidelor în
conducte este mişcare turbulentă.

Se consideră sistemul format din n conducte de diametre dj şi lungimi lj (j = 1, …, n)


care au capetele iniţial şi final comune situate la cotele zi, respectiv zf . Prin cele n
conducte, debitele sunt Qj (j = 1, …, n), iar debitul total este n
Q  Qj
j 1

46. Calculul hidraulic al conductelor lungi cu ramificatii

Mişcările în conducte pot fi permanente sau nepermanente. În cele ce urmează se va


studia mişcarea permanentă. În majoritatea cazurilor practice mişcarea lichidelor în
conducte este mişcare turbulentă.

Fie o conductă având n ramificaţii prin care se distribuie debitele Qj (j = 1, …, n).


Tronsoanele dintre ramificaţii au diametrele dj şi lungimile lj (j = 1, …, n). Se notează
cu Q0 debitul în punctul iniţial al conductei şi cu Qj debitul pe tronsonul cuprins între
j
nodurile j şi j+1, (j = 1, …, n). Astfel se poate scrie Q  Q  Q '
j 0  k 1
k
(j = 1, …, n). (2.19)

47. Scurgerea lichidelor prin orificii. Calculul hidraulic al orificiilor mici

Orificiile sunt deschideri practicate în pereţii laterali sau în radierul


rezervoarelor de apă potabilă, al cisternelor de petrol, barajelor uzinelor
hidroelectrice etc, sau deschideri obţinute prin ridicarea parţială a stavilelor mobile de
la căderi de apă, din canale navigabile etc, când lichidul vine în contact cu frontiera
solidă a deschiderii pe întregul său perimetru şi servesc la golirea de fluide sau la
determinări de debite mici ale surselor de apă sau ale conductelor.

Calculul hidraulic al orificiilor mici

• Fie un orificiu mic, practicat în peretele înclinat al unui rezervor

• La scurgerea lichidului prin orificiu, traiectoriile particulelor sunt curbe


convergente spre deschiderea orificiului.

• La o distanţă aproximativ egală cu jumătate din dimensiunea minimă a


orificiului liniile de curent tind să devină paralele între ele, jetul de lichid
suportând un fenomen de contracţie a secţiunii transversale până la o valoare
minimă, neinfluenţată de factorii externi, imediat după ieşirea din orificiu.

48. Scurgerea lichidelor prin orificii. Calculul hidraulic al orificiilor mari

Orificiile sunt deschideri practicate în pereţii laterali sau în radierul


rezervoarelor de apă potabilă, al cisternelor de petrol, barajelor uzinelor
hidroelectrice etc, sau deschideri obţinute prin ridicarea parţială a stavilelor mobile de
la căderi de apă, din canale navigabile etc, când lichidul vine în contact cu frontiera
solidă a deschiderii pe întregul său perimetru şi servesc la golirea de fluide sau la
determinări de debite mici ale surselor de apă sau ale conductelor.

Calculul hidraulic al orificiilor mari

Se consideră un orificiu mare, de formă oarecare practicat în peretele unui


rezervor .

În cazul orificiilor mari viteza variază în secţiunea contractată, ceea ce


înseamnă că mişcarea este nestaţionară. În acest caz se consideră un element de
suprafaţă în formă de bandă, infinit mic, având aria suprafeţei l(z)dz, situat la
adâncimea z, măsurată faţă de suprafaţa liberă. Acestui element îi revine debitul
elementar dQ şi este considerat ca un orificiu mic

dQ  cd l z dz 2 gz