BIBLIOTECA

de
FIZICĂ

Cota. 3 ~ /8/
tJ (q 1 ·····
.......
Inventar 3~? ··~········ . VIORICA FLORESCU

LECTII
' DE MECANICĂ CUANTICĂ .

<;)()
~

---
c:,I')

t r1
~

"

~
editura universitapi din bucureşti"'
2007
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Voicu GRECU
Prof. univ. dr. Tudor A. MARIAN

CUPRINS

© Editura Universităţii din Bucureşti

Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti - 050663; Telefon/Fax: 410.23.84 PREFAŢĂ 9
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro 1 DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI D E
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI
SCHRODINGER 13
1.1 Proprietăţile neclasice ale radiaţiei electromagnetice. Relaţiile Planck-
Biblioteca de Fizica Einstein . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.2 Proprietăţile neclasice ale substanţei . . . . . . . . . . . . 17
Illllll lllll llllllllll lllll lllll lllllllll llll 1.3 Apariţia mecanicii adulatorii. Ipoteza lui Louis de Broglie 22
1200 019 1398
1.4 Ecuaţiile lui Schrodinger . . . . . . . . . . . . . . 24

2 ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA

ECUAŢIE DE VALORI PROPRII 29
Coperta: Mădălina BOCA
2.1 Postulatul cuantificării energiei particulei. Funcţiile proprii şi valorile
proprii ale energiei particulei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.2 Ecuaţia Schrodinger în cazul unidimensional (ID) . . . . . . . . . . . 32
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 2.2.1 Problema de valori proprii a energiei pentru o particulă liberă
FLORESCU, VIORICA (cazul lD) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Lecţii de mecanică cuantică / Viorica Florescu - Bucureşti: 2.2.2 Determinarea nivelelor de energie ale particulei în groapa de
Editura Universităţii din Bucureşti, 2007 potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită . . . . . . . . 35
2.2.3 Proprietăţile funcţiilor proprii ale energiei particulei libere . . 40
Bibliografie
2.2.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în cazul
voi.
unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
ISBN 978-973-737-361-8 2.2.5 Determinarea nivelelor de energie ale oscilatorului liniar ar-
Voi. I - 2007 - ISBN 978-973-73 7-362-5 monic prin metoda polinomială . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
530.145(075.8) 2.2.6 Proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului liniar
armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
2.3 Determinarea nivelelor de energie pentru un oscilator armonic izotrop
bidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

3
 2.4 Ecuaţia Schrodinger în cazul tridimensional (3D) . . . . . . . . . . . " 54 4.5 Problema de valori proprii pentru operatorii de poziţie . . . . . . 107
2.4.1 Funcţii fizic permise în cazul tridimensional. Produsul scalar 54 4.6 Comutatori. Comutatori pentru operatorii asociaţi observabilelor 109
2.4.2 Oscilatorul tridimensional armonic izotrop 55 4.7 Observabilele momentului cinetic orbital . . . . . . . . . . . . . . 112
2.4.3 Particula liberă 56 4. 7.1 Operatorii momentului cinetic orbital şi proprietăţile lor . 112
2.4.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în cazul 4.7.2 Incompatibilitatea componentelor operatorilor momentului ci-
tridimensionl 58 netic orbital . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
2.4.5 Notaţii adecvate pentru funcţiile proprii care corespund la 4.7.3 Compatibilitatea oricărei componente a momentului cinetic or-
aceeaşi valoare proprie 60 " bital cu pătratul acestuia . . . . . . . . . . . . . . . . . ·. . . 115
2.4.6 Operatorul energiei şi proprietăţile sale . 61 4. 7.4 Problema de valori proprii pentru pătratul momentului cinetic
orbital . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 -<
3 FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 4. 7. 5 Proprietăţi ale funcţiilor sferice . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ON- 4.7.6 Valori proprii pentru o componentă a momentului cinetic orbital118
DULATORII 65 4. 7. 7 ; Legi statistice pentru observabilele momentului cinetic- orbital 119
3.1 Experienţele de difracţie cu microparticule şi interpretarea lor statistică 65 4.8 Densitatea de probabilitate radială . . . . . . 123
3.2 Caracterul statistic al legilor mecanicii cuantice. Funcţia de stare. 4.9 Teorema referitoare la observabile compatibile 124
Legea lui Born . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 4.10 Exemple de observabile compatibile . . . . . . 124
3.3 Consecinţe ale legii lui Born . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
3.4 Ecuaţia de continuitate ataşată ecuaţiei Schrodinger temporale şi con- 5 PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTIC-
. 1 .
secmţe e e1 . . . . . . . . . . . . . . . :/ . . . . . . . . . . . . . . . . 73 ULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE 127
3.5 Statistica poziţiei. Valori medii pentru funcţii de poziţia particulei 75 5.1 Ecuaţia Schrodinger radială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
3.6 Principalele consecinţe ale postulatului evoluţiei în timp 76 5.2 Consideraţii generale asupra spectrului energiilor . . . . . . . . . . . 131
3. 7 Teoremele lui Ehrenfest . . . ·. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 5.3 Determinarea spectrului energiilor pentru o particulă aflată în câmp
3.8 Interpretarea primei teoreme a lui Ehrenfest. Impulsul mediu al par- coulombian . . . . . . . . . _. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
ticulei. Statistica impulsului . . . . . . 82 5.3.1 Rezolvarea ecuaţiei radiale pentru câmp coulombian în cazul
3.9 Particula în câmp de forţe conservativ . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 E <O . . . . . . . . . . . • . . . . . . . . . . . 134
3.9.1 Energia medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 5.3.2 Funcţiile proprii radiale ataşate nivelelor Bohr . . . . . . . . . 139
3.9.2 Dezvoltarea funcţiei de stare după funcţiile proprii ale energiei 86 5.3.3 Ordinul degenerării nivelelor Bohr . . . . . . . . . . . . . . . 140
3.9.3 Statistica energiei şi independenţa ei de timp 89 5.3.4 Normarea funcţiilor proprii Untm. Proprietăţi de ortogonalitate141
3.9.4 Stări staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 5.3.5 Stări staţionare ale atomului hidrogenoid . . . . . . . . . . . . f14~
3.10 Evoluţia în timp a stării unei particule libere . . . . . . . 91 5.3.6 Funcţiile proprii ale energiei particulei în câmp coulombian în
3.10.1 Pachetul de unde de Broglie. Statistica impulsului 91 cazul E 2 O . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
3.10.2 Evoluţia abaterii standard a poziţiei . . . . . . . . 93 5.4 Observaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145

4 OBSERVABILELE PARTICULEI
4.1 Observabile şi operatori asociaţi . . . . . . . . . . . . . . . . .
99 I 6 POSTULATELE MECANICII CUANTICE
6.1 Postulatul I (postulatul stării) . . . . . .
147
147
99
_., W
-
Proprietăţi ale operatorilor asociaţi observabilEtl9:r:.
4.3 Rolul operatorilor asociaţi observabilelor. ~ t u l observabi
4.4 Problema de valori proprii pentru operatorii impulsului .
101
102
104
6.2 Postulatul II (postulatul observabilelor)
6.3 Postulatul III (postulatul valorii medii) .
6.4 Postulatul IV (postulatul evoluţiei temporale)
148
151
155

4 5
 •I

\'4"@ Stări cu valoare bine determinată (certă) pentru o observabilă 157 9 SISTEME DE PARTICULE 207
159 9.1 Sistem de două particule diferite fără spin . . . . . . . . . . . . . 207
6.6 Abaterea standard . . . . . . .
160 9 .1.1 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem izolat
6. 7 Variaţia în timp a valorii medii . . . . . . . . . . . . . . . . .
de două particule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
6.8 Relaţiile de nedeterminare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
9.1.2 Evoluţia în timp a sistemului izolat de două particule . . . . 210
6.8.1 Demonstraţia relaţiei de nedeterminare pentru o pereche de 9.1.3 Sistemul de două particule în câmp electromagnetic extern . 211
observabile oarecare . . . . . . . . . . 163
9.1.4 Sisteme de N particule diferite . . . . . . . . . . . . . 212
6.8.2 Relaţia de nedeterminare energie-timp 165 9.2 Sisteme de particule identice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . : . . 213
6.9 Stări mixte . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 9.2.1 Implicaţii ale identităţii particulelor pentru mărimile cu care
6.10 Limbajul matematic al mecanicii cuantice 168 operează mecanica cuantică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
9.2.2 Permutări şi paritatea lor. Operatori asociaţi permutărilor.
- 7 MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 169
Funcţii complet simetrice şi funcţii complet antisimetrice . . . 214
7 .1 Spinul particulelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 9.2.3 Postulatul simetrizării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
7.1.1 Spinul electronului. Ipoteza Uhlenbeck-Goudsmit 170 9.2.4 Incadrarea postulatului simetrizării în formalismul mecanicii
7.1.2 Spinul s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 cuantice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
7.2 Descrierea spinului 1/2 în mecanica cuantică . . . . . . . 173 9.2.5 Observabile simetrice. Degenerarea de schimb . . . . . . . . . 219
7.2.1 Postulatele mecanicii cuantice pentru particula cu spin 1/ 2 în 9.2.6 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem de par-
repaus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 ticule independente. Principiul de excluziune Pauli 221
7.2.2 Proprietăţile operatorilor asociaţi spinului. Operatorii lui Pauli 178 9.2.7 Aplicarea principiului lui Pauli la atomi . . . . 224
7.2.3 Reprezentarea matricială a operatorilor asupra spinorilor. Ma- 9.3 Sisteme atomice cu doi fermioni identici cu spin 1/ 2 225
tricile lui Pauli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181 9.3.1 Sistem de două particule cu spin 1/ 2 în repaus 226
183 9.3.2 Două particule diferite cu spin 1/ 2 în mişcare . 230
7. 2 .4 Aplicarea (în continuare) a postulatelor mecanicii cuantice .
185 9.3.3 Ortostări şi parastări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
7.2.5 Aplicaţie: precesia spinului 1/2 . . . . . . . . . . . . . .
9.3.4 Aplicaţie: stări staţionare pentru sisteme atomice cu doi elec-
7.2.6 Particula cu spin 1/2 în mişcare . . . . . . . . . . . . . . 187
troni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
7.3 Aplicaţie: momentul cinetic total al unei particule cu spin 1/2 . 190
7.3.1 Definiţie. Proprietăţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 Anexa A PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE 237
7.3.2 Valorile proprii ale operatorilor momentului cinetic total 191
Anexa B ECUATIA LUI HERMITE 245
- 8 PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 195
Anexa C ECUATIA LAPLACE-KUMMER 251
8.1 Funcţia clasică a lui Hamilton 195
8.2 Operatorul hamiltonian . . . . . . . . . . . . . . 196 BIBLIOGRAFIE 255
8.3 Ecuaţia de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . 198
8.4 Particula în câmp electric şi/sau magnetic statice 199
8.4.1 Efectul Stark . 199
8.4.2 Efectul Zeeman . . . . . . . . . . . . . . 200
8.5 Invarianţa la etalonare . . . . . . . . . . . . . . 204
8.6 Particula cu spin 1/2 în câmp electromagnetic . 205

7
6
 l

PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă se adresează studenţilor din anul al doilea al Facultăţii de Fiz-

ică, pe care un nou program de învăţământ îi aduce în contact cu fizica cuantică mai
devreme decât în ultimii douăzeci de ani. O poziţie asemănătoare a mecanicii cuan-
tice a mai existat în planul de învăţământ, începând cu anul universitar 1979/ 1980
şi până în anul universitar 1986/ 1987. Insuşirea mecanicii cuantice nu a constituit
o dificultate de netrecut pentru studenţii seriilor amintite şi nu ar trebui să fie nici
acum. Există însă deosebiri legate de nivelul scăzut de cunoştinţe de matematică
şi fizică pe care studenţii noştri le-au asimilat în liceu şi pe care au deprinderea de
a le folosi, precum şi de amploarea eforturilor şi motivaţia implicate în studiu. O
dată înţelese dificultăţile, ele nu pot fi depăşite decât acordând timp studiului şi
plasându-l pe primul plan în anii studenţiei.
Pe parcursul a nouă capitole lucrarea de faţă îşi propune să transmită cititorului
cunoştinţele de bază care constituie mecanica cuantică nerelativistă. O continuare
a acestor lecţii va acoperi capitole predate în anul al treilea care prezintă cele mai
simple metode de lucru în rezolvarea problemelor de bază ale mecanicii cuantice şi
câteva aplicaţii.
Mecanica cuantică este o componentă a fizicii cuantice, alături de teoria cuantică
a radiaţiei electromagnetice (electrodinamica cuantică) şi de fizica statistică cuantică.
Ea are drept scop dezvăluirea legilor care guvernează comportarea substanţei la scară
atomică. La acest nivel ne gândim la atomi şi molecule şi la constituenţii acestora. In
perioada în care a fost elaborată mecanica cuantică era cunoscută structura atomului,
aşa cum rezultase din experienţele lui E. Rutherford (1911), ca fiind format dintr-un
nucleu şi unul sau mai mulţi electroni. Structura nucleului nu era cunoscută: se ştia
doar că nucleele conţin protoni, purtători de sarcină pozitivă; lucrurile s-au clarificat
doar prin prin descoperirea neutronului (J. Chadwick, 1932). Cu toate acestea, s-
a dovedit că la începutul deceniului trei al secolului al XX-lea fizicienii adunaseră
suficient de multă informaţie pentru ca minţile geniale ale lui W . Heisenberg, E.

9

Schrodinger , P. A. M. Dirac, M. Born să continue drumul deschis de M. Planck, A.
Einstein, N. Bohr, L. de Broglie, P. Ehrenfest ş.a. şi să extragă legi noi ale naturii.
Se poate considera că la sfârşitul anului 1927 mecanica cuantică era o teorie complet
elaborată, spre deosebire de cazul electrodinamicii cuantice a cărei consolidare a
durat mai mult.
Prin primele ei succese în confruntarea cu experienţa ca descifrarea misterului
legăturii chimice, prezicerea despicării unor linii spectrale ale hidrogenului în câmp
electric, explicarea diamagnetismului, devenea de netăgăduit că fizicienii ajunseseră
la cunoaşterea şi stăpânirea unor legi fundamentale ale naturii.
La aprofundarea legilor mecanicii cuantice privind semnificaţia conţinutului lor
au contribuit , la diferite momente, cu aspecte diferite, fizicieni sau matematicieni de
talia lui John von Neumanu, E. P. Wigner, R. Feynman şi J. Bell.
Dezvoltarea metodelor de lucru privind consecinţele mecanicii cuantice pentru
spectroscopia atomilor şi moleculelor, ciocnirea electronilor cu atomii, procesele de
împrăştiere a radiaţiei electromagnetice este legată de numele, de asemenea ilustre,
ale lui A. Sommerfeld, J. Slater, G. Racah, U. Fano.
Anii care au urmat descoperirii structurii nucleului sunt marcaţi de aplicarea
mecanicii cuantice pentru studiul structurii nucleului şi al experienţelor de ciocnire
cu protoni şi neutroni. In acei ani s-au dezvoltat metoda matricii R, formalismul
Feshbach. Aceste metode au fost preluate şi extinse de fizica atomică într-o nouă
etapă de dezvoltare a ei, sub impulsul unui progres impresionant al mijloacelor de
calcul şi al fizicii experimentale.
Pe baza mecanicii cuantice teoreticienii furnizează date (nivele de energie şi
lărgimi ale lor, secţiuni eficace, rate de tranziţie şi timpi de viaţă) spectroscopiei,
fizicii plasmei şi astrofizicii.
Teoria stării condensate nu este altceva decât mecanica cuantică aplicată. Pe
baza ei se explică şi se descriu cantitativ diferenţele atât de mari pe care le prezintă
solidele în ceea ce priveşte structura lor, conductibilitatea electrică, proprietăţile
optice sau magnetice.
Este de remarcat că multe din experienţele analizate de mecanica cuantică pen-
tru a ilustra legile ei au fost ani în şir experienţe de tipul gedankenexperiment, adică
experienţe care nu erau realizabile din punct de vedere tehnic, dar al căror rezultat
era o consecinţă a acestor legi, ca de exemplu experienţa de tip Young cu parti-
cule. Realizarea lor practică se adaugă la şirul de fapte experimentale care confirmă
valabilitatea mecanicii cuantice.
Cunoaşterea legilor mecanicii cuantice le-a permis fizicienilor să imagineze şi re-
alizeze dispozitive experimentale ca maserii şi laserii în diferitele lor variante, ceasuri
10
l
atomice, capcane magneto-optice, cu aplicaţii numeroase.
In ultimele două decenii ale secolului trecut s-au dezvoltat capitole noi ale fizicii,
având la bază fizica cuantică, ca interferometria atomică şi teoria cuantică a infor-
maţiei. Sunt depuse eforturi remarcabile pentru construirea laserilor atomici şi a
calculatoarelor cuantice.
La sfârşitul introducerii de faţă ţin să menţionez câteva aspecte legate de trecutul
învăţământului de fizică cuantică la Universitatea din Bucureşti.
Predarea fizicii teoretice în România a urmat drumul deschis de Şerl:ian Ţiteica,
al cărui îndrumător de doctorat, la Universitate?, din Leipzig, a fost W. Heisenberg.
La Universitatea din Bucureşti Şerban Ţiteica a predat Mecanica Cuantică în cadrul
mai multor cursuri: cursul general de Mecanică Cuantică (în anii 1948-1957 şi 1976-
1980) şi cursurile de specializare de Teoria Nucleului şi de Complemente de Mecanică
Cuantică. O mărturie impresionantă a activităţii didactice a lui Şerban Ţiţeica este
lucrarea Curs de Fizică Statistică şi Teoria Cuantelor, curs litografiat în anul 1951 şi
recent publicat prin grija profesorului Tudor Marian 1 . O mică parte din moştenirea
lăsată fizicii româneşti este expunerea magistrală a mecanicii cuantice cuprinsă în
manualul Mecanica Cuantică2 , publicat spre sfârşitul vieţii.
Serii succesive de studenţi din perioada 1958-1973, printre care şi seria din care am
făcut parte, au audiat lecţiile impecabile de Mecanică Cuantică predate de profesorul
Mihai Gavrila, membru corespondent al Academiei Române, deschizător de drumuri
în cercetarea românească din domeniul fizicii cuantice, discipolul cel mai apropiat al
profesorului Ţiţeica.
De-a lungul anilor, începând cu anul 1975, prin lecţiile predate de mine am căutat
să transmit multor serii de studenţi ai Facultăţii de Fizică moştenirea valoroasă a
celor care au pus bazele predării şi cercetării în fizica cuantică la Universitatea din
Bucureşti.
In lecţiile de faţă legile mecanicii cuantice sunt dezvăluite treptat în forma unor
postulate care se referă la sistemul fizic format dintr-o particulă în câmp de forţă.
In Cap. 6 aceste postulate sunt reunite şi generalizate de la cazul particulei la
cazul sistemelor de particule în cadrul a patru postulate. In capitolele următoare
prezentarea urmăreşte aplicarea acestor postulate. In Cap. 9 este acceptat un nou
postulat, referitor la sistemele de particule identice.
In ceea ce priveşte bibliografia, este de ştiut că referinţele de la sfârşitul capitolelor
1
Şerban Ţi teica, Curs de Fizică Statistică şi Teoria Cuantelor, Editura AU, 2000
2
Şerban Ţiteica, Mecanica Cuantică, Editura Academiei, 1984
11
reprezintă fie lucrări de referinţă în literatura mecanicii cuantice, fie surse posibile
de completare a cunoştinţelor din capitolul respectiv. Bibliografia de la sfârşitul
manualului conţine două liste, lucrările din prima listă sunt cele la care se fac trimiteri
pe parcursul lecţiilor, iar a doua listă conţine câteva cărţi de mecanică cuantică,
prezentate în ordinea alfabetică a autorilor. Cele mai vechi dintre ele sunt cărţi care
nu şi-au pierdut utilitatea, în ciuda anilor trecuţi de la apariţia lor.
Imi exprim încrederea că noi generaţii de viitori fizicieni vor continua să în-
drăgească fizica şi, în particular, mecanica cuantică, şi îmi exprim totodată speranţa
că lecţiile de faţă le vor fi de folos la începutul drumului lor.
Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă spre colegii de catedră cu care am
colaborat de-a lungul timpului în activitatea de predare a mecanicii cuantice: Mircea
Zaharia, Tudor Marian, Mihai Dondera şi Mădălina Boca. Le datorez observaţii
critice şi un cadru de lucru prietenos şi stimulator. Mădălinei Boca îi datorez şi
sprijinul neprecupeţit în corectarea notelor de curs şi în toate aspectele legate de
tehnica redactării manuscrisului lucrării de faţă.
Capitolul 1
DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE
LUI SCHRODINGER
La sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea fizicienii au fost
nevoiţi să admită că nu pot explica pe baza fizicii clasice o mulţime, tot mai nu-
meroasă, de fapte experimentale. Această afirmaţie este valabilă deopotrivă pentru
substanţă, radiaţie electromagnetică şi pentru fenomene care au loc ca urmare a
interacţiei lor. Dezvoltarea fizicii în perioada 1900-1925 a condus la descoperirea
unor legi noi ale naturii şi a creat un cadru teoretic nou - fizica cuantică, teorie
care formulează aceste noi legi şi consecinţele lor, cu posibilitatea de a face previ-
ziuni confirmate de experienţă şi, pe măsură ce trec anii, cu tot mai multe aplicaţii
maJore.
Principalele componente ale fizicii cuantice sunt mecanica cuantică, electrodi-
namica cuantică şi fizica statistică cuantică.
Mecanica cuantică se ocupă de substanţa la scară atomică. Sunt formulate legile
de care ascultă electronii şi nucleele, constituenţi ai atomilor şi moleculelor, cu con-
secinţe asupra comportării acestora din urmă. Formularea acestor legi formează
primul obiectiv al cursului de faţă. Legile mecanicii clasice se dovedesc a fi un
caz limită al legilor cuantice, valabile la scară macroscopică. Pentru a preciza ce
înseamnă scară atomică, reproducem aici valorile următoarelor mărimi: masa elec-
tronului, notată me, raza Bohr, notată ao, mărime care reprezintă distanţa medie
electron-nucleu în starea fundamentală a atomului de hidrogen, şi timpul mediu de
viaţă al primului nivel excitat al atomului de hidrogen, notat cu TH ,

me ~ 9, 11 x 10-31 kg, ao ~ 0.53 x 10- 10 m, TH ~ 10- 3 s. (1.1)

Vom învăţa în acest curs că legile care explică comportarea substanţei la scară
atomică sunt legi statistice.

12 13
 Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.1. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE RADIAŢIEI ELECTROMAGNETICE.
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER RELAŢIILE PLANCK-EINSTEIN

Electrodinamica cuantică realizează. o descriere corectă a câmpului electromag- Expresia densităţii spectrale p(v, T), stabilită de Planck, şi care-i poartă numele,
netic şi a interacţiei sale cu substanţa şi ne arată în ce condiţii sunt valabile legile este
electromagnetismului clasic. Cel mai atent studiată este interacţia electronului cu hv 3
( T) - -81r3 ( hvT ) _ 1
) (1.4)
câmpul electromagnetic. p v, - c exp ks

Fizica statistică cuantică urmăreşte consecinţele legilor cuantice pentru sisteme

cu număr mare de constituenţi. cu c- viteza luminii în vid,
ks- constanta lui Boltzmann, cu valoarea k8 = 1, 381 x 10- 23 J /K,
In prima parte a capitolului vom schiţa, extrem de sumar, drumul care a condus h- constanta lui Planck.
la elaborarea mecanicii cuantice. Descrierea unora din faptele experimentale care vor
fi menţionate este realizată de cursul de fizica atomică. Unele informaţii privitoare Exerciţii:
la ele se găsesc şi în manualele de liceu. Pentru detalii suplimentare vezi cartea lui 1) s t abiliţi legătura dintre cele două densităţi spectrale p(>..., T) şi p(v, T),
Brandsen şi Joachain [lJ. 2) stabiliţi dimensiunile celor două densităţi şi unităţile în care se măsoară în
sistemul SI .
1.1 Proprietăţile neclasice ale radiaţiei electromagnetice.
Relaţiile Planck-Einstein I Se consideră că ziua de naştere a fizicii cuantice este 14 decembrie 1900, ziua în care
fizicianul german Max Planck a prezentat, o dată cu formula (1.4) pentru densitatea
Primele elemente ale fizicii cuantice au apărut în studiul radiaţiei termice, numită spectrală a radiaţiei termice, ipoteza cuantelor. Formula s-a dovedit corectă şi era şi a
şi radiaţia corpului negru, un sistem fizic deosebit de interesant. Pentru o descriere rămas în acord foarte bun cu datele experimentale. In expresia densităţii spectrale, ca
detaliată a legilor radiaţiei termice vezi prezentarea făcută de Ş. Ţiţeica [2]. şi în relaţia care exprimă ipoteza cuantelor, apare constanta h - constanta lui Planck.
Conform ipotezei cuantelor, pentru a înţelege proprietăţile radiaţiei electromagnetice
Radiaţia termică este radiaţie electromagnetică aflată în echilibru cu substanţa. este nevoie să-i atribuim o structură discretă: energia pe care o poartă o componentă
Sistemul este cel mai bine realizat de o cavitate vidată cu pereţii înnegriţi şi menţinuţi de frecvenţă dată, v, nu poate fi divizată oricât, ci este totdeauna un multiplu al
la o temperatură constantă. O mică deschidere în peretele cavităţii apare pentru un energiei
E = hv . (1.5)
observator din afara ei ca o suprafaţă de corp negru, adică o suprafaţă care absoarbe
toată radiaţia primită, emite, dar nu reflectă.
Energia E se numeşte cuantă de energie. Constanta lui Planck are dimensiune de
Una din mărimile de bază care caracterizează radiaţia din cutie este densitatea de acţiune (energiextimp) şi are valoarea
energie, notată u(T), adică energia care revine unităţii de volum (ne putem exprima
aşa deoarece radiaţia din cutie este omogenă), iar alta este densitatea spectrală de h = 6, 626 X 10- 34 J S. (1.6)
energie. Am notat u(T) pentru că mărimea depinde numai de temperatură, conform
legii Stefan-Boltzmann, In echilibrul dinamic stabilit între peretele cavităţii şi radiaţia din cutie are loc
continuu un schimb de cuante de energie.
u(T) = aT4 , a= 7, 64 x 10- 16 J/m3 K 4 , T - temperatura absolută. (1.2)
Exerciţiu de seminar: Deduceţi formula lui Planck (1.4) pe baza ipotezei cuan-
Densitatea de energie poate fi analizată spectral. Mărimea care redă contribuţia telor şi a legii lui Boltzmann de distribuţie după energii.
diferitelor componente este densitatea spectrală. Definiţia ei diferă după cum carac-
terizăm componentele radiaţiei prin frecvenţele v sau lungimile lor de undă >.., Istoria fizicii consemnează faptul că Planck a încercat multă vreme, fără succes,
să renunţe la ipoteza cuantelor !
00 Insa, mai departe, studiul efectului fotoelectric (A. Einstein, 1905) şi al efectului
fo
00

u(T) = p(v, T) dv= fo p(>.., T) d)... (1.3) Compton (A. Compton, 1923) au confirmat şi extins ipoteza cuantelor de la radiaţia

14 15
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

termică la radiaţia electromagneticăîn propagare, cu concluzia că şi în acest caz a) In cazul radiaţiei electromagnetice sinteza celor două descrieri, ondulatorie şi
trebuie să admitem că energia radiaţiei are o structură discretă. Mai mult , a fost corpusculară, o realizează fizica cuantică a radiaţiei (electrodinamica cuantică).
necesară completarea imaginii despre structura discretă a radiaţiei. Astfel, descriem b) O figură de interferenţă poate fi explicată şi fără a recurge la imaginea ondu-
corect legile efectului fotoelectric şi ale efectului Compton dacă admitem că o undă latorie, după cum vom discuta în continuare în cazul experienţelor de difracţie cu
electromagnetică plană, care se propagă în vid într-o direcţie caracterizată de vectorul electroni.
de lungime unitate (versor) n şi are frecvenţa v, este formată din 11 corpuscule", Pentru cele ce urmează reţinem: unei unde electromagnetice plane şi monocro-
numite cuante de energie sau fotoni care au energia E, dar şi un impuls p, date, matice, caracterizate de vectorul de propagare k, i se asociază fotoni cu atributele
respectiv, de energie şi impuls redate de relaţiile Planck-Einstein (1.8). ·
f.
E= hv, p= -n. (1. 7) In sfârşit, pentru a înţelege analogia pe care o vom face în continuare, în cazul sub-
C
stanţei, considerăm expresia câmpului electric al unei unde electromagnetice plane,
Masa unui foton, calculată după formula relativistă m = Jc2 - c2 p2, este nulă. monocromatice şi liniar-polarizate, în propagare în vid
Cele două relaţii referitoare la cuanta de energie pot fi scrise cu ajutorul pul-
saţiei w = 2 1r v (numită şi frecvenţă unghiulară) şi al vectorului de propagare E(r, t) = Eo cos (k · r - wt) = Re ( ei(k·r-wt)) Eo, (1.10)
k = (21r/>..) n, unde >.. este lungimea de undă(>..= c/v), astfel:
în care pulsaţia w şi lungimea k a vectorului de propagare sunt legate prin relaţia
f.= nw, p=nk. (1.8)
w =ck, (1.11)
In relaţiile precedente a apărut constanta Planck redusă
Oo şi amintim că vectorul E ascultă de ecuaţia undelor
h \)--
n= -
21r
~ 1,0546 X 10- 34 J s, (1.9)

pe care o vom folosi sistematic de acum încolo. Relaţiile precedente sunt cunoscute
-
('()

~
~
1 a2E
c2 iJt2 = .6.E, .6. =
a2 a2 a2
8x + 8y + 8z 2 '
2 2 (1.12)

sub denumirea de relaţiile Planck-Einstein. Ele ne vor fi de folos în continuare.

unde simbolul .6. reprezintă operatorul laplaceian. Valabilitatea ecuaţiei precedente
Trebuie să subliniem că reînvierea unei imagini corpusculare pentru radiaţia elec-
se verifică prin calcul direct, făcând apel la relaţia (1.11).
tromagnetică, acceptată pe baza unor fapte experimentale, nu înlocuieşte imaginea
ondulatorie, exprimată de ecuaţiile lui Maxwell, cu ajutorul căreia explicăm atât de
natural şi corect fenomene ca difracţia şi interferenţa. 1.2 Proprietăţile neclasice ale substanţei
Simplist prezentând lucrurile: pentru radiaţia electromagnetică comportarea on-
dulatorie este comportarea clasică, iar cea corpusculară este comportarea neclasică. Referindu-ne acum la cazul substanţei, lista datelor experimentale şi fenomenelor
Energia purtată de o cuantă de lumină este extrem de mică. La >.. = 6000 .Â. pe care nu le poate explica fizica clasică dar au fost explicate de mecanica cuantică
corespunde o energie f. ~ 3, 3 x 10- 19 J, astfel că numărul de cuante emise într- este lungă. Menţionăm câteva.
o secundă de un bec de 100 W este de aproximativ 3 x 1020 . Cu atâtea cuante
prezente, nu e de mirare că nu percepem direct natura corpusculară a luminii. Altfel • La scară macroscopică,nu reuşim să explicăm în orice condiţii toate proprie-
se prezintă lucrurile în regiunea razelor X a spectrului electromagnetic, unde cuantele tăţile corpurilor pe baza ipotezei că atomii şi moleculele ascultă în mişcarea
sunt purtătoare de energii mari şi fluxul lor este relativ mic. lor de legile mecanicii newtoniene (mecanica clasică). De exemplu, nu putem
Deoarece obiectul cursului nostru nu îl constituie studiul radiaţiei electromagne- explica, nici măcar calitativ:
tice, vom încheia acest subiect cu două afirmaţii generale, a căror justificare formează
obiectul altor cursuri. i) comportarea căldurilor specifice ale solidelor la temperaturi joase,

16
 Capitolul 1. DE LA RELATIILE P.t,ANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

ii) diversitatea de valori pe care le iau constantele de material ale corpurilor: de Un oscilator liniar armonic este un sistem fizic idealizat format dint-o particulă
ce conductibilitatea electrică a argintului este de 10 24 ori mai mare decât a cuarţului de masă M, în mişcare pe o axă, notată Ox, sub influenţa unei forţe elastice
topit; de ce susceptibilitatea magnetică a fierului este de 109 ori mai mare decât a
altor metale, F = -Cx, C > O - constanta elastică . (1.13)
iii) existenţa corpurilor cu proprietăţi diamagnetice.
Legea de mişcare md2 x/dt 2 = -Cx are soluţia
• Existenţa atomilor ca sisteme fizice stabile este în contradicţie cu electrodi-
namica clasică: electronul executând o mişcare accelerată în jurul nucleului ar X =A cos (w t + cp) ' w = fii, (1.14)
trebui să emită energie şi să cadă pe nucleu, într-un timp extrem de scurt.
cu A şi cp constante. Mărimea w este pulsaţia clasică a oscilatorului mecanic.
• Nu poate fi explicată legătura chimică. Einstein a admis că energia unui oscilator liniar armonic este cuantificată, ea
neputând lua decât una din valorile din şirul
• Datele spectroscopiei atomice, moleculare şi nucleare nu îşi găsesc nici un înţe­
les în cadrul fizicii clasice. En = nnw, n = O, l, 2, ... , (1.15)

• Nu pot fi explicate experienţele de difracţie a microparticulelor (electroni, neu-
troni, atomi) în interacţie cu ţinte solide.
In drumul spre mecanica cuantică menţionăm câteva momente cruciale.
Teoria Einstein a căldurilor specifice (1907)
Datele experimentale referitoare la valorilor căldurilor specifice nu sunt totdeauna
în acord cu legea echipartiţiei energiei, care reprezintă o consecinţă a legilor fizicii
unde w este un atribut intrinsec al oscilatorului mecanic, pulsaţia sa proprie.
Facultativ: Calculul căldurii specifice a unui solid cristalin monoatomic pe baza
ipotezei cuantificării energiei sale.
Intr-un solid cristalin monoatomic cei N atomi execută mişcări de oscilaţie în vecină­
tatea nodurilor, aşa că din punct de vedere mecanic sistemul este echivalent cu un ansamblu
de 3 N oscilatori liniari armonici caracterizat prin 3 N frecvenţe proprii. Admiţând că la
echilibru la temperatură fixată energia este distribuită după legea Boltzmann, dar că energia
însăşi nu ia decât valori din şirul (1.15), pentru energia medie a oscilatorului de pulsaţie w

clasice. In particular, pentru un solid cristalin monoatomic aflat la temperatura se obţine rezultatul (vezi seminar):
camerei valoarea căldurii specifice molare prezise de fizica statistică clasică este de -E - - -nw
3R ~6 cal/mol-grad (legea Dulong-Petit, cu R constanta gazelor perfecte). Majori- -
-enw/kBT - I . (1.16)
tatea corpurilor din această categorie au la temperatura camerei o căldură specifică în
Energia internă a solidului este energia lui medie totală
acord cu legea Dulong-Petit. Există însă excepţii, care cereau explicaţii, de exemplu
carbonul, diamantul şi grafitul au căldura specifică apropiată de 2,5 cal/mol-grad, 3N
chiar la temperaturi ridicate. Iar atunci când temperatura scade, căldura specifică U = """" 1iwn (1.17)
~ enwn/kBT - I '
scade şi ea, tinzând la zero în vecinătatea lui zero absolut, în contradicţie cu legea n=l
Dulong-Petit.
unde w 1 , ... , w 3 N sunt pulsaţiile proprii ale solidului, mărimi care trebuie cunoscute pentru
Einstein a abordat problema căldurii specifice prin extinderea ipotezei cuan- a afla căldura specifică.
tificării energiei de la radiaţie electromagnetică la substanţă. Mai precis, formula Einstein a considerat modelul simplu în care toate frecvenţele proprii ar avea aceeaşi
E = nw, întâlnită în cazul radiaţiei electromagnetice, a fost folosită de către Einstein valoare, w 0 , ceea ce conduce pentru un mol de substanţă la energia internă
pentru un oscilator liniar armonic, deci pentru un sistem fizic de cu totul altă natură,
1iwo
un sistem mecanic. Această extindere este un pas important spre mecanica cuantică. U = 3N enwo/kBT - 1 N - numărul lui Avogadro, (1.18)

18 19
 Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

şi la căldura specifică molară

iv) exprimarea constantei Rydberg pentru un atom de hidrogen cu nucleu presu-
pus fix ca
hwo) 2
enwo / kBT R = 21r2me e4
Cv = au
8T
=3R
(kBT (ehwo/ksT _ 1)2' (1.19)
h3 C
( 1.21)

unde constanta gazelor perfecte este R = kB N. Căldura specifică se dovedeşte astfel a fi
o funcţie de temperatură care i) pentru 1iw0 /kBT « I (temperaturi înalte) se reduce la
3R ~ 6 cal/ mol grad (legea Dulong -Petit); ii) pentru liw0 /kBT » 1 (temperaturi joase)
tinde la zero.
Ipoteza frecvenţelor proprii egale între ele nu este însă corectă, de aceea nici previziunea
(1.19) nu este în acord cantitativ cu experienţa. Este important aici aspectul calitativ al
unei dependenţe a căldurii specifice de temperatură.
La baza teoriei lui Einstein stă ipoteza că energia unui oscilator nu poate lua orice
valoare. Spunem că energia oscilatorului mecanic este cuantificată. Această ipoteză
s-a dovedit corectă. Orice calcul al unei călduri specifice are ca punct de plecare
formula (1.17).
Pasul făcut de Einstein este primul spre o teorie a comportării neclasice a sub-
stanţei. Cuantificarea energiei s-a dovedit a fi o caracteristică generală a sistemelor
atomice. A trebuit admis în anii care au urmat că nu numai energia, ci şi alte mărimi
fizice sunt cuantificate.
Atomi şi spectre: contribuţia lui Bohr
Enumerăm paşii importanţi din drumul spre fizica cuantică pe care-i datorăm lui
Niels Bohr:
i) enunţarea postulatelor care-i poartă numele (1913). Primul postulat nu este
altceva decât postulatul cuantificării energiei atomilor;
ii) deducerea valorilor posibile ale energiei pentru atomul de hidrogen din com-
paraţia formulei Balmer cu formula frecvenţelor din postulatul al doilea
En = _ mee6 1 n = 1,2, ...
2n 2 n2, (1.20)
cu eo = e/ ~ ' unde e < O este sarcina electronului (în S.I.) şi Eo - permitivitatea
dielectrică a vidului;
iii} ipoteza cuantificării momentului cinetic orbital al electronului şi deducerea
formulei pentru nivelele de energie pe această bază;
v) enunţarea principiului de corespondenţă (1923).
Experienţa lui Franck şi Hertz {1914}
Experienţa lui J. Franck şi G. Hertz a pus în evidenţă în mod direct faptul
că atomii nu pot avea decât anumite energii. Experienţa realizează ciocnirea unor
electroni acceleraţi în mod controlat pe atomi ( atomi de mercur în varianta originală
a experienţei). La energii joase ciocnirea este elastică, electronii nu cedează energie
atomilor. Dacă energia electronilor depăşeşte o anumită valoare, se constată că ei
pierd o parte bine determinată din energia lor. Energia pierdută produce excitarea
atomului, adică o trecere de la energia cea mai joasă (nivelul fundamental) la un
nivel excitat. Simultan cu scăderea energiei electronilor se constată emisia de radiaţie
electromagnetică rezultată în urma dezexcitării atomilor.
Regulile de cuantificare şi confruntarea lor cu datele exp~rimentale
In încercarea de a prevedea nivelele de energie ale unui sistem atomic au fost
descoperite procedee relativ simple, numite reguli de cuantificare. In cazul unei
particule în câmp de forţe, ele selectează din mulţimea de traiectorii posibile acele
traiectorii care corespund energiilor "permise". Procedeul a înregistrat unele succese,
în particular pentru oscilatorul liniar armonic şi atomul de hidrogen. El a devenit
nefolositor pentru sisteme cuantice mai complicate, ca atomi cu mai mulţi electroni
sau molecule. Teoria dezvoltată în jurul regulilor de cuantificare, cunoscută sub de-
numirea de teorie cuantică veche (1913-1923}, a jucat un rol în drumul spre mecanica
cuantică, fiind depăşită o dată cu elaborarea acesteia din urmă.
Experienţa lui Stern şi Gerlach (1921}
Proiectată cu scopul de a afla dacă momentul cinetic orbital al unui atom, rezul-
tat din însumarea momentelor cinetice ale electronilor, este o mărime cuantificată,
experienţa a condus la descoperirea spinului electronului, un moment cinetic intrin-
sec al acestuia care se adună cu momentul cinetic orbital şi conduce la un moment
cinetic total al atomului. A reieşit, în continuare, că ignorând spinul electronului nu
putem înţelege nici structura atomului nici datele spectroscopiei.

21
20
 Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER
1.3 Apariţia mecanicii odulatorii. Ipoteza lui Louis de
Broglie
Cu tot progresul înregistrat în investigarea lumii atomice în deceniul al doilea
al secolului trecut, fizicienii nu dispuneau de un cadru teoretic în care să realizeze
o descriere coerentă a ei, capabilă să prevadă fapte noi. Se conturaseră în schimb
întrebări mai precise, de exemplu:
1) dacă energia unui sistem atomic este cuantificată, aşa cum arată di-rect expe-
rienţa lui Franck şi Hertz şi indirect datele spectroscopiei, de unde ştim care sunt
valorile admise pentru energie (fără a face apel la experienţă)?
2) sunt şi alte mărimi fizice, în afara energiei, cuantificate? Dacă da, de unde
aflăm ce valori pot lua ele?
In 1923 fizicianul francez Louis de Broglie a formulat o ipoteză nouă referitoare
la substanţă: constituenţii acesteia au şi ei o comportare duală , aşa cum are ra-
diaţia electromagnetică, adică, pe lângă atribute corpusculare, ei au şi proprietăţi
ondulatorii. De Broglie a afirmat că pentru a descrie comportarea ondulatorie a
unei particule libere în mişcare cu impulsul p şi energia E avem nevoie de relaţi­
ile Planck-Einstein, prin care, în cazul particulei, asociem acesteia o undă plană
monocromatică cu vectorul de propagare k şi pulsaţia w date de
E că ea a jucat un rol determinant în crearea de către Schrodinger (1926) a mecanicii
k = ~ (1.22)
n' W= , ; ·
Aşa cum ştim, o particulă este liberă atunci când asupra ei nu acţionează nici o
forţă. Energia particulei libere este energie cinetică şi este o constantă de mişcare.
In cazul nerelativist, în mod obişnuit folosim expresia
p2
E= 2M' (1.23)
unde M este masa particulei. Legătura dintre energie şi impuls este cu totul alta
decât în cazul cuantelor de energie. Va fi util să ne amintim că energia este definită
până la o constantă aditivă. Aceasta atrage după sine faptul că mărimea w nu are
de fapt semnificaţie fizică în cazul particulei. Deocamdată vom adopta amândouă
relaţiile (1.22), cu E dat de (1.23).
Lucrările lui de Broglie nu atribuiau o realitate fizică undei asociate. " O undă
fictivă asociată mişcării unui corp" este una din exprimările folosite de de Broglie.
Prezentarea mecanicii cuantice ne va dezvălui înţelesul ipotezei şi rostul undei aso-
ciate.
22
1.3. APARIŢIA MECANICII ODULATORII. IPOTEZA LUI LOUIS DE BROGLIE
Ipoteza lui de Broglie exprima o idee complet nouă în raport cu ipotezele for-
mulate în perioada teoriei cuantice vechi. Importanţa conceptului de undă asociată
nu a fost evidentă de la început. Unda de Broglie apărea doar ca un limbaj în
care se pot exprima comod unele proprietăţi ale microparticulelor; astfel condiţiile
de cuantificare ale teoriei cuantice vechi se pot reformula elegant ca nişte condiţii
de staţionaritate pentru unda asociată. Curând însă istoria fizicii a înregistrat con-
secinţele ipotezei lui de Broglie.
Importantă s-a dovedit a fi consecinţa care se desprinde din prima relaţie (1.22),
prin egalarea mărimilor vectorului de propagare şi a vectorului impuls,
21r Mv
:::=~
De aici, pent ru lungimea de undă a fenomenului ondulatoriu asociat (lungimea de
undă asociată), rezultă
h
,\ = Mv' (1.24)
adică, unei particule libere îi este asociat un fenomen ondulatoriu cu o lungime de
undă care depinde de viteza sa.
Importanţa uriaşă a ipotezei lui de Broglie o apreciem de abia atunci când aflăm
ondulatorii, una din cele două variante în care a apărut mecanica cuantică modernă.
Inainte de a vorbi despre apariţia mecanicii ondulatorii, să ne oprim asupra for-
mulei (1.24).
Aşa cum am menţionat, la data emiterii ei, ipoteza lui de Broglie nu era sprijinită
direct de nici un fel de experienţe. De Broglie a prezis că un fascicul de electroni
care trece printr-o deschidere suficient de îngustă trebuie să prezinte fenomenul de
difracţie. De abia în anii 1927-1928, vreme la care mecanica cuantică era deja o
teorie constituită, experienţele devenite celebre de difracţie a electronilor pe cristale
(Davisson şi Germer, 1927; G. P. Thomson, 1928) au adus o dovadă convingătoare
în favoarea existenţei unui fenomen ondulatoriu în comportarea elect~nilor. La
reflexia sau la trecerea electronilor prin cristale s-au obţinut figuri de d~racţie cu
totul asemănătoare celor date de razele X. A rezultat că lucrurile se petrec la fel
ca în cazul în care undele luminoase întâlnesc o reţea optică. Din studiul figurii de
difracţie s-a măsurat lungimea de undă şi pe această cale a fost verificată relaţia
(1.24) . Curând după efectuarea experinţelor de difracţie cu electroni s-au obţinut
figuri de difracţie lucrând cu atomi de heliu si cu molecule de hidrogen, iar mai târziu
au fost puse în evidenţă fenomene de difracţie la incidenţa pe cristale a neutronilor
23
 Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.4. ECUAŢIILE LUI SCHRODINGER
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

furnizaţi de un reactor. Toate aceste experienţe au confirmat valabilitatea relaţiei Schrodinger mecanica ondulatorie şi ecuaţiile care-i poartă numele.
(1.24). Vom arăta acum cum exploatând ipoteza lui de Broglie putem ajunge la ecuaţia
In legătură cu relaţia de Broglie (1.24) observăm că dacă numărul h ar fi egal lui Schrodinger temporală.
cu zero, lungimea de undă asociată ar fi zero, deci ar dispare fenomenul ondulatoriu N. B. Ceea ce urmează nu este o demonstraţie, ecuaţia lui Schrodinger nu poate
asociat. In aceste condiţii ne aşteptăm ca mecanica clasică, în care proprietăţile fi demonstrată !
ondulatorii nu se manifestă, să fie valabilă. Mecanica clasică ne apare astfel ca o
limită de lungimi de undă scurte a mecanicii cuantice. O relaţie analoagă există Ecuaţia lui Schrodinger temporală
între optica geometrică şi optica ondulatorie.
Orice tip de undă (acustică, electromagnetică) este descrisă în diferitele puncte
In ultimii ani s-a dezvoltat un capitol al fizicii numit unde de substanţă (engl. ale spaţiului prin una sau mai multe funcţii de timp, deci prin funcţii de poziţie şi
matter waves) în care este pusă în evidenţă interferenţa unor sisteme complexe pre- timp. Să presupunem că pentru a descrie unda asociată particulei libere (unda de
cum aglomeratele de particule ( clusteri), iar teoreticienii explică de ce pentru sisteme Broglie) este nevoie de o singură funcţie, pe care o vom nota W(r, t). O undă plană
macroscopice experienţele de difracţie nu evidenţiază o comportare ondulatorie. monocromatică, indiferent de natura ei, este descrisă de expresia
Dacă luăm in considerare comportarea particulelor în experienţe de difracţie,
putem spune că tabloul ondulatoriu asociat lor corespunde unei realităţi şi este nece- w(r, t) = N ei(k-r-wt) ( 1.25)
sar. Nu poate fi vorba însă de o înlocuire a tabloului corpuscular cu cel ondulatoriu;
ambele tipuri de proprietăţi se manifestă în natură, întru-un mod a cărui înţelegere cu N - constantă, k - vectorul de propagare, w - pulsaţia. (Vezi cazul câmpului
o realizează mecanica cuantică. Este important să constatăm că o comportare ondu- electric (1.10) dintr-o undă electromagnetică plană şi monocromatică). Esenţiale
latorie nu înseamnă neapărat existenţa unei unde fizice. Vom vedea că aceasta este sunt acum relaţiile prin care mărimile ondulatorii w şi k sunt legate de mărimile
situaţia undei asociate microparticulei. Se ştie astăzi că aşa numita comportare on- corpusculare energie şi impuls [rel. (1.22)], legate la rândul lor prin relaţia (1.23).
dulatorie derivă din faptul că microparticulele se supun unor legi statistice, iar aceste Folosind acestea, verificăm direct că funcţia W ascultă de ecuaţia
legi statistice pot fi deduse dintr-o mărime - funcţia de undă - care este defintă la
orice moment de timp în tot spaţiul, la fel cum sunt definite mărimile caracteristice
ihat
!i:_ t:. w .
aw = -2M (1.26)
fenomenelor ondulatorii.
Ipoteza lui de Broglie nu poate explica toate fenomenele din lumea micropar- Intr-adevăr, transcriem întâi funcţia cu ajutorul mărimilor care caracterizează par-
ticulelor şi a trebuit dezvoltată in continuare şi completată cu noi ipoteze pentru a ticula
obţine o teorie închegată. \J!(r, t) = N ef (p·r-Et), (1.27) .\
apoi derivăm o dată în raport cu timpul
1.4 Ecuaţiile lui Schrodinger
aw = _ i Ew (1.28)
Ca teorie coerentă mecanica cuantică a apărut aproape simultan în două forme at h
diferite, cunoscute sub numele de mecanică cuantică matricială (W. Heisenberg, M. şi de două ori în raport cu fiecare coordonată. Din
Born, P. Jordan, 1925) şi mecanica ondulatorie (Schrodinger, 1926). Echivalenţa
celor două teorii a fost demonstrată de Schrodinger (1926). aw = /x w
Mecanica ondulatorie a fost elaborată de Erwin Schrodinger sub influenţa ideilor ox h
lui de Broglie. In urma unei prezentări a lucrărilor lui de Broglie, făcute la Ziirich rezultă
de către Schrodinger, s-a conturat ideea "dacă există o undă, trebuie să existe şi a2w 2
Px W
o ecuaţie care descrie unda". La scurt timp după aceea au apărut în lucrările lui ox2 = - n2

24 25
 1

Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE

1.4. ECUAŢIILE LUI SCHRODINGER
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER
şi apoi
Ecuaţia lui Schrodinger independentă de timp
a2
w a2w a2w p 2
-+-+-=--\}! Atunci când particula se află în condiţii care nu se schimbă în timp , funcţia V(r)
ox 2 oy 2 oz2 r,,2 . este energia potenţială a particulei. In aceste condiţii ernaţia (1.33) admite soluţii
Tuanscriind relaţia precedentă, avem particulare cu variabile separate

p2
w(r, t) = J(t) u(r).
~W=--w
n2 , (1.29)
Intr-adevăr, avem
. aw . df
Comparând cu (1.28) şi ţinând seama de (1.23), găsim ecuaţia (1.26), aşa cum am i fi at = indt u(r)'
anunţat.

Ecuaţia (1.26) este ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula liberă. - n2M~w+V( r )W=f(t) [- n2M~u(r)+V(r)u(r) ] ,
2 2
In continuare, observăm că dacă am fi folosit pentru energia particulei expresia
astfel încât ecuaţia Schri:idinger se transcrie ca
p2 riJ. h2
E=-+Vo , Vo - constantă , (1.30) . dt -2M~u(r) + V (r)u(r)
2M inT= u(r) ,
am fi găsit că
egalitate între o funcţie numai de timp şi o funcţie numai de coordonatele de po-
2
aw = ( pM + Vo ) w
ziţie. Variabilele fiind independente, egalitatea este posibilă numai dacă expresiile
i fi at 2 ~
C'(")
din fiecare membru sunt constante. Notând cu E valoarea lor constantă comună,
'-- din ecuaţia Schri:idinger se desprind două ecuaţii,
şi atunci am fi obţinut ecuaţia
~
~ indf =Ef(t) (1.34)
2
aw -2M
~~w+ Vow. dt
inat= (1.31)
şi
r,,2
Mecanica ondulatorie postulează că în cazul unei particule care nu este liberă, ci - M~u + V(r)u =Eu. (1.35)
2
este supuse unei forţe care derivă din funcţia de forţă V(r , t),
Soluţia primei ecuaţii este, până la factor ,
F = -VV(r, t) , (1.32) f(t) = e-f Et (1.36)

ecuaţia care descrie fenomenul ondulatoriu asociat particulei este A doua ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp. Ea este o ecuaţie cu
derivate parţiale. Evident, are sens să ne ocupăm de soluţiile ei (o infinitate!) numai
aw r,, 2 după ce am precizat câmpul de forţe.
inat =- M~w+V(r,t)w . (1.33)
2 Ecuaţia Schrodinger (1.33) este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice pentru
sistemul fizic format dintr-o particulă în câmp de forţe care derivă din funcţie de
Ecuaţia precedentă este ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula în câmp de forţă. Prin intermediul ei vom ajunge pe cale inductivă la aflarea legilor postulate
forţe.
de mecanica cuantică . Dar, înainte de asta, în capitolul următor vom începe studiul

26 27
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

mecanicii cuantice prin dezvăluirea rolului jucat de ecuaţia Schrodinger independentă

de timp (1.35), ecuaţie care are sens numai dacă forţa este conservativă. In acest
caz, reţinem existenţa soluţiilor particulare, numite soluţii staţionare ale ecuaţiei
Schrodinger temporale, cu structura

W8 t(r, t) = e~t Et u(r) , (1.37)

Capitolul 2
unde funcţia u(r) este soluţie a ecuaţiei Schrodinger independente de timp. Tot ce
putem preciza acum despre constanta de separare E este dimensiunea ei de energie.
ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA
E CUAŢIE DE VALORI PROPRII
Referinţe

M. Jammer, The Conceptual Development of Quantum Mechanics, McGraw-Hill,

1966
E. U. Condon and H. Odabaşi , Atomic Structure, Cambridge University Press, Titlul capitolului este foarte apropiat de titlul celor patru articole publicate de
1980, Cap. 1 Erwin Schrodinger în 1926 "Quantisierung als Eigenwertproblem" (Cuantificarea ca
problemă de valori proprii), lucrări monumentale în care au fost puse bazele variantei
ondulatorii a mecanicii cuantice.
In jurul anului 1920, una din problemele pe care fizica cuantică trebuia să le
rezolve era problema cuantificării energiei unui sistem atomic. Postulatul întâi al lui
Bohr recunoştea, în contradicţie cu fizica clasică, existenţa pentru fiecare tip de atom
a unui spectru al energiei, adică a unui set de energii care reprezintă singurele valori pe
care le poate lua energia atomului. Dacă ne este cunoscut spectrul energiilor, putem
deduce ce linii spectrale va emite şi absorbi atomul. Lăsând la o parte întrebarea de
ce stau lucrurile astfel, fizicienii şi-au propus să rezolve măcar problema determinării
pe baza unei teorii coerente a spectrului energiilor pentru un atom dat. La începutul
deceniului al treilea al secolului trecut se cunoştea răspunsul pentru două sisteme
fizice simple, oscilatorul liniar armonic şi atomul de hidrogen. In ambele cazuri la
stabilirea răspunsului se făcuse apel la experienţă. Astfel,
i) pentru un oscilator liniar armonic, Einstein postulase că energiile posibile sunt
date de formula
En = nhv, n = O, 1, 2, ... , (2.1)

cu v frecvenţa proprie a oscilatorului, rezultat confirmat indirect prin succesul teoriei

Einstein a căldurilor specifice în confruntarea cu datele experimentale, şi
ii) pentru atomul de hidrogen, energiile posibile (1.20) sunt

En = _ mee6 1 n = 1,2, ... , (2.2)

21i2 n2 '

28 29
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.1. POSTULATUL CUANTIFICĂRII ENERGIEI PARTICULEI. FUNCŢIILE
DE VALORI PROPRII PROPRII ŞI VALORILE PROPRII ALE ENERGIEI PARTICULEI

aşa cum dedusese Bohr din confruntarea formulei frecvenţelor din postulatul al doilea relaţia

(care-i poartă numele) cu formula lui Balmer pentru frecvenţele liniilor spectrale F(r) = -VV(r). (2.3)
emise de atomul de hidrogen.
De observat că rezultatul (2.1) nu este în întregime corect. Vom afla chiar în
capitolul de faţă care este răspunsul mecanicii cuantice pentru spectrul energiilor
unui oscilator liniar armonic.
2. 1 Postulatul cuantificării energiei particulei. Funcţiile
Era necesară o teorie din care să rezulte modul de aflare a spectrelor de energii proprii şi valorile proprii ale energiei particulei
ale oricărui sistem atomic. In anii 1915-1920 răspunsul era căutat pe baza regulilor
de cuantificare. Teoria dezvoltată pe baza lor este cunoscută sub numele de teoria ln mecanica cuantică se postulează:
cuantică veche. ln timp ce pentru atomul de hidrogen regulile de cuantificare dădeau Energia unui sistem atomic este, de regulă, cuantificată. Energiile posibile ale
răspunsul corect, încercarea de generalizare a lor la atomi cu mai mulţi electroni nu unei particule aflate în câmp de forţe conservativ coincid cu valorile proprii ale ener-
a reuşit. Cu câteva excepţii, rezultatele pe care le dau regulile de cuantificare sunt giei, valori pe care le determinăm rezolvând ecuaţia Schrădinger independentă de
rezultate aproximative. Situaţia a fost explicată după elaborarea mecanicii cuantice
\
timp
care a lămurit relaţia dintre ea şi teoria cuantică veche. (/,2
- M~u+V(r)u=Eu, (2.4)
Răspunsulla problema cuantificării energiei îl dă mecanica cuantică, teorie care 2
formulează legile de care ascultă constituenţii substanţei la scară atomică. ca ecuaţie de valori şi funcţii proprii.
Explicităm acum conţinutul postulatului. lncepem prin a observa că ecuaţia
La baza mecanicii cuantice stau postulatele ei, denumite şi principii, afirmaţii care
nu se demonstrează. Se pot aduce argumente de plauzibilitate pentru fiecare dintre Schri:idinger este o ecuaţie liniară, cu derivate parţiale de ordinul al doilea. Ea are
ele şi se pot da explicaţii calitative. Este posibil să evidenţiem coerenţa formalismului structura
(/,2
bazat pe postulate, generalitatea lor şi să urmărim consecinţele pentru sisteme ato- Hu(r) =Eu(r), H = --~+
2M
V(r)
'
(2.5)
mice concrete. Atunci când calculele sunt duse la bun sfârşit, cu precizia necesară,
acordul cu datele experimentale este remarcabil. La ora actuală nu există nici un unde H este un operator, iar E un număr. Orice soluţie ' (r )') a ecuaţiei este re-
fapt experimental care să infirme mecanica cuantică în lumea atomilor, moleculelor produsă de acţiunea operatorului H, înmulţită cu numărul Numărul E are
E.
şi nucleelor. dimensiuni de energie.
Pe parcursul expunerii vom prezenta o serie de postulate care reprezintă fie for- Prin definiţie, o soluţie a ecuaţiei (2.5) se numeşte funcţie proprie a operatorului
mulări incomplete fie cazuri particulare ale postulatelor generale. Formulările ini- H (funcţie proprie a energiei), dacă are următoarele proprietăţi, denumite proprietăţi
ţiale vor fi treptat îmbogăţite şi extinse. După ce vom fi dezvăluit tot mai mult din de regularitate:
conţinutul lor, le vom enunţa în forma cea mai generală. Incepem prin a prezenta 1) u(r) este funcţie mărginită în tot spaţiul,
sub denumirea de postulatul cuantificării energiei o parte din ceea ce va fi mai târziu 2) u(r) este funcţie continuă în orice punct al spaţiului,
postulatul observabilelor. 3) Vu(r) (gradientul funcţiei) este o funcţie continuă,
Observăm că în literatură conţinutul mecanicii cuantice este grupat în postulate 4) u(r) este funcţie uniformă.
sau principii în mod diferit de diferiţii autori. Funcţia identic nulă, deşi este soluţie a ecuaţiei Schri:idinger independente de
timp, nu este considerată funcţie proprie, neprezentând nici un interes.
In acest capitol al cursului, ca şi în majoritatea celor care urmează, singurul
sistem fizic la care ne vom referi va fi o particulă de masă M nenulă aflată în câmp Fiind o ecuaţie cu derivate parţiale, ecuaţia Schri:idinger admite o multitudine
de forţe conservativ, adică supuse unei forţe independente de timp F(r) care derivă de soluţii. Nu orice soluţie îndeplineşte condiţiile de regularitate; rezolvarea ecuaţiei
dintr-o energie potenţială V(r), adică o forţă ale cărei componente sunt redate de în diferite cazuri particulare arată că pentru unele valori ale parametrului E nici o

30 31
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

soluţie nu îndeplineşte condiţiile. Acele valori ale lui E cărora le corespund funcţii 2) u( x) este funcţie continuă în orice punct al axei,
proprii se numesc valori proprii ale energiei. Conform postulatului admis, aceste 3) derivata de ordinul întâi du(x)/dx este o funcţie continuă în orice punct al
valori proprii au semnificaţie fizică: ele formează spectrul energiilor. axei.
O înţelegere a proprietăţilor pe care le cerem acelor soluţii ale ecuaţiei Schrodinger In continuare, vom rezolva ecuaţia lui Schrodinger pentru trei probleme unidi-
pe care le numim funcţii proprii o vom găsi în Cap. 3, atunci când vom afla că pentru mensionale concrete: particula liberă, particula în groapa de potenţial dreptunghiu-
lară de adâncime infinită şi oscilatorul liniar armonic. In cazul particulei libere
__. cuantică prezintă
teoria . interes şi funcţiile proprii, nu numai valorile proprii.
Evident, condiţiile pe care le cerem unor soluţii trebuie să fie compatibile cu energia va apare ca necuantificată, în timp ce în ultimele două cazuri vom găsi un
ecuaţia. In cazul de faţă, condiţiile enunţate pot fi impuse toate dacă energia spectru al energiilor în întregime discret.
potenţială este funcţie continuă de poziţie sau prezintă discontinuităţi de prima speţă
(salt finit). Dacă energia potenţială are o discontinuitate de speţa a doua (salt in- 2.2.1 Problema de valori proprii a energiei pentru o particulă liberă
finit) trebuie să reanalizăm condiţiile. Vom întâlni în continuare cazul sistemelor lD, (cazul lD)
unde pentru salt infinit al energiei potenţiale nu există soluţii care să fie continue şi
să aibă şi derivata continuă în punctul de salt al potenţialului.
Asupra unei particule libere nu acţionează nici o forţă. Alegerea cea mai simplă

Condiţiile cerute funcţiilor proprii au fost analizate critic de mai multe ori în
pentru energia potenţială este V = O.
Ecuaţia Schrodinger pentru particula liberă aflată pe axa Ox,
literatura de specialitate.
In încheiere, remarcăm că dacă u(r) este funcţie proprie, atunci şi C u(r), cu t,,2 d2
- u (2.7)
o constantă arbitrară, este funcţie proprie. 2M dx2 = Eu,
Vom avea ocazia să rezolvăm ecuaţia Schrodinger în câteva cazuri importante.
este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi. Dat fiind
simplitatea ecuaţiei, putem scrie întâi soluţia generală şi apoi selecta funcţiile proprii.
2.2 Ecuaţia Schrodinger în cazul unidimensional (ID) Căutăm întâi valori proprii diferite de zero. Introducem mărimea K legată de
E prin
Pentru sistemul fizic idealizat care constă dintr-o particulă de masă M care nu
K2_ 2M
poate părăsi o axă Ox şi se află sub influenţa unei forţe conservative F = -dV/dx, =-E
t,,2
(2.8)
ecuaţia Schrodinger (2.4) se reduce la ecuaţia Schrodinger unidimensională,
La o valoare a lui E corespund două valori pentru K , egale şide semn contrar.
2
_n 2
d u(x) In cazul unei valori complexe pentru E, şi mărimea K este complexă. Folosim
2M ..1-2 + V(x) u(x) = E u(x). (2.6) notaţiile

Spre deosebire de cazul tridimensional (sau bidimensional), în cazul unidimen-

E = ER+iE1, K = KR +iK1, K1 > O; (2.9)
sional (lD) ecuaţia Schrodinger este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea "or- pentru precizarea notaţiei am impus condiţia K1 > O (partea imaginară a mărimii
dinară" (adică fără derivate parţiale), ceea ce simplifică mult situaţia. Ca şi în K pozitivă). Sunt valabile relaţiile de legătură
cazul general, ecuaţia este liniara şi omogenă. Caracteristicile ecuaţiei justifică pro-
prietatea: oricărei valori a parametrului E din ecuaţie îi corespund două soluţii 2M ER = KÎ - K[' 2M Ei= 2KRKr. (2.10)
t,,2 t,,2
liniar-independente. Pentru determinarea spectrului energiilor, mecanica cuantică
nu este interesată de soluţia generală a ecuaţiei ci numai de funcţiile proprii, care Soluţia generală a ecuaţiei Schrodinger pentru particula liberă, transcrisă ca
sunt soluţii particulare ale ecuaţiei. Adaptate cazului unidimensional, condiţiile de
regularitate devin: d2 u
1) u( x) este funcţie mărginită pe toată axa, dx2 +K2u = O' (2.11)

32 33
 Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

este
de funcţii proprii liniar-independente ataşat unei valori proprii defineşte ordinul de-
u(x) = Ai eiKx + A2 e-iKx ' (2.12) g e nerării. In concluzie, orice valoare proprie E > O a energiei particulei libere este
cu Ai şi A2 constante. Scrisă mai detaliat . ea este dublu degenerată.
Pentru E = O, soluţia ecuaţiei Schrodinger este
u(x) = Ai eiKRx e-K,x + A 2 e-iKRx eK,x . (2.13)
u(x)=Ax+B,
Funcţiile proprii trebuie să fie mărginite. Constatăm că pentru x -+ -oo factorul
exp(- K1 x) din primul termen tinde la infinit, deci primul termen este o funcţie cu A şi B constante. Dacă A -/- O, soluţia devine nemărginită pentru x -+ ±oo.
nemărginită, iar pentru x-+ +oo factorul exp( K 1x) din al doilea termen tinde la In schimb, soluţia egală cu o constantă este acceptabilă. In acest fel E = O este
infinit , deci şi al doilea termen este o funcţie nemărginită. Dacă am construi atunci valoare proprie nedegenerată, iar funcţia proprie care-i corespunde este o constantă.
soluţia mărginită pe toată axa
Concluzie: Analiza precedentă arată că spectrul energiei particulei libere este un
u (x) = Ai e -i K x , x < O, spectru continuu întins de la O la oo . Altfel spus, energia particulei libere nu este
u(x)=A2e 2 K x , x>O, (2.14) cu antificată , ea poate să ia orice valoare nenegativă, ca în cazul clasic. Vom vedea
am constata că luând Ai = A2 asigurăm continuitatea funcţiei la x =O, dar nu şi în capitolele următoare că aceasta nu înseamnă că o microparticulă liberă ascultă de
a derivatei du/dx. mecanica clasică.
Aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia că valorilor complexe pentru K nu le Vom reveni asupra proprietăţilor funcţiilor proprii ale energiei particulei libere în
corespund funcţii proprii. Găsim funcţii proprii numai pentru valori reale ale mărimii §2.2.3.
K. Acestora le corespund, prin rel. (2.8), valori pozitive pentru E.
In cazul E > O adoptăm notaţia 2.2.2 Determinarea nivelelor de energie ale particulei în groapa de
p otenţial dreptung hiulară de adâncime infi nită
k2- 2M
- n2 E, k > o. (2.15) Determinăm spectrul energiilor unei particule care se poate mişca doar într-un
interval finit (O, a) al unei axe luate axa Ox , presupunând că în interval asupra
Mărimea k est e acum reală. Este uneori comod să notăm cu k valoarea pozitivă
particulei nu acţionează nici o forţă. Atunci, în intervalul (O, a) energia potenţială a
care rezultă dintr-o valoare fixată a parametrului E, aşa cum am menţionat deja în
particulei este o constantă pe care o vom lua egală cu zero. In acest interval ecuaţia
relaţia precedentă. Soluţia generală (2.12) a ecuaţiei Schrodinger se transcrie
Sch rodinger se reduce la
u(x) = A1 eikx + A2 e-ikx. (2.16)
n2 d2u(x) = Eu(x)' o:s;x:s;a. (2.18)
-2M dx2
Ea este o funcţie mărginită, continuă şi cu derivata de ordinul întâi continuă, deci
îndeplineşte condiţiile de regularitate, oricare ar fi constantele A 1 şi A 2 . Rezultă In afara intervalului (O, a) se atribuie energiei potenţiale o valoare infinit de mare
că:
pentru a reda imposibilitatea de a găsi particula acolo, oricât de mare ar fi energia
i) orice E > O este valoare proprie a energiei particulei libere, ei. In consecinţă, vom căuta soluţii care sunt nule în afara intervalului
ii) unei valori proprii îi corespund două funcţii proprii liniar-independente,
u(x) = O, x (ţ. (O,a) .
u+(x) = eikx )
u_(x) = e-ikx (2.17)
O soluţie continuă va îndeplini condiţiile
Ori de câte ori unei valori proprii a energiei îi corespund mai multe funcţii proprii
liniar-independente, vom spune că valoarea proprie este degenerată. Numărul maxim u(O) =O, u(a) = O. (2.19)

34 35
 Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

Deocamdată, rezolvăm ecuaţia (2.18) impunând numai aceste două condiţii. Observăm că derivata soluţiilor precedente nu este continuă la capetele interva-
Ecuaţia de rezolvat este aceeaşi ca în cazul particulei libere, doar că se caută acum lului. Faptul că nu putem construi soluţii continue şi cu derivata de ordinul întâi
soluţiile ei care se anulează la capetele intervalului în care se află particula. continuă este direct legat de saltul infinit pe care l-am atribuit energiei potenţiale.
Ne vom referi întâi la cazul E -1- O. Vom folosi aceeaşi notaţie ca în cazul parti- Să considerăm ecuaţia (2.18) în cazul E = O. Soluţia generală a ecuaţiei este
culei libere, acum
K2 = 2M E u(x)=Ax+B,
- r,,2 '
(2.20)
cu A şi B constante. Anularea la capete nu poate fi acum realizată, decât dacă
cu ajutorul căreia ecuaţia (2.18) se transcrie A = B = O. Rezultă că valoarea E = O nu este valoare proprie a energiei particulei
în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită.
d2 u Ajungem la concluzia că numai valorile pozitive date de formula (2.22) sunt valori
dx2 +K2u = O, (2.21)
proprii ale energiei particulei în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime
iar soluţia ei generală este infinită. Spectrul este format dintr-o infinitate de nivele de energie. Distanţa dintre
două nivele,
u(x) = AeiKx +B e-iKx'
r,,27f2
En+l - En = n Ma2'
cu A şi B două constante arbitrare ~ ~e anulare a soluţiei la X = 0 Şi la scade cu creşterea lungimii a a intervalului la dispoziţia particulei şi cu masa particu-
x = a implică lei. La limita a --+ oo particula devine liberă şi spectrul energiilor devine continuu.
A + B = O, A eiK a + B e -iK a = O. De asemenea, pentru particule de masă mare caracterul discret al spectrului se pierde
practic.
Relaţiile reprezintă un sistem de două ecuaţii liniare şi omogene pentru constantele
'~ Analizăm acum proprietăţile funcţiilor proprii (2.23).
A şi B . Sistemul are soluţie diferită de soluţia banală doar dacă ~~ /

Constatăm că în problema de faţă unei valori proprii îi corespunde o singură

eiKa = e-iKa e2iKa = 1, funcţie proprie, bine determinată până la factorul constant A. Putem restrânge
sau
valorile constantei A impunând condiţia
ceea ce este posibil doar dacă
foa UnI
2
1 dx = 1 , (2.24)
2Ka = 2n1r, n = ±1, ±2, ....
adică
Au rezultat valori reale pentru K, cărora le corespund energiile I A 12 J = 1, J = foa sin2 ( kn x) dx.
r,,27f2
Exprimând pătratul sinusului prin cosinusul unghiului dublu, avem
-···
Ei,, =n 2 2Ma ' n = 1, 2, ... (2.22)
2

Ele sunt valori proprii pentru că soluţiile asociate,

J=-
2
11a0
a
[1-cos(2knx)]dx=-.
2

un(x) = Asin(n1r x) = Asin(knx),

7f Termenul al doilea integrat [proporţional cu sin(2 kn x)] s-a anulat atât la x = O,
a
k n =n-,
- a n = 1, 2, . . . (2.23)
cât şi la x =a. Ca urmare, condiţia (2.24) ne conduce la
îndeplinesc condiţiile de regularitate. Lui kn şi -kn le corespund aceeaşi funcţie
proprie, ca urmare vor apărea numai valori pozitive pentru numărul cuantic n . IAl=fr.

36 37
 Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

Condiţia (2.24) se numeşte condiţia de normare a funcţiei proprii a energiei. iii) pentru fi(x) = h(x) = f(x) are o valoare pozitivă şi se anulează doar dacă
Aşa cum se putea observa de la început, ea fixează valoarea modulului constantei, funcţia este identic nulă
constanta însăşi putând fi
(!,!) 2: o, (!, f) = 0 B f = 0.
A=/ A / exp(i,), 'Y = ,*. Din axiomele i) şi ii) rezultă antiliniaritatea produsului scalar în primul factor,
A rămas arbitrar un factor constant de forma exp(i,), cu I număr real. Numim adică
factor de fază un număr complex de modul egal cu 1. De ce impunem condiţia de (,81 91+f3292, f) = f3t (91, f) + ,8~ (92, f) ,
normare va deveni clar în capitolul următor. Alegând 1 = O, adică luând constanta
cu ,81 şi ,82 constante.
A reală şi pozitivă, avem expresia finală a funcţiilor proprii ale energiei particulei în
groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită O proprietate importantă a produsului scalar o constituie inegalitatea Schwarz-
Cauchy
I U1, h) /2 :s; U1, fi) (h , h) .
~
nn (2.27)
un(x) = sin(- x), n = 1, 2, .... (2.25)
a Semnul egal se realizează dacă şi numai dacă funcţiile fi şi h diferă printr-un factor
/ f uainte de a prezenta alte proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei, definim
constant.
produsul scalar a două funcţii fi (x) şi h(x) , funcţii presupuse a îndeplini condiţiile Oruncţie este normată dacă produsul scalar cu ea însăşi este egal cu 1. Două
de regularitate şi a fi integrabile în modul pătrat. Asemenea funcţii vor fi numite funcJiii.-sunt ortogonale dacă produsul lor scalar este egal cu O.
funcţii fizic permise sau funcţii de undă (în sens matematic). Ne întoarcem acum la funcţiile (2.25), adică la funcţiile proprii ale energiei par-
N.B. Condiţiile care definesc funcţiile proprii ale energiei sunt condiţiile de regu- ticulei în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită, şi considerăm
laritate. Integrabilitatea în modul pătrat este o proprietate pe care funcţiile proprii produsul scalar a două asemenea funcţii ,
pot să nu o aibă, aşa cum va rezulta după ce vom analiza funcţiile proprii ale energiei
particulei libere. Funcţiile fizic permise îndeplinesc atât condiţiile de regularitate, (un,um) = foa u~(x)um(x)dx, nf.m. (2.28)
cât şi condiţia de integrabilitate în modul pătrat.
Semnul de conjugare complexă nu are efect aici, funcţiile fiind reale. Integrala poate
Prin definiţie, produsul scalar este numărul complex
fi efectuată exprimând produsul celor două funcţii sinus pe baza formulei

U1, h) = 1-: J;(x) h(x) dx, (2.26) 2sino: sin,B = cos(a - ,8) - cos(a + /3) .

asociat perechii ordonate de funcţii fizic permise fi (x) şi h (x) . Avem astfel,
Sunt satisfăcute axiomele produsului scalar, adică produsul scalar definit anterior
i) este liniar în al doilea factor, ('Un, 'Um) = -;;,1 }fa[ cos ((n-m)n)
a X - cos
((n+m)n
a x )] dx = O.
0

Amândouă funcţiile sinus care se obţin prin integrare s-au anulat la capetele interva-
(g, 0:1 fi+ a2 h) = a1 (9, fi)+ a2 (9, h) ,
lului de integrare. Am obţinut rezultatul
cu a1 şi a 2 constante arbitrare,
ii) trece în complex-conjugatul său la schimbarea ordinii factorilor, ('Un, 'Um) = O, n f. m.

Proprietatea demonstrată este proprietatea de ortogonalitate a două funcţii proprii.

(h, fi)= (!1, h)* ,
38 39
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (1D)
DE VALORI PROPRII

Condiţia de normare şi proprietatea de ortogonalitate pot fi reunite într-o singură Aşa cum am menţionat deja, funcţiile proprii ale energiei particulei libere, redate
relaţie, numită relaţia de ortonormare, acum prin expresia

·a
('Un, 'Um) =j u;1 (X) 'Um (X) dx = t5n m , u(p;x) =Aexp(i~x), -(X) < p < (X) l (2.34)
t5nn=l, t5nm=O, n-f.m. (2.29)
0
corespund două câte două (cea cu p şi cea cu - p ) aceleiaşi valori proprii E =
Simbolul 6nm se numeşte simbolul lui Kronecker.
p 2 /2M.
Funcţiile proprii ale energiei (2.25) particulei în groapa de potenţial dreptunghiu-
In încercarea de a norma funcţiile (2.34) constatăm că funcţiile proprii ale energiei
lară de adâncime infinită formează deci un set ortonormat de f1mcţii.
particulei libere au modulul pătrat independent de poziţie şi, ca urmare, nu sunt
Setul de funcţii (2.25) este şi complet. Aceasta înseamnă că orice funcţie continuă
F(x) definită pe intervalul (O, a) şi care se anulează la capetele intervalului este
reprezentabilă prin seria
00
normabile:
I u(p; x) 12=1 A 12 --+ 1: I u 12 dx = oo.
F(x) = L Cn Un(x). (2.30) Avem astfel un prim exemplu de funcţii proprii care nu sunt normabile.
Ne întrebăm în continuare ce putem spune despre produsul scalar a două funcţii
n=l
proprii din setul (2.34). Fie atunci

1:
Pe baza proprietăţii de ortonormare (2.29) rezultă

Cn = (un, F) = 1a u~(x) F(x) dx. (2.31)

(u(p;x),u(p 1 ;x)) =A*A' exp [{(p'-p)x] dx. (2.35)

Integrala precedentă este divergentă. Să considerăm integrala

2.2.3 Proprietăţile funcţiilor

Ne referim acum la setul infinit al

(2 .1 7), redate aici de formula
proprii ale energiei particulei libere
funcţiile proprii ale energiei particulei libere J(p) = 1: exp ({ px) dx (2.36)

şi să o studiem mai atent pornind de la următoarea integrală cu limite finite

u(k; x) = Aikx l -(X) < k < (X)' (2.32)
I(L;a) = {L exp(iax)dx.
cu A factor constant. Parametrul k se schimbă continuu. Spre deosebire de modul }_L
de lucru din §2.2.1, acum parametrul k este lăsat să ia şi valori negative. In acest
In cele ce urmează integralele I sunt considerate funcţii de variabila a , iar L este
fel putem înşira toate funcţiile proprii. Aşa cum am arătat în §2.2.1, pentru k -f. O
un parametru care descrie o familie de funcţii. Integrala se efectuează, astfel încât
funcţiille u(k;x) şi u(-k;x) din setul (2.32) corespund la aceeaşi valoare proprie
expresia funcţiei I este
E = h 2 k 2 /2 M. Parametrul k joacă rolul indicelui din cazul mulţimilor numărabile
de funcţii. Depinzând de alegerea care se dovedeşte convenabilă, constanta A ar
putea depinde de parametrul k. I(L; a) =-;- [exp(i a L) - exp(-i a L)] =~ sin(a L).
ia a
Se va dovedi util să descriem setul continuu de funcţii precedent cu ajutorul
parametrului p, legat direct de parametrul k folosit până acum prin Remarcăm proprietăţile funcţiei I(L; a):
i) Funcţia este pară, I(L; -a) = I(L; a).
p= hk. (2.33) ii) I(L; O) = 2L.

40 41
 Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (ID)
DE VALORI PROPRII

iii) Funcţia se anulează pentru valorile (echidistante) ale variabilei egale cu an = independent de parametrul p. Factorul de fază arbitrar prin care aceste constante
wrr/L. ar putea diferi de modulul lor îl alegem egal cu 1. In acest fel, expresia finală a
funcţiilor proprii ale energiei particulei libere este
iv) In punctele în care funcţia nu se anulează avem I I(L; a) l::S; 2/a.
v) J~ 00
I(L; a) da= 21r. u(p;x) = ~ exp ({px) . (2.40)
Funcţia are astfel un maxim principal în origine şi apoi descreşte pe fondul unor
oscilaţii
indefinite. O dată cu creşterea valorii parametrului L, maximul din origine In încheiere, observăm că funcţiile proprii ale energiei particulei libere nu sunt
se înalţă, iar oscilaţiile se îndesesc. Valoarea integralei peste valorile funcţiei este altceva decât funcţiile sistemului Fourier. Totalitatea lor, obţinută schimbând con-
independentă de L. tinuu parametrul p de la -oo la oo în (2.40), formează un sistem complet de funcţii.
Proprietăţile remarcate justifică afirmaţia: dacă împărţim funcţia I cu factorul Dezvoltarea unei funcţii F(x) după sistemul complet de funcţii proprii ale energiei
2 1r, şirul de funcţii obţinut dând diferite valori parametrului L , particulei libere nu este altceva decât dezvoltarea ei în integrală Fourier 1 , pe care o
scriem ca
J(L; a) = _l_ I(L; a) = !_ sin(La) ,
F(x) =
00

~/cp(p) exp (ipx) dp. (2.41)

21r 1r a 21r h h
-(X)

formează un şir o. Scriem relaţia simbolică In mecanica cuantică funcţia cp(p) este numită transformata Fourier a funcţiei F(x).
Inversarea formulei (2.41) se obţine folosind proprietatea de ortonormare (2.39),
_l_ I(L; a) = !_ sin(La) -+ J(a), L-+oo. (2.37) cu rezultatul
21r 7f -
1
cp(p) = r,:::-7 J(XJ F(x) exp ( -'"i:i px ) dx. (2.42)
Avem atunci pentru integrala (2.36) care ne interesează 21r n -oo n

Exerciţiu.
i) Stabiliţi relaţia dintre funcţia cp(p) şi funcţia x(k) care apare atunci
J (p) = 1_: *
exp ( p x) dx = 2 1r 8 ( ~) = 2 1r ho (p) , (2.38) când transformata Fourier este definită prin
J(XJ
x(k) = -1 F(x) expikx dx,
unde am folosit proprietatea o(p/h) = ho(p). 21r -00

In definitiv, am stabilit că se poate da un sens produsului scalar a două funcţii

definiţie folosită
în cursurile de matematică. ii) Scrieţi dezvoltarea în integrală
proprii ale energiei particulei libere, şi anume
Fourier cu ajutorul funcţiei x.
(u(p;x),u(p1;x)) = A* A' J(p' -p) =A* A'21rhJ(p' -p). Completitudinea sistemului de funcţii proprii al energiei particulei libere se ex-
primă concis într-o formulă care este analogul relaţiei pe care o vom întâlni pentru
Relaţia precedentă exprimă o proprietate de ortogonalitate în sens generalizat. Ob- un sistem complet numărabil,
servăm că în cazul setului de funcţii considerat sunt ortogonale atât două funcţii
care corespund la valori proprii diferite ale energiei, cât şi cele două care corespund
la aceeaşi valoare proprie.
1_: u(p;x)u*(p;x')dp=J(x-x'). (2.43)

Este convenabil să lucrăm cu funcţii pentru care Că relaţia (2.43) este adevărată, ne convingem explicitând cele două funcţii, com-
parând integrala cu cea studiată anterior şi constatând că este vorba de acelaşi obiect
(u(p; x), u(p'; x)) = o(p - p'), (2.39) matematic (diferă numai numele variabilei de integrare şi al parametrului de care de-
pinde ea).
caz în care vorbim de o ortonormare în sens generalizat, în scara parametrului p.
Condiţia este îndeplinită prin alegerea modulului constantei A egal cu 1 / ~ ,
1
Funcţia F(x) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru ca dezvoltarea să aibă sens !

42 43
Capi'tolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (ID)
DE VALORI PROPRII

2.2.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în Dar membrul stâng al relaţiei precedente este nul. Aceasta pentru că la x --+ ±oo
cazul unidimensional funcţiile u1 şi u2 şi derivatele lor descresc spre zero, suficient de rapid (mai repede
ca 1/ vîxl) pentru a fi asigurată integrabilitatea lor în modul pătrat. Am obţinut
Valorile şi funcţiile proprii ale energiei au proprietăţi deosebite: astfel egalitatea
1) valorile proprii ale energiei sunt numere reale, (E1 - E 2) (u2, u1) =O. (2.45)
2) funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale.
Egalitatea demonstrată este valabilă şi pentru E2 = E1, u2(x) = u1(x), caz în care
Prezentăm demonstraţia afirmaţiilor anterioare numai pentru categoria de funcţii
avem
proprii care sunt integrabile în modul pătrat (normabile). Pentru funcţiile proprii (Ei - En (u1, ui) = O
care nu sunt normabile, justificarea proprietăţilor cere o analiză mai laborioasă. Nu
vom aprofunda acest aspect; în sprijinul valabilităţii proprietăţilor în discuţie, va
şi suntem conduşi la concluzia Ei =
E1 , deoarece produsul scalar (u1, ui) nu se
anulează. In felul acesta a rezultat că valorile proprii sunt reale.
fi util să observăm în toate problemele pe care le vom întâlni că valorile proprii ale
Revenind acum la egalitatea (2.45) în care ţinem seama că E 2 = E2
energiei sunt numere reale, iar atunci când două funcţii proprii nu sunt normabile, ele
sau combinaţii lineare ale lor pot fi făcute să îndeplinească o condiţie de ortonormare (E1 - E2) (u2 , ui) =O (2.46)
în sens generalizat.
rezultă, în mod evident, că pentru E1 i- E2 produsul scalar (u2, ui) se anulează.
Pentru demonstraţia afirmaţiilor 1) şi 2) în cazul funcţiilor proprii normabile,
Este important să observăm că dacă funcţiile u 1 şi u 2 corespund la aceeaşi va-
vom porni de la ecuaţia Schrodinger scrisă pentru două valori proprii E 1 şi E 2 cu
loare proprie ( E2 = E1) relaţia (2.45) este îndeplinită şi nu obţinem nici o informaţie
funcţii proprii asociate u1(x) şi, respectiv, u2(x):
despre produsul scalar al celor două funcţii. Dacă ele sunt liniar-independente, si-
tuaţie pe care o întâlnim pentru valori proprii degenerate, cele două funcţii u1 şi
h 2 d 2 ui(x)
-2M dx2 +V(x)u1(x) = E1u1(x), u 2 pot fi sau nu ortogonale. Cum ecuaţia Schrodinger este liniară şi omogenă, orice
2 combinaţie liniară a celor două funcţii corespunde evident la aceeaşi valoare pro-
h d2 u*(x)
- 2M d;2 + V(x) u;(x) = E2 u;(x). (2.44) prie. Se pot construi pe această cale două funcţii proprii care corespund la aceeaşi
valoare proprie şi sunt reciproc ortogonale2 . Această proprietate este exploatată în
In al doilea caz a fost scrisă complex-conjugata ecuaţiei. prezentarea formalismului mecanicii cuantice.
Vom înmulţi prima ecuaţie cu u 2, a doua cu u1 şi vom scădea a doua ecuaţie
din prima, cu rezultatul 2.2.5 Determinarea nivelelor de energie ale oscilatorului liniar ar-
monic prin metoda polinomială
2 2
d2u 2)
h
- 2M ( * d u1
u2 dx2 - u1 dx2 = (E1 *) *
- E2 u2 u1 . Ne propunem să determinăm valorile proprii ale energiei pentru un oscilator liniar
armonic, adică pentru o particulă aflată sub influenţa unei forţe elastice, forţă atrac-
Membrul stâng este derivata unei funcţii, astfel încât avem tivă, de mărime proporţională cu distanţa particulei faţă un punct fix pe care îl luăm
ca origine a axei pe care se află particula,
2
d ( u 2* -
- -1i- -- du1 2)
du-
- - u1 - = (E1 - E *) u * u1 . F(x) = -Cx, (C > O, constanta elastică) . (2.47)
2M dx dx dx 2 2
Forţa elastică derivă din energia potenţială
Integrăm relaţia precedentă între -oo şi oo,
Cx 2
V(x) =- - + Vo, (2.48)
r,,2 2
2M ( Uz dui
dx
- U1 du 2
)j+oo = (E1 -
dx _ 00
E2) j-oo
00

u;(x) u1(x) dx. 2

In cazul spectrului discret valorile proprii ale energiei sunt nedegenerate {3]

44 45
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHROiJINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

unde Vo este o constantă arbitrară, pe care este cel mai convenabil să o luăm egală Alegerea
cu O.
In cazul mecanicii clasice, ecuaţia doua a dinamicii,
a=(~~) 1/4 = f!f- (2.54)

face egal cu 1 coeficientul acelui termen din ecuaţie care este important la distanţe
d2 x mari. Am introdus pulsaţia clasică w a oscilatorului. Constanta a are dimensiunea
M-=-Cx
2
(2.49)
dt inversului unei lungimi, ceea ce asigură faptul că noua variabilă ( este adimensională,
determină legea de mişcare a particulei ca şi mărimea pe care o notăm cu  ,

x(t) = a sin(wt + </;) , w= fii. (2.50)

>,- 2M E _ 2E
= n2 a 2 - nw. (2.55)

Cele două constante a şi </; rezultă din condiţii iniţiale pentru poziţia şi viteza • Studiul ecuaţiei şi al soluţiilor ei în zonele asimptotice x --+ ±oo
particulei. Constanta w este numită pulsaţia clasică a oscilatorului liniar armonic.
Energia oscilatorului este o constantă de mişcare a cărei valoare se exprimă prin
Prezenţa termenului cu e
îşi lasă amprenta asupra comportării soluţiilor. Rezul-
tatul unei examinări a ecuaţiei la distanţe mari 3 conduce la următoarele concluzii:
amplitudinea a ca E = C a 2 /2 , deci poate lua orice valoare nenegativă.
i) în cazul oscilatorului liniar armonic, ecuaţia Schri:idinger poate admite soluţii
Pentru oscilatorul care ascultă de mecanica cuantică energia este cuantificată şi
nemărginite la x --+ ±oo; comportarea la distanţe mari a soluţiilor nemărginite este
pentru a afla valorile ei posibile avem de determinat acele soluţii ale ecuaţiei
exp(e /2),
_!!_ d2u(x) + Cx2 u(x) = E u(x) ii) soluţiile mărginite, singurele care ne interesează, scad rapid, ca exp( -( 2 /2).
(2.51)
2M dx 2 2 Ultima concluzie determină etapa următoare a calculului.
care îndeplinesc condiţiile de regularitate. 3
Pentru a studia ecuaţia la distanţe mari este utilă schimbarea de variabilă t = e2 , în urma
Există mai multe metode de rezolvare a ecuaţiei Schri:idinger pentru oscilator. căreiaavem
Vom prezenta aici metoda polinomială, marcând diferitele etape ale ei. du = du dt = 2{ du
d{ dt d{ dt '
Indiferent de calea de rezolvare (numerică sau analitică) a ecuaţiei Schri:idinger, de unde
primul lucru de făcut este alegerea variabilei. De obicei, noua variabilă diferă de d2 u du 2
2d u
2
du
4
d2 u
2 4
dC = dt + ~ dt = dt + t dt 2 '
2
variabila x printr-un factor constant. O cerinţă firească este ca noua variabilă să
fie adimensională. Mai departe, alegerea constantei se face în legătură cu ecuaţia astfel încât în noua variabilă ecuaţia Schrodinger devine
concretă. 2
d u _!__ du _ !_u = 0.
dt 2 + 2t dt 4
• Alegerea variabilei
Pentru x -t ±oo , variabila t tinde la +oo . In aceste condiţii, ecuaţia precedentă poate fi
Pentru oscilator alegem o variabilă notată cu ( , proporţională cu x , deformată în ecuaţia
d2v 1
- - -V= 0
<;=ax, a = constantă. (2.52) dt 2 4 '
care este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi şi care are soluţia generală
Rămâne să alegem convenabil constanta a . In acest scop, transcriem ecuaţia în v(t) = C1 et/ 2 + C2 e-t/ 2 •
noua variabilă, păstrând notaţia
u pentru soluţia ecuaţiei pe care o privim acum ca
funcţie de (, cu rezultatul Atunci când t -t oo, o soluţie a ecuaţiei exacte are o comportare apropiată de a unei soluţii a
ecuaţiei aproximative studiate. Aceasta poate să însemne, şi se întâmplă în cazul de faţă, că la
2 distanţe mari în locul constantelor C1 şi C2 apar polinoame de variabila t. O soluţie a ecuaţiei
d u (2ME CM 2)
d(2 + n2 a2 - n2 a4 <; u = o. (2.53) aproximative devine nemărginită dacă C1 =f. O.

46 47
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII
Rezolvarea problemei de valori proprii este practic încheiată şi suntem acum în
• Schimbare de funcţie legată de informaţia obţinută la x --+ ±oo
măsură să explicităm rezultatele.
In ecuaţia (2.53) facem schimbarea de funcţie,
1) Valorile proprii ale energiei
u(x) = H(e) exp (-lt) (2.56)
Ne reamintim definiţia (2.55) a parametrului ,\. Condiţia (2.58) ne arată care
sunt valorile proprii ale energiei. Ele sunt valori din şirul
Este bine să observăm că schimbarea de funcţie nu garantează comportarea dorită la
infinit, orice soluţie putând fi scrisă în forma precedentă. Condiţiile de regularitate, 1
En = (n + ) nw , n = O, 1, 2 .... (2.60)
în mod special mărginirea pe toată axa, vor trebui impuse soluţiei, la momentul 2
potrivit. Calculul direct conduce la
Energia oscilatorului liniar armonic este decicuantificată. Spectrul energiilor oscila-

de eH e
-du = (dH
- - ) exp ( - -1 2) torului liniar armonic este un spectru în întregime discret. Nivelele de energie sunt
dx 2 ' echidistante, distanţa dintre două nivele fiind
de unde, derivând încă o dată, înlocuind în ecuaţie şi simplificând cu exponenţiala,
găsim ecuaţia
En+ 1 - En = nw . (2.61)

H" - 2eH' + (,\- l)H = O, (2.57) Formula găsită diferă de formula (2.1) postulată de Einstein şi folosită în studiul
căldurilor specifice: nivelul fundamental (cea mai joasă energie posibilă) are valoarea
unde prin ' şi " am notat derivata de ordin unu, respectiv doi, a funcţiei H în
raport cu variabila e.
Ecuaţia precedentă este ecuaţia lui Hermite.
nw /2 şi nu valoarea O. Rezultatul mecanicii cuantice reflectă particularităţi ale
comportării sistemelor care ascultă de mecanica cuantică, aşa cum vom vedea mai
In continuare ne bazăm pe rezultate cunoscute din studiul ecuaţiei Hermite.
târziu. Deocamdată, vom spune că oscilatorul cuantic nu se află niciodată în repaus.
Cei interesaţi pot urmări calculul din Anexa B, calcul care justifică afirmaţiile care
Energia nivelului fundamental este numită şi energia de zero a oscilatorului. Există
urmează.
dovezi experimentale ale existenţei acestei energii în studiul spectrelor moleculelor,
Studiul ecuaţiei lui Hermite arată că în comportarea unor corpuri solide la temperaturi joase.
i) dacă parametrul ,\ este un întreg pozitiv impar,
2) Funcţiile proprii ale energiei
>. = 2n + 1, n = O, 1, 2 · · · , (2.58)
Amintindu-ne acum că o funcţie proprie este determinată doar până la un factor
atunci, una din soluţii
este polinomul Hermite de grad n, notat Hn , iar orice soluţie constant, vom scrie funcţia proprie a energiei corepunzătoare valorii proprii En ca
liniar-independentă faţă de acest polinom este nemărginită, comportarea ei pentru
valori mari ale variabilei fiind redată de
un(x) = Nn Hn(a x) exp ( - --
a2 x2) , (2.62)
2
H(e) --+ eE2, I~ I-+ 00 , (2.59)
unde Hn este polinomul Hermite de ordinul n. Orice valoare am da constantei Nn,
ii) dacă ,\ I- 2n+ 1, ecuaţia nu admite decât soluţii nemărginite, cu comportarea
funcţia Un este funcţie proprie. Secţiunea următoare conţine precizări şi completări
redată de relaţia precedentă.
legate de polinoamele Hermite şi de funcţiile proprii ale energiei oscilatorului liniar-
Rezultă de aici, amintindu-ne de transformarea de funcţie (2.56), că soluţiile armomc.
ecuaţiei Schrodinger pentru oscilatorul liniar armonic sunt funcţii proprii numai dacă Nivelele de energie ale oscilatorului liniar armonic sunt nivele simple sau nede-
,\ = 2n + 1, iar aceste funcţii proprii sunt, până la factor, redate de generate, deoarece fiecăruia dintre ele îi corespunde o singură funcţie proprie, bine
determinată până la un factor constant.
Un(x) = e-E2! 2 Hn(e).

48 49
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

2.2.6 Proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului In sfârşit, totalitatea funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului armonic formează
liniar armonic un sistem complet de funcţii.
In mecanica cuantică este folosită proprietatea: orice funcţie de undă (în sens
Proprietăţile funcţiile
proprii ale energiei (2.62) se leagă direct de proprietăţile matematic) f (x) poate fi reprezentată ca o dezvoltare după funcţiile unui sistem
polinoamelor Hermite (vezi Anexa B). Ca şi polinoamele Hermite, funcţiile proprii complet,
sunt dotate cu paritate, 00

Un ( - X) = (-1 Un (X) . t (2.63) f(x) = L Cn Un(x). (2.69)

n=O
Observăm acum că funcţiile proprii ale energiei sunt integrabile în modul pătrat,
Dacă sistemul este ortonormat, avem pentru coeficienţii dezvoltării
adică există integrala J~ I Un 1
2
dx. Aceasta ne permite să impunem acestor
00
funcţii condiţia (de normare)
Cn=(un,J)= 1_: u~(x)f(x)dx. (2.70)

1_: I Un 1
2
dx = 1. (2.64)
Revenim în dezvoltarea (2.69) cu expresia coeficienţilor, unde avem grijă să notăm
altfel decât x variabila de integrare,
Condiţia determină modulul constantei Nn. Calculul conduce la

I N n 12= ----5::
r:;;2n I.
f(x) =
00 /00 u~(x')f(x')dx']un(x)dx.
L[
y7r n. n=O ~oo

Vom alege constanta reală şi pozitivă, adică Presupunând că este permisă schimbarea ordinii sumei cu a integralei, avem

Nn=J~ (2.65) f(x) = 1_: S(x, x ') f(x ') dx', S(x, x ')
00

= L un(x) u~(x ').

n=O
(2.71)

Prin calcul se verifică relaţia

Relaţia precedentă este compatibilă cu proprietatea S(x, x ') = <5(x - x '). Lucrurile
1_: Un(x) Um(x) dx =O, n#m, (2.66)
stau chiar aşa, pentru un sistem complet de funcţii, şirul sumelor parţiale,
N

care exprimă proprietatea de ortogonalitate a funcţiilor care corespund la valori pro- SN(x,x') = Lun(x)u~(x')
prii diferite, proprietate pe care am justificat-o în §2.2.4, pentru funcţii proprii norma- n=O
bile, aşa cum este cazul celor de faţă, oricare ar fi energia potenţială. formează un şir J, ai cărui termeni se îndreaptă spre funcţia J a lui Dirac atunci
Cu ajutorul produsului scalar redăm comod proprietăţile de normare (2.64) şi când N -+ oo .
ortogonalitate (2.66) ale funcţiilor proprii ale energiei al oscilatorului liniar armonic, In concluzie, vom admite că pentru un sistem complet de funcţii este adevărată
egalitatea
(un,Un) = 1, (un,um) = O, n # m, (2.67) 00

L un(x) u~(x') = S(x - x'), (2.72)

sau, compact, n=O
(un, Um) = <5nm, (2.68) pe care o vom denumi relaţie de completitudine.
cu <5nm simbolul lui Kronecker. Intâlnim aceeaşi situaţie ca pentru particula în In cazul oscilatorului liniar armonic relaţia precedentă este analizată în problema
groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită. 1.15 din [4].

50 51
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.3. DETERMINAREA NIVELELOR DE ENERGIE PENTRU UN OSCILATOR
DE VALORI PROPRII ARMONIC IZOTROP BIDIMENSIONAL

Observaţie.In acest moment putem înţelege de ce relaţia (2.43) valabilă pentru egalitatea este posibilă numai dacă cei doi termeni ai ei se reduc la o constantă.
funcţiile proprii ale energiei particulei libere a fost considerată ca exprimând com- Notând cu W1 această constantă, din ecuaţia Schrădinger se desprind două ecuaţii
pletitudinea. Este suficient s-o comparăm cu relaţia precedentă pentru a observa
asemănarea lor: parametrul p care variază continuu şi distinge între două funcţii
n2 „ C 2
- - X +-x X=W1X
1î2
- - Y
„ + -C y 2 Y = (E - W1) Y. (2.77)
proprii este corespondentul numărului cuantic n din problema oscilatorului liniar, 2M 2 2M 2
ca urmare, în locul sumei din (2. 72) întâlnim integrala peste "indicele" p. Amândouă ecuaţiile coincid cu ecuaţia Schrodinger pentru un oscilator liniar ar-
monic; de la o ecuaţie la alta diferă variabila, iar rolul valorilor proprii este jucat de
2.3 Determinarea nivelelor de energie pentru un oscilator W1 şi, respectiv, E - W1. Rezultă valorile posibile pentru ultimele două mărimi,

armonic izotrop bidimensional 1 1

W1 = (n1 + n 1 întreg 2': O, E - W1 = (n2 + ) nw , n2 întreg 2: O,
2)nw, 2
In cazul oscilatorului bidimensional armonic, particula se află într-un plan , pe
şi de aici, valorile proprii ale energiei pentru oscilatorul plan armonic izotrop
care îl vom considera a fi planul xOy. Forţa care acţionează asupra particulei are
componentele proporţionale cu deplasările pe axele respective, cu aceeaşi constantă E=(n1+n2+l)nw.
de proporţionalitate C, dacă oscilatorul este izotrop
Se constată că nivelele de energie pot fi descrise cu ajutorul unui număr întreg ne-
Fx = -Cx, Fy = -C y, C - constanta elastică 1 (2.73) negativ, n = n1 + n2,

Forţa elastică derivă din energia potenţială

En = (n + 1) 1î w , n = O, 1, ... (2.78)
C
V(x, y) = 2(x2 + y2). (2.74) Spectrul de energii al oscilatorului plan este asemănător cu cel al oscilatorului
liniar, fiind format dintr-o infinitate de nivele echidistante, echidistanţa fiind egală
Ecuaţia Schrădinger independentă de timp este în cazul de faţă o ecuaţie cu derivate cu nw. Valoarea energiei de zero este acum nw, nu 1î w /2, legat de cele două grade
parţiale, de libertate ale oscilatorului plan.
1î
- 2M
2
({J2u fJ2u) C
8x2 + c)y2 + 2 (x2 + y2) u = Eu ' (2. 75) Folosind soluţiile ecuaţiilor (2. 77), găsim că unei perechi de numere cuantice
n1, n2 îi corespunde o funcţie proprie cu expresia
cu soluţii care sunt funcţii
de două variabile, x şi y.
a2 2
Se pot găsi uşor soluţii
particulare ale ecuaţiei precedente prin metoda separării Uni n2 (x,y) = Uni (x) Un 2 (y) = Nni Nn 2 Hn 1 (ax) Hn 2 (ay) exp
(
-
2 (x + y 2 ))
variabilelor. Aceasta înseamnă căutarea de soluţii cu structura
(2.79)
u(x, y) = X(x) Y(y). Funcţia proprie este valorii proprii (n 1 + n2 + 1) 1î w .
ataşată
(2.76)
Proprietăţile funcţiilor proprii construite decurg direct din proprietăţile funcţiilor
După împărţire cu funcţia u , ecuaţia se transcrie ca proprii ale energiei oscilatorului liniar armonic. Astfel, ele sunt normate şi reciproc
ortogonale
+ C y2) + E
- 1î2 X"+ C x2 = - (- 1î2 Y"
2M X 2 2M Y 2 ' 1_:1_: U~ 1 n2 (x,y)un 3 n4 (x,y)dxdy (2.80)
formă în care în membrul stâng avem o funcţie numai de variabila x , iar în membrul
drept o funcţie numai de variabila y. Cum x şi y sunt variabile independente, = 1-: u~ 1 (x)un 3 (x)dx X 1_: u~ 2 (y)un 4 (y)dy = On 1 n3 <ln 2 n4 •

52 53
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
"
DE VALORI PROPRII

Vom examina acum problema degenerării valorilor proprii. trebuie îndeplinite în raport cu toate variabilele şi integrala extinsă pe tot spaţiul
Constatăm că unei valori proprii En îi corespund toate funcţiile proprii care din modulul pătrat al funcţiei trebuie să existe. Pentru două funcţii fizic permise
poartă indici n 1 , n2 întregi nenegativi şi au suma egală cu n . Fiind reciproc ort o- -,; "(? fi şi h , dependente de x, y şi z, produsul scalar este definit prin
gonale, aceste funcţii sunt liniar-independente. Aceasta înseamnă că valorile proprii
1_:1_:1_:
1

sunt degenerate. Ne amintim că numărul maxim de funcţii proprii linear indepen-, (!1,h) ~ fî(x,y,z)h(x,y,z)dxdydz. (2.84)
<lente ataşat unei valori proprii este ordinul degenerării acelei valori proprii.
Ne propunem să calculăm ordinul degenerării, notat cu 9n , al unei valori proprii In continuare, vom adopta o scriere mai compactă,

En a oscilatorului plan. Aceasta revine la a afla câte perechi de numere (n1, n2),
întregi şi nenegative, satisfac condiţia n1 + n2 = n. Răspunsul este 9n = n + l,
perechile fiind (O, n); (1, n - l); (2, n - 2); · · · (n, O). Numai nivelul fundamental este
dr= dxdydz,
1= 1_:1_:1_:' (2.85)

nedegenerat, unica funcţie proprie ataşată fiind deci von1r· transcrie relaţia precedentă ca

u 00 ( x, y)
a
= fi exp
(
-
a2 2 2 )
2 (x + y )
(2.81) Ui , h) = 1 fî(r) h(r) dr. (2.86)

Primul nivel excitat de energie E 1 = 2 nw este dublu degenerat, iar funcţiile proprii Descompunerea unei funcţii de undă după un sistem ortonormat complet
ataşate sunt
{ Un (r) }n se scrie formal la fel ca în cazul unidimensional
00

u1o(x, y) = u1(x) uo(y), uo1(x,y) =uo(x)ui(y). (2.82) f(r) = L Cn Un(r), Cn = (un, f), (2.87)
n=l
O combinaţie liniară de funcţii proprii care corespund la aceeaşi energie este şi
iar completitudinea se exprimă prin
ea funcţie proprie pentru acea energie, deoarece
n > (X)

L un(r) u~(r') = J(r -

v(x,y)= L Cn1n2'Un1n2(x,y) -t Hv(x,y)=(n+l)nwv(x). (2.83)
n=l
r'). (2.88)
n1,n2=0
n1+n2=n
2.4.2 Oscilatorul tridimensional armonic izotrop
2.4 Ecuaţia Schrodinger în cazul tridimensional (3D) In cazul oscilatorului tridimensional armonic izotrop , energia potenţială este

Revenim la cazul tridimensional, în care funcţiile proprii u(r) depind de trei vari- C C
V(r) = - (x 2 + y 2 + z 2 ) = - r 2 . (2.89)
abile de poziţie, de obicei coordonatele carteziene. Definim întâi clasa funcţiilor fizic 2 2
permise şi produsul scalar al două asemenea funcţii. Trecem apoi în revistă soluţiile
Exerciţiu. Aplicaţi metoda separării variabilelor pentru a arăta că nivelele de
ataşate câtorva câmpuri de forţe particulare şi stabilim câteva proprietăţi generale
ale valorilor şi funcţiilor proprii, asemănătoare celor stabilite în cazul unidimensional. energie ale oscilatorului tridimensional armonic izotrop sunt

2.4.1 Funcţii fizic perm ise în cazul tridimensional. Produsul scalar

En = (n + ;) nw, n - întreg nenegativ. (2.90)

Definiţia dată
în §2.2.2 pentru o funcţie fizic permisâ (sau funcţie de undâ în Determinaţi funcţiile proprii corespunzătoare şi arătaţi că ordinul degenerării nivelu-
sens matematic) se extinde firesc în cazul tridimensional: condiţiile de regularitate lui En este 9n = (n + 1) (n + 2)/2.

54 55
Capitolul 2..ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

2.4.3 Particula liberă Formula precedentă ne arată că spectrul energiei particulei libere este continuu şi se
întinde de la O la oo. Vom scrie compact
Considerăm acum cazul particulei libere care evoluează în spaţiu. Aşa cum am
procedat în cazul unidimensional, alegerea cea mai simplă pentru energia potenţială p2
u(p; r) 1 /
= (21r h) exp ( h
i p · r) E= 2M. (2.95)
este V = O. Urmând postulatul cuantificării energiei, căutăm valorile parametrului 3 2

E din ecuaţia Schrodinger cărora le corespund funcţii care îndeplinesc condiţiile de

regularitate. Ecuaţia cu valori proprii a energiei Evident, funcţiile (2.95) nu sunt integrabile în modul pătrat, deci funcţiile nu pot
fi normate.
r,,2 Integrala care redă produsul scalar a două funcţii proprii
-2M 6.u = Eu (2.91)

este acum o ecuaţie cu derivate parţiale.

(u(p;r),u(p';r)) = f')=\\ 3 lexp (*(p'-p)·r) dr,

Lucrăm în coordonate carteziene şi adoptăm metoda separării variabilelor.

se factorizează în produsul a trei integrale de tipul celor întâlnite în cazul unidimen-
Căutăm deci soluţii (particulare) cu structura
sional (2.38)
u(r) = X(x) Y(y) Z(z). (2.92) 1
(u(p; r), u(p ; r)) :n,)3 J(p~ - Px) J(p; - Py) J(p~ - Pz)
Este evident că variabilele se separă. Dacă ne amintim rezultatele valabile în cazul
J(p~ - Px) J(p; - Py) J(p~ - Pz) ·
unidimensional ( vezi §2.2.3) şi folosim notaţii asemănătoare, este de înţeles că funcţi­
ile proprii cu structura (2.92) vor fi Rezultatul precedent se scrie compact

exp(f Px x) exp(fpy y) exp(KPz z) (u(p;r),u(p';r)) = J(p' - p). (2.96)

u(px,Py,Pz;x,y,z) (2.93)
v2ifi v2ifi v2ifi Relaţia exprimă proprietatea de ortonormare în sens generalizat, în scara
oo < Px < oo , -oo < Py < oo ' -oo < Pz < oo · parametrilor Px, Py şi Pz , a funcţiilor proprii ale energiei particulei libere date de
expresia {2.95). Observăm că două funcţii proprii din sistemul particular de funcţii
Funcţia precedentă îndeplineşte condiţiile de regularitate. Verificăm că funcţia scrisă proprii ale energiei particulei libere pe care l-am determinat sunt ortogonale, indi-
este soluţie şi
cu această ocazie stabilim la ce valoare proprie corespunde ea. Intr- ferent dacă ele corespund la valori proprii ale energiei diferite sau la aceeaşi valoare
adevăr, prin derivare găsim proprie.

ou i. â2u p; Analizăm degenerarea valorilor proprii ale energiei particulei libere în cazul tridi-

âx = r;,PxU, --2 = --u

2 mensional.
âx h '
Unei valori proprii E îi corespund toate funcţiile de forma (2.95), caracterizate
de unde prin indici Px, Py şi Pz pentru care
2
Px + Py2 + Pz2 u.
A
u.u -
__

1i 2
p2 = p; + p; + p; = 2 M E .
Ca urmare, funcţia (2.93) este funcţie proprie şi corespunde la valoarea proprie Există o infinitate de asemenea funcţii. Expresia analitică a acestor funcţii ne arată
că ele sunt liniar-independente. Rezultă că ordinul degenerării unei valori proprii a
E - l ( 2 energiei particulei libere este infinit.
- 2 M Px + Py2 + Pz2) . (2.94)

56 57
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER- ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

Formulăm şi altfel rezultatul referitor la degenerarea unei valori proprii. Intro- Demonstraţia urmează acelaşi drum ca în cazul unidimensional şi este valabilă

ducem un spaţiu tridimensional al indicilor Px, Py şi Pz. Fiecărui punct din acest pentru funcţii proprii care sunt integrabile în modul pătrat. In cazul în care funcţi­
spaţiu îi corespunde o funcţie proprie a energiei. Toate funcţiile caracterizate prin ile proprii nu sunt integrabile în modul pătrat, cele două proprietăţi rămân ade-
puncte situate pe sfera de rază ./2 ME, E > O, corespund aceleiaşi valori proprii vărate, doar că ortogonalitatea trebuie înţeleasă în sens generalizat şi este mai greu

E . Dar şi orice combinaţie liniară de funcţii proprii corespunzătoare la aceeaşi va- de demonstrat.
loare proprie este funcţie proprie pentru acea valoare proprie. In problema de faţă Pentru demonstraţie, scriem ecuaţia Schrodinger pentru o valoare proprie E1 cu
putem avea sume sau serii de funcţii proprii caracterizate prin aceeaşi valoare pentru funcţia proprie asociată u 1 (r) şi complex-conjugata ecuaţiei pentru o valoare proprie

E , dar şi suprapuneri continue de asemenea funcţii E 2 cu funcţia proprie asociată u2 (r):

u(p;r) = Ja
r27r Jar g(p)u(p;r) sinBpdBpd</Jp- -
h2
2
M6.u1+V(r)u1(r) = E 1 u 1(r),

In relaţia precedentă se integrează numai după direcţia vectorului p, caracterizată - ~ 6. u; + V (r) u2(r) = E; u2(r) . (2.100)
2
prin unghiurile polare eP şi </Jp .
Totalitatea funcţiilor (2.95) obţinute dând valori de la -oo la oo celor trei indici Inmulţim prima ecuaţie cu u 2, a doua cu u1 şi scădem a doua ecuaţie din prima, cu
Px, Py şi Pz formează un sistem complet de funcţii, sistemul de funcţii al lui Fourier. rezultatul
Dezvoltarea unei funcţii de undă F(r) după sistemul complet de funcţii proprii al - ~ (u26. u1 - u16. u;) = (E1 - E;) u 2u1.
energiei particulei libere (2.95) este tocmai dezvoltarea funcţiei în integrală Fourier, 2
In cazul tridimensional membrul stâng conţine trei termeni care sunt fiecare
F(r)= 1n :,~ 1') i <I>(p)exp({p·r) dp. (2.97)
derivata unei funcţii, de tipul celei întâlnite în cazul tridimensional, astfel încât
ecuaţia se scrie

Funcţia <I> (p) este transformata Fourier. Relaţia 2

_ fi [~ (u 2aul _ Ul au;)+~ (u 2au1 _ Ul au;)+~ (u2au1 _ Ul au;)]
ax ax ax ay ay ay az az az
:,~!? 1
2M
<I>(p) = 1 ., F(r) exp (-{ p · r) dr (2.98) = (E1 -E;) U2U1.
In membrul stâng apare divergenţa unui vector, construit din gradienţii celor două
exprimă transformata Fourier a unei funcţii.
funcţii u1 şi u2,
Formal, relaţia de completitudine se scrie

l u(p;r)u*(p;r')dp=6(r-r'). (2.99) - ~
2
div (u 2grad u1 - ui grad u2) = (E1 - E;) u 2u1,

sau, folosind operatorul vectorial V ,

2.4.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în
cazul tridimensionl
- ~ V · (u2Vu1 - uiVu2) = (E1 - E~) u 2u1.
2
Proprietăţile
1) valorile proprii ale energiei sunt numere reale, Observaţie. Altfel spus, formula precedentă este rezultatul aplicării formulei lui
2) funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale, Green
justificate în §2.2.4 în cazul ID, sunt valabile şi în cazul 3D. f 6.g - g 6.f = V · (!V g - gV f) , (2.101)

58 59
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

pentru f = u1 şi g = u 2. Să rescriem relaţia (2.102) cu noile notaţii, după ce am ţinut seama de faprul că
Integrăm pe tot spaţiul relaţia obţinută. Pe baza teoremei Gauss integrala din valorile proprii sunt reale,
membrul stâng se transformă în integrala, pe suprafaţa de la infinit, din fluxul vec-
(En - Ek) (unj,Ukl) = O, (2.104)
torului de sub semnul divergenţă,
şi să urmărim din nou consecinţele ei:
_.!!__ { (u2v'u1-uiv'u2)·dS=(E1-E;) [u 2(r)u1(r)dr. a) dacă En i- Ek, atunci (unj,Ukl) = O,
2M }L,= r b) dacă En = Ek , atunci nu putem spune nimic despre produsul scalar (Unj, Unl)
a două funcţii diferite (j i- l) care corespund la aceeaşi energie, aşa cum s-a remarcat
Vectorul element de suprafaţă dS are orientarea normalei exterioare la suprafaţă.
anterior.
Suprafaţa de la infinit ne-o putem imagina ca pe suprafaţa unei sfere a cărei rază
R este indefinit de mare. Vectorul dS este atunci un element de suprafaţă cu Bazându-ne pe proprietatea că orice sistem de N funcţii liniar-independente
normala având direcţia radială şi ca mărime suprafaţa decupată de un element de poate fi înlocuit cu N combinaţii liniare ale lor care să fie funcţii reciproc ortogonale,
unghi solid infinitezinal dfl pe această sferă, adică dS = R 2 dfl. Fluxul vectorului este convenabil să presupunem de acum încolo că această operaţie a fost realizată
(u 2Vui - ui V u2) prin suprafaţa de la infinit este nul, pentru că la distanţe mari pentru funcţiile proprii ale energiei care corespund la aceeaşi valoare proprie. Dacă
funcţiile u 1 şi u2 descresc la zero, suficient de rapid (mai repede ca 1/r 312 ) pentru presupunem că funcţiile proprii ale energiei au fost şi normate, vom fi în situaţia în
a fi asigurată integrabilitatea lor în modul pătrat. Am obţinut astfel egalitatea care este valabilă egalitatea

(E1 - E;) (u2,ui) = O. (2.102)

(unj, Ukz) = 6nk 6j l. (2.105)

N.B. Primul t5 este o consecinţă a faptului că funcţiile sunt soluţii ale ecuaţiei
Egalitatea are drept consecinţe proprietăţile enunţate la începutul secţiunii (raţio­
Schrodinger.
namentul de la sfârşitul secţiunii 2.2.4 se aplică şi aici). Cu aceasta demonstraţia
este încheiată.
2.4.6 Operatorul energiei şi proprietăţile sale
Aşa cum s-a remarcat şi în cazul unidimensional, dacă E2 = E1, dar u2 i- u1 ,
situaţie care apare în cazul unei valori proprii degenerate, produsul scalar (u2, ui) Proprietăţile comune pe care le au valorile şi funcţiile proprii ale energiei întâlnite
nu este obligatoriu nul. Că aşa stau lucrurile nu este de mirare, având în vedere până acum (valori proprii reale, funcţii proprii care corespund la valori proprii diferite
proprietatea: orice combinaţie liniară de funcţii proprii care corespund la aceeaşi ortogonale, în sens obişnuit sau în sens generalizat), oricare ar fi energia potenţială,
valoare proprie En este şi ea funcţie proprie pentru acea valoare proprie. sunt consecinţa faptului că operatorul H, numit operatorul energiei, este un operator
autoadjunct. Explicăm în continuare înţelesul afirmaţiei referitoare la operatorul
2.4.5 Notaţi i adecvate pentru funcţiile proprii care corespund la energiei.
aceeaşi valoare proprie Un operator acţionând asupra unei funcţii de coordonate F(r) o transformă
într-o altă funcţie de coordonate, G(r). Pentru notarea operatorilor vom folosi litere
In cazul în care o valoare proprie este degenerată, notaţia pentru funcţiile proprii capitale, operatorii fiind plasaţi la stânga funcţiei asupra căreia acţionează. Vom
ataşate trebuie complicată prin introducerea unui al doilea indice care să distingă
scrie deci,
între funcţiile proprii care corespund la aceeaşi valoare proprie,
G(r) = AF(r). {2.106)
En ---r Un1(r) ,Un2(r), ... , Ungn(r). (2.103) pentru a exprima faptul că operatorul A transformă funcţia F{r) în funcţia G(r).
Un operator liniar A transformă o combinaţie liniară de funcţii în combinaţia
Observaţie. Pentru a ne încadra în această notaţie în cazuri concrete, funcţiile funcţiilor rezultate prin acţiunea operatorului asupra fiecărei funcţii în parte,
proprii trebuie, de obicei, renotate. De exemplu, în cazul oscilatorului plan, notaţia
Un 1 n2 nu este de acest tip. A (ci F1 + c2 F2) = c1 A Fi + c2 A F2 , (2.107)

60 61
 I

Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE ' ,:; 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

cu Fi şi F2 funcţii,
iar ci şi c2 constante. unde în al doilea termen am transformat integrala de volum în integrală de suprafaţă.
Oricărui operator liniar A asupra funcţiilor de undă îi este asociat un alt operator Funcţiile Fi şi F2 , precum şi gradienţii lor scad rapid la distanţe mari, astfel încât

liniar, adjunctul său, notat A t . Adjunctul este definit în cadrul egalităţii I( contribuţia integralei pe suprafaţa de la infinit estf' nulă. Am rămas cu

(At Fi , F2) = (Fi,AF2) , · (2.108) 1 Fi* 6.F2 dr= 1 (6.F1)* F2 dr

unde Fi şi F2 sunt două funcţii de undă (în sens matematic) oarecare.
sau
Adjunctul este şi el un operator liniar. Amintim proprietăţile lui, redate prin
(Fi , 6.F2) = (6.Fi, F2) . (2. 110)
relaţiile care urmează:
Am justificat astfel că laplaceianul este un operator autoadjunct atunci când
(A+ B)t At + Bt, (a A)t = a* At acţionează asupra funcţiilor de undă.

(AB)t ln concluzie, operatorul energiei este un operator autoadjunct , fiind suma a doi
BtAt, (Atf =A, (2.109)
operatori autoadjuncţi.
cu A şi B operatori, iar a constantă.
Justifăm penultima relaţie. Notăm C = AB şi transformăm produsul scalar Referinţe

(Fi, C F2)
E. Schrodinger , "Quantişierung als Eigenwertproblem", I, Ann. Physik 79, 361
(Fi,CF2) = (F1,ABF2) = (At F1,BF2) = (Bt At Fi,F2). (1926); II, Ann. Physik 79, 489 (1926); III, Ann. Physik 80, 437 (1926); IV, Ann.
P hysik 81, 109 (19W) -
Comparănd produsul scalar obţinut cu expresia sa de plecare, şi având în minte
definiţia(2.108) a adjunctului, proprietatea este demonstrată.
Operatorul energiei este suma a doi operatori. Primul termen, laplaceianul în-
mulţit cu o constantă, este un operator diferenţial, iar energia potenţială este un
operator multiplicativ. Arătăm acum că operatorul energiei este un operator autoad-
junct.
Energia potenţială este un operator autoadjunct pentru că este o funcţie reală.
Intr-adevăr,

(Fi, V F2) = 1 Ft(r) V(r) F2(r) dr= 1 (V(r) Fi (r))* F2(r) dr= (V F1, F2) .

Şi
operatorul 6. este un operator autoadjunct. Pentru a justifica afirmaţia ,
transformăm produsul scalar (Fi, LlF2),

(Fi, 6.F2) = 1 Fi* 6.F2 dr,

pe baza formulei lui Green (2.101), aplicată pentru f = Fi* şi g = F2. Atunci, avem

{ Fi* 6.F2 dr= { F2 6.Fi* dr+ { (Fi*V F2 - F2 V Fi*)· dS,

Jr Jr J~oo
62 63
 Capitolul 3
FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA
SCHRODINGER TEMPORALĂ. INTERPRETAREA
STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

3.1 Experienţele de difracţie cu microparticule şi inter-

pretarea lor statistică

Pentru a înainta în dezvăluirea conţinutului mecanicii cuantice, ne întoarcem la

discuţia din Cap. 1 referitoare la comportarea neclasică a substanţei, la ipoteza lui
de Broglie, la analiza şi înţelegerea fenomenului ondulatoriu asociat particulelor. De
Broglie a sugerat că electronii trebuie să sufere fenomenul de difracţie atunci când
întâlnesc obstacole de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă asociată. Ori,
pe baza formulei (1.24),
h
A= Mv' (3.1)

unde M este masa particulei, lungimile de undă asociate unor electroni cu energii
uşor accesibile de 10, 100, 1000 eV sunt, respectiv, 3,89, 1,23 şi 0,39 Â. Fiind vorba
de valori atât de mici ale lungimilor de undă, comportarea ondulatorie a electronilor
cu energii în domeniul zecilor şi sutelor de eV ar trebui să se manifeste în experienţe
de difracţie pe reţele cristaline. Asemenea experienţe au fost efectuate şi confirmă
o comportare pe care fizica clasică nu o poate descifra. Celebre sunt experienţa lui
C. Davisson şi L. H.Germer (1927) şi experienţa lui G. P. Thomson (1928), deja
menţionate în §1.3. In prima experienţă electronii monoenergetici extraşi dintr-un
filament metalic încălzit suferă o reflexie pe suprafaţa unui cristal de nichel spre
care au fost trimişi în direcţia normalei. Detectarea electronilor după interacţia cu
cristalul dezvăluie o distribuţie a lor după direcţii pe care nu ar putea-o da particulele
care ar asculta de fizica clasică. In schimb, se dovedeşte utilă condiţia lui Bragg,

65
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRQDINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
valabilă în cazul lucrului cu raze X,
n  = 2 d sin 8B , (3.2)
cu n întreg, d distanţa între planele pe care are loc împrăştierea, eB unghiul între
direcţia unui maxim al distribuţiei unghiulare şi suprafaţa planelor. Corect folosită
în geometria experimentului [1], formula lui Bragg permite calculul unei lungimi de
undă Â . Se constată modificarea ei o dată cu viteza v a electronilor şi valabilitatea
relaţiei lui de Broglie (3.1).
In experienţa lui G. P. Thomson are loc transmisia electronilor printr-o foiţă
policristalină , asemănător situaţiei din dispozitivele de difracţie cu raze X de tip
Debye-Scherrer. La fel ca pentru raze X, figura obţinută cu elect roni constă dintr-o
serie de cercuri concentrice.
Experienţelor de difracţie cu electroni menţionate aici li s-au adăgat altele, efec-
tuat e cu at omi sau neutroni. In 1956 a fost realizat [l] cu electroni analogul ex-
perienţei Young din optică (vezi sfârşitul prezentei secţiuni). In 1961 C. Jonsson a
realizat acelaşi tip de experienţă cu atomi de heliu. Realizarea experienţei cu număr
mic de electroni şi obţinerea figurii de interferenţă prin acumularea evenimentelor
individuale este datorată lui A. Tonomura şi colaboratorilor (1989).
Trecem acum la o analiză a unei experienţe de difracţie, evidenţiind ideea că ,
în ciuda aparenţei, nu este în mod obligatoriu vorba de un fenomen ondulatoriu.
Invăţăm din analiza unei experienţe de difracţie care este limbajul potrivit pentru a
descrie microparticulele şi, ca urmare, ce obiective are sens să-şi propună o teorie a
comportării neclasice a particulelor. Vom desprinde următoarele concluzii:
i) la începutul, la sfârşitul experienţei, dar şi pe parcursul ei, particulele îşi
păstrează individualitatea,
ii) comportarea particulelor în interacţie cu reţeaua cristalină poate fi redată
cantitativ cu ajutorul unor legi statistice,
iii) la baza legilor statistice pe care le putem formula prin repetarea unei expe-
rienţe de difracţie nu se ascunde o comportare după legile mecanicii clasice.
Analiza unei experienţe de difracţie, pe care o prezentăm în continuare, descrie
rezultatele obţinute cu un flux al particulelor de intensitate slabă şi un timp de
expunere lung, urmăreşte constituirea în timp a figurii de difracţie şi o compară
cu rezultatele obţinute la intensitate mare şi expunere de durată scurtă, practic
instantanee.
Fie cazul particular al unei experienţe în care figura de difracţie este o succesiune
de inele "luminoase" şi "întunecate" şi fie N numărul total de particule care cad
66
3.1. EXPERIENŢELE DE DIFRACŢIECU MICROPARTICULE ŞI
INTERPRETAREA LOR STATISTICĂ
pe ecran. O primă experienţă este cea în care figura de difracţie este obţinută cu
flux intens şi timp de expunere scurt , practic instantaneu. O a doua experienţă este
cea în care lucrăm cu un flux de intensitate redusă şi privim figura de difracţie la
momente intermediare în raport cu momentul de timp la care încetează bombardarea
ţintei. La un moment de timp t1 , apropiat de începutul experienţei, figura de pe
ecran dată de N1 < < N particule nu este copia palidă a figurii de difracţie din
prima experienţă; ea prezintă mici porţiuni impresionate prin căderea particulelor,
repartizate la întâmplare pe ecran, neavând nici o asemănare cu figura de difracţie din
prima experienţă. La un moment t2 > t1, până la care au căzut N2 < N particule
pe ecran (suficient de multe, N2 > > N1 ), se obţine o imagine în care figura de
difracţie începe să se contureze. Dacă ajungem la momentul de timp t 3 până la care
s-au înregistrat N3 = N particule (adică tot atâtea cât în prima experienţă) , vom
avea pe ecranul detector aceeaşi figură de difracţie ca la expunerea "instantanee".
Observarea ecranului la momente de timp apropiate de începutul experienţei lasă
impresia că electronii cad la întâmplare pe ecran. Observarea ecranului în continuare
conduce la concluzia contrară, pentru că ori de câte ori repetăm experienţa cu un
număr total mare de particule, distribuţia finală a lor pe ecran este aceeaşi. Dis-
tribuţia particulelor pe ecran nu este omogenă, există regiuni ale ecranului pe care
cad mai multe particule decât pe altele.
Ajungem la concluzia că experienţa de difracţie se desfăşoară în conformitate cu
o lege statistică: apare ca întâmplător locul unde va cădea o particulă, însă ni se
prezintă ca guvernată de o lege distribuţia pe ecran a unui ansamblu format dintr-un
număr mare de particule.
Trecem acum la o descriere cantitativă a figurii de difracţie.
Caracterizăm figura de difracţie printr-un set de frecvenţe relative. In acest scop,
divizăm suprafaţa ecranului într-o mulţime de pătrate egale de suprafaţă b. şi nu-
merotăm pătratele. Dacă N t:,.; este numărul de particule care au impresionat pătratul
cu numărul i, atunci frecvenţa relativă Vi de cădere pe acest pătrat este
N1:,.i
vi= N' LNt:,.i = N--+ LVi = l.
Sumarea este extinsă asupra întregii suprafeţe a ecranului. Dacă numărul total N
de particule este mare, şi aceasta este situaţia la care ne vom referi, la schimbarea
numărului total N se constată stabilitatea frecvenţelor relative, adică se constată
faptul că modificarea valorii numărului N > > 1 afectează puţin valoarea frecvenţelor
relative.
Frecvenţele relative sunt mărimi obţinute pe cale experimentală, iar stabilitatea
67
 Capitolul 3. FUNCTIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
frecvenţelor relative este dovada valabilităţii unei legi statistice. In descrierea teore-
tică a unui fenomen, o lege statistică se exprimă prin probabilităţi (vezi Anexa A).
In cazul de faţă, putem vorbi de probabilităţile Pi referitoare fiecare la unul din
pătratele obţinute prin divizarea ecranului: Pi este probabilitatea de cădere a unei
particule în pătratul cu numărul i. Relaţia ei cu frecvenţele relative este
Vi~ Pi' N>> 1,
apropierea fiind cu atât mai bună cu cât numărul total de particule N care au căzut
pe ecran este mai mare. Totalitatea rapoartelor vi conţin o informaţie cu atât mai
precisă, cu cât suprafaţa 6 este mai mică.
In continuare, ne fixăm atenţia asupra unui punct al ecranului situat la intersecţia
diagonalelor pătratului numerotat cu i. Vom caracteriza acest punct prin coordo-
natele sale (x, y) faţă de un sistem de axe cartezian plasat pe ecranul detector. Dacă
micşorăm aria 6 a pătratului , frecvenţa relativă de cădere într-un asemenea pătrat
scade odată cu 6 , raportul vd 6 tinde însă spre o limită a cărei valoare depinde
de poziţia pe ecran a centrului pătratului. Situaţia descrisă este redată de relaţia
v·
~ --t P(x,y) pentru N >> 1 şi 6 --t O.
Mărimea P(x, y) este, prin definiţie, densitatea de probabilitate de cădere pe ecran
sau funcţia de distribuţie a poziţiei pe ecran.
Din definiţie rezultă că dacă se cunoaşte valoarea densităţii de probabilitate
P(x, y), probabilitatea dp ca particula să cadă pe un element de suprafaţă dx dy
din vecinătatea punctului de coordonate x şi y de pe ecran este
dp(x,y) = P(x,y)dxdy. (3.3)
O teorie a comportării particulelor trebuie să fie capabilă să prevadă legea statis-
tică de distribuţie a electronilor care au suferit interacţia cu ţinta solidă, lege statis-
tică a cărei expresie matematică este funcţia P(x, y).
Faptul că în condiţiile experienţei de difracţie nu putem prevedea locul de cădere
pe ecran al fiecărei particule nu este de mirare. In fizica statistică clasică sunt formu-
late legi statistice la care se recurge ori de câte ori lucrăm cu un sistem cu număr mare
de constituenţi elementari pentru care nu avem (şi nu putem avea practic) suficiente
informaţii despre fiecare dintre ei, sau ori de câte ori condiţiile unei experienţe sunt
complexe. Legile fizicii statistice clasice au la bază o comportare a fiecărei particule
în acord cu fizica clasică. Se spune că aceste legi au un suport dinamic în mecanica
clasică.
68
3.2. CARACTERUL STATISTIC AL LEGILOR MECANICII CUANTICE. FUNCŢIA
DE STARE. LEGEA LUI BORN
Mecanica cuantică este teoria care, în particular, dă descrierea statistică adecvată
pentru fiecare tip de experienţă de difracţie, adică este capabilă să prevadă funcţia
de distribuţie P.
Experienţele de difracţie nu sunt singurele care ne obligă să trecem la o descriere
statistică a comportării microparticulelor; experienţa ne obligă să acceptăm că în
orice condiţii s-ar afla microparticulele, noi nu putem formula decât o lege statistică
referitoare la localizarea lor. Mai mult decât atât, suntem obligaţi să constatăm că
legile statistice formulate de teoria cuantică nu sunt compatibile cu suportul dinamic
al fizicii clasice: electronii nu ascultă de legea a doua a dinamicii şi nu are sens să
vorbim despre mişcarea lor pe traiectorii.
Diferenţa între comportarea clasică şi cea cuantică este cel mai bine evidenţiată
de experienţa cu două fante. In această experienţă un fascicul de particule întâlneşte
în cale un paravan cu două deschideri A şi B suficient de înguste şi de apropiate.
Un al doilea ecran înregistrează particulele căzute pe el. Este vorba de analogul
experienţei lui T. Young (1800) din cazul luminii. Pe ecran se obţine o figură de
difracţie caracterizată şi ea printr-o funcţie de distribuţie P. Dacă acoperim una din
deschideri, figura de difracţie este modificată. Fie PA şi P B funcţiile de distribuţie
în cazul în care deschiderile B şi , respectiv , A sunt închise. Se constată că
p # PA +PB.
O asemenea comportare nu este compatibilă cu mecanica clasică.
Aşa cum am menţionat la începutul secţiunii, până în deceniul al şaselea al
secolului trecut experienţa cu două fante era o experienţă mintală, adică o experienţă
care nu se putea efectua din cauza unor dificultăţi de natură tehnică, dar al cărei
rezultat se putea prevedea prin extrapolarea comportării din alte condiţii înrudite,
cunoscute experimental. Progresul tehnologic a permis până la urmă efectuarea
experienţei cu două fante în cazul electronilor.
Pentru o discuţie magistrală a experienţei cu două fante vezi cursul de fizică al
lui Richard Feynman [5].
3.2 Caracterul statistic al legilor mecanicii cuantice.
Funcţia de stare. Legea lui Born
Conform postulatelor mecanicii cuantice, pe care le vom învăţa în cursul de faţă,
situaţia întâlnită
în experienţele de difracţie este cea pe care o întâlnim întotdeauna:
referitor la microparticule nu putem formula decât legi cu caracter statistic. Nu
putem răspunde la întrebarea unde se va afla o microparticulă la un moment dat.
69
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.2. CARACTERUL STATISTIC AL LEGILOR MECANICII CUANTICE. FUNCŢIA
DE STARE. LEGEA LUI BORN
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Mai mult decât atât, situaţia poziţiei nu este specială; în condiţii experimentale Postulatul lui Born:
date, toate atributele mişcării unei particule (poziţie, impuls, energie, moment cinetic Densitatea de probabilitate de localizare coincide cu modulul pătrat al funcţiei de
orbital) nu au valori pe care să le putem prevedea cu certitudine. Efectuarea unei stare
măsurători a lor conduce la rezultate pentru care putem prevedea doar probabilitatea
P(r, t) =I w(r, t) 12 . (3.4)
de realizare. Efectuarea unei asemenea măsurători poate fi asemuită cu aruncarea
unui zar, pentru care nu putem prevedea pe ce faţă va cădea zarul. Tfariabilele
dinamice ale mecanicii clasice devin astfel mărimi aleatorii pe care le regă~
mecanica cuantică sub _E_umele de obs(!,rvabile. • Postulatul evoluţiei stării:

Trebuie să ne revizuim complet modul de a gândi, conceptele de bază. Să ne
referim întâi la starea particulei. In general, starea unui sistem la un moment dat
se identifică cu totalitatea proprietăţilor sale la acel moment de timp. In mecanică
clasică starea unei particule la un moment dat este starea ei de mişcare, caracterizata
prin 6 mărimi: componentele vectorului de poziţie şi ale impulsului faţă de un sistem
de axe fixat. Din aceste mărimi se calculează altele, precum energia şi momentul
cinetic orbital. Tot din acestea se prevede starea la orice moment ulterior, dacă se
cunoaşte forţa care acţionează asupra particulei.
In mecanica cuantică starea unei particule se identifică cu legile statistice refe-
ritoare la observabile. Cunoaştem starea dacă putem spune care sunt legile de dis-
tribuţie pentru poziţie, impuls, moment cinetic orbital, energie ş.am.d. Şi nu este
suficient să cunoaştem legile de distribuţie pentru poziţie şi impuls pentru a deduce
pe celelalte. Intr-un fel, răspunsul mecanicii cuantice, pe care îl prezentăm acum,
este uimitor de simplu.
Admitem acum trei postulate, a căror încadrare în postulatele generale ale
mecanicii cuantice o vom discuta în Cap. 6.
In cazul particulei aflate în câmp de forţe care derivă din potenţial, funcţia de
star·e este soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale
iii
aw = - -1'1? fi. w+ V (r t) w
~ (3.5)
ât 2M ' .
Legat de postul~tul stării, ne amintim că în capitolul introductiv a fost vorba de
o funcţie de coordonate şi timp necesară pentru a descrie unda asociată de către de
Broglie unei particule. Acum constatăm că în formalismul mecanicii cuantice apare
o asemenea funcţie, dar rolul ei este altul: funcţia de undă descrie starea particulei,
din ea se extrag legi statistice referitoare la mărimile observabile. Nu există u n-de
asociate, dar este nevoie de o funcţie definită în tot spaţiul, ca în cazul unui fenomen
ondulatoriu, numai că funcţia are cu totul altă semnificaţie.
/------- ~
Ecuaţia de evoluţie ne arată, ca urmare a prezenţei factorului i, că funcţia de
~ re .!J11.-este ~~a ~ă, w I= w* .
Postulatul propus de Max Born în 1926 indică o primă informaţie pe care ne-o
dă o funcţie de undă. La această interpretare probabilistică a soluţiilor ecuaţiei de
evoluţie propuse de Schrodinger, simultan cu ecuaţia independentă de timp, Born a

Postulatul stării particulei:
Toate legile statistice referitoare la observabilele particulei rezultă din cunoaşterea
unei singure funcţii, definite în tot spaţiul şi la orice moment de timp, numită funcţia
de stare a particulei şi notată, de obicei, cu W. Funcţia w(r, t), numită şi funcţie
de undă, îndeplineşte condiţiile de regularitate şi este integrabilă în modul pătrat.
Condiţiile de regularitate cer ca funcţia să fie mărginită, continuă şi uniformă şi cu
derivate de ordinul întâi continue.
ajuns analizând experienţe de împrăştiere a electronilor pe atomi efectuate de către
James Franck, în clădirea Universităţii Gottingen în care lucra şi Born.
Vom numi în continuare legea lui Born legea statistică referitoare la localizarea
particulei, dată prin postulatul lui Born.
Modul de obţinere a legii lui Born din funcţia de stare poate fi asemuit cu modul
de obţinere a densităţii de energie w(r, t) a câmpului electromagnetic în vid din
mărimile ondulatorii E(r, t) (intensitatea câmpului electric) şi B(r, t) (inducţia
magnetică),
w(r, t) = Eo E2 + _1_ B2'
2 2µ 0

70 71
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.4. ECUAŢIA DE CONTINUITATE ATAŞATĂ ECUAŢIEI SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII TEMPORALE ŞI CONSECINŢELE EI

unde operaţia de bază este ridicarea la pătrat a mărimilor ondulatorii. Corespon- Observăm însă că, la prima vedere, integrandul depinzând de timp, integrala
denţa are sens, deoarece densitatea de energie a câmpului electromagnetic este mare din relaţia precedentă ar putea depinde de timp. Modul în care funcţia de stare se
în puncte situate în regiunile spaţiului în care sunt prezenţi mulţi fotoni. modifică în timp este exprimat de postulatul stării. Situaţia este în ordine, dacă
putem arăta că evoluţia funcţiei de stare respectând ecuaţia Schrodinger temporală
In concluzie , cele trei postulate se referă la sistemul fizic format dintr-o particulă are drept consecinţă independenţa de timp a integralei pe tot spaţiul din modulul
în câmp de forţe care derivă din potenţial. Postulatele surprind esenţa mecanicii pătrat al funcţiei de stare. Arătăm în continuare că aşa stau lucrurile.
cuantice. Despre particulă nu putem face decât previziuni cu caracter statistic.
Previziunile se referă la observabilele particulei (poziţie, impuls, moment cinetic),
care au comportarea unor variabile aleatoare. Ne este cunoscută starea particulei,
dacă ne sunt cunoscute legile statistice pentru toate observabilele. Mecanica cuantică
afirmă că toată această informaţie este conţinută în funcţia de stare.
--
3.4 Ecuaţiade continuitate ataşată
temporale şi consecinţele ei
ecuaţiei Schrodinger

Deducem acum o consecinţă directă şi importantă a ţcuaţiei Schrodinger tempo-

Trebuie să avem tot timpul în vedere că o lege statistică se verifică lucrând cu un
colectiv statistic. Acesta reprezintă o mulţime formată dintr-un număr mare de copii rale, ecuaţia de continuitate. In acest scop considerăm ecuaţia Schrodinger (3.5) şi
ale unui sistPm studiat, aflate toate în aceleaşi condiţii. Cu cât este mai mare acest complex-conjugata ei,
număr, cu atât este mai relevant rezultatul măsurătorilor efectuate pe colectivul
aw* r,, 2
statistic considerat. - i n - = - - ~w* + V(r ' t) w* . (3.9)
8t 2M
Inmulţim cei doi membri ai ecuaţiei Schrodinger cu \li* 1 apoi cei doi membri ai ecuaţiei
3 .3 Consecinţe ale legii lui Born
precedente cu W, şi scădem cele două ecuaţii astfel obţinute. Avem
Legea lui Born are consecinţe directe pe care le evidenţiem acum. Astfel, proba- 2
bilitatea dp ca la momentul t să găsim particula în volumul infinitezimal dV = dr in
aw w-
w*-+ aw*) = --[w*~w-w~w*J
r,,
din vecinătatea punctului de vector de poziţie r este
( at at 2M
sau
dp =I i:Ji(r, t) 12 dr. (3.6) 2
in o(w* w) = - r,, div (w* Vi:Ji - '1i Vw*) .
Probabilitatea, notată pv(t), ca la momentul t să găsim particula într-un volum 8t 2M
dat V, finit, se obţine prin regula de adunare a probabilităţilor pentru evenimente In membrul drept am folosit identitatea Green (2.101), întâlnită în Cap. 2. Ecuaţia
independente, având în vedere că particula se poate afla în oricare din subvolumele precedentă se transcrie în forma unei ecuaţii de continuitate
rezultate dintr-o divizare a volumului V,
: +divJ =0 , (3.10)
Pv(t) = fv I i:Ji(r, t)
2
1 dr. (3.7)
unde P este densitatea de probabilitate de localizare, iar vectorul J,
Probabilitatea Pv depinde de timp. In sfârşit, probabilitatea ca particula să se afle
într-o regiune oarecare a spaţiului, dată de fr I W 12 dr, trebuie să fie egală cu 1,
deoarece avem certitudinea acestui eveniment. Ca urmare, la orice moment t trebuie
J =
2tM (w* vw - wvw*), (3.11)
să fie îndeplinită condiţia

J I i:Ji(r,t) 1
2
dr= I. (3.8)
se
se
numeşte densitate de curent de probabilitate de localizare. Din expresia
constată că vectorul J este un vector real.
precedentă

72 73
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.5. STATISTICA POZIŢIEI. VALORI MEDII PENTRU FUNCŢII DE POZIŢIA
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII PARTICULEI

Urmărim acum consecinţele ecuaţiei de continuitate asociate ecuaţiei Schrodinger impusă. Acum ştim că o soluţie normată la un moment dat rămâne normată la orice
temporale. In acest scop integrăm cei doi membri ai ecuaţiei pe un volum finit V, moment de timp:
acelaşi la orice moment de timp, şi obţinem

!!:_ f p dr = - f J · dS .
1 P(r, to) dr= 1 -+ 1 P(r, t) dr= 1. (3.15)

dt Jv J'l;v Vom presupune de acum încolo că funcţia de stare este normată.

In membrul stâng am putut scrie derivata în faţa integralei şi am renunţat la simbolul
de derivată parţială deoarece integrala depinde doar de timp, iar în membrul drept
am transformat (cu ajutorul teoremei lui Gauss) integrala de volum în int egrală pe
suprafaţa :Ev care delimitează volumul V. Elementul de suprafaţă dS = dS n are
orientarea normalei exterioare la suprafaţă, caracterizată în fiecare punct al ei prin
versorul n. Egalitatea transcrisă ca
dpv(t) = -[ f J · ndSJ dt (3.12)
J'l;v
are aspectul unei ecuaţii de bilanţ: modificarea în timp a probabilităţii pv ( t) de a
găsi particula în volumul V este redată de fluxul vectorului J prin suprafaţa care
mărgineşte volumul V . Vom reveni asupra ecuaţiei precedente.
Dacă considerăm că volumul V este tot spaţiul, suprafaţa :Ev devine suprafaţa
de la infinit. Fluxul vectorului J prin această suprafaţă este nul pentru orice soluţie a
ecuaţiei Schrodinger temporale care se anulează suficient de repede la infinit. Funcţia
de stare fiind integrabilă în modul pătrat are această proprietate. La distanţe mari,
funcţia 1J! scade mai repede ca 1/r-312 , scade atunci şi gradientul ei şi, ca urmare,
scăderea vectorului J este suficient de rapidă ca fluxul său prin suprafaţa de la infinit
să se anuleze. Rezultă
:t 1 P( r, t) dr = o, (3.13)
de unde
1 P dr = constantă în timp . (3.14)
Am demonstrat astfel că are sens îndeplinirea condiţiei (3.8) la orice moment de
timp. Este suficient să normăm funcţia de stare la un moment dat pentru ca această
normare să se păstreze în timp.
Observăm că dacă înmulţim o soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale cu o con-
stantă, funcţia astfel obţinută este şi ea soluţie. Prin această înmulţire este afectată
valoarea integralei din relaţia (3.14). Ca urmare, condiţia de normare (3.8) trebuie
Revenim acum la ecuaţia de bilanţ (3.12). Ea ne sugerează o interpretare a
fluxului elementar (fluxul printr-un element de suprafaţă)
J(r, t) · n dS
ca probabilitate de trecere efectivă a particulei în unitatea de timp prin elementul
de suprafaţă dS. Probabilitate efectivă înseamnă diferenţa între probabilitatea de
trecere în sensul normalei exterioare şi probabilitatea de trecere în sens invers. Rolul
jucat de vectorul J justifică denumirea sa de densitate a curentului de probabilitate
de localizare. In expresia precedentă apar trei vectori: r-punctul în vecinătatea
căruia este situat elementul de suprafaţă, n-versorul normalei la suprafaţă şi J,
evaluat în punctul de vector de poziţie r.
Trebuie să observăm însă că vectorului J întâlnit în ecuaţia de continuitate, cu
expresia redată de (3.11), i se poate adăuga un vector Jo de divergenţă nulă
J-tJ+Jo, divJo = O.
Dacă în ecuaţia de bilanţ am întâlni acest nou vector, am fi tentaţi să dăm in-
terpretarea precedentă fluxului său printr-un element de suprafaţă infinitezimal.
Această ambiguitate nu există de fapt, pentru că se aduc argumente, pe care nu
le prezentăm acum, pentru a da semnificaţia fizică menţionată fluxului vectorului J
definit prin expresia (3.11). Adoptăm în continuare această semnificaţie.
In concluzie, adoptăm interpretarea dată de Born modulului pătrat al funcţiei de
stare şi presupunem funcţia de stare normată la orice moment de timp.
3.5 Statistica poziţiei. Valori medii pentru funcţii de
poziţia particulei
Conform postulatelor admise, coordonatele particulei la un moment dat repre-
zintă variabile aleatorii, referitor la valorile cărora se pot face doar previziuni cu
caracter statistic, dacă ne este cunoscută funcţia de stare a particulei la acel mo-
ment. Legea statistică referitoare la localizarea particulei este legea Born şi pe baza

74 75
 3.6. PRINCIPALELE CONSECINŢE ALE POSTULATULUI EVOLUŢIEI ÎN TIMP
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
Ecuaţia Schrodinger temporală are o serie de consecinţe imediate, pe care le
ei se calculează valori medii pentru oricare din variabilele de poziţie, folosind definiţia
evidenţiem acum.
mediei unei mărimi cu distribuţie continuă,

r(t) = 1 rP(r, t) dr, P(r, t) =I w(r , t) 12 . (3.16)

Am notat şi vom nota în continuare cu A valoarea medie a unei mărimi A .
Nu numai poziţia, ci şi orice funcţie f (r) de coordonatele particulei este o vari-
1) Funcţia de stare la un moment iniţial determină funcţia de stare la un moment
ulterior.
Proprietatea rezultă din faptul că ecuaţia Schrodinger temporală este o ecuaţie
cu derivate parţiale de ordinul întâi în raport cu timpul. O justificare directă a
proprietăţii 1) se bazează pe urmărirea evoluţiei în timp a funcţiei de stare din

abilă aleatoare şi media ei se exprimă prin formula aproape în aproape,

](t) = 1J (r) P(r, t) dr. (3.17) w(r, t 0 + dt) ~ \J!(r , t 0) aw I

+~
ut
dt = \J!(r, to)+~
t=to i n 2M
2
1 ( -h- .6. + V(r, to) ) \J!(r, to)dt.

Observăm că legea lui Born se referă deodată la trei observabile, la x, y şi z.

Din ea putem extrage legea statistică pentru una dintre ele, de exemplu pentru Funcţia\J! (r, t 0 + dt) este deci bine determinată dacă se cunoaşte funcţia \J! (r, to).
observabila x , aplicând regula de adunare a probabilităţilor. Probabilitatea de a Continuând, ajungem la cunoaşterea funcţiei la orice moment de timp.
găsi coordonata x a particulei într-un interval infinitezimal (x, x + dx) este Observaţie. lntrucât starea particulei în mecanica cuantică este descrisă de

dp(x, t) = dx [ 1:1: P(x, y, z; t) dy dz] . (3.18)

funcţia de stare, proprietatea demonstrată arată că starea la un moment iniţial de-
termină starea la un moment ulterior. Proprietatea aminteşte situaţia din cazul
mecanicii clasice, unde starea de mişcare a particulei (poziţia şi impulsul) la un mo-
Funcţia de distribuţie (densitate de probabilitate) pentru coordonata x este deci ment dat determină starea de mişcare la un moment ulterior. Acum însă este vorba

P(x, t) = 1:1: P(x, y, z; t) dy dz. (3.19)

de stare în înţelesul cuantic al cuvântului.
2) Orice
Schrădinger
combinaţie liniară cu coeficienţi constanţi a două soluţii ale ecuaţiei
temporale este soluţie a aceleiaşi ecuaţii.
Formule asemănătoare se pot scrie pentru coordonatele y şi z. Proprietatea decurge din caracterul de ecuaţie liniară şi omogenă al ecuaţiei.
Intr-adevăr, fie două soluţii W1(r, t) şi W2(r, t),

3.6 Principalele consecinţe ale postulatului evoluţiei în . 8W1 = 1-l w 1 , . âW2 = 1-l w
timp inat inat 2
,

Vom scrie compact ecuaţia Schrodinger temporală, pe care am admis-o ca fiind şi o combinaţie liniară a lor cu coeficienţi constanţi, arbitrari, \J!(r, t) = c1 \J!1(r, t) +
legea de evoluţie pentru funcţia de stare, c2 \J! 2(r, t). Derivând această combinaţie în raport cu timpul, folosind ecuaţia
Schrodinger de care ascultă funcţiile din combinaţie şi caracterul liniar al opera-
t,,2
aw = 1-l w, torului hamiltonian, găsim
2M + V(r ' t) .
1-l -= --.6. (3.20)
• 1'
i n ât
. â\J! . 8W1
Operatorul 1-l este denumit operatorul hamiltonian. El este un operator liniar şi 2 fi ât = i n ( c1 at 8\J!2)
+ C2 at = C1 1-{. W1 + c2 1-{. \Îl 2 = 1-{. ( C1 W1 + C2 W2) = 1-{. \Îl ,
autoadjunct. In cazul conservativ, când funcţia V nu depinde de timp, operato-
rul hamiltonian coincide cu operatorul energiei, operatorul care apare în ecuaţia
adică ceea ce vroiam să demonstrăm.
Schrodinger independentă de timp şi pe care l-am notat H.
77
76
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3. 7. TEOREMELE LUI EHRENFEST
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

3) Produsul scalar a două soluţii ale ecuaţiei Schrodinger temporale nu depinde Ultimii doi termeni din expresia densităţii de probabilitate se numesc termeni de
de timp. interferenţă. Figurile de pe coperta cărţii ilustrează situaţia discutată aici.
Intr-adevăr, fie derivata în raport cu timpul a produsului scalar a două soluţii,
Deducem acum două relaţii, cunoscute sub denumirea de teoremele lui Ehrenfest,
care sunt o consecinţă a legii lui Born şi a evoluţiei funcţiei de stare după ecuaţia
d ( chrr 1 ) + ('1i1, 8t
dt (\ff 1, '1i2) = 8t' '1i2
8\ff 2)
· Schrodinger temporală. Vom vedea că aceste relaţii sugerează o interpretare care ne
va ajuta să progresăm în găsirea legii statistice pentru impulsul particulei şi ne vor
Exprimăm derivatele pe baza ecuaţiei Schrodinger şi apoi ţinem seama de caracterul conduce apoi spre legi statistice pentru alte observabile. Va deveni clar apoi cum
autoadjunct al operatorului hamiltonian trebuie generalizate aceste rezultate.

! (\ff 1, '1i2) = c ~ 1l\fr1, '1i2) + ( '1i1, i ~ 1l\fr2) ~

= i [ - (1l\fr1, '1i2)+(1Ji1, 1l\fr2) 1=o. ( 3. 7 Teoremele lui Ehrenfest
Pornim de la expresia mediei uneia din coordonate,
Evident, proprietatea demonstrată este valabilă şi pentru \fr 1 = '1i2, caz în care
regăsim proprietatea de independenţă de timp a normei funcţiei de stare, demon-
strată în §3.4. Constatăm acum că proprietatea este o consecinţă a caracterului
autoadjunct al operatorului hamiltonian, forma sa concretă neavând importanţă.
x(t) = 1 x I \fr(r, t) 12 dr. (3.21)

Media depinde de timp, pentru că funcţia de undă depinde de timp. Calculăm

Proprietăţile deduse din postulatul evoluţiei stării exprimă caracteristici esenţiale
derivata în raport cu timpul a valorii medii:
ale comportării particulelor atomice. In particular, conţinutul proprietăţii 2) este
interpretat astfel: dacă soluţiile ecuaţiei Schrodinger temporale \fr 1 şi \fr 2 descriu
fiecare câte o stare posibilă a particulei, atunci şi funcţia c 1 \fr 1 + c2 \fr 2 , cu c 1 şi dx
dt
= f r
x (\fr* 8\fr + \fr 8\fr* ) dr .
at at
c2 constante, reale sau complexe, descrie o stare posibilă. Această ultimă stare
este numită o suprapunere a stărilor \fr 1 şi \fr 2 . Funcţia \fr trebuie să fie normată. Inlocuim apoi derivata parţială a funcţiei de stare pe baza ecuaţiei Schrodinger tem-
Normarea este asigurată prin înmulţirea unei soluţii cu un factor constant adecvat. Se porale
2
constată că raportul constantelor nu este afectat de această înmulţire, el determinând 8\fr= - fi
1 ( --~\fr+V\fr )
-
proprietăţile stării descrise de suprapunere. at in 2M '
Pe baza proprietăţii de suprapunere a stărilor se luminează calea spre înţelegerea pe baza căreia avem şi
experienţei cu două fante: dacă \fr A este funcţia de stare a particulei atunci când
numai fanta A este deschisă şi \fr B funcţia de stare a particulei atunci când numai
fanta B este deschisă, suma celor două funcţii, înmulţită cu un factor constant,
8\fr* = _ _!_ (-!!..__ ~ w* + V \fr*)
8t ifi 2M
1 Atunci, după înlocuirea derivatelor parţiale, găsim
\fr= y'2(1J!A+1J!B),

descrie starea particulei atunci când amândouă fantele sunt deschise. Factorul con-
ăx = Ji2_
dt 2M
! r
X (\fr* ~ \fr - \fr ~ \fr*) dr.
stant 1/ v'2 asigură normarea funcţiei. Densitatea de probabilitate de localizare
este Transcriem convenabil cele două integrale ca produse ,scalare

2
l \]i 1 = 1 (I \frA 12 + I \frB 12 +\fr \frB + \frA iJi'k) -I~ (I 2 2
\frA 1 + I \frB 1 )
dx ifi
- = M [(x\fr,~\fr)- (~\fr,x\fr)],
dt 2

78 79
 Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3. 7. TEOREMELE LUI EHRENFEST
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

apoi, în al doilea produs scalar folosim faptul că laplaceianul este operator autoad- Deducerea formulei {3.25} (Facultativ)
junct (vezi §2.4.6) , Derivând încă o dată în raport cu timpul, din (3.22) rezultă

ăx
- =
dt 2
ih
M [ (xw, ~w) - (w, ~(x w))], M dt2
d
2
x
= -z h
. J(aw8t aw
r 8x
• aw)
+ I.li 8t8x
2

dr .

după care explicităm din nou produsele scalare ca integrale In al doilea termen folosim
2 2

ăx
dt = ih
2
M !)xw* ~w - w*~(xw) ]dr .
şi facem din nou apel la ecuaţia
8 I.li

Schrodinger
- 8 ( 81.li)
-
8tâx - 8xât - 8x 8t
8 I.li

temporală , fiind conduşi astfel la

In ultimul termen folosim egalitatea

~ (J g) =f ~g + g ~f + 2 V f · V g , dt
2
M d x2 = J[(-~ 6.w* + v w*) ol.li -
r 2M âx
I.li*!!_
âx
(-~6.w
2M + v w) J dr.
Exprimăm primul şi al treilea termen ca produse scalare şi grupăm al doilea şi al patrulea
cu J = x şi g = W , şi ţinem seama că ~x = O, iar V x = ex , cu ex -versorul axei termen
x-lor. Avem

ăx =ih ! M d2x
dt 2
= - ~ [ (6. I.li' 81.li)
2M 8x
- (w, 86.âxI.li) ] + Jw· (v 81.li
âx
- â(V
8x
I.li)) dr.
- - [xw * ~w-w*(x~w+2ex· V '1F)]dr . r
dt 2M r
Primii doi termeni se compensează, dacă avem în vedere că operatorul laplaceian este au-
n definitiv, am obţinut egalitatea care reprezintă prima teoremă a lui Ehrenfest, toadjunct şi că ordinea de aplicare a laplaceianului şi a derivatei în raport cu x pot fi

M ăx =
dt
-i h ! w* awax
r
dr . (3.22)
schimbate, adică

( 6.1.li, 81.li)
8x = ( 6.( 81.li
8x) ) \{I, = ( I.li,~
86.1.li) '
\ - --- __/
iar ultimii doi termeni se restrâng în unul singur
Evident, sunt valabile relaţii asemănătoare pentru derivatele în raport cu timpul
ale valorilor medii y( t) şi z( t)

f w away M d2x = -1 I.li* (8V) I.li dr.

Măy
-
dt
= .
-ih
r
* -dr
' M ăz =
dt
-ih f w* aw
r OZ
dr. (3.23)
dt 2 r

In integrala din membrul drept apare densitatea de probabilitate de localizare înmulţită cu

âx

componenta pe axa Ox a forţei şi astfel integrala coincide cu valoarea medie a acestei din
Vom scrie, compact, vectorial
urmă mărimi. Egalitatea pe care am obţinut-o este tocmai relaţia (3.25).

M -ăr
dt
= -i n !w r
* Vw d r. (3.24) Relaţii asemănătoare se stabilesc şi pentru mediile celorlalte coordonate, de unde
relaţia vectorială
d 2-r -
In continuare, dacă se continuă calculul , folosind rezultatul (3.22) şi din nou M dt2 =F (3.26)
ecuaţia Schrodinger temporală, rezultă pentru derivata de ordinul al doilea în raport
cunoscută sub denumirea de a doua teoremă a lui Ehrenfest.
cu timpul a valorii medii a coordonatei x în starea descrisă de funcţia de stare
Relaţia precedentă aminteştede legea a doua a dinamicii. Ea ne permite să
w(r, t) expresia întrezărim o legătură între mecanica cuantică şi mecanica clasică. Se văd şi deosebiri
d2-
x -
(3.25) şi asemănări. In particular, se poate discuta în ce condiţii evoluţia particulei după
M dt2 = Fx.

80 81
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.8. INTERPRETAREA PRIMEI TEOREME A LUI EHRENFEST. IMP ULSUL
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
MEDIU AL PARTICULEI. STATISTICA IMPULSULUI

legile mecanicii cuantice se reduce practic la mişcarea prevăzută de mecanica clasică. Ne convingem în continuare că, prin interpretarea pe care o dăm conţinutului
Deocamdată , insistăm asupra diferenţelor: privită ca lege de mişcare ecuaţia se referă primei teoreme Ehrenfest, am făcut un pas important înainte: vom arăta că din ana-
la o particulă fictivă , ale cărei coordonate ar fi la orice moment de timp egale cu liza .formulei care redă impulsul mediu în starea descrisă de .funcţia de undă W (r, t)
valorile medii ale coordonatelor x( t) , y( t) şi z( t) la acel moment. Forţa sub influenţa vom extrage legea statistică referitoare la impulsul particulei.
căreia se mişcă particula fictivă este forţa medie la acel moment, deci nu este forţa P entru desfăşurarea raţionament ului prin care ajungem de la impulsul mediu la
în punctul în care se află ea, statistica impulsului , avem nevoie de o identitate în care apar funcţia de stare w(r, t)
şi transformata sa Fourier <I>(p, t) dată de
F(t) i- F(r, t),
adică nici măcar particula fictivă nu evoluează după mecanica clasică, cu atât mai <I>(p , t) = 1 ., :,cil? [ w(r, t) exp (-{p·r) dr . (3.29)
puţin particula reală; poziţia particulei, să nu uităm , este o variabilă aleatoare. Vom
reveni asupra relaţiei cuantic/ clasic în §3.10.2. N.B. Notaţia , adică folosirea literei p pentru a desemna variabilele de care depinde
Pentru mai departe reţinem asemănarea formală a relaţiei care exprimă teorema transformata Fourier , este tendenţioasă! Relaţia de care avem nevoie este
a doua a lui Ehrenfest cu legea a doua a dinamicii.
(-i ti)n
1r
anw
w*(r, t) axn dr =
1 p P~ I <I>(p, t)
2
1 dp. (3.30)

3.8 ]!!t erpr.etarea primei t ~or erne a lui E h renfest . Impul- Demonstraţia relaţiei precedente este directă 1 . Pentru n = O relaţia devine
sul m ediu a l particulei. Statist ica i~pu lsului
Ne întoarcem la relaţia (3.24) care exprimă prima teoremă. Incercăm să vedem
[ I w(r, t) 1
2
dr = i I <I>(p , t) 1
2
dp, (3.31)

şiaici o asemănare cu o relaţie clasică. iar pentru n = 1,

Dacă am ignora semnul de valoare medie din membrul stâng al relaţiei (3.24) , am
avea acolo impulsul particulei. Inspirându-ne din cazul relaţiei (3.26) , vom admite
(postula) că mărimea care apare în membrul drept al relaţiei (3.24) este valoarea
-i fi [ w*(r, t) %: dr = i Px I <I>(p, t)
2
1 dp. (3.32)

medie a impulsului particulei Atunci, pe b aza relaţiei (3.27) şi a relaţiei precedente, avem o nouă exprimare pentru
componenta impulsului pe axa x-lor
-in [ w*Vwdr = p. (3.27)
Px (t) = i Px I <I>(p, t) J2 dp . 4 (3.33)

Cu această identificare prima teoremă Ehrenfest este redată prin egalitatea 1

Pentru a justifica relaţia (3.30) derivăm funcţia de stare de n ori în raport cu x, folosind
reprezentarea funcţiei ca integrală Fourier,
ăr
M dt = p. (3.28) anw 1 f (i )
âxn = (21r1i) 3 ; 2 }P r/x
n
<I>(p, t) exp
( i )
y;_P · r dp.

Spre deosebire de postulatele admise în §3.2, afirmaţia admisă acum apare ca destul Apoi, înmulţim ambii membri ai egalităţii astfel obţinute cu \JI* (r, t) şi integrăm pe tot spaţiul.
Dacă în membrul drept schimbăm ordinea celor două integrale, el devine
de firească. Putem spune că la acest moment am invocat un principiu de corespon-
denţă, conform căruia legile mecanicii clasice sunt un caz limită al legilor mecanicii
cuantice. Dacă este aşa, legătura dintre cele două mecanici trebuie să se întrevadă
l (~Pxr <P(p, t) [ (21r~) 3 / 2 f \Jl*(r, t) exp (~p · r) dr] dp .

la nivelul unora dintre relaţiile mecanicii cuantice. Admitem că suntem în cazul unei In integrala din paranteza dreaptă recunoaştem mărimea <I>* (p, t) , ceeea ce conduce la rezultatul
asemenea relaţii, aşa cum a fost cazul relaţiei ( 3 .26). anunţat.

82 83
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Relaţii asemănătoare sunt valabile pentru orice componentă, Pe baza identităţii (3.30) media precedentă se poate exprima şi cu ajutorul funcţiei

Py (t) = i Py I <I>( p , t) 1
2
dp' Pz (t) = i Px I <I>(p, t) 1
2
dp. (3.34)
de stare, astfel:

p~ = (-int 1 w*( r, t) ~:: dr. (3.40)

Fiecare membrul drept al relaţiilor precedente are structură de valoare medie a unei Reţinem expresia care rezultă pentru energia cinetică medie
mărimi aleatorii care ia orice valoare reală şi pentru care funcţia de distribuţie este,
Pi +p~ +p~ 2 2 + 2
respectiv,
2M 1 p
Px +..,Pyu· Pz I <I>( P, t) !2 dP

1r1 (Px, t) = /_: /_: I <I>(p, t) 1

2
dpy dpz ,
-2M
ri
2
J r w*(r,t)
(cPw a w a2 w)
2

ax2 + oy2 + 8z2 dr, (3.41)

1r2(Py, t) = 1_: 1_: I <I>(p, t) 1
2
dpx dpz,
sau, compact,

1r3(pz , t) = /_: /_: I <I>(p , t) 1

2
dpx dpy. (3.35) -P2 = -ri2
- /
w* b..wdr . (3.42)
2M 2M r

Dacă, în plus, avem în vedere egalitatea (3.31) şi normarea funcţiei de stare, deci N.B. Toate mediile precedente sunt în general funcţii de timp.
faptul că transformata Fourier a funcţiei de stare îndeplineşte la orice moment de
timp relaţia -------
i I <I>(p , t) 12 dp = 1, (3.36)
~ Particula în câmp de forţe conservativ
Considerăm acum cazul în care forţa F care acţionează asupra particulei este
se impune concluzia că mărimea conservativă, adică ea nu depinde de timp şi derivă din potenţial,

II(p, t) =I <I>(p, t) 12 (3.37)

F(r) = -VV(r ). (3.43)
reprezintă densitatea de probabilitate pentru distribuţia în impulsuri. In cele ce
De acest tip de sistem fizic ne-am ocupat în Cap. 2, unde am studiat problema
urmează vom admite această interpretare. Am admis în acelaşi timp că proiecţi­
cuantificării
energiei. In cazul clasic energia totală a particulei, dată de
ile impulsului pe axe sunt mărimi necuantificate. Ele pot lua orice valori reale, ca şi
coordonatele de poziţie. p2
Ca urmare a semnificaţiei atribuite modulului pătrat al transformatei Fourier a E =
2
M + V(r), (3.44)
funcţiei de stare, ştim acum să prevedem probabilitatea de realizare a unui impuls p
cu componente în intervale date (Px,Px+dpx), (Py,Py+dpy), (Pz,Pz+dp 2 ) . Această este o constantă de mişcare. In cazul mecanicii cuantice energia este o variabilă
aleatoare, aşa cum sunt coordonatele de poziţie şi componentele impulsului.
probabilitate este

d1r = IT(p, t) dpx dpy dpz =I <I>(p, t) 12 dp. (3.38)

-=-·,
3.9.1 Energia medie
'---
Rezultă că ştim să calculăm valori medii pentru orice funcţie care depinde de Aşa cum am văzut în Cap. 2, valorile posibile pentru energie se determină pe
impulsul particulei, în particular pentru o putere a uneia din componente baza postulatului cuantificării energiei, rezolvând ecuaţia Schrodinger independentă

P~ = l P~ I <I>(p, t) 12 dp. (3.39)

de timp ca ecuaţie de valori proprii. In plus, să constatăm acum că ·pentru acest
sistem fizic ştim să calculăm energia medie. Intr-adevăr, ştim să calculăm atât energia

84 85
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

cineticămedie, cât şi energia potenţială medie. Avem, atunci, pe baza rezultatelor Pasul important pe care îl facem în continuare este dezvoltarea funcţiei de stare
precedente, după sistemul complet şi ortonormat de funcţii proprii al energiei,

-2
E = R_ +V= - -
2m
t,,2
2M
1
r
w* .6.w dr+ 1 r
w* V(r) w dr. (3.45) w(r, t) =
00 9n
I: :I:>nj(t) 'Unj(r),
n=l j=l
Cn j (t) = ('Un j, W) (3.49)

Compact, energia medie se poate scrie ca un produs scalar, Coeficienţii depind de timp şi se exprimă prin produsele scalare din relaţia prece-
dentă. Din faptul că W este o soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale, vor rezulta
E = (w,Hw), (3.46) implicaţii clare pentru dependenţa de timp a acestor coeficienţi. Pentru a le pune în

2
evidenţă, impunem funcţiei W să satisfacă ecuaţia Schrodinger temporală. Calculăm
în care a fost pus în evidenţă operatorul energiei, H =- 2n.M .6. + V (r) , întâlnit în în acest scop, pe baza (3.49), derivata funcţiei,
Cap. 2. _,;
aw 00
gn dcn j
Vom arăta în §3.9.3 cum, printr-o transformare potrivită a expresiei mediei ener-
giei, ajungem la o nouă exprimare a ei care face să se întrevadă legea statistică pentru
at = LL &'Unj(r) '
n=l j=l
energia particulei.
şi aplicăm operatorul hamiltonian funcţiei ,

3.9.2 Dezvoltarea funcţiei de stare după funcţiile proprii ale ener- CX) % 00 %
g1e1 H W= L L Cnj(t) H Unj(r) = L L Cnj(t) En Unj(r). (3.50)
n=l j=l n=l j=l
In această secţiune este exploatat faptul că în cazul conservativ operatorul ener-
giei este totuna cu operatorul hamiltonian. Am folosit faptul că operatorul H este liniar şi a întâlnit sub semnul sumă funcţi­
Vom presupune că am rezolvat ecuaţia Schrodinger independentă de timp. ile sale proprii. Derivata funcţiei W, înmulţită cu i n, o egalăm cu funcţia HiJF.
Pentru simplificare, presupunem că spectrul energiilor este discret. Notăm cu Cele două serii pe care le egalăm astfel sunt dezvoltări după acelaşi sistem complet
E1, E2, ... , En, . .. valorile proprii ale energiei şi cu Un 1, Un 2, ... , Un 9 n un set de de funcţii, ca urmare egalitatea lor atrage după sine egalitatea coeficienţilor care
funcţii proprii ataşate valorii proprii En , presupusă degenerată de ordin 9n . Avem, înmulţesc aceeaşi funcţie în cei doi membri ai ecuaţiei, adică trebuie să avem
deci
H Unj(r) = En 'Unj(r), j = 1, 2, ... , 9n. (3.47) . dcnj
in--= E nCnJ·(t) · (3.51)
dt
Observaţie: Notaţiile precedente au fost descrise prima oară în §2.4.
Rezultă că din ecuaţia Schrodinger temporală am desprins câte o ecuaţie diferenţială
Presupunem următoarele:
i) Funcţiile proprii sunt normabile şi au fost normate. de ordinul întâi pentru fiecare coeficient Cn j. Ecuaţia diferenţială are variabilele
separate,
ii) Funcţiile proprii corespunzătoare aceleiaşi valori proprii au fost alese reciproc
de ·
ortogonale. i n_!!:_J_ = En dt,
Cnj
iii) Totalitatea funcţiilor proprii formează un sistem complet.
Dacă ne amintim că funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt astfel încât prin integrarea ei obţinem
ortogonale, avem îndeplinite relaţiile de ortonormare

(unj,'Un 1 j 1 ) =8nn'8jj 1 • (3.48)

Cnj(t) = Knj exp (-k t) ,En Knj - constantă.

86 87
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Pentru t = O expresia precedentă se reduce la 3.9.3 Statistica energiei şi independenţa ei de timp

Cnj(O) = Knj, Ne întoarcem acum la expresia (3.46) a valorii medii a energiei, (w, Hw), în care
ceea ce conduce la folosim dezvoltarea funcţiei de stare. In paragraful precedent am calculat deja funcţia
H 'Îl. Inlocuim expresia (3.50) în expresia energiei medii, exploatăm liniaritatea
Cn j (t) = Cn j (O) exp ( -{ En t) (3.52) produsului scalar în al doilea factor, aşa cum am procedat în cazul produsului scalar
Fiecare coeficient este astfel determinat până la un factor constant pe care îl putem ('Îl, 'Îl) , şi obţinem

afla dacă este cunoscută funcţia de stare la momentul t = O, prin calculul produsului 00 9n 00 9n
2
scalar E = L L Cnj(t) En (w, Unj) = L L En I Cnj 1

Cnj(O) = (unj(r), w(r,O)). (3.53) n=l j=l n=l j=l

In concluzie, dezvoltarea unei funcţii de stare după funcţiile proprii ale energiei Expresia finală, transcrisă în mod potrivit, este
.
şi legătura ei cu funcţia de stare la un moment iniţial sunt redate prin relaţiile

~
00 ( 9n 2)
(3.58)
w(r, t) = L
00 9n
L .Cnj(O) exp
n=l j =k'
(
-'k ·
En t
)
Unj(r)) Cn j (O) = (Un j (r) , 'Îl ( r, O) )
E =; En I Cnj 1

sau
(3.54) 00 9n 00
2
Observăm că modulul pătrat al coeficienţilor Cnj (t) este independent de timp, E=LEnPn, Pn=LICnjl , LPn=l. (3.59)
2 2 n=l j=l n=l
I Cnj(t) 1=1 Cnj(O) 1 . (3.55)
In ultima egalitate din rândul precedent am transcris convenabil condiţia de normare
Exprimăm acum produsul scalar al funcţiei de stare cu ea însăşi cu ajutorul (3.57).
coeficienţilor Cn j ( t) . In acest scop, în al doilea factor al produsului scalar ( w, w) In exprimarea (3.59) energia medie a particulei, în starea descrisă de funcţia
înlocuim funcţia de stare prin dezvoltarea (3.49) şi folosim linearitatea produsului de stare 'Îl , apare ca o sumă în care fiecare valoare En din spectrul energiei este
scalar în al doilea factor înmulţită cu un număr nenegativ şi subunitar Pn , iar suma tuturor acestor numere

00 9n ) 00 9n este egală cu 1. Se impune astfel legea statistică pentru observabila energie:

('Îl, 'Îl) = 'Îl, ~; Cn j ( t) Un j = ~; Cn j (t) ('Îl, Un j) . Probabilitatea Pn ca la măsurarea energiei în starea descrisă de funcţia 'Îl să se
(
obţină rezultatul En coincizând cu o valoare din spectrul discret al energiei este

Produsul scalar rămas sub sumă coincide cu complex-conjugatul coeficientului Cnj, 9n

astfel încât avem Pn =L I Cn j (t)

2
1 , (3.60)
00 9n 00 9n j=l
2 2
(w, w) = L L I Cnj(t) 1 = L L I Cnj(O) 1 (3.56) unde
n=lj=l n=l j=l

Relaţia precedentă confirmă, în cazul particular al unui câmp de forţe conservativ, Cnj(t) = (unj, w(t)) = Cnj(O) exp (-{ En t) , H Un j = En Un j · (3.61)
independenţa de timp a produsului scalar (w, w) , iar condiţia de normare a funcţiei
de stare atrage după sine relaţia Dat fiind modul în care coeficienţii Cnj depind de timp, rezultă că probabilităţile
00 9n Pn nu depind de timp. Constatăm astfel că, spre deosebire de statistica altor obser-
LL I Cnj(O) 1
2
= 1. (3.57) vabile, statistica energiei este independentă de timp. Proprietatea poate fi pusă în
n=lj=l legătură cu proprietatea de conservare a energiei din cazul mecanicii clasice.

88 89
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
3.9.4 Stări staţionare
In secţiunea precedentă am dat o reprezentare a funcţiei de stare la orice moment
de timp ca o dezvoltare după funcţiile proprii ale energiei. Funcţia de undă este bine
determinată la orice moment de timp dacă este cunoscută la un moment iniţial,
t = O. Nu este exclusă posibilitatea ca lat = O să avem
= Schrodinger independente de timp ne interesează, deci, nu numai valorile proprii
w(r, O) = Umk(r)' H Umk(r) Em Umk(r),
adică funcţia de stare să coincidă cu o funcţie proprie a energiei din setul ataşat
valorii proprii Em. In acest caz numai unul din coeficienţii dezvoltării este nenul
Cnj(O) =6nm6jk·
3.10.· EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
Stările staţionare apar ca stări particulare cu proprietăţi deosebite. Ele sunt
stările menţionate în postulatele Bohr.
In urma discuţiei din această secţiune ajungem la două concluzii importante:
1) ştim ce funcţie de undă să atribuim unor stări particulare ale particulei,
2) funcţiile proprii ale energiei sunt şi ele obiecte matematice care conţin in-
formaţie despre particula în câmp de forţe conservativ. In rezolvarea ecuaţiei
(3.62)
ale energiei ci şi funcţiile proprii ale energiei.
In final, să observăm că stările staţionare ale sistemelor atomice nu durează in-
definit, cu excepţia stării fundamentale (starea de energie cea mai joasă). Dacă ar
dura indefinit, atomii izolaţi aflaţi în stări excitate nu ar emite radiaţie electromag-
netică, ceea ce este în contradicţie cu experienţa. Rezultă că stările staţionare ale

Aceeaşi situaţie o găsim însă şi la momentul t deoarece unei particule în câmp de forţe (de exemplu ale electronului în câmpul coulombian al
unui nucleu fix) nu sunt corect descrise de funcţii de undă staţionare (3.63). Totuşi,
Cn j ( t) = Cn j (O) exp ( -f En t) = 6n m <5j k exp ( -i Em t) în multe situaţii, majoritatea stărilor excitate pot fi considerate cu bună aproximaţie
ca stabile. Aşa stau lucrurile dacă ne plasăm la o scară de timp potrivită. In dome-
'
In acest caz particular fuIJ.ciiia de stare la momentul t este niul atomic, un timp de viaţă tipic al unei stări excitate este de 10-s s iar, după
mecanica clasică, perioada de rotaţie a electronului pe o orbită Bohr este de ordinul
Wst(r, t) = Umk(r) exp (-f t) Em (3.63)
10- 15 s. Rezultă că în timpul în care atomul rămâne pe o stare excitată, electronul
clasic ar fi efectuat aproximativ 10 7 rotaţii în jurul nucleului. Acest număr de ro-
taţii este uriaş. In cartea sa, E. Merzbacher [6] compară acest număr cu numărul de
In starea descrisă de funcţia de undă precedentă legea statistică referitoare la energia
109 rotaţii presupus a fi efectuat în timpul existenţei sale de către pământ în jurul
particulei se exprimă prin soarelui.
Pn = 6nm,
Reţinem că stările staţionare sunt stări particulare, cea mai generală stare a
adică, avem certitudinea că la măsurarea energiei vom obţine rezultatul Em. Se spune particulei fiind o suprapunere de stări staţionare.
că particula se află într-o stare de energie bine determinată.
Dependenţa de timp a funcţiei de stare (3.63) este deosebit de simplă şi are drept
consecinţe independenţa de timp a statisticilor poziţiei şi impulsului 3.10 Evoluţia în timp a stării unei particule libere
2
Pst =I Umk(r) 12 , Ilst = I <Pm k (p) 1 , (3.64)
3.10.1 Pachetul de unde de Broglie. Statistica impulsului
unde <Pm k (p) este transformata Fourier a funcţiei proprii a energiei Um k ( r).
Ne ocupăm în această secţiune de o situaţie complet diferită de cea studiată în
Dat fiind proprietăţile ei, starea descrisă de funcţia de stare (3.63) este numită
§3.9 şi anume studiem evoluţia în timp în cazul unei particule libere, pentru care
stare staţionară. Reţinem relaţia, uşor de verificat,
spectrul energiei este în întregime continuu. Nu există atunci stări staţionare, deşi
ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula liberă
H Wst(r, t) = E W8 t(r, t), (3.65)
2
care arată că la orice moment de timp funcţia de undă a unei stări staţionare este aw !!_t::. w
funcţie proprie a energiei. inat= -2M (3.66)

90 91
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

admite soluţii particulare care au structura (3.63), construite cu ajutorul unei funcţii Ea este independentă de timp. In această proprietate vedem corespondentul situaţiei
proprii a energiei; aceste soluţii nu sunt integrabile în modul pătrat, deci nu pot fi din mecanica clasică unde impulsul unei particule libere se conservă.
funcţii de stare. Folosind una din funcţiile proprii determinate în §2.4.3, considerăm Relaţia (3.31), satisfăcută de o funcţie şi transformata ei Fourier, devine
soluţia

WB(p;r,t)= 10
1
_1c\~l?exp [ lii ( p·r- p2
Mt )]
2 1 (3.67) 11 w(r, t) 1dr= l 'cp(p) /
2 2
dp (3.72)

numită soluţie de Broglie. Ea are evident proprietatea de a fi funcţie propne a şi confirmă independenţa de timp a pătratului normei 2 funcţiei de stare. Evident,
energiei la orice moment de timp, funcţia <j)(p) trebuie să fie integrabilă în modul pătrat pentru ca suprapunerea (3.69)
să fie o funcţie de stare.
1i2 p2
-2M 6. WB = Ew B ' (3.68) In încheiere , menţionăm relaţiile care dau densitatea de probabilitate de localizare
E= 2M '
şi densitatea curentului de probabilitate de localizare asociate (formal) soluţiei de
proprietate pe care o au stările în care energia este unic determinată, conform (3 .65). Broglie (3.67)
Deoarece Ws nu poate descrie o stare a particulei, vom interpreta rezultatul afir- 2 1 1 p
I WB I = J s = (21rfif3 M
( C \ _ t \~ ' (3.73)
mând că nu există starea în care energia unei particule libere să aibă o valoare bine
determinată. Uneori, ne referim la o asemenea stare ca la o stare ideală a part iculei Densitatea de probabilitate este constantă în tot spaţiul, ceea ce arată încă o dată
libere. Există o situaţie asemănătoare în electromagnetism; aşa cum nu se realizează că soluţianu este normabilă.
starea câmpului electromagnetic,descris~ de o undă plană şi monocromatică, tot aşa Observaţie. In literatură termenul de "pachet de unde" este extins de la o funcţie
nu există starea particulei libere descrise de soluţia de Broglie. In unele calcule se de stare a particulei libere la o funcţie de stare a particulei în câmp de forţe.
lucrează cu soluţia de Broglie în locul unei funcţii de stare, tot aşa cum în electro-
magnetism se fac calcule cu unda plană. 3.10 .2 Evoluţia abaterii standard a p oz iţi ei
Numai o suprapunere continuă de soluţii de Broglie poate descrie o stare a parti-
culei libere. O asemenea suprapunere, numită pachet de unde de Broglie, este redată Arătăm în continuare că pachetul de unde de Broglie (3.69) ne furnizează unele
de formula informaţii despre mişcarea particulei libere, fără a specifica funcţia cp(p) . O infor-
maţie imediată ne-o dă prima teoremă Ehrenfest,

w(r, t) = 1 ., :\~/') i \b(p) exp [t (p · {~t)] dp.

r- (3.69) dx
M dt =px,
Cea mai generală stare a particulei libere este o suprapunere continuă de soluţii de în care, spre deosebire de cazul general, impulsul mediu al particulei libere nu depinde
Broglie. Ceea ce caracterizează un pachet de unde de Broglie este funcţia cp(p) . de timp. Rezultă prin integrare
Din expresia generală (3.69) a pachetului de unde rezultă că transformata Fourier
<I>(p, t) a funcţiei w(r, t) este t
x(t) = Px M + x(O). (3.74)
. p2 ) Constanta aditivă are semnificaţie de poziţie medie la momentul t = O. Relaţii
<I>(p, t) = cp(p) exp ( -i 2M1i t (3.70)
asemănătoare sunt valabile pentru mediile fi şi z. Am justificat astfel faptul că
iar din relaţia precedentă obţinem funcţia de distribuţie după impulsuri a particulei poziţia medie a particulei libere se mişcă rectiliniu şi uniform, cu un impuls egal cu
impulsul mediu în starea considerată.
libere
I <I>(p, t) /2 =1 c/J(p) 12 (3.71)
2
Norma unei funcţii este rădăcină pătrată din produsul scalar al funcţiei cu ea însă.şi.

92 93
Capitolul 3. FUNCŢIA-DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE·
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
paralelă cu axa ordonatelor, cu vârful în jos, şi care nu intersectează axa absciselor
Ne propunem să calculăm abaterile standard ale coordonatelor la un moment de
(mărimea reprezentată este nenegativă). Vârful parabolei poate corespunde unei
timp oarecare. In acest scop mai avem de calculat x 2 . Vom folosi formula (3.30) cu
valori pozitive, nule sau negative pentru timp, pe care o notăm cu T . Dacă T .:S O,
n = 2, pe care însă o vom transforma convenabil
abaterea pătratică medie creşte tot timpul faţă de valoarea avută la momentul iniţial
2 (t = O). Dacă T >O, în intervalul de timp (O, T) abaterea pătratică medie scade, dar
-x 2 = -li 21 <I> * -8 <1>2 dp = -li 2 1 [ - 8 ( <I> * -8<1>) - -8<I>* -8<1>] dp.
apoi, pentru t > T, abaterea pătratică medie creşte indefinit. Deci, în ambele cazuri
p 8px p 8px 8px 8px 8px
se ajunge la situaţia în care abaterea pătratică medie creşte indefinit cu trecerea
In primul termen integrăm în raport cu Px , iar rezultatul este nul dat fiind scăderea timpului.
rapidă a funcţiei ef>(p) pentru valori mari ale variabilelor (în cazul de faţă Px),
Ştim că valori mici ale abaterii standard ale coordonatelor înseamnă probabilitate
scădere cerută de existenţa integralei din (3.72). Rezultă formula
mare de realizare a poziţiilor situate în vecinătatea poziţiei medii şi probabilitate
mică de localizare a particulei în regiuni îndepărtate de poziţia medie. Creşterea
x2 = 1i21 8<1>*
--- - 8<1> d (3.75)
p 8px 8px p, abaterii standard a coordonatelor cu trecerea timpului arată că poziţiile îndepărtate
de poziţia medie devin posibile, chiar dacă la momentul iniţial aveau probabilitate
cu ajutorul căreia vom calcula media pătratului coordonatei. Detaliem calculul cerut mică de realizare.
de formula precedentă. Avem Pe baza rezultatului obţinut deducem care este comportarea cu trecerea timpului
2 2 a densităţii de probabilitate de localizare P(r, t) =I w(r, t) 12 . Se defineşte zonă de
8<1> ( 84> . Px ) ( . p ) 8<1>* (84>* . Px ) (. p )
8px = 8px - i Mii t exp -i 2M1i t 8px = 8px + i Mii t exp i2M1i t . localizare a particulei regiunea din spaţiu în care găsim particula cu probabilitate
mare. Evident, această zona nu este riguros delimitată. Dacă abaterea standard a
---..
Atunci, ordonând termenii după puterile variabilei timp, găsim coordonatelor are o valoare mică la momentul iniţial , atunci densitatea de probabi-
litate de localizare este apreciabil diferită de zero doar în vecinătatea poziţiei medii
x2(t) = t\
M
1
p
p;; I 4> 12 dp +iii_!_ 1 (84>* 4> - 4>* 84>) dp + 1i21 84>* 84> dp.
M p 8px 8px p 8px 8px
r(O) şi deci zona de localizare are o extensie spaţială mică. Modificarea în timp a
poziţiei medii, conform (3.74), arată că zona de localizare se deplasează în timp,
iar creşterea abaterilor standard ale coordonatelor arată că dimensiunile zonei de
Primul termen conţine media pătratului componentei Px a impulsului, iar ultimul
localizare cresc. Ca urmare, chiar dacă la un moment iniţial ştim că particula se
se reduce la x 2 (0). Pentru abaterea pătratică medie se obţine
află practic într-o regiune a spaţiului de dimensiuni reduse, adică avem o informaţie

2
(c5x)2(t) = x2(t) - (x(t)) = ! 2 (c5px)2 + ~ C + (c5x) 2 (0), (3.76)
relativ precisă despre localizarea particulei, cu trecerea timpului ştim tot mai puţin
despre localizarea ei.
Comportarea descrisă a particulei libere este tipic cuantică. Se arată că aceeaşi
unde termenul liniar în t este înmulţit cu mărimea reală
comportare o găsim şi atunci când particula se află sub acţiunea unei forţe externe.

C=ili l (~;: 4>-4>* %!) dp-2px x(O). (3.77)

Fenomenul este cunoscut sub denumirea de destrămare a pachetului de unde.
Este important să observăm modul în care apare masa particulei în expresia
abaterii standard (3. 76). Ea apare la numitorii termenilor în t 2 şi t şi, ca urmare,
Evident, expresii asemănătoare sunt valabile pentru (c5y) 2 ( t) şi (c5 z )2 (t) . cu cât masa particulei este mai mare, cu atât creşterea abaterii standard se face
Constatăm că pentru particula liberă dependenţa de timp a abaterii pătratice mai încet. In cazul maselor macroscopice, destrămarea pachetului este neglijabilă în
medii a unei coordonate se exprimă printr-un trinom de gradul al doilea în variabila timpi de interes fizic.
timp, cu coeficienţi reali. Coeficientul lui t 2 este pozitiv. Ca urmare, graficul abaterii
Pentru ilustrare, considerăm un caz particular: o particulă liberă în mişcare doar
pătratice medii a uneia dintre coordonate ca funcţie de timp este o parabolă cu axa

94 95
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

pe axa Ox , în starea caracterizată prin Referinţe

l\fax Born, Z. P hysik 38,803 (1926)

q;(p) =
V~
ny'lr
exp (-i.:__(p -
2n2
b) 2 ) (3.78) C. Johnson ct al. Am. J. Phys. 42 , 4 (1974)
A. Tonomura, J. Endo , T. Matsuda, T. Kawasaki, and H. Ezawa, Am. J. Phys.
unde a şi b sunt constante reale. Prin calcul direct, obţinem 57, 117 (1989)

t,,2 a2
p=b, (op)2 = 2a2' (ox) 2 (0) = 2' C=O
şi , ca urmare,

(5x) 2 (t) ~ [1 + (~:,) '] (5.,) 2 (0).

In cazul particular considerat, durata de timp după care abaterea standard a

poziţiei ia o valoare de două ori mai mare decât la momentul iniţial este v13 M a 2 /n.
Ea este infinită în limita clasică (formal li ---+ O). Pentru un electron şi o localizare
iniţială de ordinul 10- 10 m, această durată este extrem de scurtă, aproximativ 10- 16
s. Pentru un nucleu ea este deja mai lungă , iar pentru o masă de 1 g ajungem la
o durată de mii de ani. Aceste cifre ne dau o idee despre condiţiile în care trebuie
ţinut seama de destrămarea pachetului de unde. , 1•
Funcţia de undă a particulei libere a cărei transformată Fourier la t = O este
dată de (3.78) este cunoscută sub denumirea de pachet de unde gaussian.

Exerciţiu:Pentru o particulă liberă să se calculeze funcţia de undă a cărei trans-

formată Fourier la momentul t = O este dată de (3.78).
Redăm rezultatul numai pentru funcţia de stare la momentul iniţial:

2
w(x, O) = 1
r::-7= exp ( -x-2 + ""i:i bx ) (3.79)
y ay'lr 2a n

Densitatea de probabilitate de localizare este o gaussiană

2
I w(x, O) 12= 1 exp ( - xa2 ) .
ay'lr (3.80)

Starea este caracterizată iniţial printr-o zonă de localizare cu atât mai restrânsă
cu cât constanta a ia valori mai mici. Calculul funcţiei de stare la un moment
t oarecare arată că densitatea de probabilitate de localizare rămâne o gaussiană;
poziţia maximului ei, care coincide în cazul de faţă cu poziţia medie a particulei, se
deplasează uniform, iar lăţimea gaussienei creşte o dată cu trecerea timpului .

96 97
 Capitolul 4
OBSERVABILELE PARTICULEI

4.1 Observabile şi operatori asociaţi

In capitolul precedent am întâlnit sub denumirea de observabile câteva mărimi

fizice care pot fi fiecare măsurate pentru o particulă, ca de exemplu poziţia şi im-
pulsul ei. In cazul forţei conservative, am întâlnit şi energia. Numim observabilă
o mărime reală, legată de prezenţa particulei, pentru care există un procedeu de
măsură. Am aflat că observabilele au alt statut pentru o particulă a lumii atomice,
supusă legilor mecanicii cuantice, decât pentru o particulă care ascultă de mecanica
clasică: observabilele trebuie tratate ca variabile aleatoare. Am aflat, de asemenea,
cum obţinem statisticile observabilelor menţionate din funcţia de stare la un moment
dat. In particular, ştim să calculăm valorile medii ale acestor observabile.
In cele ce urmează vom exploata asemănarea formală pe care o constatăm între
expresiile valorilor medii ale observabilelor enumerate. Să considerăm trei dintre ele

f w*xwdr (w,xw)'
x(t) = =

-()= -in.1 awax =

Px t r 'Î'
* dr ( 'Î'' - i. n aw
ax ) '
E 1w* [-
= + v] w
2~ fl dr= ( w, [-
2n: + v] w) .
fl (4.1)

Intr-adevăr, expresiile precedente seamănă, având toate aceeaşi structură de produs

scalar între funcţia de stare şi rezultatul acţiunii unui operator asupra funcţiei de
stare,
x(t) = (w,Xw), Px(t) = (w, Px w) , E = (w, H w) , (4.2)

99
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.2. PROPRIETĂŢI ALE OPERATORILOR ASOCIAŢI OBSERVABILELOR

unde operatorii X, Px şi H au următorul mod de acţiune asupra unei funcţii de

coordonatele de poziţie:
~ Proprietăţi ale operatorilor asociaţi observabilelor
X J (r) = x J(r), Px f (r) =
âj
-i fi âx' H j(r) = [- ti: ~
2
+ V(r)]
(4.3)
j(r).
Operatorii poziţiei, impulsului şi energiei au proprietăţi comune. Deocamdată
demonstrăm că ei sunt liniari şi sunt autoadjuncţi.
Liniaritatea operatorilor de poziţie şi impuls este evidentă:
X este numit operatorul poziţiei pe axa x -lor şi este, după cum se vede, un operator X [ C1 fi (r) + C2 ]2 ( r) ] X [ C1fi (r) + C2 ]2 ( r) ]
multiplicativ. Px este operatorul asociat componentei impulsului pe axa x-lor, iar
c1 xfi(r) + c2 xh(r) = c1 X fi(r) + c2 X h(r),
H este operatorul energiei, deja întâlnit în capitolele precttdente.
Cu totul asemănător, se introduc operatorii multiplicativi Y şi Z, asociaţi, res-
pectiv, poziţiei pe axa y-lor şi z-lor şi operatorii diferenţiali Py şi Pz asociaţi com-
Px [ c1 fi (r) + c2 h (r) ] -iti !( c1 fi(r) + c2 h(r))
ponentelor impulsului pe aceste axe. . âfi âh
-zfi [ C1 âx + c2 âx ] = c1 Px fi + c2 Px h ,
Observăm, apoi, că operatorul energiei este construit din operatorii poziţiei şi
impulsului unde c1 şi c2 sunt constante; liniaritatea operatorului energiei a fost deja semnalată
2
P; + Pf + pz + V(X, Y, Z), în Cap. 2, iar acum poate fi dedusă direct din liniaritatea operatorilor din care este
H= 2M (4.4) el construit.
deoarece pătratul operatorului asociat unei componente a impulsului se exprimă Caracterul autoadjunct al operatorilor de poziţie este de asemenea evident, de
printr-o derivată parţială de ordinul al doilea, de exemplu exemplu,

2_
Px = PxPx = -fi âx 2
2 32 (
'
(fi, X h) = f fi(r) x h(r) dr= f [x fi(r)]* h dr= (X fi, h) .

şila fel celelalte pătrate, iar energia potenţială este un operator multiplicativ ca şi Să arătăm acum că operatorul Px este autoadjunct. Fie
coordonatele,
V(X, Y,X) = V(x,y,z). (fi,Pxh )= -iti. Jrr f1*ah . r [ â(Ji h)
ox dr= -iti jr âx
afi ]
- h âx dr.
Constatăm că în transcrierea din (4.4) operatorul energiei este legat de operatorii de In primul termen efectuăm integrala peste variabila x , una din cele trei variabile de
poziţie şi impuls aşa cum este legată, în cazul clasic, energia particulei de variabilele integrare
dinamice poziţie şi impuls,

p;; + p~M + p; +V(x,y,z). (4.5)

U1, Px h) = -iti 1 1+=
-oo
00
-oo
1x=oo
ft ]2 x=-oo dy dz
r
+ iti lr ]2 a:
aJ*
dr.
E=
2
Primul termen este nul deoarece fi şi h, funcţii integrabile în modul pătrat, se
Pentru cele 7 observabile întâlnite până acum ( x, y, z, Px, Py, Pz, E), situaţia se anulează rapid atunci când una din coordonate devine infinit de mare, în cazul nostru
prezintă, deci, astfel: fiecărei observabile îi corespunde un operator, iar operatorul
pe plane x = const. aruncate la plus sau minus infinit. Rămânem cu
asociat energiei se obţine pornind de la expresia clasică a energiei, în care înlocuim
coordonatele de poziţie şi componentele impulsului cu operatorii asociaţi. Vom ac-
cepta în curând o generalizare a acestei proceduri pentru toate observabilele care
(fi,Pxh) = f (-iti 81:) * hdr = (Pxfi,h).
sunt funcţii de poziţie şi impuls. Comparaţia dintre expresia de plecare şi cea finală arată că operatorul asociat compo-
Pe parcursul capitolului vom arăta rolul esenţial pe care îl joacă operatorii asociaţi nentei impulsului pe axa x-lor este autoadjunct. Proprietatea este evident adevărată
observabilelor în formalismul mecanicii cuantice. şi pentru operatorii asociaţi celorlalte componente ale impulsului.

100 101
 1

Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.3. ROLUL OPERATORILOR ASOCIAT[ OBSERVABILELOR. POSTULATUL

' OBSERVABILELOR
Caracterul autoadjunct al operatorului energiei a fost demonstrat la sfârşitul Postulatul observabilelor
capitolului 2. Fiecărei observabile A a unei particule îi corespunde un operator A, liniar şi
Exerciţiu. Justificaţi
caracterul autoadjunct al operatorului energiei folosind ex- autoadjunct, care acţionează asupra funcţiilor de coordonate. Valorile posibile pentrn
presia sa (4.4) şi faptul că operatorii de poziţie şi impuls sunt autoadjuncţi. observabilă coincid cu valorile proprii ale ecuaţiei

Av(r) = av(r), (4.8)

4.3 Rolul operatorilor asociaţi observabilelor. Postulatul unde A este operatorul asociat observabilei, iar a este număr. JtSs;. p,.. ~ ', .

observabilelor
Ca şi în cazul ecuaţiei Schri:idinger independente de timp, funcţiile proprii sunt
Continuăm studiul operatorilor X, Y, Z , Px, Py, Pz şi H asociaţi, respectiv, acele soluţii ale ecuaţiei de valori proprii care îndeplinesc condiţiile de regularitate,
observabilelor de poziţie, impuls şi energie. Amintim că observabila energie are sens iar valorile proprii sunt acele valori ale parametrului a pentru care există funcţii
numai dacă particula se află în câmp de forţe conservativ. Inaintăm în dezvăluirea proprii.
formalismului mecanicii cuantice observând că operatorul asociat energiei nu apare
numai în expresia energiei medii,
L Postulatul valorii medii
E = (w,Hw), (4.6), In starea descrisă de funcţia w(r, t), valoarea medie a unei observabile A , cu
operatorul asociat A , este dată de
ci şi în ecuaţia Schri:idinger independentă de timp,
A= (w , A w). (4.9)
Hu(r) = Eu(r). (4.7)
Arătăm că d,atorată caracterului autoadjunct al operatorului A valorile sale pro-
Aşa cum am învăţat în Cap. 2, aceasta este o ecuaţie de valori proprii asociată prii sunt numere reale. Constatăm întâi că valoarea medie este reală, deoarece avem
operatorului, prin rezolvarea căreia aflăm dacă energia particulei într-un câmp de
forţe (conservativ) dat este cuantificată sau nu. A= (w,Aw) = (Aw,w) = (w,Aw)* =(A)*. (4.10)
In cele ce urmează, fiecăruia dintre operatorii întâlniţi îi vom asocia o ecuaţie de
valori proprii şi vom atribui semnificaţie fizică valorilor proprii. Vom admite astfel Demonstrăm acum că valorile proprii sunt reale şi că două funcţii proprii care
că procedeul prin care aflăm valorile posibile ale unei mărimi fizice este asemănător corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale. Ga şi în cazul observabilei energie,
cu cel întâlnit în cazul observabilei energie. justificarea este uşoară pentru funcţii proprii care sunt integrabile în modul pătrat,
singurul caz pe care îl prezentăm aici.
In mecanica cuantică fiecărei observabile i se asociază un operator liniar şi au-
Pentru demonstraţie, folosim ecuaţia de valori proprii scrisă pentru o funcţie
toadjunct. Operatorul furnizează valorile posibile pentru mărime, iar formula de
proprie v1 şi complex-conjugata ecuaţiei scrisă pentru o altă funcţie proprie v2 ,
calcul a valorii medii a unei observabile într-o stare dată, întâlnită în exemplele de
la începutul capitolului, se extinde pentru orice observabilă. Afirmaţiile precedente Av1(r) = a1 v1(r), [ (A v2 (r) ]* = a; V2 (r) ,
formează conţinutul a două noi postulate pe care le enunţăm şi acceptăm acum.
Cele două postulate explică rolul esenţial pe care îl joacă operatorii asociaţi obser- apoi înmulţim prima ecuaţie cu v2, iar a doua cu v 1 şi scădem ecuaţiile astfel
vabilelor în formalismul mecanicii cuantice. Situaţia la care se referă în mod concret obţinute:
postulatele care urmează este cea a unei particule fără spin. v2Av1 - (A v2)* vi = (ai - a 2) v2vi.
102 103
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.4. PROBLEMA DE VALORI PROPRII PENTRU OPERATORII IMPULSULUI

Integrăm pe tot spaţiul şi recunoaştem produse scalare în fiecare termen, devine nemărginită, fie pentru x -+ -oo, dacă /3 > O, fie pentru x-+ oo, dacă f3 < O.
Deci numai cazul /3 = O este acceptabil. Numai în acest caz, soluţia îndeplineşte
(v2 , A vi) - (A v2 , vi) = (a1 - a;) (v2, vi), condiţile de regularitate. Rezultă că orice  real este valoare proprie, adică spectrul
de valori proprii al operatorului asociat componentei impulsului pe o direcţie dată
Membrul stâng al egalităţii este însă O, pentru că operatorul A este autoadjunct. este necuantificat.
Ca urmare
Faptul că valorile proprii ale componentei impulsului pe o axă formează un spec-
(a1 - a;) (vi , v2) =O. tru continuu este compatibil cu interpretarea lor ca valori posibile pentru observabila
Lăsăm ca exerciţiu continuarea justificării proprietăţilor enunţate, complet asemănă­ căreia îi este asociat operatorul. Necuantificarea componentelor impulsului a fost
toare celei din §2.2.4. acceptată de noi tacit atunci când în §3.5 am admis legea statistică referitoare la
componentele impulsului.
Analizăm acum, pe rând, problema de valori proprii ataşată altor observabile
decât energiei. In continuare, vom nota valorile proprii cu litera P.1: în loc de Â, notaţie care
vrem să ne amintească de observabila în discuţie. Vom folosi notaţia u(px; x) pen-
tru funcţiile proprii cu care vom lucra în continuare, corespunzătoare unei alegeri
4.4 Problema de valori proprii pentru operatorii impul- convenabile a constantei C ,
s ului
Ecuaţia de valori proprii ataşată componentei impulsului pe axa x-lor este
u(px;x)= ~1e x p (iy;,PxX) , -oo < Px < oo. (4.12)

Pxu(r) = >-.u(r), (4.11) Transcriem ecuaţia de valori proprii în noile notaţii,

cu  număr (cu dimensiuni de impuls). Reamintim că funcţii proprii sunt acele Px u(px; x) = Px u(Pxi x). (4.13)
soluţiicare îndeplinesc condiţiile de regularitate, iar valorile lui >-. pentru care există
funcţii proprii sunt valorile proprii ale operatorului Px. In cazul unidimensional, la fiecare valoare proprie a operatorului Px corespunde o
Vom rezolva întâi problema unidimensională, adică vom căuta funcţii proprii singură funcţie proprie, altfel spus, valorile proprii sunt simple.
dependente numai de variabila x, Observăm că funcţiile u(px; x) coincid cu funcţiile proprii ale energiei particulei
libere în cazul unidimensional, întâlnite în §2.2.1 şi §2.2.3. Explicaţia coincidenţei o
-indu(x) =Âu(x). găsim în faptul că în acest caz operatorul energiei particulei libere este construit din
dx
operatorul impulsului, fiind P; /2M. Spre deosebire de cazul operatorului impulsu-
Ecuaţia (liniară, omogenă, cu coeficienţi constanţi şi de ordinul întâi) se integrează lui, valorile proprii ale operatorul energiei particulei libere sunt dublu degenerate,
imediat; soluţia ei, unică până la factor, este funcţiile u(px; x) şi u(-px; x) corespunzând la aceeaşi valoare proprie E = p;j2M.
Reamintim că funcţiile u(px; x) nu sunt integrabile în modul pătrat, în schimb
u(x) = C exp ({>-.x) , C - factor constant . sunt ortonormate în sens generalizat în scara parametrului Px· Funcţiile formează
un sistem complet.
Soluţia este continuă şi are derivata de ordinul întâi continuă, dar este mărginită Situaţia se schimbă dacă ne referim la funcţii proprii dependente de toate cele
numai dacă Â este un număr real. Intr-adevăr, dacă Â este un număr complex, trei coordonate carteziene. Atunci ecuaţia (4.11) este o ecuaţie cu derivate parţiale
>. = a+ i/3, soluţia

u(x) =C exp (*ax) exp (-~x)

. au(x, y, z)
-z n -
(
= Px u x, y, z) .

104 105
 ~

4.5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII PENTRU OPERATORII DE POZIŢIE

Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI

coordonate carteziene. Dat fiind legătura dintre operatorul energiei particulei libere
Soluţia ei generală este
Ho şi operatorii impulsului,

u(x,y,z) = J(y,z) exp (ipxx) , Ho = P'j: + P; + P; (4.16)

2M ,
cu J(y, z) o funcţie arbitrară de y şi z. In acest caz, o valoare proprie este dege-
este normal ca o funcţie proprie comună operatorilor de impuls să fie funcţie pro-
nerată de ordin infinit.
prie pentru operatorul Ho . Nu însă şi invers; în volumul al doilea al cursului vom
Soluţia nefiind unic determinată, observăm că este posibil să căutăm acea soluţie
construi funcţii proprii ale energiei particulei libere care nu sunt funcţii proprii ale
care este funcţie proprie şi pentru operatorii Py şi Pz. Din cerinţa suplimentară
operatorilor impulsului. Această posibilitate este deschisă de faptul că ordinul de-
. 8u(x,y , z) ( ) generării valorilor proprii ale energiei particulei libere este infinit .
-i n ay = Py u x, y, z
In încheiere, observăm că dezvoltarea unei funcţii în integrală Fourier (2.97) va
fi privită de acum încolo ca dezvoltare după funcţiile proprii ale impulsului
rezultă

u(x, y, z) = J(z) exp (1 Px x) (1 Py Y) exp

Fr) = 1 <I>(p) u(p; r) dp. (4.17)
unde f (z) nu este determinată, iar dacă cerem şi
Aceasta şi explică modul în care este scrisă această dezvoltare în mecanica cuantică .
. 8u(x,y,z) ( )
-i n f)z = Pz u x, y, z ,
4.5 Problema de valori proprii pentru operatorii de po-
atunci, până la factor, soluţia este unică
ziţie

u(x,y,z) = C exp (1PxX) exp (1PyY) exp (f PzZ) Facultativ

Ecuaţia de valori proprii asociată operatorului X este
Numerele Px, Py şi Pz trebuie să fie reale pentru a asigura caracterul mărginit al
soluţiei. X v(r) = 1 v(r), (4.18)
In definitiv, am stabilit că soluţia comună a ecuaţiilor de valori proprii
cu I valoarea proprie căutată, cu dimensiuni de lungime.
Incepem şi aici prin considerarea cazului unidimensional
Px u(r) = Px u(r), Py u(r) = Py u(r), Pz u(r) = Pz u(r), (4.14)
X v(x) = ,v(x). (4.19)
este
Explicitând în membrul stâng acţiunea operatorului X, avem
u(p; r) = r.-. 1
_'te\?.!'> exp ( lip
i · r) . ( 4.15)
(x- 1 ) v(x) =0.
Factorul a fost ales pentru a asigura proprietatea de ortonormare în sens generalizat
în scara valorilor proprii [rel. (2.96)] . Ştim, de asemenea, că aceste funcţii formează Dacă valoarea proprie I ar fi un număr complex, paranteza nu s-ar putea anula şi, ca
un sistem complet. urmare, funcţia v(x) ar trebui să fie nulă pentru orice x. Rezultă că valoarea proprie este
Funcţiile proprii comune celor trei operatori de impuls, denumite în continuare un număr real; o vom renota 1 = x 0 . Ecuaţia de valori proprii se scrie atunci
funcţiile proprii ale impulsului, coincid cu acele funcţii proprii ale energiei particulei
libere pe care le-am găsit în Cap. 2, lucrând prin metoda separării variabilelor în
(x - xo) v(xo;x) = O.
107
106
 .,,,,----
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.6. COMUTATORI. COMUTATORI PENTRU OPERATORII ASOCIAŢI
OBSERVABILELOR

In ecuaţia precedentă, funcţia proprie a fost deja indexată cu x 0 , valoarea proprie la care Ea este
corespunde. Acum, din ecuaţie rezultă v(xo, Yo, zo; x, Y, z) = <5(x - xo) <5(y - Yo) <5(z - zo).

=O x f:. O, In scriere compactă, funcţiile proprii comume celor trei operatori de poziţie sunt
v(x 0 ;x) pentru v(xo; xo) f:. O. (4.20)

Valoarea v(x 0 ;x0 ) nu este precizată de ecuaţie. Soluţiile ecuaţiei de valori proprii (4.19) v(ro; r) = t5(r - ro). (4.27)
se prezintă altfel decât în cazul energiei sau impulsului. Soluţiile găsite nu sunt continue,
fiind nenule doar într-un singur punct al spaţiului. Nu putem însă ignora aceste soluţii. Mai Totalitatea acestor funcţii formează un sistem ortonormat în sens generalizat în scara valo-
rilor proprii xo, Yo şi zo
târziu, va reieşi clar că ne încadrăm în formalismul mecanicii cuantice prin alegerea

v(xo; x) = <5(x - xo). (4.21) 1 v*(ro; r) v(ro '; r) dr= t5(r 0 - r0 ') (4.28)
In acest fel , atribuim o valoare infinit de mare soluţiei v(x 0 ; x) în singurul punct în care nu
şi complet
este zero. Verificăm că ecuaţia de valori proprii este satisfăcută, observând că egalitatea

x <5(x - xo ) = xo <5(x - xo) (4.22) ! ro

v*(ro; r)v(ro; r ') dr 0 =t5(r-r'). (4.29)

care redă ecuaţia de valori proprii este o identitate care exprimă o proprietate a "funcţiei"
t5 a lui Dirac.
In concluzie, constatăm că orice număr real x 0 este o valoare proprie a operatorului
poziţiei pe axa x-lor. Şi în cazul de faţă interpretarea valorilor proprii ca singurele valori pe
h
~ Comutatori. Comutat ori p entru operatorii asociaţi
care le poate lua mărimea este posibilă : poziţia apare, aşa cum a fost tratată de la început observabilelor
prin postularea legii Born, ca o mărime ce poate lua orice valoare reală.
Funcţiile proprii ale poziţiei satisfac o relaţie de ortonormare în sens generalizat chiar în Dat fiind doi operatori A şi B se defineşte comutatorul lor, prin
scara valorilor proprii
[A,B] = AB -BA. (4.30)
1_: v*(xo; x) v(xo '; x) dx = b(xo - Xo '), (4.23)
Spunem că doi operatori comută, atunci când comut atorul lor este operatorul O. In
dacă dăm conţinutul adecvat egalităţii simbolice acest caz nu contează în ce ordine aplicăm succesiv cei doi operatori.
Comutatorul are proprietăţi simple
1_: b(x - xo) b(x - xo ') dx = b(xo - xo ') .
[B, A] = -[A, B], ...[A , BC] = [A, B] C + B [A, C]. (4.31)
Cu aceeaşi justificare scriem relaţia de completitudine
Comutatorul a doi operatori liniari este un operator liniar. Comutatorul a doi
1_: v*(xo; x) v(xo; x ') dx 0 = 8(x - x'). (4 .24)
operat ori liniari are proprietatea
.I
Trecem acum la problema tridimensională. Revenim la ecuaţia (4. 18), cu notaţia 1 = x0 [A, a B + (3 C] = a [A, B] + (3 [A, C] , (4.32)
şi observăm că soluţiaei generală este cu a şi /3 numere, reale sau complexe. I
v(x, y, z) = 8(x - xo) f(y, z), (4.25) Adjunctul comutatorului a doi operatori autoadjuncti care nu comută nu este un
operator autoadjunct, pentru că avem
cu funcţia f (y, z) oarecare din punct de vedere al ecuaţiei. Asemănător cu cazul operatorilor
impulsului, putem determina soluţia comună a ecuaţiilor [A,BJt = (AB-BA)t = (AB)t -(BA)t = Bt At -At Bt =BA-AB = -[A,B].
X v(r) = x 0 v(r), Y v(r) = Yo v(r), Zv(r) =z0 v(r) . (4.26) (4.33)

108 109
 /
· 4.6. COMUTATORI. COMUTATORI PENTRU OPERATORII ASOCIAŢI
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI OBSERVABILELOR

In schimb, un comutator între operatorul de poziţie ataşat unei axe a sistemului

Prin definiţie, două observabile sunt compatibile dacă operatorii asociaţi comută.
cartezian de coordonate şi operatorul ataşat componentei impulsului pe o altă axă a
In continuare, vom calcula comutatorii pentru toate perechile care se pot forma aceluiaşi sistem este nul:
din operatorii asociaţi observabilelor întâlniţi până acum. In calculul unui comu-
tator este indicat să explicităm acţiunea sa asupra unei funcţii de coordonate, care
îndeplineşte condiţiile de regularitate, şi numai la sfârşitul calculului să extragem
[X, Py]f (r) = (X Py - Py X) J(r) =-ir,, (x aJay _ 3(xf))
ay
=O.

rezultatul pentru operatorul comutator. Avem deci

Incepem cu comutatorul unei perechi de operatori de poziţie. Din
[X,Py] = [X,Pz] = O, [Y, Px] = [Y, Pz] =o) [Z,Px] = [Z,Py] = O. (4.37)
[X, Y] f (r) = (X Y - Y X) f (r) = ( x y - y x) f (r) = O,
Este util să calculăm şi comutatorul dintre un operator asociat unei componente
şi din relaţii asemănătoare pentru celelalte două perechi, deducem a impulsului şi o funcţie de coordonate g(r) privită ca operator multiplicativ

[X, Y] = O, [X,Z] =0, [Y, Z] = O, (4.34)

[Px, g(r)] J (r) (Pxg - gPx)f = -zn. (a(gf)
~ - g aJ)
ax
adicăoperatorii ataşaţi oricăror două componente ale poziţiei cornută.
In cazul operatorilor ataşaţi componentelor impulsului avem ag f + -a J g -
-zn. ( -ax a J) =
g - -zn. -ax
ag f .
ax ax

[Px, Py] f (r) = (Px Py - Py Px) f(r) = -n 2 ( a2

f - ayax
axay a f)
2
=O· Ca urmare a acţiunii comutatorului considerat, funcţia f este înmulţită cu -in ?x-,
deci comutatorul calculat este un operator multiplicativ. Am justificat în acest mod
Rezultatul este nul, dat fiind proprietăţile presupuse pentru funcţia f. Rezultă co- egalităţile
mutarea oricăror doi operatori asociaţi componentelor impulsului

[Px,Py] = O, [Px,Pz]=O, [Py,Pz]=O. (4.35)

[g(r), Px] = i n Z! I' [g(r), Py] = i n~:I' [g(r), Pz] = i naz
Bg I
. (4.38)

Fie acum comutatorul dintre operatorul ataşat poziţiei şi cel ataşat componentei Exerciţiu. Demonstraţi relaţiile
impulsului pe o aceeaşi axă, de exemplu axa Ox,
in
[X,H] = MPx, [Px,H] = -in 3V (4.39)
. ( aJ a(xf)) ax'
[X, Px] f(r) = (X Px - Px X) f(r) = -in x ax - fj;;-
care redau comutatorii operatorului H al energiei cu operatorul de poziţie X şi,

-in (x Bjax - X Bf -
ax
1) = in f (r) ·
respectiv, operatorul impulsului Px .
Vom avea ocazia să ne convingem de importanţa cunoaşterii comutatorului pentru
Constatăm că rezultatul acţiunii comutatorului [X, Px] asupra unei funcţii de co- doi operatori asociaţi unor observabile.
ordonate este înmulţirea acelei funcţii cu constanta i n. Vom scrie rezultatul găsit şi In încheiere, introducem notaţii mai compacte: R , pentru operatorul vectorial
cele pe care le justificăm în acelaşi mod, ca al poziţiei cu componente operatorii X, Y, Z, şi P , pentru operatorul vectorial al
impulsului cu componente operatorii Px, Py, Pz. Ecuaţiile de valori proprii rezolvate
[X,Px] = inl, [Y, Py] = i n I, [Z, Pz] = i n I, ( 4.36)
anterior, redate prin (4.14) şi (4.26), se transcriu compact
unde I este operatorul unitate (operatorul care lasă neschimbată orice funcţie asupra
Pu(p;r) = pu(p;r), Rv(ro;r) = rov(ro;r), (4.40)
căreia acţionează).
111
110
 /
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

iar pe baza rezultatului din exerciţiul precedent avem sunt liniari. Ei sunt şi autoadjuncţi. Intr-adevăr,

ih (Lx)t = (Y Pz)t - (Z Py)t = P] yt - PJ zt = P 2 Y - Py Z = Y Pz - Z Py = Lx.

[R ,H] = MP, [P , H] = -ihv'V(r). ( 4.41)
~ - -- - (4.47)
Am folosit proprietăţi cunoscute ale adjunctului unui operator şi comutarea ope-
Vom urmări în continuare situaţia observabilelor momentului cinetic orbital, ratorilor de impuls cu cei de poziţie în cazul în care nu se referă la aceeaşi axă a
observabile care joacă în mecanica cuantică a particulei şi a sistemelor de particule sistemului cartezian de referinţă.
un rol major. Pătratului momentului cinetic orbital i se asociază operatorul

2
L = L; + L~ + L;. (4.48)
4 .7 Observabilele momentului cinetic orbital
Transcrişi în coordonate sferice, r, e, rp, operatorii momentului cinetic orbital se
In mecanica dasică, momentul cinetic al unei particule în raport cu un sistem de dovedesc a fi operatori unghiulari, adică ei nu conţin coordonata sferică r. Legătura
referinţă fix este definit ca produsul vectorial dintre vectorul de poziţie şi vect orul dintre coordonatele sferice şi cele carteziene este
impuls,
l= r x p. (4.42) X = T sin 8 COS <p, y = rsinBsinq>, z = rcose ' (4.49)
Sunt observabile componentele momentului cinet ic orbital de-a lungul axelor de co- cu
ordonate O :S: r < oo, o :s: e :s: 1r, O :S: </> < 21r . (4.50)
lx = YPz - ZPy, ly = ZPx - XPz, lz = XPy -YPx, (4.43)
Expresiile operatorilor (4.46) ataşaţi componentelor carteziene ale momentului ci-
componenta sa după o axa oarecare de versor n, dată de netic orbital sunt

l · n = lx nx + ly ny + lz nz, (4.44)
Lx i 1i, ( sin 4> :e e
+ cot cos 4> :rp) '
şi mărimea momentului cinetic cu pătratul

2
1 =
egal cu

z; + z~ + z; . (4.45)
Ly -i 1i, ( cos rp :e - cote sin rp :rp)
. o
Lz -i nor/>. (4.51)
In cazul în care particula clasică se mişcă sub influenţa unei forţe centrale, mo-
mentul cinetic este o constantă de mişcare.
Justificăm numai expresia operatorului Lz, pornind de la rezultatul la care vrem

4. 7.1 Op eratorii momentului cinetic orbital ş i proprietăţile lor

să ajungem. Considerăm derivata în raport cu rp
a unei funcţii de poziţie şi constatăm
că ea coincide până la factor cu acţiunea operatorului Lz asupra acelei funcţii . Intr-
adevăr, derivând în raport cu unghiul 4> prin intermediul coordonatelor carteziene,
Operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic orbital se construiesc pe
avem
baza corespondenţei cu definiţia lor din mecanica clasică: în expresiile (4.43)-( 4.45)
se înlocuiesc variabilele de poziţie şi impuls cu operatorii asociaţi. Operatorii obţinuţi of(r) of ox of oy
--+--=
pe această cale, or/> ox or/> oy or/>
. . of . of of of 1
Lx = y Pz - z Py , L y = z Px - X Pz, Lz = X Py - y Px (4.46) -rsmBsmrp ox +rsmBcosrp oy = -y ox +x oy = -ihLzf(r) .

112 113
 Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

In continuare, pe baza expresiei componentelor carteziene în coordonate sferice, Compatibilitatea oricărei componente a momentului cinetic
rezultă expresia operatorului pătratului momentului cinetic orbital L 2 în coordonatr orbital cu pătratul acestuia
sferice
2 2 1 â ( â) 1
2
8 ]
L = -fi [ sine ae sine âe + sin2 () âcp 2 . (4.52)
O consecinţă a relaţiilor (4.55) o constituie relaţiile

2
Ne va fi de folos să observăm că operatorul L 2 este proporţional cu operatorul un- [Lx, L ] = [Ly, L 2 ] = [Lz, L 2 ] = 0 (4.58)
ghiular A( e, <p) care apare în expresia operatorului laplaceian transcris în coordonate sau, mai compact,
sferice,
[L, L 2 ] =O.
lâ(2â) l
~ = r 2 âr r âr + r 2 A(e, <P) . (4.53)
Intr-adevăr, să calculăm comutatorul [Lx, L J. Folosind proprietăţile comutatorului
2
(4.59)

Relaţia de legătură este [rel. (4.31) şi (4.32) J şi expresiile comutatorilor (4.55) avem
L2 = -fi 2 A(e, </J). (4.54)
[Lx , L 2 ] [Lx,L~] + [Lx , L;]
\ 4.7.2 Incompat ibilitatea com ponentelor op eratorilor moment ului [Lx , Ly] Ly + Ly [Lx, Ly] + [Lx , Lz] Lz + Lz [Lx, Lz]
cinetic orbital i fi (LzLy + LyLz - LyLz - LzLy) =o. (4.60)
Calculăm acum comutatorul a doi operatori atasaţi fiecare unei componente a Observăm că în deducerea relaţiilor (4.59) nu am făcut apel la forma explicită a
momentului cinetic orbital pe una din axele de coordonate. Fie cazul operatorilor operatorilor Lx, Ly, Lz, ci am folosit doar relaţiile de necomutare pe care le satisfac.
Lx şi Ly . Prin explicitarea operatorilor şi folosind linearitatea comutatorilor în Rezultă că ori de câte ori cele trei componente carteziene ale unui operator vectorial
cei doi factori, precum şi comutarea operatorilor asociaţi poziţiei şi componentelor satisfac ecuaţiile (4.55), sunt adevărate ,{i relaţiile (4.58).
impulsului pe axe diferite ale sistemului de coordonate, avem
[Lx, Ly] = [Y Pz - z Py, z Px - X Pz] = y [Pz, Z] Px + X [Z, Pz] Py ~ 4. 7.4 h roblema de valori proprii pentru pătratul momentul-.'ii ci-
netic orbital
Folosind apoi şi egalitatea [Z, Pz] = i fi I, găsim

[Lx, Ly] = ifi (XPy - y Px) = ifi Lz. Scriem ecuaţia de valori proprii asociată operatorului L 2 ,

Prin permutări circulare ale indicilor x, y, z stabilim şi expresiile altor doi comuta- L2 Y = >..fi 2 Y (4.61)
tori de acelaşi tip. In definitiv, am justificat relaţiile
evidenţiind, pentru comoditate, constanta fi 2 în valoarea proprie, astfel încât >.. este
[Lx, Ly] = ifiLz, [Ly, Lz] = ifiLx, [Lz, Lx] = ifiLy. (4.55)
un număr adimensional (şi real, operatorul fiind autoadjunct). Folosind expresia
Cele trei relaţii precedente se transcriu în forma compactă (4.52) a operatorului, ecuaţia precedentă devine
LxL=ifiL, (4.56) 2
l â ( 8Y) 1 8 Y
dacă definim produsul vectorial C = A x B a doi operatori vectoriali A şi B ca sine ae sine ae + sin2 () 8cp2 + >.. y =o . (4.62)
fiind un operator vectorial cu componentele
Ea este o ecuaţie bine studiată în fizica matematică şi mult folosită în diferite pro-
Cx = Ay Bz - Az By' Cy = Az Bx - Ax Bz' Cz = Ax By - Ay Ex . (4.57) bleme din fizică - ecuaţia funcţiilor sferice.
Pe noi ne interesează aici doar funcţiile proprii, adică acele soluţii care satisfac
Definiţia este formal identică cu aceea din cazul vectorilor, dar ordinea factorilor în
produse nu poate fi schimbată decât pentru operatorii care comută. J
)'
condiţiile de regularitate; condiţia care operează efectiv în cazul de faţă este condiţia

114 115
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.7.. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

de mărginire a soluţiilor în punctele e e

= O şi = 1r, puncte în care coeficienţii ŞI

ecuaţiei (4.62) sunt singulari. Prin rezolvarea ecuaţiei, se arată că asemenea soluţii
există doar dacă >.. ia valori din mulţimea descrisă prin expresia Pzm(w) = (-1r 1/ 2l +1 (l - m)! _1_ (1 - w2 '? d1+m(w2 - l)z
(,t?Q)
2 (l + m)! 21 [! ) dwl+m
>.. = l (l + 1) cu l = O, l, 2, .. . . (4.63)
Funcţiile Ptm (w) se numesc funcţii Legendre asociate. Ele sunt funcţii reale. Definiţia
Rezultă că valorile proprii ale operatorului 2
L sunt date de formula adoptată de noi este definiţia Condon-Shortley a funcţiilor sferice. Sunt valabile
următoarele proprietăţi de ortonormare
l (l + l) ri 2 cu l = O, l, 2, . . . . (4.64) 21r

J I
7r

Valorile proprii formează o mulţime discretă. Explicit, primele valori din şirul prece- <P:n(q;)<Pm1 (</>)dq; = 0mm', Pzm(cose)Pl'm(cose) sine de= Ozl' (4. 71)
dent sunt o o
o, 2n 2 , 6n 2 , 12r,, 2 , .... (4.65 ) ŞI , ca urmare,
Conform postulatului observabilelor, semnificaţia fizic ă a rezultatului obţinut 21r

JI
7r

este: mărimea momentului cinetic orbital al unei particule este cuantificată, la mă­
Yz:n(e, q;)Yz m (e, </;) sine de dq; = Ou, 0mm'.
1 1
(4.72)
surarea ei nu se pot obţine decât rezultate din şirul
o o
n Jl (l + 1) cu l = O, 1, 2, ... Funcţiile Yzm cu acelaşi indice l şi indici m diferiţi , fiind ortogonale, sunt liniar
independente şi deci ecuaţia (4-61) admite pentru fiecare valoare proprie n2 l(l + 1)
Valorile proprii ale pătratului momentului cinetic orbital sunt degenerate. Cele un număr de (2l + 1) soluţii liniar independente. Cea mai generală funcţie proprie
mai simple funcţii proprii ale ecuaţiei (4.61) sunt armonicele sferice Yzm(e , q;) , ca- corespunzătoare acestei valorii proprii este combinaţia liniară
racterizat e prin doi indici l şi m . In mecanica cuantică indicii l şi m ai funcţiilor
l
sferice devin numerele cuantice l şi m , denumite respectiv numărul cuantic azimu-
tal şi numărul cuantic magnetic. La valoare fixată a primului indice, cel de al doilea
Y(r, e, q;) = I: cm(r) Yzm(e, q;), (4.73)
m=-l
poate lua doar valorile
cu em(r) orice funcţie dependentă doar de distanţa r faţă de originea sistemului de
-l, -l + 1, -l + 2, ... , -1, O, 1 , 2, ... , l - 2, l - 1, l , (4.66) axe de referinţă şi care îndeplineşte condiţiile de regularitate.
In cele de urmează, vor fi folosite notaţiile echivalente
adică toate valorile întregi care respectă inegalitatea
Yzm(e, q;) = Yzm (~) = Yzm (r) . (4.74)
Im 1:S z. (4.67)
4. 7.5 Proprietăţi ale funcţiilor sferice
Fiecare funcţie sferică este un produs dintre o funcţie de variabila cose şi o funcţie
de variabila q; ,
Menţionăm aici o serie de proprietăţi ale funcţiilor sferice Yzm , curent folosite în
Yzm(e,q;) = Pzm(cose)<Pm(</J), (4.68) aplicaţii:

unde 1) periodicitate in q;
eim,f>
<Pm(</J) = .j2ir

116
(4.69)
1 Yzm(e, q; + 21r) = Yzm(e , q;),

117
(4.75)
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

2) paritate bine determinată Cea mai generală funcţie proprie corespunzătoare valorii proprii m 1i este
00

Yi,m (-r) = (-1) 1 Yim (r) . (4.76) f(r) = L d1(r) Yim(B, c/>), (4.83)
l=lml
Relaţia precedentă arată că funcţiile sferice au paritatea numărului cuantic l. ~-~-'-----
3) unde funcţiile d1 depind doar de distanţa r faţă de ongmea sistemului de axe.
Yi,-m(B, c/>) = (-1r Yt:n(e, c/>), (4.77) Limita inferioară a sumei rezultă din restricţia I m I~ l la care sunt supuşi cei doi
indici ai unei funcţii sferice. -
4) Dacă cerem unei funcţii să fie funcţie proprie şi pentru operatorul L 2 şi pentru

= f!lŞl+l
y c/>) operatorul Lz, ea are obligatoriu structura
YilJ(B, --P1(cosB). (4.78)
41T
J(r) = A(r) Yim(B. c/>) , (4.84)
5) Armonicele sferice Yim(r) formează un sistem complet de funcţii de variabile
f} şi c/;. Ca urmare, orice funcţie dependentă de direcţii, continuă şi uniformă, poate unde funcţia A( r), care depinde doar de variabila radială r, poate fi orice funcţie
fi dezvokată în forma upei combinaţii liniare de armonice sferice, care îndeplineşte condiţiile de regularitate.
(X) l Echivalenţa tuturor direcţiilor spaţiului ne permite să afirmăm direct că valorile

J(r) = z:= z:= a1m Yim(r), (4.79) proprii pentru operatorii Lx şi Ly sunt date tot de mulţimea (4.82). Aceeaşi afir-
maţie este adevărată pentru operatorul Ln = L · n al proiecţiei momentului cinetic
l=O m=-l
pe o axă oarecare.
unde coeficienţii a1m rezultă din proprietatea de ortonormare (4. 72) Insă, spre deosebire de cazul operatorului Lz , aplicând operatorul Lx sau Ly

2;r
unei funcţii sferice, vom c~tata că ea nu este funcţie proprii a acestor operatori.

J de Jde/; Yt:n (e'

Jr
De ce se întamplă aşa, vom înţelege mai bine în §4.9. Există însă funcţii proprii
alm = sine c/>) f (e' c/>) . (4.80) comune pentru operatorii L 2 şi Lx , şi acestea se exprimă prin combinaţii liniare de
o o funcţii sferice cu l fixat. O situaţie asemănătoare întâlnim ventru operatorul Ly sau
pentru operatorul componentei momentului cinetic orbital pe o axă oarecare: setul
4.7.6 Valori proprii pentru o componentă a momentului cinetic or- de funcţii proprii comune unui operator componentă a momentului cinetic orbital şi
bital operatorului L 2 este altul în fiecare caz.

Vom considera întâi problema valorilor proprii ale operatorului Lz. Folosind
expresia (4.68) a armonicelor sferice şi expresia explicită (4.69) a funcţiilor <Pm(c/>),
verificăm direct valabilitatea egalităţii
. 8Yim
Lz Yim = -ili aŢ = mfi Yim ,
care arată că funcţiile sferice Yim sunt funcţii proprii şi ale operatorului Lz; o
funcţie sfericăYim corespunde la valoarea proprie mfi . Spectrul valorilor proprii
ale operatorului Lz este astfel în întregime discret şi constă din şirul de valori
4. 7. 7 Legi statistice pentru observabilele momentului cinetic or-
bital
Ajungem la formularea legilor statistice pentru observabilele momentului cinetic
orbital în urma transformării formulei de calcul a mediei unei observabile, A =
(4.81)
. (W, A W) , în starea descrisă de funcţia de undă W(r, t) [ vezi rel. (4. 9) din cadrul
postulatului referitor la valoarea medie a unei mărimi fizice].
Inţelegem procedeul de transformare a expresiilor valorilor medii pentru pătratul
momentului cinetic orbital şi componenta sa după axa Oz a sistemului de axe ales,

o, ±fi, ±21i, ...

118
(4.82)
1 l2 = (w,L 2 w)
119
lz = (W,Lz '1!), (4.85)
 4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI

iar condiţia de normare se transcrie

dacă ne amintim de drumul de la formula mediei la legea statistică, parcurs în Cap.
3 pentru observabilele componentă a impulsului pe o axă şi, separat, pentru energie. 00 i

ln cazul impulsului am folosit dezvoltarea în integrală Fourier a funcţiei de undă, L L Pim(t) = 1. (4.90)
iar în cazul energiei, dezvoltarea sa după funcţiile proprii ale energiei. Cum, între i=O m=-i
timp (în §4.4) am aflat că dezvoltarea funcţiei de stare în integrală Fourier este Mărimile Plm depind în general de timp, suma tuturor acestor mărimi este însă
dezvoltarea sa după funcţiile proprii comune celor trei operatori de impuls, putem independentă de timp.
spune că procedeul aplicat în cele două ~ uri este acelaşi: dezvoltarea funcţiei de Pentru prelucrarea mediilor observabilelor l 2 şi 12 , aplicăm fiecare din operatorii
stare după funcţiile proprii ale operatorului asociat observabilei pentru care vrem L 2 şi L 2 funcţiei de stare,
să extragem legea statistică. Ca urmare, pentru a analiza mediile observabilelor de
moment cinetic orbital din (4.85), vom dezvolta funcţia de stare în serie de armonice 00 /

sferice, acestea din urmă fiind funcţiile proprii comune ale operatorilor L şi L 2 ,
2 L 2 w(r, t) = li 2 " ' (l + 1)
L.) " ' F1m(r, t) Yzm(e , </>),
-~
l=O m=- l
00 i
w(r , t) = L L Fim(r, t) Yim(e, </>). (4.86)
Lzw(r,t)=n€
00

mFim(r,t)Yzm(B,</>), L
/

i=O m=-l
i=O m=-l
Coeficienţii dezvoltării nu depind numai de timp, ci şi de variabila radială r. Pro- şiintroducem rezultatele în expresiile mediilor, unde folosim linearitatea produsului
prietatea de ortonormare a funcţiilor sferice conduce la exprimarea fiecărei funcţii scalar în al doilea factor,
Fim ca o integrală pej,te unghiuri
l

Jor27r Jor Yz~(B,<j>)w(r , t)

00

F1m(r,t) = sinBdBd</>. (4.87)

2
I2=n I:t(l+l) (W,FzmYzm), L
l=O m=-l
I
Impunem întâi condiţia de normare pentru funcţia de stare, (\Ţi , \Ţi) = 1 , folosind 00

dezvoltarea (4.86) numai în al doilea factor al produsului scalar, şi ţinem cont de lz = li L L m (w, Fim Yim) .
liniaritatea produsului scalar în al doilea factor. Atunci, avem i=O m=-i
In sume a apărut acelaşi produs scalar (4.88) ca în cazul integralei de normare, încât
CX) I
putem scrie, mai compact,
(w, w) = L L (w, Fim Yim) .
l=O m=-i 00 [

Notăm cu Plm produsul scalar apărut sub sumă şi îl explicităm folosind coordonate
12 = li 2
Ll (l + 1) L Pim(t)
1=0 m=-1
sferice în integrala care este acest produs scalar
ŞI

Ptm(t) = (w,FimYim) = 1 00
2
r F1m(r,t) [121r 11r w*(r,t)Yim sinBdBd</>] dr. lz =n L L
00 i
m Pl m (t) . (4.91)
(4.88) 1=0 m=-i
In integrala unghiulară recunoaştem pe baza (4.87) complex-conjugata funcţiei Fim , Transcrisă ca
astfel încât Pi m devine o integrală radială, 00 i

Plm(t) = 1 00

r
2

120
J Fim(r, t)
2
1 dr, (4.89)
l I2=n2 I:t(z+1)p1(t),
l=O
121
P1(t) = L
m=-i
Plm(t), (4.92)
 __.,.,
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.8. DENSITATEA DE PROBABILITATE RADIALĂ

expresia pentru media pătratului momentului cinetic orbital are structura standard 1 ' sunt compatibile cu interpretarea mărimii Pl m ca probabilitate ca la măsurarea
a unei valori medii: fiecare din valorile posibile, l(l + 1) n2 , apare înmulţită cu un (simultană) a observabilelor pătratului momentului cinetic orbital şi a componentei
număr nenegativ subunitar, Pl· Dacă ţinem seama şi de relaţia sale după axa Oz să obţinem, respectiv, rezultatele l(l + 1) n2 şi mrl. Cu această
00 00 l
interpretare, probabilităţile pz şi Pm apar ca rezultatul aplicării regulii de adunare
L pz(t) = L L Pzm(t) = 1, ( 4.93)
\
a probabilităţilor pentru evenimente independente.
l=a l=a m=-l '
decurgând din condiţia de normare (4.90), apare ca justificată interpretarea expresiei 4.8 Densitatea de probabilitate radială
pz(t) ca probabilitate de realizare a valorii l (l + 1) n2 pentru pătratul momentnfoi
cinetic orbital în urma măsurării sale la momentul t, în starea descrisă de funcţia Densitatea de probabilitate radială, Prad(r, t) , este funcţia de distribuţie după
de undă w(r, t). distanţa particulei faţă de originea sistemului de coordonate. Ea este o mărime care
rezultă din densitatea de probabilitate de localizare. Mai precis, expresia densităţii
Aducem acum media componentei pe axa Oz a momentului cinetic orbital la o
de probabilitate radiale se extrage din probabilitatea dp(r, t) de a găsi particula în
formă în care să devină vizibilă structura de medie. In acest scop , în expresia (J.9 1)
regiunea dintre două sfere, infinit apropiate, de raze r şi r +dr , probabilitate dat ă
schimbăm ordinea celor două sume, ţinând seama că numărul cuantic m ia orice de
valoare întreagă şi că o valoare fixată pentru m o găsim pentru orice l 2:: I m I . Prin r+dr {2 n {n
aceasta expresia mediei observabilei l 2 devine
00 00
2
1
dp(r,t)= r 1. r' l a la lw(r',B,cp,t)1 2 dDdr'.

In ordinul cel mai scăzut în dr funcţia ia în intervalul (r, r +dr) valoarea corespun-
lz = li L m L Pzm(t) zătoare distanţei r' = r, astfel încât
m=- oo l= lml
sau { 2n {1[
00 00 dp(r, t) = Prad(r, t) dr cu Prad(r, t) = r 2 la la I w(r, () , <P, t) 2
dD. (4.97)
lz = L m li Pm (t) , Pm(t) = L Pzm(t). ( 4.94)
1

m=-oo l= lml D acă în expresia densităţii de probabilitate radiale, folosim dezvoltarea (4.86) a
Valorile posibile, m n, apar înmulţite fiecare cu un număr nenegativ subunitar, Pm , funcţiei de stare pentru w, dar nu pentru \]!* ,
şi cum pe baza condiţiei de normare (4.90), în care schimbăm ordinea celor două
sume, avem
Prad(r, t) = r
2
L L
00 l
Fzm(r, t) Jo
r2n r w*(r, e, <P, t) Yim(B,
Jo </>) dD,
00 [ 00 00 00
l=a m=-l a a
1 = L L Plm(t) = L L Plm(t) = L Pm(t), ( 4.95)
l=a m=-l • m=-oo l=lml m=-oo recunoaştem din nou în integrala unghiulară complex-conjugata funcţiei Fzm(r, t) şi
ajungem la exprimarea densităţii de probabilitate radiale ca o serie dublă de termeni
ajungem la a interpreta Pm(t) ca probabilitate de realizare a valorii mn pentru com-
nenegativi
ponenta pe axa Oz a momentului cinetic orbital în urma măsurării sale la momentul 00 /
t, în starea descrisă de funcţia de undă \f!(r, t). Prad(r, t) = r2 LL F'zm(r, t)
(4.98)
J
2
1 •
In sfârşit, expresiile probabilităţilor p 1
12 şi, respectiv, l 2 conform
şi Pm care redau statisticile observabilelor l=O m=-l
--
Comparând expresia găsită pentru densitatea de probabilitate radială cu expresia
(4.89) a probabilităţii Plm, apare firească interpretarea mărimii
l 00

Pl = L Plm, Pm= L Plm ( 4.96)

r
2
I Fzm(r, t) /2 dr= dpzm(r, t) (4.99)
m=-l l=lml
122 123
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.10. EXEMPLE DE OBSERVABILE COMPATIBILE

ca probabilitate ca, în starea descrisă de funcţia de undă \J!(r, t), particula să aibă - energia particulei libere şi impulsul ei.
pătratul momentului cinetic orbital egal cu l(l + l)n 2 , componenta sa după axa Oz Am întâlnit şi sisteme complete de funcţii proprii comune mai multor operatori ,
să fie egală cu mn şi să se afle la o distanţă cuprinsă între r şi r + dr de originea a căror existenţă ilustrează conţinutul
teoremei enunţate în §4.9. Astfel,
sistemului de axe. i) pentru observabilele compatibile Px, Py şi Pz operatorii asociaţi admit un
sistem complet de funcţii proprii comune, iar la fiecare set de valori proprii corespunde
o funcţie proprie unică
4.9 Teorern a referitoare la observabile compatibile
Conform definiţiei date într-un paragraf precedent, două observabile sunt compa- Px, Py, Pz ---+ u(p; r) = (2 1r 1n) 3! 2 exp (i~ r) ,
p ·
tibile dacă operatorii ataşaţi comută. ln aplicaţii vom folosi implicaţiile următoarei
teoreme: ii) pentru observabilele compatibile x, y şi z la fiecare set de valori proprii
Condiţia necesară şi suficientă ca două observabile A şi B să fie compatibile este corespunde o funcţie proprie unică
ca operatorii ataşaţi A şi B să admită un sistem complet comun de funcţii proprii. ',
xo, Yo , zo ---+ v(ro ; r) = r5 (r - ro) ,
Nu demonstrăm teorema, ne limităm la a reda conţinutul ei prin ecuaţii potrivite.
Conform teoremei enunţate , în cazul a două observabile compatibile există funcţiile, iii) pentru observabilele compatibile lz şi 12 funcţiile proprii comune nu sunt
pe care să le notăm cu Vab')'(r), care sunt funcţii proprii pentru cei doi operatori A umce
şi B asociaţi observabilelor,
l (l + 1) n2 , m n ---+ F(r) Yim(e, cp),
Avab,(r) = avab,(r), B Vab,(r) = bvab,(r), (4.100) cu funcţia F(r) nedeterminată de ecuaţiile de valori proprii ale celor două obser-
vabile.
unde a şi b sunt valorile proprii . Al treilea indice, 1 , apare deoarece valorile proprii
O mulţime de observabile compatibile A, B, ... formează un set complet de obser-
sunt , de obicei, degenerate: unei perechi de valori proprii (a, b) îi corespund mai
vabile compatibile dacă pentru fiecare set de valori proprii a, b, . .. al operatorilor
multe funcţii proprii liniar-independente pe care le distingem unele de altele prin
ataşaţi A, B, . .. corespunde o funcţie proprie unică.
indicele 1 . Teorema afirmă că mulţimea de funcţii Vab,(r), obţinute dând toate
Cazurile studiate de noi ne arată că observabilele impulsului formează un set
valorile posibile celor trei indici, formează un sistem complet de funcţii.
complet de observabile compatibile, de asemenea cele trei observabile ale poziţiei.
Prin definiţie, trei sau mai multe observabile sunt observabile compatibile dacă Insă pătratul momentului cinetic orbital şi componenta sa după o axă sunt compati-
ele sunt compatibile două câte două. bile dar nu formează un set complet, deoarece funcţiile proprii comune operatorilor
Teorema referitoare la două observabile compatibile se generalizează la cazul mai ataşaţi nu sunt unic determinate, ele fiind date de produsul dintre o armonică sferică
multor observabile compatibile. şi o funcţie arbitrară de variabila radială r.

4.10 Exemple de observabile compatibile

In lecţiile precedente am întâlnit exemple de observabile compatibile: ~

- componentele vectorului de poziţie pe diferitele axe

- componentele impulsului pe diferitele axe
- o componentă a impulsului şi o componentă a vectorului de poziţie pe o axă
perpendiculară
- pătratul momentului cinetic orbital şi una (oricare) din componentele sale

124 125
 Capitolul 5
PROBLEMA DE VALORI P R OPRII A ENERGIEI PENTRU
PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

Multe din forţele care se exercită la scară atomică pot fi aproximate prin forţe
centrale. Mărimea unei forţe centrale depinde doar de distanţa particulei faţă de un
punct fix - centrul de forţe - şi are direcţia dreptei care uneşte punctul în care se află
particula cu centrul de forţe. In acest caz originea sistemului cartezian de axe de
referinţă se plasează în centrul de forţe. Faţă de un asemenea sistem de axe o forţă
centrală se exprimă ca
r
F(r) = F(r) - , (5.1)
r
unde F(r) este o mărime algebrică. Forţa este atractivă în punctele în care F(r) < O
şi repulsivă acolo unde F(r) >O.
Orice forţă centrală este o forţă conservativă care derivă dintr-o energie potenţială
dependentă numai de distanţa r faţă de centrul de forţe. Intr-adevăr, putem scrie
forţa ca gradientul unei funcţii doar de distanţă, pentru că din egalitatea

dV r
F(r) = -V V(r) = - - -
dr r
rezultă

F(r) = -dV
-
dr
~ V(r) =- Jr F(r')dr'
t
şi astfel energia potenţială este determinată până la o constantă aditivă .
In natură există forţe riguros centrale. In particular, forţa de interacţie între două
particule încărcate electric (forţa coulombiană) este o forţă centrală cu expresia

F(r) = q1q2 r (5.2)

4 7r Eo r3 '

127
 Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.1. ECUAŢIA SCHRODINGER RADIALĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

unde q1 şi q2 sunt sarcinile electrice ale particulelor, iar Eo este permitivitatea sale. Se lucrează în mod curent cu proiecţia momentului cinetic orbital pe axa Oz.
dielectrică a vidului. Energia potenţială din care derivă forţa coulombiană este Aplicarea teoremei referitoare la observabile compatibile (vezi §4.9) ne permite să
afirmăm că operatorii asociaţi celor trei observabile menţionate, adică operatorii H,
V(r) = q1 q2 l (5.3) L 2 şi L 2 admit un sistem complet comun de funcţii proprii. Are deci sens să căutăm
4 Jf EQ -;: '
soluţiile comune ale ecuaţiilor de valori proprii

dacă atribuim valoarea O energiei potenţiale la infinit.

Hu(r) Eu(r), (5.7)
In acest capitol ne interesăm de ecuaţia Schrodinger independentă de timp şi L 2 u(r) + 1) n u(r) ,
2
l (l (5.8)
urmărim întâi consecinţele generale ale faptului că energia potenţială nu depinde
Lz u(r) mnu(r) . (5.9)
decât de distanţa de la centrul de forţe şi nu şi de direcţie, apoi rezolvăm problema
energiei pentru cazul câmpului coulombian.
Altfel spus, vom c ăuta acele soluţii ale ecuaţiei Schrodinger independente de timp

\i'~ Ecuaţia SchrOdinger radială
O proprietate a operatorului energiei particulei aflate în câmp central de forţe,
proprietate importantă prin consecinţele ei pentru rezolvarea ecuaţiei Schrodinger
independente de timp, H u(r) = E u(r), este următoarea:
Operatorul energiei unei particule aflate în câmp central de forţe ,
(/,2
care sunt şi funcţii proprii ale operatorilor L 2 şi L 2 • In scrierea ecuaţiilor precedente
am ţinut direct seama de faptul că valorile proprii ale operatorilor L 2 şi L 2 ne sunt
cunoscute (vezi §4. 7).
La valori proprii fixate, respectiv, l (l + l )n 2 şi mn, cu I m I:S: l, operatorii L 2 şi
Lz admit armonica sferică Yim(B, </>) ca singură funcţie proprie comună dependentă
de unghiuri, iar o funcţie proprie comună dependentă de toate variabilele r, e, </> nu
poate fi decât de forma
u(r) = R (r) Ytm(B, </>), (5.10)

comută cu operatorii asociaţi

H - ~ + V(r).,
= -2M

componentelor momentului cinetic orbital.

(5 .4)
cu R( r) funcţie dependentă doar de distanţa r faţă de centrul de forţe. Funcţia R( r)
se numeşte funcţie proprie radială. Constatăm astfel că dependenţa de unghiuri a
"
soluţiilor comune celor t rei ecuaţii este bine determinată şi este aceeaşi pentru orice
Pentru justificarea afirmaţiei facem apel la expresia laplaceianului în coordonate câmp central de forţe.
sferice [vezi (4.53) şi (4.54)] Pentru a determina funcţia radială R(r), impunem condiţia ca o funcţie cu struc-
tura (5.10) să asculte de ecuaţia Schrodinger. Folosim expresia (5.5) a laplaceianului,
l
~ = r 2 âr r âr
o ( 2 â) 1 L
2

- r 2 r,, 2 (5.5) în care primul termen nu acţionează decât asupra funcţiei radiale, iar al doilea asupra
armonicei sferice. Obţinem astfel
şi ţinem seama de faptul că operatorii momentului cinetic orbital sunt operatori
l (l + l)
unghiulari, deci comută cu funcţii numai de distanţa r şi cu operatori de derivare în ~[ R(r) Yim(B, </>)] = Yim(B, </>) [ r21 d ( 2 dR)
dr r dr - r2 R(r)
]
raport cu r. Ne amintim de asemenea că ei comută cu pătratul momentului cinetic
orbital. Ca urmare, avem Atunci, în ecuaţia Schrodinger putem simplifica cu armonica sferaă şi găsim că
funcţia R( r) trebuie să satisfacă ecuaţia
[L, ~] = O, [L, V(r)] = O --+ [L, H] =O , q.e.d .. (5.6)
_!_2 ~ (r 2 dR) + { 2M [E _ V (r)] _ l (l + l) } R = O' (5.11)
Cum operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic orbital nu comută r dr dr 2 r,, r2
între ei, un set de observabile compatibile pentru particula în câmp central de forţe îl
formează energia, pătratul momentului cinetic orbital şi numai una din componentele numită ecuaţia Schrădinger radială.

128 129
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.2. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SPECTRULUI ENERGIILOR
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

Ne interesează numai funcţia proprie radială, adică acea soluţie a ecuaţiei ra- a) în timp ce variabila x ia valori de la -oo la oo, variabila r este cuprinsă
diale care asigură îndeplinirea condiţiilor de regularitate de C'ătre funcţia proprie a între O şi oo ;
energiei 11,( r) din care provine. De aici rezultă că funcţia proprie radială trebuie b) în locul energiei potenţi ale apare funcţia
să fie mărginită, continuă şi să aibă derivata de ordinul întâi continuă. Ca şi în
_ l(l + l)n 2 1
cazul ecuaţiei Schri::idinger unidimensionale se renunţă la condiţia de continuitate a Ver(r) = V(r) + 2
M 2
r
, (5.17)
derivatei dacă la o anumită distanţă energia potenţială are o discontinuitate de speţa
a doua. numită energie potenţială efectivă. Ea este corespondentul clasic al funcţiei
Explicitarea derivatei din primul termen al ecuaţiei radiale conduce la
ci ( ) -
~f r = V (r ) 12 1
+ -- , (5.18)
2M 2r
d R + ~ dR + { 2M [E _ V (r)] _ l (l + 1) } R
2
= O. (5.12)
dr 2 r dr n2 r2 unde 12 este pătratul momentului cinetic orbital, una din constantele de mişcare
în câmp central de forţe. Din al doilea termen, numit şi în cazul clasic şi în cazul
Este convenabil ca printr-o schimbare de funcţie să obţinem o ecuaţie în care să nu cuantic, termenul centrifugal, derivă în cazul clasic forţa centrifugă.
fie prezentă derivata de ordinul întâi a funcţiei. Această schimbare de funcţie este Tinând seama de observaţiile precedente, este posibilă analogia între ecuaţia ra-
dială ( 5 .14) şi ecuaţia Schri::idinger unidimensională pentru o particulă căreia îi este
R(r) = x(r) (5.13) interzisă regiunea x < O a axei, caz în care funcţia proprie a energiei trebuie să se
r
anuleze la x = O.
Derivând, avem succesiv
Este important ca în analizarea ecuaţiei radiale să avem în vedere că ea este o
dR
dr
1 dx X
~ dr - r 2 '
dR dx
r2 - = r - - x
dr dr '
!!_
dr
(r 2 dR) d
dr = r dr2
2
x ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi variabili pentru o funcţie de o
singură variabilă. Ca urmare, la valori fixate ale parametrilor E şi l care apar în
ecuaţie, ecuaţia radială admite două soluţii liniar-independente. Dar, de obicei, nici
şi suntem conduşi la ecuaţia
una din ele nu îndeplineşte condiţiile de regularitate. Funcţii proprii există pentru
anumite perechi de yalori (E, l). \
d2x + { 2M [E - V(r)] - l(l + 1)} X= o. (5.14) Observăm că în ecuaţie nu apare numărul cuantic magnetic m. Vom face alte
dr2 t,,2 r2
precizări după ce vom fi rezolvat problema concretă a particulei în câmp coulombian.
Condiţia de mărginire în origine a funcţiei proprii radiale R(r) atrage după sine
condiţia
5.2 Consideraţii generale asupra spectrului energiilor
x(O) =O . (5.15)
Anali211 care urmează este valabilă pentru clasa de energii potenţiale care în-
In concluzie, am stabilit că pentru determinarea spectrului energiei unei parti-
deplinesc condiţiile:
cule aflate în câmp central de forţe trebuie să găsim soluţiile ecuaţiei radiale care
îndeplinesc condiţiile de regularitate. a) r 2 V(r) ----+ O, atunci când r----+ O,
b) rV(r) ----+ O, atunci când r----+ oo.
Ecuaţia (5.14) seamănă cu ecuaţia Schri::idinger unidimensională
• Ecuaţia radială şi soluţiile ei pentru r ----+ O
d2 u 2M
+-
2 [E-V(x)]u(x)=O. (5.16)
dX 2 fi In ecuaţia radială (5.14), în vecinătatea originii, termenul centrifugal, care are
Semnalăm deosebirile: un pol de ordinul al doilea la r = O, este termenul dominant în raport cu ceilalţi

130 131
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.2. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SPECTRULUI ENERGIILOR
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

termeni care înmulţesc funcţia X· Ca urmare, în vecinătatea originii putem lucra cu ecuaţie diferenţială cu coeficienţi constanţi. Comportarea soluţiilor depinde de sem-
ecuaţia aproximativă nul parametrului E .
d2 xl(l+1) _ i) In cazul E > O, cu notaţia
dp2 - .? X= O.

Această ecuaţie este o ecuaţie de tip Euler şi admite soluţii de forma x= p 8

, unde k= J2ME (5.20)
exponentul s se obţine din ecuaţia + r,,2 '

s(s - 1) - l(l + 1) =O . soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (5.19) este

Cele două posibilităţi sunt s 1 = l +1 şi s2 = -l; rezultă atunci că soluţia generală g = d1 eikr + d2 e-ikr
a ecuaţiei aproximative este
şieste o soluţie mărginită oricare ar fi constantele d 1 şi d2. Rezultă că orice soluţie
x(p) = C1 p 1+ 1 + C2 p- t, x a ecuaţiei radiale rămâne mărginită atunci când r -+ oo. In particular, este

iar pentru o soluţie a ecuaţiei exacte (5.14) rezultă

mărginită soluţia xf0\
E; r) definită anterior. Indeplinind condiţiile de regularitate,
soluţia xf0\E; r)se identifică cu funcţia proprie radială. Ajungem la concluzia că
x(p) -+ x(p)' p-+ o. orice E > O este valoare proprie.
ii) In cazul E < O, cu notaţia
Dacă C2 f. O, soluţia nu este funcţie proprie deoarece nu îndeplineşte condiţia (5.15),
x(O) =O; ea este chiar singulară dacă l f. O. _ J-2ME
Am aflat astfel că, din cauza prezenţei termenului centrifugal, există soluţii ale K, - + r,,2 ' (5.21)
ecuaţiei radiale care se comportă ca p- 1 în vecinătatea originii, dar există şi posibi-
litatea ca o soluţie să se comporte ca p l+l _ Este important să observăm că soluţia soluţia generală a ecuaţiei (5.19) este
care se comportă ca p 1+1 este unic determinată până la un factor multiplicativ con-
stant. Nu acelaşi lucru se poate spune despre o soluţie cu comportarea p- 1: pentru g = D1 e-i,,r + D2 e"'r.
p-+ O nu putem distinge între p-l şi p-l + C p 1+1 , unde C este un factor constant,
Dacă D2 f O, soluţia este nemărginită. Aflăm astfel că ecuaţia radială admite soluţii
deoarece al doilea termen tinde la zero.
nemărginite, dar că există şi posibilitatea comportării ca exp(-r,, r). Ca urmare,
Concluzia analizei precedente este: pentru orice valori ale parametrilor E şi l
la l fixat, soluţia x} \E; r) nu este neapărat mărginită; ea este mărginită numai
0
din ecuaţia radială {5.14), ecuaţia admite o soluţie şi numai una, notată Xi o) (E; r) ,
care se anulează în origine. Nu avem însă garanţia că această funcţie îndeplineşte pentru anumite valori ale parametrului E sau pentru nici una, depinzând de energia
potenţială concretă la care lucrăm.
toate condiţiile de regularitate. Situaţia devine mai clară dacă analizăm şi com-
portarea la distanţe mari. Şi E = O este o valoare proprie, deoarece în acest caz, cel puţin pentru l = O,
ecuaţia radială (5.14) admite o soluţie care este funcţie proprie.
• Ecuaţia radială şi soluţiile ei pentru r -+ oo Se contureazăastfel structura spectrului energiilor pentru clasa de energii
potenţiale definită la începutul secţiunii: spectrul este continuu pentru E ;:::: O şi
La valori mari ale variabilei r ecuaţia (5.14) trece în ecuaţia eventual există nivele de energie pentru E <O. '-
d2 g 2M E Trecem acum la determinarea funcţiilor proprii radiale şi a valorilor proprii ale
dr2+~g=O, (5.19) energiei pentru un câmp de forţe concret.

132 133
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3 Determinarea spectrului energiilor pentru o parti- Schrodinger pentru oscilatorul liniar, pe care am rezolvat-o tot prin metoda polino-
mială, acum folosim informaţia conţinută în ecuaţie atât la distanţe mari cât şi în
culă aflată în câmp coulombian vecinătatea originii.
In cazul E < O ecuaţia radială (5.14) se scrie
Prin rezolvarea ecuaţiei Schrodinger independente de timp pentru o particulă
aflată în câmp coulombian atractiv stabilim într-o primă aproximaţie care este spec-
trul energiilor pentru un atom hidrogenoid. Acest sistem atomic este format dintr-un d2x2 +
dr
[2M
2
n,
(-IEI-~)-
r
l(l + 1)] x = o.
r 2
(5.25)
nucleu cu Z protoni şi un singur electron. Cei mai simpli atomi hidrogenoizi sunt
cei uşori ca atomul de hidrogen H, ionul de heliu He+ şi ionul de litiu dublu ionizat Descriem principalele etape prin care trece rezolvarea ecuaţiei prin metoda poli-
Li++ . In laborator s-au obţinut şi ioni hidrogenoizi ai atomilor grei, mergând până nomială.
la ioni hidrogenoizi de uraniu ( Z = 92 ) . Aproximaţia în care ne plasăm este cea a
nucleului fix. Neglijăm, de asemenea, spinul electronului. • Alegerea variabilei
Un câmp de forţe coulombian, derivă din energia potenţială
Trecem la o variabilă adimensională , proporţională cu variabila r . Schimbarea
V(r) =~ /3 > O - cazul repulsiv, /3 < O - cazul atractiv. (5.22) de variabilă
r' p=2,-,,r, (5.26)
In cazul electronului în câmpul fix al unui nucleu cu Z protoni valoarea constantei unde ,-,, este constanta definită în (5.21), aduce ecuaţia radială la forma
/3 este
ze2 z 2
/3 = - 4 7ffO = -
2
eo ,
e
eo = J41rEo'
(5.23) d x + [-MIE I _ M/3 ! _ l(l + 1)] x = 0. (5.27)
dp2 2r,,2,.,,2 r,,2 ,-,, p p2
cu e < O - sarcina electronului în S.I. şi Eo permitivitatea dielectrică a vidului; intro-
Reţinem că valoarea constantei ,-,, depinde de parametrul E şi, ca urmare, vari-
ducerea mărimii notate cu e0 este convenabilă. Prin rezolvarea ecuaţiei Schrodinger
abila notată cu p va avea un înţeles diferit pentru stări de energie diferită.
vom stabili următoarele:
Notăm
i) în cazul atractiv, spectrul energiilor este mixt, fiind format din infinitatea de
nivele Bohr
E n-- -
Ei-
n2'
E1 = - M/32
2r,,2 ' n = 1' 2 ' ... ' (5.24)
>.=-:,~ ~-~V2 fEI (5.28)

In acest fel ecuaţia radială devine

şi din spectrul continuu extins de la O la oo,
ii) în cazul repulsiv, spectrul energiilor este în întregime continuu, întinzându-se
de la O la oo.
2
d x
dp2
+ [-! + ~ _
4 p
l(l + 1)]
p2
X= O. (5.29)

Vom deduce şi funcţiile proprii ale energiei, cu ajutorul cărora se construiesc

funcţiile de undă ale stărilor staţionare ale atomului hidrogenoid.
Parametrul >. din (5.28) preia rolul valorii proprii E.

• Schimbare de funcţie determinată de informaţiile obţinute la r ---+ O şi r ---+ oo

5.3.1 Rezolvarea ecuaţiei radiale pentru câmp coulombian în cazul
E <O 1
1 l
Analiza din §5.2 ne sugerează schimbarea de funcţie '\.
Metoda pe care o urmăm în rezolvarea ecuaţiei este în esenţă metoda polino-
x(r) = p1+1 e-p/2 F(p). (5.30)
mială. Marcăm principalele etape ale calculului. Spre deosebire de cazul ecuaţiei

135
134
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

Din ecuaţia (5.29) rezultă ecuaţia de care ascultă funcţia F. Pentru a o stabili, Explicit, avem
calculăm cele două derivate
a a(a + 1) a(a + l)(a + 2)
= b'
dx
dp
= (dF
dp
+l+
p
1 ! F)
F -
2
pl+l e-p/2'
C1 C
2
= b(b + 1) ' C3 = b(b + l)(b + 2) ' .... (5.35)

Detalii despre rezolvarea ecuaţiei Laplace-Kummer se găsesc în Anexa C.

2
d x 2 Se observă că seria lui Kummer nu este definită dacă parametrul b este un întreg
d F+ ( 2l+l
- - - - 1) -
dF+ l(l+l)F - - +-lF]
- l+lF p 1+1 e -p/2
[~ negativ sau zero. Seria este convergentă pentru orice valori ale variabilei z şi ale
dp2 p ~ ~ p 4
parametrului a şi pentru acele valori ale parametrului b pentru care ea are sens.
şi obţinem ecuaţia Pentru aplicaţii va fi nevoie să cunoaştem două proprietăţi ale seriei Kummer, şi
anume:
d2 F + ( 2l + 2 _ l) dF + ,\ - l- 1 F = O. (5.31) 1) seria Kummer se reduce la un polinom de grad N 2 O, dacă parametrul a al
dp 2 p dp p seriei este un întreg negativ sau O, adică pentru a= -N, cu N = O, 1, 2, ... ;
Se constată dispariţia termenului centrifugal, precum şi a termenului care determină 2) dacă seria nu se reduce la un polinom, la valori reale, pozitive şi mari ale
comportarea la infinit, situaţie de înţeles dat fiind că funcţia F are o comportare variabilei z seria are comportarea
diferită de a funcţiei x în vecinătatea originii şi la distanţe mari.
Ecuaţia obţinută este ecuaţia Laplace-Kummer, pe care o scriem în forma stan- 1F1(a,b;z)rvez, z=z*>O, z-+oo, N=0 , 1,2, ... .
a-/-N,
dard (5.36)
d 2F dF Proprietatea 1) este evidentă, proprietatea 2) este justificată în Anexa C.
z- 2 + (b- z)- - aF = O. (5.32)
dz dz
Ne întoarcem la ecuaţia radială pentru particula în câmp coulombian. In urma
Cazul nostru corespunde la transformării (5.30) am ajuns la ecuaţia (5.31).
Până acum nu au fost impuse condiţiile de regularitate. Cum se va comporta
M/3 soluţia, scrisă ca în (5.30), depinde de comportarea funcţiei F, soluţie a ecuaţiei
z =p, a = ->. + l + 1 = - 2- + l + l , b = 2l + 2. (5.33)
h K,
Kummer (5.32), cu parametrii daţi de (5.33).
Este necesar să ne oprim asupra ecuaţiei Laplace-Kummer. Observăm întâi că suntem în cazul în care b este întreg pozitiv, caz în care seria
Kummer are sens, iar orice soluţie liniar-independentă faţă de ea se comportă în
• Ecuaţia Laplace-Kummer şi funcţia hipergeometrică degenerată vecinătatea originii ca ln p [7], deci este singulară. Ca urmare, numai alegerea

Ecuaţia Laplace-Kummer (5.32) este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea F =1 F1 (->. + l + l, 2l + 2; p)

care conţine doi parametri, a şi b. Atât ei cât şi variabila z pot fi mărimi complexe.
asigură comportarea de pl+ 1 în vecinătatea originii pentru funcţia X·
Una din soluţiile acestei ecuaţii este seria lui Kummer, numită şi seria hipergeo-
Soluţia
metrică degenerată. Ea se notează cu 1 Fi (a, b; z) şi are expresia
x(r) = /+1 exp(-p/2) 1Fi (>. - l - 1, 2l + 2; p) (5.37)

1F1(a,b;z) = I:>k
()()

k=O
k
~!, b=/=O, -1, -2, . ..
\
devine însă nemărginită la distanţe mari, dacă seria Kummer nu se reduce la polinom,
comportarea ei asimptotică redată de (5.36) fiind

Co = 1, Ck
a(a+l) ...... (a+k-l)
= b (b + l) ...... (b + k _ l) , k = l, 2, . . . . (5.34) x(p) "'p 1+1 exp(-p/2) exp(p) "'exp(p/2) -+ oo, p-+ oo,
"'
136 137
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU" O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

dacă -.>.. +l +1 este diferit de un întreg negativ sau de O. Rezultă că numai dacă 5.3.2 Funcţiile proprii radiale ataşate nivelelor Bohr
este îndeplinită condiţia
Revenind la expresia funcţiilor radiale (5.37), găsim că, până la un factor con-
-.>..+l+l=-n', n'=0 , 1, ... stant, funcţiile proprii radiale au expresia
găsim o soluţie a ecuaţiei radiale care îndeplineşte condiţiile de regularitate. Numai
în acest caz soluţia este funcţie proprie radială. Explicitând parametrul .>. pe baza x(r) =p 1+1 exp(-p/2)1Fi(-n 1 ,2l+2;p).
(5.28), condiţia devine
Numărul cuantic n' se numeşte număr cuantic radial. Am văzut că acest număr este
M- fJ + l + 1 = -n I , I
- n = O, 1, 2, . . . . (5.38) întreg nenegativ. Funcţia precedentă este ataşată energiei En, cu n = n' + l + 1.
n2
I',,
La o energie dată corespund toate funcţiile pentru care suma n' + l + 1 este egală
Condiţia nu poate fi îndeplinită decât în cazul atractiv, când /3 < O. Rezultă că în
cu n. Dacă ţinem seama că numerele cuantice azimutal şi radial sunt nenegative,
cazul potenţialului coulombian repulsiv nu există valori proprii negative. In cazul
ajungem la concluzia că unei valori n date îi corespund n perechi (n ', l) şi anume
atractiv, valorile admise pentru A şi în consecinţă pentru K, , sunt, respectiv,
perechile
.>..=n'+l+l, MfJ 1 >O , n' = O, 1, 2, 3,.... (5.39) (O , n -1), (1 , n - 2) , ... , (n -1 , 0) . (5.44)
l',,=-7n'+l+l -
Altfel scris, Se vede că valorile posibile pentru numărul cuantic azimutal sunt
A= n, K, =
M fJ
- --
1
- , n = 1, 2, .... (5.40)
n2 n l = O, 1, 2, ... , n - 1 . (5.45)
Din K, rezultă valorile proprii ale energiei, conform (5.21),
M f] 2 1 In concluzie, din l egătura dintre cele trei numere cuantice - principal, azimutal şi
En = ---2- 2 , n = 1, 2, 3, ... . (5.41)
2n n radial - rezultă că la valoare fixată a numărului cuantic principal, numărul cuantic
Cazul care ne interesează în continuare este cel al atomului hidrogenoid, fJ = azimutal ascultă de inegalitatea
-Z e5 (notaţii explicate la începutul paragrafului §5.3), caz în care energiile găsite
sunt energiile Bohr 0:Sl:Sn-1. (5.46)
En =-M z2e6 1 n = 1, 2, 3, . . . . (5.42)
2n 2 n2' In expresia funcţiilor radiale vom exprima numărul cuantic radial prin celelalte
două numere cuantice menţionate, cu rezultatul
Nivelele Bohr, în număr infinit, sunt deci valorile proprii negative ale ecuaţiei
Schrodinger pentru cazul atomului hidrogenoid cu nucleu fix. Ele formează porţi­
1+1 2Zr Zr
unea de spectru discret a spectrului energiilor acestui atom. Xnz(r) = Nnz r 1Fi(-n + l + 1, 2l + 2; - - exp(--), (5.47)
Numărul n cu ajutorul căruia se exprimă nivelele de energie Bohr este numit
nao nao
l = O, 1, 2, . . . , n - 1.
numărul cuantic principal.
Expresia parametrului li devine
Am explicitat în acelaşi timp variabila radială p, dependentă de n, şi am plasat un
M Ze5 1 z (/,2
factor constant (de normare) în faţa funcţiilor.
/',,n = - ao = M e5. (5.43)
n2 n ao n l Există, deci, n funcţii radiale distincte ataşate aceleiaşi energii Bohr, diferind
10
Constanta a 0 este prima rază Bohr, aproximativ egală cu 0,53·10- m. prin valoarea numărului cuantic l. Vom presupune de la început că factorul Nnt a
Trecem acum la scrierea convenabilă a funcţiilor proprii. fost ales real, ceea ce face ca funcţiile proprii radiale să fie reale.

138 139
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3.3 Ordinul degenerării nivelelor Bohr 5.3.4 Normarea funcţiilor proprii Unlm. Proprietăţi de ortogonali-
tate
Din funcţiile proprii radiale construim funcţiile proprii ale energiei corespunză­
toarP la valori proprii din spectrul discret, Revenim la expresia (5.49) a produsului scalar a două funcţii proprii ale energiei
de tipul Unzm(r), în cazul l = l1, m = m',
Unzm(r) Rnz(r) Yim(B, 1>), Rnz(r) = Xnz(r) (5.48)
n 1, 2, ... oo , O :S l '.S n - l,
r
I m I :S l. (unlm, Un' lm) = 1= 2
r Rnz(r) Rn' 1(r) dr. (5.52)
Produsul scalar a două funcţii proprii se exprimă ca produsul unei integrale ra-
diale cu o integrală unghiulară Integrala radială
din membrul drept al egalităţii precedente există, dat fiind scăderea

(unlm , Un'l' m')

r= r
JO
2
Rn l (r) Rn 1
l' ( r)
r27r JOr Yi"m (0, cjJ) Yz
dr JO 1 m 0, c/J) dO
1 (
exponenţială a funcţiilor proprii la distanţe mari. Ca urmare, funcţiile proprii ale
energiei Unz m vor fi normate dacă funcţia proprie radială îndeplineşte condiţia

011 0mm'
1 1= 2
r Rn1(r)Rn 1 (r)dr. 1 1 (5.49) 1= r 2 R; 1(r) dr= l. (5.53)

Am ţinut seama de la început că funcţiile radiale (5.47) sunt reale.

Condiţia de normare determină valoarea modulului factorului constant Nnl din
Se constată că funcţiile proprii care corespund la aceeaşi energie (acelaşi n ,
dar diferiţi l sau/şi m) sunt reciproc-ortogonale, deci liniar-independente. Aceasta (5.47). In urma calculului (vezi [8], anexa 6) şi alegând constanta Nnl pozitivă,
ajungem la
înseamnă că nivelele Bohr sunt degenerate. Pentru a calcula ordinul degenerării tre-
buie să numărăm câte funcţii proprii Un zm ( r), cu n fixat şi l şi m întregi respectând
restricţiile O :S l '.S n - l, Im l:S l, există. La l fixat, găsim (2l + 1) funcţii proprii, Rnz(r) Nn1r l 1F1 ( 2Z
-n+l+l,2l+2;--
nao
r) exp (-nao
Z-r)
diferind prin valoarea indicelui m . Notând cu 9n ordinul degenerării, el este dat de
n-1
~ 1 + 2(n - 1) +1 Nnt
1 (n + l)! ( 2Z) 1 3 2
+ /
(5.54)
9n = l + 3 + ... + 2(n - 1) + 1 = L,(2l + 1) = n " = n 2 . (5.50) (2l + 1)! 2 n (n - l - l) ! nao
l=O
In relaţia precedentă am evaluat suma unei progresii aritmetice cu n termeni. Pe de altă parte, în Cap. 2 am demonstrat că două funcţii proprii ale energiei, in-
In concluzie, pentru fiecare nivel Bohr En am determinat n 2 funcţii proprii tegrabile în modul pătrat şi care corespund la valori proprii diferite, sunt ortogonale.
Rezultă că în problema de faţă trebuie să avem
reciproc ortogonale, funcţiile Unzm(r) cu l = O, l, ... , n - 1 şi m = -l, -l +
1, ... , o, ... , l - 1, l.
N.B. Combinaţiile liniare (unlm, Un' lm) = 1= 2
r Rnz(r) Rn, z(r) dr= O, nf.n'. (5.55)
n-1

u(r) = L L Czm Untm(r) (5.51) Valabilitatea relaţiei

poate fi verificată direct, prin calcul, dar deoarece am prezentat
l=O m=-l demonstraţia în cazul general, nu este necesar să parcurgem acest calcul.

în care apar funcţii cu acelaşi indice n , iar Czm sunt coeficienţi constanţi, sunt de Revenind la relaţiile (5.49) şi la cele stabilite în secţiunea de faţă, am justificat
asemenea funcţii proprii pentru valoarea proprie En. că funcţiile proprii ale energiei Un l m , ataşate valorilor proprii din spectrul discret

Observaţie. Ordinul degenerării unui nivel Bohr este de fapt 2 n 2

, datorită exis-
Jarmează un set ortonormat de funcţii,
tenţeispinului electronului, neglijat în descrierea dată atomului hidogenoid din acest
capitol şi deci şi în calculul ordinului degenerării.
(unlm, Un 1 l' m') = Onn' Otl' 0mm' · (5.56)

140 141
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORTE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3.5 Stări staţionare ale atomului hidrogenoid In cazul l = l (cazul stărilor p) sunt folosite combinaţiile

1 .
Din funcţiile
proprii ale energiei corespunzătoare nivelelor Bohr se construiesc w~±(r, t) V2 [Un 11 ( r) ± Un 1 -1 ( r)] exp ( -* En t), (5.62)
funcţii de stare ( soluţii, integrabile în modul pătrat ale ecuaţiei Schri:idinger tem-
porale), urmând procedeul cunoscut din §3.9.4. Cele mai simple funcţii de stare i
W~O(r, t) Un 1 o(r) exp ( - h En t), n > 2. (5.63)
sunt
i
Wntm(r, t) = Untm(r) exp(-y;, En t). (5.57) Tot stări staţionare de energie En descriu funcţiile de stare
In starea descrisă de o asemenea funcţie nu numai energia este bine determinată,
dar şi valorile pe care le iau observabilele pătratului momentului cinetic orbital şi Wnm(r, t) =
(
L
n-1
d11 Unt' m(r)
) i
exp(-y;, En t) (5.64)
componenta sa după direcţia luată ca axă Oz se realizează cu certitudine şi sunt l'=lml
l(l + 1) ti 2 şi mti, respectiv. Intr-o asemenea stare, densitatea de probabilitate
cu
radială (vezi §4.8) este n-1
2
Pn1(r) = r R~z(r), (5.58) L I d11 12= 1, (5.65)
l'=lml
iar distribuţia după direcţii, independent de distanţa electronului faţă de nucleu, este
precum şi
dată de
dS1m(e, </>) =I Yim(e, </>) 12 dfl. (5.59) n-1 l' )
Stările staţionare caracterizate prin l = O sunt stări s . In cazul lor distribuţia Wn(r, t) = ( l~ m~l' C['m' Unl'm'(r) exp(-* En t), (5.66)
unghiulară este izotropă.
Tot o stare staţionară de energie En descrie şi funcţia cu
n-1 l'

L L
Ct_,
2
I Ct'm' 1 = 1. (5.67)
w.,(r, t) - <;,,• Un! m•(r)) exp(-j; En t), (5.60) l 1=0 m'=-l'

Exerciţiu. Determinaţi în stările (5.64) şi (5.66): a) statistica observabilelor

cu cm' coeficienţi constanţi. Condiţia de normare pentru funcţia de stare cere ca pătratuluimomentului cinetic orbital şi componentei sale după axa Oz, b) densitatea
de probabilitate radială.
l
L I Cm'
2
1 = l. (5.61)
5.3.6 Funcţiile proprii ale energiei particulei în câmp coulombian
m'=-l
în cazul E 2: O
Legea statistică
referitoare la observabila componentă a momentului cinetic orbital
Facultativ t
după axa Oz arată că în starea descrisă de (5.60) rezultatul măsurării acestei obser-
In cazul E 2: O ecuaţia radială
vabile nu este cert: se poate obţine oricare din cele 2l + 1 valori m ti cu m întreg
şi J m l:S: l. Probabilitatea de realizare a valorii m n este dată de I Cm 12 . Pă­
2
d x + [2M (E _ f!._) _ l(l +2 1)] X= O (5.68)
tratul momentului cinetic orbital are în cazul considerat valoarea bine determinată dr 2 n? 'r r
l(l + 1) n2 . diferă de ecuaţia (5.25) numai prin semnul termenului care conţine valoarea proprie. Se
Exerciţiu. Arătaţi că densitatea de probabilitate radială în starea (5.60) este dată introduce notaţia
tot de formula (5.58). hk = V2M E, (5.69)

142 143
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.4. OBSERVAŢII
IN CÂMP CENTRAL DE FORTE
Se arată că prin alegerea
asemănătoare cu (5.21), şi se alege ca variabilă mărimea pur imaginară

p = 2i kr. (5.70) (2k) 1

N1(k) = 1" 1 , 1 \I I f(iry + l + 1) I exp(1r 77/2) (5.75)
Atunci, ecuaţia radială ia forma ecuaţiei (5.29), în care parametrul >. este şi el pur imaginar,
se asigură condiţia de ortonormare în sens generalizat
>.=_M/3
z -- - . (5.71)
ri2 k = -z 77.
(u1m(k) , U/' m' (k ')) = 2: 2
i5(k - k ') 61 t' '5mm'. (5.76)
Asemănarea invocată ne permite să scriem direct acea soluţie a ecuaţiei, care se anulează în
origine, unică până la factor, De asemenea, în cazul potenţialului coulombian atractiv, se arată că

x(r) =r 1
+1 1 Fi (iry + l + 1, 2l + 2; 2 i kr) exp(-i kr). (5.72)
( U[ m ( k), Un l' m') = O· (5.77)
Funcţia precedentă rămâne mărginită la distanţe mari deoarece în această regiune a spaţiului
orice soluţie a ecuaţiei radiale corespunzând la E 2: O rămâne astfel, spre deosebire de cazul
E ~ O. Această comportare ne este semnalată de ecuaţia radială care la distanţe mari se Menţionăm, în încheiere, că totalitatea funcţiilor proprii ale energiei corespunză­
deformează în ecuaţia toare potenţialului cmdombian formează un sistem complet.
d2g 2
dr2 + k g = O,
cu soluţia generală g(r) = A exp(i kr) + B exp(-i kr). O analiză mai atentă, bazată pe 5 .4 O bservaţii
comportarea de distanţe mari a seriei Kummer din (5.72) , arată că datorită scăderii lente cu
distanţa a potenţialului coulombian, la exponenţii k r se adaugă o funcţie dependentă de In cazul problemei cu valori proprii a energiei pentru particula în câmp coulom-
r, faza coulombiană, de care trebuie ţinut seama. Pentru mai multe detalii, vezi [8], §9.9. bian atractiv am întâlnit un spectru mixt de valori proprii. Am întâlnit până acum
Din afirmaţiile precedente rezultă că orice funcţie din familia (5.72) este funcţie proprie trei tipuri de spectre:
radială. Aceasta înseamnă că, indiferent de semnul lui /3, în expresia (5.22) a potenţialului
i) spectru în întregime discret, în cazul oscilatorului liniar armonic, al oscilatorului
(potenţial coulombian, fie atractiv, fie repulsiv) orice E 2". O este valoare proprie. Unei
valori proprii nenegative îi corespund funcţiile proprii plan şi al oscilatorului armonic tridimensional,
ii) spectru în întregime continuu, în cazul particulei libere şi al câmpului de forţe
R1(k;r) =N1(k)r 11 F 1 (iry+l+l,2l+2;2ikr) exp(-iKr), l=O,l, ... ,oo, (5.73) coulombian repulsiv,
unde N 1( k) este un factor "de normare". Funcţiile Xt (k; r) = r R1 (k; r) nu sunt integrabile iii) spectru mixt, în cazul câmpului de forţe coulombian atractiv.
în modul pătrat.
In concluzie, am justificat rezultatul enunţat la începutul secţiunii §5.2: în cazul câm- Exerciţiu. Adăugaţi alte exemple, studiate la seminar.
pului coulombian atractiv spectrul energiilor este mixt, iar în cazul câmpului coulombian
repulsiv spectrul este continuu şi am determinat funcţiile proprii radiale. In toate cazurile menţionate constatăm:
Funcţiile proprii ale energiei asociate unei valori proprii a energiei din spectrul continuu a) funcţiile proprii corespunzătoare la valori proprii din spectrul discret sunt
E = ri2 k 2 /2 M sunt redate cu ajutorul a doi indici, l şi m , care iau o infinitate de valori integrabile în modul pătrat,
întregi respectând condiţiile l 2". O, Im I~ l, şi cu ajutorul parametrului k 2 O, care variază b) funcţiile proprii corespunzătoare la valori proprii din spectrul continuu nu sunt
continuu. Explicit, notaţia este integrabile în modul pătrat,
Utm(k;r) =R1(k;r)Yzm(f), l = O, 1, ... , oo, m = -l, -l + 1, ... O, 1, ... , l. (5.74) c) valorile proprii d in spectrul discret sunt simple ( totdeauna sunt aşa în probleme
unidimensionale) sau degenerate , ordinul degenerării fiind finit,
Funcţiile proprii care corespnd la aceeaşi valoare proprie sunt liniar-independente, dat fiind
d) valorile proprii din spectrul continuu sunt degenerate, ordinul degenerării, cu
linear-independenţa armonicelor sferice. Rezultă că valorile proprii E 2 O sunt degenerate
excepţia cazului unidimensional, fiind infinit.
de ordin infinit.

144 145
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

In sfârşit, observăm că proprietăţi asemănătoare am întâlnit în problemele de

valori proprii ataşate altor observabile (impuls, poziţie, moment cinetic orbital). In
Cap. 6 vom accepta aceste proprietăţi ca fiind comune pentru valorile şi funcţiile
proprii ale oricărei observabile a unui sistem cuantic.

Capitolul 6
POSTULATELE MECANICII CUANTICE

Cu excepţia cazului în care sistemul fizic conţine particule identice, caz pe care
îl vom studia separat, postulatele mecanicii cuantice se extind de la cazul studiat
în capitolele 2-5, al sistemului fizic format dintr-o particulă fără spin în câmp de
forţe, la orice sistem cuantic. De fapt, sistemele descrise de mecanica cuantică sunt
sisteme de particule, care pot avea şi spin, atribut pe care îl vom lua în consideraţie
în capitolul următor.
Atragem atenţia că în formularea care urmează postulatele mecanicii cuantice
sunt enunţate pentru stările pure ale sistemelor cuantice. Formularea lor pentru
stări mixte este menţionată pe scurt la sfârşitul capitolului.

6.1 Postulatul I (postulatul stării)

Starea oricărui sistem fizic care ascultă de mecanica cuandcă este descrisă de o
funcţie de stare, notată, de obicei, w( ... , t). Variabilele de care depinde funcţia de
stare se precizează o dată cu sistemul fizic. Funcţia de stare îndeplineşte condiţii de
regularitate şi este normată.

Variabilele de care depinde funcţia de stare au fost notate cu . . . . Conţinutul

ultimei fraze din enunţ se detaliază şi el o dată cu sistemul fizic.
Exemplul pe care îl vom urmări în paralel cu prezentarea generală a postulatelor
este cel al unui sistem fizic format din două particule fără spin, de mase M 1 şi M2 .
Coordonatele de poziţie ale particulelor faţă de un sistem de referintă cartezian dat,
în număr de şase, reprezintă observabilele de poziţie ale sistemului. Descrierea unei
stări pure a sistemului o realizează o funcţie de variabilele de poziţie w(r 1 , r 2 , t),

146 147
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.2. POSTULATUL II (POSTULATUL OBSERVABILELOR)

funcţie care îndeplineşte condiţiile de regularitate în raport cu cele şase variabile şi regularitate există, de obicei, numai pentru anumite valori ale numărului a. Aces-
este normată conform relaţiei tea din urmă sunt valorile proprii ale operatorului asociat observabilei, iar soluţiile
asociate sunt funcţiile sale proprii.
Ca şi în cazurile particulare studiate, valorile proprii sunt reale, consecinţă a
11
r1 r2
1 w(r1, r2, t) 12 dr1 dr2 = 1. (6.1)
caracterului autoadjunct al operatorului asociat. De asemenea, există funcţii proprii
care sunt integrabile în modul pătrat şi funcţii proprii care nu sunt integrabile în
Observăm că nu lucrăm cu două funcţii de stare definite în tot spaţiul, câte una modul pătrat. Valorile proprii pot fi degenerate.
pentru fiecare particulă, ci cu o singură funcţie de stare dependentă de 6 variabile Pentru funcţii proprii normabile, putem justifica cu uşurinţă că valorile proprii
de poziţie. sunt reale şi că două funcţii proprii care corespund la valori proprii diferite sunt
Prin proprietăţile ei, funcţia de stare face parte dintr-o clasă de funcţii, numită ortogonale. Demonstraţia este asemănătoare celei din §4.3, se referă însă la cazul
clasa funcţiilor fizic permise. Pentru orice două funcţii fizic permise este definit general, neprecizând variabilele de care depind funcţiile proprii, nici expresia pro-
dusului scalar. Intr-adevăr, fie
produsul scalar, notat
(h,h) . (6.2)
Av1 = a1 V1 , Av2 = a2 v2.
Se subînţelege că sunt îndeplinite axiomele produsului scalar. Expresia concretă a
Pentru că operatorul este autoadjunct, avem
produsului scalar depinde de sistemul fizic considerat. In exemplul nostru

(fi, h) = 11 ri r2
fi(r1, r2) h(r1, r2) dr1 dr2. (6.3)
sau
(v2, A vi)= (A v2, vi) --+ a1 (v2, vi) = a2 (v2, vi)

(a1 - a2)(v2, v1) = O. (6.5)

@ Postulatul II (postulatul observabilelor)

Din relaţia precedentă, luând v1 = v2 , rezultă a1 = a 1 iar pentru a1 i- a2 , ţinând
seama de faptul că valorile proprii sunt reale, rezultă proprietatea de, o.rtogonalitate
menţionată.
Oricărei mărimi observabile A a unui sistem fizic îi corespunde un operator liniar '
şi autoadjunct A acţionând asupra funcţiilor de variabilele de care depinde funcţia Funcţiile proprii poartă indici potriviţi fiecărei probleme concrete. In cazul unei
de stare, operator care admite un sistem complet de funcţii proprii. valori proprii din spectrul discret vom reda ecuaţia de valori proprii prin
Valorile proprii ale operatorului asociat observabilei reprezintă singurele valori pe
care le poate lua observabila în condiţiile experimentale create de măsurarea ei.
A Vnj ( ... ) = an Vnj ( .. ·) , j = 1, 2, · · · , 9n, (6.6)
Ori de câte ori este-.-posibil, se foloseşte corespondenţa cu mecanica clasică în iar pentru o valoare proprie din spectrul continuu prin
construirea operatorului asociat unei observabile.
Av 8 (a; ... ) =av8 (a; ... ), s = 1, 2, .. . ' 00. (6.7)
Problema de valori proprii este redată concis de ecuaţia
In cazul valorilor proprii din continuu, funcţiile proprii au fost indexate cu ajutorul
valorii proprii, plasate în paranteze şi separate a prin punct şi virgulă de variabile.
A v( .. . ) = av ( ... ) , (6.4)
Indicele s care distinge între funcţiile proprii care corespund la aceeaşi valoare pro-
unde v este o funcţie care depinde de aceleaşi variabile ca funcţia de stare, dar nu prie ia o infinitate de valori, exprimând faptul că degenerarea în spectrul continuu
este de ordin infinit.
depinde de timp, iar a este un număr. Soluţii care să îndeplinească condiţiile de

148 149
 Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.3. POSTULATUL III (POSTULATUL VALORII MEDII)

Vom lucra în condiţiile în care funcţiile Vnj sunt normabile, iar v 8 (a) nu, ad- şi obţinem

miţând prin aceasta că situaţia întâlnită în problemele studiate până acum este cea
generală. Vom presupune, de asemenea, că sunt îndeplinite condiţiile de ortonormare (Pt)x . (8 + - 8) = . 8 =
-+ -i1i -
8x1 ox2
-i1i--
oxc M
(A)x,

1 . (M2 o M1 8 ) . 8
(vnj, Vn'j') = dnn' djj', j = 1, · · · 9n, j = 1, · · · 9n' , (6.8) (Prel)x -+ -in M OX1 - M 8x2 = -in OX = (Prei)x ·
(vs(a),v 8 ,(a')) = <5(a - a') d88 , , s ,s' = 1, 2, · · · oo, (6.9)
Pe scurt, avem
(vnj,V 8 (a)) = O, s = 1, 2, · · · oo. (6.10)
P t -+ Pt = -inv'RcM, Pre! -+ Pre!= -i1iv'r · (6.17)

Dăm exemple de observabile pentru sistemul celor două particule.

Observabilelor de poziţie ale fiecărei particule, notate x 1, y 1, z1 pentru particula 1 şi Momentelor cinetice orbitale individuale le sunt asociaţi operatorii notaţi L 1 ş1
x2 , Y2, z2 pentru particula 2, le corespund, ca şi în cazul unei particule, operatori multi- L2'
plicativi, notaţi X 1 , Y1 , Z 1 , respectiv, X 2 , Y2 , Z 2 , cu modul de acţiune 11 --+ L1 = R 1 X P 1' 12 --+ L2 = R 2 X P 2) (6.18)
iar momentului cinetic total operatorul L ,
R 1f(r 1,r2) =r1f(r1, r2) , R 2f(r1 ,r2) =r2f(r 1, r2). (6.11)

Observabile de poziţie de interes care se referă la acest sistem sunt coordonatele centrului 11 + 12 --+ L1 + L2 = rcM x P t + r X Pre!. (6.19)
de masă şi
coordonatele relative ale unei particule faţă de cealaltă
Exerciţiu. Verificaţi valabilitatea ultimei egalităţi.
M1 r 1 + M2r2
r cM = M r = r1 - r2 , M = M1 + M2 . (6.12)

Operatorii asociaţi se construiesc din operatorii poziţiilor individuale conform definiţiilor

precedente şi, ca urmare, sunt şi ei multiplicativi.
Componentelor impulsurilor individuale le corespund operatorii
B Postulatul III (postulat ul valorii medii)

Valoarea medie a unei observabile A în starea descrisă de funcţie de stare '1i se

P1 -t P1 = -i1iVr1, P2 -t P2 = -i1iV r2 · (6.13) calculează după formula
A= (w, A w) . (6.20)
Observabile de impuls ale sistemului sunt impulsul total Pt = P 1 + P 2 şi impulsul
relativ Pre!. Acesta din urmă, definit în mecanica clasică prin µ (v 1 - v 2), unde µ este
masa redusă, µ = M 1 M 2/M, se exprimă cu ajutorul impulsurilor individuale ca
La fel ca în cazurile particulare ale unor observabile studiate pentru o particulă
M2 M1 (impuls, energie, moment cinetic orbital), din analiza formulei valorii medii extragem
Pre! = M P1 - M P2 · (6.14) legea statistică pentru observabila respectivă.
In acest scop, dezvoltăm funcţia de stare după sistemul ortonormat şi complet
Operatorii ataşaţi impulsului total şi impulsului relat iv au expresii simple în coordonatele
de funcţii al operatorului asociat observabilei pentru care vrem să extragem legea
centrului de masă şi ale poziţiei relative. Stabilim acum aceste expresii. In acest scop,
statistică
transcriem întâi operatorii ataşaţi impulsurilor individuale. Folosim
9n 00
8 âxcM â âx â M1 o o w( . . . ,t) L L Cnj(t) Vnj( .. .) + 1L C (a; t) v (a; .. .) da,
----+------+- (6.15) 8 8 (6.21)
8x1 âx1 âxcM âx1 âx - M âxcM âx ' n j=l as=l
a âxcM â âx â M2 o â
----+--=----- (6.16) Cnj(t) (Vnj, W(t)) , Cs(a; t) = (vs(a), W(t)) (6.22)
âx2 OXz âxcM âx2 âx M âxcM âx
150 151
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.3. POSTULATUL III (POSTULATUL VALORII MEDII)

Coeficienţii dezvoltării au fost obţinuţi pe baza proprietăţilor de ortonormare ale sau

funcţiilor proprii.
Exprimăm întâi condiţia de normare a funcţiei de stare. In cazul dezvoltării unei
A(t) =Lan Pn(t) + 1a dp(a, t),
n a
(6.25)

funcţii după un sistem ortonormat complet numărabil de funcţii, suma modulelor pă­ unde am folosit notaţiile
trate ale coeficienţilor dezvoltării este egală cu produsul scalar al funcţiei cu ea însăşi.
In cazul de faţă este valabilă o relaţie asemănătoare. Intr-adevăr, folosind dezvoltarea 9n 00

funcţiei de stare în factorul al doilea al produsului scalar ( W, W) şi schimbând apoi Pn(t) =LI Cnj(t) J
2
, dp(a, t) =L J c8 (a; t) 2
1 da. (6.26)
ordinea operaţiilor de sumare cu operaţia de produs scalar, avem j=l s=l

9n r oo Formula (6.25) are strucura unei valori medii: valorile posibile pentru observabilă
(w, w) = L L Cnj(t) (w, Vnj) + la L Cs(a; t) (w, Vs(a)) da. apar înmulţite cu cantităţile pozitive Pn şi dp pe care apare firesc să le interpretăm
n j=l as=l ca fiind probabilităţi, dacă avem în vedere şi că în noile notaţii condiţia de normare
se transcrie
Produsele scalare care apar acum sunt tocmai complex-conjugatelor coeficienţilor
dezvoltării(6.21). Ca urmare, normarea funcţiei de stare conduce la LPn(t) + { dp(a, t) = 1, (6.27)
n la
9n r oo deci exprimă condiţia de normare a probabilităţilor.
LL n j=l
I
2
Cnj(t) 1 + la
a
L
s=l
I
2
Cs(a; t) 1 da= l. (6.23) Calculul precedent ne-a condus spre legea statistică pentru o observabilă A oare-
care, arătând cum se extrag, din funcţia de stare, probabilităţile de realizare ale
Transformăm apoi expresia mediei. Aplicăm întâi operatorul A funcţiei de stare diferitelor valori posibile pentru observabilă la o măsurare a acesteia. Redăm în
redată prin dezvoltarea (6.21). Operatorul fiind liniar trece de sume şi de integrală, detaliu rezultatul obţinut:
trece de coeficienţii dezvoltării şi ajunge să se aplice funcţiilor sale proprii, cu rezul- In starea descrisă de o funcţie de stare W , la o măsurare a observabilei A, la
tatul momentul t, probabilitatea de realizare a unui rezultat coincizând cu valoarea proprie
an din spectrul discret este
9n r oo
Aw( ... ) = LLCnj(t)anVnj( ... ) + lnLcs(a;t)av 8 (a; ... )da. (6.24) 9n
n j=l as=l Pn(t) =LI (vnj, w(t)) 2
1 ' (6.28)
j=l
In continuare, înlocuim al doilea factor al produsului scalar ( w, A w) cu dezvoltarea
precedentă şi ţinem seama de liniaritatea produsului scalar în acest factor. Obţinem unde Vnj sunt funcţii proprii ale operatorului A asociat observabilei A, normate şi
astfel ortogonale, care corespund toate valorii proprii considerate,
9n r oo
ÂVnj( .. . ) = an Vnj(- . . ) , (vnj,Vn'j') = <5nn' 6jj'
(w, Aw) = L L Cnj(t) an (w, Vnj) + ln L Cs(a; t) a (w, Vs(a)) da.
1
n j=l a s=l j = 1, · · · 9n, j = 1, · · · 9n', (6.29)

Ca şi în cazul precedent, produsele scalare care apar în termenii sumelor nu sunt iar probabilitatea de realizare a unui rezultat situat în vecinătatea da a unei valori
altceva decât complex-conjugaţii coeficienţilor dezvoltării (6.21), astfel încât avem proprii a, din spectrul continuu este

9n
2
r oo
2
00

(w, Aw) = L Lan I Cnj(t) 1 + ln La I Cs(a; t) 1 da dp(a, t) =LI (vs, w(t)) 2

1 da' (6.30)
n j=l a s=l s=l

152 153
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.4. POSTULATUL IV (POSTULATUL EVOLUŢIEI TEMPORALE)

unde v 8 (a) sunt funcţii proprii ale operatorului A, toate ataşate valorii proprii a enunţul general al postulatului al treilea. Pentru justificare este necesar să aplicăm
schema de lucru în cazul în care i) indicele care descrie degenerarea valorilor proprii
Av 8 (a; ... ) =av 8 (a; ... ), (6.31) din continuu se schimbă şi el continuu; ii) în locul valorii proprii folosim ca indice o
mărime cu care ea se află în corespondenţă biunivocă.
ortogonale şi normate în sens generalizat în scara valorii proprii a
In cazul a două particule, aplicarea postulatului al treilea, arată că sunt valabile
(v 8 (a),v 8 ,(a')) = 8(a - a')8ss'. (6.32) următoarele legi statistice:
- mărimea I \Ji(r1,r2, t) 12 dr1 dr2 reprezintă probabilitatea ca la momentul t
să găsim particula 1 în elementul de volum dVi = dr 1 simultan cu particula 2 în
Observaţie. Unii autori prezintă ca postulat legea statistică pe care tocmai am elementul de volum dVi = dr2. Atunci, densitatea de probabilitate de localizare
exprimat-o. In acest caz, formula de calcul a valorii medii apare ca o consecinţă. pentru particula 1 este
Postulatul valorii medii este numit şi postulatul interpretării statistice.
Exerciţiu. Justificaţi formula (6.20), pornind de la definiţia mediei (6.25) şi ad-
miţând expresiile ( 6.26) pentru probabilităţi.
dp = [l2
I \Ji(r1, r2, t)
2
1 dr2] dr1, (6.34)

Pentru fixarea mecanismului de extragere a legii statistice a unei observabile des- - manmea I <I>(p1, P2, t) 12 dp 1 dp 2 , unde <I>(p1, P2, t) este transformata Fourier
cris anterior, considerăm cazul unei particule în mişcare pe o axă şi ne referim la a funcţiei de stare, reprezintă probabilitatea ca la momentul t să găsim impulsul
observabila impulsului. Conform celor discutate în §4.4, valorile proprii ale operato- particulei 1 în dp 1 simultan cu impulsul particulei 2 în dp 2 .
rului impulsului, notate Px , formează un spectru continuu întins de la -oo la oo şi Legile enunţate sunt o extindere firească a celor valabile în cazul unei particule.
sunt nedegenerate, iar funcţiile proprii u(px; x) au expresia (2.40) şi sunt ortonor-
mate în sens generalizat în scara impulsului, deci a valorii proprii la care corespund.
Dezvoltarea funcţiei de stare după sistemul complet de funcţii proprii ale impulsu-
6.4 Postulatul IV (postulatul evoluţiei temporale)
lui este totuna cu dezvoltarea funcţiei în integrală Fourier, proprietate semnalată în
cazul tridimensional,
Pentru orice sistem cuantic există un operator liniar şi autoadjunct 1{, numit
00 /00 <l>(x, t) u(px; x) dpx. operatorul hamiltonian, astfel încât orice funcţie de stare ascultă de ecuaţia dife-
\Ji(x, t) = 1
~ / <l>(x, t) exp(-i Px x) dpx = (6.33)
v 2 1r n -oo n -oo renţială de ordinul întâi în raport cu timpul

Avem corespondenţa de la notaţiile generale la cele de aici

a--+ Px, Vs(a; x) --+ u(px; x), Cs(a; t)--+ <P(Pxi t).
Indicele s lipseşte pentru că valorile proprii sunt aici nedegenerate. Aplicând regula
extrasă din enunţul postulatului al III-lea, aflăm că I cl>(Pxi t) 12 dpx este probabi-
litatea ca la măsurarea impulsului la momentul t să găsim un rezultat în intervalul
(Px,Px + dpx).
In cazul tridimensional legile statistice deja admise pentru densitatea de probabi-
litate de localizare şi distribuţia în impulsuri se referă fiecare la măsurarea simultană
a trei observabile. Postulatul al treilea se adaptează cu uşurinţă acestui caz. Afirmăm
acum şi vom arăta în volumul al doilea că amândouă legile amintite se încadrează în
... 't) = 1{ \Ji( ... 't).
in â\Ji(ât (6.35)
Ori de câte ori este posibil, operatorul hamiltonian este construit pornind de la
funcţia lui Hamilton corespunzătoare sistemului în cazul clasic.
Dacă sistemul evoluează în condiţii externe independente de timp, caz în care are
sens observabila energie, operatorul hamiltonian coincide cu operatorul energiei H .
Ecuaţia de evoluţie pentru vectorii de stare este numită ecuaţia Schrodinger gene-
ralizată sau pur şi simplu ecuaţia Schrodinger temporală, ca în cazul unei particule.
N.B. Hamiltonianul nu conţine derivate în raport cu timpul.

154 155
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.5. STĂRI CU VALOARE BINE DETERMINATĂ (CERTĂ) PENTRU O
OBSERVABILĂ

Principalele consecinţe ale postulatului al IV-lea, evidenţiate în Cap. 3 în cazul Inlocuind variabilele de poziţie şi impuls cu operatorii asociaţi, se obţine astfel
unei particule, rămân adevărate: pentru operatorul energiei
i) funcţia de stare este unic determinată la orice moment de timp, dacă este r,,2 r,,2
cunoscută la un moment iniţial, H = --M 6.1 - -
2 1 2M2
6.2 + Vi(ri) + Vi(r2) + V(! r1 - r2 I). (6.38)
ii) orice combinaţie liniară de funcţii care sunt soluţii ale ecuaţiei Schrodinger
temporale este soluţie a ecuaţiei, In cele ce urmează urmărim consecinţe generale importante ale postulatelor
iii) produsul scalar a două funcţii care ascultă de ecuaţia Schrodinger tem- mecanicii cuantice.
porală este independent de timp.
Justificarea proprietăţilor se face prin acelaşi tip de raţionament sau calcul ca în @ Stări cu valoare bine determinată (certă) pentru o
cazul unei particule.
observabilă
Proprietatea iii) dă sens cerinţei ca funcţia de stare să fie normată la orice moment
de timp, cerinţă exprimată de postulatul stării. Prezentăm acum o clasă particulară de stări, a căror existenţă este importantă
In cazul static (condiţii externe independente de timp) are sens observabila energie pentru înţelegerea şi aplicarea mecanicii cuantice.
şi postulatul IV afirmă că operatorul hamiltonian este totuna cu operatorul asociat . Pornim de la constatarea că postulatul al treilea nu exclude posibilitatea ca la
energiei. Ca şi în cazul unei particule, aplicarea postulatului al III-lea pentru ob- un moment dat to probabilitatea de realizare la măsurarea unei observabile A a
servabila energie arată că statistica energiei este independentă de timp. Amintim că unui rezultat coincizând cu o anumită valoare proprie am să fie egală cu 1, adică
în acest scop este necesar să facem apel la dezvoltarea funcţiei de stare după funcţi­ este posibil să avem certitudinea că rezultatul obţinut în urma măsurătorii este am .
ile proprii ale energiei şi la ecuaţia de evoluţie care precizează dependenţa de timp Pentru a vedea în ce condiţii se realizează situaţia descrisă, vom porni de la ipoteza
a coeficienţilor acestei dezvoltări (vezi §3.9.2-3). De asemenea, în cazul static sunt că valoarea proprie am se află în spectrul discret. Ipoteza
definite stările staţionare, ca stări particulare descrise de funcţii cu st ructura
Pm(to) = 1.
i aduce după sine anularea probabilităţilor pentru alte rezultate,
Wst(- .. , t) = UEm ( ... ) exp(-y;,Em t), (6.36)
Pn(to) =O, n#m, dp(a, to) =O.
unde Em este o valoare proprie din porţiunea de spectru discret al energiei, iar UEm
Dacă avem în vedere expresia generală (6.26) a probabilităţilor de realizare a
este o funcţie proprie ataşată. In aceste stări energia are o valoare bine determinată,
diferitelor rezultate posibile la măsurătoare, deducem
egală cu Em. Factorul temporal asigură evoluţia conform ecuaţiei Schrodinger tem-
porale. Cnj(to) =O, n#m, cs(a; to)= O
Pentru sistemul de două particule, supuse unor forţe conservative, funcţia lui şi
9m
Hamilton, totuna cu energia sistemului, este
L I Cmj 1
2
= 1,
p2 p22 j=l
E = - 1 + -2M2 + Vi(r1) + Vi(r2) + V(I r1 - r2 I)· (6.37) deci diferiţi de zero ar putea fi doar coeficienţii care au primul indice egal cu m,
2M1
valoare care desemnează rezultatul care se obţine cu certitudine. Pentru funcţia de
Energiile potenţiale Vi şi Vi reprezintă acţiunea unor câmpuri externe asupra parti- stare la momentul to rezultă
culelor, iar energia potenţială V corespunde interacţiei dintre particule şi este funcţie 9m
doar de distanţa dintre particule. Pentru sistemul de particule izolat de lumea exte- \Ji( ... , to) = L Cmj(to) Vmj(- . .) , (6.39)
rioară termenii Vi şi Vi lipsesc. j=l

156 157
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.6. ABATEREA STANDARD

adică faptul că ea este o combinaţie numai de funcţii proprii ale operatorului A 6.6 Abaterea standard
asociate valorii proprii care se realizează cu certitudine. Avem atunci
Fie o observabilă A, cu operatorul asociat A, şi fie A valoarea medie a a
A '1i (... , to) = am W(... , to) , ( 6.40) observabilei într-o stare dată. Abaterea de la medie este şi ea o observabilă, iar
operatorul asociat este
deci funcţia de stare la momentul to este funcţie proprie a operatorului A. oA=A-AI, (6.42)
Starea descrisă anterior prin proprietatea Pm (to) = 1 se numeşte stare cu valoare
bine determinată pentru observabila A. Proprietatea (6.40) apare ca o condiţie unde I este operatorul unitate pe care de obicei îl vom omite. Valoarea medie a
necesară pentru ca funcţia '1i să descrie o asemenea stare. acestui operator este, ca întotdeauna, egală cu zero, după cum ne arată şi calculul
Să arătăm că proprietatea (6.40) este şi o condiţie suficientă. Intr-adevăr, dacă (nenecesar, prezentat doar ca exerciţiu) efectuat cu ajutorul formulei mediei din cazul
funcţia de undă este funcţie proprie a operatorului asociat observabilei A pentru mecanicii cuantice,
valoarea proprie am , ea are obligatoriu structura (6.39), iar condiţia de normare a
e1 , 8 A= (w, (A - A)w) = (w , A w) -A(w , w) =A-A= O.
gm

LI Cmj
2
1 = 1, O mărime interesantă este pătratul abaterii de la medie sau abaterea pătratică,
j=l cu operatorul asociat
este totuna cu Pm(to) = 1. Rezultă anularea coeficienţilor care nu apar în (6.39) şi,
evident, a tuturor probabilităţilor, afară de Pm(to). (8A) 2 = (A-A) 2 = A2 - 2AA + (A)
2
. (6.43)
Observaţii.
1) valoarea proprie am trebuie să aparţină spectrului discret, deoarece funcţia de Valoarea medie a acestei mărimi este abaterea pătratică medie, iar rădăcina pătrată
stare nu poate coincide cu o funcţie proprie asociată unei valori proprii din spectrul din ea este abaterea standard,
continuu care este o funcţie nenormabilă. Rezultă că o observabilă cu spectru în
întregime continuu nu poate avea niciodată o valoare bine determinată ; ~A= {(8A) 2 . (6.44)
2) în urma evoluţiei în timp funcţia de stare îşi poate pierde caracterul de stare
cu valoare bine determinată pentru o observabilă. Este adevărată, ca întotdeauna, egalitatea
ln cazul particulei în câmp de forţe conservativ, am întâlnit stările ei staţionare,
totuna cu stări de energie bine determinată. Pentru un sistem cuantic oarecare, (8A) 2 = A 2 - (A)2, (6.45)
aflat în condiţii independente de timp, condiţii în care are sens observabila energie şi
după cum putem verifica direct (numai ca exerciţiu, altfel nenecesar!) pe baza ex-
când, conform postulatului al patrulea, operatorul energiei joacă şi rolul operatorului
presiei (6.43) pentru operatorul abaterii pătratice
hamiltonian, am definit în §6.4 stările staţionare, ca stări descrise de funcţiile de
stare particulare (6.36), adică de produsul dintre o funcţie proprie a energiei ataşată
valorii Em şi un factor temporal care asigură evoluţia conform ecuaţiei Schrodinger
(o A)2 ( w, [A 2 - 2AA + (A)
2
] W) = (w, A w) - 2
2A (w, A w) + (A) 2 (w, w)
temporale. Funcţia de undă a unei stări staţionare verifică ecuaţia A2 - 2 (A)2 + (A)2 = A2 - (A)2 .
H Wst(- . . , t) = Em Wst(- .. , t) (6.41)
Abaterea pătratică medie a unei observabile se schimbă în timp şi valoarea ei ne
la orice moment de timp. Aceasta arată că, spre deosebire de situaţia unei observabile dă informaţii despre statistica observabilei. Valorile ei mici sunt asociate cu situaţia
oarecare, în cazul energiei stările de energie bine determinată îsi păstrează indefinit în care valorile realizabile cu probabilitate apreciabilă sunt valorile apropiate de
caracterul. valoarea medie (vezi Anexa A).

158 159
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.7. VARIAŢIA ÎN TIMP A VALORII MEDII

Să constatăm că abaterea pătratică medie se scrie ca produsul scalar al unei numit media operatorului B în starea respectivă.
Dacă operatorul este asociat unei observabile B , expresia precedentă reprezintă
funcţii cu ea însăşi
valoarea medie a observabilei în starea respectivă, notată până acum cu B. Rezultă
(8 A) 2 = (w, (A - A) 2 w) = ((A - A) \li , (A -A) w) (6.46)
B=B pentru o observabilă . (6.48)
Am folosit faptul că operatorul abaterii de la medie este autoadjunct.
ln acest caz este deci vorba de o singură mărime pentru care folosim o notaţie sau
Justificămacum afirmaţia: Condiţia necesară şi suficientă ca abaterea standard cealaltă.Evident că dacă operatorul nu este asociat unei observabile, întâlnim numai
să se anuleze la un moment dat este ca funcţia de stare să fie funcţie proprie a notaţia (6.47).
operatorului asociat observabilei.
Arătămacum că pe baza ecuaţiei Schri:idinger generalizate rezultă o expresie
Să presupunem că funcţia de stare este la un moment dat funcţie proprie a
compactă pentru derivata în raport cu timpul a unei valori medii. Pornim de la
operatorului asociat observabilei
expresia mediei şi derivăm în raport cu timpul, având în vedere că şi operatorul ar
A \li(to) = am w(to). putea depinde de timp,

Ipoteza are sens dacă valoarea proprie asociată aparţine spectrului discret, deoarece d -A
dt = (aw
8t, A \li ) + ( \li, A 8t
aw) + ( w , 8t
aA w ) .
în cazul unei valori proprii din spectrul continuu funcţiile proprii nu sunt normabile.
In starea considerată avem Ultimul termen nu apare dacă operatorul A nu depinde explicit de timp. Derivata

A(to) = (\li(to) , A \li(to)) =am , A 2 ( t 0 ) = (\li (to), A 2 iir (to)) = a~ ---+ .6.A = O.
unui operator ~1este un operator care se defineşte, prin analogie cu cazul funcţiilor,
prin
8A = lim A(t + .6.t) - A(t)
Invers, să presupunem că la un moment dat (5A)2(to) =O. Relaţia (6.46) arată (6.49)
8t .6.t-+O ,6. t
că anularea abaterii pătratice medii aduce după sine anularea funcţiei (A-A) w(t 0 ),
Folosind ecuaţia Schri:idinger şi conjugata ei complexă, avem
adică
A \li(to) = A \li(to), d- 1 1 ( 8A )
dt A= - in (1{ \li, A \li)+ in ( \li, A 1{ \li)+ \li, 8t \li
ceea ce arată că funcţia de stare la acel moment este funcţie proprie a operatorului
asociat observabilei. Apoi, pentru că operatorul 1{ este autoadjunct, avem
N. B. Rezultatul pe care tocmai l-am demonstrat este în întregime echivalent
cu cel stabilit în §6.5 şi deci putea fi afirmat fără demonstraţie deoarece stările în d- 1 1 ( 8A )
dtA = - in (\li, 1{ A \li)+ in ( \li, A 1{ \li)+ \li, 8t \li
care abaterea standard se anulează sunt stările în care observabila ia cu certitudine
o singură valoare, adică stările cu valoare bine determinată pentru o observabilă. sau
d- 1 8A
-A = - (\li (A 1{ - 1{ A) \li) + - .
6. 7 Variaţia în timp a valorii medii dt in ' at
1n ultimul termen am recunoscut, pe baza definiţiei (6.47), valoarea medie a operato-
Dat fiind un operaror B acţionând asupra funcţiilor din spaţiul stărilor asociat rului ~1 .Insă şi în primul termen apare o valoare medie, a operatorului comutator
unui sistem fizic oarecare şi o stare descrisă de funcţia \li , se asociază operatorului al operatorilor A şi 1{, astfel încât am stabilit rezultatul
un număr, notat B, definit prin
d- 1 - - 8A
B(t) = (\li(t), B \li(t)) = ( \li(t) I B I \li(t))) (6.47) dt A = i n [A, H] + 8t . (6.50)

161
160
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.8. RELAŢIILE DE NEDETERMINARE

Dacă operatorul A este asociat unei observabile, relaţia precedentă exprimă legea In cazul nostru,
de evoluţie pentru valoarea medie a unei observabile.
Relaţia demonstrată aminteşte de rezultatul mecanicii clasice pentru derivata în
raport cu timpul a unei funcţii f depinzând de mulţimea variabilelor canonice p şi
Im ( F G) = ;i [(
w, F G w) - ( w, F G w) * ] =
2
\ [ ( w, F G w) - (F G w, w) ] .

q ale unui sistem mecanic şi de timp, In ultimul termen, mutăm pe rând operatorii autoadjuncţi F şi G asupra celei de
,..
..:- a cloua funcţii, cu rezultatul
df _ aJ + {!, 1-Lc1}, (6.51)
dt - at
Im (FG) = ;i[(w,FG\Jr)- (w,GFw)] = ;i (w, [F,G]\Jr) = ;i [F, G].
unde {!, 1-lc1} este paranteza lui Poisson dintre funcţia f şi funcţia clasică a lui
Hamilton. Atunci, revenind la (6.54), rezultă inegalitatea (6.52).
Observăm că semnul egal în inegalitatea Schwartz-Cauchy se realizează dacă şi
Exerciţiu:
Arătaţi că prin particularizarea relaţiei (6.50) pentru observabilele
numai dacă funcţiile W1 şi W2 sunt liniar-dependente, adică dacă funcţia de stare
poziţie şiimpuls ale particulei în câmp de forţe care derivă din potenţial se obţin
cu care sunt calculate valorile medii are proprietatea,
teoremele lui Ehrenfest.
Fw+aGW=O ,
6.8 Relaţiile de nedet erminare
cu a o constantă.

Demonstrăm întâi o inegalitate ajutătoare .

Fie doi operatori liniari şi autoadjuncţi F şi G şi o stare descrisă de funcţia \Jr . 6.8.1 Demonstraţia relaţiei de nedeterminare pentru o pereche de
Demonstrăm valabilitatea inegalităţii observabile oarecare

p2 a2 ~ } 1 [F, G] 12 , (6.52) Considerăm două observabile A şi B, cu operatorii asociaţi A şi B, şi fie A

şi B valorile lor medii într-o stare dată. Vom aplica inegalitatea (6.52) pentru F şi
referitoare la mediile pătratelor operatorilor consideraţi. G operatorii abaterii de la medie ai celor două observabile considerate
Inegalitatea rezultă prin particularizarea inegalităţii Schwartz-Cauchy,
F=A-A, G = B- B.
I (\Jf 1, W2) 12:::: (\Jr1, \Jf 1) (\Jr2, W2) ' (6.53)
Mediile pătratelor lor sunt tocmai abaterile pătratice medii, iar comutatorul opera-
pentru \]i 1 =FW şi \]i 2 = G \]i , caz în care
torilor F şi G coincide cu comutatorul operatorilor A şi B ,
(w1, w1) = (F w, F w) = (w, F 2 w) = p2, (\Ji2, \Jf 2) = G 2 ,
[ F, G] = [A - A, B - B] = [A, B] .
iar
(\Ji1, W2) = (Fw ,Gw) = (w ,FG\Ji) = FG, Atunci inegalitatea (6.52) ne dă

deci avem 2
p2 a2 ~I F G 12 . (oA) 2 (oB) 2 ~} 1 [A,B] 1 (6.55)

Dar modulul pătrat al unei mărimi este la rândul său mai mare decât modulul pătrat Dacă extragem radicalul din cei doi membri ai inegalităţii precedente obţinem
al părţii imaginare a acelei mărimi, astfel încât

p2 G2 ~I Im(FG) 12 (6.54) ~A~B ~~I [A,B] I (6.56)

162 163
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.8. RELAŢIILE DE NEDETERMINARE

Inegalitatea (6.56) reprezintă relaţia de nedeterminare sau de incertitudine pentru
perechea de observabile oarecare A şi B .
Parcurgând cu A şi B diferitele observabile ale unui sistem cuantic, obţinem
diferite relaţii de incertitudine particulare. Ele sunt inegalităţi de care ascultă, con-
form mecanicii cuantice, produsul abaterilor standard a două observabile la acelaş_i
moment de timp.
Cel mai cunoscut este cazul observabilelor poziţie şi impuls pentru o particulă.
Luând A= x şi B = Px, cum [ X, Px] = i n, obţinem relaţia de incertitudine
cu am valoare proprie din spectrul discret.
In cazul ii) sunt valabile afirmaţiile din cazul i) cu A ---+ B.
In cazul al treilea, în care amândouă observabilele au valori bine determinate la
momentul considerat, funcţia de stare la acel moment trebuie să fie o funcţie proprie
pentru amândoi operatorii A şi B. Acest lucru este posibil deoarece, conform
teoremei referitoare la două observabile compatibile, cei doi operatori admit un sistem
complet comun de funcţii proprii. Observabilele A şi B trebuie să aibă fiecare o
porţiune de spectru discret pentru realizarea acestui ultim caz.

n Valabilitatea relaţiilor de nedeterminare poate fi verificată prin măsurători efec-

6-x 6-px 2
2, (6.57)
tuate asupra unui colectiv statistic. Deoarece în urma măsurătorii starea se modifică,
aspect pe care îl vom discuta o dată cu postulatul măsurătorii, măsurarea celor două
care poartă numele lui Heisenberg. In schimb, observabile trebuie efectuată pe exemplare diferite ale colectivului statistic.

6-x 6-py 2 O, (6.58)

6.8.2 Relaţia de nedeterminare energie-timp
ceea ce, luată în consideraţie singură, nu reprezintă nici o îngrădire asupra celor două
Facultativ
abateri standard.
Relaţia de nedeterminare energie-timp este valabilă pentru un sistem aflat în condiţii
Revenind la cazul general, pentru două observabile date întâlnim una din urmă­
independente de timp şi este o consecinţă a relaţiilor de nedeterminare scrise pentru perechile
toarele două posibilităţi: de observabile formate din energie şi orice altă observabilă independentă de timp.
a) [A,B] # O, b) [A,B] = O. Pentru un sistem aflat în condiţii independente de timp (cazul static) are sens observabila
In primul caz cele două observabile sunt incompatibile. In acest caz, în orice stare energie, iar operatorul ataşat H este tot una cu operatorul hamiltonian. Statistica energiei
este independentă de timp.
în care media comutatorului operatorilor asociaţi observabilelor este diferită de zero,
Intr-o stare caracterizată prin vectorul I '1i) , considerăm relaţia de nedeterminare pentru
relaţia de nedeterminare reprezintă o restricţie asupra valorilor celor două abateri
perechea de observabile energie (notată cu E) şi o observabilă A independentă de timp,
standard: ele nu pot fi amândouă oricât de mici, cu cât ia una o valoare mai mică,
cu atât cealată ia o valoare mai mare. 1 --
In al doilea caz cele două observabile sunt compatibile. In acest caz relaţia de
L). L).E 2:
2 I [A, H] I . (6.59)

nedeterminare se reduce la 6-A 6-B 2 O, ceea ce nu reprezintă o restricţie, abaterile Pe baza formulei pentru derivata în raport cu timpul a valorii medii (6.50), aplicată pentru
standard fiind mărimi nenegative. Chiar dacă observabilele sunt compatibile, într-o o observabilă independentă de timp, avem
stare oarecare, la un moment dat, avem de obicei 6-A # O şi 6-B # O. Sunt însă
admise şi posibilităţile: dA --
in dt = [A,H],
i) 6-A = O şi 6-B #O, ii) 6-A # O şi 6-B =O, iii) 6-A = O şi 6-B =O.
de unde
Cazul i) corespunde unei stări cu valoare bine determinată pentru observabila
A . Aşa cum ştim, operatorul A trebuie să aibă spectru discret sau mixt, iar funcţia L). L).E 2: ~ I~~ I
de stare la momentul respectiv trebuie să asculte de ecuaţia sau
L).E L). 1i
A w(to) = am w(to),
-----=-
I ~11 -> 2· (6.60)

164 165
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.9. STĂRI MIXTE

Abaterea standard a energiei nu depinde de timp, în schimb 6.A depinde, în general. Toate funcţiile îndeplinesc condiţiile de regularitate şi sunt normate, iar suma pon-
Mărimea derilor este egală cu 1
6.A
(6.61)
TA= I ~11 K
(wj, wj) = 1, j = 1, ... , K, LPj = 1. (6.66)
este o mărime cu dimensiune de timp şi caracterizează evoluţia în timp a statisticii observa-
j=l
bilei A în starea considerată.
Luând în considerare diferitele observabile ale unui sistem cuantic, se defineşte o mărime Cu notaţii folosite deja în cazul unei stări pure, enunţăm acum procedeul prin
cu dimensiune de timp, notată T , ca valoarea minimă a timpilor TA asociaţi diferitelor
care mecanica cuantică prevede statistica rezultatelor obţinute la măsurarea unei
observabile,
observabile într-o stare mixtă:
T =
{minim TA} A. (6.62)
La măsurarea observabilei A efectuată la momentul t, în starea mixtă des-
Atunci, relaţia de incertitudine care impune restricţia cea mai puternică pentru observabila crisă de vectorii de stare W1, W2, · · · , · · · , W K, împreună cu ponderile asociate
energie este P1, P2, · · · , · · · , p K , probabilitatea ca rezultatul să coincidă cu o valoare proprie an
n din spectrul discret este dată de •
T 6.E -> -2 ' (6.63)

cunoscută sub denumirea de relaţie de nedeterminare energie-timp. K 9m

Intr-o stare staţionară, energia fiind bine determinată, 6.E = O. Relaţia de nedeter-
minare cere ca T să fie infinit, ceea ce se întâmplă, deoarece într-o stare staţionară valoarea
Pn(t) = LPk LI (vnj, wk) 2
1 ' (6.67)
k=l j=l
medie a oricărei observabile independente de timp nu depinde de timp.
Relaţia de incertitudine energie-timp are o semnificaţie diferită de a relaţiilor de nede- iar probabilitatea ca rezultatul să se afle în intervalul (a, a+ da) din spectrul continuu
terminare care sunt valabile pentru diferitele perechi de observabile. In legătură cu situaţii este
analizate în detaliu, dincolo de prezentarea de faţă, relaţia (6.63) capătă semnificaţii con- K oo
crete, ca de exemplu: dp(a, t) = L pk[L I (vs(a), Wk) j2 Jda. (6.68)
i) 6.E - lărgimea unui nivel energetic excitat al unui sistem cuantic (atom, nucleu) şi k=l s=l
T - viaţa medie a sistemului în starea excitată
ii) 6.E - precizia unei măsurători a energiei unui sistem şi T - timpul minim necesar Pentru valoarea medie, calculată din valorile posibile şi probabilităţile lor de re-
măsurătorii. alizare, se obţine rezultatul

6.9 Stări mixte A(t) = LPk (wk,Awk) (6.69)

k=l
Experienţa arată că statistica rezultată din măsurarea observabilelor unui sistem
Se vede că media într-o stare mixtă este o medie ponderată a valorilor medii
cuantic nu poate fi explicată întotdeauna cu ajutorul unei singure funcţii de stare.
(Wk, A Wk) în stările pure pe care le-ar descrie fiecare din funcţiile de stare.
Când acest lucru este posibil, se spune că starea este pură. In caz contrar, starea
In cazul stărilor mixte se apelează la statistică de două ori. Prevederile legilor
este mixtă. Descrierea unei stări mixte este posibilă cu ajutorul mai multor funcţii
statistice inerente stărilor cuantice sunt combinate apoi cu ponderile ataşate vecto-
de stare
rilor de stare.
W1 (t, .. . ), W2(t, .. . ), ... , WK(t, . . . ) (6.64) In lumina postulatului al III-lea un colectiv statistic ataşat unei stări mixte des-
şi a unor ponderi asociate crise de K funcţii de stare se comportă ca un amestec de colective statistice ataşate
unor stări pure, colectivul pur de indice k intrând în amestec într-o proporţie egală
Pl, P2, · · · , PK , O ::; Pj ::; 1 , j = 1, ... , K. (6.65) cu ponderea asociată Pk .

166 167
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE
Este important să distingem bine diferenţa dintre o stare mixtă, numită şi
de stări, şi o stare pură care poate fi suprapunerea altor stări.
Evoluţia în timp a unei stări mixte rezultă din afirmaţiile: i) fiecare din cele K
funcţii de stare ascultă de ecuaţia Schrodinger temporală; ii) ponderile nu depind de
timp.
6.10 Limbajul matematic al mecanicii cuantice
In continuare vom adopta uneori o terminologie diferită de cea folosită în cazul
particulei, adecvată cazului general. Vom folosi astfel expresiile, neutilizate până
acum: spaţiul stărilor, vector de stare şi vector propriu al unui operator, norma
vectorului de stare. Nu vom insista în nici un fel asupra aspectelor matematice legate
de formalismul mecanicii cuantice, vom folosi doar o parte din limbajul acestuia.
Ajungem să vorbim despre spaţiul stărilor observând că pentru orice sistem cuan-
tic totalitatea funcţiilor de stare formează un spaţiu liniar, infinit-dimensional şi
unitar 1 . Se arată că acest spaţiu poate fi pus în legătură cu un alt spaţiu care este
şi complet, deci este un spaţiu Hilbert. Acest din urmă spaţiu este numit spaţiul
stărilor.
In cazul general, dar şi în cazuri particulare, elementele spaţiului stărilor vor
fi numite vectori. Intr-un spaţiu unitar este definit un produs scalar al oricăror
doi vectori. Produsul scalar al unui vector cu el însuşi defineşte pătratul normei
vectorului.
Soluţiile ecuaţiei de valori proprii asociate unui operator vor fi desemnate ca
vectori proprii ai operatorului.
In cazuri particulare, vom folosi, de obicei, terminologia cea mai adecvată în locul
celei generale.
1
In cazul particulei fără spin este vorba de spaţiul desemnat de matematicieni ca spaţiul [, 2
168
amestec
Capitolul 7
MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2
In toate capitolele precedente sistemul fizic studiat a fost o particulă de masă
M, fără spin. Ne îndreptăm acum atenţia spre cazul în care particula are spin 1/ 2.
Vom defini întâi observabilele spinului, apoi vom aplica în mod direct postulatele
mecanicii cuantice, aşa cum le-am prezentat în Cap. 6. Prezentarea de faţă va fi
văzut ca o extindere directă a formalismului de la particula fără spin la particula cu
spin 1/ 2.
7 .1 Spinul particulelor
Masa şi sarcina nu sunt singurele atribute intrinseci ale particulelor constituente
ale lumii atomice, electronul, protonul şi neutronul. Ele, ca şi majoritatea particu-
lelor elementare, mai au încă două atribute intrinseci, spinul şi momentul magnetic
propriu. Ignorarea lor face indescifrabilă lumea nucleelor, atomilor şi moleculelor.
Intâi, experienţa a pus în evidenţă existenţa unui moment magnetic propriu al elec-
tronului, aşa cum vom discuta pe scurt în continuare. Pe măsura descoperirii lor, au
fost evidenţiate şi atributele altor particule, stabile sau instabile.
Spinul este un moment cinetic intrinsec, adică un moment cinetic al particulei
care nu este legat de mişcarea ei, pe care particula l-ar avea şi în stare de repaus.
Un analog la scară macroscopică ni-l oferă mişcarea de rotaţie a unui titirez ideal.
Analogia nu a putut fi însă exploatată pentru o modelare a spinului. Acest aspect s-a
dovedit până în prezent neesenţial: imediat după descoperirea spinului electronului
fizicienii au dezvoltat şi au aplicat cu succes teoria cuantică a particulelor cu spin
fără a face apel la un model pentru descrierea spinului.
169
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2
7.1.1 Spinul electronului. Ipoteza Uhlenbeck-Goudsmit
Fizicienii O. Stern şi W. Gerlach (1922) au efectuat o experienţă (vezi cursul
de Fizică Atomică) care şi-a propus să afle dacă momentul cinetir orbital al unui
atom (determinat de momentul cinetic orbital al electronilor) este o mărime cuan-
tificată sau nu 1 . Teoria cuantică veche propunea cuantificarea momentului cinetic
orbital, valorile posibile pentru o componentă fiind multipli ai constantei Planck n.
Informaţii despre momentul cinetic puteau rezulta din măsurători ale momentului
magnetic al atomului, având în vedere că în fizica clasică unei particule cu sarcina
electrică q şi masa M, aflate în mişcare şi având momentul cinetic orbital I, îi este
ascociat momentul magnetic
_ _Ll. (7.1)
Morb - 2M
Relaţia exprimă cantitativ ideea conform căreia o particulă încărcată electric care
execută o traiectorie închisă este echivalentă cu un circuit electric prin care trece
curent şi se comportă ca un mic magnet (cunoscut sub numele de foiţa lui Ampere).
In experienţa lui Stern-Gerlach se studiază devierea în vid a unui fascicul atomic de
către un câmp magnetic neomogen, cu componenta cea mai intensă şi neomogeni-
tatea cea mai pronunţată de-a lungul unei direcţii, notată aici Oz, perpendiculară
pe direcţia de mişcare a atomilor. In condiţiile create, dacă atomul are un moment
magnetic M , asupra sa acţionează o forţă a cărei componentă de-a lungul direcţiei
Oz este
8 ) 8B 2
Fz = OZ (M . B = Mz az '
iar celelalte componente sunt practic neglijabile. Forţa determină mărimea devierii
atomilor de la direcţia iniţială de mişcare, deviere care este înregistrată de o placă
detectoare. Forţa este nenulă şi devierea are loc dacă Mz #-O, iar măsurarea devierii
ne dă informaţii despre Mz.
Aşa cum s-a menţionat, la vremea experienţei Stern-Gerlach momentul magnetic
al unui atom era legat de momentele magnetice asociate mişcării orbitale a electro-
nilor din atom, având ca punct de pornire relaţia (1), aplicată unui electron, deci cu
q = e < O şi M = me (sarcina şi masa electronului). Pentru un atom cu mai mulţi
electroni momentul cinetic orbital rezultă din adunarea momentelor cinetice orbitale
ale electronilor.
In dispozitivul Stern-Gerlach atomii fasciculului intră în regiunea câmpului mag-
netic cu diferite orientări ale momentului magnetic, dacă nu se face o preparare
specială a fasciculului. Răspunsul experienţei ar fi putut fi:
1 Lavremea efectuării experienţei mecanica cuantică nu fusese elaborată, aşa că fizicienii nu
aveau cunoştinţele prezentate în Cap. 5 !
170
7.1. SPINUL PARTICULELOR
i) fasciculul este nedeviat, dacă atomii nu au un moment magnetic (sau vin toţi
cu momentul magnetic orientat în planul perpendicular pe direcţia neomogenităţii
câmpului),
ii) atomii sunt deviaţi în aşa fel încât o regiune de pe ecranul detector, centrată pe
direcţia iniţială a fasciculului, este impresionată continuu, dacă momentul magnetic
este nenul şi nu este cuantificat,
iii) fasciculul atomic se despică în mai multe componente, atunci când compo-
nenta momentului magnetic după axa câmpului este cuantificată; pe baza teoriei
cuantice vechi se aştepta în acest caz un număr impar de componente.
Rezultatul experienţei lui Stern-Gerlach, efectuată cu atomi de argint, practic toţi
în starea fundamentală, a constituit o surpriză. Experienţa a evidenţiat despicarea
fasciculului atomic în două fascicule şi a condus la valori pentru Mz apropiate de
cele calculate cu formula ± J e J n/2 me. Rezultatul a fost surprinzător, deoarece,
aşa cum am menţionat anterior, cel aşteptat, pe baza teoriei cuantice vechi şi a
legăturii dintre momentul magnetic şi momentul cinetic orbital al electronilor din
atom, ercţ o despicare a fasciculului într-un număr impar de componente, dacă acest
moment magnetic este nenul şi este cuantificat.
Rezultatul experienţei a fost explicat mai târziu, o dată cu alte fapte experi-
mentale, ca efectul Zeeman anomal sau rezultatul experienţei Einstein-de Haas, şi
numeroase date ale spectrosopiei atomilor complecşi, pe baza ipotezei spinului elec-
tronului, pe care o enunţăm în continuare.
In 1925 fizicienii olandezi S. Goudsmit şi G. E. Uhlenbeck, au afirmat că pentru
a descrie lumea atomica trebuie să presupunem că electronul are încă două atribute
intrinseci, în afară de masă şi sarcină:
1) electronul are un moment cinetic intrinsec, S (spinul), de mărime constantă
şi a cărui componentă pe orice direcţie ia numai valorile n/2 şi - n/2,
2) electronul are un moment magnetic propriu Ms legat de spin prin relaţia
e
Ms=-S, e < O. (7.2)
me
Relaţia (7.2) se scrie, de obicei, ca
e
Ms = - - 9e S, 9e = 2· (7.3)
2me
Dacă se compară relaţia precedentă, de legătură dintre momentul magnetic propriu al
electronului şi spinul său, cu relaţia (7.1) dintre momentul magnetic asociat mişcării
171
 Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

orbitale şi momentul cinetic orbital, se constată că în cazul spinului electronului Intre spin şi momentul magnetic propriu al particulei există întotdeauna o relaţie
factorul de proporţionalitate este de două ori mai mare decât în cazul momentului de legătură care este redată de formula
cinetic orbital. Situaţia este descrisă ca o anomalie magnetică a spinului. Aşa cum
vom arăta într-un capitol viitor din partea a doua a cursului, valoarea 2 este prezisă Ms = g
IeMI S = 1 S, (7.7)
de ecuaţia Dirac, ecuaţia de bază a mecanicii cuantice relativiste pentru descrierea 2
electronilor. unde M este masa particulei. Factorul I este numit factor giromagnetic al particulei.
In teoria cuantică a interacţiei electronilor cu radiaţia electromagnetică se arată Menţionăm cazul câtorva particule elementare:
că valoarea lui 9e nu este chiar 2. Rezultatul prezis de teorie, - protonul s = 1/2, 9v=5,59
- neutronul s = 1/2, 9n = -3, 83
a a= e2 - mezonulµ- s = 1/2, 9µ- = -2.
9e - 2 ~ 2 7r ' . 7r Eo fi C ~ l/137.036 (7.4) De observat că neutronul, deşi neutru din punct de vedere electric, are un moment
'
magnetic propriu. Antiparticulele au acelaşi spin ca particulele, iar momentele mag-
este confirmat experimental. netice proprii au aceeaşi mărime, dar factorii giromagnetici au semn contrar.
Ipoteza spinului electronului are numeroase confirmări experimentale, directe şi Particulele compuse (nuclee, atomi, molecule) au spini şi momente magnetice
indirecte. Este de neconceput fizica atomului sau fizica solidului fără considerarea proprii care rezultă din însumarea atributelor particulelor constituente, însumare
spinului electronului. In marea majoritate a experienţelor electronul nu este liber, el făcută după regulile mecanicii cuantice. Pentru o particulă cu spin 1/ 2 modul în care
este legat de atom, aşa cum este în experienţa lui Stern şi Gerlach. Experienţe cu se adună (compun) cele două momente cinetice, orbital şi de spin, va fi prezentat în
electroni liberi care confirmă existenţa spinului electronului au fost efectuate mult §7.3.
mai târziu. In cele ce urmează ne vom limita la cazul spinului 1/ 2; generalizarea formalismului
In 1927 fizicianul W. Pauli a dezvoltat formalismul mecanicii cuantice nerela- la cazul unui spin oarecare se face fără dificultate.
tiviste pentru descrierea spinului 1/ 2.
Spinul electronului se adună cu momentul cinetic orbital al său pentru a da un
7.2 Descrierea spinului 1/2 în mecanica cuantică
moment cinetic total. De asemenea, momentele magnetice, propriu şi orbital, se
adună într-un moment magnetic total
O dată cu existenţa spinului, observabilelor unei particule li se adaugă observabile
e e e noi, componentele spinului. Despre acestea ipoteza spinului face afirmaţii precise:
j=l+S, M= - 1 + - S = -(l+2S). (7.5) ele sunt mărimi intrinseci şi sunt cuantificate, valorile posibile pentru o componentele
2me me 2me
spinului fiind doar două în cazul spinului 1/2. Includerea spinului printre observabile
se face prin adoptarea postulatelor din capitolul precedent, în perfectă corespondenţă
7.1.2 Spinul s cu cele acceptate în cazul particulelor fără spin. Independenţa spinului de starea
Experienţa a evidenţiat existenţa unui spin şi a unui moment magnetic propriu
.de mişcare a particulei ne arată că nu vom putea descrie starea unei particule cu
şipentru alte particule decât electronii. spin printr-o funcţie dependentă doar de coordonatele de poziţie şi timp, ca pentru
particula fără spin. Este nevoie ca funcţia de stare să depindă de încă o variabilă,
Prin definiţie, o particulă are spinul s dacă ea are un moment cinetic propriu S
numită variabila de spin şi notată cu a. Vom folosi notaţia
a cărui componentă pe o axă oarecare nu ia decât valorile
w(r, a, t) . (7.8)
-s n, (-s + 1) n, · · · , (s - 1) n, s n. (7.6)
Deoarece o componentă a spinului 1/2 nu poate lua decât două valori, variabila a
In natură se întâlnesc numai valori întregi sau semiîntregi pentru spin. ia numai două valori, care sunt, prin convenţie, +1/2 şi -1/2. Este comod să ne

172 173

,,-,,
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

ocupăm întâi de cazul (idealizat) al particulelor cu spin 1/2 în repaus. Observabile Va fi comod să folosim o notaţie compactă pentru spinori cu ajutorul simbolului
de bază ale acestui sistem sunt componentele spinului şi mărimea sa, din care se pot I ···)(paranteza ket) 2 în care vom plasa o literă sau un indice, după cum este mai
construi alte observabile. convenabil. In aceste notaţii cele două relaţii precedente devin

7.2.1 Postulatele mecanicii cuantice pentru particula cu spin 1/2

lc7/J)=cl7/J), I 7/Ji + 7/J2 ) = I 7/Ji) + I 7/J2 ) . (7.13)
în repaus Vom defini şi un produs scalar în spaţiul spinului, bazându-ne chiar pe postulatele
mecanicii cuantice, aşa cum va rezulta în cele ce urmează. Vom nota produsul scalar a
Vom porni prin a trata particula cu spin 1/2 în repaus ca un sistem fizic care
ascultă de mecanica cuantică. Va fi vorba şi în acest caz despre observabile şi stări. Pe
doi spinori I fi ) şi I h ) cu ( fi I h ) . Un spinor / f ) este normat dacă ( f / f ) = 1 .
Adaptăm postulatele generale ale mecanicii cuantice.
baza extinderii postulatului observabilelor, admis în Cap. 6 ca general valabil, vom
asocia acum operatori componentelor spinului. Aceşti operatori trebuie să acţioneze • Postulatul I
asupra funcţiilor pe care le vom folosi pentru descrierea stărilor. Acestea nu mai pot
fi funcţii de coordonatele de poziţie, deoarece particula este în repaus. O stare pură a unei particule de spin 1/ 2 în repaus este descrisă printr-un spinor
Vom descrie starea unei particule de spin 1/ 2 în repaus printr-o funcţie de o de stare I 7/J(t)) normat,
variabilă, variabila de spin a , şi de timp (7/J/7/J)=l. (7.14)

7/J(a, t). (7.9)

Operatorii asociaţi componentelor spinului Sx, Sy şi Sz, vor fi notaţi, respectiv,
cu Sx, Sy şi Sz. Ei acţionează asupra spinorilor, transformând orice spinor în alt
Variabila de spin ia numai valorile 1/ 2 şi -1/2.
spinor. Pentru aceşti operatori acceptăm acum postulatul observabilelor.
Este potrivită o reprezentare matricială a funcţiei de stare, cu ajutorul unei
coloane, • Postulatul II
7/J(l/2, t) ) (7.10)
( 7/J(-1/2, t) ' Fiecărei componente a spinului 1/ 2 îi este asociat un operator liniar şi autoad-
junct acţionând asupra spinorilor. Valorile proprii ale operatorului sunt n/2 şi
în care sunt plasate valorile funcţiei la un moment dat. Vom numi mărimile reprezen- -n/2 şi sunt singurele valori pe care le poate lua observabila respectivă. Operatorii
tate printr-o coloană cu două elemente spinori. Aşadar, pentru descrierea stării unei asociaţi componentelor spinului pe axele de coordonate ascultă de relaţiile
particule cu spin 1/2 în repaus folosim un spinor dependent de timp.
Produsului dintre o constantă c şi o funcţie 7/J(a, t), îi corespunde spinorul [Sx, Sy] = i nSz, [Sy, Sz] = i nSx, [Sz, Sx] = i nSy. (7.15)

c?jJ(l/2, t) ) = ( 7/J(l/2, t) ) (7.11)

( c?jJ(-1/2, t) C 7/J(-1/2, t) 1
Relaţiile (7.15), întâlnite de noi în cazul momentului cinetic orbital, reprezintă
relaţii fundamentale; admitem acum că ele sunt îndeplinite şi de operatorii spinului,
iar sumei '1i 1 (a,t) + '1i 2 (a,t) a două funcţii îi corespunde spinorul dat fiind natura de moment cinetic a mărimii pe care o reprezintă. Această ipoteză
are consecinţe importante pe care le evidenţiem în continuare.
7/Ji(l/2, t) + 7/J2(1/2, t) ) _ ( 7/Ji(l/2, t) ) ( 7/J2(1/2, t) ) (7.12) Observaţie. Relaţiile (7.15) se pot scrie compact ca
( 7Pl (-1/2, t) + 7/J2(-1/2, t) - 7Pl (-1/2, t) + 7/J2(-1/2, t) '
SxS=inS, (7.16)
care este suma spinorilor ataşaţi fiecărei funcţii. Ca urmare, totalitatea spinorilor
In partea a doua cursului notaţia va fi folosită în mod curent, conform înţelesului pe care i l-a
2
formează un spaţiu liniar, numit spaţiul spinului. Spaţiul spinului este bidimensional
deoarece putem găsi maximum doi spinori liniar-independenţi. dat Dirac.

174 175

,,.--,
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

folosind notaţia de produs vectorial de operatori, deja întâlnită în §4. 7.2. ş1 anume,

Operatorul asociat componentei spinului pentru o axă oarecare de versor n se U I g) = !~9+ (~ I O+r-- 9+ (11 I 0+!~9- (~ I 11)+J:9_(ry I TJ) = f~g++f:'_g_ .
construieştedin operatorii asociaţi axelor, conform
(7.23)
Inainte de a merge mai departe să atragem atenţia asupra semnificaţiei fizice a
Sn =n · S --+ n · S . (7.17) celor doi spinori I ~) şi I TJ) .
· Ne amintim de afirmaţia (demonstrată în §6.5): c~necesară şi suficientă ca
De aici încolo, mecanica cuantică a spinului 1/2 decurge natural. Ne alegem o ohşenra hilă să ia o valoarS: bine deteqninată este ca:JQ.11.c.::tig,._d~_stare s~ funcţie
convenabil un sistem fix de axe şi ne fixăm atenţia asupra operatorului Sz asociat ~Qrie pentru opera ţornl ataşat ob~S.er.Yabilei. Atunci, din statutul spinorilor I ~) şi
proiecţiei spinului pe axa Oz. Acest operator, liniar şi autoadjunct, admite doi spinori I TJ) de spinori proprii ai operatorului Sz rezultă: starea descrisă la un moment dat
proprii, asociaţi câte uneia din valorile proprii n/2 şi -n/2, presupuse nedegenerate. de spinorul
Ii vom nota cu I O şi I TJ) . Avem deci, prin definiţie , i '1f;1(to)) =I O (7.24)
n n este starea în care proiecţia spinului pe axa Oz are valoarea certă egală cu n/2, iar
sz I O= 2 I O , Sz Jry)=-2 Jry). (7.18) starea descrisă la un moment dat de spinorul

Caracterul autoadjunct al operatorului presupune că în spaţiul spinului este definit I '1f;2 (to ) ) = I TJ ) (7.25)
un produs scalar. In cazul funcţiilor am demonstrat că funcţiile proprii ale unui
operator autoadjunct care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale. In este starea în care proiecţia spinului pe axa Oz are valoarea certă egală cu -n/2.
cazul spinorilor, faţă de produsul scalar pe care îl căutăm , cei doi spinori proprii O stare oarecare, descrisă de
sunt ortogonali
1'1f;(t))='1f;+(t) 10+'1f;_(t) 111), (7.26)
(~ITJ)=O. (7.19)
Ecuaţia de valori proprii lasă arbitrar un factor constant. Aceasta ne permite să este suprapunerea acestor stări. Condiţia de normare (7.14) , pe care o îndeplineşte
întotdeauna spinorul de stare, revine la
presupunem că spinorii I ~) şi I TJ ) cu care lucrăm sunt normaţi
2
(~IO=(TJITJ)=l. (7.20)
I 1P+(t) 1 + 1 '1f;-(t) 12 = 1. (7.27)

Adaptăm acum şi celelalte două postulate.

Cum spaţiul spinului este bidimensional, ajungem la concluzia că spinorii I ~) şi
I TJ ) formează o bază ortonormată a spaţiului spinului. Descompunerea spinorului de stare în baza spinorilor I ~) şi I TJ) face direct
accesibilă legea statistică referitoare la componenta spinului pe axa luată ca axă Oz .
Orice spinor If ) se poate prezenta ca o combinaţie a spinorilor I ~ ) şi I TJ ) ,
• Postulatul III
lf)=f+IO+f-lTJ) . (7.21)
Enunţăm numai legea statistică pentru observabila proiecţie a spinului pe axa
Observăm că afirmaţia că doi spinori liniar-independenţi formează o bază ortonor- Oz a sistemului fix de axe la care ne-am referit şi până acum.
mată este echivalentă cu o definiţie a produsului scalar a doi spinori . Intr-adevăr,
Mărimea
aplicând axiomele produsului scalar şi folosind ortonormarea celor doi spinori ai 2
Ptz(t) =I '1f;+(t) 1
bazei, găsim o expresie explicită pentru produsul scalar a doi spinori oarecare,
reprezintă probabilitatea ca la măsurarea proiecţiei spinului pe axa Oz la momentul
IJ)=f+IO+f- lTJ), I 9) = 9+ I ~) + 9- I TJ) , (7.22) t să se obţină rezultatul n/2, iar mărimea

176 177
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Ecuaţiile (7.18) care redau problema de valori proprii a operatorului Sz se transcriu

p~z(t) =j 'lj;_(t) 12 simplu,

este probabilitatea de a obţine rezultatul -h/2.

az I o =I O, az j77)=-j77). (7.33)

Condiţia de normare (7.27) a spinorului de stare se transcrie ca Operatorul lui Pauli a z are deci valorile proprii + 1 şi -1.. Baza formată din spinorii
,..... proprii I ~) şi I 77) va fi numi.t.ăJ.u-c'..c~tinuare baza dz .
săi
piz(t) + p~z(t) = 1 (7.28) Demonstrăm acum următoarele proprietăţi ale operatorilor lui Pauli:
şi asigură condiţia de normare a probabilităţilor. i) pătratul oricărui operator Pauli este egal cu operatorul unitate, notat cu I
Intr-un mod asemănător se extrage statistica proiecţiei spinului pe o direcţie
oarecare. Este necesar să determinăm în prealabil spinorii proprii ai operatorului
a; = a; = a; = I, (7.34)

proiecţiei spinului pe o direcţie oarecare ( vezi exerciţiul din §7.2.4) ii) doi operatori Pauli anticomută

• P ost ulatu l IV axay+ayax=O, ayaz+azay=O, azax+axaz=O, (7.35)

Conform postulatului general al evoluţiei în timp, spinorul de stare ascultă de o iii) produsul a doi operatori Pauli este proporţional cu al treilea
ecuaţie de ordinul întâi în raport cu timpul
axay=Zaz, ayaz=Zax, O"zax=Zay. (7.36)
h--;;;;-
i dj'lj;) =H j7f;), (7.29)
Pentru justificarea proprietăţii (7.34) observăm întâi că ea este verificată pentru
unde operatorul hamiltonian 1{ acţionează asupra spinorilor şi este un operator liniar operatorul O"z. Intr-adevăr, pornind de la ecuţia de valori proprii (7.33), avem
şiautoadjunct.
Vom reveni în continuare cu precizări, consecinţe şi aplicaţii legate de postulatele a; I o = a I o =I o '
z a; I 77) = -a z I 77) = I 77) ,
admise.
adică operatorul a; lasă neschimbaţi vectorii bazei a z • Fiind un operator liniar,
operatorul va lăsa neschimbat orice spinor
7 .2.2 Proprietăţile operatorilor asociaţi spinului. Operatorii lui
Pauli a; li ) = a; (J+ I o + f - I 77 ) ) = f + a; I o + f - a; I 77 ) = f + I o + f - I 77 ) = I f ) .
Este comod să scriem operatorii spinului ca Apoi, observăm că axele spaţiului fiind echivalente, ceilalţi operatori Pauli trebuie
h h h să aibă şi ei pătratul egal cu operatorul unitate. Şi ei trebuie să aibă valorile proprii
Sx = 2ax, Sy = -ay,
2 Sz = .2 az, (7.30) +1 şi - 1 (deoarece de ele se leagă valorile pe care le poate lua componenta spinului
căreia îi sunt ataşaţi) şi doi spinori proprii asociaţi (alţii decât I O şi I 77) ) .
explicitând factorul h/2. Operatorii ax, ay şi az se numesc operatorii lui Pauli. Ei
sunt operatori liniari şi autoadjuncţi, ca şi operatorii spinului . Pentru a demonstra anticomutarea a doi operatori Pauli [ rel. (7.35)], în expresia
Relaţia fundamentală (7.16) se transcrie
anticomutatorului înlocuim unul din operatori pe baza relaţiei fundamentale (7.32)
şi ţinem seama de (7.34)
<TX<T=2ia (7.31)
1
sau, explicit,
axay+ayax
2
i ([ay, az] ay + ay [ay, az])
1 ( 2
[ax,ay] = 2iaz, [ay,az] = 2iax, [az,ax] =2iay. (7.32) 2
i ayazay - az ay + ay2 az - ayazay) = -az + az = O. (7.37)

178 179
Capitolul 7. MECAN[CA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

In sfârşit, fiecare din relaţiile (7.36) se obţine folosind anticomutarea a doi ope- rezultă c =
b* . In sfârşit din acţiunea pătratului operatorului rezultă bc = l .
ratori Pauli şi expresia comutatorului lor. Combinând ultimele două rezultate, aflăm că I b /2 = 1. Am obţinut astfel relaţiile
Pe baza relaţiilor (7.34) obţinem pentru operatorul pătratului spinului
(T X I e) = eia I r;) ' O"x /r;)=e-ia /~), O: = 0:*.
2
S
2 n
=4 ( 2 2
(Tx+CTy+CTz
2) _ 3 2
=4n I. (7.38)
Factorul de fază eia este arbitrar. Alegerea cea mai convenabilă, 0: =O, conduce la

O consecinţă imediată a proprietăţilor operatorilor Pauli este identitatea lui O"x IO=lr;), O"x I r;) =I O, (7.40)
Dirac,
a· A a· B =A· B +ia· (Ax B), (7.39) relaţiipe care le adoptăm în continuare.
Modul de acţiune al operatorului o-y nu mai conţine nimic arbitrar, deoarece
unde A şi B sunt doi vectori oarecare.
el se exprimă prin produsul celorlalţi operatori O"y = io-x O"z. Pe această bază, cu
Exerciţiu. Demonstraţi identitatea lui Dirac. ajutorul relaţiilor (7.33) şi (7.40), găsim
Ne interesăm în continuare de stabilirea modului de acţiune al operatorilor lui
Pauli asupra spinorilor bazei o-z . O"y I e) = i I r;), O"y I r;) = -i I O . (7.41)
Considerăm întâi operatorul O-x. In urma acţiunii sale asupra spinorilor bazei se
Observaţie: Arbitrariul existent în modul de acţiune al operatorilor Pauli ( O"x
obţin combinaţii ale acestora,
şi o-y) este legat de factorii de fază arbitrari cu care putem înmulţi spinorii I e) şi
O"x I o = a I o + b I r;)' O"x I T/) = C I O + d I T/} · I r;) fără a le modifica proprietatea de bază de a fi spinori proprii normaţi pentru
operatorul o- z . O dată spinorii aleşi, arbitrari ul se transmite operatorilor.
Pentru a determina coeficienţii a, b, c şi d, aplicăm întâi anticomutatorul opera-
torilor O"x şi O" z , pe rând, spinorilor I e)
şi I r;). Acest anticomutator este nul,
7.2.3 Reprezentarea matricială a operatorilor asupra spinorilor.
conform (7.35). Atunci, egalitatea Matricile lui Pauli
(O"x O"z + O"z O"x) I O = O, Revenim la exprimarea spinorilor prin coloane, introdusă la începutul capitolului.
Dacă plasăm în coloana asociată unui spinor cele două numere f + şi f _ care apar
conduce la în descompunerea sa în baza O" z ,
a/O+b /r;)+a/0-b lr;)=O,
deci la a = O, iar egalitatea IJ)=f+IO+f-lr;) ~ (~~), (7.42)

(o-x O"z + O"z 0-x) / T/) =O

atunci spinorii bazei sunt reprezentaţi printr-o coloană cu un singur element nenul
conduce la d = O. In continuare, exploatăm faptul că operatorul este autoadjunct. şiegal cu 1
Este convenabil să folosim proprietatea unui operator de a fi autoadjunct în forma
e=(~), r;=(~)- (7.43)
(J, Ag) = (g, Al)*.
Prin reprezentarea (7.42) suntem legaţi de baza O"z.
In cazul nostru, din Un operator A acţionând în spaţiul spinului transformă un spinor în alt spinor.
(e I kx Ir;))= [(r; I (a-x I O)l* In reprezentare matricială, operatorul realizează trecerea între două coloane. Arătăm

180 181
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

cum redăm convenabil această trecere pentru operatorii liniari. Acţiunea unui ope- Am folosit scrierea compactă
rator liniar asupra unui spinor oarecare, reprezentat ca în (7.42),
{ f I A I 9) = (I !), A I 9)) ' (7.53)
A I J) = f + A I o+ f- A I rJ) =I 9)' (7.44) în care înţelegem că operatorul acţionează asupra spinorului aflat la dreapta sa. Prin
este bine determinată dacă se cunoaşte modul de acţiune asupra spinorilor bazei. aplicarea relaţiilor precedente, şi a modului de acţiune al operatorilor Pauli, redat
de (7.40), (7.41) şi (7.33), găsim matricile lui Pauli
Am notat cu I 9) spinorul rezultat prin acţiunea operatorului A asupra spinorului
I J ) . Spinorii A I ~ ) şi A I rJ ) se exprimă şi ei prin spinorii bazei
ax= ( ~ ~) ' ay = (
o
i
-i)
O ' az = ( ~ ~1 ) · (7.54)
AIO a++ I O + a_+ I 'T/ ) , (7.45)
A I rJ) a+- I O+ a __ I 'T/) · (7.46) Matricile asociate operatorilor Pauli au evident proprietăţile operatorilor: sunt ma-
trici hermitice, au pătratul egal cu matricea unitate, oricare două anticomută, iar
Cele 4 numere complexe care apar în relaţiile precedente caracterizează în întregime produsul a două matrici Pauli este, până la un factor +i sau -i , egal cu cea de a
acţiunea operatorului. Inlocuind în (7.44) şi grupând după spinorii bazei, găsim treia matrice.
Justificăm acum proprietatea: orice matrice 2x2 se exprimă unic ca o combinaţie
I 9) = A I J) = ( a++ f + + a+ - f- ) I O + ( a_+ f + + a __ f-) I rJ). (7.47)
liniară de matricea unitate I şi matricîle lui Pauli
De aici, pentru componentele spinorului I 9) = A I f) rezultă
A= AoI + A1 ax+ A2 ay + A3 az, (7.55)
9+ = a++f+ + a+-f-, 9- = a_+f+ + a __ J_. (7.48) unde Ao, A1, A2 şi A3 sunt 4 numere complexe.
Intr-adevăr, egalând elementele matricii din membrul stâng, conform (7.49), cu
Cele 4 numere a++,··· se plasează într-o matrice 2x2, matricea asociată operato-
cele ale matricii din membrul drept al egalităţii precedente avem
rului A în baza a z :
A= ( a++ a+- ) +--------+ A . (7.49) a++ = Ao + A3, a+- = A1 - i A2, a_+ = A1 + i A2, a __ = Ao - A3.
a_+ a __
Unui operator autoadjunct îi corespunde o matrice hermitică,
Din egalităţile precedente rezultă valori bine determinate pentru numerele
Ao, A1, A2 şi A3.
A= At +--------+ a++ = a~+, a__ = a:__, *
a+-= a_+ (7.50) Dacă matricea A este hermitică, cele 4 numere din (7.55) sunt numere reale.

Din (7.48) deducem: coloana asociată spinorului rezultat I 9) = A I f) se 7.2.4 Aplicarea (în continuare) a postulatelor mecanicii cuantice
obţine din coloana asociată spinorului I f) prin înmulţirea ei cu matricea asociată
operatorului A Revenim la aplicarea postulatelor, folosind relaţiile şi afirmaţiile stabilite în secţi­
unea precedentă. Am stabilit că o stare (pură) este descrisă printr-un spinor normat
9+ ) =( a++ a+- ) ( J+ ) (7.51)
( 9- a_+ a__ f-
I 1f;(t) ) = 1P+(t) I t) + 1f;_(t) I 'TI), I 1P+ 12 + I 1P- 12 = 1. (7.56)
Din relaţiile (7.45) care caracterizează modul de acţiune al operatorului asupra
vectorilor de bază obţinem şi Spinorului îi este asociată o coloană formată din cele două funcţii de timp, 1P+ (t) şi
'lj;_(t).
a++ = ( eI A I o ' a+- = ( ~ I A I 'T/) ' a_+ = ( 'T/ I A I o ' a __ = ( rJ I A I 'f/) . Operatorii asociaţi observabilelor sunt operatori liniari şi autoadjuncţi. Oricare
(7.52) dintre ei se reduce la o combinaţie liniară de operatorul unitate şi operatorii lui

182 183
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Pauli. Proprietatea rezultă din cea demonstrată anterior pentru orice matrice 2 x 2, In cazul concret al spinului plasat în câmp magnetic evoluţia stării este deter-
dacă facem apel la corespondenţa biunivocă dintre operatori şi matrici. minată de interacţia momentului magnetic propriu Ms cu câmpul extern. Pentru
particula în vid, hamiltonianul de interacţie este
Operatorul asociat observabilei proiecţie a spinului pe o direcţie de versor n este

n n H =-Ms · B(t), (7.61)

S·n = Sxnx + Syny + Sznz = 2 (axnx + ayny + rYznz) = 2 a· n. (7.57)
unde B este inducţia magnetică în punctul (fix) în care se află particula. Sau, dacă
Spinorii săi proprii sunt soluţii ale ecuaţiei ţinem seama de legătura (7.2) dintre momentul magnetic propriu şi spin,

n
a·n I>-)=>- j>.). (7.58) H = - 1 -a·
2 B(t) . (7.62)

Valorile proprii rezultă imediat aplicând operatorul a· n ambilor membri ai ecuaţiei Prin aplicarea operatorului hamiltonian, găsim sistemul de ecuaţii din care se
de valori proprii determină componentele spinorului de stare în baza rY z
(a. n)2 I Â >= >.2 I Â >
sau, după ce aplicăm identitatea Dirac cu rezultatul (a. n) 2 = n 2 I= I,
.d'I/J+
z& -f [Bz1P++(Bx-iBy)'I/J-l
2
I>->= >- I>->,
.d'lj;_
z& -f [(Bx+iBy)'I/J+-Bz'I/J-J. (7.63)

de unde >, 2 = 1. Valorile proprii sunt, aşa cum trebuie ( dat fiind echivalenţa direcţii­ Pe baza acestor ecuaţii, se deduce egalitatea
lor spaţiului), + 1 sau -1. Spinorii proprii ataşaţi vor fi notaţi I ~ n) şi, respectiv,
I TJ n) . ! 2
(I 1P+(t) 1 + I 'I/J-(t) 12 ) =ol (7.64)

Exerciţiu. Se notează cu o: şi /3 unghiurile polare ale versorului n. Să să se relaţie care asigură îndeplinirea la orice moment de timp a condiţiei de normare
arate că spinorii proprii normaţi ai proiecţiei spinului pe direcţia de versor n sunt pentru spinorul de stare.
(până la factor de fază) Exerciţiu. Deduceţi relaţia precedentă.

I~ n ) cos(o:/2) I~)+ ei/3 sin(o:/2) I TJ), In câmp magnetic static, hamiltonianul (7.62) are şi rolul de operator al energiei.
I TJn ) -e-i/3 sin(o:/2) I~ ) + cos(o:/2) I TJ). (7.59) Acest operator conduce la doar două nivele de energie - 1 nB /2 şi I nB /2, nede-
generate. Sistemul considerat reprezintă cel mai simplu ~xemplu de II atom cu două
nivele", model folosit în fizica atomică şi în optica cuantică.
Aplicarea postulatului al treilea pentru proiecţia spinului pe o direcţie oarecare
ne pentru rezultatele n/2 şi -n/2 sunt date, respectiv, de
arată că probabilităţile Exerciţiu. Deduceţi nivelele de energie ale electronului în repaus plasat în câmp
magnetic static şi omogen
2
P~ =I ( ~ n I w(t)) 1 , 2
P~ =I ( TJn I w(t)) 1 . (7.60)
Cu ajutorul ecuaţiilor (7.63) este descrisă precesia spinului în câmp magnetic în
secţiuneacare urmează.
Revenim acum la postulatul al IV-lea. Fiind un operator liniar şi autoadjunct în
spaţiul spinului, operatorul hamiltonian 1{ va fi o combinaţie liniară, cu coeficienţi 7.2.5 Aplicaţie: precesia spinului 1/2
reali, de operatorul unitate şi operatorii lui Pauli. Ecuaţia de evoluţie este echivalentă
cu un sistem de două ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi în raport cu timpul pentru Considerăm o particulă de spin 1/2 şi moment magnetic Ms aflată în vid în
funcţiile de timp 'I/J+ şi 'I/J- . câmp magnetic de inducţie B , eventual dependent de timp.

184 185
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Ne interesăm de dependenţa de timp a valoriilor medii ale proiecţiei spinului 7.2.6 Particula cu spin 1/2 în mişcare
pe axele unui sistem de coordonate cartezian. In acest scop aplicăm relaţia (6. 50). In acord cu §6.10, folosim denumirea de spaţiu al stărilor unui sistem cuantic
Explicitarea ei cere calculul comutatorului dintre hamiltonian şi operatorii asociaţi pentru mulţimea din care fac parte funcţiile prin care descriem stările sistemului. In
proiecţiei spinului pe axe . Fie cazul particulei de spin 1/ 2 în repaus acest spaţiu este spaţiul spinului, bidimensional
şi unitar. Pentru particula fără spin în mişcare, funcţia de stare aparţine unui spaţiu
[Sx, 1l] = -, [Sx, s. B) = -, (By [Sx, Sy] + Bz[Sx, Sz]) '
infinit dimensional al funcţiilor f (r) definite în tot spaţiul, care îndeplinesc condiţiile
de unde de regularitate şi sunt integrabile în modul pătrat.
[Sx, 1l] = -i ri, (By Sz - Bz Sy) = -i ti, (B x S)x . Pentru particula cu spin 1/2 în mişcare, se ţine seama de modul de lucru din
cele două situaţii particulare studiate, cazul particulei fără spin în mişcare şi cazul
Relaţii asemănătoare sunt valabile şi pentru comutatorii cu celelalte componente, particulei de spin 1/ 2 în repaus. Trecem în revistă modul de aplicare a postulatelor.
ceea ce permite scrierea compactă
• Postulatul I
[S, 1l] = -i n1 (B x S) .
O stare pură a unei particule de spin 1/ 2 în mişcare este descrisă printr-un spinor
Pe baza aceasta, relaţia (6.50) devine cu componente dependente de coordonate şi timp,
d- - /w(t))=W+(r,t) IO+w_(r,t) /77), (7. 70)
dts = -,B x s. (7.65)
normat prin condiţia
In cazul unui câmp magnetic static, ecuaţiile pot fi integrate imediat pentru a
explicita dependenţa de timp a valorilor medii ale proiecţiei spinului pe axe. Soluţia
este evident unică dacă sunt cunoscute valorile medii la un moment iniţial.
1 [I W+(r,t) /
2
+ I \lf_(r,t) /2 ] dr= 1. (7.71)

In cazul particular B = B ez şi al condiţiilor iniţiale Sx(O), Sy(O), Sz(O) date, Ne plasăm astfel într-un spaţiu al stărilor care este numit spaţiul spinorilor de
soluţia este stare. Elementele spaţiului au reprezentarea

Bx(t) Bx(O) cos wo t + Sy(O) sinwo t, (7.66) I f) = f+(r) I O+ f _(r) / 77), (7.72)
f\ Sy(t) Sy(O) cos wo t - Bx(O) sinwo t, (7.67) unde funcţiile f + şi f- îndeplinesc condiţiile de regularitate.
Bz(t) Bz(O) , (7.68) Este comodă scrierea matricială (hibridă) în care vectorul I f) este descris de
o coloană cu două elemente, în care sunt plasate cele două funcţii f + (r) şi f _ (r)
unde wo =I I I B. In cazul electronului 1 = e/me (e < O- sarcina electronului, care-l caracterizează.
me- masa sa), w 0 coincide cu pulsaţia ciclotronică, fiind egală cu dublul frecvenţei
Produsul scalar al spinorului de stare I f ) cu alt spinor I g ) , caracterizat prin
Larmor funcţiile 9+(r) şi g_(r), este definit prin
electron _ /e / B
- 2 WL = -'-----..c.._- (7.69)
WO
me
Se constată că în cazul particular considerat, vârful vectorului care are drept com-
1
(I f ), I g ) ) = ( f I g ) = Ut (r) 9+ (r) + J: (r) g _ (r) l dr . (7.73)
ponente valorile medii ale proiecţiei spinului pe axele sistemului de coordonate ales Pentru spinorul de stare este astfel posibil să folosim o coloană în care să plasăm
descrie un cerc plasat în planul perpendicular pe direcţia câmpului magnetic, cu cele două funcţii de coordonate şi timp
-2 -2
pătratul razei dat de Sx(O) + Sy(O).
Dacă la momentul iniţial singura valoare medie nenulă este cea de-a lungul câm- W+(r, t) )
( w_(r,t) (7.74)
pului magnetic, valorile medii ale proiecţiei spinului nu se schimbă în timp.

186 187
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Echivalent, putem folosi o funcţie w(r, c,, t) care depinde de o nouă variabilă, numită Un operator liniar oarecare va avea drept acţiune transformarea celor două funcţii
variabilă de spin, aşa cum ne-am reprezentat situaţia la începutul capitolului. Noua componente. Ca urmare, acţiunea sa este redată într-o scriere hibridă de o matrice
variabilă ia numai două valori, iar noua funcţie este definită prin 2 x 2 ale cărui elemente sunt operatori asupra funcţiilor de coordonate.
Un operator important de care ne vom ocupa în continuare este operatorul mo-
w(r, +1/2, t) = W+(r, t), w(r, -1/2, t) = w_(r, t). (7.75) mentului cinetic total.

N.B. Prin reprezentarea descrisă suntem legaţi de spinorii I ~) şi I 77). Dacă • Aplicarea postulatului al III-iea
avem în vedere şi faptul că funcţiile w+ şi w_ depind de variabilele r , spunem că
Descriem direct câteva legi statistice, extrase din spinorul de stare. Aplicând
lucrăm în reprezentarea poziţiei şi a proiecţiei spinului pe axa Oz .
adecvat enunţul general al postulatului al treilea (vezi Cap. 6), ajungem la concluzia
că mărimile
• Postulatul II
dp+ =I W+(r, t) 12 dr, dp _ =I w_(r,t) 12 dr (7.79)
Fiecărei observabile a particulei de spin 1/ 2 îi este asociat un operator liniar şi reprezintă, probabilitatea ca la momentul t particula să se afle în elementul de volum
autoadjunct acţionând asupra spinorilor de stare. Valorile proprii ale operatorului dr având proiecţia spinului pe axa Oz egală cu n/2, respectiv, -n/2. Probabilita-
sunt singurele valori care se pot obţine la măsurarea observabilei. tea totală de localizare în elementul de volum considerat, indiferent ce valoare are
proiecţia spinului este
In cazul spinorilor de stare, un operator face trecerea de la un set de două funcţii
de coordonate la un alt set de asemenea funcţii. dp = [I W+(r, t) 12 + I w_(r,t) 12 ] dr. (7.80)
Pentru observabilele independente de spin, operatorii transformă fiecare din cele
două funcţii componente, dar nu le amestecă. Redăm acţiunea pentru operatorii de In acest fel, densitatea de probabilitate de localizare este
poziţie

J±(r) ----+ Rf±(r) = r f ±(r) (7.76)

P(r,t) =I W+(r,t) 12 + I w_(r,t) J2 (7.81)

şi pentru operatorii impulsului Probabilitatea totală ca proiecţia spinului să fie h/2, indiferent unde se află particula
este
J±(r) ----+ P f ±(r) = -i1i v' f ±(r). (7.77) P+(t) = 11 W+(r, t) 1dr. 2
(7.82)

Pentru observabilele dependente numai de spin, acţiunea operatorilor este de Exerciţiu: Arătaţi cum se obţin informaţii referitoare la impulsul particulei din
modificare a celor două funcţii componente. De exemplu, rezultatul acţiunii opera- spinorul de stare.
torilor Pauli O"x, O"y, O"z este redat, respectiv, de coloanele
• Postulatul IV
J_(r) ) -i J_(r) ) f+(r) ) Conform enunţului general din Cap. 4, legea de evoluţie pentru spinorul de
( f +(r) ' ( ( -f-(r) (7.78)
if+(r) ' stare este redată cu ajutorul operatorului hamiltonian. Fiind operator liniar asupra
spinorilor de stare el are reprezentarea
Spectrul de valori proprii pentru operatorii din categoriile menţionate este acelaşi
ca pentru operatorii a căror extensie o reprezintă. Vom folosi în continuare aceleaşi
1-l = 1-lo + 1-lx O"x + 1-ly O"y + 1-lz O"z, (7.83)
simboluri pentru operatorii din cele două categorii menţionate ca în cazul operatorilor
întâlniţi pentru particula fără spin ( R, P, · · ·) sau pentru particula de spin 1/2 în unde 1-lo , 1-lx, 1-ly şi 1-lz sunt operatori autoadjuncţi care acţionează asupra funcţi­
mişcare ( S ) . ilor de coordonate.

188 189
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.3. APLICAŢIE: MOMENTf!L CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE CU SPIN 1/2

Ecuaţiade evoluţie este echivalentă cu două ecuaţii pentru funcţiile 1]i + şi i]i _ , Intr-adevăr, de exemplu,
ecuaţii cu derivate parţiale, cuplate, de ordinul întâi în raport cu timpul. Ecuaţiile
sunt [Jx, Jy] = [Lx, Ly] + [Sx, Sy] + [Lx, Sy] + [Sx, Ly] = i nLz + i nS 2 = i nJ 2 •

8\Ji+ Din (7.88) rezultă relaţia

inat (1lo + 1lz) W+ + (1lx - i1ly) i]i_,
[J2, J] = o, (7.89)
aw_
inat (1lx + i 1ly)'1i + + (1lo - 1lz) i]i _ · (7.84) care exprimă comutarea pătratului operatorului cu orice componentă a sa. Demon-
straţiaeste identică formal cu cea din §4. 7.3, referitoare la momentul cinetic orbital.
O este evident bine determinată dacă se cunosc funcţiile necunoscute 1]i + şi
soluţie Operatorii momentului cinetic total acţionează asupra variabilelor unghiulare şi
i]i _la un moment iniţial. de spin.
O situaţie de interes practic, de care ne vom ocupa în Cap. 8, este cea a particulei
de spin 1/ 2 încărcate electric, plasate într-un câmp electromagnetic extern. 7.3.2 Valorile proprii ale op eratorilor moment u lui cinetic t otal
Ne propunem să aflăm valorile proprii pentru operatorii momentului cinetic total.
7.3 Aplicaţie : momentul cinetic total al unei particule Vom folosi teorema referitoare la observabile compatibile.
cu spin 1/ 2 Pentru valorile proprii ale unei componente ne descurcăm uşor observând că
spinorii
7 .3.1 D efiniţie. P rop riet ăţi / t m1 + ) = Yi mz ( r) I e),
/ l m1 - ) = Yi m 1 ( f) / TJ) , (7.90)
Momentul cinetic total al unei particule este pseudovectorul j = l+S. Operatorul unde Yi mJ f) este o armonică sferică, sunt spin ori proprii pentru J2 , fiind spin ori
asociat unei proiecţii pe o axă dată a momentului cinetic total este suma dintre proprii ai fiecăruia din cei doi operatori L 2 şi S2 ,
operatorul asociat componentei momentului cinetic orbital şi cel asociat componentei
1
spinului pe acea axă. Ca urmare, operatorii asociaţi componentelor carteziene ale
momentului cinetic total sunt
Jz / l m1 ± ) = (m1 ±
2) n / l m1 ± ) . (7.91)

In felul acesta am justificat că valorile proprii ale operatorului J2 sunt multipli

Jx = Lx + Bx, Jy = Ly + Sy, Jz = Lz + Bz . (7.85) semiîntregi ai constantei P lanck. Le vom nota cu m n , unde m este orice semiîntreg
pozitiv sau negativ. Dat fiind izotropia spaţiului, afirmaţia referitoare la valorile
Cei doi termeni din fiecare sumă comută între ei, dat fiind modul lor de acţiune proprii este valabilă pentru orice componentă a momentului cinetic total. Spinorii
asupra spinorilor. Pătratului momentului cinetic total îi este asociat operatorul proprii vor diferi însă de la componentă la componentă.
Ne interesează acum operatorul pătratului momentului cinetic total. Exploatăm
J
2
= f; + J; + f; . (7.86)
comutarea sa cu Jz. Teorema referitoare la observabile compatibile ne asigură că
operatorii J 2 şi Jz admit spinori proprii comuni. Cum operatorul J 2 ( spre deosebire
Prin ridicare la pătrat şi grupare a termenilor, găsim exprimarea, utilă în continuare,
de Jz) nu comută separat cu L 2 sau S2 , spinorii (7.90) nu ne sunt de folos. Pentru
J 2 =L 2 +S 2 +2L-S. (7.87) rezolvarea problemei, este util să mai găsim o observabilă compatibilă cu J 2 şi Jz . O
asemenea observabilă este pătratul momentului cinetic orbital, cu operatorul asociat
Operatorii momentului cinetic tot al sunt liniari şi autoadjuncţi. Ei satisfac relaţia L 2 . Intr-adevăr, comutatorii în cauză sunt nuli: fiecare componentă a momentului
fundamentală a momentelor cinetice cinetic total comută cu operatorul L 2 , de exemplu,

JxJ=inJ. (7.88) [Jx , L 2 ] = [Lx , L 2 ] + [Sx, L 2 ] =0

190 191
 Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.3. APLICAŢIE: MOMENTUL CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE CU SPIN 1/2

şi, ca urmare, şi suma pătratelor componentelor momentului cinetic total comută cu A reapărut operatorul L · a. Atunci, aplicând operatorii din cei doi membri ai
el
egalităţii precedente asupra spinorului I J) , rezultă
[J2, L2] =O.
>-..
2
n2 I J 1= n2 [t (z + 1) - >-..J I n,
Să observăm că până acum n-am făcut apel la forma particulară a celor doi
operatori L şi S pe care îi adunăm. Un calcul analog celui precedent arată că de unde egalitatea numerelor care înmulţesc acelaşi vector. Rezultă ecuaţia
sunt nuli şi comutatorii dintre o componentă a momentului cinetic total şi S2 . In
cazul particular pe care îl studiem, operatorul pătratului spinului nu joacă un rol >-..(>-..+l)=l(l+l),
important deoarece el este multiplu al operatorului unitate. cu soluţiile
Observăm că operatorul L · S , fiind exprimabil pe baza (7.87) ca = l, Â2 = -l - 1.
Â1 (7.96)
Am aflat că >-.. poate lua orice valoare întreagă. Constatăm că dacă este vorba de
L ·S = !2 (J 2 - L2 - S 2) ,
(7.92) spinorii proprii ai operatorului cr · L care sunt spinori proprii şi pentru operatorul
L , la fiecare valoare proprie l(l + 1) n2 pentru acest din urmă operator corespund
2

comută şi el cu operatorii J 2 , Jz şi L2 . Este atunci convenabil să ne referim la doi spinori proprii ai primului operator, 'unul ataşat valorii proprii l celălalt valorii n,
ecuaţiile de valori proprii pentru operatorii L · S şi L 2 , scrise ca proprii -(l + 1) n.
2 Ne interesau însă valorile proprii ale operatorului pătratului momentului cinetic
L.S J f l = ).. ~ J f ), L
2
lf)=l(l+l)n 2 IJ). (7.93) total. Folosind pentru el exprimarea (7.87) şi acţionând asupra vectorilor I f) care
ascultă de ecuaţiile (7.93), avem

Valoarea proprie, necunoscută, a operatorului L-S a fost scrisă convenabil ca ). n2 /2.

Şi mai convenabil, introducând operatorii lui Pauli, prima ecuaţie se scrie J
2
I J) = ( t(l + 1) +} + >-..) n2 I n,
L•cr lf)=Ân IJ). (7.94) de unde rezultă valorile proprii ale operatorului J 2 . Lăsând la o parte factorul n2 ,
posibilităţile care apar sunt
Arătăm că valorile proprii ale operatorului L-a pot fi determinate printr-un artificiu3
fără a determina spinorii proprii. In acest scop, aplicăm operatorul L · cr celor doi z(z + 1) +
3 2 3 1 3
membri ai ecuaţiei precedente şi ţinem seama de ecuaţie, 4 + z = z + 2 z + 4 = (z + 2) (z + 2)
şi
(L. cr)2 I f l = Â 2 h 2 I n. l(l
3
+ 1) + - -
1 1 1
l - 1 = l 2 - - = (l - - ) (l + -) .
4 4 2 2
Operatorul din stânga poate fi exprimat pe baza identităţii Dirac (7.39), aplicată Observăm că dacă l = O numai prima posibilitate, 3/4, se realizează, deoarece
acum pentru cei doi vectori înlocuiţi cu doi operatori care comută cu operatorii lui putem arăta uşor că valorile proprii ale operatorului J 2 sunt pozitive4 .
Pauli, situaţie în care identitatea rămâne valabilă,
Pentru a justifica afirmaţia, înmulţim scalar fiecare membru al ecuaţiei de valori proprii,
4

J I f) = /3 h I f) , cu spinorul propriu I f). Explicitând operatorul pătratului cu ajutorul ope-

2 2
2
L · cr L · cr = L + i cr · (L x L) = L2 - nL · cr , ratorilor asociaţi componentelor şi ţinând seama de caracterul autoadjunct al operatorilor, găsim
egalitatea
deci
2
(L · cr )
2
= L 2 - hL · cr. /3h (I!), I!))= (Jx I f),Jx I!))+ (Jy I!), Jy I!))+ (Jz I f),Jz I!)),
(7.95)
în care fiecare termen din membrul drept este nenegativ, iar produsul scalar care înmulţeşte pe /3
Este artificiul pe care îl prezenta Ş. Ţiţeica în lecţiile sale.
3
în membrul stâng este pozitiv. Rezultă că numărul (J nu ia valori negative.

192 193
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2

In ambele cazuri, valorile proprii ale operatorului J 2 asociat pătratului momen-

tului cinetic total se scriu compact ca j (j + 1) 1i 2 . In primul caz, j = j 1 = l + 1/2,
în al doilea caz, pe care îl întâlnim doar pentru l '#O , avem j = h = l - 1/2.
In concluzie, valorile proprii ale operatorului pătratului momentului cinetic total
al unei particule de spin 1/2 sunt redate de şirul

j(j + 1)1i2' cu J semiîntreg pozitiv. (7.97)

Spinorilor I f) din relaţiile precedente, a căror determinare am ocolit-o, li se
poate cere să fie spinori proprii şi pentru operatorul Jz , deoarece el comută cu J 2
şi L 2 . Problema spinorilor proprii comuni operatorilor J 2 , L 2 şi Jz va fi discutată
în partea a doua a cursului.
Capitolul 8
PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN
Studiul sistemului fizic format dintr-o particulă cu masă M şi sarcină electrică
q, aflată în vid în câmpul electromagnetic descris de vectorii intensitate a câmpului
electric E(r, t) şi inducţie magnetică B (r, t), deschide calea spre înţelegerea com-
portării sistemelor atomice în interacţie cu radiaţia electromagnetică sau cu câmpuri
electric şi / sau magnetic statice.
In prima parte a capitolului presupunem că particula nu are spin. Este necesar
să stabilim care este operatorul hamiltonian al sistemului. In acest scop apelăm la
funcţia lui Hamilton a particulei din fizica clasică.

8 .1 Funcţia clasică a lui Hamilton

Forţa la care este supusă particula încărcată electric în câmp electromagnetic
extern, în vid, este forţa Lorenz

FL(r, v, t) = qE + qv x B, (8.1)

unde v este viteza particulei.

Ecuaţiile de mişcare clasice, FL = M d2 r/dt 2 , sunt echivalente cu un sistem
de ecuaţii Euler-Lagrange ataşat unei funcţii Lagrange. In expresia ei apare una
(oarecare) din perechile de potenţiale, vectorial A(r, t) şi scalar <I>(r, t), asociate
câmpului electromagnetic. Legătura dintre câmpuri şi potenţiale, stabilită în elec-
trodinamică, este (9]

B = V X A, E=-V<I>-8A
at · (8.2)

194 195
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.2. OPERATORUL HAMILTONIAN

O aceeaşipereche de câmpuri poate fi descrisă de o infinitate de perechi de potenţiale

sau, compact,
(vezi §8.5). Expresia funcţiei lui Lagrange este 1 2
1-lem = 2M (P - q A) + q <I>. (8.8)
2
Mv
L(r,v,t) = - -+qA·v-q<I>. (8.3) Operatorul construit este liniar şi autoadjunct. Adoptăm enunţul general al postu-
2 latului IV, în care operatorul hamiltonian al particulei în condiţiile considerate este
Exerciţiu. Scrieţi ecuaţiile Euler-Lagrange corespunzătoare funcţiei L din 1-lem . Dacă, în plus, particula se află într-un câmp de natură mecanică, cu forţa
suplimentară derivând din funcţia V , atunci operatorul hamiltonian este
ecuaţia precedentă şi arătaţi că ele coincid cu ecuaţiile de mişcare în forma new-
toniană.
1-l = 1-lem + V . (8.9)
Ecuaţiilede mişcare sunt echivalente şi cu un sistem de ecuaţii Hamilton, asociat
unei funcţii Hamilton a cărei expresie o stabilim, pornind de la funcţia lui Lagrange
Pentru aplicaţii este util să transformăm expresia operatorului hamiltonian (8.8) .
şi urmând procedeul cunoscut din mecanica clasică. Astfel, se definesc componentele
Efectuăm operaţia de ridicare la pătrat din primii termeni ai operatorului hamilto-
impulsului canonic p asociat vectorului de poziţie prin nian, ţinând seama de ordinea operatorilor,
8L 8L 8L
Py = OVy) 2
Px = OVx' Pz = OVz. (Px - q Ax) = (Px - q Ax) (Px - q Ax) = P; - q (Ax Px + Px Ax)+ q2 A;,
Rezultă Px M Vx + q Ax şi expresii asemănătoare pentru celelalte componente. apoi al doilea termen din expresia precedentă îl scriem ca
Compact,
p=Mv+qA. (8.4) 0
AxPx+PxAx = 2Ax Px-AxPx+Px Ax= 2Ax Px-[Ax,Px] = 2AxPx-ifi ( ~x)
Impulsul canonic p este diferit de impulsul cinetic M v. Funcţia lui Hamilton se 0
construieşte după formula
Am folosit expresia (4.38) a comutatorului dintre o funcţie de coordonate, aici Ax,
1-lc1 = V . p - L ' (8.5)
ca operator multiplicativ şi operatorul diferenţial Px . Avem astfel,
în care viteza trebuie exprimată prin impulsul canonic. Rezultatul este o funcţie
numai de variabilele canonice r şi p şi de timp
( Px - q Ax ) 2 = Px2 - 2 q A x Px + i. fi q (8Ax)
OX + q2 Ax2 .
1 2
1-lc1(r, P, t) = 2M (p - qA) + q <I> . (8.6)
Paranteza în care este închisă derivata parţială şi care subliniază faptul că derivarea
afectează numai funcţia Ax va fi, de obicei, omisă de acum încolo. Revenind la
8.2 Operatorul hamiltonian operatorul hamiltonian, avem
In mecanica cuantică mărimile clasice se regăsesc ca operatori. In prezenţa câm-
pului electromagnetic se dovedeşte corect procedeul prin care : 1-lem = 2~ [ P 2 - 2 q (Ax Px + Ay Py + Az Pz) + i fiq V· A+ q2 A 2 ] + q <I>.
i) poziţiei r îi este ataşat acelaşi operator multiplicativ ca în absenţa câmpului
electromagnetic, Prin adunarea termenilor cu derivatele de ordinul întâi ale componentelor potenţialu­
ii} impulsului canonic p îi este asociat operatorul -i fi V. lui vector s-a format divergenţa sa V · A. Rezultatul la care ne oprim este
In felul acesta funcţiei lui Hamilton îi este asociat operatorul
p2 q . fiq q2 2
1 2 2 2 1-l em =2M
---A
M ·P+i-
2M - A +q<I> .
V · A +2M (8.10)
1-lem=2M[(Px-qAx) +(Py-qAy) +(Pz-qAz) ]+q<I> (8.7)

196 197
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE

8.3 Ecuaţia de continuitate unde

(Calculul facultativ, rezultatul de ştiut!) 'P(r, t) =I W1

2
, J
em
_n_ (w* vw - w vw*) - _!L
= 2iM M
I w 12 A. (8.14)
Ecuaţiei de evoluţie pentru funcţia de stare,
Ca şi în cazul absenţei câmpului electromagnetic, ecuaţia de continuitate are

in ~! = (Hem + V) w , (8.11)
drept consecinţă independenţa de timp a integralei fr P(r, t) dr. Proprietatea
pledează pentru menţinerea semnificaţiei de densitate de probabilitate de localizare
pentru I W 12 în prezenţa câmpului electromagnetic.
i se asociază, ca şi în absenţa câmpului electromagnetic, o ecuaţie de continuitate.
Pentru a o stabili, explicităm operatorul hamiltonian în ecuaţie, folosind (8.10),
8.4 Particula în câmp electric §i/sau magnetic statice
. aw li 2 . q . nq q2
in- = --fiw+ili-A• Vw+i-(V ·A) w + - A 2 w+q<l?W + vw
8t 2M M 2M 2M ' In cazul în care particula se află în câmpuri externe care nu depind de timp, se
(8.12) lucrează în mod firesc cu potenţiale A, 4> şi V care nu depind de timp. Operatorul
şi scriem şi complex-conjugata ecuaţiei
(8.8) devine un operator independent de timp, notat Hem, iar operatorul (8.9), notat
cu H, are semnificaţie de operator ataşat energiei particulei în prezenţa câmpurilor
. "" aw*
-in--=--L..l.'l'
li2 ">T,* . "" q A ·v'l'
-in- T"?',T,* -. inq ('C"7 A) ,T,*
- v· 'I'+-q2 A2 ,T,* "'>T,* + v >T,*
'I' +q'±''l' 'I' . statice. Valorile sale proprii au semnificaţia dată de postulatul doi. Ca urmare, prin
8t 2M M 2M 2M
rezolvarea ecuaţiei
Inmulţim prima ecuaţie cu \J!* , a doua cu W şi scădem ecuaţiile astfel transformate (Hem+ V) w(r) = W w(r), (8.15)
ca ecuaţie de funcţii proprii, determinăm un spectru al energiei care este în general
in (w* aw + w aw*)
at at diferit de cel din absenţa câmpurilor externe.
n2
= - 2M (w* fi w - wfi w*) + iii if [w* A· vw + \.I! A· Vw* + w* w (V . A)]. 8.4.1 Efectul Stark

Pentru restrângerea primilor doi termeni din membrul drept folosim formula lui Presupunem că este prezent doar un câmp electric static şi omogen de intensitate
Green (vezi §2.4.4 ) , iar următorii doi termeni îi restrângem pe baza expresiei gradi- E . El este descris convenabil de potenţialele
entului unui produs a două funcţii f şi g ,
4> = -E · r, A=O. (8.16)
V(Jg)=JVg+gVJ, cu J = w, 9 = w* . In acest fel operatorul energiei este
Devine posibilă apoi combinarea rezultatului celei de a doua restrângeri menţionate, 1i2
A · V I W 12 , cu ultimul termen din ecuaţie, pe baza formulei pentru divergenţa Hstark = - 2M fi+ V(r) - qE · r. (8.17)
produsului dintre o funcţie scalară f şi un vector a,
Pentru V = O spectrul energiilor este continuu atât în absenţa cât şi în prezenţa
V·(! a) =a· V f +f V· a, cu J = I w J2 , a = A . câmpului electric. Pentru V I- O există, în general, şi spectru discret. Nivelele
de energie ale particulei se vor modifica o dată cu câmpul electric. La intensităţi
Atunci, ecuaţia ia forma unei ecuaţii de continuitate reduse modificarea spectrului energiilor poate fi urmărită prin comparaţie cu cazul
absenţei câmpului electric şi constă în deplasări_Ille~~ şi even-
8P +V·Jem=O, (8.13) tuale despicări ale nivelelor degenerate. Pentru atomi în câmp electric modificarea
8t
198 199
 Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE

spectrului energiilor se manifestă prin modificarea poziţiei şi a numărului de linii Exerciţiu. Verificaţi că potenţialul A 3 poate descrie un câmp magnetic omogen
spectrale emise sau absorbite. Efectul de modificare a spectrului de linii este cunos- dirijat după o axă oarecare.
cut sub denumirea de efect Stark. La intensităţi slabe ale câmpului despicarea liniilor
Alegem potenţialul vector A 3 şi ne întoarcen la expresia (8.10) a hamiltonianului
spectrale este în cazul atomului de hidrogen proporţională cu intensitatea [ (efect
în care prelucrăm produsul scalar A · P ţinând seama că pentru un produs mixt de
Stark linar), iar la atomii cu mai mulţi electroni despicarea este proporţională cu
operatori vectoriali este adevărată numai acea identitate, dintre cele valabile pentru
pătratul intensităţii (efect Stark pătratic).
un produs mixt de vectori, care nu schimbă ordinea factorilor, adică

8.4.2 Efectul Zeeman 1 1 1

A3 · P = - (B x r) · P = - B · (r x P) = - B · L . (8.22)
2 2 2
Un câmp magnetic static este descris de un potenţial vector A de care este legat
prin B = V x A . Descriem câteva moduri de alegere convenabilă a potenţialul In urma transformării a fost pus în evidenţă operatorul momentului cinetic orbital 1 .
vector, în cazul unui câmp magnetic static şi omogen. Ne referim întâi la un sistem Operatorul energiei particulei în câmp magnetic omogen devine
de axe de referinţă cu axa Oz de-a lungul câmpului magnetic. Atunci, B = B e3 , p2 q q2
cu e3 versorul axei Oz. Relaţiile pe baza cărora determinăm potenţialul vector sunt H magn = -2M + V(r) - -2M B · L +-
8M
2 2
B r sin2 8 ' (8.43)
aAz _ aAy _ O aAx _ aAz =O aAy aAx = B. unde 8 este unghiul dintre r şi direcţia câmpului magnetic. Dacă axa Oz este de-a
ay az - ' az ax ' ax ay lungul câmpului magnetic B , atunci operatorul energiei devine
Exploatăm faptul că soluţia nu este unică. Cea mai simplă soluţie are doar una din P2 2
q B q 2 2 . 2 ()
componentele Ax sau Ay diferite de zero. Dacă luăm Ay = Az = O, relaţiile se Hmagn = 2
M + V( r ) - 2
M Lz + SMB r sm , (8.24)
reduc la
aAx = o, () fiind unghiul polar al vectorului r.
aAx =B
az - ay In câmpuri magnetice de intensitate relativ mică efectul termenului pătratic în
câmp magnetic este mai mic decât al celui liniar. De acest lucru ne convingem
şi au soluţia cea mai simplă Ax = -y B . Am determinat o soluţie posibilă pentru
potenţialul vector şi anume comparând valorile lor medii într-o stare staţionară a sistemului în absenţa câmpului.
Referindu-ne la cazul unui atom hidrogenoid (un electron cu sarcina q = e < O în
A1 = -yBe1, (8.18) câmpul unui nucleu fix cu Z protoni) aflat într-o stare staţionară caracterizată
cu e1 - versorul axei Ox. Asemănător, se poate lua Ax= Az = O şi Ay = x B, deci prin numerele cuantice n, l, m, primul termen este de ordinul j e I nB /2M, iar
o altă alegere posibilă este al doilea de ordinul lui n 2 e 2 a5 B 2 /(Z 2 M), cu a0 prima rază Bohr, deci raportul
A 2 = xBe2, (8.19) între termenul pătratic şi cel liniar este pentru stări de energie joasă de ordinul lui
cu e2- versorul axei Oy. In sfârşit, semisuma celor doi vectori A 1 şi A 2 constituie
I e I a5/(4n Z 2 ) B, adică aproximativ 10- 5 B, cu B valoarea inducţiei magnetice în
Tesla. Există deci condiţii în care efectul termenului pătratic în inducţia magnetică
o a treia posibilitate interesantă pentru potenţialul vector ataşat aceluiaşi câmp
poate fi neglijat, condiţii în care operatorul
magnetic omogen dirijat după axa Oz. Această semisumă se restrânge într-un produs
vectorial p2 q q
1
A3 = B x r.
Hzeeman = 2M + V(r) - 2M B Lz = Ho - M B Lz (8.25)
(8.20) 2
2 1
Intrucât operatorul impulsului cinetic este P - q A, operatorul momentului cinetic orbital al
Observăm că oricare din cei trei vectori A 1 , A2 şi A3 are divergenţa egală cu zero
particulei în prezenţa câmpului este de fapt r x (P - q A). Prin abuz, folosim uneori terminologia
incorectă, păstrând notaţia şi denumirea de moment cinetic orbital pentru operatorul din absenţa
V· A1 = V· A2 = V· A3 = O. (8.21) câmpului, cu expresia r x P .

200 201
 Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN
este cu bună aproximaţie operatorul energiei particulei în câmp magnetic şi, ca ur-
mare, valorile sale proprii reprezintă practic nivelele de energie în prezenţa câmpului
magnetic. Ele sunt evident diferite de valorile proprii ale operatorului H 0 - opera-
torul energiei în absenţa câmpului.
Este uşor de descris modificarea adusă de câmpul magnetic spectrului energetic al
particulei aflate în câmp de forţe central. In acest caz operatorul Hzeeman comută cu
operatorii L 2 şi Lz , dar şi cu operatorul energiei în absenţa câmpului. Ca urmare,
cei patru operatori L 2 , Lz, Ho şi Hzeeman admit un sistem complet comun de funcţii
proprii. Verificăm imediat că funcţiile proprii comune primilor trei operatori sunt
funcţii proprii şi pentru operatorul Hzeeman. Aceste funcţii au structura u(r) =
R( r) Yi m , unde funcţia proprie radială este determinată o dată cu precizarea energiei
potenţiale. Notând cu E valoarea proprie a operatorului H 0 la care corespunde una
din aceste funcţii, notată u E ( r) , găsim
Hzeeman UE(r) = m qnB) UE(r)
(E - 2
M (8.26)
sau
Hzeeman UE(r) = W UE(r), W=E-mµB,
qn
µ= 2M. (8.27)
In cazul electronului, mărimea µB =I e I n/2 me , care are dimensiune de moment
magnetic, poartă numele de magnetonul lui Bohr. Este bine de ştiut că fizicianul
român Ştefan Procopiu a introdus şi folosit această mărime înaintea lui Niels Bohr.
Nivelele de energie W sunt legate de nivelele de energie E în absenţa câmpului
prin formula simplă din relaţia (8.27). Pentru generalitatea formulei nu am pus indici
nivelelor de energie. Cu excepţia cazului potenţialului coulombian şi a potenţialului
oscilatorului tridimensional armonic, nivelele de energie sunt diferite pentru diferite
valori ale numărului cuantic azimutal l.
Vom transcrie rezultatul precedent pentru un electron, considerat fără spin, în
câmp coulombian atractiv
Wnm = En + mµB B, m = -n + 1, -n + 2, · · · , O··· , n - 1, (8.28)
unde En sunt nivelele de energie Bohr. Am indexat noile nivele, numite nivele
Zeeman, cu numerele cuantice de care depind şi am ţinut seama de toate valorile
numărului cuantic magnetic m asociate unui nivel Bohr. Constatăm că un nivel
Bohr se despică în 2n - 1 nivele Zeeman. Unui nivel Zeeman îi corespund toate
funcţiile proprii Un l m ( r) cu n şi m fixaţi şi, în consecinţă, cu l ~ I m I .
202
8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE
Exerciţiu. Arătaţi că ordinul degenerării unui nivel Zeeman este 9n m = n- I m I .
Revenim la cazul particulei în câmp de forţe central oarecare. Pentru a descrie
modificarea spectrului de emisie sau absorbţie al particulei rezultat din modificarea
spectrului energiilor, este necesar să avem în vedere diferenţele dintre energiile a două
nivele (final şi iniţial)
W1 - Wi = E1 - Ei - µ (m1 - mi) B (8.29)
şi regulile de selecţie (explicaţia lor va apare într-un capitol din partea a doua a
cursului)
li - li=± 1, m1 - mi= O,± 1. (8.30)
Rezultă că în loc de o linie spectrală de frecvenţă Vfi = (I
Et - Ei 1)/h, prezentă în
absenţa câmpului, vor apare maximum trei linii spectrale de frecvenţe
VJi, Vfi + VL ' Vji - VJ:,' _ J_tlB, (8.31)
vr, = 41r M
unde VL este frecvenţa Larmor. Dacă se observă toate cele trei frecvenţe sau nu-
mai cele noi, depinde de poziţia direcţiei de observaţie în raport cu axa câmpului
magnetic. Efectul de despicare a unei linii spectrale descris aici este efectul Zeeman
normal.
Este important să ştim că nu aşa se prezintă efectul Zeeman al liniilor spectrale
atomice, cu unele excepţii. Astfel, în cazul atomilor de hidrogen, experienţa pune în
evidenţă despicarea într-un număr par de componente; de exemplu, în câmp mag-
netic slab, prima linie spectrală din seria Lyman, corespunzătoare tranziţiei de pe
nivelul Bohr n = 2 pe nivelul fundamental, are 10 componente. Se spune că în
locul efectului Zeeman normal apare efectul Zeeman anomal. Efectul constituie uncţ
din dovezile furnizate de experienţă în favoarea existenţei spinului electronului. Dar,
pentru a descrie corect efectul în câmpuri magnetice slabe, este nevoie să luăm în con-
sideraţie nu numai momentul magnetic al electronului ci şi efecte relativiste prezente
în atomul de hidrogen în absenţa câmpului magnetic şi care explică structura fină
a nivelelor Bohr (în particular primul nivel excitat E 2 constă din două nivele de
energie apropiate). Aceste aspecte le vom discuta în partea a doua a cursului.
La atomii cu mai mulţi electroni, majoritatea liniilor spectrale_prezintă efect
Zeeman anomal; liniile spectrale corespunzătoare tranziţiilor între stări de spin total
nul prezintă însă efectul normal.
203
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.6. PARTICULA CU SPIN 1/2 ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

8.5 Invarianţa la etalonare 8.6 Particula cu spin 1/2 în câmp electromagnetic

Facultativ In cazul particulei de spin 1/ 2 (vezi §7.2.6) starea este descrisă printr-un spinor
de stare,
Potenţialele electrodinamice A şi <I> nu sunt unic determinate de câmpurile E şi B pe
care le descriu. Dacă o pereche de potenţiale (A, <I>) descrie un câmp electromagnetic dat, Jw(r,t))=W+(r,t) IO+w_(r,t) J77). (8.37)
acelaşi câmp este descris de orice pereche de potenţiale (A', <I> ) legată de prima pereche
1
Dacă particula are un moment magnetic propriu M = 'Y S , acesta interacţionează
prin cu câmpul electromagnetic. Se adoptă pentru operatorul hamiltonian care apare în
A 1 =A+Vf, <I>/=<I>-8! (8.32) ecuaţia de evoluţie a spinorului de stare expresia
at,
unde f (r, t) este o funcţie continuă oarecare de coordonate şi timp.
1l = 1-lo - 'Y S · B ,
In mecanica cuantică, constatăm că o dată cu potenţialele electrodinamice se schimbă şi 1 2
operatorul hamiltonian. Notăm cu 1i ~m operatorul hamiltonian construit cu potenţialele 1-lo = M (P - qA)
2
+ q <P + V, (8.38)
(A 1 , <I> 1 ) • Ecuaţiile Schrodinger ataşate operatorilor 1iem şi 1i ~m vor avea soluţii diferite.
Insă fiecare soluţie a uneia din ecuaţii este în corespondenţă biunivocă cu o soluţie a celeilalte construită pornind de la operatorul hamiltonian al particulei încărcate fără spin,
ecuaţii şi anume, dacă '11 este o soluţie a ecuaţiei Schrodinger ataşate operatorului 1iem , studiat în §8.2 şi adăugând operatorul care descrie interacţia momentului magnetic
atunci funcţia propriu cu câmpul magnetic, întâlnit în §7.2.4.
iq
'11 '(r, t) = 'lt(r, t) exp [ h f (r, t)] (8.33) Ecuaţia de evoluţie pentru spinorul de stare este echivalentă cu două ecuaţii
cuplate pentru funcţiile W+ şi \[! _ , ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întîi în
este soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale ataşate operatorului hamiltonian 1i ~m .
raport cu timpul. Ecuaţiile sunt
Afirmaţia precedentă se justifică prin calcul direct. Calculul se simplifică dacă folosim
forma compactă (8.8) a operatorului hamiltonian după ce, în prealabil, stabilim identitatea
8\Ji+ firy ) fi')'
.
iq
.
zq
inat ( 1-lo -
2 Bz W+ -
2 (Bx - iBy) \[!_,
(P - q A') { F(r, t) exp [ h f (r, t)]} = exp [ h f (r, t)] (P - q A) F(r, t), (8.34)
aw _ firy . firy
inat - 2 (Bx +iBy) W+ + (1-lo + Bz) \]i_. (8.39)
unde F(r, t) este o funcţie oarecare de coordonate şi timp. 2
Cele două funcţii '11 şi '11 1 legate prin (8.33) descriu aceeaşi stare. Venim în sprijinul Ecuaţiile precedente, care poartă numele lui Pauli, sunt utile în câmpuri externe
afirmaţiei constatând că o serie de mărimi cu semnificaţie fizică sunt aceleaşi, indiferent de
de intensitate medie. Efectele unor câmpuri foarte slabe sunt însă comparabile cu
funcţia, w sau w , cu care lucrăm. Astfel, avem
1
cele aduse de interacţiile legate de prezenţa spinului în sistemul atomic însuşi, ca de
I w 12 =1 w 12 ,
1
J~m = Jem · (8.35) exemplu interacţia spin-orbită, aşa că operatorul hamiltonian trebuie modificat în
consecinţă.
Media vitezei este de asemenea aceeaşi, pentru că

1 w * (P _ q A') w, dr =
1
1 w* (P _ q A) wdr. (8.36)

Rezultă că dacă fizicianul care lucrează cu potenţialele (A, <I>) foloseşte o funcţie '1! (r, t)
pentru a descrie o stare a particulei, fizicianul care lucrează cu potenţialele (A 1 , <I> 1 ) trebuie
să folosească funcţia (8.33) pentru a descrie aceeaşi stare.
Concluzia este că se poate folosi orice etalonare (adică orice pereche de potenţiale din
mulţimea celor care corespund unui câmp electromagnetic dat) în formulele mecanicii cuan-
tice care descriu comportarea unei particule în câmp electromagnetic.

204 205
Capitolul 9
SISTEME DE PARTICULE

In acest capitol sistemul fizic considerat este format dintr-un număr de N par-
ticule. Ne vom referi întâi la cazul în care particulele sunt diferite, adică ele se de-
osebesc una de cealaltă prin cel puţin unul din atributele lor intrinseci (masă, sarcină,
spin). In Cap. 6 am urmărit modul în care descrie mecanica cuantică sistemul format
din două particule diferite fără spin. După prezentarea a trei aplicaţii legate de acest
sistem, vom menţiona cazul a N particule diferite care pot avea şi spin. Apoi vom
prezenta cazul sistemelor formate din particule identice. Descrierea lor în mecanica
c~antică are la bază un nou postulat, postulatul simetrizării. Cunoaşterea acestui
postulat este esenţială dat fiind numeroasele sale consecinţe privind proprietăţi esen-
ţiale ale lumii atomice. In încheierea capitolului ne vom referi la sistemul format din
două particule cu spin 1/ 2, sistem care stă la baza descrierii multor si.steme fizice
concrete din lumea microscopică.

9.1 Sistem de două particule diferite fără spin

In Cap. 6 am urmărit cum se aplică postulatele mecanicii cuantice unui sistem
fizic format din două particule diferite fără spin. Revenim cu unele aplicaţii. Folosim
aceleaşi notaţii ca în Cap. 6: particulele, numerotate cu 1 şi 2, având masa M 1 şi
M2 , respectiv.

9.1.1 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem izolat

de două particule

In condiţii independente de timp, are sens observabila energie totală a sistemului

de două particule. Particulele interacţionează şi, dacă sistemul nu este izolat, suferă

207
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.1. SISTEM DE DOUĂ PARTICULE DIFERITE FĂRĂ SPIN

influenţa unor câmpuri externe, presupuse statice. In §6.4 a fost scrisă expresia (6.38) Intr-adevăr, să căutăm o asemenea soluţie. Avem
a operatorului energiei, de la care pornim aici,
r,,2 r,,2
f,,2 r,,2 Hu =-
2
Mv L}.cMW - -w L}.rv
2µ
+ V(r) w v
H = - M L}.1 - M L}.2
2 1 2 2
+ Vi(r1) + Vi(r2) + V(j r1 - r2 j), (9.1)
şi, ca urmare, ecuaţia de valori proprii se transcrie ca o egalitate de funcţii de variabile
corespunzătoare unor forţe conservative: energiile potenţiale Vi şi Vi descriu acţi­ diferite
unea unor câmpuri externe asupra particulelor, iar energia V descrie interacţia dintre - r,,2 L}.cMW = r,,2 L}.rv +W - V(r).
particule şi este funcţie doar de distanţa dintre particule r =I r1 - r2 j . 2M w 2µ v
Ne referim aici la cazul în care sistemul de particule este izolat, caz în care asupra Egalitatea nu este posibilă
decât în cazul în care cele două expresii se reduc la o
sistemului nu se exercită forţe externe, deci termenii Vi şi V2 lipsesc. Transcriem aceeaşi constantă, pe care s-o notăm E. Rezultă câte o ecuaţie pentru fiecare din
operatorul energiei pentru două particule care nu sunt supuse unor forţe exterioare cu funcţiile necunoscute w şi v . Ecuaţiile sunt
ajutorul coordonatelor centrului de masă şi al coordonatelor relative. In acest scop
considerăm suma termenilor care depind de coordonatele x 1 şi x 2 din operatorul r,,2
energiei cinetice şi folosim expresiile pentru derivatele de ordinul întâi date de (6.15) - 2M L}.cMW = Ew (9.5)

1 a2 1 a2 1 (M1 a a) 2 1 (M2 a a) 2 şi
f,,2
M1 axr + M2 OX~ = M1 M 8xcM + ax + M2 M 8xcM ox - - L}.rv + V(r)v = (W - E) v. (9.6)
2µ
1 a 2
1 a2
=M-8x
-2- +µ8x- -2 . Prjma ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp pentru o particulă
CM
liberă, având masa egală cu masa totală M. Constanta E rezultată din separarea
Adunând expresiile corespunzătoare pentru celelalte perechi de variabile reconstituim variabilelor joacă în ecuaţie rolul valorii proprii. Ştim atunci (vezi §2.4.c) că E ia
laplaceienii şi obţinem operatorul energiei ca orice valoare nenegativă. De asemenea, ne este cunoscut un sistem complet de funcţii
proprii ale ecuaţiei.
f,,2 f,,2
H = - 2 ML}.CM - µ L}.r + V(r). (9.2) A doua ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp pentru o parti-
2 culă cu masa egală cu masa redusă µ şi având energia potenţială egală cu energia
potenţială de interacţie a particulelor V (r) . In această ecuaţie rolul valorii proprii
Operatorul energiei sistemului de două particule asupra cărora nu acţionează forţe
externe este suma dintre un operator al energiei centrului de masă şi un operator îl are diferenţa W - E. Spectrul energiilor, determinat o dată cu energia potenţială,
al energiei unei particule având drept coordonate de poziţie coordonatele relative este în general un spectru mixt. Dacă notăm cu En o valoare proprie din acest
şi masa egală cu masa redusă, aflată sub influenţa forţei care derivă din energia
spectru, pentru valorile proprii W pe care le căutăm rezultă
potenţială V(r).
In cazul considerat, ecuaţia cu valori proprii a energiei,
W = En + E, E 2'.: O. (9.7)

Constatăm astfel că spectrul energiilor unui sistem de două particule este un spectru
H u(r1, r2) = W u(r1, r2), (9.3) continuu.
admite soluţii particulare care sunt egale cu produsul dintre o funcţie de coordonatele In tranziţiile sistemului, energia centrului de masă se conservă, astfel încât dife-
centrului de masă cu o funcţie de coordonatele relative renţa a două energii coincide cu diferenţa a două valori proprii din spectrul de energii
furnizat de ecuaţia (9.6),
u(r1, r2) = w(rcM) v(r). (9.4) W 1 - W = En, - En · (9.8)

208 209
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.1. SISTEM DE DOUĂ PARTICULE DIFERITE FĂRĂ SPIN

Ajungem la concluzia că efectul mişcării ambelor particule asupra spectrului ener- 9.1.3 Sistemul de două particule în câmp electromagnetic extern
getic, aşa cum se manifestă el în tranziţii, este înlocuirea, în expresia care redă
Considerăm că asupra sistemului de două particule acţionează un câmp electro-
spectrul obţinut considerând o particulă fixă în câmpul de forţe care derivă din ener-
magnetic extern descris de potenţialele A(r, t) şi <I>(r, t). Hamiltonianul sistemului,
gia potenţială V(r), a masei particulei în mişcare prin masa redusă a celor două
scris prin corespondenţă cu fizica clasică (vezi cazul unei particule, Cap. 8), este
particule.
Concluzia calculului precedent este verificată direct de datele spectroscopiei ato- 1 2 1 2
1-l M [P1 - q1 A(r1, t)] + M [P2 - q2 A(r 2 , t)]
mice; de exemplu, liniile spectrale ale diferiţilor atomi hidrogenoizi diferă de liniile 2 1 2 2
spectrale ale atomului fictiv care ar avea nucleul fix, iar înlocuirea masei electronului + q1<I>(r1,t) +q2<I>(r2,t) + Vi(r1) + Vi(r2) + V(r). (9.11)
cu masa redusă a sistemului electron-nucleu în expresia nivelelor Bohr redă corect
diferenţele. Un caz particular simplu este cel al particulei în câmp electric omogen E (t) ,
dependent de timp. In acest caz pentru descrierea câmpului este suficient unul din
9.1.2 Evoluţia în timp a sistemului izolat de două particule potenţialele A şi <I> . Este mai intuitiv să descriem câmpul prin potenţialul scalar
(etalonarea lungimii)
In cazul particulelor izolate de exterior, hamiltonianul coincide cu operatorul <l>=-r·E(t). (9.12)
energiei studiat în secţiunea precedentă.
O soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale este bine determinată dacă se cunoaşte In cazul în care nu mai acţionează alte forţe externe, hamiltonianul este
soluţia la un moment iniţial, \Ji(r1, r 2 , O). Există şi prezintă interes soluţiile particu- r,,2 r,,2
lare care au structura 1-LL = - - n1 - - n2 + V(r) - qi r1 · E(t) - q2 r2 · E(t). (9.13)
2M1 2M2
\Ji(r1, r2, t) = f (rcM, t) 1/;(r, t) . (9.9)
Ecuaţia Schrodinger temporală conduce la separarea variabilelor Operatorul se transcrie convenabil în coordonatele centrului de masă şi coordo-
2 natele relative. Primii trei termeni i-am întâlnit în §9.1.1. Ultimii doi se transcriu
fi2
in !!.1.
• 1i J\ ni, V( r ) ni, ·te. {Ip_
'f' + Zn ât
-'fMnCMf - ât 2µ1..:;.'f' - pe baza relaţiilor (6.12)
(9.10)
f 1P
Egalitatea cere ca funcţiile din cei doi membri ai săi să coincidă cu o aceeaşi funcţie
dependentă numai de timp. Notăm cu A(t) o asemenea funcţie. Dacă luăm A= O,
q1 X1 + q2 X2 = q1 ( XCM + : X) + q2 ( XCM -1:; X) = Q XCM + q X, (9.14)

rezultă că fiecare din funcţiile f şi 1/; ascultă de o ecuaţie Schrodinger temporală unde sarcinile
pentru o particulă, una liberă, alta în câmpul de forţe creat de cealaltă. Se arată că M2 M1 )
Q= q1 + q2 , q = ( M q1 - M q2 (9.15)
în cazul A =/=- O, soluţiile celor două ecuaţii se modifică, dar produsul lor nu, aşa că
este suficient să se considere cazul A = O. Soluţia cea mai generală pentru funcţia sunt sarcina totală şi sarcina redusă a sistemului de două particule.
f este atunci un pachet de unde de Broglie. Funcţiile de undă ale sistemului de două Atunci, operatorul hamiltonian se transcrie
particule se construiesc cu ajutorul unor suprapuneri de soluţii de tipul descris.
p2 p2
Exerciţiu. Arătaţi că adăugarea unei funcţii reale de timp A(t) la operatorul 1-LL = 1-lcM + 1-Lrel, 1-lcM = 2M - QrcM · E(t), 1-Lrel = :' + V(r) - q r · E(t),
hamiltonian al unei particule poate fi eliminată printr-o transformare a soluţiilor 2
ecuaţiei Schrodinger temporale (9.16)
unde primul termen este operatorul hamiltonian al centrului de masă care se com-
\Ji(r,t) = \ll(r,t) exp(-{ Jt A(t')dt']. portă ca o particulă liberă având masa egală cu masa totală şi sarcina electrică egală
cu sarcina totală, sub acţiunea câmpului electric, iar al doilea operator este operato-
Explicaţi pe baza acestui rezultat posibilitatea de a lua A= O înec. (9.10). rul hamiltonian al unei particule, având masa egală cu masa redusă şi sarcina egală

210 211
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

cu sarcina electrică redusă, aflată în câmpul de forţe al interacţiei particulelor şi sub Dacă vrem să scriem mai puţin, vom folosi pentru funcţia de stare notaţia
acţiunea aceluiaşi câmp electric.
In cazul particular în care particulele au sarcini de semn opus, egale în mărime, w(l, 2, · · · , N, t) (9.21)
avem
şi vom numi coordonatele particulelor variabilele de care depinde funcţia de stare. In
q2 = -q1 -+ Q = 0 , q = q1 · (9.17)
mod curent, acestea sunt cordonatele de poziţie şi variabilele de spin.
In acest caz, centrul de masă se mişcă liber.

9.1.4 Sisteme de N particule diferite 9.2 Sisteme de particule identice

Nimic esenţial nu se schimbă în formalismul mecanicii cuantice atunci când tre-
cem de la două la mai multe particule diferite. In continuare vom presupune că
particulele au şi spin.
Descrierea unei stări pure a unui sistem de N particule diferite o realizează o
funcţie de timp, de 3N variabile de poziţie şi de un număr de variabile de spin egal
cu numărul de particule care au spin. Pentru fiecare particulă cu spin, variabila de
spin este asociată proiecţiei spinului pe o aceeaşi axă fixă, luată în continuare ca axă
Oz a unui sistem fix de axe. In cazul spinului 1/2, variabila de spin ia numai două
valori, egale cu 1/ 2 şi - 1/2. Dacă toate particulele din sistem au spin 1/2, atunci
funcţia de stare depinde de 4N + 1 variabile,
W(r1, a1, r 2, a2, · · · ,rN, <TN, t), aj = ±1/2, j = 1, 2, · · · . N.
Funcţia de stare îndeplineşte condiţii de regularitat e şi este normat ă conform
Două particule sunt identice dacă ele au aceleaşi atribute intrinseci (masă,
sarcină, spin, moment magnetic propriu). Nici o experienţă nu poate distinge în-
tre două asemenea particule.
9.2. 1 Implicaţii ale identităţii particulelor pentru mărimile cu care
operează mecanica cuantică
Pentru un sistem format din particule identice care ascultă de mecanica cuantică,
suntem obligaţi să recunoaştem că numerotarea particulelor nu are sens. Pentru a
lămuri înţelesul acestei afirmaţii, ne vom referi la cazul a două particule pe care la
un moment dat to le observăm şi le numerotăm.
(9.18) i) Dacă particulele ascultă de mecanica clasică, din atributele de mişcare,
r1 (to), v1 (to) şi r2 (to), v2 (to) , cunoscute la un moment iniţial to, rezultă, dacă
sunt cunoscute forţele care acţionează asupra particulelor, starea de mişcare la un

1···f
r1 rN
L ···LI w(r1, a1, r2, a2, · · · , rN, aN, t)
o-1 <TN
1
2
dr1 · · · drN = 1. (9.19)
moment de timp ulterior t, dată de r 1(t), v 1(t) şi r2(t), v2(t). Observând particu-
lele la momentul t vom putea spune care este particula căreia la momentul t 0 i-am
atribuit numărul 1 şi care este particula căreia i-am atribuit numărul 2. Are sens
numerotarea, pentru că ea poate fi reconstituită.
Din funcţia de stare rezultă legile statistice pentru observabile. Mărimea cel
ii) Dacă particulele ascultă de mecanica cuantică, evoluţia lor în timp are loc cu
mai direct accesibilă este modulul pătrat al funcţiei de stare, din care se obţine
suprapunerea zonelor de localizare. In acest fel, dacă la momentul t 0 determinăm
probabilitatea dp ca simultan particula 1 să fie localizată în elementul de volum
poziţiile particulelor şi numerotăm particulele, localizarea lor la momentul t nu ne
dVi din vecinătatea punctului de vector de poziţie r1 , având proiecţia spinului pe
permite să spunem care este particula 1 şi care este particula 2, deoarece pentru
axa Oz egală cu a1n, particula 2 să fie localizată în elementul de volum d~ din
oricare dintre ele probabilitatea de a fi localizată într-o regiune dată a spaţiului
vecinătatea punctului de vector de poziţie r 2 , având proiecţia spinului pe axa Oz
este în general nenulă. Ca urmare, numerotarea atribuită iniţial, nemaiputând fi
egală cu a2n , · · · , şi particula N să fie localizată în elementul de volum dVN din
reconstituită ulterior, devine o operaţie fără sens.
vecinătatea punctului de vector de poziţie rN , având proiecţia spinului pe axa Oz
egală CU a N n, conform
O numerotare trebuie să apară în mărimile cu care lucrăm (funcţii de stare,
observabile), dar ea nu trebuie să aibă sens absolut, altfel spus, oricum am numerota
dp =I 2 dVi · · · dVN.
w(r1, a1, r2, a2, · · · , rN, <TN, t) 1 (9.20) particulele, rezultatele cu semnificaţie fizică nu trebuie să fie afectate. Astfel:

212 213
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

1) Observabilele unui sistem de particule identice sunt simetrice în raport cu Produsul a două permutări de N obiecte, Po şi P1 , în care permutarea Po este
numerotarea particulelor. Acestor observabile le sunt evident asociaţi operatori si- fixată, iar permutarea P1 coincide pe rând cu fiecare permutările de acelaşi număr
metrici în raport cu numerotarea particulelor. de obiecte, parcurge în altă ordine toate elementele grupului.
Intr-adevăr, neavând sens numerotarea particulelor identice, observabilele indi- Cele mai simple permutări sunt transpoziţiile, permutările care schimbă între ele
viduale nu au sens. Au sens observabile ca impulsul total, spinul total ş.a. numai două obiecte
2) Funcţia de stare a unui sistem de particule identice poartă aceeaşi informaţie,
1 2 'I, k
oricum ar fi numerotate particulele.
Intrucât două funcţii de stare descriu aceaşi stare atunci când ele diferă printr-un
pik = (
1 2 k 'I, z)' i # k. (9.25)

factor de fază constant, rezultă că funcţia de stare a unui sistem de particule identice
Pătratul unei transpoziţii este permutarea identică
se bucură de proprietatea

w(i1, i2, ... , iN, t) = >..p w(1, 2, ... , N, t),

I Ap I= 1,
unde (i1, i2 , · · ·, iN) reprezintă setul de numere (1, 2, · · ·, N) scris în altă ordine
decât ordinea crescătoare, adică o permutare a acestora. Notaţia folosită ţine cont
de faptul că factorul Ap ar putea depinde de permutare.
Pentru cele ce urmează sunt necesare câteva definiţii şi notaţii legate de per-
mutări.
P;k = E. (9.26)
(9.22)
Orice permutare poate fi scrisă, în mai multe moduri, ca un produs de transpo-
ziţii.Ordinea transpoziţiilor şi numărul lor se schimbă de la o variantă la alta. Nu
se schimbă însă paritatea numărului de transpoziţii efectuate. Aceasta este o ca-
racteristică a fiecărei permutări, numită paritatea ei. Transpoziţiile sunt permutări
impare. Vom ataşa fiecărei permutări un număr, notat Jp, definit prin

1, P - permutare pară
9.2.2 Permutări şi paritatea lor. Operatori asociaţi permutărilor. Jp ={ -1, P - permutare impară
(9.27)
Funcţii complet simetrice şi funcţii complet antisimetrice
O permutare a N obiecte este redată cu ajutorul simbolului Fiecărei permutări P i se asociază un operator P acţionând asupra funcţiilor
de variabilele de poziţie şi spin a N particule, cu modul de acţiune

P=(.1
i1
2
i2
J
'I,·
J
;) ' (9.23)
P f(l, 2, · · · N) = f(i1, i2, · · · ,iN). (9.28)

unde în primul rând apar numerele întregi de la 1 la N în ordine crescătoare, iar Cu ajutorul acestui operator, cerinţa (9.22) pe care o îndeplineşte funcţia de stare a
în rândul al doilea apar aceleaşi numere scrise în altă ordine. Există N! asemenea unui sistem de particule identice se transcrie ca
permutări, dacă includem permutarea identică
P w(l, 2, · · · , N) = Ap w(l, 2, · · · , N). (9.29)
[=( 1 2
1 2
J
J
z) . (9.24)
In particular,

Aplicarea succesivă a două permutări P1 şi P2 constituie o nouă permutare P, = >..ik w(1,

Ak w(1, 2, ·. · , N) 2, .. . , N), k # i. (9.30)
numită produsul lor P1 P2 = P.
Totalitatea permutărilor de N obiecte formează un grup finit cu N ! elemente, Din proprietatea (9.26) rezultă
operaţia de înmulţire a două permutări fiind aplicarea lor succcesivă. In orice grup
finit este valabilă proprietatea: >..;k = 1, k # i. (9.31)

214 215
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

Dacă Aik = 1 în relaţia (9.31), se spune că funcţia w este simetrică în coordonatele 9.2.3 Postulatul simetrizării
de indici i şi k , iar dacă >..ik = -1 , funcţia este antisimetrică în raport cu perechea
Ne întoarcem la funcţia care descrie o stare pură a unui sistem de particule iden-
de coordonate menţionată. Funcţia care îndeplineşte relaţia
tice. Am văzut că ea trebuie să asculte de (9.29), pentru ca numerotarea particulelor ~.I
Ak Ws(l, 2, ··· , N) = Ws(l, 2, ···, N), orice k Ii, (9.32) să nu afecteze proprietăţile stării. Afirmaţia demonstrată în paragraful precedent

este denumită funcţie complet simetrică, iar funcţia care îndeplineşte relaţia referitoare la funcţiile care au o asemenea proprietate lasă funcţiei de stare posibili-
tatea de a fi complet simetrică sau complet antisimetrică în coordonatele particulelor.
Ak WA(l, 2, · · ·, N) = -wA(l, 2, · · ·, N), orice k Ii, (9.33) Mai departe de atât nu putem afla nimic pe cale logică. Există dovezi experimentale
este denumită funcţie complet antisimetrică. puternice în favoarea afirmaţiei pe care o enunţăm în continuare sub denumirea de
postulatul simetrizării.
Vom folosi în continuare o proprietate a acelor funcţii pe care le lasă neschimbate,
până la factor, orice operator de transpoziţie , şi anume:
O funcţie pentru care
O stare pură a unui sistem de particule identice este descrisă:
pikf(l, 2, · · · , N) = >..ikf(l, 2, ·· ·, N), k Ii , (9.34) i} printr-o funcţie complet simetrică în coordonatele particulelor, în cazul par-
pentru orice pereche de indici (i, k) este fie complet simetrică, fie complet antisimet- ticulelor de spin întreg,
rică. ii} printr-o funcţie complet antisimetrică în coordonatele particulelor, în cazul
particulelor de spin semiîntreg.
Demonstraţie (facultativ): Se foloseşte identitatea
P; k = P;i Pi k Pii, i I k, i I j, j I k,
Particulele cu spin întreg poartă numele de bozoni, iar particulele de spin semiîn-
uşor de verificat. Ei îi corespunde egalitatea operatorială
treg fermioni. Comportarea sistemelor cu număr mare de particule identice este
Ak =Pijpjkpij, i I k, i I j, j I k. diferită în cele două cazuri : bozonii ascultă de statistica Bose-Einstein şi fermionii
Aplicând operatorii din membrul stâng şi drept al egalităţii precedente unei funcţii care se de statistica Fermi-Dirac.
bucură de proprietatea (9.34), găsim egalitatea de numere Clasificarea particulelor elementare în bozoni şi fermioni se face în directă legătură
>..ik = Aij Ajk >..ij' i I k' i I j' j I k cu spinul lor. Constituenţii de bază ai atomilor (electronii) şi nucleelor (protonii şi
sau neutronii), precum şi antiparticulele lor sunt fermioni. Fermioni sunt şi mezonii µ,
şi neutrinii, care au toţi spin 1/2. Bozoni sunt fotonii (spin 1) şi mezonii 1r şi K
>..ik = >..i k , i I k, i I j , j I k.
(spin O).
Relaţia precedentă arată că valoarea numărului >..ik nu depinde de valoarea luată de primul
In cazul unui sistem compus (nucleu, atom, moleculă), funcţia de stare care
indice. Dar cum Pik = Pki , atunci >..ik = >..ki şi, deci, numărul >..ik nu depinde nici de
descrie un asemenea sistem trebuie să respecte principiul .simetrizării în raport cu
valoarea celui de al doilea indice.
coordonatele fiecărui tip de particule identice din care este format. De exemplu,
La acţiunea operatorului asociat unei permutări oarecare, funcţia complet sime- pentru o moleculă de hidrogen, formată din doi protoni şi doi electroni, funcţia de
trică nu se schimbă, iar funcţia complet antisimetrică nu se schimbă dacă permutarea stare trebuie să fie antisimetrică în raport cu coordonatele celor doi electroni şi tot
este pară şi îşi schimbă semnul dacă permutarea este impară, antisimetrică în raport cu coordonatele celor doi protoni.
Din cunoaşterea constituenţilor unui sistem compus rezultă comportarea funcţiei
Pws=\J.rs, PwA=opwA, (9.35)
de stare care descrie o mulţime de sisteme compuse identice, atunci când nu se
cu Op definit în rel. (9.27). detaliază coordonatele constituenţilor ci numai cele ale sistemului compus luat ca un
Exerciţiu. Demonstraţi că două funcţii, una complet simetrică, alta complet întreg: funcţia de stare este simetrică în raport cu coordonatele sistemelor compuse
antisimetrică sunt ortogonale. (poziţia şi proiecţia spinul total al sistemului compus pe o axă fixă) dacă sistemele

216 217
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

conţin un număr par de fermioni şi antisimetrică dacă ele conţin un număr impar se schimbă în
de fermioni. Justificarea acestei afirmaţii o găsim în faptul că la permutarea a două
sisteme compuse are loc permutarea simultană a tuturor constituenţilor lor. Rezultă w(to + dt) '.:::: w(to) awl
+~ dt = w(to) 1
+ -:-1i(to) w(to) dt.
că un nucleu este fermion dacă el conţine un număr impar de nucleoni [exemple:
ut t= to in
nucleul de tritiu (p,2n), nucleul de He 3 (2p,n)] şi bozon dacă el conţine un număr par Am folosit ecuaţia de evoluţie şi faptul că operatorul hamiltonian poate depinde
de nucleoni [exemple: deuteronul (p,n), particula a (2p,2n), nucleul de azot (7p,7n)]. de timp, dar nu conţine derivate în raport cu timpul. Relaţia precedentă ne arată
In cazul atomilor intevine şi numărul de electroni, ceea ce face ca deuteriul (p,n,e), că "adaosul" la funcţia de stare adus de evoluţia în timp de la to la to + dt are
atomul de He3 (2p,ln,2e), atomul de azot (7p,7n,7e) să fie fermioni, iar atomul de acelaşi caracter de simetrie ca funcţia la momentul iniţial, deoarece prin aplicarea
hidrogen (lp,le) şi atomul de He 4 (2p,2n,2e) să fie bozoni. In cazul atomilor de heliu, unui operator simetric unei funcţii dotate cu simetrie nu se modifică proprietăţile
deosebirea de comportare între He 3 şi He 4 la temperaturi joase se leagă de statistica de simetrie ale acesteia. In concluzie, evoluţia în timp nu modifică proprietăţile de
diferită de care ascultă. simetrie ale funcţiei de stare.

9.2.4 Incadrarea postulatului simetrizării în formalismul mecanicii
cuantice
Ne interesăm de compatibilitatea şi relaţia dintre noul postulat admis şi celelalte
postulate formulate până acum.
Postulatul simetrizării exprimă o restrângere a conţinutului general al postula-
tului I, necesară pentru a descrie corect comportarea sistemelor de particule iden-
tice: nu orice funcţie care îndeplineşte condiţiile de regularitate şi este integrabilă în
modul pătrat poate descrie un sistem de particule identice, ci numai o funcţie care
are simetria cerută de tipul de particule pe care le descrie.
Conţinutul postulatului al doilea este şi el afectat: operatorii asociaţi obser-
vabilelor unui sistem de particule identice sunt operatori simetrici în coordonatele
particulelor. In §9.2.5 ne vom ocupa de evidenţierea unor particularităţi ale pro-
blemei de valori proprii asociate unui operator autoadjunct simetric în coordonatele
particulelor. La sfârşitul aceleiaşi secţiuni vom atrage atenţia asupra unei consecinţe
a modificării postulatului al doilea pe care o pune în evidenţă aplicarea postulatului
al treilea.
Arătăm acum că descrierea sistemelor de particule identice prin funcţii de stare
dotate cu simetrie este compatibilă cu evoluţia lor în timp dictată de postulatul al
patrulea. Legea de evoluţie în timp se exprimă cu ajutorul unui operator hamiltonian
care este simetric'în coordonatele particulelor
aw
inat = 1l(t) w. (9.36)
Presupunem că la un moment de timp to funcţia de stare are un caracter de
simetrie bine determinat. La momentul de timp apropiat, t 0 + dt, funcţia de stare
9.2.5 Observabile simetrice. Degenerarea de schimb
Fie B un operator liniar, autoadjunct şi simetric în raport cu coordonatele a
N particule. Proprietatea de simetrie este r:edată compact de relaţia de comutare a
operatorului B cu operatorul P asociat unei permutări P oarecare,
[B,P]=O. (9.37)
Valabilitatea relaţiei se verifică imediat prin aplicarea comutatorului asupra unei
funcţiide coordonatele a N particule.
Considerăm ecuaţia de valori proprii ataşată operatorului B
B v(l, 2, · · · , N) = bv(l, 2, · · · , N). (9.38)
Aplicăm operatorul de permutare P celor doi membri ai ecuaţiei şi folosim relaţia
(9.37). Ecuaţia astfel obţinută,
B ( p v(l, 2, · · · , N)) = b p v(l, 2, · · · , N) ,
ne arată că funcţia P v este funcţie proprie a operatorului B o dată cu funcţia
v şi corespunde la aceeaşi valoare proprie b . In general cele două funcţii sunt
liniar-independente, adică nu diferă numai printr-un factor constant. Pornind de la
o funcţie proprie v , construim, prin aplicarea fiecăruia din operatorii asociaţi per-
mutărilor de N obiecte, un număr de N! funcţii. Numărul celor liniar-independente
nu poate depăşi ordinul degenerării valorii proprii b.
Degenerarea pe care o prezintă în general operatorii simetrici, exprimată prin
aceea că funcţiile v şi P v corespund la aceeaşi valoare proprie, se numeşte degene-
rare de schimb.

218 219
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE
Dacă valoarea proprie este nedegenerată atunci, oricare ar fi permutarea, trebuie
să avem
Pv = Cpv, Cp - constantă . (9.39)
Dacă ne referim la transpoziţii, relaţia precedentă se reduce la relaţia (9.34). Ca
urmare, pe baza proprietăţii demonstrate în §9.2.2, constanta nu depinde de per-
mutare şi funcţia proprie v este fie complet simetrică, fie complet antisimetrică în
coordonatele particulelor. Am stabilit astfel că funcţia proprie asociată unei valori
proprii nedegenerate a unui operator simetric este fie complet simetrică fie complet
antisimetrică.
In cazul unei valori proprii degenerate, pornind de la o funcţie proprie v oarecare,
se construiesc combinaţiile liniare
vs(l, 2, · · · , N) I:Pv(l, 2, · · ·, N), (9.40)
p particulelor independente.
VA(l, 2, · · · , N) Lb"p?v(l, 2, · · ·, N). (9.41)
p de operatori,
Amândouă sunt funcţii proprii pentru aceeaşi valoare proprie ca şi funcţia v de ple-
care. Prima funcţie este complet simetrică în coordonatele particulelor, a doua com-
plet antisimetrică. Afirmaţia se verifică prin aplicarea unui operator de permutare
oarecare Q funcţiilor vs şi VA, după care se foloseşte proprietatea, amintită în
§9.2: produsul de permutări QP în care permutarea Q este fixată, iar permutarea
P parcurge toate cele N! permutări, parcurge şi el, în altă ordine cele N! per-
mutări. Folosim, de asemenea, faptul că paritatea produsului de permutări este
egală cu produsul parităţilor permutărilor factor.
In cazul cel mai simplu, N =2, funcţiile simetrică şi antisimetrică construite
pornind de la o funcţie v(l, 2) sunt
vs(l,2) = v(l,2) +v(2,1), VA(l, 2) = v(l, 2) - v(2, 1). (9.42)
Facultativ. Intâlnim uneori următoarea situaţie: un operator B asociat unei obser-
vabile B a unui sistem de particule identice admite o valoare proprie b nedegenerată căreia
îi corespunde o funcţie proprie vb al cărei caracter de simetrie este diferit de caracterul de
simetrie al funcţiei de stare care descrie sistemul fizic. Afirmăm că această valoare proprie
este exclusă din mulţimea de valori posibile pentru observabila respectivă.
Justificăm afirmaţia pentru cazul unui sistem format din fermioni identici. Fie b o
valoare proprie nedegenerată pentru care funcţia proprie ataşată este complet simetrică
în coordonatele fermionilor. Funcţia de stare este (trebuie să fie) complet antisimetrică.
220
9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE
Conform principiului al treilea, dacă valoarea proprie b aparţine spectrului discret, proba-
bilitatea de realizare a unui rezultat coincizând cu b este I ( vb, IJi) 12 = O, iar dacă b aparţine
spectrului continuu, probabilitatea de realizare a unui rezultat în intervalul (b, b + db) este
dp =I (Vb, IJ!) 12 db = O. Anularea celor două probabilităţi este datorată valorii O pe care o
are produsul scalar a două funcţii, una complet simetrică, alta complet antisimetrică. Deci,
în cazul considerat, deşi b este valoare proprie, ea nu aparţine mulţimii de valori posibile
pentru observabila B. O situaţie asemănătoare apare în cazul unui sistem de bozoni pen-
tru o valoare proprie nedegenerată a unei observabile căreia îi corespunde o funcţie proprie
complet antisimetrică
9.2.6 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem de
particule independente. Principiul de excluziune Pauli
Ne ocupăm de problema energiei unui sistem de particule identice în aproximaţia
Operatorul energiei unui sistem de N particule identice independente este o sumă
N
H= Lh(j), (9.43)
j=l
care diferă unul de celălalt doar prin indicele coordonatelor uniparticulă de care
depinde. Ca şi în secţiunile precedente, prin coordonatele unei particule înţelegem
coordonatele de poziţie şi variabila de spin. Cel mai simplu exemplu îl constituie
n,2
h(j) = - M ~j + V(rj). (9.44)
2
In general, particulele interacţionează şi operatorul energiei nu are structura întâlnită
în ecuaţia (9.43). Este frecvent utilizată aproximaţia în care operatorul energiei este
aproximat cu un operator de forma (9.43), cu termenii individuali daţi de (9.44),
unde energia potenţială este o energie potenţială efectivă capabilă să J~globeze într-o
anumită măsură interacţia dintre particule.
In cele ce urmează nu vom preciza forma operatorului h , numit operator al
energiei uniparticulă. Vom presupune că problema energiei pentru o particulă este
cunoscută şi o vom reda în notaţii cât mai simple
h(j) Un(j) = En Un(j) · (9.45)
Nu apare decât un singur indice la funcţia proprie, deşi în general este nevoie de
mai mulţi dacă valoarea proprie este degenerată. Totalitatea funcţiilor proprii Un
se presupune a forma un sistem complet de funcţii.
221
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

Dacă funcţiile proprii ale ecuaţiei precedente sunt cunoscute, atunci se verifică Se observă că dacă n1 = n2 , atunci vfn 1 ni} = O.
imediat că un produs de funcţii proprii uniparticulă, fiecare depinzând de coordo- Revenind la cazul general, din funcţia (9.49) se construieşte, prin înmulţire cu
natele uneia din cele N particule ale sistemului, factorul temporal exp(-K W t) (şi cu un factor de normare) o funcţie de stare wS
care poate descrie un sistem de N bozoni identici, iar din funcţia (9.50) o funcţie de
Vn 1 n 2 ... nN (1, 2, · · · , N) = Un 1{I) Un 2 (2) · · · UNN (N), (9.46) stare wA care poate descrie un sistem de N fermioni identici. In stările staţionare
este funcţie proprie pentru operatorul energiei sistemului (9.43) şi corespunde la ale unui sistem de bozoni descrise de wS şi în cele descrise de wA în cazul fermionilor
valoarea proprie W egală cu suma valorilor proprii la care corespund funcţiile uni- stările uniparticulă ocupate sunt cele descrise de numerele cuantice n1, n2, · · · , nN.
particulă In cazul bozonilor, numerele cuantice din setul n 1 , n 2 , · · · , nN ataşat funcţiei
W = En1 + En2 + ... + EnN . (9.47) vs pot fi oricare din mulţimea celor care descriu funcţiile proprii ale energiei uni-
particulă şi deci şi stările staţionare uniparticulă. Este posibil şi ca toate cele N
Aşa cum ştim, funcţia
numere cuantice să coincidă între ele. In particular, rezultă că dacă Eo este nivelul
w(l, 2, ... 'N,t) =Vn1n2 .. ·nN(l , 2, ... 'N)e - !Wt (9.48) fundamental pentru o particulă, nivelul fundamental al sistemului de N bozoni este

este o soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale. Dacă valorile proprii uniparticulă Wo = N Eo. (9.51)
aparţin toate spectrului discret, funcţia este normabilă. Ea nu este o funcţie de stare
decât dacă respectă principiul simetrizării. Să arătăm că în cazul fermionilor, stările ocupate trebuie să fie toate distincte.
Funcţia v cu expresia (9.46) nu are proprietăţi de simetrie decât în cazuri parti- Proprietatea devine evidentă dacă observăm că funcţia vA se poate scrie ca un
culare. Ea este simetrică în coordonatele a două particule dacă numerele cuantice ale determinant al unei matrici cu N linii şi N coloane al cărei element de indici (i, j)
funcţiilor proprii în care apar aceste coordonate sunt aceleaşi. Ştim însă să construim este funcţia Un; (j) , adică,
pornind de la funcţia v atât o funcţie complet simetrică, cât şi o funcţie complet
Un1 {I) Un 1 (2) Un1 (N)
antisimetrică, urmând procedeul descris în §9.2.5. Astfel,
Un2 (1) Un 2 (2) Un2(N)
s ~ VA (9.52)
=
A

V{nin 2 ···nN}(l, 2, ·· · , N) L._;p [un 1(1)un 2(2)··· UnN(N)] (9.49)

p
UnN (1) UnN (2) UnN(N)
este o funcţie complet simetrică în coordonatele particulelor, iar
Dacă două stări ocupate coincid, de exemplu nj = nk (j I- k) , atunci două linii ale
A ~
= determinantului devin identice şi, ca urmare, determinantul se anulează.
A

V{ni n 2 ···nN} (1, 2, · · · , N) L._; dp P [un 1 (1) Un 2 (2) · · · UnN (N)] (9.50)
p Observaţiile făcute se exprimă mai intuitiv astfel: într-un sistem de N fermioni
este o funcţie complet antisimetrică în aceste coordonate. Notaţia din cele două identici independenţi doi fermioni nu pot ocupa aceeaşi stare cuantică uniparticulă,
relaţii precedente, în care numerele cuantice apar între acolade, vrea să sublinieze în timp ce în cazul bozonilor identici, oricâţi dintre ei, eventual toţi, se pot afta în
faptul că în cazul celor două funcţii v 8 şi vA nu mai există nici o legătură între aceeaşi stare.

un număr cuantic fixat din şir şi coordonatele uneia din particule, aşa cum există în Afirmaţia referitoare la fermioni nu este altceva decât principiul de excluziune,
cazul funcţiei de plecare v . Fiecare funcţie uniparticulă din produsul iniţial apare formulat de Pauli în 1925, în cazul electronilor dintr-un atom. Constatăm că prin-
pe rând cu coordonatele tuturor particulelor. De exemplu, în cazul N = 2 , cipiul lui Pauli este o consecinţă directă a descrierii stării unui sistem de fermioni
identici printr-o funcţie de stare complet antisimetrică în coordonatele particulelor.
Vn1n 2 (1,2) Un 1(l)un 2 (2),
Cu ajutorul principiului simetrizării se descifrează o serie de particularităţi ale
vs{n1 n } ( 1, 2)
2
Un 1 (1) Un 2 (2) + Un (1) Un 1 (2) ,
2 lumii microscopice. Să considerăm un singur exemplu: problema energiei stării fun-
VA
{n1 n2} ( 1, 2) Un 1 (1) Un 2 '2) - Un (1) Un 1 (2) .
2
damentale a unui sistem de N fermioni identici aflaţi în câmp de forţe. Continuăm să

222 223
 9.3. SISTEME ATOMICE CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2 ·I
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE

lucrăm în aproximaţia particulelor independente. Fie Eo, E1, · · · şi 9o, 91, 92, · · · se schimbă cu n şi l . In cazul câmpului pur coulombian, nivelele de energie depind
nivelele de energie uniparticulă şi, respectiv, ordinele degenerării lor. Energia cea numai de n . Sunt convenabile notarea funcţiilor radiale cu Rn 1 , ca şi în cazul
mai joasă corespunde ocupării stărilor ataşate celor mai joase nivele de energie, res- atomului de hidrogen (fără a uita că este vorba de cu totul alte funcţii) şi scrierea
pectând principiul lui Pauli. Ea este dată de compactă

Wo = 90Eo + 91 E1 + · · · + 9K-1 Ex-1 + fx Ex, (9.53) I n l m1 1)= Rnt (r) Yi m 1 ( r) IO , I n l mt -

1
2 ) = Rnz(r) Yim 1
~
(r) 117). (9.58)
unde valoarea ultimului nivel ocupat şi a gradului ocupare fK rezultă din rel aţiile
Apare astfel un al patrulea număr cuantic, notat ms, care poate lua valorile 1/2
fK ~ 9K, 90 + 91 + 92 + · · · + 9K -l + f K = N · (9.54) şi -1 /2. Stările staţionare se caracterizează atunci prin valorile celor patru numere
cuantice n, l, mt, ms, ca şi în cazul atomului de hidrogen. Fiecare nivel de energie
Cum, în mod curent N > 9o , avem Wo > N Eo , mărime care ar reprezenta energia este degenerat de ordin 2 (2l + 1) . Conform principiului de excluziune, în atom nu pot
stării
fundamentale dacă particulele ar fi fost bozoni. exista doi electroni care să ocupe aceeaşi stare caract erizată prin numerele cuantice
n,l,mz,ms.
9.2. 7 A plicarea principiului lui Pauli la atomi Totalitatea stărilor cu aceeaşi energie formează o pătură. In loc de notaţia En l
se foloseşte notaţia din spectroscopie, în care numărul cuantic n este urmat de o
In cazul atomilor structura în pături se explică pe baza principiului de excluziune.
literă: s pentru l = O, p pentru l = l , d pentru l = 2, f pentru l = 3 etc.
In aproximaţia câmpului central mediu, operatorul energiei are structura (9.43) cu
Ordinea în care se succed nivelele pe axa energiei nu depinde prea mult de forma
energia potenţială din (9.44) funcţie doar de distanţa electron-nucleu. Determinarea
potenţialului efectiv. Despicarea între nivelele cu acelaşi n şi valori diferite pentru l
energiei potenţiale efective se face pentru fiecare atom în parte, folosind în esenţă
este, cel puţin pentru valori mici ale lui n şi Z , mai mică decât distanţa între nivelele
metoda Hartree-Fock. Pentru un atom neutru, energia potenţială efectivă respectă
cu valori diferite ale numărului cuantic n. Pentru o valoare fixată a lui n nivelele se
condiţiile
dispun în ordinea creşterii numărului cuantic l, ceea ce se explică prin efectul repulsiv
Ze 2 e2 al termenului centrifugal din ecuaţia Schrodinger radială. Ecranarea sarcinii nucleare
Ve(r) ---+ - 4m:::o r' r---+0, Ve (r) ---+ - 41rco r ' r ---+ oo. (9.55) de către electroni accentuează scăderea energiei de legătură. Electronilor din stări
cu moment cinetic nenul nefiindu-le accesibilă vecinătatea nucleului, spre deosebire
In tratarea simplificată de aici, operatorul energiei nu depinde de spin, iar energia de cazul stărilor s , ei sunt mai puţin atraşi de nucleu (la o distanţă mai mare forţa
potenţială este centrală, aşa că ecuaţia Schrodinger uniparticulă admite soluţii de scade şi datorită ecranării). Astfel, electronii plasaţi în păturile ls, 2s, 2p, 3s, 3p
forma vor fi tot mai puţin legaţi. Creşterea numerelor cuantice n şi l conduce la situaţia
REt(r)Yimz(r) I O, REz(r)Yim1 (r) 117), (9.56) în care energia electronilor 3 d depă§eşte energia păturii 4 s şi, ca urmare, pătura
unde I e) şi 117) sunt spinorii proprii ai operatorului proiecţiei spinului electronului 4 s se ocupă înaintea păturii 3 d. Situaţia se repetă în cazul păturilor 4 d şi 5 s ,
pe axa Oz a unui sistem de axe cartezian fix [vezi (7.18). Valorile energiei şi funcţia 4f şi 6 s etc.
radială RE z se determină prin rezolvarea ecuaţiei radiale. Nivelele de energie se Pentru determinarea precisă a nivelelor atomilor cu mai mulţi electroni trebuie
schimbă o dată cu l . Dat fiind o funcţie proprie radială, ei i se asociază un număr incluse efectele relativiste.
cuantic n definit prin afirmaţia

n- l- l este numărul de noduri ale funcţiei rad iale , (9.57) 9 .3 Sisteme atomice cu doi fermioni identici cu spin 1/2
care are la bază proprietatea funcţiilor radiale cu l fixat de a avea un număr de La scară atomică întâlnim sisteme (nuclee, atomi sau molecule) care conţin două
noduri mai mare sau egal cu l + l . Energia la care este asociată funcţia respectivă particule identice de spin 1/2: atomul de heliu şi ionii pozitivi din secvenţa heliului

224 225
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.3. SISTEME ATOMICE CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2

(Li+, Be++, · · · ) conţin fiecare doi electroni, ionul molecular de hidrogen conţine doi este ca funcţia de stare la acel moment să fie funcţie proprie pentru operatorul asociat
protoni. Molecula de hidrogen conţine două tipuri de particule identice: doi protoni observabilei respective, afirmăm că dat fiind stările pe care le descriu, în care două
şi doi electroni. Pentru cele ce urmează este util să considerăm întâi situaţia unui observabile au valori bine determinate, cei patru vectori trebuie să asculte de ecuaţiile
sistem format numai din două particule cu spin 1/ 2 aflate în repaus.
si1) I 6 6 ) = ~ I 6 6) , si2) I 6 6 ) = ~ I 6 6 ) , (9.61)
9.3.1 Sistem de două particule cu spin 1/2 în repaus
si1) I 6 T/2) = ~ I 6 T/2 ) , si2) I 6 T/2 ) = - ~ I 6 T/2 ) , (9.62)
Pentru un sistem de două particule cu spin 1/2 în repaus observabilele de bază
sunt proiecţiile spinilor pe axe. Dacă particulele sunt diferite, au sens observabilele si1) IT/16) = -~ IT/16), s12) I T/1 6 ) = ~ I T/1 6 ) , (9.63)
spinilor individuali, dacă ele sunt identice numai componentele spinului total sunt
observabile. si1) IT/1T/2) = -~ IT11T/2), si2) I T/1 T/2 ) = - ~ I T/1 T/2 ) . (9.64)
Ne referim întâi la cazul particulelor diferite. Ne amintim că pentru o particulă
de spin 1/ 2 am reprezentat prin simbolul I t) starea particulară în care observabila
proiecţie a spinului pe axa Oz ia cu certitudine valoarea fi/2, şi prin simbolul I T/)
Relaţiile precedente arată că fiecare din operatorii si1) şi si2 )
acţionează numai
asupra variabilei de spin asociate particulei căreia îi corespunde operatorul.
starea în care aceeaşi observabilă ia cu certitudine valoarea -fi/2. Starea cea mai
Corespunzând la valori proprii diferite pentru cel puţin unul din cei doi opera-
generală este suprapunerea celor două stări,
tori autoadjuncţi Sl
1
) şi sf) , cei patru vectori sunt reciproc ortogonali. Ii vom
11/J (t) ) = C1 ( t) I o+ C2 ( t) I T/ ) • (9.59) presupune şi normaţi.
Starea cea mai generală a celor două particule în repaus este suprapunerea celor
Am numit spinori mărimile de tipul precedent. patru stări particulare descrise, deci este reprezentată prin
Notăm acum cu I 6 ) şi I T/1 ) spinorii de tipul descris anterior pentru particula 1
şi cu I 6) şi I T/2) spinorii corespunzători particulei 2, atunci când particulele sunt I \J!(t)) = c++(t) 16 6) + c+-(t) 16 T/2) + c_+(t) I 7716) + c __ (t) I T/1 T/2). (9.65)
considerate ca sisteme fizice distincte. Considerăm acum sistemul format din cele
două particule. In cazul a două particule diferite ne putem referi simultan la proiecţia In felul acesta cei patru vectori (9.60) subîntind un spaţiu 4-dimensional pe care îl
spinului fiecărei particule pe axa Oz; avem patru posibilităţi pentru rezultatele unei vom denumi spaţiul spinului pentru cele două particule de spin 1/2. Ei formează o
măsurători a celor două observabile bază ortonormată în acest spaţiu, cunoscută sub numele de baza standard a spaţiului
n fi n fi nn fi fi spinului pentru două particule de spin 1/2. Atunci, produsul scalar a doi vectori din
(2, 2)' (2,-2), (-2'2), (-2,-2). spaţiul spinului,

Nu putem prevedea care posibilitate se va realiza într-o stare oarecare a sistemului. I!) f ++ I 6 6) + f +- I 6 T/2) + f-+ I T/1 6) + f-- I T/1 T/2) ,
Stărilor particulare în care cele două observabile iau cu certitudine una din perechile
de valori indicate anterior le ataşăm simbolurile
19) 9++ I 6 6) + 9+- I 6 T/2) + 9-+ I T/1 6) + 9-- I T/1 T/2) , (9.66)

este dat de
166), l6T/2), I 111 6)' I 111112 ) . (9.60)

Pentru desemnarea acestor simboluri vom folosi denumirea de vectori, adoptată în {f I 9) = f~+ 9++ + f~- 9+- + r-+ 9-+ + J:_ 9-- . (9.67)
cazul general, la sfârşitul capitolului 6. Notăm cu s(l) şi s( 2 ) operatorii spinilor
individuali. Condiţia de normare pentru vectorul de stare (9.65) se exprimă prin egalitatea
Pe baza unei proprietăţi demonstrate în Cap. 6, conform căreia condiţia necesară 2 2
c++(t) + I c+-(t) + I C-+(t) 2 + I c __ (t) 12= 1. (9.68)
şi suficientă ca la un moment dat o observabilă să ia cu certitudine o singură valoare I 1 1 J

226 227

.
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.3. SISTEME ATOMICE CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2

Vom nota cu S = s(l) + s( 2 ) operatorul asociat spinului total al celor două Folosind modul de acţiune al operatorilor Pauli asociaţi fiecărei particule avem
particule. Observăm că în fiecare din cele patru stări (9.60) proiecţia spinului total 2) 16 6 ) =I
(T(l). a( 111112 ) - I 1111]2 )+ 16 6 ) =I 66 ) . (9.76)
pe axa Oz are o valoare bine determinată. Valorile sunt n, O, O şi -n, iar din relaţiile
(9.61)-(9.64) rezultă Asemănător găsim

Sz 16 6) n I 6 6) ' Sz I 6 172 ) = o' (9.69) a( 1l · a(2 l I 6 112 ) 2 I 111 6 ) - I 6112 ) ,

Sz I 1116) o' sz I 111 172 ) = - li I 111 1]2 ) ' (9.70) (T(l) . a( 2 ) I 111 6 ) 2 l 6 172 )- I 111 6 )'
(T(l) . a( 2 ) I 111 1]2 ) I 111 1]2 ) •
în acord cu proprietatea menţionată anterior a stărilor cu valoare bine determinată
pentru o observabilă. Din adunarea şi scăderea primelor două relaţii din şirul precedent, găsim
Valorii proprii O pentru Sz îi sunt ataşaţi doi vectori ai bazei standard, I 6 172 )
şi I 1]1 6 ) . Orice combinaţie liniară a lor este vector propriu al operatorului Sz ·
2
a(ll . a( l (I 6 112 )+ I 111 6 )) I6 112 ) + I 111 6
), (9.77)
pentru valoarea proprie O. In particular, suma şi diferenţa acestor vectori are această aul . a(2l (I 6 112 ) - I 111 6 ) ) -3 (I 6112)- I 1116 )) . (9.78)
proprietate. Se va dovedi util să lucrăm cu vectorii normaţi
Cu rezultatele precedente revenim la (9.74) şi stabilim ecuaţiile
1 1
v'2 (I 6 112 )+ I 111 6 )) , J2 (I 6 112 ) - I 111 6 )) . (9.71) 2 2
s I 6 6) = 2n I 6 6),
2
s I 111112) = 2n 2 I 111112) , (9.79)
2 2
S (l6112)+l1116))=2n (16112)+11116)), (9.80)
Vectorii 2
S (I 6 172 ) - I 111 6 )) = I zero ) , (9.81)
1 1
166), v'2 (I 6 112 )+ I 111 6 )) , I 111112 ) ' J2 (I 6 112 ) - I 111 6 )) care arată că, într-adevăr, vectorii bazei canonice sunt vectori proprii ai operatorului
(9.72) S2 asociat pătratului spinului total.
sunt normaţi şi reciproc ortogonali şi formează şi ei o bază ortonormată a spaţiului Dacă valoarea 2 n2 se scrie în forma s(s + 1) n2 cu s = 1, expresia ei devine
spinului a două particule de spin 1/2, numită baza canonică. asemănătoare celei întâlnite pentru valorile proprii ale pătratului momentului cinetic
orbital, l(l+l) n2 , şi pentru pătratul spinului unei particule de spin 1/2, pentru care
Exerciţiu. Verificaţi afirmaţia precedentă referitoare la baza canonică, folosind
proprietăţile vectorilor bazei standard. 3n2 /4 = 1/2 (1/2 + 1) n2 • Pe baza acestei observaţii şi având în vedere şi valorile
proprii pentru Bz cărora le sunt asociaţi, rezultă: cei trei vectori care corespund
Arătăm acum că vectorii bazei standard sunt şi vectori proprii ai operatorului la valoarea proprie 2 n2 pentru operatorul pătratului spinului total descriu stări de
pătratului spinului total spin total 1, iar vectorul care corespunde la valoarea proprie O descrie o stare de spin
s2 = s; + s; + s; . (9.73) total zero. Este potrivită atunci notaţia I s m 8 ) cu s = 1, ms = -1, O, 1 şi s = O,
'Transcriem acest operator ca ms = O. Explicit,

S2 = ( s(l)) 2 + ( s(2) r + 2 s(l) . s(2) = l r,,2 +: (/,2 + ~2 (T(l) . (7(2) (9.74)

I 11) =I 66), 11 o)
1
v'2 ( 6 112 ) +
1
I 1 17 1 6 )) , 11 - 1) =;=I 1J11]2) ,

introducând operatorii lui Pauli asociaţi fiecărei particule. Este necesar deci să
I oo) J2 (I 6 112 ) - I 771 6 )) . (9.82)
acţionăm cu operatorul
Vectorii precedenţi sunt deci vectorii proprii comuni operatorului pătratului spinului
(T(l) . (7(2) = (T(l) 0"(2) + (T(l) 0"(2) + (T(l) 0"(2) (9.75) total şi componentei sale după axa Oz .
X X y y Z z•

228 229
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.3. SISTEME ATOMICE CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2

produsul scalar este dat de

Observăm că vectorii ataşaţi spinului total 1 sunt simetrici în raport cu nu-
merotarea celor două particule, în timp ce vectorul ataşat spinului total O este anti-
simetric. In situaţia idealizată a două particule identice de spin 1/ 2 în repaus, singura
(I !), I 9)) = U I 9)
stare care respectă principiul simetrizării ar fi descrisă de I 'lj;(t)) = c(t) I O, O ) cu
I c(t) I= 1.
= ff[
ri r2
fî1 (r1, r2, t) 911 (r1, r2, t) + fî-1 (r1, r2, t) 91-i(r1, r2, t)

+ F'-11 (r1, r2, t)9-1l (r1, r2, t) + F'-1-1 (r1, r2, t)9-1-1 (r1, r2, t)] dr1dr2. (9.85)
Exerciţiu. Arătaţi că vectorii
Vectorul de stare (9.83) este normat dacă

I t'1) I6 6 )+ I 1J1 1J2 ) I t'2) = I 6 1J2 )+ I 1J1 6)

v12 v12 '
I f3)
I6 6 ) - I 1J1 1J2 )
v12
I f4) = I 61J2 )- I 1J16) !! ri r2

+
2
[I </iu(r1,r2,t) 1 + I </i-n(r1,r2,t) 12

I </i1-1(r1,r2,t) 2
1 + I </i- 1- 1(r1,r2,t) 12] dr1dr2 = 1. (9.86)

formează o bază ortonormată în spaţiul spinului a două particule de spin 1/ 2 în O scriere alternativă, menţionată deja în §9.2 şi folosită în cazul unei particule
~
repaus. Această bază, denumită baza Bell, este folosită în teoria cuantică a infor- în Cap. 7, o realizează funcţia
maţiei [10].
w(r1, a1, r2, a2, t).

9.3.2 Două p art icule diferite cu spin 1/2 în mişcare Corespondenţa este

Spaţiul stărilor pentru două particule de spin 1/2 în mişcare este un spaţiu infinit- w(r1, 1/2, r2, 1/2, t) </>11 (r1, r2, t) , (9.87)
dimensional. Vectorii spaţiului se exprimă convenabil ca suprapunere de vectorii w(r1, 1/2, r2, -1/2, t) <P1-1(r 1, r2, t), (9.88)
bazei standard, cu coeficienţi dependenţi de variabilele de poziţie ale celor două
'1i(r1, -1/2, r2, 1/2, t) <P-n(r1,r2,t), (9.89)
particule. In particular, un vector care descrie o stare pură, notat I w(l, 2, t)), se
scrie w(r1, -1/2,r2, -1/2, t) </i-1-1 (r1, r2, t) . (9.90)

Dacă particulele sunt diferite, cele patru mărimi

I w(1, 2, t)) <P11(r1,r2,t) 166) +</i1-1(r1,r2,t) 16 7]2)
+ <P-11 (r1, r2, t) I 7]1 6) + </>-1-1 (r1, r2, t) I 7]1 7]2), (9.83) I <P++(r1,r2,t) 12 dr1dr2, I <P+-(r1,r2,t) 12 dr1dr2,
I </i-+(r1, r2, t) j2 2
dr1 dr2, I <P--(r1, r2, t) 1 dr1 dr2
deci este caracterizat prin patru funcţii de timp şi de şase coordonate de poziţie.
Mulţimea funcţiilor posibile este supusă condiţiilor de regularitate şi de integrabili- reprezintă probabilitatea de localizare a particulei 1 în dr1 şi a particulei 2 în dr2,
tate în modul pătrat în raport cu cele şase variabile de poziţie. Pentru vectorii din cu proiecţiile spinului celor două particule egale cu, respectiv, 1i/2 şi 1i/2, 1i/2 şi
această categorie -n/2, -n/2 şi r,,;2 , -n/2 şi -n/2.
Vectorul de stare (9.83) poate fi prezentat şi ca o combinaţie a vectorilor proprii
IJ(1,2)) !11 (r1, r2)° I6 6) + fi-1 (r1, r2) 16 7]2) ai pătratului spinului total
+ f-11(r1,r2) l1J16)+f-1-1(r1,r2) l1J11J2), 1
j9(1,2)) = 9n(r1,r2,t) l66)+91-i(r1,r2) l61J2) I w(r1, r2, t)) = I: 'l/J1 mJr1, r2, t) 11 ms)+x(r1, r2, t) I s =o, ms =o). (9.91)
+ 9-11 (r1, r2) I 1J16) + f-1-1 (r1, r2) I 7]1 7]2) , (9.84) m 8 =-l

231
230
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.3. SISTEME ATOMICE' CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2

In acest caz condiţia de normare cere ca Din definiţiile precedente, rezultă exprimarea alternativă a proprietăţii justificate
anterior: cea mai generală stare a unui sistem de două particule de spin 1/ 2 identice

J. L[mţl I m, 2+IX I'] f,1 1 dr1 dr2 = 1. (9.92)

este o suprapunere de trei ortostări cu o parastare.

9.3.4 Aplicaţie: stări staţionare pentru sisteme atomice cu doi elec-

Exerciţiu. Exprimaţi cele patru funcţii de coordonatele particulelor din (9. 91) troni
prin cele patru funcţii din (9.83).
Sisteme atomice cu doi electroni sunt atomul neutru de heliu, ionii pozitivi din
• 9.3.3 Ortostări şi parastări
secvenţa heliului (Li+, Be++, · · · ) şi ionul negativ de hidrogen , H-.
In aproximaţia cea mai joasă, sistemele sunt descrise în teorie nerelativistă, nu-
Dacă
cele două particule de spin 1/2 sunt identice, atunci vectorul de stare trebuie cleul este considerat fix şi sunt luate în consideraţie doar interacţiile electrostatice
să respecte principiul simetrizării, adică să fie antisimetric în raport cu numerotarea din sistem. Dacă nucleul are Z protoni, operatorul energiei corespunzător acestor
particulelor aproximaţii are expresia

I w(2, 1)) = - I w(l, 2)). (9.93) n,2 n,2 Ze 2 Ze 2 e2

Pentru a impune condiţia de antisimetrie este comodă descompunerea (9.91). Ţinând HNR = - 2M ~ 1 - 2M ~ 2 - 41rtor1 ---+--- (9.97)
4 1r to r2 4 1r to r12
seama de proprietăţile de simetrie ale vectorilor bazei canonice, descrise la sfârşitul
secţiunii §9.3.1, condiţia precedentă se transcrie
Prin r 12 este notată distanţa dintre electroni.
Ca în alte cazuri studiate, rezolvarea problemei de valori proprii a energiei se sim-
1
plifică dacă folosim existenţa unor observabile compatibile cu energia şi compatibile
L 'lp1m.(r2,r1,t) Jlms)-x(r2,r1,t) ls=0,m 8 =0) între ele. Operatorul energiei HNR comută atât cu operatorul momentului cinetic
m 8 =-l
orbital
1
L = L(l) + L( 2 ) ,
L ['ljl1m.(r1,r2,t) Jlms)+x(r1,r2,t) ls=O,m 8 =0)]
cât şi cu operatorul spinului total S
(9.98)
m 8 =-l

şi conduce la cerinţele
[HNR, L] = 0, [HNR, S] = 0. (9.99)
'lp1 mJr2, r1, t) = -'lp1 ms (r1, r2, t), ms = 1, o, -1, x(r2, r1, t) = x(r1, r2, t) .
(9.94)
Exerciţiu. Justificaţi prima relaţie de comutare din relaţia precedentă folosind
Am justificat astfel afirmaţia: Pentru ca un vector din spaţiul stărilor să descrie doi
fermioni de spin 1/2 identici este necesar şi suficient ca funcţiile de coordonatele de (6.19).
poziţie care înmulţesc vectorii de spin total 1 să fie antisimetrice, iar funcţia care Stările staţionare
se construiesc din vectori proprii ai energiei aparţinând spaţiului
înmulţeşte vectorul de spin O să fie simetrică. stărilor şi care satisfac principiul simetrizării. Comutarea operatorului energiei cu
Stările particulare descrise de vectori cu structura operatorii asociaţi observabilelor compatibile - pătratul spinului total şi componenta
I \]!orto) = F(r1, r2) sa după axa Oz - ne garantează existenţa unor stări staţionare care sunt ortostări
J 1 m)' m = 1, O, -1, F(r2, r1) = -F(r1, r2) (9.95)
sau parastări. Intr-adevăr, vectorii proprii ai energiei I W) pot fi aleşi în aşa fel ca
se numesc ortostări, iar stările descrise de ei să fie vectori proprii şi pentru S2 şi Sz , adică
I wpara) = J (r1, r2) I s =o, m =o), J (r2, ri) = f(r1, r2) (9.96) I W) =u(r1,r2) I sms), s = 0,1, cu HNRu(r1,r2) = Wu(r1,r2).
se numesc parastări.
(9.100)

232 233
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.3. SISTEME ATOMICE CU DOI FERMIONI IDENTICI CU SPIN 1/2

Dacă pentru ultima ecuaţie, care coincide cu ecuaţia de valori proprii a energiei în • UElim1(r1)uE 1 l2m2(r2)-+ E+E', E, E'::: O.
spaţiul stărilor particulelor fără spin, se iau în considerare soluţiile antisimetrice în
A fost indicată valoarea proprie pentru operatorul Ho la care corespunde fiecare
coordonatele de poziţie, stările staţionare construite cu ajutorul lor şi a spinorilor
produs de funcţii. Cu E:f este notat un nivel de energie Bohr în cazul nucleului
/ 1 ms ) ( ms = 1, O, -1) sunt ortostări, iar dacă se iau în considerare soluţiile si-
cu Z protoni. Funcţiile proprii indicate nu au proprietăţi de simetrie, cu excepţia
metrice în coordonatele de poziţie, stările staţionare construite cu ajutorul lor şi a
cazului n1 = n2, li = l2, m 1 = m2. Funcţiile se schimbă şi ele o dată cu Z.
spinorului / OO) sunt parastări. Folosim şi compatibilitatea cu observabilele L 2 şi
Dăm în continuare unele detalii privitoare la spectrul energiilor în aproximaţia
L 2 • Atunci notaţia
electronilor independenţi, spectru care se obţine parcurgând toate posibilităţile des-
/ W LMsm 8 )
crise anterior.
indică numerele cuantice care caracterizează un vector propriu al energiei atomului Energia cea mai joasă (nivelul fundamental) are valoarea
cu doi electroni în aproximaţia nerelativistă. Stările cu s = l sunt ortostări, cele
cu s = O sunt parastări. Nivelele de energie sunt degenerate în raport cu numerele
z2 2
= -108,SeV.
w(o) = 2Ef = - ~ = -Z 2 x 27,2eV, w(o)He (9.103)
cuantice M şi ms. In aproximaţia adoptată, nivelele de energie sunt indicate în ao
, spectroscopie prin notaţia
Vectorul propriu unic care-i corespunde în aproximaţia electronilor independenţi este
parastarea
2s+1 L1' s = o, l, J =/ L - s /, · · · , L + s. (9.101)
u10o(r1) u1oo(r2) I OO) . (9.104)
Notaţia reflectă faptul că, la valori fixate pentru numerele cuantice L şi s , stările In starea fundamentală cei doi spini sunt antiparaleli şi este nulă nu numai proiecţia
staţionare nu sunt stări proprii ale pătratului momentului cinetic total şi indică va- spinului total pe axa Oz, dar şi mărimea sa.
lorile posibile pentru numărul cuantic J, cel care redă valorile proprii ale pătratului Nivelele simplu excitate au energii date de formula
acestui moment cinetic ca J ( J + l) n2 , conform teoremei Clebsch-Gordan (vezi partea
a doua a cursului). Eţ +E;_, n > l; (9.105)

Aproximaţia electronilor independenţi în cazul heliului infinitatea de nivele din această categorie se întinde de la -68 eV la
-54,4 eV.
Aproximaţia cea mai joasă corespunde neglijării interacţiei dintre electroni
Următoarele valori proprii pe axa energiei sunt date de formula

2 Ze 2
HNR -+ Ho = H 0
(1)
+ H 0(2) , Ho
(j) -
-
- !!_ Ll . -
2M J 41rcorj
' j = 1, 2. (9.102) Ef +E, cu E::: O
şi corespund unui spectru continuu care începe la Ef, deci la -54, 4 eV în cazul
Operatorul energiei devine astfel suma operatorilor energiei a doi atomi hidrogenoizi
heliului şi care se în tinde până la infinit.
formaţi din nucleu şi câte unul din electronii sistemului. Aşa cum am văzut în cazul
general în §9.3.6, orice produs de funcţii proprii ale operatorilor uniparticulă este Intervin nivelele dublu excitate date de
funcţie proprie pentru suma operatorilor şi corespunde la o valoare proprie egală
cu suma valorilor proprii ataşate factorilor. In cazul concret de faţă întâlnim trei E;,1 + E;,2' n1, n2 > 1.
categorii de funcţii proprii Ele se suprapun peste spectrul continuu. Primul nivel de acest tip este situat la
2 Ef , adică la - 27,2 eV în cazul heliului. Această suprapunere între spectrul discret
• Un1lim1(r1)un2l2m2(r2) -+ E;,1 +E:f2' şi spectrul continuu, neîntâlnită de noi în situaţiile studiate până acum, există şi

• Unil1m 1(r1)uEl 2 m2(r2) -+ E:f1 +E, E:::o, dacă depăşim aproximaţia electronilor independenţi şi se întâlneşte la toţi atomii cu

234 235
 Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE
mai mulţi electroni, la molecule şi nuclee. Este o caracteristică a spectrului energetic
care îşi lasă amprenta asupra fenomenelor fizice la care participă aceste sisteme
(împrăştiere electron-atom, absorbţie de radiaţie electromagnetică).
Nivelele dublu excitate ale heliului şi ale ionilor din secvenţa sa sunt nivele de
autoionizare. Denumirea este legată de procesul de autoionizare care este posibil
pornind din asemenea stări. De exemplu, dată fiind egalitatea
2 Ef = 2 Ef + fiw = Ef + E, E> O,
un atom cu doi electroni aflat în starea dublu excitată de energie 2 Ef se poate
dezexcita, trecând pe nivelul fundamental şi emiţând un foton de energie h w, dar
este posibil ca numai unul din electroni să treacă la energia cea mai joasă, în timp
ce celălalt electron trece în spectrul continuu şi astfel atomul se ionizează. Ionizarea
aceasta, care are loc fără energie din exterior, corespunde unei tranziţii neradia-
tive. Situaţia, descrisă aici în mod simplist în aproximaţia electronilor independenţi,
este tratată adecvat de mecanica cuantică. Interacţia dintre electroni joacă un rol
' important în calculul poziţiei nivelelor de autoionizare şi a lărgimii lor.
236
Anexa A
PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE
Recurgem inevitabil la calculul probabilităţilor ori de câte ori condiţiile de des-
făşurare a unei experienţe nu permit să se prevadă rezultatul ei.
Termenul de experienţă este cel folosit în continuare pentru a desemna o situaţie
studiată, fie că este vorba de aruncarea unui zar, măsurarea unei mărimi fizice pen-
tru un sistem macroscopic sau atomic, emisia spontană a unui foton cu caracteristici
date în urma dezexcitării unui sistem atomic sau orice alt fenomen microscopic sau
macroscopic pentru care rezultatul nu poate fi prevăzut. Desfăşurarea efectivă a unei
experienţe conduce la realizarea unuia sau mai multor evenimente dintr-o mulţime
de evenimente posibile. Printre ele se disting evenimentele, numite evenimente ele-
mentare, care se pot realiza numai în unul dintr-o mulţime de cazuri posibile ca
urmare a efectuării experienţei. Fie un exemplu extrem de simplu în care experienţa
constă în aruncarea unui zar care are trei feţe de culoare roşie şi trei feţe albastre.
Evenimentul care constă în obţinerea unui număr fixat din cele şase posibile este un
eveniment elementar. Evenimentul care constă din realizarea unei feţe de culoare
roşie nu este un eveniment elementar, el se poate realiza în trei din cele şase cazuri
posibile pentru rezultatul experienţei.
1. Frecvenţe relative şi probabilităţi
Ne plasăm întâi în condiţiile unei experienţe cu un număr finit de evenimente
elementare, notate E1, E2, · · · , Er.
Pentru a studia un fenomen de genul menţionat trebuie să avem la dispoziţie un
număr mare de realizări ale experienţei din care vom extrage numărul de cazuri în
care s-a realizat fiecare eveniment. Fie N numărul total de experienţe analizate şi
Nj numărul de cazuri în care s-a realizat evenimentul Ej . Evident, Lj=l Nj = N.
237
Anexa A. PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE

Caracterizăm fiecare eveniment elementar prin valoarea raportului, notat Vj , 2. Rudimente de calculul probabilităţilor

Un eveniment care se realizează cu certitudine este notat cu U, iar un eveniment

r care nu se realizează niciodată este notat cu V .
Ni
Vj = N) 0 ::; Vj ::; 1, j = 1, ... , r, LVj = 1, (A.1) Intre evenimentele posibile ale unei experienţe pot exista anumite relaţii:
j=l i) A c B (evenimentul A implică evenimentul B ), dacă realizarea eveni-
mentului A atrage după sine realizarea evenimentului B ;
mărime numită frecvenţă relativă de realizare a evenimentului Ej în setul de N expe- ii) A= B (evenimente egale), dacă A C B şi B CA ;
rienţe analizat. Dacă efectuăm şi analizăm un nou set de N' repetări ale aceluiaşi iii) C = A n B (evenimentul C este produsul evenimentelor A şi B ) dacă
fenomen şi calculăm frecvenţele relative, vom obţine valori v~, vf, · · · , vţ diferite de realizarea evenimentului C înseamnă realizarea şi a evenimentului A şi a evenimen-
cele din primul set de experienţe. Are semnificaţie comportarea frecvenţelor relative tului B (se foloseşte şi notaţia C = A B) ;
pentru valori mari ale numărului N de repetări ale experienţei. Ne interesează acele iv) C = A U B (evenimentul C este suma sau reuniunea evenimentelor A
fenomene pentru care frecvenţele relative nu diferă mult de la un set de N repetări şi B ) dacă eveniment favorabil este realizarea unuia dintre cele două evenimente
ale experienţei la un alt set format din N I repetări, atunci când amândouă nu- (notaţie alternativă C = A+ B ) ;
merele N şi N' sunt foarte mari. In aceste cazuri, cu cât N şi N' sunt mai mari, v) două evenimente A şi B sunt incompatibile dacă ele nu se realizează simultan,
cu atât frecvenţele relative sunt mai apropiate. Intuitiv, afirmaăm că la o creştere adică dacă AB =V;
a numărului N dincolo de o anumită limită modificarea frecvenţelor relative va fi vi) două evenimente A şi A sunt opuse dacă A + A = U şi A B = V , adică la
practic neglijabilă. Spunem că în condiţiile descrise se manifestă o proprietate de efectuarea unei experienţe se realizează sau unul sau celălalt (nici o dată simultan).
stabilitate a frecvenţelor relative, iar experienţa (fenomenul) în cauză se desfăşoară Calculul probabilităţilor poate fi prezentat pornind de la trei axiome referitoare la
cu respectarea unei legi statistice. Apare atunci ca firească ipoteza existenţei unui set probabilităţile evenimentelor care se pot realiza într-o experienţă. Cu notaţia p(A)
de r numere (câte unul atribuit fiecărui eveniment elementar) pozitive, subunitare pentru probabilitatea evenimentului A axiomele sunt:
şi cu suma egală cu 1, a) p(A) ~ O,
b) p(U) = 1,
r c) p(A1 + A2) = p(A1) + p(A2) pentru A1 A2 =V.
PI, P2, · · · , Pr , O ::; Pi ::; 1 , j = 1, · ··, r, LPi = 1,
j=l
(A.2) Axiomele precedente apar ca fireşti, relaţiile fiind adevărate pentru frecvenţe
relative.
Consecinţele directe ale axiomelor sunt şi ele fireşti, fiind şi ele relaţii valabile

numite probabilităţi ; Pi este probabilitatea de realizare a evenimentului Ej la o efec- pentru frecvenţele relative. Astfel,
tuare a experienţei. Ultima relaţie reprezintă condiţia de normare a probabilităţilor. 1) p(V) =O,
Mulţimea celor r probabilităţi exprimă cantitativ o lege statistică, aceea care gu- 2) p(A) = 1 - p(A),
vernează fenomenul studiat. Cunoaşterea probabilităţilor reprezintă cunoaşterea 3) p(A) ::; 1,
fenomenului respectiv, de multe ori singura posibilă. 4) p(A + B) = p(A) + p(B) - p(AB).
Determinarea probabilităţilor nu este o problemă a matematicii, ci o problemă a Exerciţiu. Verificaţi valabilitatea axiomelor şi a consecinţelor lor lucrând cu
disciplinei căreia îi aparţine experienţa studiată {biologie, economie, fizică sau socio- frecvenţe relative.
logie). Numai modul de operare cu evenimente şi probabilităţi aparţine unui capitol
3. Variabile aleatoare, valoarea medie şi abaterea standard
al matematicii, calculul probabilităţilor, ale cărui rudimente trebuie cunoscute de
orice fizician. Fără de aceasta însuşirea fizicii statistice şi a mecanicii cuantice nu O variabilă
aleatoare este o mărime legată de o experienţă şi a cărei valoare
este posibilă. este determinată de rezultatul experienţei. Pentru o experienţă cu r evenimente

238 239
Anexa A. PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE

elementare o variabilă aleatoare, notată cu x, ia valori notate cu x1, x2, · · · , Xr Scrierea abaterii pătratice medii în forma
după cum se realizează evenimentele Ei, E2, · · · , Er. După efectuarea de N ori a r
2
unei experienţe se poate face o statistică a fiecărei observabile aleatoare. Fiecăreia (5x) = 1:Pj (xj - x) 2 (A.9)
dintre ele i se poate calcula valoarea medie, conform j=l

r arată că abaterea pătratică medie este suma unor termeni pozitivi. Ca urmare, ea
r
I::j=l XJ·N·
J ="
L ' Vj •
Xexp = N j=l
(A.3) nu se poate anula decât în cazul în care fiecare termen al sumei este zero, caz în care
variabila aleatoare se reduce la o constantă,
Pentru valori mari ale numărului de experienţe efectuate, media astfel calculată este
(5x) 2 = O ~ x = C. (A.IO)
apropiată de media statistică (teoretică) definită prin

r Abaterea pătratică medie este o măsură a gradului în care o variabilă se abate de

X= I:xjpj, (A.4) la o valoare constantă. Intr-adevăr, abaterea pătratică medie ia valori mici dacă
j=l toţi termenii sumei precedente sunt mici, ceea ce se întâmplă dacă probabilităţi
apreciabile au doar valorile apropiate de valoarea medie, deci valori apropiate una
denumită pe scurt valoarea medie. de alta.
Valoarea medie are următoarele proprietăţi: Abaterea standard, definită prin
i) C = C pentru C- constantă,
ii) ax + b y = ax+ b y, unde a şi b sunt constante, iar x şi y sunt variabile (A.11)
.6.x=~,
aleatoare,
iii) xy-/=xy. este o mărime cu aceleaşi dimensiuni cu variabila aleatoare căreia îi este asociată.

O variabilă aleatoare este şi abaterea de la valoarea medie a unei observabile 4. Mulţime continuă de evenimente. Densitatea de probabilitate
aleatoare date,
Situaţia în care mulţimea evenimentelor unei experienţe este continuă se întâl-
b"x = x-x . (A.5) neşte în mod curent în practică. Exemplu: într-o experienţă de măsurare a impulsului
Valorile ei posibile depind de valorile variabilei considerate, dar cer şi cunoaşterea electronului de recul în efectul Compton, componenta impulsului pe o axă fixată este
mediei mărimii respective. o variabilă aleatoare care poate lua un continuu de valori între zero şi o valoare Pmax
Valoarea medie a abaterii de la medie este nulă, b"x = O, aşa că această variabilă a cărei expresie nu este relevantă aici.
nu este interesantă. In schimb, pătratul ei este. Pătratul abaterii de la medie, Limbajul şi noţiunile folosite în cazul experienţelor cu un continuu de eveni-
mente elementare sunt în corespondenţă cu cele folosite în cazul numărului finit de
(5x) 2 = (x - x) 2 (A.6) evenimente (sau infinit, dar mulţime numărabilă a evenimentelor). Astfel, pentru
a caracteriza un eveniment folosim unul sau mai mulţi indici care variază continuu,
se numeşte abatere pătratică. Media ei, abaterea pătratică medie,
în locul indicelui întreg care numerota evenimentele în cazul sţudiat anterior. Ne
(5x) 2 = (x - x) 2 (A.7)
referim numai la cazul în care un singur indice este suficient pentru a indica un
eveniment elementar. Trecerea la cazul mai multor indici este directă. Notăm cu a
este o caracteristică importantă a statisticii unei observabile aleatoare. Prin trans- indicele folosit şi cu [ (a) evenimentul asociat; mulţimea evenimentelor elementare
formarea expresiei de definiţie rezultă direct este obţinută prin modificarea continuă a indicelui între două limite date,
--2 - 2
(b"x) =x 2 - x . (A.8) [(a)' a1 ~ a ~ a2 . (A.12)

240 241
Anexa A. PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE

Valorile pe care le ia o variabilă aleatoare sunt redate de o funcţie de indicele a,

In mod evident, evenimentele realizate la efectuarea unui număr mare N de
experienţe nu pot acoperi mulţimea infinită şi continuă a evenimentelor posibile.
x(a), a1 :S a _S a2 . (A.17)
Din această cauză, pentru a descrie rezultatele obţinute, intervalul ( a 1 , a 2 ) este
împărţit într-un număr de s subintervale de lungimi egale sau nu şi se numără
Ca urmare, variabila x ia o valoare în intervalul [x(/3), x(/3 + d/3)] = x(/3) + dx cu
câte evenimente cu indici aparţinând fiecărui subinterval s-au realizat. Fie 6N(/3) probabilitatea (A.15), iar valoarea medie a variabilei aleatoare x este
numărul de evenimente realizate caracterizate prin valoarea luată de a plasată în
intervalul întins de la /3 la /3 + /j /3. Evenimentelor din acest interval li se asociază
frecvenţa relativă
x=
1 °'2

°'l
x(/3) dp(/3) =
1°'2
°'l
x(/3) P(/3) d/3 . (A.18)

6v(f3) = 6N(f3)
1\T ) L /j v(/3) = i. Media are aceleaşi proprietăţi ca în cazul experienţelor cu număr finit de evenimente,
iar abaterea pătratică medie caracterizează în acelaşi mod statistica unei variabile
Suma este extinsă asupra tuturor subintervalelor în care a fost împărţit intervalul
aleatoare.
(a1, a2). Cu cât intervalul /j /3 este mai mic, cu atât numărul de evenimente 8 N(/3)
şi frecvenţa relativă sunt mai mici. Pentru fenomenele guvernate de legi statistive,
atunci când numărul de experienţe analizat este mare, frecvenţa relativă manifestă 5. Verificarea unei legi statistice. Colectiv statistic
proprietatea de stabilitate descrisă în cazul experienţelor cu un număr finit de eveni- Aşa cum trebuie să fi fost clar de la început, ne-am referit la fenomene al căror
mente: frecvenţa relativă se apropie de o probabilitate 6p(/3) de realizare a eveni- rezultat nu este unic determinat de condiţiile care definesc desfăşurarea lui. Pentru a
mentelor cu indici în intervalul considerat stabili dacă fenomenul se supune sau nu unei legi statistice, pentru a descoperi legea
statistică pe cale experimentală în lipsa unei teorii sau pentru a verifica rezultatele
/j v(/3) ---+ 6 p(/3) , L 6 p(/3) = 1 . (A.13) unei teorii exprimate prin probabilităţi sau/şi densităţi de probabilitate, este nevoie
ca experienţa să fie repetată de un număr suficient de mare de ori. Prin definiţie, un
Şi probabilitatea /j p(/3) se micşorează o dată cu intervalul J /3. Raportul dintre colectiv statistic ataşat unui sistem dat constă dintr-o mulţime de copii identice ale
probabilitatea 6p(f3) şi mărimea intervalului tinde spre o limită, atunci când 6/3 sistemului, toate plasate în aceleaşi condiţii.
tinde la zero, Fie cazul în care există o teorie care prevede legea statistică căreia i se supune
experienţa efectuată. Vom fi în această situaţie în mecanica cuantică. Presupunem,
6p(/3) ---+ P(/3) (A.14)
6/3 pentru simplificare, că numărul de evenimente elementare este finit, egal cu r. In
această situaţie, pentru un colectiv statistic cu N exemplare ( N ~ 1) putem
numită densitate de probabilitate sau funcţie de distribuţie a evenimentelor studiate.
prevedea că numărul Nj de exemplare în care se va realiza evenimentul elementar
Probabilitatea de realizare a evenimentelor cu indicele plasat într-un interval in-
Ej este aproximativ egal cu Pj N, unde Pj este probabilitatea pe care o prevede
finitezimal d/3 este infinitezimală şi ea şi are expresia
teoria pentru evenimentul considerat. Dacă efectuăm numai o dată experienţa, nu
putem indica decât setul de probabilităţi P1, P2, · · · , Pr.
dp(/3) = P(/3) d/3 , (A.15)

cu 6. Legi statistice cu §Î fără suport în legi dinamice

1
°'2
P(/3) d/3 = l . (A.16) In fizica clasică întâlnim în primul rând legi dinamice, legi care au un caracter
°'l determinist, în sensul că având suficiente cunoştinţe iniţiale despre un sistem, com-
Densitatea de probabilitate este o mărime nenegativă, 'P(/3) ~ O, iar egalitatea portarea sa ulterioară poate fi prevăzută cu certitudine. Exemplul cel mai simplu ni-l
furnizează legea a II-a a mecanicii newtoniene. Intâlnim însă şi legi statistice, ca de
precedentă reprezintă condiţia
de normare pentru legea de distribuţie a evenimentelor
elementare considerate. exemplu legea de distribuţie Maxwell după viteze. Asemenea legi se referă la sisteme

242 243
Anexa A. PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE

cu număr mare de constituenţi microscopici şi ne explicăm necesitatea legilor statis-

tice prin lipsa de informaţie la un moment iniţial asupra stării de mişcare a fiecărui
constituent. Limbajul statistic apare în acest caz ca introdus din raţiuni practice şi
nu este negată valabilitatea legilor dinamice. Acestea din urmă sunt văzute a sta la
baza legilor statistice, constituie suportul lor, pornind de la care legile statistice pot
fi înţelese şi reconstituite. Anexa B
Fizica cuantică, bazată pe studiul comportării atomilor şi al radiaţiei
electromagnetice, a devenit descifrabilă o dată cu recunoaşterea valabilităţii unor legi
ECUATIA LUI HERMITE
statistice referitoare la comportarea individuală a microparticulelor. Mărimile care
sunt ataşate mişcării unei particule, care pentru fizica clasică sunt funcţii de timp ale
căror valori pot fi prevăzute, devin în lumea microscopică variabile aleatoare pentru
care pot fi formulate numai legi de distribuţie. Orice încercare de a găsi legi dinamice
Ne ocupăm de determinarea acelor soluţii ale ecuaţiei lui Hermite,
dincolo de legile statistice ale mecanicii cuantice s-a dovedit sortită eşecului. De la
mai bine de 80 de ani de la consolidarea ei, mecanica cuantică este aplicată cu succes H" - 2 eH' + (>- - 1) H = O, (B.1)
în forma unei teorii inerent statistice. care apar în expresia funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului liniar armonic (vezi
§2.2.5). Aceste soluţii sunt polinoamele lui Hermite. Arătăm principalele etape ale
Referinţe
calculului prin care se stabileşte acest rezultat.
Lucrarea [11], Anexa I • Soluţii ale ecuaţiei Hermite ca serie de puteri
Ecuaţia Hermite este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea, liniară, cu coe-
ficientul primei derivate funcţie de variabila e.
Suntem în unul din cazurile în care
soluţiile pot fi reprezentate ca serii de puteri 1
00

H(e) = e L ak ek. (B.2)

k=O
O soluţie
cu reprezentarea precedentă este mărginită numai dacă s 2:'. O, altfel
soluţia devine nemărginită pentru e
-+ O. In cazul concret de faţă nu vom întâlni
cazul s < O. Modul de scriere a seriei presupune ao =I= O, altfel definiţia exponentului
s ar fi ambiguă.
Vom cere ca seria să asculte de ecuaţia lui Hermite. In acest scop vom scrie seria
mai compact
00

H(e) = L ak ek+s'
k=O
1
Pentru ecuaţia diferenţială de ordin n adusă la forma în care coeficientul derivatei de ordin n
este o constantă, reprezentarea ca serie este totdeauna posibilă atunci când coeficienţii celorlalte
derivate şi al funcţiei sunt funcţii olomorfe de variabilă. Sunt admise şi anumite singularităţi ale
acestor coeficienţi.

244 245
Anexa B. ECUATIA LUI HERMITE

o vom deriva termen cu termen cu

(X)

H'(f,)
00 00

= L (k + s) ak e+s-l , H"(e) = L (k + s) (k + S - l) ak ~k+s- 2 Hr (e) = eLv par

av ev ) s = o, l ' (B.5)
k=O k=O
00

şi o vom introduce în ecuaţie. Grupând convenabil termenii, avem Hn(e) = L av ev pentru s =O, Hn =O pentru s = l. (B.6)
v impar
00 00

L( k + s) (k + s - l) ak ek+s- 2 = L [2 (k I + s) + 1 - ,\ l ak I e +s .
I Pe baza (B.4), raportul coeficienţilor a două puteri succesive (ambele pare sau ambele
k=O k'=O impare) din cele două serii este dat de

Pentru mai multă claritate, în seria din membrul drept indicele de sumare a fost av+2 2(v+s)+l-,\
li= o, l , ... (B.7)
notat altfel decât în membrul stâng. av (v + s + 1) (11 + s + 2) '
Ecuaţia lui Hermite s-a transformat în egalit atea a două serii de puteri ale vari-
abilei ~ . Ea poate fi îndeplinită pentru orice valoare a variabilei numai dacă sunt
şi arată convergenţa seriilor pentru orice valoare a variabilei e.
egali coeficienţii aceloraşi puteri ale sale din cele două serii. Observăm întâi că • Comportarea asimptotică a seriei H(e)
primele două puteri, e-
2
şi 1
e-
, lipsesc din membrul drept, ceea ce implică anu-
Observăm că până acum n-au fost impuse condiţiile de regularitate. Unele pro-
larea coeficienţilor lor din membrul stâng,
prietăţi sunt deja asigurate (continuitatea funcţiei şi a derivatei), dar proprietatea
s ( s - l) ao = O, (s+l)sa1=0. (B.3) de mărginire nu. Este momentul să ne întrebăm dacă soluţia pe care am construit-o
prin calculul de până acum este mărginită pentru orice valoare a variabilei Pot e.
Egalând apoi coeficienţii unei puteri oarecare ev+s cu v întreg nenegativ, găsim apărea probleme atunci când e e
ia valori mari ( -t ±oo). Analiza comportării la
distanţe mari a seriei Hr (şi Hn, dacă este cazul) se poate face prin raţionamentul
(v + s + l) (v + s + 2) av+2 = [2 (11 + s) + 1 - ,\) av, li= o, l, .... (B.4) care urmează, bazat pe comparaţia dintre seria H şi funcţia exponenţială

Relaţia precedentă este o relaţie de recurenţă pentru coeficienţii seriei. Relaţia leagă w(e) = exp(e2).
coeficienţii ai căror indici diferă prin două unităţi. Astfel, coeficienţii se determină
Funcţia w are dezvoltarea în serie
unul pe altul din doi în doi: din ao rezultă bine determinaţi coeficienţii a 2 , a 4 , ••. ,
iar din a1 coeficienţii cu indice impar a3, a5, .... 00 ek 00 V

Urmărim consecinţele relaţiilor de recurenţă. Prima egalitate din (B.3) determină w(e) = L kl= L Cve )
valorile posibile pentru s : k=O v par
s = O sau s = l, cu
1 Cv+2 2
11 par.
deoarece ao =I= O. Dacă s =O, a doua relaţie din (B.3) este îndeplinită şi nu rezultă Cv=(~)!' Cv li+ 2'
nici o restricţie pentru a 1 . Dacă însă s = l, aceeaşi egalitate cere ca a 1 să se
1n ambele serii, Hr şi w, comportarea asimptotică este determinată de puterile
anuleze.
mari ale seriei ev, cu v > N , N > > 1 . Pentru asemenea valori ale lui 11 raportul
Ţinând seama de consecinţele deduse, seria H din (B.2) se poate scrie în cazul
coeficienţilor av+2/av, dat de relaţia de recurenţă (B .7), este bine aproximat de
s = l ca suma a două serii independente. Vom scrie în amândouă cazurile
av+2 2
H(e) = Hr(e) + Hn(e), --~-, li>> l.
av li

246 247
Anexa B. ECUATIA LUI HERMITE

Observăm că aceeaşi comportare o are raportul coeficienţilor care caracterizează şi seria dată de (B.2) se reduce (până la factor) la polinomul Hermite de grad n.
seria w(e). Pe baza observaţiei precedente afirmăm că la distanţe mari seria H se Pânăacum polinomul Hermite a fost determinat până la un factor. Inainte de
comportă ca seria w, adică devine nemărginită ca şi ea. alte consideraţii, este necesar să facem precizarea care definişte unic polinoamele
Este momentul să ne amintim că am ajuns să ne interesăm de ecuaţia Hermite Hermite: adoptăm definiţia standard a polinoamelor Hermite, conform căreia coefi-
în legătură cu problema funcţiilor proprii ale energiei u(e) pentru un oscilator liniar cientul puterii celei mai mari din polinom este egal cu 2n .
armonic. In §2.2.5 am stabilit expresia (2.56), adică u(O = exp(-e /2) H(~) care
Polinoamele Hermite se calculează uşor pe baza unei relaţii de recurenţă
face legătura cu o soluţie a ecuaţiei Hermite. Constatăm că factorul exp(-e2 /2)
nu poate compensa creşterea indefinită a seriei H şi, ca urmare, soluţia găsită până
acum pentru ecuaţia lui Hermite nu conduce la o funcţie proprie a energiei pentru
Hn+l -2~Hn +2nHn-1 = O, (B.10)
oscilatorul liniar armonic. Rezultă că ne interesează numai soluţiile ecuaţiei Hermite în care este suficient să precizăm că Ho(O = 1. Găsim imediat
care devin mărginite prin înmulţire cu funcţia exp(-e /2).
H1(0=2e, H2(e) = 4e - 2. (B.11)
• Reducerea seriei H(e) la un polinom
Polinomul Hermite Hn are paritatea lui n,
Observăm că dacă seria ( H1 sau Hu) pe care o analizăm este un polinom,
comportarea la distanţe mari descrisă anterior nu mai este valabilă şi, deşi valoarea Hn(-0 = (-lt Hn(O · (B.12)
polinomului creşte indefinit la valori mari ale variabilei, funcţia u(e) amintită an-
terior scade pentru valori mari ale variabilei, deoarece pentru ~ -t ±oo , funcţia Exerciţii:
exp( -~2 /2) merge la zero mai repede decât creşte orice polinom. Dacă examinăm 1) Consideraţi ecuaţia lui Hermite cu n = O şi arătaţi că singura ei soluţie
relaţia generală de recurenţă (B.4), constatăm că seria se reduce la un polinom numai mărginită este o constantă. Obţineţi apoi, cu ajutorul relaţiei de recurenţă, poli-
dacă pentru o anumită valoare a indicelui v , notată v 0 , este îndeplinită egalitatea noamele Hermite de grad n ::; 4.
2) Justificaţi proprietatea de paritate pe baza relaţiei de recurenţă.
2(vo + s) + 1 - ,\=O.
3) Arătaţi că polinoamele Hermite derivă din funcţia generatoare
Mărimea care determină îndeplinirea relaţiei precedente este parametrul ,\ din
ecuaţia Hermite. Dacă S(t;~) = exp(-t2 + 2t~). (B.13)

Aceasta înseamnă că dezvoltarea funcţiei S în serie de puteri ale parametrului t are

>. = 2 (vo + s) + 1, vo par
drept coeficienţi polinoamele Hermite (împărţite la n! ),
seria Hi se reduce la polinom de grad vo + s . Având în vedere valorile luate de s 00
(O sau 1), notând n = vo + s, condiţia precedentă se rescrie exp(-t2 +2t~) = L Hn~~) tn. (B.14)
n=O n.
Â=2n+l, n = O, 1, 2 .... (B.8)
Pe baza relaţiei precedente se stabilesc uşor o serie de proprietăţi ale polinoamelor
A doua serie Hn nu se reduce la polinom dacă ,\ ia valori din setul precedent. Hermite.
Singura posibilitate pentru ca H să fie polinom este a 1 = O, caz în care toţi termenii
Indicaţie: Arătaţi că funcţiile Hn din (B.14) satisfac ecuaţia lui Hermite (B.l)
seriei Hn sunt nuli. In concluzie, dacă în (B.1) Â este un număr impar pozitiv,
şi sunt polinoame.
ecuaţia se reduce la ecuaţia diferenţială a polinoamelor H ermite,

H
11
- 2~ H' + 2 n H = O, (B.9)

248 249
Anexa C
ECUATIA LAPLACE-KUMMER

Structura ecuaţiei Laplace- Kummer

d2F dF
z-
2
+ (b- z)- - aF = O (C.l)
dz dz
garantează existenţa unor soluţii care sunt serii de puteri ale variabilei z,
CX) CX)

F = zer L Ck zk = L Ck zcr+k .
k=O k=O

Condiţia eo -/= O asigură definirea neambiguă a numărului a. Derivând seria termen

cu termen şi grupând convenabil în două serii cei patru termeni din ecuaţie (primii doi
termeni împreună, al treilea şi al patrulea împreună), aducem ecuaţia la egalitatea
a două serii de puteri ale variabilei z
CX) CX)

L(a + k) (a+ k - 1 + b) Ck zcr+k-l = L(a + k + a) Ck zcr+k.

k=O k=O

Egalitatea seriilor implică egalitatea coeficienţilor aceloraşi puteri ale variabilei z.

In membrul stâng al egalităţii există puterea zcr-l care nu apare în membrul drept.
Ca urmare, coeficientul ei trebuie să se anuleze, adică

a(a-l+b)eo=O.

Apoi, puterile zcr+k cu k = O, 1, ... apar în ambii membri. Egalarea coeficienţilor

lor duce la relaţia de recurenţă .....,

(a + k + 1) (a + k + b) Ck+ 1 = (a + k + a) Ck , k = o, 1, ...

251
Anexa C. ECUATIA LAPLACE-KUMMER

Din prima condiţie aflăm imediat valorile numărului a, Pentru o justificare riguroasă a comportării asimptotice prezentate aici, vezi [11 J
(Anexa 2, §2).
a1 = O, a2 = 1 - b, Raţionamentul precedent nu se aplică dacă parametrul a este întreg negativ sau
zero, caz în care seria se reduce la polinom.
şideci deducem comportarea dominantă posibilă pentru o soluţie în vecinătatea
punctului z = O ,
Referinţe
F(z) --+ co+ do z 1-b z --+ o.
A. Erdelyi et al., Higher Transcendental Functions, McGraw-Hill, New York,
Observăm următoarele: i) cele două comportări (constantă sau z 1-b) sunt dis-
1953), vol. I, Cap. VI
tincte dacă b -/- 1, şi, ca urmare, pornind de la ele construim două soluţii liniar-
independente, notate aici fi şi h;
ii) dacă Re(l - b) <0, soluţia h este nemărginită;
iii) o analiză mai atentă arată că în cazul în care b este un întreg pozitiv, singu-
laritatea din vecinătatea originii este de tipul ln z.
ln aplicaţia din §5.3 interesează doar cazul a = O. ln acest caz relaţia de recurenţă
devine
Ck+ 1 ( k + 1) (k + b) = (k + a) Ck , k = o, 1, .... (C.2)
Ea arată că o dată cu primul coeficient c0 soluţia reprezentată prin seria de plecare
este bine determinată. Alegerea co = 1 conduce la expresiile (5.35) ale primilor
coeficienţi ai seriei şi la expresia generală a coeficientului redată în (5.34). Seria
astfel obţinută este seria lui Kummer sau funcţia hipergeometrică degenerată.
Seria Kummer nu are sens dacă parametrul b este întreg negativ sau zero. Nu
ne vor interesa aceste cazuri.
Un argument de plauzibilitate pentru comportarea asimptotică (5.36) la Iz I-+ oo
rezultă din comparaţia dintre raportul (C.2) al coeficienţilor puterilor succesive ale
variabilei pentru valori mari ale indicelui,

Ck+l k+a 1
(k + 1) (k + b) ~ k'
k >> 1,
Ck

şi acelaşi tip de raport din seria exponenţială

ez =
00

k=O
k 00

L ~! = L dk zk '
k=O
dk+l
dk (k
k!
+ l)!
1
k+l
'
Se constată că raportul este acelaşi la valori mari ale indicelui, deci, până la un factor
comun, puterile de la o valoare a indicelui încolo au acelaşi coeficient în cele două
serii. Intrucât aceste puteri determină valoarea seriilor la valori mari ale variabilelor,
afirmăm că seriile au aceeaşi comportare asimptotică.

252 253
BIBLIOGRAFIE

[1] B. H. Brandsen şi C. J, Joachain, Fizica atomului §i a Moleculei, Ed. Tehnică,

Bucureşti, 1998; ed. 2-a (în limba engleză) Prentice Hall, 2003

[2] S. Ţiţeica, Curs de Fizică Statistică §i Teoria Cuantelor, Editura All, Bucureşti,
2000

[3] B. H. Brandsen şi C. J. Joachain, Introducere în mecanica cuantică, Editura

Tehnică, 1999; ed. 2-a, în limba engleză, Prentice-Hall, 2000

[4] V. Florescu, T. Marian şi M. Zaharia, Probleme de Mecanică Cuantică (2 vo-

lume), Tipografia Universităţii din Bucureşti, vol. I 1986, vol. II 1987

[5] R. Feynman, Fizica Modernă, Mecanica Cuantică, Editura Tehnică, Bucureşti,

1970

[6] E. Merzbacher, Quantum Mechanics, John Wiley & Sons, 1970; ed.3-a (lb. en-
gleză) 1998

[7] M. Abramowitz and I. A. Stegun, Handbook of Mathematical Functions, Na-

tional Bureau Standards, 1984
'I
[8] V. Florescu, Mecanica cuantică, Tipografia Universităţii din Bucureşti, partea
I-a 1979 (reeditare 1983)

[9] I. Mercheş şi L. Burlacu, Mecanică analitică §i a mediilor deformabile, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

[10] M. A. Nielsen and I. L. Chuang, Quantum Computation and Quantum Infor-

mation, Cambridge University Press (2000)

[11] S. Ţiţeica, Mecanica Cuantică, Editura Academiei, Bucureşti, 1984

255
 ALTE MANUALE RECOMANDATE

D. Bohm, Quantum Theory, Prentice-Hall, New York, 1951

Cl. Cohen-Tannoudji, B. Diu et F. Laloe, Mecanique quantique (2 volume), Her-
mann, 1973; limba engleză, John Willey & Sons, 1977
P. A. M. Dirac, The Principles of Quantum Mechanics (prima ediţie în 1930),
ed. 4-a, Oxford University Press, 1958
S. Gasiorowicz, Quantum Physics, John Willey and Sons, Inc., 1974
L. D. Landau şi E. M. Lifşiţ, Mecanică Cuantică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1965
A. Messiah, Mecanică Cuantică (2 volume, traducere din limba franceză) , Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
L. I. Schiff, Quantum Mechanics, ed. 3-a, Mc Graw-Hill Book, Co., 1968

Tiparul s-a executat sub c-da nr. 1836/2007

la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

256
 r.
~ -, BIB L I OT E C A
Fl~eICĂ

\& '- :~_i_&_ii-,+-i-.:. .·. VIORICA FLORESCU

LECŢII DE MECANICĂ CUANTICĂ

li

. '~
'·,,,.

editura universitatii din bucureşti "

2008
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. TUDOR A. MARIAN
Prof. univ. dr. V. V. GRECU

CUPRINS

PREFAŢĂ 9

10 REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRI-

CIALĂ 11
10.1 Reprezentări ale funcţiei de stare . . . . . . . . . . . . . . . 12
10.1.1 Reprezentarea impulsului pentru particula fără spin 12
© editura universitâtii din bucuresti " 10.1.2 Aplicaţie: funcţia de undă a particulei libere 16
Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti - 050663; Telefon/Fax: 410.23.84 10.2 Reprezentarea funcţiei de stare într-o bază numărabilă . 17
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com 10.2.1 Reprezentarea asociată unei observabile oarecare 17
Internet: www. editura.unibuc. ro 10.2.2 Exemple . . . . . . . . 17
10.2.3 Cazul funcţiilor sferice . . . . . . . . . . . 19
10.3 :'.\Jotaţiile lui Dirac . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
10.4 Reprezentarea matricială într-o bază numărabilă. 22
Biblioteca de Fizica 10.4.1 Baze ortonormate numărabile . . . . . . . 22
10.4.2 Reprezentarea matricială a funcţiilor . . . 24
111111111u11111~ ,,,111111l1w11 ~11 10.4.3 Reprezentarea matricială a operatorilor liniari 24
10.4.4 Operatori unitari. Trecerea de la o bază ortonormată la alta . 27
10.5 Problema de valori proprii asociată unei observabile. Cazul general . 29
10.5.1 :'.\Jotaţii adecvate pentru un spectru mixt de valori proprii 29
10.5.2 Schimbarea normării pentru vectorii proprii din spectrul continuu 31
10.5.3 Normarea funcţiilor proprii ale impulsului în scara energiei şi
a unghiului solid . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 11 OPERATORUL STATISTIC 37

FLORESCU, VIORICA 11.1 Introducere . . . . . . . . 37
Lecţii de mecanică cuantică / Viorica Florescu - Bucureşti: 11.2 Definiţia operatorului statistic. Proprietăţi . 38
Editura Universităţii din Bucureşti, 2006 11.3 :'.\1atricea densităţii . . . . . . . . . . . . . . 42
vol. 11.4 Exprimarea legilor statistice pentru observabile cu ajutorul operato-
ISBN 978-973-737-361-8 rului statistic . . . . . . . . . 44
Voi. 2 - 2008 - Bibliogr. - ISBN 978-973-737-571-l
3
530.145(075.8)
 ~

...

11.5 Determinarea operatorului statistic. Exemple .. . . . . . . . . . . 46 13.9 Compunerea a două momente cinetice . . . . . . . . . . . . . . . . 101
11.6 Aplicaţie: descrierea spinului 1/ 2 cu ajutorul operatorului statistic 47 13.9.1 Introducere: stările unui sistem format din două subsisteme 101
12 METODE DE APROXIMAŢIE P ENTRU R EZOLVAREA PROBLEMEI
13.9.2 Problema compunerii a două momente cinetice 102
D E VALORI PROP R II A ENERGIEI 51 13.9.3 Baza standard . . . . . . . . . . . . . . . . 103
12.1 ?\1etoda perturbaţiilor staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . 51 13.9.4 Baza c anonică. Coeficienţii Clebsch-Gordan 104
12.1.1 Ipotezele de lucru. Operatorul H(>..) . . . . . . . . . . 51 13.9.5 Teorema Clebsch-Gordan . . . . . . . . . . 104
12.1.2 Ecuaţiile de bază ale metodei perturbaţiilor staţionare . 5-1 -
14 TRANZIŢII CUANTICE 107
12.1.3 Aproximaţia de ordinul zero . . . . . . . . . . . . . . . . 5-~1
--
\ t I 'Î4.Î/ \ Y1etoda perturbaţiilor dependente de timp . . . . . . . . . . . . . .. 108
12.1.4 Corecţiile la un nivel de energie nedegenerat şi la vectorul pro-
14.1.1 Formularea problemei. Ipotezele la baza metodei perturbaţi-
priu asociat . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
ilor dependente de timp 108
12.1.5 Cazul nivelului degenerat. Ecuaţia seculară 60
14.1.2 E cuaţiile generale . . . . . . . . . . . . . . . 108
12.1.6 Baza adaptată calculului de perturbaţie . . . 65
14.1.3 Cazul H' = O la t < O . . . . . . . . . . . . 111
12.1.7 Apli caţie: forţă centrală care perturbă electronul legat de un
14.2 Descrierea tranziţiilor în cadrul teoriei perurbaţiilor . 113
câmp coulombian atractiv . . . . . . . . 67
14.2.1 Cazul perturbaţiei cu durată finită de acţiune 113
12.1.8 Cazul a două nivele de energie apropiate 68
14.2.2 Perturbaţia constantă pe durata ei de acţiune 115
li lW .'.\1etoda variaţională . . . . . . . . . . . . . . . 70
14.2.3 ~otaţii detaliate pentru problema de valori proprii a operato-
12.2.1 Principiul variaţional Ritz . . . . . . . 70
rului Ho . . . . . . . . . . . . · · · · · · · · · · · · · · · · · 116
12.2.2 :vletoda variaţională pentru determinarea nivelului fu rnlament ai 73
14.2.4 Adaptarea rezultatelor la cazul unui spectru mixt al energiei
12.2.3 Exemplu: metoda orbitalilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
sistemului neperturbat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
12.2.4 Aplicaţie: energia stării fundamentale a atomului de 1wliu .. -6
14.2.5 Tranziţii discret-continuu sub influenţa unei perturbaţii cons-
13 ELEMEN T E D E T EORIA GENERALA A MOMENTULUI C1NETIC 1 tante . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
13.1 Recapitulare: :.\fomentul cinetic orbital. Spinul 1/ 2 . . . . . . . 81 14.2.6 Tranziţii sub influenţa unei perturbaţii armonice pe durata ei
13.2 Proprietăţile operatorilor de moment cinetic . . . . . . . . . . 82 de acţiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
13.3 Problema valorilor proprii pentru operatorii momentului cinetic ;-: 1 14.2.7 Tranziţii discret-discret sub influenţa unei perturbaţii armo-
13.4 Baza canonică de pondere j 89 nice cu durata mare de acţiune . . . . . . . . . . . . . . . 125
13.5 Observaţii finale . . . . . . 92 --'15,
V
t
ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI SIS-
13.6 Exemple de baze canonice . 92 TEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă 127
13.6.1 :.\1omentul cinetic orbital . 92 15.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
13.6.2 .'.\lomentul cinetic 1/ 2 93 15.2 Unda electromagnetică plană monocromatică şi liniar-polarizată . 129
13.6.3 Baza canonică în raport cu spinul total a două partirnle de 15.3 Ipotezele lui Einstein referitoare la absorbţia şi emisia luminii . . 131
spin 1/ 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94 15.4 Sistemul atomic. Operatorul hamiltonian . . . . . . . . . . . . . 134
13. 7 :.\fomentul cinetic total al unei particule de spin 1/ 2 . . . 95 15.5 Calculul ratelor de absorbţie şi emisie stimulată prin metoda pertur-
13.7.1 Baze canoni.ce în raport cu momentul cinetic total 95 baţiilor dependente de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 134
13.7.2 Spinorii sferici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 15.6 Emisia spontană. Reguli de selecţie. Aproximaţia dipolară . . . . . . 136
13.8 Clasificarea stărilor staţionare ale atomului hidrogenoid nerelativist 15. 7 Coeficientul total Einstein pentru emisie spontană. Timpul mediu de
după valorile observabilelor 12 , j2 şi jz ........... . 99 viaţă al unei stări . . . . . . . 138
4 5
 ..,

15.8 Expresia coeficientului total Einstein în aproximaţia dipolară 140 ANEXE

15.9 Alte procese de emisie spontană de un foton 142 I
15.lOProcese cu absorbţie de un foton . . . . . . . . . . . . . . . . 143 Anexa D ARMONICELE SFERICE CA BAZĂ CANONICĂ A A MO-
MENTUL Ul CINETIC ORBITAL 183
16 PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare) 145
Anexa E DETERMINAREA SPINORILOR SFERICI 187
16.1 Ecuatia Schrodinger radială. Teorema wronskianului 145
16.2 Undele parţiale . . . . . . . . . . . . . . . 147 Anexa F FUNCŢIILE BESSEL SFERICE 193
16.2.1 Definiţia unei unde parţiale . . . . 147
16.2.2 Undele parţiale ale particulei libere 147 Anexa G NORMAREA UNDELOR PARŢIALE 197
16.2.3 Defazajul undei parţiale . . . . . . 149
Anexa H FORMULA LUI RAYLEIGH 199
16.2.4 Formulă implicită pentru sin Oz . . 151
16.2.5 Comportarea defazajelor la energii joase în cazul unui potenţial BIBLIOGRAFIE 203
cu rază finită de acţiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
16.3 Legătura dintre undele plane şi undele parţiale ale particulei libere 154

17 ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL 157

17.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
17.1.1 Descriere schematică a unei experienţe de ciocnire 158
~\ j 17.1.2 Clasificarea ciocnirilor . . . . . . . . 158
17.1.3 Imprăştierea elastică . . . . . . . . . . . . 159
17.2 Imprăştierea pe potenţial. Secţiunea eficace . . . 160
17.3 Imprăştierea pe potenţial în aproximaţia lui Born 161
17.3.1 Formula lui Born . . . . . . . . . . . . . . 16 1
17.3.2 Aplicarea formulei lui Born în cazul unui câmp central de forţe lC-i
17.3.3 Imprăştierea pe câmp coulombian . . . . . . . . . . . . 16:
17.4 Imprăstierea pe potenţial ca proces staţionar . . . . . . . . . 16t
17.4.1 Reflexie şi transmisie pentru o barieră de potenţial lD HiL
17.5 Imprăştierea pe potenţial. Cazul 3D . . . . . . . . . . . . . . 1!
17.5.1 Soluţia staţionară de împrăştiere . . . . . . . . . . . . 17•'
17.5.2 Legătura dintre amplit,udinea de împrăştiere elastică şi secţi-
unea diferenţială de împrăştiere . . . . . . . . . . . . . . . . . l 73
17.5.3 Teorema optică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1';"" 4
17.6 Imprăştierea pe potenţial central . . . . . . . . . . . . . 175
17.6.1 Descompunerea undei staţionare în unde parţiale 1î5
17.6.2 Amplitudinea de împrăştiere elastică . . . . . . . l "iî
17.6.3 Secţiunea totală de împrăştiere elastică şi teorema optică l 78
17.6.4 Imprăştierea la energii joase lî9
17.7 Imprăştierea a două particule 181

6 7
 PREFAŢĂ

In partea a doua a lecţiilor de mecanică cuantică capitolele, ca şi anexele , sunt

numerotate în continuarea celor din prima parte.
Partea a doua a cursului conţine:
i) Completări ale formalismului mecanicii cuantice. In capitolul 10 este definită
reprezentarea impulsului pentru o particulă fără spin şi se trece la generalizarea ei.
Se introduc notaţiile lui Dirac. P entru simplitate se \definesc numai vectorii ket.
In capitolul 11 este prezentată descrierea stărilor unui sistem cuantic cu ajutorul
operatorului statistic, valabilă deopotrivă pentru stările mixte şi cele pure.
ii) Elemente ale teoriei generale a momentului cinetic (Cap. 13). Cunoştinţele
transmise în acest capitol reprezintă un minim necesar pentru descifrarea datelor
spectroscopiei atomice, moleculare sau nucleare.
iii) Prezentarea unor metode de aproximaţie, absolut necesare pentru aplicaţiile
mecanicii cuantice: metoda perturbaţiilor staţionare şi metoda variaţională pentru
rezolvarea problemei de valori proprii a energiei (Cap. 12) şi metoda perturbaţiilor
dependente de timp pentru rezolvarea ecuaţiei Schrodinger temporale (Cap. 14).
iv) ::-,1odul de aplicare a mecanicii cuantice pentru descrierea interacţiei unui sis-
tem atomic cu radiaţia electromagnetică (Cap. 15) şi pentru descrierea împrăştierii
pe potenţial (Cap. 17).
Capitolul 16 completează cunoştinţele dobândite în prima parte a lecţiilor refer-
itor la particula în câmp central de forţe. Insuşirea capitolului este necesară pentru
capitolul 17.
Lucrarea conţine 5 anexe, strâns legate de conţinutul cursului.
Cursul se adresează studenţilor din anul al III-lea al Facultăţii de Fizică. El este
util şi studenJilor care lucrează pentru diploma de :\1:aster.

:\1:ulţumirile mele se îndreaptă spre ::-,Iădălina Boca şi ::-,1ihai Dondera pentru

citirea atentă a manuscrisului lucrării de faţă şi observaţiile făcute.

9
I

Capitolul 10
REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA
MATRICIALĂ

Prin însuşirea noţiunilor care vor fi introduse în acest capitol se ·realizează conso-
lidarea cunoştinţelor 'de mecanică cuantică dobândite în capitolele precedente. Sunt
noţiuni folosite curent în aplicarea mecanicii cuantice. Se introduc de asemenea no-
taţii noi care conduc la o scriere mai concisă a relaţiilor cu care operează mecanica
cuantică, scriere utilă pentru orice sistem cuantic.
Incepem prin a considera cel mai simplu sistem cuantic studiat în capitolele
precedente: particula de masă M, sarcină electrică q şi spin O, aflată în câmp
de forţe extern. Remintim afirmaţiile de bază ale mecanicii cuantice referitoare la
particulă.
1) Dacă ne este cunoscută funcţia de stare w(r, t) la un moment dat t, putem
prevedea statistica rezultatelor care s-ar obţine la acel moment la măsurarea unei
observabile a particulei, măsurare efectuată pe exemplarele unui colectiv statistic
ataşat particulei.
2) Funcţia de stare îndeplineşte condiţiile de regularitate şi este integrabilă în
modul pătrat.
3) Evoluţia în timp a funcţiei de stare este guvernată de ecuaţia Schri:idinger
temporală. Dacă ne este cunoscută funcţia de stare la un moment dat to şi dacă ea
este normată la acel moment de timp,

11 W(r, to) j2 dr = l , (10.1)

atunci, evoluţia în timp

i) determină funcţia de stare la orice moment de timp,
ii) asigură normarea funcţiei de undă la orice moment de timp.

11
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.1. REPREZENTĂRI ALE FUNCŢIEI DE STARE

Concret, legat de afirmaţia 1), amintim că din funcţia de stare extragem în mod
direct este totuna cu reprezentarea funcţiei ca integrală Fourier,
- densitatea de probabilitate de localizare
W(r , t) = 1"
1
_ t.\?. I ?
r
}p 4>(p, t) exp(h p · r) dp.
i
(10.7)
P( r, t) =I W(r, t ) 1 , 2
(10.2)
\
- valoarea medie a oricărei funcţii de poziţia particulei f (r), Funcţia d e st are în reprezentarea imp ulsului

f(t) = 1 f( r ) I W(r , t) 1
2
dr , (10.3)
Intre funcţia de stare şi transformata ei Fourier există o corespondenţă biunivocă:
transformata Fourier rezultă din cunoaşterea funcţiei prin formula

- densitatea de probabilitate radială

4>( p, t) = 10
._t.
1 \ ?. I ? 1 r
i
W(r ,t) exp(-hp·r ) dr, (10.8)

Jor Jor
2
2 1C 2
Prad(r) =r I W(r . t) 1 dfl, dfl = sin () d() d<p , ;10.4) iar funcţia de stare rezultă din transformata Fourier pe baza (10 .7).
In §3.8 am justificat egalitatea
- densitatea rnrentului de probabilitate de localizare

J = _n_ (w* v w - wv w*).

2iM 10.5)
11 w(r , t) 2
1 dr = i I 4>(p,t) 1dp .
2
(10.9)

Determinarea densităţii de probabilitate pentru distribuţia după impulsuri , t ă de Folosind condiţia de normare a funcţiei de stare, avem

II (p, t) =I <P(p, t) 12 ' 10.6) i I 1>(p, t) 1

2
dp = 1. (10.10)
necesită calculul transformatei Fourier <P(p , t ) a funcţiei de stare.
Corespondenţa biunivocă dintre funcţia de stare şi transformata ei Fourier ne
permite să afirmăm că toată informaţia despre particulă conţinută în funcţia de
10.1 Reprezent ări ale funcţiei de stare stare este conţinută şi în transformata ei Fourier, aşa încât o putem folosi pe aceasta
din urmă în locul primeia pentru a descrie starea particulei. Rămâne să arătăm cum
Funcţia de stare a particulei poate fi dezvoltată după diferite sisteme cc•P1„Jete se exprimă legile statistice pentru diferitele observabile pornind de la transformata
de funcţii. unele aparţinând spaţiului stărilor, altele nu. Coeficienţii dezvol U-i 1mt Fourier a funcţiei de stare.
unic determinaţi o dată cu funcţia de stare. Prin definiţie , ei constituie o repn tare Atunci când descriem starea unei particule cu ajutorul transformatei Fourier a
a functi ei de stare. Inainte de a descrie o reprezentare oarecare, ne opriu, 1pra funcţiei de stare, spunem că lucrăm în reprezentarea impulsului. Altfel exprimat:
reprezentării impulsului.
Funcţia de stare în reprezentarea impulsului este transformata Fourier a funcţiei
de stare.
10. 1. 1 R e prezentarea imp ulsului pentru particula fără spin In cazul în care folosim funcţia de stare, aşa cum am procedat în toate capitolele
Dacă sistemul complet de funcţii de coordonate după care este dezvolta t fnncţia precedente, se spune că lucrăm în reprezentarea poziţiei.
de st are este format din funcţiile proprii comune operatorilor impulsului 1 , dPz, ,]tarea Pentru a lucra consecvent în reprezentarea impulsului este necesar să transpunem
relaţia dintre două funcţii stabilită prin intermediul unui operator liniar într-o relaţie
studiată în §4.4 , expresia funcţiilor
1
Problema de valori proprii pentru operatorii impulsului a fost între transformat ele Fourier ale acestor funcţii. In paragraful care urmează efectuăm
este redată de (4.15).
această operaţie pentru câţiva din operatorii asociaţi observabilelor particulei.

12
13
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.1. REPREZENTĂRI ALE FUNCŢIEI DE STARE
Operatorii asociaţi observabilelor în reprezentarea impulsului
Fie o funcţie de undă (în sens matematic), f(r) , cu transformata Fourier </>(p), Px _, -oo , care trebuie mai departe integrată în raport cu Py şi Pz. Pentru Px _,
deci cu dezvoltarea în integrală Fourier dată de ± oo funcţia </>(p) se anulează (mai repede ca p - 312 , pentru că este integrabilă în
modul pătrat), ceea ce conduce la anularea primului termen din relaţia precedentă.
1 r
J(r) = (21r ii,)3/2 }P </>(p) exp(,;: p. r) dp.
i
(10.11)
Rămânem cu egalitatea

xf(r)=
ih r
aq> i
}paPx exp(,;:p·r)dp, (10.14)
Aplicăm funcţiei f(r) operatorul Px, ataşat componentei impulsului pe axa Ox
1 .,_t.\'.'.I?

a unui sistem de axe de referinţă, şi notăm rezultatul cu g(r) :

egalitate care arată că în reprezentarea impulsului operatorul ataşat poziţiei x este
. af l i operatorul ih a~x '
g(r)=Pxf=-ih-a
X
= (21rn,)3/ 2
1 p
Px</>(p)exp(~p·r)dp.
lt
f(r) - </>(p) --+ X f - in a</>(P)
apx .
(10.15)
Rezultatul arată că transformata Fourier a funcţiei g(r) , pusă în corespondenţă cu Avem atunci şi corespondenţa
funcţia f de către operatorul Px , este Px <P(P) ; aceasta înseamnă că in reprezentar ra
impulsului operatorul Px este un operator multiplicativ, el înmulţeşte funcţia căn ia an
i se aplică cu Px , Xn J(r) +--------+ (iht-a </>(p). (10.16)
p':);
f(r) +---t <P(P)--+ Pxf +---t Px<P(p). (10.12) :vienţionăm câteva consecinţe ale rezultatelor stabilite:
Prin apl'icarea repetată a operatorului impulsului , ajungem la rezultatul 1) Pentru particula în câmp de forţă conservativ, operatorul energiei în
reprezentarea impulsului este
P:) f(r) +---t p~ </>(p). (10.13)
p2 .
Pentru a găsi modul de acţiune al operatorului poziţiei X, ataşat observabilei 2
M + V(ihv'µ). (10.17)
de poziţie x, pornim în acelaşi fel, aplicând acum operatorul X funcţiei dezvoltate
în integrală Fourier Primul termen este operator multiplicativ, al doilea este operatorul diferenţial
obţinut prin înlocuirea în expresia energiei potenţiale a coordonatelor x, y şi z prin
·t. a ."" a . ."" a t·
h(r) =X f(r) = x f(r) = (2 1r h) 3 ! 2
X f
}P
Z
</>(p) exp( h p · r) dp .
operatorn. . in 8Px , in -8 Py ş1 in -8Pz , respec 1v.
-

2) Operatorul momentului cinetic orbital în reprezentarea impulsului este

Coordonata x o absorbim într-o derivată. a exponenţialei de sub integrală, apoi ihv'µXp=-inpXv'p· (10.18)
transformăm expresia printr-o integrare prin părţi în variabila Px

r a ( exp(,:;p·r)
i )
3) Valoarea medie a puterilor coordonatelor particulei se calculează pe baza
-ffl
xf(r) = (21rh) 3! 2 }P <P(P) apx dp
-
xn = (int 1 <I>*(p, t) an <I> dp.
F (10.19)
-ih
--.-,, 1[p
- a ( q>exp(-p·r)
apx
i
h
a</>
) --exp(-p·r)
apx
i
n
dp. J p Px
Această formulă este aemănătoare celei stabilite în §3.8 [egalitatea (3.30)] pentru

Primul termen este nul. Pentru a arăta aceasta integrăm în raport cu Px acest valoarea medie a unei puteri a unei componente a impulsului.
termen; se obţine diferenţa dintre valorile funcţiei <P(P) pentru Px _, oo şi pentru Prezentăm în continuare o problemă a cărei rezolvare ilustrează utilitatea
reprezentării impulsului.
14
15
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.2. REPREZENTAREA FUNCŢIEI DE STARE ÎNTR-O BAZĂ NUMĂRABILĂ
10.1.2 Aplicaţie: funcţia de undă a particulei libere
10.2 Rep rezentar ea funcţiei d e stare într -o bază număra­
In §3.10 am stabilit expresia cea maigenerală a funcţiei de stare a unei particule
libere, lucrând cu ecuaţia Schrodinger temporală în reprezentarea poziţiei. Regăsim bilă
acum rezultatul pe baza ecuaţiei Schrodinger temporale în reprezentarea impulsului.
Ecuaţiei Schrodinger temporale pentru particula liberă, Dacă pornim de la dezvoltarea funcţieide stare într-o bază ortonormată a spa-
ţiului stărilor, coeficienţii dezvoltării constituie o altă reprezentare posibilă a funcţiei
&w n 2 de stare.
in-
ot = --Llw
2M (10.20)
asociată
îi corespunde ecuaţia de care ascultă transformata Fourier a funcţiei de stare 10.2. 1 R epr ezen tar ea unei observab ile oarecare
Fie situaţia cea mai simplă , în care lucrăm cu funcţiile proprii, notate vn(r), ale
8<I> p2
in 7ft = 2M <I> . unui operator A asociat unei observabile care are un spectru în întregime discret,
(10.21)
Integrarea ultimei ecuaţii în raport cu timpul conduce imediat la soluţia generală A Vn( r) = an Vn( r ) , (1'n· Vk ) = Dnk , n, k = l, 2, ... CX) • (10.26)

Pentru conciziunea scrierii, funcţiile au fost presupuse aranjate într-o ordine conve-
<I>(p, t ) = 1>(p) exp (-* ;; t) , (10.22) nabilă notării lor cu un singur indice care ia valori întregi şi pozitive. S-a presupus de

~ asemenea că funcţiile sunt normate şi reciproc ortogonale. In cazul funcţiilor care co-
unde funcţia </>(p) este arbitrară. Ea trebuie să fie integrabilă în modul pătrat pentru ~ respund la valori proprii diferite, ultima proprietate este o consecinţă a caracterului
că funcţia <I> trebuie să fie.
~ autoadjunct al operatorului A. Dezvoltarea funcţiei de stare
Egalitatea ~
oc
I <I>(p, t) 1 =11>(P) 12
2
(10. 2.'3 ) iJ.!( r, t) = L Cn(t) Vn(r) , Cn ( t ) = (Vn , \{I) (10 .27)
ne confirmă proprietatea stabilită în §3.10.1: densitatea de probabilitate a distribuţi n= l

în impulsuri a particulei libere nu depinde de timp . . pune în evidenţă coeficienţii cn(t ) . Totalitatea lor este în corespondenţă biunivocă
Transformatei Fourier (10.22) îi corespunde funcţia de stare cu funcţia de stare: cu ajutorul coeficienţilor putem construi funcţia de stare, iar
cu ajutorul funcţiei putem calcula coeficienţii. Ca urmare, dacă se dovedeşte util,
w(r,t)=,~ l~,~ ,~ 1P<p(p)exp[,i" i( p ·r -
2
2
pMt ) Jdp .
(10.24)
avem posibilitatea de a descrie starea cu ajutorul coeficienţilor Cn . Totalitatea lor
constituie funcţia de stare în reprezentarea observabilei A .
Ea nu reprezintă altceva decât pachetul de unde de Broglie, obţinut în §3.10.l pornind Amintim modul, semnalat în §2.4.1 [rel. (2.88)), de scriere a proprietăţii de com-
de la soluţiile de Broglie ca soluţii particulare ale ecuaţiei Schrodinger pentru par-
pletitudine
00
ticula liberă şi construind suprapuneri continue ale lor. L vn(r) v;(r ') = 8(r - r'). (10.28)
Exerciţiu: Arătaţi că în cazul particulei în câmp de forţă conservativ, ecuaţia n= l

Schrodinger în reprezentarea impulsului este ecuaţia integro-diferenţială In §10.4 vom reveni asupra reprezentărilor în baze numărabile într-un caz mai

. 8<I>(p, t)
in at
p
2

= 2M <I>(p, t
) 1
+ (2 7r n)3/2
1
p' V(p - P
') ( f )
<I> P , t dp ,
f

(10.25)
general decât cel al unei particule.

10.2 .2 Exemple
unde V(p) este transformata Fourier a energiei potenţiale. In cazul particulei, am întâlnit exemple de mulţimi de funcţii de poziţie care sunt
sisteme ortonormate şi complete şi care formează o mulţime numărabilă. Unul dintre
16
17
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA. MATRICIALĂ
10.2. REPREZENTAREA FUNCŢIEI DE STARE ÎNTR-O BAZĂ NUMĂRABILĂ
cele mai simple exemple ni-l furnizează funcţiile proprii ale energiei unui oscilator
liniar armonic Un ( x) , cu numărul cuantic n luând valori întregi nenegative. Aceste 10.2.3 Cazul funcţiilor sferice
funcţii îndeplinesc relaţia de ortonormare
Un set complet de funcţii cu care vom lucra sunt armonicele sferice. Ele depind
(un, Um) = 0nm ·
(10.29) doar de două variabile e şi </J care caracterizează o direcţie de versor n în raport cu
Sistemul este şi complet , ceea ce se traduce practic prin posibilitatea de a dezvolta un sistem de axe fix în spaţiul 3D. Aşa cum a fost menţionat în §4.7.5 , orice funcţie
orice funcţie F( x) care îndeplineşte condiţiile de regularitate şi este integrabilă în care depinde numai de direcţie poate fi dezvoltată după armonicele sferice
modul pătrat după funcţiile sistemului

F(x)
00

= _L Cn un(x) ,
n=O
Cn = (un,F) = 1: u~(x')F(x')dx'. (10.30)
f(n) =
00

L L
l=O m= - l
l
azm Yzm(n), (10.36)

In cazul tridimensional, un exemplu

ale energiei oscilatorului tridimensional
asemănător ni-l furnizează funcţiile proprii
armonic. Pentru a descrie o funcţie sunt
a1m
1 n'
Yz~(n') f(n') dDn,, dDn' = sine' de' d</J', (10.37)

= 21!"11!" ... sine' de' d<j/.

necesare trei numere cuantice n1, n2, n3:
Un 1 n 2 n 3 ( r) = Un 1 (X) Un 2 ( Y) Un 3 ( Z) ,
n1, n2, n3 întregi nenegativi.
1 n'
... dDn,
1O O
(10.38)

(10.31) Inlocuind coeficienţii în dezvoltarea precedentă , după schimbarea ordinei operaţiilor

Funcţiile sunt normate şi reciproc ortogonale, proprietate care se scrie de sumare şi integrare, devine plauzibilă relaţia

(un1 n2n3 , Um1 m2m3) = 1 U~ 1 n 2 n 3 (r) Um1 m2 m2 (r) dr= On1 m1 On2 m2 On3 m3 · (10.32) oo
L L
I
Yzm(n) Yz~(n') = o(n I n) (10.39)
Sistemul de funcţii este şi complet. Ca urmare,
-

1=0 m=-l
00 00 00

L L L
n1 =O n2=0 n3=0
Un1 n2n3(r) u;I n2n3(r') = o(r - r'). ( 10 ..33)
în care apare simbolul 8 având ca argument diferenţa a doi versori. Simbolul operează
sub semnul integral şi conduce la tipul de rezultat pe care tocmai l-am găsit
Funcţiile proprii ale energiei oscilatorului spaţial se grupează după valoarea pro-
prie a energiei oscilatorului la care corespund, care este (n + n2 + n3 + 3/2) nu1. r f (n ') o(n
Jn'
I - n) dDn' = f (n). (10.40)
La o valoare fixată, notată cu N , a sumei celor trei numere cuantice corespund
1

9N = (N + 1) (N + 2)/2 dintre funcţile şirului (10.31). ~umărul precedent n·pre- Adoptând o definiţie simplistă, simbolul o(n - n ') trebuie citit O pentru n' f: n şi
zintă ordinul degenerării nivelului EN = (N + 3/2) tiw. infinit atunci când direcţiile coincid, iar
Este posibilă o renotare a funcţiilor folosind doi indici, de tipul
UN j(r), N = O, 1, ... oo,
r o(ll
Jn, I - n) dDn = l.
I (10.41)
j = 1, 2, ... , 9N · (10.34)
Atunci relaţia de ortonormare se scrie
Proprietatea fundamentală a simbolului este exprimată prin (10.40).
(uN j) u NI j') = oN N' Ojj I . Relaţia (10.39) reprezintă o scriere compactă a relaţiei de completitudine pentru
(10.35) armonicele sferice, corespondentul relaţiei (10.28) din cazul funcţiilor care depind de
In funcţie de scopul urmărit, funcţiile pot fi notate şi cu ajutorul unm SJngur cele trei cordonate de poziţie.
indice, care ia valori întregi de la 1 la oo, cu condiţia să ne fie clară corespondenţa
dintre indice şi tripletul n1, n2, n3 . Cu această notaţie ne-am încadra în scrierea
Menţionăm relaţia de legătură între simbolul o din (10.28) şi cel din (10.39):
generală de la începutul secţiunii.
1
o(r - r') = 2 o(r - r') o(n - n')) n = r/r, n'=r'/r'. (10.42)
r
18
19
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIR4C. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.3. NOTAŢIILE LUI DIRAC
10.3 Notaţiile lui Dirac
cu d1 şi d2 constante.
Relaţiile fundamentale ale mecaniciicuantice se transcriu convenabil cu ajutorul Dat fiind operatorul A , vom folosi notaţia
notaţiilor introduse de Dirac. :'.\Tu vom explica decât o parte din aceste notaţii: vom
defini vectorii ket, dar nu şi vectorii bra. Pentru o explicare completă a notaţiilor, (J/A/g)=(f,A9). (10.48)
vezi [3], [5].
Operatorul, plasat la mijlocul expresiei, acţionează asupra vectorului ket aflat la
Notaţia D irac pentru funcţiile fizic permise dreapta sa şi îl transformă în alt vector ket 3 .
In prezentarea postulatelor mecanicii cuantice în forma aplicabilă oric~rui sistem, Fie At adjunctul unui operator A; transcriem relaţia care exprimă legătura între
am folosit notaţia 'Î' ( · · · , t) pentru a desemna funcţia de stare a sistemului, simbolul cei doi operatori ,
" · · · " înlocuind variabilele concrete de care depinde funcţia de stare; asemănător, (f,Ag) = (At f,g) , (10.49)
am notat v(· · · ) o funcţie proprie a unui operator. In notaţia lui Dirac variabilele
ca
nu se mai scriu deloc , iar litera care desemnează. funcţia este plasată într-o paranteză
cu o formă specială., numită paranteza ket (J/Ag) = ( AtJ/9) (10.50)
sau
W(· · · , t) -+/ W(t) ) . v(··· )-+/ v). (f/Ag )= (g/Atf)*
(10.43)
Un avantaj suplimentar important este acela că putem folosi acelaşi simbol şi , iacă In notaţia lui Dirac (10.48) relaţia dintre un operator A şi adjunctul său At este
lucrăm în altă reprezentare decât cea a poziţiei. De asemenea, în simbolul ket p lf em atunci redată prin
plasa numai numere cuantice în cazul în care ele caracterizează complet o funq i,· v. (f/A/9) = (g/At/f)*. (10.51)
Funcţia nulă f (x) = O este reprezentată prin simbolul / zero) . Pentru un operator autoadjunct avem
In continuare vom folosi tot mai des termenul de vector în locul cuvântului f 111 r'(ie.
(J/A/9 )= (9/A/f)*. (10.52)
Notaţia D irac pentru produsul scalar
O dată cu schimbarea notaţiei pentru funcţii , adoptăm şi o altă notaţie p t'lii rn Operatorul I )( I
produsul scalar,
Cu ajutorul simbolului I )( I , obţinut de asemenea prin alăturarea parantezelor
U, 9) = ( f I 9) . (1 1.14) ket şi bra, dar în ordine inversă celei din cazul produsului scalar, este notat un
In notaţia respectivă întâlnim simbolul ( / (paranteza bra) alăturat simbolulu i ket, operator. El este definit cu ajutorul a doi vectori I u) şi I v) al căror nume apare
prin suprimarea uneia din liniile verticale 2 . în simbol, operatorul fiind notat
Proprietăţile produsului scalar sunt redate prin relaţiile I u )(VI . (10.53)

U I 9) Prin definiţie, modul de acţiune al operatorului asupra unui vector I f) este redat
(9 I!)*, (10.45) de
(J / C1 91 + C2 92 ) C1 (J / 91 ) + C2 (f / 92 ) , IJ)-+(v/f) /u). (10.54)
(10.46)
unde cr
dente,
şi c2 sunt constante. De asemenea, rezultă din cele două proprietăţi p rece- Aşa cum se vede, vectorul I f) este transformat în vectorul I u) înmulţit cu produsul
scalar dintre I v) şi I f) . Operatorul I u) ( v I este deci un operator de proiecţie,
( d1 f I+ d2 h I 9) = d; U1 I 9) + d2 ( h I 9) , rezultatul acţiunii sale fiind un vector "de-a lungul" vectorului I u) sau vectorul
(10.47)
I zero) , dacă vectorul I f) este ortogonal pe vectorul I v ) .
două cuvinte bra şi ket derivă din cuvântul englezesc bracket (paranteză).
2
Cele
3
Inţelesul mai bogat al acestei notaţii cere definirea vectorilor bra [3, 5], pe care noi am evitat-o
20
21
 l
Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA _MATRICIALĂ
10.4. REPREZENTAREA MATRICIALĂ ÎNTR-O BAZĂ NUMĂRABILĂ.

Exerciţiu. Arătaţi că adjunctul operatorului I u) ( v I este operatorul I v) ( u I :

funcţiileunui sistem ortonormat şi complet. In acest caz avem, faţă de un produs
(lu)(vl)t=lv)(uj. (10.55) scalar care se presupune bine definit,

Dacă I v) =I u) şi, în plus, ( u I u) = 1 , atunci operatorul ( ej I ek / = 6j k , (10.62)

Pu =I u)( u I (10.56)
are proprietăţile
şi posibilitatea de dezvoltare a unui vector I f)
PJ = Pu, PJ = Pu. (10.57)
00

ln = :z:=cn len), .Cn = ( en/f). (10.63)

Un asemenea operator se numeşte proiector.
n=l
Exerciţiu. Demonstraţi relaţiile (10.57).
Transformările care urmează sunt de tipul celor descrise în §2.2.6 (acolo lucram
în reprezentarea poziţiei) , iar rezultatul a fost deja reamintit în (10.28).
10.4 R eprezentarea matricială într-o bază numărabilă.
Inlocuim coeficienţii în dezvoltarea vectorului I f) ,
Incepem prin a aminti că am folosit deja scrierea matricială în Cap. 7 pentru
reprezentarea spinorilor. 00 00

I f) = L ((en I f)) I en ) = L I en ) ( ( en I n) . (10.64)

10 .4.1 B aze ortonormate numărabile n=l n=l

Bazele ortonormate şi numărabile sunt utile în aplicaţii. In §10.2 am prezent at Dacă lăsăm la o parte parantezele, puse numai pentru claritate, se poate scrie
dezvoltarea unei funcţii de coordonatele de poziţie după o bază numărabilă de funi ţii
de aceleaşi variabile. Având un set numărabil de funcţii care formează un sist t rn
00

ortonormat şi complet , lf)=LPn lf), Pn = J en ) ( en I· (10.65)

n=l
e1(r), e2(r), . . . , ej(r) , ... , (10.58)
relaţia de ortonormare se scrie Simbolul Pn notează un proiector, cel ataşat vectorului de bază I en) , operator din
categoria celor definiţi în §10.3, cu modul de acţiune
(ei, ej) = ie;(r) ej(r) dr = 6ij, ( 10.:;!) )
r .
P n I 9 ) = I en ) ( en I 9 ) · (10.66)
iar completitudinea permite dezvoltarea oricărei funcţii din spaţiul stărilor
00
Relaţia (10.65) sugerează egalitatea
f(r) = I>n en(r) ,
n=l
Cn = (en, J) . (10.60)
00

Generalizăm şi mai mult, referindu-ne Ia un sistem de particule, dintre care unele LI en)(en l= I , I - operatorul unitate , (10.67)
pot avea spin. Notaţiile lui Dirac se dovedesc acum avantajoase. Fără a menţiona n=l
funcţiile concrete despre care este vorba sau variabilele de care depind ele, notăm cu egalitate care va reprezenta în continuare modul succint de a exprima completi-
I ei), I e2) , ... j ej) , ... tudinea. Atragem încă o dată atenţia că relaţia precedentă este corespondentul
(10.61)
egalităţii (10.28) valabile în cazul unei particule în reprezentarea poziţiei.
22
23
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.4. REPREZENT_4REA MATRICIALĂ ÎNTR-O BAZĂ NUMĂRABILĂ
10.4.2 Reprezentarea matricială a funcţiilor
Din relaţia de definiţie (10.70) a matricii asociate unui operator, rezultă imediat,
Ne referim la dezvoltarea (10.63). Totalitatea coeficienţilor { c,,} n reprezintă
luând produsul scalar cu vectorul I en) şi folosind proprietatea de ortonormare a
funcţia f în baza considerată. Intre coeficienţi şi funcţie există o corespondenţă
biunivocă. Ne putem imagina totalitatea acestor coeficienţi plasaţi într-o coloană vectorilor bazei,
Anj = ( en I A I ej),
infinită, pe care o vom nota cu c. Coloana constituie reprezentarea matricială a
funcţiei.
(10.71)
adică o expresie a fiecărui element de matrice ca produs scalar dintre o funcţie de
Produsul scalar a două funcţii f şi g se scrie cu ajutorul coeficienţilor ataşati, bază şi rezultatul acţiunii operatorului asupra altei (sau aceleiaşi, pentru elementele
notaţi, respectiv, Cn şi dn ( n = 1, 2, ... , oo), de pe diagonală) funcţii de bază.
Un rezultat care interesează este redarea într-o reprezentare dată a modului de
00
acţiune al unui operator asupra unei funcţii oarecare. Pentru a stabili rezultatul
(f I g) = L c~ dn = ct d. (10.68) pornim de la relaţia (10.69) de legătură între două funcţii, stabilită prin acţiunea
n=l
operatorului liniar A asupra unei funcţii, în care folosim dezvoltările celor două
Produsul scalar a fost transcris ca rezultatul unei înmulţiri matriciale (după regula funcţii după baza aleasă

linie-coloană) între o linie, notată ct, pe care sunt plasaţi complex-conjugaţii coefi- 00 oe
cienţilor ataşaţi primei funcţii, şi coloana coeficienţilor ataşaţi celei de a doua funcţii. I f) = L Cj I ej ) ' lg) = Ldn I en ) .
Operaţiilor dintre funcţii le corespund acelaşi tip de operaţii între coloanele j=l n=1
ataşate. Operaţiile la care ne referim sunt înmulţirea cu un număr, în general com-
plex, şi adunarea. Ne interesează legătura dintre coeficienţii din coloana rl şi coeficienţii din coloana
c. Cum operatorul este liniar, el se aplică funcţiilor de bază. , astfel încât egalitatea
10.4.3 R eprezentarea matricială a operatorilor liniari (10.69) devine
00 00
Un operator A stabileşte o corespondenţă între o funcţie I f) şi o altă funcţie L dn I en ) = L Cj A I ej ) .
/ g) . Notaţia este n=l j=1

/g)=A/J). Facem apel la (10.70) şi apoi schimbăm ordinea în care efectuăm cele două sume din
(10.69) membrul drept
Fiecare operator liniar este unic definit prin modul de acţiune asupra fun q iilor
de bază. Rezultatul acţiunii este tot o funcţie din spaţiu, pe care o vom dezrn lta 00
~ dn I en ) = ~ ;
00(00 Ânj Cj
) I en ) .
după funcţiile bazei

00 In ambii membri ai relaţiei figurează dezvoltări după funcţile de bază, ca urmare

A / ej) = L Anj / en), j=l,2,··· , oo. (10.70)
avem
00
n=l
dn = LAnjCj, n = 1, 2, ... , oo. (10.72)
Intre totalitatea coeficienţilor Anj şi operatorul liniar există o corespondenţă biu- j=1

nivocă. Totalitatea coeficienţilor constituie operatorul în reprezentarea bazei alese. Fiecare coeficient dn şi deci şi reprezentarea funcţiei g rezultate din acţiunea opera-
Dacă ne imaginăm numerele Anj plasate într-o matrice (primul indice de linie, al torului liniar A asupra funcţiei f sunt bine determinate. o dată ce avem reprezen-
doilea de coloană) , matricea este pătratică şi este infinită. Reprezentarea unui ope- tarea acestor ultime două mărimi. Relaţia precedentă are o transpunere matricială
rator liniar este o matrice, notată Â. simplă
d=Ac , (10.73)
24
25
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ 10.4. REPREZENTAREA MATRICIALĂ ÎNTR-O BAZĂ NUMĂRABILĂ.

care arată cum se obţine coloana asociată funcţiei g din coloana asociată funcţiei justifică afirmaţia d).
f . Procedeul este: matricea A asociată operatorului se înmulţeşte cu coloana c Pentru un operator autoadjunct A= At , relaţia precedentă devine
asociată funcţiei.

Sunt uşor de justificat proprietăţile care urmează, folosind exprimarea (10.71) a Ânj = Ajn +---+ A=At )
(10.75)
elementelor matricii asociate unui operator într-o bază ortonormată:
a) matricea asociată unei sume de operatori este suma matricilor asociate ceea ce justifică proprietatea e).
fiecărui operator, Evident că o dată cu schimbarea bazei coloana asociată unei funcţii din spaţiul
b) matricea asociată produsului dintre un operator şi un număr este produsul stărilor şi matricea asociată unui operator liniar se schimbă.
dintre acel număr şi matricea asociată operatorului ,
Prin definiţie, urma unei matrici este suma elementelor de pe diagonala sa. Se
c) matricea asociată unui produs de operatori este produsul matricilor asociate
factorilor, notează prin simbolul "Tr" (în engleză trace) sau "Sp" (în germană spur):
d) matricea asociată adjunctului A t al unui operator A este adjuncta (trans- 00

pusa complex conjugatei) matricii asociate operatorului A, SpA = LAnn · (10.76)

e) unui operator autoadjunct îi corespunde o matrice hermitică. n=l
Justificăm proprietăţile c), d) şie). In cazurile de faţă este mai comod să folosim Dacă matricea este cea asociată unui operator A într-o bază ortonormată, atunci
parantezele rotunde pentru a reda produsul scalar. ~ mărimea se asociază operatorului, folosind notaţia Sp A . Valoarea urmei este o
\l.)
c) Fie produsul a doi operatori liniari, C = A B. In expresia elementului de ~ caracteristică intrinsecă operatorului, deoarece, aşa cum vom arăta în continuare, ea
Q,...
matrice Cnj al operatorului C exprimăm acţiunea operatorului B asupra funcţiei nu se schimbă la trecerea la o altă bază.
ei
~
Operatori unitari. Trecerea de la o bază ortonorrnată la alta
Cnj = (en, A Bej)= ( en, A[f p=l
Bpjep]) ,
10.4.4
O clasă de operatori, mult folosiţi în mecanica cuantică, o reprezintă operatorii
unitari. Prin definiţie , un operator unitar este un operator liniar cu proprietăţile
apoi folosim succesiv liniaritatea operatorului A şi liniaritatea produsului scalar în
al doilea factor, u ut = I.
utu =I )
(10.77)

Cnj = (en, f
p=l
Bpj A ep) = f
p=l
Bpj (en , A ep) . Evident, operatorul este nesingular şi inversul său coincide cu adjunctul său

u·-1 = ut. (10.78)

Produsul scalar rămas sub sumă reprezintă tocmai elementul de matrice Anp al
operatorului A, astfel încât rezultatul final este Spre deosebire de cazul unui spaţiu finit-dimensional , una din relaţiile precedente nu
00
o atrage pe cealaltă.
Cnj = L Anp Bpj +---+ C= AB. (10.74) O proprietate esenţială a operatorilor unitari este conservarea produsului scalar
p=l a doi vectori, exprimată prin relaţia
In felul acesta am justificat afirmaţia c).
(UJIUg)=(flg); (10.79)
Egalitatea
ea rezultă imediat din prima relaţie (10.77) , folosind relaţia (10.50) dintre un operator
Anj = (en, Aej) = (At en, ej) = (ej, At en)* = (At);n şi adjunctul său.

26 27
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ 10.5. PROBLE1\!IA DE VALORI PROPRII ASOCIATĂ UNEI OBSERVABILE. CAZUL
GENERAL
Intr-o bază de tipul (10.61) relaţiile (10.77) se exprimă cu ajutorul elementelor La schimbarea de bază se schimbă coloana asociată unui vector ket I f) conform
de matrice ale operatorului,
relaţiei
00 00
00 oe
c~ = (e~ I n =L V~ k ( en I n
= L V~ k Cn .
LU~jUnk = oik·
n=l
L Uj n u:rn = Oj k . (10.80) n=l n=l
n=l Compact, relaţia între coloanele c şi c' asociate unui acelaşi vector ket în două baze
Considerăm acum baza (10.61) şi o altă bază de acelaşi tip în cadrul aceluiaşi ortonormate diferite este
spaţiu Hilbert c' = vt c. (10.85)
:.\f .B. In relaţia precedentă apare adjuncta matricii de trecere de la o bază la alta.
I e~ ), I e;), ... I ej ) , . . . , (10.81) :\1atricea asociată unui operator liniar se schimbă conform cu
00

(ej I e~ ) = 01 k , L I ej ) ( ej I= I . (10.82 ) A' = VtAv. (10.86)

j=l
Exerciţiu. Demonstraţi relaţia precedentă.
Vectorii unei baze sunt combinaţii liniare ale vectorilor celeilalte baze
Pe baza relaţiei (10.86) rezultă invarianţa urmei operatorului la schimbarea de
00 bază:
I ej) = L
00 00 00 00 00 00 00

vkj I ek), j=l, ... 00. (10.83) LA~n = LLV}nLAjk Vkn = LLAjkOjk = LAjj·
k=l n=l n=lj=l k=l j=lk=l j=l

In cadrul relaţiilor precedente se defineşte o matrice V care face trecerea de la o

bază la alta. Folosind proprietatea de ort onormare a bazei (10.61 ) . rezultă imediat 10.5 Problema de valori proprii asociată unei obser-
vabile. Cazul general
vkj = ( ek I ej) . (10.84
Prezentarea din §10.2 a problemei de valori proprii a unei observabile s-a referit
11atricea V este unitară. Intr-adevăr, numai la cazul unei particule şi a presupus că spectrul de valori proprii este în
întregime discret. In §6.2 ne-am referit la cazul general , în care sistemul fizic nu
00 00
este precizat, iar spectrul de valori proprii este mixt, şi am introdus notaţii adecvate
L vk j vk n =L ( ej I ek) ( ek I e~) = ( ej I e~) = Oj n . pentru a reda caracteristicile esenţiale ale valorilor şi funcţiilor proprii ai operatorului,
k=l k=l
liniar şi autoadjunct, asociat unei observabile. In această secţiune, transpunem, cu
Am folosit completitudinea primului set de vectori şi ortonormarea celuilalt set mici modificări, conţinutul ecuaţiilor din §6.2 în notaţiile lui Dirac.
am demonstrat prima proprietate a unei matrici unitare, vt V = I , unde I e~r.'
matricea unitate. 10.5.1 Notaţii adecvate pentru un spectru mixt de valori proprii
Exerciţiu. Demonstraţi cea de a doua proprietate, vvt = I, a unei mat ric ·i Pentru valorile proprii din spectrul discret păstrăm notaţia an pentru o valoare
unitare, redată prin relaţiile proprie oarecare, iar funcţiile proprii le notăm cu I an k) , unde cu ajutorul valorii
luate de numărul întreg k distingem vectorii proprii care corespund la aceeaşi valoare
00
proprie, presupusă degenerată de ordin notat cu 9n ,
L Vj k V~ k = Oj n ·
k=l A I an k ) = an I an k ) , k = l. 2, . , · , 9n · (10.87)

28 29
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
Proprietatea de ortonormare transcrisă ca
( an l I an' k ) = bn n' 61 k (10.88)
exprimă: i) proprietatea de ortogonalitate a funcţiilor proprii care corespund Ia valori
proprii diferite, ii) ipoteza despre ortogona1izarea funcţiilor proprii care corespund Ia
aceeaşi valoare proprie, iii) normarea tuturor funcţiilor.
In cazul unei valori proprii din spectrul continuu vom complica notaţiile pentru a
putea acoperi situaţii întâlnite în aplicaţii. Vom introduce un parametru care variază
continuu şi este în corespondenţă biunivocă cu valorile proprii din spectrul continuu
10.5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII ASOCIATĂ UNEI OBSERVABILE. CAZUL
GENERAL
Prezenţa funcţiei este o consecinţă a caracterului autoadjunct a1l VJ-"="
15 -~nrc,tnrnlui
~v-- _
A şi exprimă, într-un mod specific spectrului continuu, ortogonalitatea vectorilor
proprii care corespund la valori proprii diferite, în condiţii în care ei sunt nenormabili.
Ca şi în cazul unei valori proprii din spectrul discret , vectorii care corespund la
aceeaşi valoare proprie pot fi presupuşi reciproc ortogonali; amintim că ei nu rezultă
întotdeauna a fi aşa din rezolvarea ecuaţiei de valori proprii.
Vectorii care satisfac relaţia de ortonormare în scara parametrului a diferă de
cei care ascultă de relaţia de ortonormare în scara valorii proprii printr-un factor. In
secţiunea următoare vom arăta cum se trece de la o normare la alta.

a +-+ a. Vom presupune, de asemenea, valabilitatea unei relaţii de ortogonalitate între

(10.89) orice vector care corespunde la o valoare proprie din spectrul discret şi orice vector
Parametrul a serveşte la indexarea valorilor proprii , aşa că se foloseşte notaţia a(a) propriu care corespunde la o valoare proprie din spectrul continuu
pentru a indica o valoare proprie. Parametrul a este astfel corespondentul indicelui
n care distinge între valorile proprii din spectrul discret. Observăm că modul de ( an k a s) = O, k = l , ... , 9n, s = l , ... oo. (10.93)
scriere din §6.2 a folosit cea mai simplă. posibilitate, a == a. Cum această alegere
f

nu este întotdeauna cea folosită, trecem la notaţiile mai generale pe care le descriem De asemenea, se presupune (prin postulatul al II-lea) că vectorii descrişi formează
aici. In ceea ce priveşte degenerarea unei valori proprii din spectrul continuu, ea este. un sistem complet, după care poate fi dezvoltat orice vector din spaţiul stărilor.
în general , de ordin infinit. Unei asemenea valori proprii îi putem ataşa, după caz . Această dezvoltare se scrie
un set infinit de vectori proprii care formează o mulţime numărabilă sau un set can •
nu este numărabil, descris printr-un parametru care variază continuu. Aici, ca şi în
§6.2, vom adopta primul tip de scriere. Cu al doilea tip de bază ne vom întâlni îr f f) = Lf fnj f anj) + 1°' f fs(a) f as)da, (10.94)
§14.1.8, în cazul observabilei energie. Cu alegerea făcută, vom nota vectorii propri '
n j=l s=l

ataşaţi la valori proprii din spectrul continuu ca cu

I as) , fnj = \ anj f), f fs (a) = ( a s f) . f (10.95)
S=l,2,·· · oo.
(10.90 )
Indicele a indică valoarea proprie a(a) la care corespunde vectorul, iar indicele s
Proprietatea de completitudine, redată prin
distinge între vectorii proprii care corespund la aceeaşi valoare proprie. Ecuaţia de
valori proprii satisfăcută este ·
LL 9n
f an j) ( an j f +
1[L I CXJ

as ) ( as f ] da =I, (10.96)
A las)=a(a) las) ,
n j=l °' s=l
s = 1, 2, ... 00.
(10.91 )
este formal asemănătoare cu relaţia (10.67).
Vectorii care corespund la valori proprii din spectrul continuu nu sunt normabili.
Ei au proprietăţi de ortogonalitate în sens generalizat. Prin relaţia (6.32) {identic·;)
cu (6.9)] am redat o proprietate de ortonormare în sens generalizat în scara valorii 10.5.2 Schimbarea normării pentru vectorii proprii din spectrul
proprii a. In cazul de faţă. vom admite că este îndeplinită o relaţie de ortonormarP continuu
în scara parametrului a,
I
Este instructiv să considerăm schimbarea de normare din scara parametrului
(as I a s
1
) = 15( a - a') Os s, , s,s' = 1, 2, · ··oo. notat a în secţiunea precedentă la normarea în scara altui parametru, pe care îl
(10.92 )
notăm cu 'Y. Se presupune că amândoi parametrii sunt în corespondenţă biunivocă
30
31
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII ASOCIATĂ UNEI OBSERVABILE. CAZUL
GENERAL
cu valoarea proprie la care corespunde vectorul indexat , de unde rezultă în mod
evident că parametrii o: şi , trebuie să fie în corespondenţă biunivocă Observaţie. Este important să atragem atenţia asupra formulei de calcul a proba-
bilităţii de realizare la măsurarea unei observabile A a unui rezultat într-un interval
a+--+ o: ' a+--+' -,
o:+--+ I· (a , a+ da) din spectrul continuu în cazul în care lucrăm cu funcţii normate în scara
(10.97)
altui parametru decât valoarea proprie.
Prin ipoteză, vectorii I o: s) şi I , s) satisfac relaţiile
In cazul vectorilor proprii normaţi în scara valorilor proprii este valabilă formula
(6.30). Dacă folosim normarea în scara altui parametru , notat o: , formula de cal-
(o:s I o:' s'> = o(o:-o:')oss', (10.98)
cul a probabilităţii de obţinere a unui rezultat pentru observabilă într-un interval
bs I,' s') = o(,-,')oss', s, s' = 1, 2, ... oo. (10.99) infinitezimal (a, a + da) este dată de
In mod evident , vectorii care corespund la aceeaşi valoare proprie a şi au acelaşi 00

indice s diferă unul de altul printr-un factor, dp(a. t) = L I ( as I \J!(t )) 1 da.2

(10.102)
s= l
l,s ) =N(a) las ) .
(10.100) Formula se obţine imediat din (6.30) pe baza legăturii stabilite între vectori
P entru a determina acest factor folosim expresia precedentă în relaţia (10.99) scrisă
pentru s' = s
N* (a) N (a ') ( a s I a ' s ) = o(, - , ')
I as ) = /f]f[ I as ) . (10.103)

şi ţinem seama de (10.98), Incheiem cu un exemplu important.

N*(a)N(a') o(o: - a')= o(,-,') . 10.5.3 Normarea funcţiilor proprii ale impu lsului în scara energiei
ş i a unghiului solid
Pentru a exploata egalitatea obţinută, integrăm în raport cu o:' pe tot domeniul de
valori care corespund spectrului continuu. In membrul stâng folosim proprietatea In exemplul care urmează funcţiile a căror normare este considerată sunt indexate
fundamentală a funcţiei o, cu ajutorul a trei indici care iau fiecare valori de la - oo la oo. Ele sunt

u(p;r) = exp(* p · r)
I N(a)
2
1 = r o(,-,') da''
la1
(10.104)

după care în membrul drept facem schimbarea de variabilă de la a' la , ' (0:: ') ,
şi au fost studiate în §2.4.3 şi §4.4; sunt funcţii proprii comune operatorilor impulsului
Px, Py, P 2 şi ale operatorului energiei particulei libere pentru valoarea proprie E =

I N(a) 1
2
= 1"I I
o(,-,') Idda:
I
I d,'.
p 2 /211,1 . Constanta care înmulţeşte funcţia exponenţială a fost aleasă în aşa fel încât
să fie îndeplinită condiţia de ortonormare în sens generalizat în scara parametrilor
Px , Py, şi Pz [vezi §2.4.3 şi §2.2.3]
Acum integrala se poate efectua şi suntem conduşi la rezultatul
(u(p ;r) , u(p';r)) = o(p- p'). (10.105)
I N(a) l2=I d,
do: I
. Cei trei parametri (Px , Py· p 2 ) care determină unic o funcţie pot fi înlocuiţi cu
(10.101)
alţi trei cu care sunt în corespondenţă biunivocă, de exemplu cu mărimea vectorului
Constanta de normare N (a) este determinată astfel până la un factor de fază care p şi cei doi parametri care dau direcţia sa. Vom sCTie
se fixează prin convenţie.
p= pn , I n I= 1. (10.106)
32
33
 Capitolul 10. REPREZENTĂRI. NOTAŢIILE LUI DIRAC. SCRIEREA MATRICIALĂ
10.5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII ASOCIATĂ UNEI OBSERVABILE. CAZUL
In aplicaţii este comodă folosirea valorii proprii a energiei E la care corespunde
GENERAL
funcţia şi direcţia vectorului p caracterizată de versorul n. Simultan cu indicii, In concluzie, funcţiile
putem schimba şi constanta din faţa funcţiilor, impunând o condiţie de ortonormare
în sens generalizat în scara altor parametri. Vom nota cu ftv!p i
u(E,n;r) = ( 1rn) 312 exp(hp·r) (10.111)
2
u(E,n ;r)
(10.107) sunt funcţiile proprii ale impulsului, normate în scara energiei şi a unghiului solid.
funcţiile proprii ale impulsului care satisfac condiţia de ortonormare în sens genera- Exerciţiu: calculaţi făcând apel la relaţia (10.42) şi la legătura dintre
lizat în scara energiei şi a unghiului solid, adică constanta C
o(E-E') şi o(p-p').
(u(E, n; r) , u(E', n '; r)) = o(E - E') J(n - n ').
(10.108)
Funcţia J(n - n ') a fost definită în §10.2.3.
:'.'Je propunem
Ia alta
să determinăm constanta N(p) care face trecerea de Ia o funcţie
u(E, n; r) = C(p) u(p;r).
(10.109)
In acest scop, impunem condiţia (10.108) în care înlocuim cele două funcţii ~i ţinem
seama de proprietatea (10.105)

C*(p) C(p') J(p - p') = o(E- E') J(n - n').

In continuare, integrăm relaţia precedentă în raport cu variabilele Px, Py, şi Pz ,

I C(p') /2 = 1 o(E - E') J(n - n ') dp.

Pentru efectuarea integralei trecem Ia coordonate sferice legate de vectorul p . apoi

de la mărimea acestui vector la E , folosind dE = p/A1 dp,

!. li(E - E') li(n - n ') dp = 1= li(E - E') p 2 dp I. 6(n - n ') dil"

=M 1 00

po(E-E')dE=Mp'.

Am obţinut modulul constantei căutate

I C(p) /2 = Mp. (10.110)

Fixăm factorul de fază arbitrar, alegând constanta C reală şi pozitivă.
34
35
Capitolul 11
OP ERATORU L STATISTIC

11.1 Int roducere

In §6.9 am definit stările mixte ale unui sistem fizic, prin contrast cu stările pure.
Aici vom recapitula cele învăţate în §6.9.
Atunci când un sistem se află într-o stare pură (ceea ce se întâmplă destul de
rar), informaţia despre acesta este conţinută într-un singur vector de stare normat,
în timp ce pentru a descrie o stare mixtă este nevoie de un set de vectori normaţi

I 'Yi(t)), I '1'2(t)), · .. , I WK(t) ) , (11.1)

( 'Yj I 'Yj) = 1 , j = l, 2, .... K , (11.2)

împreună cu ponderile asociate

P1 , P2 , · · · , PK , (11.3)

numere nenegative, subunitare şi a căror sumă este egală cu 1,

K
O :c; Pj :=; 1 , LPj = l. (11.4)
j=l

Observaţie. Notaţia pentru ponderile asociate este diferită de cea din §6.9.
Cei K vectori de stare ascultă de ecuaţia Schrodinger ataşată hamiltonianului
sistemului considerat, iar ponderile nu depind de timp. In toate capitolele precedente
ne-am referit la stă.ri pure, pentru care un singur vector normat este suficient pentru
a descrie starea.

37
 Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC
11.2. DEFINIŢIA OPERATORULUI STATISTIC. PROPRIETĂŢI
Formula (6.69) de calcul al valorii medii a unei observabile,
Parantezele rotunde (nenecesare) delimitează de vectorul I Wj) numărul obţinut
K prin produsul scalar dintre vectorii I Wj ) şi I f) .
A(t) = LA (wj I A/ wj)
j=l
(11.5) In cazul pur, stării descrise de vectorul de stare J W(t)) îi corespunde operatorul
statistic
R(t) =I w(t) )( w(t) I, (w(t) I w(t)) = 1. (11.9)
are la bază legea statistică pentru o observabilă exprimată prin relaţiile (6.67) şi
(6.68). Valoarea medie reprezintă în cazul unei stări mixte o medie ponderată a adică proiectorul pe acel vector de stare.
valorilor medii pe care le-am obţine în K stări pure descrise fiecare de unul din Operatorul statistic este un operator liniar şi autoadjunct cu proprietăţile:
vectorii setului (11.1).
1) Sp R----= 1 (urma operatorului statistic este egală cu 1),
Există deosebiri mari între o stare pură şi o stare mixtă, manifestate în st atisticile 2) R 2 i- R, cu excepţia stărilor pure,
observabilelor. Din punct de vedere matematic însă., cele două situaţii pot fi prezen-
t ate unitar, folosind pentru descrierea stării un operator, numit operatorul statistic. 3) Sp R2 :S 1 . Sp R 2 = 1 doar în cazul unei stări pure,
El înlocuieşte obiectele matematice menţionate anterior (vectori de stare şi J .,deri). 4) operatorul R este pozitiv semidefinit, adică el se bucură de proprietatea
Operatorul statistic a fost introdus de matematicianul John von :\'eumam
1927, pe cale axiomatică.
·. anul (f I R I f) ;:::, O, pentru orice vector I n
al spaţiului stărilor ,
5) evoluţia în timp a operatorului statistic este dictată de ecuaţia
In cele ce urmează, vom introduce operatorul statistic şi modul de lU( , ·u el . dR
pornind de la descrierea stărilor mixte cu ajutorul vectorilor de stare şi a p m · , ri1or. ihdt=[1-i,R], (11.10)

cu 1-i operatorul hamiltonian al sistemului fizic considerat.

11.2 Definiţia operatorului statistic. Proprietăţi Justificăm pe rând proprietăţile enunţate.
1) Amintim (vezi §10.4.3 şi 10.4.4) că urma unui operator A se calculează din
Operatorul statistic, numit şi operatorul densităţii. este un operator în : ,ţiul elementele de matrice într-o bază dată, fiind egală cu suma elementelor de matrice
stărilor asociat unui sistem fizic. Operatorul este ataşat unei stări date a sist t •ilui. de pe diagonală. La trecerea de la o bază la alta, valoarea urmei nu se schimbă.
fiind definit prin
K
Pornim de la definiţia urmei operatorului statistic, folosind o bază descrisă cu

= L Pj
ajutorul notaţiilor din §10.4.1,
R(t) / Wj(t) )( Wj(l) / l. 6)
j=l 00 00

Mai compact, Sp R = L Rnn = L (en I R I en ) (11.11)

n=l n=l
K
şi explicităm operatorul statistic
R(t) = L Pj P:i(t) ' pj =I Wj(t) )( Wj(t) '' d.7)
j=l oo K

unde Pj (t) este operatorul de proiecţie ortogonală (proiector) pe subspaţiu · :nidi-

SpR= L LPj (en I Wj)(Wj I en),
n=l j=l
mensiona1 asociat vectorului J Wj(t)). :'.\rotaţia I )( I, folosită aici , a fost irn · 11dusă
în §10.3. Conform definiţiei sale, modul de acţiune al proiectorului Pj asu pr I unui după care schimbăm ordinea celor două sume, ceea ce permite efectuarea sumei peste
vector I f) este redat de formula indicele n pe baza proprietăţii de completitudine a vectorilor bazei
K oo K K
P:i /f)=((Wj/f)) /wj), (11.8) SpR = LPj L(
Wj I en) ( en I Wj) = LPj ( Wj I Wj) = LPj = 1.
j=l n=l j=l j=l
38
39
 Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC
11.2. DEFINIŢIA OPERATORULUI STATISTIC. PROPRIETĂŢI
In final am folosit normarea vectorilor (11.1) care descriu starea şi apoi condiţia de
normare a ponderilor.
Pentru a vedea când apare semnul egal, trebuie să ne amintim că inegalitatea
2) Pătratul operatorului statistic se exprimă ca o sumă dublă, Schwartz-Cauchy se transformă într-o egalitate dacă cei doi vectori pentru care este
scrisă sunt liniar-dependenţi. In cazul nostru , pentru a avea semnul egal este necesar
ca oricare pereche de doi vectori de stare să fie liniar-dependenţi. Rezultă că în
R' = RR = (tP, I 'I'; )(W, 1) (t,P, Iw, )( w, 1) această situaţie particulară toţi vectorii de stare se pot exprima prin unul singur.
Cum vectorii sunt normaţi, ajungem la concluzia că ei diferă unul de celălalt doar
printr-un factor de fază. Ca urmare, îi putem exprima pe toţi astfel:
de unde
K K
2 I wj ) = eioj I w1 ) , j = 2, 3 .... , K.
R =L LPjPt (\J!j I \J!1) I \J!j )(\J!z / (11 .12)
j=l l=l Este de înţeles că un asemenea set de vectori descrie o stare pură, toţi vectorii
Expresia precedentă este evident diferită de formula (11.7) care defineşte operatorul conţinând aceeaşi informaţie despre sistem. Formulele generale conduc, evident, la
R: ultima implică o singură sumă în care apar numai proiectorii asociaţi vect orilor aceeaşi concluzie deoarece
de stare, în timp ce expresia pătratului operatorului statistic este o sumă dublă. ce I 'Pj )( Wj l= I W1 )( W1 1. j = 2, 3, ... , I{,
conţine şi operatori de tipul / \J! j) ( \J! k / , cu j i- k. Chiar în cazul în care W<t orii
de stare ar fi reciproc ortogonali şi deci ar apărea doar proiectorii, cot=>ficienţii J()r ar şi deci R=I W1J(W1 I I:f= 1 P} =I W1J(W1 I
fi diferiţi în operatorii R şi R 2 . In cazul pur însă, conform (11.9)
Este important să reţinem că am pus în evidenţă o mărime care arată dacă o
2 stare este pură sau mixtă. Această mărime , numită grad de puritate al stării, este
R =I \J! )( \J! / W )( \J! /=I \J! )( \J! I= R · (1 1. 13) urma pătratului operatorului statistic; ea este egală cu 1 doar dacă starea este pură ,
altfel ia valori pozitive, mai mici decât l.
3) Din expresia (11.12) a operatorului statistic rezultă
4) Pentru un vector oarecare I f ), avem
K K oo

Sp R
2
=L L Pj PI ( Wj / Wi) n=l
L (en / \J! j ) ( \J! / / en ) . u IR I n = LPj u, wj H wj , n = LPj , u I wj) 1 2
~ o,
j=l l=l j j

Ordinea ultimilor doi factori putând fi schimbată, suma după n se efectuează foln:-:ind deoarece suma precedentă este o sumă de termeni nenegativi. In cazul unui vector
relaţia de completitudine şi rezultă că ea nu este este altceva decât produsul scalar I f) ortogonal pe toţi vectorii de stare, toţi termenii sunt zero şi numai atunci avem
( \J!1 / \J! j) , astfel încât (JIRIJ)=O .
K K
5) In scopul aflării legii de evoluţie pentru operatorul statistic folosim ecuaţia
2
2
Schri.idinger de care ascultă vectorii de stare şi faptul că ponderile nu depind de
SpR = L LP} Pt I ( \J!j I Wz) 1
timp. Este comod să lucrăm cu elementele de matrice ale operatorului într-o bază
j=l l=l
ortonormată oarecare 1
Aplicarea inegalităţii Schwartz-Cauchy ne conduce mai departe la K

K K K K
Rkn(t) = ( ek I R(t) I en) = ~ Pj( ek I Wj(t))( \J!j(t) I en). (11.14)
2
SpR :<; L LPj pt( \J!j / \J!j) ( W1 / \J!t) = L Pj L PI= l. j=l

j=1 1=1 j=1 1= 1 1

Prezentăm lucrurile în acest fel deoarece în capitolul precedent am evitat să. definim vectorii
bra.
40
41
 Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC
11.3. MATRICEA DENSITĂŢII

Derivăm în raport cu timpul un element de matrice oarecare şi ţinem seama de

ecuaţia Schrodinger , Din proprietăţile operatorului statistic (sau prin calcul independent) rezultă că
matricea densităţii este o matrice hermitică cu urma 1 şi cu urma pătratului ei mai
K
dRkn ~ d\JJ d\JJ mică sau egală cu 1 (egală cu 1 doar pentru o stare pură)
in~ i ti L Pj [ ( ek I d/ ) ( \JJ j I en) + ( ek I \JJ j) ( d/ I en)]
j=l 00 00 00

K LRnn = 1, LL I Rkn
2
1 :-S: 1 · (11.17)
L Pj [ ( ek I 1-i\JJj ) ( \JJ j I en ) -
j=l
( ek I \JJ j ) ( 1-ilJ! j I en ) J. n=l k=ln=l

Ca orice matrice hermitică, matricea densităţii poate fi adusă la formă diago-

Apoi, folosim faptul că operatorul hamiltonian este autoadjunct şi scriem convenabil nală prin schimbarea bazei. Baza ortonormată în care matricea este diagonală este
fiecare din cei doi termeni ai sumei,
formată din vectorii proprii ai operatorului statistic. Intrucât operatorul statistic
K K depinde de timp, această bază se schimbă în timp. Pe diagonala matricii apar va-
i 1i d~t = ( ek 11-i I L Pj Wj ) ( \JJ j I en ) - ( ek I L Pj \JJ j) ( Wj 11-i I en) , lorile proprii ale operatorului statistic, notate Ps , iar vectorii proprii îi presupunem
j=l j=l normaţi,

în aşa fel încât evidenţiem (cu atenţie la ordinea operatorilor) operatorul statist ic
Rj~)=~I~) -~s=(~jRj~) Ps ( <Ps I <Ps) = Ps ,
i 1i d~;n = ( ek 11-iR I en) - ( ek I R1t I en) = ( ek 11-iR - R1t I en) s 1,2, ... ,oo. (11.18)
sau
Elementele diagonale sunt nenegative, având în vedere caracterul pozitiv semidefinit
i 1i d:t = ( ek I [1-i, RJ I en) · al operatorului statistic. In plus, aceste numere îndeplinesc condiţiile (11.17)

Din ecuaţia precedentă, valabilă pentru orice element de matrice, rezultă ecua:,i a 00 00

operatorială(11.10). L Ps = 1, L p; :-: : i. (11.19)

s=l s=l

11.3 Matricea densităţii Din prima egalitate rezultă că valorile proprii sunt subunitare. Ultima relaţie devine
o egalitate în cazul pur şi arată că în acest caz un singur element de matrice este
Matricea operatorului statistic într-o bază oarecare, deja întâlnită în secţiurtea nenul şi egal cu 1. Altfel spus, operatorul statistic care descrie o stare pură are o
precedentă, este numită matricea statistică sau matricea densităţii. Referindu-rn• la singură valoare proprie egală cu I, celelalte fiind egale cu O.
o bază ortonormată, produsele scalare din expresia (11.14) nu sunt altceva decat Valorile proprii ale operatorului statistic nu depind de timp.
coeficienţii din dezvoltarea vectorilor de stare după baza considerată,
00
Pentru justificare pornim de la ecuaţia de valori proprii (11."18) ataşată operato-
I Wj(t)) = L Cjn(t) I en), Cjn = (en I Wj(t)). (11.15)
rului statistic pe care o derivăm în raport cu timpul (pentru comoditate indicele s
n=l a fost omis),
dR d<j> dp d<j>
Coeficienţii poartă doi indici, primul indică vectorul care este dezvoltat. Atunci, dt I </> ) + R I dt ) = dt I </> ) + p I dt ) '
elementele matricii densităţii (11.14) se transcriu
şi pe care apoi o înmulţim scalar cu vectorul propriu. In egalitatea astfel obţinută
K primul termen din membrul stâng se anulează
Rkn(t) = L Pj Cjk(t) Cjn(t). (11.16) dR
j=l (</>ldt l</>)=0.
42
43
Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC 11.4. EXPRIMAREA LEGILOR STATISTICE PENTRU OBSERVABILE CU
AJUTOR UL OPERATORULUI STATISTIC
Pentru a justifica aceasta ţinem seama de legea de evoluţie (11.10) pentru operatorul Ca şi în (11.15), primul indice al coeficienţilor dezvoltării , suplimentar faţă de cei din
statistic, de faptul că R este un operator hermitic, iar vectorul I </>) este un vector dezvoltarea (10.94) , indică despre care vector de stare este vorba. Expresia (6.67) a
propriu al său. Rămânem cu egalitatea probabilităţii Pan (t) de a obţine la măsurarea observabilei A un rezultat coincizând
cu o valoare proprie an din spectrul discret se transcrie în notaţiile de faţă
d</> dp d</>
( cp I R I dt ) = dt ( </> I </> ) + P ( </> I dt ) . K 9n K 9n
Pan (t) = L Pj LI (On k I Wj(t))
2
1 = L Pj LI Cj;nk(t) 2
1

Termenul din membrul stâng şi al doilea termen din membrul drept al egalităţii j=l k=l j=l k=l
precedente sunt însă egali. Am ajuns la egalitatea 9n K 9n

dp
LL Pj Cj;nk(t) Cj;nk(t) = L(
On k IR I On k) , (11.22)
k=lj=l k=l
dt ( <I> I <I> ) =o
sau, compact.
9n
din care rezultă 1; = O, t ocmai ceea ce era de demonstrat. Pan(t) = L Rnk;nk(t). (11.23)
Rezult ă că în baza vectorilor săi proprii normaţi matricea statistică est P aceeaşi k=l
matrice diagonală. la orice moment de timp. Consecinţă importantă: gradul de puri- Am ajuns la concluzia că probabilitatea Pan (t) se obţine luând suma elementelor de
tate al unei s tări nu se schimbă în timp. matrice de pe diagonala matricii statistice construite cu fiecare din cei 9n vectori
proprii ai operatorului asociat care corespund la valoarea proprie an .
Se poate arăta c ă factorii de fază arbitrari existenţi în construirea v• ,·t arilor
Probabilitatea dp p entru ca rezultatul măsurătorii observabilei să se plaseze
proprii ai operat orului statistic pot fi ajustaţi în aşa fel încât vectorii să. fie s<. , i ţii ale
într-un interval (a,a + da) din spectrul continuu , dată de (6.68), se transcrie şi se
ecuaţiei Schrodinger temporale. In acest caz, în care ne vom plasa, normar- · 1 la un
transformă după modelul precedent cu rezultatul
moment de t imp dat a vectorilor proprii ai operat orului statistic asigură n1 ··marea
00
lor la orice moment de timp.
dp = L ( a s I R I a s) da , (11.24)
s=l

11.4 Exprimarea legilor statistice p entru observabile cu adică se obţine adunând infinit atea de elemente de matrice de pe diagonala ma-
tricii statistice construite cu fiecare din vectorii proprii asociaţi valorii proprii a din
ajutorul operat orului stat istic
spectrul continuu.
In §6.9 am arătat cum realizăm descrierea unei stări mixte cu ajutorul v•·• ·rarilor Constatăm că din expresiile finale ale celor două probabilităţi au dispărut vectorii

de st are şi a ponderilor asociate. Arătăm acum că descrierea stării poate fi J; reluată de stare şi ponderile, starea fiind reprezentată numai prin operatorul statistic. Aceata
integral de operatorul statistic. Pentru aceasta este necesar să arătăm cum extragem arată că operatorul statistic preia integral informaţia cuprinsă în setul de vectori de

legea statistică pentru o observabilă oarecare din operatorul statistic. stare (11.1) şi ponderile asociate. O consecinţă imediată este formula pentru calculul
Folosim notaţiile din §10.5 pentru a reda problema de valori proprii a operat orului valorii medii. In formula care exprimă valoarea medie,
A asociat unei observabile A. Avem în vedere descompunerea fiecărui vector de stare 9n (X)

după wctorii proprii ai operatorului A , A(t) = Lan L(

an k IR I an k) + a(a)
1 L(
as IR I as) da,
n k=l o: s=l
9n 00
ţinem seama de ecuaţia de valori proprii, ceea ce face să apară operatorul asociat
lwj(t) ) LL Cj ;nk(t) I an k) +
1 da L Cj;s(a; t) I as), (11.20)
9n (X)

Cj;nk(t )
n k=l
( On k I \J!j(t)), Cj;s(a; t)
o:
=
s=l
( a S I Wj(t)). (11.21) A(t) = L L(ank I RAI ank) +
1
L(as I RAI as)da = Sp(RA).
n k= l o: s=l

44 45
Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC 11.6. APLICAŢIE: DESCRIEREA SPINULUI 1/ 2 CU AJUTORUL OPERATORULUI
STATISTIC
Rezultatul obţinut pentru valoarea medie Descrierea stării o poate da în acest caz infinitatea de vectori proprii ai energiei cu
A(t) = Sp (RA) (11.25) ponderile asociate egale cu valorile proprii ale operatorului densităţii.

este extrem de compact.

11.6 Aplicaţie: descrierea spinului 1/2 cu ajutorul ope-
Incheiem prezentarea generală a operatorului statistic cu observaţia că acelaşi
operator statistic poate fi obţinut pornind de la diferite seturi de vectori de stare ratorului statistic
(11.1) şi ponderi asociate. Spaţiul stărilor pentru o particulă de spin 1/ 2 în repaus este un spaţiu bidimen-
sional. In §7.2.1 am prezentat descrierea unei stări pure cu ajutorul unui spinor
11. 5 Determinarea operatorului stat ist ic. Exemple dependent de timp. Conform celor prezentate în secţiunile precedente, o stare 'T[l,ixtă
este descrisă cu ajutorul unui operator în acest spaţiu, operatorul statistic. Ca orice
O problemă importantă , şi principial şi practic, care se referă atât la o stare operator liniar în spaţiul spinului unei particule de spin 1/ 2, operatorul statistic
pură cât şi la o stare mixtă, este: cum determinăm operatorul statistic care dPscrie o se exprimă ca o combinaţie de operatorul unitate şi operatorii lui Pauli. In §7.2.3
stare dată, la un moment dat. Aceasta nu este o problemă simplă. Răspunsu l general am demonstrat afirmaţia precedentă. pentru matrici 2 x 2, ea însă este adevărată
este: pentru determinarea operatorului statistic (sau, echivalent, a unui set de vectori şi pentru operatori , dat fiind corespondenţa dintre operatori şi matrici. Vom scrie
de stare şi ponderi asociate capabile să descrie starea sistemului) trebuie efectuate compact
măsurători a suficient de multe observabile pe subcolective ale unui colectiv statistic R=b0 I+b·a.
ataşat sistemului. Precizări se pot face pentru sisteme fizice concrete. Exemplul
Cele 4 numere, bo, bx, by şi b2 sunt reale, deoarece operatorul statistic este autoad-
din secţiunea care urmează corespunde celei mai simple situaţii, în care operatorul
junct. Proprietatea Sp R = l atrage după sine bo = 1/2, dacă ţinem seama de
statistic este legat direct de informaţia obţinută prin determinarea statisticilor a trei
Sp I- 2 şi de faptul că matricile lui Pauli au urma O. Vom scrie, convenabil ,
observabile. Numărul de parametri de care depinde operatorul statistic pew ru un
sistem atomic este în general mare şi poate fi infinit [8]. 1
In multe cazuri ceea ce se realizează mai uşor este o cunoaştere parţială a , pera- R = - (I + 'P · a) . (11.28)
2
torului statistic, informaţie care poate fi suficientă pentru studiul unora din pm prie-
Numerele P1, P2 şi P3, sunt reale. Ele formează componentele unui pseudovector,
tăţile sistemului.
In mecanica statistică cuantică, în care sunt studiate sistemele cu număr JL.;re de numit vectorul de polarizare al stării particulei de spin 1/ 2.
Impunem condiţia Sp R 2 :S 1 . Avem
constituenţi elementari, întâlnim în mod curent problema determinării opera · nrului
statistic. Cel mai simplu caz este cel al unui sistem în echilibru cu un ter :,ost at
de temperatură absolută T, caz în care operatorul statistic se exprimă comr act cu R2 = 41 (I+ 2 'P . a+ p2)
ajutorul operatorului H ataşat energiei sistemului,
[am folosit identitatea lui Dirac pentru a justifica ('P · a )2 = P 2 ], de unde
1 H
iDt.can = -Z exp( - k B T) , Z = Sp (exp(- k:T)) · (11.26)
SpR =
2
~ (1 + P 2) , (11.29)
Operatorul descrie legea de distribuţie canonică. In baza formată din vectorii proprii
ai energiei, notaţi I En) , operatorul statistic este diagonal, iar valorile sali proprii ' astfel încât
sunt SpR2 :Sl -+ IPl:Sl. (11.30)
l En ) En ~1ărimea vectorului de polarizare este numită grad de polarizare. In cazul pur şi
Pn = ( En I Rcan I En) = z exp(- ks T ' Z = I::exp(- ksT). (11.27)
n numai în acest caz, avem I 'P I= 1.

46 47
Capitolul 11. OPERATORUL STATISTIC 11.6. APLICAŢIE: DESCRIEREA SPINULUI 1/ 2 CU AJUTORUL OPERATORULUI
STATISTIC
In cazul de faţă
putem răspunde la întrebarea: cunoaşterea căror manm1 cu de unde
semnificaţie fizică este suficientă pentru a determina operatorul statistic ? Răspunsul
PP+ = 1, Pp _ =O +-+ cazul pur. (11.34)
îl aflăm în egalitatea
CT·n=n·'P, (11.31) In cazul pur, direcţia vectorului de polarizare Pste numită şi direcţia spinului, iar
despre electron se spune că este complet polarizat.
pe care o justificăm acum. Aplicăm formula generală a valorii medii unei observabile
în cazul observabilei proiecţie a spinului pe axa de versor n. cu operatorul asociat In cazul unei stări mixte nu există nici o direcţie a spaţiului de-a lungul căreia
h/2 CT • ll, proiecţiaspinului să ia o valoare certă; altfel spus, probabilităţile Pn + şi Pn _ sunt
amândouă diferite de zero, oricare ar fi direcţia n, deoarece în acest caz / 'P · n /::;
1 P<l.
a· n = Sp (a· n R) =
2Sp [a· n + n · 'P +ia· (n x 'P)] = n · 'P.
Cazul particular P = O corespunde stării mixte în care cele două proiecţii ale
Rezultă în particular spinului pe orice direcţie au aceeaşi probabilitate. Se spune că în acest caz electronul
n.
-P1 = Sx ,
- h - h este complet nepolarizat. Operatorul statistic corespunzător este
-P2 = Sy' -2P3 = Sz (11.32)
2 2 I
şi deci concluzia că operatorul statistic, unic determinat de vectorul de polarizan' 'P,
Rnepol = 2· (11.35)

poate fi determinat efectuând statistica proiecţiilor spinului pe trei axe de coordonate

şi calculând valoarea medie a lor. In ceea ce priveşte matricea statistică, ea este diagonală în baza spinorilor proprii
E necesar să observăm că proiecţiile spinului pe două axe diferite sunt obsen ·abile ai operatorului statistic, aceeaşi cu baza spinorilor proprii ai operatorului 'P · a . In
incompatibile, aşa că. măsurătoarea fiecărei componente trebuie făcută pe subcolec- cazul pur, acest din urmă operator este operatorul Pauli asociat proiecţiei spinului
tive statistice distincte ale colectivului statistic ataşat sistemului pe care vrem să-l pe direcţia vectorului de polarizare. Operatorul are valorile proprii 1 şi -1 (vezi
studiem. §7.2.4), ca urmare, în cazul pur valorile proprii ale operatorului statistic sunt 1 şi
O, evident în acord cu cele stabilite în §11.3.
Legea statistică pentru proiecţia spinului pe o axă dată se exprimă simplu d acă
ne este cunoscut vectorul de polarizare. Intr-adevăr, cele două probabi l ităţi Pn + şi Evoluţia în timp a operatorului statistic este guvernată de ecuaţia (11.10) care
Pn- pentru cele două rezultate posibile, h/2 şi -h/2, respectiv, sunt legate prin se traduce printr-o lege de evoluţie pentru vectorul de polarizare. Interesant pentru
condiţia de normare, iar valoarea medie se exprimă folosind (11.31) aplicaţii este cazul particulei de spin 1/ 2 înzestrată cu moment magnetic propriu
Ms legat de spin prin Ms = 1 S ( 1 - factor giromagnetic), plasată în vid într-un
Pn+ + Pn- = 1, Pn + - Pn - = n · 'P, câmp magnetic de inducţie B, caz în care hamiltonianul este 1{ = -n/2 1 B · a
[vezi rel. (7.62) J.
de unde rezultatul
1 Exerciţii. 1. Arătaţi că pentru o stare oarecare a particulei cu spin 1/ 2 în repaus
1
Pn+ = 2(1+n·'P), Pn-=
2 (1-n·'P). (11.33) valorile proprii ale operatorului statistic sunt (1 + P)/2 şi (1 - P)/2.
2. Stabiliţi
legea de evoluţie în timp pentru vectorul de polarizaţie pentru o
Particularizarea legii statistice precedente la cazul pur, caz în care vectorul de particulă de spin 1/ 2 şi factor giromagnetic I plasată în vid într-un câmp magnetic
polarizare are lungimea 1, conduce la concluzia: într-o stare pură proiecţia spinului de inducţie B
de-a lungul dfrecţiei vectorului de polarizare este cu certitudine n/2 . Intr-adevă.r, d'P
dt=1'PXB. (11.36)
din (11.33) rezultă
1
PP± = (1 ± 'P. 'P)
2
48 49

•
Capitolul 12
METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA
PROBLEMEI DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Principiile mecanicii cuantice ne conduc spre ecuaţii ale căror soluţii nu pot fi de-
terminate exact, cu extrem de puţine excepţii. Ca urmare, dezvoltarea unor metode
de aproximaţie adecvate este o problemă importantă. ln acest capitol vom prezenta
două metode de aproximaţie, metoda perturbaţiilor staţionare şi metoda variaţională,
ambele destinate rezolvării problemei de valori proprii a energiei. Printr-o adaptare
potrivită, cele două metode se aplică oricărei probleme de valori proprii.

12.1 Metoda perturbaţiilor staţionare

12.1.1 Ipotezele de lucru. Operatorul H(>.)

Fie ecuaţia de valori proprii a energiei ataşată operatorului energiei H al unui
sistem fizic dat,
H /'1ţ!)=W /'1ţ!). (12.1)
In cadrul metodei perturbaţiilor staţionare, soluţiile (funcţiile proprii ale ener-
giei), / 'lţ! ), se construiesc pornind de la funcţiile proprii ale unui operator înrudit.
dar mai simplu, notat Ho, liniar şi autoadjunct, ca şi operatorul H. Vom scrie

H=Ho+H' (12.2)
şi vom presupune că:
a) Ho este un operator hermitic relativ simplu, ale cărui valori şi vectori proprii
se cunosc, vectorii proprii formând un sistem ortonormat complet. Redăm problema
de valori proprii ataşată lui Ho într-o notaţie simplificată,

Ho / En ) = En / En ) · (12.3)

51
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Vom folosi o notaţie mai complicată atunci când va fi necesar; vezi precizarea făcută In metoda perturbaţiilor staţionare , vectorii proprii ai energiei se caută în forma
în continuare. In varianta simplă , proprietatea de ortonormare este redată de relaţia unei dezvoltări după vectorii proprii ai energiei sistemului neperturbat
( \ En ) , \ En 1 ) ) = ( En I En = 6n n
1 ) 1 • (12.4)
I "P ) = L Cn I En ) · (12.5)
n
b) Adăugarea operatorului H' la operatorul Ho nu modifică mult soluţiile 1

ecuaţiei (12.1). ~' Cunoaşterea tuturor coeficienţilor Cn fiind echivalentă cu cunoaşterea vectorului
Precizare: notaţia din (12.3) este o notaţie simplificatoare. O notaţie mai detali- I'l/;) , necunoscutele problemei devin aceşti coeficienţi şi valoarea proprie lV căreia
ată a fost descrisă deja în §10.5. Spectrul de valori proprii al operaţorului H o este în îi sunt ataşaţi. In cazul spectrului mixt de valori proprii, în dezvoltarea precedentă
gPneral mixt, în aşa fel încât folosirea unui singur indice n trebuie înţeleac';) astfel: seria este înlocuită prin o sumă dintre o serie şi o integrală. In cadrul fiecăreia
i) după caz, indicele n se înlocuieşte cu mai mulţi indici sau param etri care apar sume sau serii suplimentare care redau posibilitatea ca valorile proprii să fie
variază continuu, adecvaţi pentru a descrie vectorii şi valorile proprii; degenerate.
ii) condiţiile de normare şi relaţia de rompletitudine trebuie adapt a te c'Î t uaţiilor Inainte de a expune metoda perturbaţiilor staţionare , transformăm ecuaţia (12.1)
concrete. Relaţia (12.4) acoperă , în general, trei tipuri de relaţii (ortonormare, în pe care vrem s-o rezolvăm într-un sistem de ecuaţii pentru coeficienţii dezvoltării
sens obişnuit pentru funcţiile proprii care corespund la valori proprii din sp t <"t rul dis- (12.5). In acest scop, înmulţim scalar cu I Ek), unul din vectorii proprii ai operato-
cret , ortonormare în sens generalizat pentru funcţiile proprii care corespunc1 l 1 valori rului Ho, şi obţinem ecuaţia
proprii din spectrul continuu, ortogonalitate între două funcţii proprii can '. larţin
la valori proprii de tip diferit). Ca urmare, după caz, simbolul 5n ri ' este ~ 1 1.i\)Olul LHknCn = Wck, Hkn = (I Ek) , H J En)) = (Ek HI En).
J (12.6)
Kronecker, funcţia 5 cu variabilă adecvată , un produs de asemenea simbo:n ·i sau n

este egal cu O.
Operatorul Ho poate fi privit ca operator al energiei pentru un sistem, r , sau
fi ctiv, a cărui definire se face prin simplificarea condiţiilor în care se află s1~ •mul
pentru care operator al energiei este H sau prin neglijarea unor tPrmeni din 1'.esta
din urmă. De exemplu, pentru un atom plasat în câmp electric st atic de int(•11sitate
slabă , H este operatorul energiei atomului în câmp electric, iar Ho este operatorul
energiei atomului în absenţa câmpului electric. In acest caz există sistemul fizic
cu operatorul energiei egal cu Ho. Pentru un atom cu mai mulţi electroni. izolat,
operatorul Ho ar putea să fie operatorul obţinut din operatorul energiei <1 t11mului
prin neglijarea interacţiilor datorite existenţei spinului electronilor. In ace::o t f'.az nu
există sistemul fizic cu operator al energiei egal cu operatorul Ho .
Sistemul (real sau fictiv) al cărui operator al energiei este Ho este dPnumit în
mod curent sistemul neperturbat, iar operatorul H' operatorul perturbaţiei. Conform
discuţiei din paragraful precedent , operatorul H' descrie uneori interacţia ;;;istemului
neperturbat cu alt sistem , iar alteori o interacţie prezentă în sistemul însuşi (de
exemplu. interacţia spin - orbită într-un atom). "Perturbaţia se presupune mică",
acesta este modul în care exprimăm pe scurt condiţia b).
1
Prezentarea metodei ne va conduce la explicitarea unor condiţii necesare de valabilitate a apro-
ximaţiilor care se vor face.
52
Numerele Hkn sunt elementele de matrice al operatorului H în baza vectorilor pro-
prii ai operatorului Ho. Deoarece I Ek) poate fi oricare din vectorii proprii ai lui
Ho, ecuaţia stabilită (12.6) este valabilă pentru toate valorile indicelui k cu aju-
torul căruia descriem aceşti vectori. Totalitatea ecuaţiilor obţinute dând indicelui k
toate valorile posibile formează un sistem infinit de ecuaţii, liniar şi omogen, pentru
coeficienţii din dezvoltarea (12.5). In sistem apare şi valoarea proprie W. Ecuaţiile
(12.6) nu sunt altceva decât forma matricială a ecuaţiei de valori proprii a energiei
în reprezentarea energiei sistemului neperturbat. Ele constituie punctul de plecare
şi al altor metode de lucru decât cea pe care o expunem aici.
Pentru prezentarea metodei perturbaţiilor în varianta Rayleigh-Schrodinger, se
foloseşte un operator auxiliar al energiei
H(>.) =Ho+ >.H', (12.7)
cu >. un parametru real. In dependenţa sa de >. operatorul energiei face continuu
trecerea de Ia operatorul energiei sistemului neperturbat, corespunzător lui >. = O,
la operatorul care ne interesează, care corespunde lui >. = 1. Operatorului H(>.) i
se ataşează o problemă de valori proprii de tipul (12.1),
• H(>.) I 'l/;(>.)) = W(>.) I 'l/;(>.)), (12.8)
53
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

ai cărei vectori şi valori proprii depind de ,\. fiecare ecuaţie a sistemului se desprind atâtea egalităţi câte puteri ale lui ,\ urmărim.
Intr-o dezvoltare de tipul (12.5) , pe care o facem pentru vectorii 11/J(>.); , Identificând coeficienţii puterilor >. 0 , >. şi ,\ 2 , obţinem ecuaţiile

11/J(,\) / = L Cn(,\) I En ), (12.9)

n (w(o) - Ek) 4o) = o, (12.14)
vom întâlni coeficienţi care depind de ,\ şi care satisfac un sistem de ecuaţii asemănă­ ( w(O) - Ek) c(l)
k + w(l) c(O) ~ H' c(O)
k = L....., kn n , (12.15)
tor cu (12.6), în care n
2
( w(O) - E k ) c(k ) +w k + k = ~H
w( 2) c(O)
(l) c(l) I
Hkn(A) = (Ho)kn + ,\ H~n = En Okn + ,\ H ~n · (12.10) L....., kn c(l)
n , (12.16)
n

In acord cu notaţiile de până acum, En este o valoare proprie a operatorului Ho ,

H ~n un element de matrice al perturbaţiei , iar Okn are semnificaţia deja semnalată. valabile pentru orice valoare posibilă a indicelui k. Ecuaţiile precedente, împre-
In concluzie, pentru a găsi soluţiile problemei de valori proprii asociate operato- ună cu toate cele pe care le-am putea scrie dacă am continua identificarea coe-
rului ajutător H(,\) introdus în (12.8), avem de rezolvat sistemul de ecuaţii ficienţilor puterilor parametrului >. , reprezintă ecuaţiile de bază ale metodei per-
turbaţiilor staţionare . Vom arăta că ele determină aproximaţiile succesive pentru
[ W(>.) - Ek] ck(,\) = A L H ~n Cn(>.) , k = L 2, · · · oo, (12.11) valorile proprii şi pentru coeficienţii dezvoltării vectorilor proprii ai operatorului H
n după vectorii proprii ai operatorului Ho . '"'

în întregime echivalent cu ecuaţia (12.8).

12. 1.2 Ecuaţiile de bază a le metodei perturbaţiilor staţionare 12.1.3 Aproximaţia de ordinul zero
In metoda perturbaţiilor staţionare se lucrează cu ipoteza că valorile proprii
W(,\) ale operatorului H(,\), precum şi coeficienţii cn(,\) ai dezvoltării (12.9) , pot Arătăm întâi că aproximaţia de ordin zero a oricărei valori proprii trebuie să
fi dezvoltaţi în serii de puteri ale parametrului ,\ , coincidă cu una din valorile proprii ale operatorului energiei sistemului neperturbat.
Acest rezultat firesc este conţinut în ecuaţiile (12.14). Intr-adevăr, dacă presupunem
că w(o) nu coincide cu o valoare proprie a operatorului Ho , atunci ecuaţiile (12.14),
(X)

W(>.) - w(o) + >. w(l) + ;.2 w(2) + ... = L w(p) >.P, (12.12)
ci
valabile pentru orice k , cer anularea oricăruia din coeficienţii 0 ) . Iar dacă apro-
p=O
oc ximaţia de ordin zero a tuturor coeficienţilor se anulează, ecuaţiile (12.15) arată că

Cn(,\) c~o) +). c~l) + ,\2 c~2) + ... = L c~) ,\P. (12.13) ci
şi toate corecţiile
1
) trebuie să se anuleze. :Mai departe, din aproape în aproape,
p=O rezultă anularea corecţiilor de orice ordin. Presupunerea făcută ne conduce la soluţia
banală I 1/J(>.)) = O, care nu interesează. Faptul că aproximaţia de ordin zero a unei
J
Primii termeni din fiecare serie, w(o) şi 0) , reprezintă aproximaţia de ordinul zero valori proprii coincide cu una din valorile proprii ale energiei sistemului neperturbat
a valorii proprii şi, respectiv, a coeficientului Cn . :Mărimile lV(l) şi c~ ) reprezintă
1
este un rezultat firesc, deoarece pentru ,\ = O, avem W(O) = w(o), ori pentru
corecţiile de ordinul întâi ş.a.m.d. >. = O perturbaţia nu este prezentă.
In continuare, în fiecare din ecuaţiile sistemului de rezolvat introducem dez- Pentru a desfăşura calculul de perturbaţie este necesar să ne alegem valoarea
voltarea valorii proprii şi a coeficienţilor. Ordonăm termenii după puterile proprie a operatorului Ho cu care coincide w(o). Vom alege o valoare proprie din
parametrului ,\ . Fiecare ecuaţie din sistem este îndeplinită numai dacă sunt egali spectrul discret pe care o notăm cu Em . Vom studia întâi cazul în care ea este
coeficienţii aceloraşi puteri ale lui >. din cei doi membri ai săi. In felul acesta, din nedegenerată, unicul vector propriu ataşat fiind notat I Em ) .

54 55
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

12.1.4 Corecţiile la un nivel de energie nedegenerat şi la vectoru l

Considerăm în continuare ecuaţiile (12.16). In membrul drept izolăm termenul
propriu asociat cu k = m , în care apare coeficientul necunoscut c~) ,
Conform discuţiei din secţiunea precedente considerăm
2
( E m - Ek) c(k ) + w(l) c(l)
k
+ w( 2) c(O)
k
= 'L H kn c(l)
n
+H km c(l)
m ,
I I
orice k.
vll (o) = Em, HO I Em ) = Em I Em ) , gm = l. (12.17) nfm
(12.22)
In aceste condiţii , ecuaţiile (12.14) devin Pentru k =m relaţia se reduce la
(O) -
( Em - Ek) ck - O, orice k, w(l) c(l)
m
+w ( 2) c(O)
m
= 'L H I c(l)
mn n
+ H'mm c(l)
m ,
njm
şi implică
(O) - 0
c~) :/0 , ck - ' k=/m. (12.18 ) iar dacă ţinem seama de (12.20) rămânem cu
:"Je adresăm acum ecuaţiei (12.15). Folosim în ecuaţie cunoştinţele despre apro-
ximaţia de ordinul zero. Pe baza lor, în membrul drept al ecuaţiei rămâne un singur
2
w( ) c~) = L H~n c~ ) .
nfm
termen
(E m
- Ek) c(l)
k
+ w(l) c(O)
k
= HIkm c(O)
m , orice k. (12.1 9)
Coeficienţii d1)care apar în sumă au fost determinaţi anterior. Inlocuindu-i cu
Pentru k =m relaţia precedentă conduce la expresia lor (12.21) avem
W(l) c(O)
m
= H' c(O)
mm m,
w(2) = ' HI H ~m .
L mn E -E
de unde obţinem un prim rezultat şi anume corecţia de ordinul întâi la energie n/m m n

w( 1 )=H'mm =(Em IH'IE)

m · (12. 2111 Tinând seama de egalitatea H~m = (H'mn )* care decurge din caracterul autoad-
junct al operatorului de perturbaţie, rezuitatul final pentru corecţia de ordinul al
Corecţia de ordinul întâi la un nivel de energie Em nedegenerat coincide cu elemen fo doilea la energie este
de pe diagonala matricii operatorului perturbaţiei construit cu vectorul propriu ataş u, / 12 .
jHmn
energiei Em . w(
2
) = L Em - En (12.23)
Aşa cum trebuie, corecţia de ordinul întâi este un număr real. nfm

Pentru k -::/= m în ecuaţiile (12.19) rămânem cu Ne î:qtoarcem la ecuaţiile (12.22) în cazul k -::/= m şi ţinem seama de rezultatele
precedente. Obţinem astfel
(Em - E k ) Ck(1) -_ H'km Cm
(O)
, k # m
2
şi rezultă expresia corecţiei de ordinul întâi la fiecare coeficient de indice k -::/= m , (E m -E)c(
k k
)=-[H'mm E
H~m
_ E
+'H'
L kn E
H~m
_ E ]c( 0l+H'
m
c(l)
km m , k # m.
m k nfm m n

(1) _ H~m (o) (12.24)

k-::/=m. (12.21)
ck - Em - Ek Cm , Am extras toată informaţia posibilă din ecuaţiile (12.14)-(12.16). Analizăm rezul-
tatele obţinute. Constatăm că în timp ce corecţiile la energie sunt bine determinate,
Constatăm că din ecuaţiile considerate nu am aflat nimic despre aproximaţia de
coeficienţii dezvoltării (12.5) nu sunt în întregime bine determinaţi. Situaţia coefi-
ordinul zero c~) şi nici despre corecţia de ordinul întâi la coeficientul Cm . d~) cienţilor este următoarea:

56 57
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

i) nu este determinat coeficientul c~) , cel care corespunde funcţiei proprii I Em) transformă relaţiile precedente în
ataşată valorii proprii Em pe care o corectăm, şi nici corecţiile la acest coeficient,
c(l)
m
şi c(
m,
2) ·
I c~) 12= 1 , ( c~l )* cg) + (cgl )* c~l = o,
ii) celorlalte funcţii din dezvoltarea (12.5), q, cu k ci m, sunt nuli
coeficienţii
în aproximaţia de ordinul zero, iar corecţiile de ordinul întâi la aceşti coeficienţi, date (c~)r c~) + (c~)r c~) +LI c~l) 12= O.
de (12.21), sunt bine determinate o dată cu ~). In continuare, conform relaţiilor
n

(12.24), pentru a determina corecţiile de ordinul al doilea la coeficienţii cf), k ci m Constatăm că funcţia proprie este normată în ordinul cel mai scăzut dacă modulul
este necesar să ,precizăm şi expresia coeficientului cg) . coeficientului ~) este egal cu 1. Asigurăm această condiţie alegând pur şi simplu
Situaţia descrisă, conform căreia vectorii proprii nu sunt complet determinaţi, nu
c~) = 1. ( 12.27)
trebuie să ne mire, dacă avem în vedere că un vector propriu este determinat doar
până la un factor constant. Modulul acestui factor se precizează dacă impunem o Egalită.ţile rămase devin
condiţie de normare

(1Pl1P)=l, ( 12.25)
Recg) = O, 2 Rec~) =- L 1·c~1) 12
n

aşacum vom proceda în continuare. Condiţia de normare va afecta tocmai c nr,ficienţii Prima egalitate ne arată că partea reală a coeficientului ~) este bine determinată,
nedeterminaţi, ceea ce confirmă explicaţia dată, dar nu-i va determina în im.regime dar partea sa imaginară nu. Fixăm şi aici arbitrariul existent prin alegerea cea mai
deoarece ea lasă încă arbitrar un factor de fază constant. simplă,
In condiţia de normare, transcrisă în forma echivalentă cg) =O. (12.28)
Ca urmare a acestei alegeri, Rec~) este bine determinat. In sfârşit, alegem partea
LI Cn 1
2
= 1, ( 12.26) imaginară a acestei corecţii egală cu zero şi, ca urmare, avem
n

înlocuim coeficienţii Cn prin seria (12.13), serie de puteri în parametrul A. (•. donând
c~) = -~ L I c~l) 12 (12.29)
n/cm
după puterile parametrului, se obţine în membrul stâng al relaţiei preceden' P o serie
de puteri ale lui ,\, în timp ce membrul drept nu depinde de ,\. Urmăriu, ;1rimele Relaţia (12.21) ne arată că o dată cu ~) sunt determinate corecţiile de ordinul întâi
puteri ale parametrului, rezultă egalităţile la coeficienţi, iar (12.24) arată că în urma alegerii făcute pentru ~) şi cg) corecţiile
cf) cu k ci m au devenit şi ele bine determinate.
L I c~o) 2
1 = 1, Transcriem, în final, rezultatele obţinute. In prezenţa perturbaţiei, o valoare
n

L[ (c~O) r
n
c~l) + ( c~l) r c~O) l =o'
proprie nedegenerată Em a sistemului neperturbat este înlocuită de o energie redată
aproximativ de
2
1
~ I H'mn 1 + ...
L[ (c~o)) * c~) + (c~l) * c~o) + I c~l) 12] = O. W = Em + H mm+ 6 Em - En '
n/cm
(12.30)
n
iar funcţia proprie I Em ) asociată este înlocuită de
Folosim în relaţiile precedente informaţia pe care o avem despre coeficienţi, întâi
faptul că în aproximaţia de ordin zero sunt toţi nuli, cu excepţia lui c~) . Aceasta
I '1/ =
1
) (1 + c~)) I Em) + L [c~l) + c~)] I En) + · · · , (12.31)
n/cm
58 59
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

unde, conform (12.21) şi (12.24) (cu schimbările necesare în notarea indicilor !), şi presupunem , ca de obicei, că vectorii care corespund la aceeaşi valoare proprie au
fost aleşi reciproc ortogonali şi au fost normaţi
c(l) H~m
ni= m, c(2) = _!2 ~ I c(l) 12 (12.32)
n m 6 n '
Em-En n#m ( Em j I Em j ') = 6j j , . (12.38)

c(2)
n
-[ H~m H~~
(Em-En)
+ l L
H~kHkm],
Em-En k,im Em-Ek
ni= m. (12.33) Coeficienţii acestor vectori în dezvoltarea (12.9) vor fi notaţi cu

Cml, Cm2 , · · · , Cmgm, (12.39)

Observaţie. Din rezultatele precedente putem extrage condiţii necesare pentru iar pentru coeficienţii celorlalţi vectori păstram notaţia cu un singur indice. In acest
valabilitatea rezultatelor date de metoda perturbaţiilor. Astfel: fel, vom scrie
9m
i) pentru ca valoarea proprie TV să nu se apropie prea mult de nivelul de energie,
notat Em , cel mai apropiat de nivelul neperturbat Em , este necesar ca 1 w) = L Cm j I Em j) +L r Cp I Ep ) ' (12.40)
j= l p

I H' - Em l«I Em - Em I sau, explicit, I H:nm l«I Em - Em I; (12.34) unde prin prezenţa simbolului prim ataşat celei de a doua sume marcăm faptul că
din sumă lipsesc vectorii proprii corespunzători nivelului de energie Em .
ii) pentru ca vectorul propriu I w) să nu difere prea mult de aproximaţia sa de In cazul nivelului degenerat, ecuaţia (12.14), transcrisă ca
ordin zero I Em) este necesar ca să fie îndeplinită condiţia
(Em - Ek ) ck(O) -- O , (12.41)
I c~l ) I« 1 sau. explicit, I H~m I« I Em - En I, ni= m. (12.35)
cere anularea aproximaţiei de ordinul zero a coeficienţilor tuturor vectorilor proprii
Constatăm că existenţa unor nivele de energie "prea apropiate" <le nivelul Em pe ai operatorului Ho care corespund la valori proprii diferite de Em ,
care vrem să-l corectăm aplicând metoda perturbaţiilor staţionare c::;te în defavoarea
rezultatelor obţinute prin această metodă. Situaţia trebuie însă judecată în legătura 4°) =O, k ::/= (m 1), (m2), · · · , (mgm). (12.42)
cu "mărimea perturbaţiei" despre care ne dau informaţii elementele ei de matrice.
Ecuaţiile (12.41) nu ne dau nici o informaţie despre aproximaţia de ordinul zero a
coeficienţilordin setul (12.39). Cu ajutorul acestor coeficienţi exprimăm aproximaţia
12 .1. 5 Cazul nivelului degenerat. Ecuaţia seculară de ordin zero a vectorului propriu al energiei
Dacă aproximaţia de ordinul zero a energiei coincide cu un nivel de energie dege- 9m
nerat al operatorului energiei sistemului neperturbat, atunci notaţiile folosite până
acum necesită unele modificări. Păstrăm notaţia Em pentru nivelul de energie pe
J w(O)) = I>~~ I
j=l
Emj)' ( 12.43)

care urmărim să-l corectăm şi cu care coincide aproximaţia de ordinul zero lV(o).
evident tot un vector propriu al energiei pentru valoarea proprie Em ,
'.'Jivelului Em îi corespund acum 9m vectori liniar-independenţi, notaţi
Ho I 7J;(o) ) = Em I 7J;(O) ) . (12.44)
I Eml ), I Em 2 ) , · · · , I Em 9m ) · (12.36)
Vom constata că nu avem dreptul să impunem vreo restricţie asupra coeficienţilor
Ei ascult ă toţi de ecuaţia de valori proprii pentru valoarea proprie Em , din (12.43)deoarece ei sunt supuşi unor condiţii, pe care le vom evidenţia în cele ce
urmează, decurgând din cerinţa de trecere continuă de la cazul ,\ ::/= O la cazul ,\ = O;
Ho IEmj )= Em IEmj) , j=l , 2,···,9m, (12.37) altfel spus, vom constata că atunci când perturbaţia dispare (,\--,O), vectorii proprii
60 61
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

ai energiei sistemului perturbat trec în anumifi vectori proprii ai energiei sistemului unde în paranteze a fost scris elementul general al matricii al cărui determinant tre-
neperturbat. buie anulat. Cum elementele de matrice ale perturbaţiei sunt construite cu vectorii
Ne adresăm acum ecuaţiilor (12.15) în care substituim informaţia pe care o avem proprii asociaţi unei valori proprii a operatorului Ho , presupuşi cunoscuţi, aceste ele-
despre mărimile din ordinul zero, mente de matrice pot fi calculat e, şi deci se presupun cunoscute. Atunci , condiţia de
9m
anulare a determinantului este o condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească mărimea
( E m - E)
k
c(l)
k
+ W(l) / k0) = ~ H'k, mJ. c(o
0 m )J_· (12.45) necunoscută care este corecţia de ordinul întâi la energie. Condiţia este o ecuaţie al-

j=l gebrică de grad 9m , numită ecuafie seculară. Ajungem la concluzia că determinarea

corecfiei de ordinul întâi la un nivel de energie degenerat se face prin rezolvarea
Considerăm ecuaţiile precedente în cazul în care indicele k ia o valoare corespun- ecuafiei seculare.
zătoareuneia din perechile de indici din setul (12.39), notată (mi). Atunci, primul Observafie. In cazul unui nivel nedegenerat , determinantul (12.48) se reduce la
termen din ecuaţia precedentă se anulează şi ecuaţia se reduce la un singur element, a cărui anulare ne conduce la rezultatul cunoscut (12.20) , adică
la W (1 ) = (H ')mm.
9m
w (l ) c (O)
mi
= 0~ HI . . c (O) _
mi,mJ mJ , i = 1, · · · , 9m · (12.46) D iscuţie despre rădăcinile ec uaţiei seculare
j=l
. Ecuaţia seculară este identică cu ecuaţia prin care se determină valorile proprii ale
Avem 9m asemenea ecuaţii , obţinute parcurgând tot setul de perechi de :ndici care unei matrici. Matricea aceasta, pe care o vom nota cu h'm, , este matricea operatorului
corespund valorii proprii Em . Mai compact , aceste ecuaţii se transcriu de perturbaţie redusă la subspaţiul din spaţiul stărilor ataşat valorii proprii Em a
operatorului Ho, adică este formată din elementele de matrice ale operatorului de
9m
~
0
(H'mi,mj - ~-. wc1)) Cmj
co) --
UiJ O, i = 1, 2, · · · , 9m · (12.47)
perturbaţie construite cu vectorii proprii J Emj) (j = 1, · · · , 9m) din (12.36).
:vfatricea este hermitică. Ca urmare, valorile ei proprii sunt reale. Cele 9m rădăcini
j=l
ale ecuaţiei seculare nu sunt , în general , toate distincte.
Cele 9m ecuaţii formează
un sistem de ecuaţii liniare, omogene, pe care t , ;mie să le Conform (12.46) , aproximafia de ordin zero {12.43} a vectorilor proprii este dată
îndeplinească aproximaţia de ordin zero a co eficienţilor din setul (12.39 ) Ecuaţiile de vectorii proprii ai matricii h'm,, menţionată în paragraful precedent. La fiecare
admit soluţii diferite de soluţia banală (soluţia în care toţi coeficienţii sunt uli) doar valoare găsită pentru W (l), sistemul de ecuaţii (12.47) admite una sau mai multe
dacă se anulează det erminantul soluţii pentru setul de coeficienţi c~~ din (12.40), aşa cum detaliem în continuare.
Fiecare rădăcină a ecuaţiei seculare se caracterizează prin multiplicitatea ei,
H 'ml,ml - w (1) H'ml,m2 H'mLmgm număr întreg care exprimă câte rădăcini ale ecuaţiei seculare au valoarea pe care
o are ea. Prezentăm cele două situaţii distincte pe care le întâlnim pentru rădăcinile
H 'm2 ml
H'm2 m2 -
w (1) H~,2,mgrn ecuaţiei seculare.
' '
(12.48) a) In cazul unei rădăcini simple, notate w2) , sistemul de ecuaţii (14.10) se
reduce la 9m - 1 ecuaţii liniar-independente. Ca urmare, sistemul permite expri-
marea celor 9m coeficienţi necunoscuţi c~~ , i = 1 , · · · , 9m , prin unul dintre ei,
H'm,grn,ml H'm,gm,m2 H'
mgm,m9m
- W(l ) astfel încât aproximaţia de ordin zero ataşată. este un vector bine determinat până
la factor. Vectorul, notat J 'lj;1°) ) , se normează.
Pe scurt , condiţia se scrie b) In cazul unei rădăcini multiple, notate wp), fie fb multiplicitatea ei. Acum,
sistemul de ecuaţii (14.10) se reduce la (gm - !b) ecuaţii liniar-independente. El
det (H'mi,mj-W(l)Oij) = O. (12.49) permite exprimarea coeficienţilor necunoscuţi prin !b dintre ei. O dată aleşi care

62 63
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

sunt acei coeficienţi prin care vom exprima pe ceilalţi , li se dau valori convenabile, Evident ei sunt toţi vectori proprii ai operatorului Ho, redaţi prin
de exemplu, pe rând numai unul dintre ei diferit de zero. Se construiesc astfel fb
soluţii linar-independente. In final, se iau combinaţii liniare ale acestor soluţii care 9m

să fie reciproc ortogonale şi normate, obţinând soluţiile, notate I (O) ) -

7/Jn -
~ (O)
Cmj;n
I E m]. ) , n = 1, ... , 9m · (12.52)
0
j=l
(O) (O) (O)
I 7/Jb 1 ) ) I 7/Jb 2 ) , ... ) 7/JbI 1J , Se observă apariţia unui indice suplimentar Ia coeficienţi ( n în relaţia precedentă)
faţă de scrierea iniţială (12.43) , necesar pentru a distinge între coeficienţii diferiţilor
pentru care
(O) (O) vectori. Conform discuţiei anterioare, vectorii sunt reciproc ortogonali şi normaţi
( 7/Jbj I 't/Jbk ) = 8j k, j, k = 1, ... ) f b ' (12.50)
9m
toate asociate rădăcinii wpl a ecuaţiei seculare. (O) (O)
( 7/Jn 17/Jn, ) = bnn' ~ ( (O)
Cmj;n
) * (O) _
Cmj;n' -
8
nn', n,n
1
= l, 2, · · · , 9m ·
f-----t
0
Vectorii care corespund la rădăcini distincte ale ecuaţiei seculare sunt ortogo- j=l
nali , ca fiind vectori proprii ai unei matri_ci hermitice corespunzători la valori proprii (12.53)
distincte. Exerciţi1t. Arătaţi că matricea de perturbaţie este diagonală în baza vectorilor
In încheiere, înregistrăm efectele posibile ale perturbaţiei asupra unui nivel d P (12.51)
energie degenerat. .0 I H' I .1.co)) = w(ll
( .1
o/n '+"n' n
8nn , · (12.54)
1) Nivelul de energie nu se modifică atunci când toate rădăcinile ecuaţiei seculc1 re
sunt egale cu zero.
2) Nivelul de energie se deplasează dacă toate rădăcinile ecuaţiei seculare sunt 12.1.6 B aza adaptată calculului de p erturbaţie

egale între ele. Ne întoarcem la începutul calculului referitor la un nivel de energie degenerat.
3) Nivelul de energie se despică, adi că este înlocuit de 9m nivele apropiate (sub- Vectorii din (12.36), ataşaţi toţi unei aceleaşi valori proprii Em , cu ajutorul cărora
nivele) am desfăşurat calculul de perturbaţie , pot fi înlocuiţi cu 9m combinaţii liniare ale lor
1
Em --+ Em + w JCl ' j = 1, 2, · · · , 9m, deoarece şi aceste combinaţii sunt vectori proprii ai operatorului Ho pentru valoarea
proprie Em . Putem alege aceste combinaţii astfel ca noi vectori să fie normaţi şi
dacă toate rădăcinile ecuaţiei seculare sunt distincte. Fiecărui nou nivel îi este ataşat
reciproc ortogonali. Dacă înlocuim setul de vectori (12.36) cu acest nou set de vectori
un vector I 7/J]°) ) bine determinat. Noile nivele sunt simple, degenerarea este astfel şi calculăm matricea operatorului de perturbaţie cu ajutorul lor, ea va fi diferită de
ridicată.
cea cu care am lucrat prima oară. Ca urmare, ecuaţia seculară ataşată noului set
4) Nivelul de energie se despică într-un număr de subnivele mai mic decât ordinul de vectori se modifică. Este lesne de înţeles că rădăcinile ecuaţiei nu se modifică,
degenerării9m , atunci când ecuaţia seculară are un număr de rădăcini distincte mai
dat fiind semnificaţia lor fizică , şi este posibil de arătat că ele, ca valori proprii ale
mic de cât 9m. In acest caz o parte din subnivele sunt degenerate. matricii hermitice h'm , într-adevăr nu se modifică în urma unei schimbări de bază.
Aproximaţia de ordin zero a vectorilor proprii ai energiei Rezolvarea ecuaţiei seculare este mai simplă sau mai complicată în funcţie de baza
aleasă. Situaţia cea mai simplă este cea în care matricea de perturbaţie h'm este
Aşa cum am văzut , calculul ne conduce la 9m vectori, pe care îi culegem de la diagonală. Dacă aceasta se întâmplă, se spune că baza aleasă este o bază adaptată
diferitele rădăcini ale ecuaţiei seculare, alegându-i reciproc ortogonali pe cei care co- calrnlufoi de perturbaţie în raport cu nivelul Em . In acest caz rădăcinile ecuaţiei
respund la aceeaşi rădăcină şi normându-i pe toţi. Să ne imaginăm că am numerotat seculare coincid cu elementele de pe diagonala matricii h~, .
aceşti vectori cu un singur indice
In general, nu reuşim să pornim cu o bază adaptată pentru a efectua simplu
calculul corecţiei de ordinul înâi. După efectuarea calculului suntem însă în posesia
I 't/J1(O) ) > I 't/J2(O) ) > • • · ' I 7/Jgm
(O) )
· (12.51) unei asemenea baze, ea este formată tocmai din vectorii proprii ai matricii h'm ,
64 65
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
DE VA.LOR! PROPRII A ENERGIEI 12.1. METODA. PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE

descrişi la sfârşitul secţiunii precedente. Ceea ce putem face, şi trebuie făcut dacă
12.1.7 Aplicaţie: forţă centrală care perturbă electronul legat de
vrem să mergem la aproximaţia următoare, este continuarea calculului cu vectorii
un câmp coulombian atractiv
(12.51) în locul celor din setul (12.36).
In alegerea bazei de plecare exploatăm cât se poate de mult particularităţile ope- Considerăm cazul unui electron aflat în câmpul coulombian atractiv al unui nu-
ratorului de perturbaţie, în special proprietăţile lui de simetrie. In această alegere cleu fix. Neglijăm spinul electronului şi lucrăm în reprezentarea poziţiei; ca urmare,
este deosebit de utilă proprietatea: dacă doi operatori autoadjuncţi comută, ele- operatorul energiei sistemului neperturbat este
mentele de matrice ale unuia într-o bază formată din vectori proprii ai celuilalt sunt
nule pentru vectorii care corespund la valori proprii diferite.
n,2 z e02 e2
Ho= - 2M ~ - ---:;:- 2 -
eo
-
= 41r Eo (12.55)
Redăm demonstraţia afirmaţiei în notaţii simple. Fie operatorii A şi B, cu
[A, BJ = O, iar I b) şi I b') doi vectori proprii ai operatorului B , ( e < O- sarcina electronului în S.I.). Pentru acest operator ne sunt cunoscute
B/b)=b/b), Bjb')=b'/b'). valorile proprii şi funcţiile proprii (vezi Cap. 5). Porţiunea discretă a spectrului
energiilor este formată din nivelele Bohr. Un nivel de energie En este degenerat de
Considerăm elementul de matrice al comutatorului [A, BJ construit cu aceşt i doi ordinul n 2 . Funcţiile proprii care-i corespund sunt
vectori, comutator care este prin ipoteză egal cu O,
Un l m (r) = Rn l (r) Yz m (e' </;) ) n = l, 2, ... , os 1s n - 1, I m ls z.
o ( b I A B - BA I b') = b' ( b I A I b') - (I b ), BA I b'))
b' ( b I A I b') - (BI b ), A I b')) Presupunem că asupra electronului acţionează o forţă suplimentară, tot centrală,
sau care derivă din energia potenţială notată H'(r). Atunci, operatorul energiei este
O=b'(b/A/b')-b(b/Ajb')=(b'-b)(b/Ajb') . Ho+ H'(r) . Dacă energia potenţială H'(r) ia valori mici în comparaţie cu energia
potenţială coulombiană, are sens să determinăm cu ajutorul calculului de perturbaţie
Dacă b' f= b, rezultă ( b I A I b') = O, ceea ce vroiam să arătăm. care este modificarea adusă nivelelor de energie Bohr de forţa suplimentară. In acest
Pentru a folosi proprietatea precedentă în alegerea bazei în care vom cale i' a scop trebuie să rezolvăm ecuaţia seculară. Conform celor arătate în §12.1.5, corecţia
matricea de perturbaţie, trebuie să găsim un operator B care să comute atât n de ordinul întîi la nivelul Bohr En se calculează din ecuaţia
operatorul Ho , cât şi cu operatorul H'. Comutarea operatorului B cu operatorul
Ho ne permite să lucrăm în baza vectorilor proprii comuni operatorilor Ho şi B . det ( H~lm,nl'm' - W(l) Ozz, t5mm') =O.
Vom avea deci, în notaţiile din secţiunea precedentă,
Corespondenţa cu notaţiile generale este: Em --+ En , i --+ ( l m) . Observaţi că
Ho /Emj)=Em IEmj), B /Emj)=bj /Emj).
indicele fixat este acum notat cu n .
Indicele j este legat acum de valoarea proprie bj a operatorului B. Uneori la Cm Detaliem elementele de matrice ale perturbaţiei,
şi bj fixaţi pot corespunde mai mulţi vectori, şi atunci mai trebuie adăugat un indice

I Em j ) --+ I Em j P) , P = l, · · · gmj , H~zm,nl'm' = 1 U~zmH'(r)unl'm'dr,

unde p distinge între cei gmj vectori cu acelaşi Em şi j. Apoi, aplicăm proprii>ta- ţinând seama că perturbaţia este o funcţie doar de variabila radială r,
tea demonstrată în cazul în care rolul operatorului A este jucat de operatornl de
perturbaţie H'. Vom avea astfel
~ zm, n zr m, = 61 z' Om m r fo
00
2 1
H r R~ z(r) H ( r) dr .
1 I 1 1
( Em j P / H / Em j P ) = O, j -/= j .
Am folosit proprietatea de ortonormare a funcţiilor sferice. Ylatricea de perturbaţie
Vom face apel la proprietatea demonstrată chiar în exemplul care urmează.
h ~ este astfel diagonală. Inţelegem de ce este aşa, dacă ne referim la proprietatea
66
67
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.1. METODA PERTURBAŢIILOR STAŢIONARE
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

semnalată la sfârşitul secţiunii precedente: în cazul de faţă există doi operatori care
Pornim de la ecuaţiile generale (12.11) şi scriem explicit ecuaţiile care corespund
comută atât cu Ho cât şi cu H': aceştia sunt operatorii L 2 şi Lz. Ei pot fi folosiţi
celor două nivele E1 şi E2 , izolând din suma din membrul al doilea termenii cores-
simultan deoarece comută unul cu celălalt. punzători vectorilor I E1 ) şi I E2 ) ,
11atricea de perturbaţie h~ fiind diagonală, rădăcinile ecuaţiei seculare sunt
u 1(1) _ H'
n - nlm,nlm
(W-E1)c1 L
>.. H ~ 1 c1 + >.. H ~ 2 c2 + ,\ H ~ n Cn , (12.58)
nfl,2
sau, explicit, (W - E2) c2 AH; 1 C1 + AH; 2 C2 + >.. L H; n Cn · (12.59)
nfl ,2
ff,;~ ) = fo 00

,
2
R;, 1(r)H'(r)dr, l =O , ... n - 1. (12.56)
Parametrul >.. este lăsat intenţionat în relaţii. Aşa cum am văzut în §12.1.5, în cazul
::\1ărimea precedentă coincide cu valoarea medie a energiei potenţiale din care derivă în care nivelul ar fi degenerat (E2 = E 1), în ordinul zero funcţia proprie a energiei
forţa perturbatoare într-o stare staţionară de tipul (nlm). Ea nu depinde d P m . ar fi o combinaţie doar a funcţiilor I E1) şi I E2 ), toţi coeficienţii, afară de c1 şi
In acest fel, ecuaţia seculară admite doar n rădăcini distincte. Efectul unei :urţe c2 , fiind de ordinul întâi. Având în vedere această proprietate, ne aşteptăm la valori
centrale perturbatoare asupra unui nivel Bohr este deci despicarea unui nivel .i3 uhr mici ale coeficienţilor , cu excepţia celor doi menţionaţi. Pe această bază se neglijează
ultimul termen din fiecare din cele două ecuaţii precedente, care devin
în n subnivele •
En -+ En + W(l )
nl , l = O, ... n - l.
(E1 + >..H ~ 1 - W) C1 +AH~ 2 C2 = 0, (12.60)
Este astfel ridicată degenerarea după numărul cuantic l , proprie câmpului ccn \ nn- A H; 1 C1 + (E2 + >..H; 2 - W) C2 = 0. (12.61)
bian. Fiecare subnivel este degenerat de ordin 2l + 1 .
Am lucrat deci într-o bază adaptată. De fapt, câmpul de forţe fiind cer tral , Ecuaţiile precedente admit soluţia nebanală dacă determinanul coeficienţilor
funcţiile proprii exacte ale energiei sunt funcţii proprii ale operatorilor ataş a 1 J ă­ mărimilor necunoscute c1 şi c2 se anulează. Condiţia este o ecuaţie de ordinul
tratului mom entului cinetic orbital şi component ei sale după axa Oz. al doilea pentru VV
Problema considerată prezintă interes pentru o primă descriere a atomi] , cu
mai mulţi electroni. O întâlnim dacă adoptăm aproximaţia electronilor indepe1 H kaţi w 2-(E1 + >..H~ 1 + E2 + >..H;2) w+(E1 + >..H~ 1) (E2 + >..H;2)->.. 2 I H~2 l2= 0·
aflaţi într-un câmp central selfconsistent (vezi §9.2.7).
Rădăcinile ecuaţiei sunt date de
Aplicaţii interesante ale calculului de perturbaţie vor fi prezentate în alte capi , ,le.
llli ,2(>..) ~ [ E1 + E2 + >.. H ~ 1 + >.. H; 2 ± V(>..) ] , (12.62)
12. 1.8 C azul a două n ivele de e n ergie ap rop iate
Aşa cum am constatat la sfârşitul secţiunii 12.1.4, rezultatele calculului de p ertur- V(>..) {(E1+>..H~1-E2->..H;2)2+4>..2 IH~2J2r/2 (12.63)
baţie nu sunt valabile dacă în apropierea nivelului de energie al sist emului nep i.'rtur-
bat pe care vrem să-l studiem se află alte nivele de energie. Reconsiderăm proh Jt,ma Pentru >.. = O, avem W1,2 -+ E1,2 , iar în ordinul înt âi în >.. rezultatele se reduc
efectului unei perturbaţii asupra unui nivel de energie, notat E1 , presupunând c ă în la cele pe care le dă metoda perturbaţiilor aplicată pentru corectarea fiecărui nivel,
apropierea sa se află un alt nivel de energie, notat E2 . Presupunem că aceste niYele W1 ;:::o E1 + >.. H ~ 1 , W2 ;:::o E2 + >.. H ; 2 , aşa cum este normal să fie.
sunt nedegenerate şi notăm cu I E1 ) şi I E2 ) vectorii proprii corespunzători care Rezultatul nou obţinut, dat de (12.62) , conţine şi contribuţii de ordin superior
sunt ortogonali şi presupuşi normaţi în >.. , determinate de cuplajul nivelelor adus de elementul de matrice H ~ 2 . O
caracteristică a rezultatului o constit uie imposibilitatea ca nivelele de energie W 1 şi
Ho I E1 ) = E1 I E1 ) , j = l.2.
' '
( Ej I Ek ) = Oj k ' k = l , 2. (12.Sî) W2 să se intersecteze.
68 69
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.2. METODA VARIAŢIONALĂ
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Observaţie. Dacă nivelele de energie coincid E1 = E2 , rezultatele precedent e ii) Dacă I <I>) coincide cu un vector I W) care descrie o stare a sistemului,
se reduc la cele la care ne conduce ecuaţia seculară în cazul unui nivel de energie atunci ( w I W) = 1 , iar funcţionala energiei coincide cu energia medie în acea stare
dublu degenerat. Intr-adevăr, dacă în ecuaţia (12.62) scriem VV = E1 + W(l ) şi E(!w))=E.
luăm ,\ = 1 , ecuaţia obţinută nu este altceva decât ecuaţia seculară iii) Dacă vectorul I <I>) coincide cu un vector propriu al energiei (obligatoriu
ataşat unei valori proprii din spectrul discret, pentru că altfel vectorul nu aparţine
( w(
1 l) 2
- (H'11 + H'22 ) 1
w( ) + H'11 H'22 - I H'12 2
1 -- o· (12.64) spaţiului stărilor) , I <I>) =I Wn), atunci funcţionala energiei coincide cu valoarea
proprie asociată vectorului , E(I Wn)) = Wn.

12. 2 Met oda variaţională Pornind de la un vector I <I>o) oarecare, modificarea sa într-un vector "apropiat",
+ E I <p) , I E I<< 1 , conduce la o modificare a valorii funcţionalei
<I>) = I <I>o)
:\1:etoda perturbaţiilor staţionare se aplică la un număr limitat de probleme, energiei cu ajutorul căreia se defineşte variaţia întâia a funcţionalei 2 . Vom spune
deoarece ipotezele ei de lucru nu sunt întotdeauna valabile. \1etoda variaţională., că funcţionala este staţionară pentru vectorul I <I>o ) daca modificarea suferită de ea
pe care o expunem în continuare, este o metodă generală de lucru ; ea se aplică în este o mărime de ordinul al doilea în I E I .
mod curent pentru determinarea nivelelor de energie ale sistemelor cuantice. :.V1Ptoda
Enunţul şi demonstraţia principiului R it z
variaţională este deosebit de preţioasă pentru determinarea energiei stării fundamen-
tale a unui sistem cuantic. In particular, metoda stă la baza ecuaţiilor Hartree-Fock. Afirmaţia care urmează redă conţinutul principiului variaţional Ritz.
Problema de valori proprii a energiei unui sistem fizic dat este echivalentă cu
12.2 . 1 Princip iul var iaţional Rit z problema determinării vectorilor din spaţiul stărilor asociat sistemului pentru care
funcţionala energiei este staţionară.
:\1:etoda variaţională se bazează pe o teoremă, al cărei conţinut se demonstrează
Justificăm principiul Ritz. Fie
în cadrul mecanicii cuantice, după cum arătăm în secţiunea următoare. Teorema
este menţionată de obicei cu numele de principiu variaţional. ( <I>o I H I <I>o )
Î= (12.66)
- ( <I>o I <I>o )
Funcţionala energiei
valoarea funcţionalei pentru un vector I <I>o) fixat. Considerăm modificarea suferită
Fie H operatorul energiei unui sistem cuantic. Fiecărui vector I <I>) din spaţiul de funcţională în urma înlocuirii I <I>o) -I <I>) =I <I>o) + E I <p),
stărilor i se poate asocia un număr , obţinut cu ajutorul formulei
( <I> I H I <I> ) _ , = ( <I> I H I <I> ) - Î ( <I> I <I> ) = 1) ( 2 67)
(<I>! <I> ) Î (<I>! <I> ) -(<I>l<I>)" 1.
E(I <I>))= (<I> I HI <I> ) (12.65 )
. (<I>l<I>) Expresia de la numărător este

Prin definiţie, corespondenţa

de la un vector din spaţiul stărilor la un număr de- 1J = ( <I>o I H I <I>o) + E* ( </J I H I <I>o) + t( <I>o I H I </> )+ I E 12 ( </J I H I cp)
2
fineşte, atunci când vectorul parcurge spaţiul, o funcţională. Funcţionala de faţă Î [ ( <I>o I <I>o ) + E* ( </J I <I>o ) + E ( <I>o I <p ) + I E 1 ( </J I </J ) ] .
este funcţionala energiei. Termenii de ordin zero se reduc, dacă ţinem seama de definiţia cantităţii Î. Grupând
Observăm că: termenii rămaşi, avem
i) :'.\/umărul asociat de funcţionala energiei este real. deoarece operatorul H est e
autoadjunct 1J = t* [ ( </J I H I <I>o) - Î ( </J I <I>o)] + t[ ( <I>o I H I <p) - Î ( <I>o I </J)] + O (I E 12 ) .
(12.68)
[E(I <I>))]*= (<I> I HI <I>)* - (<I> I HI <I> ) - 2
Definiţia riguroasă a variaţiei întâia, pe care nu o prezentăm aici , o găsim în calculul variaţional ,
(<I>!<I>) - (<I>!<I>) = E(!<I> )). capitol al matematicii cu numeroase legături cu probleme de fizică.

70 71
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.2. METODA VARIAŢIONALĂ
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Constatăm că dacă vectorul I <I>o ) coincide cu un vector propriu al energiei, Inainte de a ilustra modul de lucru în metoda variaţională, punem în evidenţă
I <I>o) =I W) , atunci , cum H I lV) = W I W) şi "f = W, expresiile care înmulţesc următoarea proprietate a funcţionalei energiei:
pe E şi t:* sunt nule şi , ca urmare, mărimea D şi deci şi modificarea funcţionalei
Minimul absolut al funcţionalei energiei coincide cu energia stării fundamentale.
(12.67) sunt mărimi de ordinul lui I E 12 ; aceasta demonstrează că funcţionala este
staţionară pentru un vector propriu al energiei.
Pentru demonstraţie considerăm dezvoltarea unui vector de probă după vectorii
proprii ai energiei, dezvoltare la care ne putem gândi , chiar dacă aceşti vectori, notaţi
Presupunem acum că termenii de ordinul întâi în I E I din modificarea funcţionalei I Wn) , nu ne sunt cunoscuţi
energiei se anulează pentru un vector, notat I <Pst) , adică, oricare ar fi E, infinitezi-
mal, avem I <I> ) = I:>n I
n
Wn ) · (12.73)

f* [ ( </> I H I <Pst ) - 'Y ( </> I <Pst ) ] + f [( <Pst I H I </>) - 'Y ( <Pst I </>) ] = O·
Presupunem, ca de obicei, că vectorii proprii ai energiei au fost normaţi şi că au fost
Grupăm termenii din aceeaşi paranteză într-un singur produs scalar, apoi luăm o ortogonalizaţi cei care corespund la aceeaşi valoare proprie. Deoarece
valoare reală E = t: * pentru parametrul E şi obţinem
• HI <I> )= :z:=cn Wn I Wn) ,
( </> J H - 'Y I <Pst ) + ( <Pst I H - 'Y I </>) = O· (12.69) n

funcţionala energiei se scrie cu ajutorul coefienţilor dezvoltării ca

Pentru o valoare pur imaginară , E = -t:* , găsim
2
( </> IH - 'Y I <Pst ) - ( <Pst I H - 'Y I </>) = O· (12. 70 ) E= Ln Wn I Cn 1 (12.74)
2
Ln I en 1
Egalitatea obţinută prin adunarea relaţiilor precedente, Notând cu lVo energia nivelului fundamental , pe baza Wn 2 lVo rezultă

( </> IH - 'Y I <Pst ) = O, (12. , 1

E WoLn I Cn 1
2
___, E 2 Wo, (12.75)
2'. Ln I Cn 12
egalitate care trebuie îndeplinită pentru orice vector I </>) din spaţiu, atrage dnp [1
sine ceea ce demonstrează proprietatea enunţată.
(H - 'Y) I <Pst) =I zero),
12.2.2 Metoda variaţională pentru determinarea nivelului funda-
adică
H I <Pst) = 'Y I <Pst) · ( 12. 72) mental
Rezultă că vectorul I <I>st) pentru care funcţionala energiei este staţionară este obli- Metoda variaţională este cel mai simplu de aplicat pentru determinarea energiei
gatoriu vector propriu al energiei. stării fundamentale a unui sistem cuantic. Proprietatea demonstrată în secţiunea
Relaţia pe care o obţinem prin scăderea ecuaţiilor (12.69) şi (12.70) ne conduce precedentă ne arată că pentru a determina nivelul fundamental trebuie să căutăm
la aceeaşi concluzie. In acest fel am demonstrat principiul Ritz. minimul absolut al funcţionalei energiei. Acest lucru nu este posibil deoarece ar cere,
teoretic, să parcurgem toţi vectorii din spaţiul stărilor. Practic, căutarea minimului
Principiul variaţional Ritz ne permite înlocuirea metodelor de determinare a vec-
se realizează pe o submulţime de vectori din spaţiu şi astfel este pus în evidenţă
torilor proprii , bazate, de obicei, pe rezolvarea de ecuaţii diferenţiale , cu procedee
un minim relativ al funcţionalei energiei. Este important să remarcăm că există
specifice determinării vectorilor pentru care funcţionala energiei este staţionară.
posibilitatea de a şti dacă un rezultat este mai bun decât altul: având în vedere
Orice vector folosit pentru a evalua funcţionala energiei este numit vector de inegalitatea (12.75), calculul care a prezis valoarea cea mai mică este cel mai aproape
probă. de valoarea adevărată a energiei.

72 73
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.2. METODA VARIAŢIONALĂ
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

In practică se porneşte cu o familie de vectori de probă , descrisă cu ajutorul unuia de unde rezultă egalitatea
sau mai multora (în aplicaţii sute , chiar mii) de parametri care se schimbă continuu.
N N N N
Fie cazul a doi parametri , notaţi a şi (3 , vectorii din familie fiind notaţi
E( 0:1 , · · · , O:n) L La; O:j ( Vi I Vj) = LL af O:j ( Vi I H I Vj) . (12.81)
I <I>(a, f3)). (12.76) i=l j=l i=l j=l

Derivând pe rând în raport cu câte unul din parametri ambii membri ai egalităţii
Fun cţionala energiei evaluată cu aceşti vectori de probă devine o funcţie de parametrii precedente. stabilim relaţiile
a şi (3,
E(a, f3), (12.77) ăE N N - N N
a L L a; O:j ( Vi I Vj ) +E La; ( Vi I Vk ) = La; ( Vi I H I Vk ) ' k = l, ... ' N .
care pentru valorile parametrilor pentru care sunt îndeplinite condiţiile O:k i=l j=l i=l i=l

Impunând condiţiile de extremum

oE =0, oE = 0 (12 .78)
oa 8(3 • ăE =O , k = 1, ... , N , (1 2.82)
are un extremum. Dintre perechile de parametri pentru care sunt adevărate relaţiile âak
precedente, se selectează perechea de valori (ao , f3o) pentru care funcţionala E ia relaţiile devin
valoarea cea mai mică. Valoarea
N
E(ao, f3o) (12.79)
La;[ (vi I HI vk) - E( Vi I Vk )] =O, k= 1, ··· , N. (12.83)
reprezintă rezultatul calcului efectuat cu familia de vectori de probă ( 12. 76). Rezul- i=l

tatul este comparat cu cel obţinut cu alte familii de vectori de probă şi se decide Relaţiile obţinute reprezintă un sistem liniar şi omogen de N ecuaţii cu N ne-
dacă s-a realizat un progres sau nu. cunoscute. Sistemul de ecuaţii admite soluţii diferite de soluţia banală numai dacă
determinantul
12.2.3 Exemplu: m et o da orbitalilor det ( ( Vi I H I vk ) - E ( vi I vk ) ) = O. (12.84)

In metoda orbitalilor, familia de vectori de probă constă din combinaţii liniare Valoarea determinantului se schimbă o dată cu valoarea mărimii E. Anularea de-
de N vectori cunoscuţi , I v1 ) , ... , I v N ) , terminantului se realizează pentru cel mult N valori ale mărimii E. Cea mai mică
dintre ele reprezintă aproximaţia furnizată de familia de vectori de probă de plecare
N
pentru eEergia stării fundamentale. Rezolvarea sistemului de ecuaţii cu acea valoare
I <I>( a1 , · · · , O:N)) = L O:j I Vj) , (12.80)
pentru E conduce la o expresie aproximativă pentru vectorul de stare.
j=l
Caz particular: Fie H = Ho+ H' şi I Vj) , j = 1, 2, · · · , N, vectori proprii
parametrii fiind chiar coeficienţii acestei dezvoltări. Ei pot fi numere complexe, ortonormaţi ai operatorului Ho. In acest caz
ceea ce vom presupune. Vectorii I Vj) pot să nu fie normaţi şi nu sunt presupuşi
ortogonali. In aceste condiţii ( Vi I vk) = bi k , ( Vi I H I V k ) = Ei bi k + H ~k .

N N N N Ecuaţia pentru determinarea nivelului de energie devine

( <I> I H I <I>) = L La; O:j ( v; I H I Vj), ( <I> I <I>) = L La; O'j ( Vi I Vj) ,
i=l j=l i=l j=l det ( (Ei - E) bi k+ H{ k) = O. (12.85)

74 75
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
12.2. METODA VARIAŢIONALĂ
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Dacă vectorii I v1 ; , I v2 ; , · · · , I v N ; corespund toţi la aceeaşi valoare proprie Inlocuind funcţia hidrogenoidă conform (12.89), avem
Em a operatorului Ho , iar numărul lor N coincide cu ordinul degenerării 9m al
acelui nivel, atunci ecuaţia (12.85) se reduce la ecuaţia seculară (12.48) prin re-
zolvarea căreia se determină corecţiile de ordinul întâi la nivelul de energie Em în l1'r( l )
0 = 2e5(Z)
7r
-
ao
6
11
r1
-l
r 2 r12
exp ( - -2Z
(r1
ao
+r2) ) dr1 dr2. (12.91)
cadrul metodei perturbaţiilor staţionare. Dacă se adaugă şi alţi vectori proprii ai
operatorului H, care, evident, nu mai corespund valorii proprii Em, calculul vari- Prin schimbările de variabilă
aţional astfel condus dă un rezultat mai bun decât calculul de perturbaţie.
2Z 2Z
P1 = -r1 , P2 = -r2 , (12.92)
ao ao
12.2.4 Ap l icaţie: energia stării fundamentale a atomului de heliu
trecem la variabile adimensionale şi extragem dependenţa de numărul atomic Z a
In aproximaţia nerelativistă operatorul energiei unui sistem atomic din secwnţa integralei
heliului, sistem constituit dintr-un nucleu cu sarcina Z I e I , considerat fix. :;;i doi 2
(1) - -l -Zea I ' (12.93)
electroni , este (vezi §9.3.4) Wo - 321r2 ao
z z 2
h2 Ze 2 I fiind integrala
HNR = Ho (1) + Ho (2) + -ea , Hl(j)=-2M!::.j- r·o ' j=l,2. î 2.86)
r12 J

In aproximaţia neglijării interacţiei electrostatice dintre cei doi electroni :iergia

I= f f exp [-(p1 + P2)] dp1 dp1 = 201r2. (12.94)
j P1 j P2 P12
nivelului fundamental este dublul energiei unui atom (ion) hidrogenoid fo r i t din
nucleul cu Z protoni şi un electron, Ea este o constantă numerică fără dimensiuni, a cărei valoare este menţionată în

2Ez - -~
z2 2 formula precedentă. Calculul integralei îl lăsăm în seama cititorului.
w.O(O) -
- 1 - : 2.87) Rezultatul pentru corecţia de ordinul întâi este astfel
ao
cu ao prima rază Bohr. Indicele inferior marchează fapt ul că ne referim l .w elul ivY> = ~ z e5 (12.95)
fundamental. Respectând principiul simetrizării, starea staţionară respecti\ ste o o 8 ao '
parastare cu vectorul propriu ataşat
iar pentru energia stării fundamentale
I 1Po(Z; 1, 2); = <I>(Z ; ri , r 2 ) 16 772 !1771
2
6;
'
-I>(Z;r1,r2) =uf00 (r1)u{ ,r2).
wgert = _ Z e5 (Z _ ~). (12.96)
2.88) ao 8
Funcţia uf00 (r) are expresia (vezi §5.3)
Corecţia lVJ > este pozitivă deoarece este rezultatul repulsiei dintre electroni. La
1
3 2
z (r) = - l ( -Z ) Z r) heliu ( Z = 2) , pentru starea fundamentală se prevede astfel energia de - 74,8 eV
u 100 / exp ( - - 12.89)
VK ao ao în locul valorii de -108,8 eV pe care o dă aproximaţia electronilor independenţi.
Corecţia are o valoare mare. Ea ne duce spre energii mari , dincolo de valoarea
Dacă energia de interacţie dintre electroni este considerată ca o perh ··baţie, adevărată,
corecţia de ordinul întâi la energia 2 Ef se calculează conform formulei wgert > w;xp = -78.9 eV, Z= 2,

wJ 1
> = ( 100 100 I e5 I 100 100; = e5
r12
j j
r1 r2
I uf00 (r1) 12 -2._ I ufoo(r2) 12 dr1 dr2.
r12
ceea ce. având în vedere proprietatea (12.75) a funcţionalei energiei apare ca firesc:
ivgert coincide cu valoarea funcţionalei energiei luată pentru funcţia de probă
(12.90) Z - 2( r1 ) u Z - 2( r2 ) .
u 100 100
76 77
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI 12.2. METODA VARIAŢIONALĂ
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Găsim un rezultat mai bun decât cel precedent pe baza metodei variaţionale. ~nde Ef este primul nivel Bohr care ar corespunde unei sarcini a nucleului egală cu
Pentru a ilustra această afirmaţie aplicăm metoda variaţională pentru a determina Z. Avem , astfel
starea fundamentală a operatorului energiei HNR, folosind o familie de vectori de
probă depinzând de un singur parametru. Păstrăm structura de singlet a vectorului
propriu şi lucrăm, pentru determinarea funcţiei de coordonatele de poziţie, cu familia ( <P(Z) I Hl (1) I <P(Z)) = Ef + e5 (Z - Z) ( ufoo(l), : ufoo(l)) .
1
de funcţii de probă, depinzând de parametrul Z
Ultimul termen coincide cu valoarea medie a funcţiei 1/r în starea fundamentală a
- r1, r2) = u 100
<P(Z; z (r1) u 1zoo(r2). (12.97) unui atom hidrogenoid cu sarcină nucleară Z şi are expresia 3

deci cu produsul de funcţii hidrogenoide (12.89) cu Z -+ Z. Alegerea are o justifi-

care simplă: ca urmare a interacţiei dintre electroni efectul atracţiei de către nucleu
este redus, ceea ce poate fi redat (aproximativ) printr-o reducere a sarcinii Z. ::'-Je
aşteptăm, deci, să fim conduşi spre o valoare Z < Z. • In felul acesta am evaluat contribuţia
ml: ao
z

primului termen din (12.98), ca fiind

(12.99)

Funcţia (12.97) este normată ,

( <P(Z) I Hl (1) I <P(Z)) = _ ___!_Q

z2 2
+ Z (Z - Z) eo =
2 (z2- - Z Z) eo2 . (12.100)
- -
( <P(Z) I <P(Z)} = (z z)(z z) = l ,
U100, U100 U100 , U100 2ao ao 2 ao

şi, ca urmare, trebuie evaluată numai expresia Evident, contribuţia celui de al doilea termen din (12.98) va fi tot atâta.
Ultimul termen din (12.98),
E(Z) = ( <P(Z) I HI <P(Z)) ( <P(Z) I Ht (1) I <P(Z); + ( <P(Z) I Hl (2) I <P(Z))

r12
2
+ ( <P(Z) I _:Q_ I <P(Z)) . (12.98 )
-
(<P(Z)
e2
O
1-1
r12
- 2
<P(Z)) =eo 11 I - I
r1 r2
Z
U100
2
r12
Z
-l I U10o(r2) I2 dr1 dr2,

este cel pe care l-am calculat o dată cu corecţia de ordinul întâi la aproximaţia
Ne ocupăm pe rând de fiecare termen. Intrucât operatorul Ht(l) nu acţioneaz :,
electronilor independenţi. ~u avem decât să înlocuim Z-+ Z în (12.95),
decât asupra coordonatelor electronului 1, primul element de matrice de calculat se
factorizează - e2
I _Q_ I <P(Z)) = w.(l)(z) = ~ z eo
- - 2
( <P(Z) (12.101)
(<P(Z) I Ht(l) I <P(Z)) = (ufoo,u{oo) (ufoo,Ht(l)ufoo) = (ufoo,Hl(l)ufoo ) ·
r12 ° 8 ao ·
Pe baza rezultatelor (12.100) şi (12.101) funcţionala energiei (12.98) devine
Dat fiind familia de funcţii de probă alese, este convenabil să transformăm operatorul
H[(l) prin adăugarea şi scăderea unui termen,
E(Z)= e5[z2 -2zz+~zJ. (12.102)
ao 8
- (Z - Z) e02
Valoarea medie a lui 1/ r în starea fundamentală a unui atom hidrogenoid cu sarcina nucleară
3
Hl(l)=Hl(l)+ .
r1 Z se calculează uşor:

pentru că în această formă putem folosi ecuaţia de valori proprii

-1) z = J-}
-( r 100 r r
z
lu10o(r) I2 dr= -}
7f
(
-Z )
ao
3
47f
1= _
o
2Z
e ao Z.
rdr= -
ao
Hl (l) ufoo(r1) = Ef ufoo(r1),
78 79
Capitolul 12. METODE DE APROXIMAŢIE PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI
DE VALORI PROPRII A ENERGIEI

Condiţia de extremum conduce la

- 5
2Z-2Z+-=0
8
de unde
2
5 5) e5
Z= z - 16' E(Z) = - ( Z - 16 ao (12.103) Capitolul 13
Valoarea energiei prezise prin calculul precedent pentru Z = 2 este egală cu
- 77,38 eV. Rezultatul este mult mai bun decât cel dat de calculul de perturbaţie şi ELEMENTE D E T EORIA GENER ALA A MOMENTULU I
nu foarte îndepărtat de valoarea experimentală , deja menţionată, de - 78,9 eV. CINETIC
Energia stării fundamentale a atomului de heliu este o mărime măsurată cu mare
precizie; ea este extrem de bine reprodusă de teorie, pe baza unor calcule. care pl eacă
de la un operator al energiei incluzând corecţii legate de mişcarea nucleului şi co recţii
relativiste. In aceste calcule se folosesc funcţii de probă care depind de un num ăr de 13.1 R ecapitulare: Momentul cinetic orbital. Spinul 1/ 2
parametri de ordinul sutelor. Pentru detalii vezi [2], §7.5.
In capitolele precedente am întâlnit observabilele momentului cinetic orbital al
unei particule. Operatorii asociaţi au fost construiţi (vezi §4.7) prin corespondenţă
cu mecanica clasică
l=rxp-+ L=R xP. (13.1)
Observabile sunt componentele momentului cinet ic orbital pe axe date ale spaţiului
şi pătratul său ,
cu operatorul asociat
2
L = L;, + L; + L; . (13.2)

Am demonstrat că operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic orbital pe

axele sistemului cartezian de referinţă sunt liniari şi autoadjuncţi şi, ca urmare,
aşa sunt operatorii asociaţi componentei pe o axă oarecare şi, respectiv, pătratului
momentului cinetic orbital. Am stabilit apoi că două componente ale momentului
cinetic orbital nu comută , fiind valabile relaţiile

[Lx , Ly] = iri Lz , [Ly , Lz] = i nLx, [Lz, Lx] = i 1i Ly, (13.3)

care se scriu compact

L x L= inL. (13.4)
dacă folosim definiţia produsului vect orial de operatori. Pentru componentele de-a
lungul a două axe caracterizate prin versorii n 1 şi n2 rezultă

[ n1 · L, n 2 · L] = in (ni x n2) · L.
80 81
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A M01\1ENTULUI CINETIC 13.2. PROPRIETĂŢILE OPERATORILOR DE MOMENT CINETIC
.
Exerciţiu. Demonstraţi relaţia precedentă. acţionând într-un spaţiu Hilbert dat , este numit moment cinetic, dacă
Am demonstrat , de asemenea, că din relaţiile (13.3), fără a mai face apel la ex- 1) operatorii Jx, Jy şi J 2 sunt liniari şi autoadjuncţi,
presia explicită a operatorilor , rezultă comutarea operatorului asociat oricărei com- 2) operatorii îndeplinesc relaţiile de necomutare
ponente a momentului cinetic orbital cu operatorul asociat pătratului
JxJ=iriJ. (13.7)
2
[n · L , L ] = O. (13.5)
Prezenţa constantei Planck în relaţia ( 13. 7) arată că operatorii de moment cinetic
In sfârşit, amintim că observabilele momentului cinetic orbital ale unei particule sunt
au dimensiune de acţiune, ca şi mărimile pe care Ie reprezintă.
mărimi cuantificate, componentele iau numai valori care sunt multipli ai constantei
Observaţie: In afara operatorilor ataşaţi observabilelor momentelor cinetice întâl-
Planck , iar pătratul ia numai valori din setul Z(Z.+ 1) 1i 2 , l = O, I, ....
In determinarea valorilor proprii şi a funcţiilor proprii a unora dintre operatorii nite la scară atomică , se folosesc în fizica particulelor elementare operatorii izospinului
menţionaţi, am folosit expresia explicită a operatorilor. Vom arăta, în com inuare,
care au şi ei proprietăţile 1) şi 2), însă cu 1i înlocuit cu 1.
că proprietăţile esenţiale ale momentului cinetic orbital decurg din proprin atea de Din relaţiile de necomutare (13. 7) rezultă că operatorul pătratului momentului
a fi operatori autoadjuncţi care ascultă de relaţiile de necomutare (13.3). cinetic, definit prin
Am întâlnit aceleaşi relaţii de necomutare pentru operatorii Sx. Sy şi S 2 • asociaţi J2 =
-
J2X + JY 2 + J Z 2 , ( 13.8)
componentelor spinului unei particule. Pentru o particulă de spin s sunt valabile
comută cu fiecare operator componentă
relaţiile
S xS = iriS , S2 =s(s+1)n 2 I, (13.6)
[J2, J] = O. (13.9)
cu I operatorul unitate. Noi am studiat (Cap. 7) spinul 1/ 2, caz în care s = 1/2.
In raţionamentele care urmează vom întâlni operatorii
Pentru orice sistem atomic este definit un moment cinetic orbital total rezultat
din însumarea momentelor cinetice ale particulelor constituente. Se verifică uşor va-
labilitatea relaţiilor (13.3) pentru operatorii momentului cinetic orhita! total, având
J+ = Jx + iJy' J_ = Jx - i Jy · (13.10)
în vedere faptul că operatorii momentului cinetic al unei particuh~ comută cu ope- Unul dintre ei este adjunctul celuilalt
ratorii momentului cinetic al altei particule. Constituenţii atomilor. moleculelor şi
nucleelor au spin. Ori spinul este un moment cinetic. Există atunci un spin tota l din (J+/ = J _ . (13.11)
a cărui adunare cu momentul cinetic orbital total rezultă momentul cinetic to ta 1 al
sistemului. Din relaţiile de necomutare (13.7) rezultă imediat relaţiile de necomutare
Obţinem o descriere coerentă a lumii atomice, in particular a spectroscopiei ato-
mice, moleculare şi nucleare, dacă luăm ca punct de pornire relaţiile (13.3} pentru [Jz, J+J = n J+, [Jz, J_J = -ri J_ , [J+, J_J ="21iJz, (13.12)
descrierea oricărui moment cinetic.
Trecem acum la expunerea elementelor de bază ale teoriei generale a momentului iar din relaţiile de comutare (13.9) rezultă

cinetic, teorie care stabileşte consecinţele relaţiilor (13.3).

[J2,J±] =o. (13.13)

13.2 Proprietăţile operatorilor de moment cinetic Produsul operatorilor nou introduşi J± depinde de ordinea în care îi înmulţim.
Astfel avem
Prin definiţie, operatorul pseudovectorial J, cu componente operatorii Jx, Jy
ş1 J 2 ataşaţi fiecare uneia din axele unui sistem fix de coordonate Oxyz, operatori J+ J_ = (Jx + i Jy) (Jx - i Jy) = f; + J/ + i (Jy Jx - Jx Jy) = J; + J/ + ri Jz ,
82 83
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.3. PROBLEMA VALORILOR PROPRII PENTRU OPERATORII MOMENTULUI
CINETIC
egalitate pe care o reţinem în forma Expresia precedentă ne arată că mărimea din membrul stâng al ecuaţiei (13.19)
J+ J_ = J 2
- i; + nJz. (13.14) i) este nenegativă, fiind suma a trei termeni nenegativi , ii) se anulează numai dacă
se anulează toţi trei termenii. Cum în membrul drept al egalităţii (13.19) produsul
Dacă înmulţim operatorii în cealaltă ordine sau folosim comutatorul lor deja calculat , scalar (>..µ I >.µ) este pozitiv, rezultă că numărul >. este nenegativ. Rezultă , de
avem asemenea. că pentru >. = O, prin acţiunea operatorului asociat oricărei componente
J_ J+ = J 2 - i; - nJz. (13.15) de moment cinetic se obţine vectorul zero.
In continuare, vom lucra cu operatorii Jz, J , J+ şi J_ , folosind relaţiile de
2
Pentru a stabili a doua inegalitate din (13.18), aplicăm operatorul Jz celor doi
necomutare sau comutare care-i caracterizează, precum şi cu produsul ultimilor doi membri ai ecuaţiei (13.17).
operatori exprimat prin operatorii Jz şi J 2 . ·
i; I >. ţL ) = µ n Jz I >. µ ) '
13.3 Problema valorilor proprii p entru op eratorii mo- de unde, folosind din nou ecuaţia (13.17) în membrul drept , găsim
m entului cinetic
J; I >. µ ) = µ2 n2 I >. µ 1. (13.20)
In determinarea valorilor proprii pentru operatorii momentului cinetic se Ji · neşte
de la comutarea pătratului operatorului cu o componentă a sa şi se face -: el Ia Scădem apoi relaţia precedentă. din (13.16),
teorema referitoare Ia observabile compatibile, enunţată în §4.9. Ne fixărL • ·nţia
asupra unei componente pe o axă , luată prin convenţie axa Oz. Teorema i cată (J2-J;) l>.µ)=(>.-µ2)n2 j>.µ),
garantează existenţa unui sistem complet comun de vectori proprii pentru 01 torii
J şi Jz . Notăm cu I >. µ ) un vector propriu comun al celor doi operatoL ·: dicii
2 apoi înmulţim scalar cu vectorul propriu Iµ ) relaţia obţinută şi avem astfel,
sunt direct legaţi de valorile proprii la care corespunde vectorul, conform
(>. µ I J 2 - J; I >. µ) = (>. - µ 2) n2 (>. µ I >. µ ). (13.21)
J 2 I >. µ ) = >. n2 I >. µ ) , ·:u 6)
Jz I>.µ)= µn I,\µ). :3.17 l Prelucrarea membrului stâng, asemănătoare celei din calculul precedent, bazată pe
caracterul autoajunct al operatorilor Jx şi Jy ,
Valorile proprii au fost scrise astfel încât mărimile >. şi µ să fie adimer nale.
Numerele >. şi ţL sunt reale, deoarece valorile proprii ale operat orilor auto, mcţi (Â µ IJ
2
- i; I ).. µ ) = (J x I Â µ }, J x I ).. µ }) + (Jy I Â µ }, Jy I Â µ )) ,
sunt numere reale. Stabilim întâi inegalităţile
arată că mărimea din membrul stâng al egalităţii (13.21) este nenegativă. Cum
>.2:0, µ2 s >.. .18)
produsul scalar din membrul drept al aceleaşi relaţii este pozitiv, rezultă inegalitatea
Prima inegalitate decurge direct din ecuaţia de valori proprii (13.16). .1tru anunţată, µ 2 S >..
demonstraţie înmulţim scalar cu vectorul propriu I >. µ ) , In particular, dacă >. = O atunci şi µ = O, şi amintindu-ne situaţia semnalată în
cazul >. = O, avem
( >. µ I J 2 I >. µ ) = >. n2 ( >. µ I >. µ ) , U9)
J I >. µ ) = I zero ) +----------7 >. = µ = O. (13.22)
şi apoi transformăm membrul stîng folosind convenabil caracterul autoad.: ,·t al
componentelor operatorului momentului cinetic. Avem, succesiv, Analizăm în continuare efectul aplicării fiecăruia din operatorii J+ şi J _ asupra
unui vector I >. µ ) . ln acest scop introducem vectorii
(Â µ I J 2 I ).. µ } (Â µI J; + J; + J; I ).. µ} = (Jx I ).. µ ), Jx I ).. µ})
+ (Jy I ).. µ ) ' Jy I >. µ ) ) + (Jz I >. µ ) ' Jz I Â µ ) ) . IJ±)=h i>.µ). (13.23)
84 85
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.3. PROBLEMA VALORILOR PROPRII PENTRU OPERATORII MOMENTULUI
CINETIC
Pentru a evidenţia proprietăţile acestor vectori , le aplicăm întâi operatorul J
2
ii)(µ+ 2) h este valoare proprie cu condiţia ca J'i.- f ,\µ) #I zero).
2 Se poate continua, dar nu oricât de mult, deoarece dacă şirul nu s-ar întrerupe am
J2 I !± ) = J 2 J± I >- µ ) = J± J
2
I >- µ 1= >- n2 J± I >- µ ) = >- n I f± ) . ajunge la o valoare proprie care contrazice a doua inegalitate din (13.18), adică la
In mod evident , am folosit relaţiile de comutare (13.13). Din relaţia precedentă un rezultat absurd. Pentru ca inegalitatea să nu fie contrazisă este necesar ca prin
rezultă că dacă vectorii I f +) şi I f - ) nu sunt nuli, atunci sunt şi ei vectori proprii procedeul descris să ajungem la un vector, pe care îl notăm I ,\ µmax ) , pentru care
ai operatorului J 2 , pentru aceeaşi valoare proprie ,\ h 2 , ca şi vectorul I ,\ µ ) de la
J+ f ,\ µmax ) = I zero), µ~ax<,\, (µmax+ 1) 2 > ,\. (13.26)
care am plecat.
Aplicăm acum operatorul Jz vectorilor I f± ) de care ne interesăm. Apoi Cu totul asemănător, pornind de la aceeaşi valoare proprie µh ca înainte, găsim
folosim expresiile comutatorilor date de (13.12) pentru a schimba ordinea opera- că (µ - 1) n este valoare proprie cu condiţia ca J_ I ,\ µ ) # I zero ) . Nici în
torilor; obţinem acest caz nu se poate continua aplicarea operatorului J_ oricât de mult, deoarece
dacă şirul nu s-ar întrerupe am ajunge şi pe această cale la o valoare proprie care
Jz fJ± )=JzJ± f ,\µ) = (J±Jz±hJ±) i>.µ) = µhJ± f ,\µ)±nJ± f ,\µ ), contrazice a doua inegalitate din (13.18). Pentru ca inegalitatea să nu fie contrazisă
este acum necesar ca prin aplicarea repetată a operatorului J_ să ajungem la un
adică
vector, pe care îl notăm I A µmin ) , pentru care
Jz I J± ) = (µ ± 1) n I J± ) . (13.24)

Egalitatea stabilită arată că dacă vectorul I f + ) # I zero ) , atunci el este vec- J_ I Aµmin) =I zero), µ~in < A, (µmin - 1) 2 > ,\. ( 13.27)
tor propriu al operatorului Jz pentru valoarea proprie (ţt + 1) h , o valoare cres- Obţinem noi informaţii, dacă aplicăm operatorul J_ celor doi membri ai egalităţii
cută cu h faţă de valoarea la care corespunde vectorul I ).. µ ) de care este legat.
(13.26) şi operatorul J+ celor doi membri ai egalităţii din (13.27) şi apoi folosim
Asemănător, rezultă că dacă I f- ) # I zero ) , atunci el este vector propriu al lui
(13.15) , respectiv (13.14) pentru produsul de operatori care se formează. Să urmărim
Jz pentru valoarea proprie (µ - I) h, o valoare mai mică cu h decât valoarea la calculul menţionat. Pornind de la (13.26) , avem
care corespunde vectorul I ).. µ ) căruia i-a fost aplicat operatorul J _ . In legăt 1. ră
cu proprietăţile demonstrate, operatorii J+ şi J_ se numesc operatori de ridicar e. J _ J + I A µmax ) = I zero ) ,
respectiv, coborâre (a valorii proprii a operatorului Jz ) .
Fiecare vector I ).. µ ) este definit de ecuaţiile de valori proprii de care asculr ;\ pentru că un operator liniar aplicat vectorului I zero) (vectorul nul) conduce la
până la un factor constant arbitrar. Pot exista însă mai mulţi vectori care sati:-fa c
vectorul nul. Explicit, folosind (13.15),
ecuaţiile de valori proprii (13.16). Pornind de la unul dintre ei, notat ca şi până acum
I ).. µ ) , şi având în vedere proprietăţile vectorilor I f± ) . sunt justificate identificirile
(J 2 - f; - nJz) I )..µmax) =I zero).

(notaţiile) Rezultatul aplicării operatorilor este imediat, deoarece ei întâlnesc un vector propriu.
Ajungem astfel la
if+)=J+ f)..µ)=C>.µ f)..µ+1), if- )=J- f)..µ)=D>.µ f,\µ-1),
(13.25) (A - µ~ax - µmax) 'h
2
I )..µmax) =I zero),
cu C>.µ şi D>.µ două constante, eventual egale cu zero.
Egalitatea nu este posibilă decît dacă numărul care înmulţeşte vectorul din stânga
Analiza rezultatelor obţinute , pe care o facem în continuare. ne conduce spre con- este egal cu O, adică dacă
cluzii importante referitoare la valorile proprii. Din proprietăţile deja demonstrate, µmax (µmax+ 1) = A. (13.28)
rezultă. că dacă µ n este o valoare proprie a operatorului J 2 , pornind de la un vector
Cu totul asemănător , pornind de la (13.27), avem
ataşat I ).. µ ) , vector propriu comun operatorilor J 2 şi J2 , atunci
i) (µ + 1) n este valoare proprie cu condiţia ca J+ I ,\ µ ) #I zero) , J+ J_ I Aµmin) =/zero)

86 87
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.4. BAZA CANONICĂ DE PONDERE J

sau Inainte de a merge mai departe, trecem la notaţii mai potrivite pentru a reda
(J 2 - f; + 'fiJz) I µmin) =I zero), proprietăţile puse în evidenţă ale valorilor proprii. ~otaţia este cea standard în
de unde, toată literatura de specialitate. Se notează
2
(>. - µ~in + µmin) ri I µmin) =I zero), j = /lmax 2': O (13.33)
şi, în final , egalitatea
şi rezultă, pe baza (13.31) şi (13.28) ,
µmin (ţLmin - 1) = Â. (13.29)
Constatăm că valorile maximă şi minimă pe care le poate lua numărul µ la o µmin = -J, Â = j(j+l). (13.34)
valoare fixată a numărului  sunt legate de valoarea luată de  şi sunt legate una
Renunţăm deci la scrierea unei valori proprii a operatoruluiJ 2 ca  n2 şi adoptăm
de celălaltă prin egalitatea
scrierea ei ca j (j + l) n . Schimbăm de asemenea notaţia pentru valorile proprii ale
2

/lmin (µmin - 1) = µmax (µmax + 1) · (13.30) operatorului Jz , adoptând notaţia

Relaţia precedentă are două soluţii: i) µmin = -µmax, ii) µmin = µmax+ 1. Doar ţ1 = m. (13.35)
prima soluţie are sens, a doua contrazice definiţiile celor două mărimi pe care le In consecinţă, pentru vectorii proprii schimbarea de notaţie este
leagă. Reţinem
µmin - - µmax · (13.31) I>.µ) =I jm ). (13.36)

Setul de valori proprii ale operatorului Jz are astfel următoarele particularităţi:
a) diferenţa a orice două valori proprii este un număr întreg, b) valoarea minimă di n
set este egală şi de semn contrar cu valoarea maximă. Atunci, din relaţia
µmax - µmin = întreg nenegativ ,
care exprimă numărul de paşi care conduce de la o valoare extremă la cealaltă ,
In simbolul ket nu se mai plasează Â ci j , număr care determină valoarea lui Â. In
noile notaţii , rezultatele demonstrate se transcriu astfel:
1) Numărul cuantic j nu poate lua decât valori nenegative, întregi sau semiîn-
tregi.
2) Pentru o valoare fixată a numărului cuantic j, numărul cuantic m ia
(2j + 1) valori, de la - j la j, în paşi de câte o unitate.
rezultă

2 µmax = întreg nenegativ , 13.4 Baza canonică de pondere j

ceea ce atrage după sine Transcriem ecuaţiile de valori proprii (13.16) şi (13.17) în noile notaţii ,

2
µmax = întreg nenegativ sau semiîntreg pozitiv . (13.32) J jjm)=j(j+l)n 2 ljm), J 2 )jm)=mri ljm),
m = -j, -j + 1, ... , j -1, j. (13.37)
Concluziile la care ne-au condus calculele precedente sunt:
1) Valorile proprii ale operatorului Jz sunt multipli întregi sau semiîntregi ai con- Doi vectori care poartă valori j sau / şi m diferite sunt ortogonali pentru că ei
stantei Planck. Situaţia nu poate fi alta pentru alte componente, dat fiind echi,;alenţa corespund la valori proprii diferite ale unor operatori autoadjuncţi.
direcţiilor spaţiului. A rezultat deci cuantificarea componentelor momentului cinetic. :'.\re amintim acum de relaţiile (13.25) care redau modul de acţiune al operatorilor
2) Valorile proprii pentru operatorul pătratului formează şi ele o mulţime discretă, de creştere şi coborâre; le rescriem cu notaţiile nou introduse şi cu renotarea con-
stantelor C şi D :
descrisă de formula µmax (µmax + l) 1i2 , unde µmax este restrâns la valorile date de
{13.32}. J+ I j m ) = ,Bj m 1i I j m + l ), L I j m ) = Oj m n I j m - 1), (13.38)
88 89
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOl\fENTULUI CINETIC
13.4. BAZA CANONICĂ DE PONDERE J

unde O:j m şi /3j m sunt constante adimensionale. In particular, sunt valabile relaţiile
şi apoi aplicăm produsul de operatori exprimat pe baza relaţiei (13.14). Suntem
(13.26) şi (13.27), adică avem conduşi la egalitatea
/3jj = o, O'.j, - j = o. (13.39) j(j+l)-m2 +m=IO:jml 2 .

Este astfel bine determinat modulul constantei O:j m , aşa cum anunţasem
Relaţiile (13.37) lasă
arbitrar un factor constant în expresia fiecărui vector.
Alegerea sa influenţează valorile constantelor a şi /3. Dacă normăm vectorii, mo- I O'.jm /= J(j + m) (j - m + 1) . (13.43)
dulele constantelor devin bine determinate. Vom presupune vectorii normaţi ,
Constatăm că relaţiile (13.39) sunt îndeplinite, pentru că
(jmljm) = l, lml::;j. (13.40)
O'.j ,- j =o' /3jj = O'.jj+l = o.
In aceste condiţii, arătăm că sunt bine determinate modulele constantelor.
Intre constantele care redau acţiunea lui J+ şi cele care redau a,ţiuni>a lu i J _ O dată cu normarea lor a rămas arbitrar un factor de fază în expresia fiecăruia
în relaţia (13.38) trebuie să existe o legătură deoarece cei doi operat ori sunt ·mul dintre vectorii I j m ) , iar fixarea acestuia afectează valoarea constantelor O:j m . Se
profită de arbitrariul existent şi se lucrează cu constante reale şi pozitive, adică se
adjunctul celuilalt. Pentru a afla această relaţie, înmulţim scalar în prima ern aţie
face alegerea
(13.38) cu vectorul I j m + 1 ) şi obţinem
O:jm =I O'.jm I· (13.44)
(jjm+ 1), J + I jm )) = /3jmn. . In acest caz, factorul de fază relativ a doi vectori ~ste fixat şi toţi vectorii sunt definiţi
până la un factor de fază comun.
Folosind adjunctul operatorului J+ , membrul stâng devine, după ce aplicăm cca de In încheiere transcriem relaţiile pe care le satisfac vectorii Ij m ) cu j fixat
a doua relaţie (13.38) cu m trecut în m + 1 ,
J2 I jm) = j(j+l)t°i2 ljm) , (13.45)
(J _ li m + 1 ) , I j m )) = o:; m+ 1 n Jz jjm) = mnljm), (13.46)
şi deci (jmljm') = 0mm', (13.47)
O:jm+l = Pjm · (13.41) J+ I jm) = O:jm+1'h ljm+l), (13.48)
Vom lucra atunci numai cu constanta O:jm, cu ajutorul căreia transcriem relaţiile J _ jjm) = aj m n I j m - 1 ) , (13.49)
(13.38) ca cu Ocj m = J (j + m) (j - m + 1) . (13.50)

J+ Ij m) = a;m+i nIj m +1 ), J_ li m) = o:jm n I j m - 1 ) . (13.42) Dacă sunt îndeplinite toate relaţiile precedente, setul de (2j + 1) vectori / j m ) cu
j fixat şi m luând valori de la - j la j în paşi de câte o unitate se numeşte bază
In sfârşit, pornind de la ultima relaţie , considerăm produsul scalar al vectorului canonică de pondere j în raport cu momentul cinetic J . Este de fapt vorba de o
J_ I j m ) cu el însuşi , bază într-un subspaţiu din spaţiul Hilbert în care operează operatorii momentului
cinetic ai sistemului fizic pe care îl studiem.
(J- ljm),J_ jjm))=lo:jml 2 n2 , Observăm, încă o dată, că vectorii unei baze canonice sunt unic determinaţi
până la un factor de fază comun. Dacă însă modificăm vectorii unei baze canonice
transcriem membrul stâng cu ajutorul adjunctului operatorului J _ , înmulţindu-i pe fiecare cu alt factor de fază, relaţiile ( 13.45)-(13.47) nu sunt afectate,
dar relaţiile (13.48) şi (13.49) sunt, şi, ca urmare, noii vectori nu mai formează o bază
(J- ljm),L ljm)) = (ljm),J+J_ ljm)) canonică.

90
91
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A .MOMENTULUI CINETIC
13.6. EXEMPLE DE BAZE CANONICE

O dată cu relaţiile precedente este bine determinat modul în care operatorii numărului cuantic j din teoria generală este numărul cuantic l ; el ia numai valori
componentelor momentului cinetic pe alte axe decât Oz acţionează asupra vectorilor
întregi nenegative. Funcţiile sferice Yim(O, </>) cu l fixat, aşa cum au fost ele definite
bazei. Este suficient să adunăm şi să scădem relaţiile (13.48) şi (13.49) pentru a
în Cap. 4, formează o bază canonică în raport cu momentul cinetic orbital al unei
obţine particule. Afirmaţia îşi găseşte justificarea o dată cu verificarea relaţiilor (vezi anexa
D)
JI I j m) = ~(J+ + J_ ) lj m) = ~ [o:jm+l Ij m + l; + O:jm I j m -1;] , (13.51) L± Yim = n V(l =F m) (l ± m + 1) Yi m±1. (13.53)
1 ii
Jy I jm) = - .(J+ - J ) I jm) = - . [o:jm+l I jm+ 1) - O:jm jjm-1;]. (13.52) Al doilea caz studiat de noi este cel al spinului 1/ 2, referitor la care facem unele
2i 2i .
precizări în secţiunea următoare.

13 .5 Observaţii finale 13.6.2 Momentul cinetic 1/2

Aşa cum am menţionat la începutul capitolului, observabilele momentului r inetic Pentru particula cu spin s = 1/2 spaţiul spinului are dimensiunea 2. Operatorul
sunt observabile fundamentale ale oricărui sistem atomic. Pentru un sistem „romic pătratului spinului se reduce la
dat şi un moment cinetic fixat, valorile posibile pentru observabilele de 1,wment
g2 = ~4 ii2I . (13.54)
cinetic sunt cele pe care le prevede teoria generală prezentată în acest capit1l. Pre-
cizăm că pentru un sistem fizic dat întâlnim fie cazul în care j este întreg nern'gativ ,
Suntem în cazul unui moment cinetic de mărime constantă j -, s = 1/2. Arătăm
fie cazul în care j este semiîntreg pozitiv, deci nu ambele posibilităţi. A L:-:naţia căeste justificată identificarea
poate fi înţeleasă pornind de la cazul cunoscut al momentului cinetic orbital ;1: 1,nei
particule şi al spinului. menţionate şi în continuare, şi folosind adunarea monw,' r dor I ~ ) =I 1/2, 1/2), I TJ ) =11;2 , -1;2). (13.55)
cinetice pe care o vom prezenta la sfârşitul capitolului.
Referindu-ne la momentul cinetic total al unui sistem oarecare, observabil pă- Ştim deja că spinorii I ~) şi I 7J) sunt vectori proprii ai operatorului S2 pentru
trat al momentului cinetic şi componentă a sa după o axă fixă nu formează set valorile proprii ii/2 şi -ii/2, respectiv, şi, evident, ai operatorului S2 pentru valoa-
complet de observabile compatibile. Li se pot adăuga însă alte observabile, , ·re- rea proprie s( s + 1) ii 2 ; rămâne să stabilim că acţiunea operatorilor S+ şi S_ este
ună cu care să formeze un sistem complet de observabile compatibile. Ca urm; 1' . SP cea canonică, adică, explicitând relaţiile (13.48)-(13.50) cu o: 1; 2 ,1; 2 = 1 , să vedem
poate alege o bază în spaţiul stărilor formată din vectori proprii de tipul I "f _ ,n ) , dacă sunt adevărate egalităţile
unde 'Y notează un set de numere cuantice legate de observabilele adăugate, iar j
şi m au semnificaţia din secţiunile precedente. Dacă fiecare set de (2j + 1) y1 1 ,,ri S+ I O =I zero), S+ I TJ) = n I O , (13.56)
I 'Y j m ) , I m I ::=; j. cu 'Y şi j fixaţi, formează o bază canonică de pond1·r, j , s_ I O = ii I TJ) , s_ I TJ) =I zero) . (13.57)
atunci se spune despre baza întregului spaţiu Hilbert că este o bază canonică. Este
avantajos să se lucreze într-o asemenea bază. Dacă exprimăm operatorii spinului 1/2 prin operatorii Pauli ,

ii ii ii
13 .6 Exemple de baze canonice Sx = 2 crx, S y = -2 cry' Sz=2crz, (13.58)

relaţiile pe care vrem să le verificăm devin

13.6.1 Momentul cinetic orbital
Primul caz studiat de noi este cel al momentului cinetic orbital al unei parti- (crx + i cry) I O = I zero ) , I (crx+icry) I TJ) =2 I O, (13.59)
cule. Rezultatele obţinute sunt în acord cu cele din acest capitol. Corespondentul (crx-icry) 10=2 ITJ), (crx - i cr y) I 7J ) = I zero ) . (13.60)
92 93
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.7. MOMENTUL CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE DE SPIN 1/ 2

Valabilitatea acestor relaţii se verifică imediat, folosind modul de acţiune (7.40) al :'.'Jotaţia , folosită încă
din §9.3.1 , a anticipat faptul că primii trei vectori formează o
operatorului r.Tx şi modul de acţiune (7.41) al operatorului r.Ty asupra vectorilor bazei bază canonică de pondere 1 în raport cu spinul total, iar cel de al patrulea o bază
r.Tz. canonică de pondere O. 0Te convingem de acest lucru, verificând prin calcul direct că
In concluzie, am justificat afirmaţia: vectorii bazei rJ z formează o bază canonică modul de acţiune al operatorilor
de pondere 1/ 2 în raport cu operatorul spinului unei particule de spin 1/ 2.
Observaţie: Proprietăţile operatorilor Pauli deduse în Cap. 7, transcrise ca pro- 5+ = 5x + i5y şi 5_ = 5x - i5y (13.68)
prietăţi ale operatorilor ataşaţi spinului 1/ 2,
este cel canonic , adică sunt adevărate relaţiile

52 = 52 = 52 = fi2 I (13.61 )
X y Z 4 ' 5+ I 11) = I zero), 5 _ 11 1) = a11 n I 1 o) , (13.69)
5x 5y + 5y 5x = o' 5y 5z + 5z 5y = o' 5z 5x + 5x 5z = o' (13.62) 5+ I 1 O) = 0'11 fi I 11 ) , 5 _ I 1 o) = a10 n I 1 - 1 ) , (13.70)
5+ I 1 - 1 ) = O'lQ fi I 1 O) ,
5x 5y = i ~ 5z' 5y 5z = i %5x ' 5z 5x = i ~ 5y ' ( 13.63) 5 _ I 1 - 1 ) = I zero ) , (13.71)

unde a11 = a10 = v2.

sunt specifice numai momentului cinetic 1/ 2; pentru un moment cinetic diferit de
Exerciţiu. Verificaţi valabilitatea relaţiilor precedente.
1/ 2, operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic nu au pătratul egal cu un
multiplu al operatorului unitate, nu anticomută şi nici produsul a doi dintre ei nu
este proporţional cu al treilea. 13 .7 Mome nt ul cinetic tot a l al unei particule de spin 1/2

13. 6 .3 B aza canoni că în raport cu spinul tot al a două particule de In Cap. 7 am considerat momentul cinetic total al unei particule de spin 1/ 2
spin 1/ 2
J= L +S (13.72)
In §9.3.1 am considerat operatorul spinului total pentru particule de spin două
1/ 2. Din combinaţii liniare ale vectorilor proprii ai operatorului 5z ataşat compo- şi am determinat valorile proprii ale componentelor operatorului, redate de expresia
nentei după axa Oz a spinului total, mfi cu m orice semiîntreg, şi ale pătratului operatorului, date de j(j + 1) n2 , cu
numărul cuantic j un semiîntreg pozitiv. Evident , rezultatele sunt în acord cu
I6 6 >, I6 rJ2 > , I m 6 ) , I rJ1 rJ2 ), (1 3 ,,!) previziunile teoriei generale a momentului cinetic expuse în §13.3.

am construit vectorii 13. 7.1 B aze canon ice în rap ort cu momentul cinetic total
1
I 11>=166), 11 o) = -J2 (I 6 rJ2 >+ I rJ1 6)) , 11 - 1) =I rJ1 rJ2 . :'.'J e propunem determinarea bazelor canonice în raport cu momentul cinetic J.
Vectorii pe care-i căutăm aparţin spaţiului stărilor particulei cu spin 1/ 2, deci sunt
1 spinori. Scopul nostru este să construim spinorii proprii comuni operatorilor J 2 şi
I oo) -J2 (I 6 rJ2 )- I ry1 6)) . (13.fJ:i )
Jz, normaţi, şi asupra cărora operatorii J+ şi J _ să aibă acţiune canonică. In
general. la valori fixate pentru numerele cuantice j şi m corespund mai mulţi (chiar
Aceştia sunt vectori proprii comuni ai operat orilor 8 2 şi S 2 o infinitate) de vectori de tipul I j m). In cazul de faţă, amintindu-ne (vezi §7.3.2)
că operatorul pătratului momentului cinetic orbital L 2 comută cu operatorii J 2 şi
5z I lms) = msn I lms), S
2
I lms) = 2n 2 I lms ) . ms = O, ±1 , (13.66)
Jz , vom căuta vectorii proprii comuni celor trei operatori , adăugând astfel o ecuaţie
2 (13.67)
82 IOO)=lzero), S IOO)=lzero). celor cinci relaţii (13.45)-(13.49) care caracterizează o bază canonică. Vectorii unei

94 95
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13. 7. MOMENTUL CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE DE SPIN 1/2

baze canonice în raport cu momentul cinetic total, care sunt şi vectori proprii ai Trecem acum la determinarea spinorilor Il j m ).
operatorului L 2 vor fi notaţi prin simbolul
I ljm) , (13.73) 13. 7.2 Spinorii sferici
iar ecuaţiile de care ascultă ei sunt In această secţiune urmărim numai consecinţele ecuaţiilor (13.75) şi (13.80) , ceea
ce nu va permite determinarea completă a spinorilor I Z j m) .
J2 I ljm) j (j + 1) 1i 2 Il j m ) , (13.74)
Jz I lj m ) mn.lZjm), (13.75) Ca orice element din spaţiul stărilor particulei cu spin 1/ 2, un spin or I Zj m)
admite reprezentarea
(ljml Zjm') 8m,m 1 , (13.76)
J+lljm) O'.jm+1h I ljm+l) , (13.77) lljm) = A(e,<P) l~)+B(e,rp) 111). (13.86)
L I ljm) Gj m 1i I Zj m - 1 ) , (13.78)
Intrucât operatorii momentului cinetic nu acţionează decât asupra variabilelor un-
cu a j m = J (j + m) (j - m + 1) , (13.79) ghiulare şi a celei legate de spin, spinorii sunt determinaţi până la un factor arbitrar,
L 2 I Zjm) l(l+l)h 2 lljm). (13.80) dependent de variabila radială. Aceasta explică de ce în componentele spinorului au
fost plasate ca variabile doar unghiurile polare e şi </>.
Observăm că este de fapt adevărată relaţia de ortonormare
Prima ecuaţie pe care o exploatăm este (13.80), adică proprietatea spinorilor
( lj m I l' j' m') = 8u, Djj' 8mm'. (13.81) căutaţi de a fi vectori proprii ai operatorului pătratului momentului cinetic orbital,

In Cap. 7 am considerat doar ecuaţiile (13.74) şi (13.80) şi am stabilit că între 2

L lljm)=Z(Z+l)h2 lljm). (13.87)
cele două valori proprii j(j + 1) şi Z(Z + 1) există o legătură, exprimată prin
1 1 Deoarece operatorul L 2 nu acţionează asupra variabilei de spin , din ecuaţia prece-
j = l ± 2' l #o ; j = 2' l =o. (13.82) dentă rezultă două ecuaţii independente,

Citim relaţiile precedente în două moduri:

L 2 A = l(l + 1)1i 2 A, L 2 B = l(l+l)h 2 B, (13.88)
1) pentru o valoare nenulă dată a numărului cuantic Z , numărul cuantic j ia
două valori, iar pentru l = O doar valoarea 1/ 2, ceea ce în problema de care ne
din care aflăm că fiecare din funcţiile A şi B ascultă de ecuaţia armonicelor sferice,
ocupăm se traduce prin: pentru aceeaşi valoare proprie; ca urmare, fiecare funcţie trebuie să fie o combinaţie
i) există două baze canonice care poartă acelaşi l # O, formate din spinorii de una sau mai multe din cele (2 l + 1) funcţii sferice care poartă primul indice egal
1 1 1 1 cu z.
IZZ+ m) , !mlsl+ , !ZZ-
2 m), lmlsZ-
2, l/0, (13.83)
2 2 Pentru a preciza mai departe lucrurile, ne adresăm ecuaţiei (13.75) care cere ca
ii) există o singură bază canonică caracterizată prin Z= O cu spinorii fiecare spinor sferic să fie spinor propriu al operatorului J 2 ,
1 1 1 1 I l j m ) = m n I l j m) .
şi Io- - )
I o - - - ). (13.84) Jz (13.89)
2 2 2 2
2) pentru o valoare dată a numărului cuantic j, numărul cuantic Z ia două Operatorul J 2 este suma dintre L 2 , care acţionează asupra funcţiilor A şi B , şi
valori, l = j =i= !,
ceea ce înseamnă că există două baze canonice cu aceeaşi pondere operatorul S2 care, acţionând asupra spinorilor I ( ) şi j 17 ) , îl înmulţeşte pe primul
j, ai căror vectori diferă prin valoarea numărului cuantic Z, şi aceşti spinori sunt cu h/2 şi pe al doilea cu -n/2. Ca urmare,

. 1 . ) lj+
1
lml:'S=j. (13.85) . n
I J-2Jm ' 2 jm), J2 I lJm) = (LzA) I~)+ (LzB) 117) + 2 (A I~)- B 117 )) ·

96 97
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.8. CLASIFICAREA STĂRILOR STAŢIONARE ALE ATOMULUI HIDROGENOID
NERELATIVIST DUPĂ VALORILE OBSERVABILELOR L2, J 2 ŞI Jz
Rezultă că ecuaţia de valori proprii pentru Jz cere ca 13.8 Clasificarea stărilor staţionare ale atomului
n hidrogenoid nerelativist după valorile observabilelor
n
Lz A + 2 A = m n A, LzB- -B = mnB
2 12 , j2 şi Jz
sau Ne referim la atomul hidrogenoid în aproximaţia nerelativistă. Ignorând spinul
1 1 electronului am descris în Cap. 5 stările staţionare caracterizate prin valori bine de-
L A = (m - -) nA LzB=(m+ (13.90)
z 2 ' 2)nB, terminate pentru observabilele 12 (pătratul momentului cinetic orbital) şi lz (compo-
nenta momentului cinetic orbital după axa Oz a sistemului de axe de referinţă ales).
adică rezultă 'că funcţiileA şi B trebuie să fie şi funcţii proprii pentru operatorul
Stările acestea se caracterizează prin numerele cuantice n, l şi m z , iar funcţia de
Lz . Ele corespund însă
la valori proprii diferite. Dacă ţinem seama de cele două
undă care descrie o asemenea stare este
ecuaţii obţinute pentru fiecare componentă, ajungem la concluzia că funcţia A este,
până la factor, armonica sferică Yi m - l / 2 , iar funcţia B este, până la factor , armonica i
'I1ntm 1 (r , t) = Un/m 1 (r) exp(-,;:Ent). (13.94 )
sferică Yim+I /2.
Informaţia culeasă din ecuaţiile explicitate până acum ne-a condus deci la Numărul cuantic l ia valori din setul

lljm)=CljmYim- I/2(0,<jJ) l~)+D1jmYim+1/2(B,<jJ) ITJ), (13.91) l=O,l,···,n-l , iar I mz I::=::: l. (13.95)

Numărul de stări staţionare de aceeaşi energie este n 2
. Reamintim, de asemenea,
unde C şi D sunt constante. Pentru determinarea raportului lor trebuie ţinut seama structura funcţiilor proprii ale energiei,
şi de celelalte ecuaţii de care ascultă spinorii I l j m).
Dat fiind structura lor, spinorii I l j m) sunt numiţi spinori sferici. Un[mz(r) = Rnz(r) Yim1(e , <P) • (13.96)
Explicităm în final condiţia de normare a spinorilor sferici. Ea se referă la o
Dacă ţinem seama de existenţa spinului , rămânând însă în cadrul aproximaţiei
integrare peste unghiurile e
şi <jJ, nerelativiste, deci referindu-ne la acelaşi operator al energiei,

r27r r 2 2
( (ljm I ljm)) = Jo Jo (I A 1 + I B 1) sinBdBd<jJ = l. (13 .1)2)
n2 Z e2 1
Ho = - - L i - - - - (13.97)
2M 41rco r'
care ignoră prezenţa spinului, numărul de stări staţionare de aceeaşi energie se
Notaţia cu paranteze duble este folosită pentru a distinge produsul scalar fol()sit dublează , la observabilele care caracterizează stările (13.94) adăugându-se proiecţia
aici, în care apare o integrală peste unghiuri, de produsul scalar obişnuit în <'are spinului electronului pe axa Oz. Aşa cum am arătat în §9.2:7, se foloseşte un nou
integrarea se face pe tot spaţiul. Inlocuind funcţiile şi ţinând seama de normarea număr cuantic, notat ms, cu valorile 1/ 2 şi -1 / 2, care descrie cele două valori posi-
funcţiilor sferice găsim egalitatea
bile n/2 şi -n/2 pentru proiecţia spinului pe axa menţionată. Stările staţionare
sunt descrise acum prin spinori de undă; întâlnim spinorii de undă
I Czjm J2 + I Dljm 12 = 1. (13.93)
i
I 'I1nlm 1 mJt)) =I n l mi ms) exp(-,;: En t) , ms= ±1/2, (13.98)
Determinarea spinorilor sferici este continuată în Anexa E; ea se face separat
pentru fiecare din bazele canonice caracterizate prin acelaşi l. Rezultatele sunt cele
unde I n l mt ms) sunt spinorii proprii comuni ai operatorilor Ho, L 2 , L 2 şi Sz ,
din (E.15) şi (E.25) pentru j = l + 1/2 şi, respectiv, j = l - 1/2. lnlm1ms)=RntYim1 ll/2ms). (13.99)
98 99
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC
13.9. COMPUNEREA A DOUĂ MOMENTE CINETICE

Este uneori utilă şi notaţia

şideci spinorii (13.101) descriu stări staţionare în care observabilele 12 , j2 şi jz au
valori bine determinate.
I l m1 ms) = Yimz I 1/2 ms) (13.100)
In încheiere, precizăm valorile pe care le ia numărul cuantic j la o valoare fixată a
numărului cuantic principal n. In acest scop , ţinem seama de legătura între numerele
pentru funcţiile proprii comune operatorilor L 2 , Lz şi Bz . In concluzie, în stările
staţionare ale particulei în câmp coulombian descrise de spinorii de undă (13.98), au
cuantice l şi j dată de (13.82) şi de valorile numărului cuantic l date de (13.95) şi
obţinem setul de valori posibile pentru j la n fixat
valori bine determinate observabilele energie, pătrat al momentului cinetic orbital,
componenta momentului cinetic orbital după axa Oz a sistemului de referinţă ales şi . 1 3 1
componenta spinului după această axă. Valorile respective sunt J = 2' 2' · · · 'n - 2 · (13.104)

En, z(z+1)n 2 , mzn, msn.
După cum ştim, dintr-o suprapunere de stări staţionare de aceeaşi enPrgie se
obţine tot o stare staţionară de acea energie. Punem acum în evidenţ a spinorii care
descriu stările staţionare ale unui atom hidrogenoid caracterizate prin valori bine de-
terminat e pentru observabilele 12 , j2 şi jz. Aceste stări există deoarece obsPrvabilele
menţionate sunt compatibile şi sunt compatibile şi cu energia [ operatorul H o dat de
(13.97) comută cu operatorii L 2 , J 2 şi Jz] . Spinorii de stare care descriu asemenea
stări sunt spinori proprii comuni celor patru observabile menţionate. Ne convingem
imediat că ei sunt spinorii
Sunt în total n valori posible pentru j la n fixat.
Pentru aplicaţii , numărăm stările staţionare de energie En caracterizate prin
aceeaşi valoare a numărului cuantic j. Ele diferă prin valoarea numărului cuantic
m care poate lua (2 j + 1) valori. Ne amintim că pentru toate valorile lui j din setul
(13.104), cu excepţia valorii maxime jmax = n-1/2 , sunt posibile două valori pentru
l, date, conform (13.82), de l = j ± ~. Valorii jmax îi corespunde doar l = n - l.
Atunci, notând cu gnj numărul de stări staţionare de energie En caracterizate prin
aceeaşi valoare a numărului cuantic j , acest număr este
. 1 3 3
gnj = 2 (2j + 1), J = 2' 2' · · · 'n - 2' (13.105)

i gnn- l/2 = 2jmax + 1 = 2n. (13.106)

I Wn/jm(t )) =I ni j m ) exp(-,;; En t) , lnljm)=Ilnz(r) j ljm) , (13. 101 )

Exerciţiu: Arătaţi că
"'n- 1/2 __ 2
L.Jj=l/ 2 gnJ - 2n .
unde I l j m ) sunt spinorii proprii comuni operatorilor L 2 , J 2 şi Jz . Ceea <:e
trebuie arătat este că spinorii I n l j m) sunt spinori proprii ai operatorului Ho. Menţionăm că într-o tratare relativistă a atomului de hidrogen [1, 6) se arată
Pentru aceasta detaliem expresia spinorilor I l j m) conform (13.91), că fiecare nivel Bohr constă din n nivele apropiate (nivelele de structură fină), câte
unul pentru fiecare valoare posibilă a numărului cuantic j. Numărul gnj determinat
I nlj m) = Ilr,z[ Cljm Yim- 1/2 I,;)+ Dtjm Yim+l/2 J 17)) anterior reprezintă ordinul degenerării unui astfel de nivel.

sau
13.9 Com p unerea a două momente cinetice
I nljm) Cljm Unzm - 1/ 2 I,;)+ Dzjm Unzm+l/2 I TJ)
In aplicarea mecanicii cuantice întâlnim adeseori problema care constituie obiec-
C1jm I nl m-1 / 21/2) + Dzjm I nl m+ 1/2 -1/2). (1 3.102) tul subcapit olului de faţă.
Constatăm că. spinorii I n l j m ) sunt combinaţii liniare ale unor spinori proprii ai
operatorului energiei Ho , corespunzători toţi la energia En. Rezultă 13.9.1 Introducere: stările unui sistem format din două subsisteme
Reamintim că fiecărui sistem cuantic îi este asociat un spaţiu Hilbert , numit
Ho I nljm) = En I nljm) (13.103)
spaţiul stărilor, căruia
îi aparţin funcţiile de stare ale sistemului respectiv. Funcţiile
100 101
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.9. COMP UNEREA A DOUĂ MOMENTE CINETICE

depind de coordonatele de poziţie şi de spin ale particulelor constituente, îndeplinesc
condiţiile de regularitate în raport cu variabilele de poziţie şi sunt integrabile în
modul pătrat în raport cu aceste variabile.
Considerăm două sisteme cuantice, 1 şi 2. Stările fiecăruia dintre ele, luat ca
sistem izolat, sunt descrise prin funcţii care aparţin spaţiului stărilor asociat. Notăm
prin I Wa(l)) o funcţie capabilă să descrie o stare a sistemului 1 şi prin I wb(2)) o
funcţie de stare pentru sistemul al doilea. P rin 1 şi 2 sunt notate concis variabilele de
care depind funcţiile de stare ale sistemului 1 şi, respectiv, 2. Dacă t ratăm ansamblul
celor două sisteme ca un sistem unic, cele mai simple stări ale acestuia sunt cele în
care starea fiecărui subsistem est e bine determinată. Pentru a desemna o asemenea
stare, cele două funcţii de stare sunt alăturate prin simbolul de produs direct ® ,
I Wab(l , 2) ) =I Wa (l ) ) ~ I wb(2)) . (13. 107)
Cea mai generală stare pură a sistemului format din cele două sisteme 1 şi 2 eH P o
suprapunere de stări de tipul precedent
I w(l, 2)) = I: I: Cab I Wa(l) ) 0 1wb(2)). (13. 1 lS)
dual , de ponderi j1
a b
spaţiul stărilor fiecărui sistem pot exista mai multe baze canonice de aceeaşi pondere.
In continuare, pentru simplificarea scrierii, indicii ')'1 şi ')'2 vor fi omişi.
Problema compunerii momentelor cinetice constă în construirea, în spaţiul stărilor
sistemului reunit, de baze canonice în raport cu momentul cinetic total, pornind de
la cât e o bază canonică pentru fiecare moment cinetic individual. Trebuie să deter-
minăm ponderile posibile şi să construim vectorii bazelor canonice corespunzătoare
acestor ponderi.
Vectorii I j1 m1 ) , pe de o parte, şi vectorii I jz m2 ) . pe altă parte, ascultă
de cele cinci relaţii (13.45)-(13.49) care.definesc o bază canonică. In primul caz în
relaţii apar operatorii Jr , (J1)z, (J1)±, în al doilea caz operatorii J~, (J2)z , (h)±.
Vectorii pe care îi căutăm , notaţi I j m) , trebuie să asculte şi ei de cele cinci relaţii
11
canonice" în care însă operatorii care apar sunt cei ai momentului cinetic total
J = J 1+ J 2.
13.9. 3 B aza st andard
Considerăm două baze canonice, câte una pentru fiecare moment cinetic indivi-
şi j2 . Vectorii

Mulţimea suprapunerilor liniare de funcţii de tipul precedent, care îndepli u'sc

I j1 mi) ® I jz m2), lm1l:S:j1, I m2 1:s: j2 (13.110)
condiţiile de regularitate în raport cu variabilele de poziţi e ale ambelor subsisten w şi subîntind un spaţiu de dimensiune (2j1 + 1) (2jz + 1) în spaţiul stărilor sistemului
sunt integrabile în modul pătrat în raport cu toate aceste variabile formează sp1J : i'ltl total. Prin definiţie. ei formează baza standard a acestui subspaţiu. Vectorii bazei
stărilor pentru sistemul reunit. Acest spaţiu este denumit produsul direct al spaţ,, fo r standard sunt ortogonali şi normaţi
asociate sistemelor individuale. (U1 m1 )® U2 m2 ), J j1 m~ )® J jz m;))
= (j1 m1 I j1 m~ ) U2 m2 I j2 m;) = Om 1 m~ Jm2 m; · (13.111)
13 .9 .2 Prob lema compunerii a două m om e nte cin et ice
Justificarea o găsim analizând definiţia produsului scalar (integrală şi sumă peste
Pentru fiecare sistem at omic este definit un moment cinetic total. Notăm cu J 1 variabilele de indice) în care, în cazul particular de faţă , are loc factorizarea redată
şi J 2 operatorii momentului cinetic al sistemului 1 şi, respectiv , 2. Pentru sistf'mul în relaţia precedentă.
reunit se defineşte momentul cinetic Vectorii bazei standard sunt vectori proprii ai operatorului J 2 = (J1) z + (J2) z .
Intr-adevăr, fiecare operator acţionează asupra vectorului sistemului căruia îi este
J = J1 + J2· (13. 109)
ataşat operatorul

In raport cu fiecare moment cinetic sunt definite, în spaţiul stărilor sistemului Jz (lj1mi) @ lj2m2))=[(J1)z lj1mi)] ® lj2m2)+lj1m1) ® [(J2)z lj2m2)]
respectiv, baze canonice de diferite ponderi. Fie I ~11 j1 m1 ) , I m1 l:s; j1, şi , ca urmare,
vectorii unei baze canonice de pondere j1 în raport cu momentul cinetic J 1 şi
I "/2 jz m2 ) , I m2 I:S: jz , vectorii unei baze canonice de pondere j2 în raport cu Jz (I j1 m1 )® I jz m2)) = (m1 + m2) fi (I j1 m1 )0 I j2 m2 )) . (13.112)
momentul cinetic J 2 . Fiecare din cele două numere cuantice j1 şi j2 este întreg Vectorii bazei standard nu sunt însă , cu unele excepţii, vectori proprii ai opera-
nenegativ sau semiîntreg pozitiv. Indicii "/I şi "/2 atrag atenţia asupra fapt ului că în torului J 2 , aşa cum sunt vectorii unei baze canonice.

102 103
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC 13.9. COMPUNEREA A DOUĂ MOMENTE CINETICE

13.9.4 B aza canonică. Coeficienţii Clebsch-Gordan în legătură cu vectorii proprii care le pot fi ataşaţi. Descriem pe scurt această analiză.
Vectorii fiecărei baze canonice în raport cu momentul cinetic total se caută în Valoarea cea mai mare din setul precedent este J1 + jz , iar cea mai mică -j 1- jz.
forma unor combinaţii liniare ale vectorilor bazei standard In detaliu, setul de valori pe care le întâlnim pentru numărul cuantic m este

]I )2 J1 + J2 , J1 + j2 - 1 , · · · · · · , -j1 - J2 - 1 , - J1 - J2 , (13.117)
ljm)= I: L cr:nd2 m2 I Jl mi)® I J2 m2) · (13.113)
numerele vecine diferind unul de altul printr-o unitate. :'.\Tumerele din setul prece-
m1 = - J1 m2= - )2
dent reprezintă valorile numărului cuantic m care pot apărea în vectorii I j m) ,
Coeficienţii Cf1:nd2 mz
se numesc coeficienţi Clebsch-Gordan. Ei sunt determinaţi respectând în fiecare caz condiţia I m Is j .
în aşa fel încât să fie îndeplinite cele cinci relaţii (13.45)-(13.49) care definesc o bază Unei valori din setul precedent îi corespund mai mulţi vectori într-o bază stan-
canonică. In particular, vectorii I j m) sunt vectori proprii ai operatorului J 2 • dard, dar numai câte unul înt r-o bază canonică de pondere fixată. Această observaţie,
Explicitând relaţia împreună cu restri cţia I m ls j , ne serveşte la determinarea ponderilor posibile.
Jz I j m ) = m 1i IJ m ) Celei mai mari valori din setul (13.117). egală cu J1 + j2 , îi corespunde în baza
standard doar vectorul
şi folosind relaţiile (13.113) şi (13.112) , găsim
I Jdi) ® I J2 J2 ) . (13.118)
(m - m1 - m2 ) cjm .
j 1 m1J2m2
=0.' (13 .114) Aceasta arată că ponderea j = J1 + J2 apare, dar numai o dată, şi este justificată
identificarea (până la factor de fază)
de unde concluzia că sunt diferiţi de zero numai coeficienţii Clebsch-Gorclan
C}i':r.,dzmz pentru care m = m1 + m2. Rezultatul este firesc: în expresia (13. 11 3) I J1 + J2 J1 + h) =!Jdi) ® I J2 h). (13.119)
care redă un vector I j m) ca o combinaţie liniară de vectori din baza standard nu
apar decât acei vectori care corespund la valoarea proprie m 1i pentru comporn 1,t a Exerciţiu. Verificaţi relaţiile:
z a momentului cinetic total.
J+ (!Jdi)® I J2 J2 )) O, (13.120)
2
J (!Jdi) ® I h J2 )) 2
13.9.5 Teorem a C le b sch-Gordan (j1 + J2) U1 + h + 1) n. (I J1 J1 )® I h J2 >). (13.121)
Operaţia de compunere a momentelor cinetice J1 şi J2 constă în determim, n ·a
Pentru precizare presupunem în continuare că J1 2: J2 . Următoarei valori din
valorilor posibile pentru numărul cuantic j la valori fixate pentru J1 şi J2 :,1 m setul (13.117), egale cu J1 + J2 - 1 , îi corespund doi vectori din baza standard
construirea vectorilor bazelor canonice asociate. Teorema Clebsch-Gordan afirm
Valorile ponderilor bazelor canonice rezultate din compunerea a două mom r n te I Jd1 - 1 )~ I J212), I Jdi) ® I h J2 - 1) .
cinetice pornind de la baze canonice individuale de ponderi J1 şi jz sunt:
Aceasta înseamnă că o altă pondere posibilă este J1 + jz - l. Intr-adevăr, din
J1 + J2, J1 + J2 - 1, · · · · · · , I J1 - J2 I +1, I J1 - h I (13.11.5) combinaţii liniare ale celor doi vectori din baza standard se construiesc doi vectori,
dintre care unul, obţinut prin aplicarea operatorului J_ vectorului I J1 +J2 J1 + J2) ,
Fiecare pondere apare numai o dată. face parte din baza canonică deja identificată. Celălalt se construieşte în aşa fel încât
Demonstraţia teoremei poate fi dată analizând totalitatea de valori proprii ai să fie ortogonal pe primul. Deoarece prin acţiunea operatorului J+ asupra sa se
operatorului J 2 , aşa cum ne-o furnizează vectorii bazei standard, adică totalitatea obţine vectorul nul , el se identifică (până la factor) cu vectorul J J1 +jz- 1 J1 + J2-l).
numerelor date de m 1i , cu Pe măsura scăderii valorii numărului m din setul (13.117) , numărul de vectori din
baza standard ataşaţi tot creşte cu câ.te o unitate. Creşte astfel şi numărul de ponderi
m=m1 +m2, I m1 Js J1, I m2 ls h, (13.116) posibile. Există însă o limită: unui număr din setul (13.117) îi pot corespunde cel

104 105
Capitolul 13. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A MOMENTULUI CINETIC

mult (2j2 + 1) vectori din baza standard, aceasta pentru că numărul cuantic m2
nu poate lua mai mult de (2h + 1) valori. Prima valoare din set pentru care acest
număr maxim de vectori proprii din baza standard asociaţi este atins are valoarea
m = j1 - j2 . La scăderea în continuare a valorii numărului m , numărul de vectori
asociaţi rămâne egal cu (2j2 + 1), până ce este atinsă valoarea m = -j1 + j2. Pe
urmă, numărul de vectori ataşaţi scade cu câte o unitate pe măsura scăderii valorii
numărului m cu o unitate şi se ajunge astfel la cea mai mică valoare -j1 - j2 . căreia Capitolul 14
îi corespunde doar vectorul I j1 , - j1 ) ® I j2 , -j2 ) .
Din analiza precedentă se desprind valorile posibile pentru ponderile căutate j :
TRA NZIŢII CUA NTICE
începând cu j1 + h au apărut pe rând ponderi mai mici cu o unitate, până s-a atins
valoarea j1 - h . In acest fel, teorema Clebsch-Gordan este demonstrată.
Numărul de ponderi găsite este egal cu 2 j2 + 1.
Exerciţiu: Verificaţi că numărul de vectori din baza standard de plecare este egal Determinarea nivelelor de energie ale unui sistem cuantic şi a funcţiilor proprii
cu cel din bazele canonice pe care le generează. asociate nu este suficientă pentru a înţelege comportarea sistemului manifestată în
modificarea stării o dată cu trecerea timpului, în general ca urmare a interacţiei
Observăm că rezultatele referitoare la momentul cinetic total al unei particul,, cu
cu alte sisteme, dar şi spontan, dacă sistemul nu se află în starea fundamentală.
spin 1/ 2, obţinute în §7.3, constituie un caz particular în raport cu teorema Clehsch- Mecanica cuantică nerelativistă este capabilă să descrie o parte din schimbările (pro-
Gordan, corespondenţa fiind cese) care au loc la nivel atomic pe baza ecuaţiei Schrodinger temporale
j1 ------+ l h------+ s = 1/2.
'
Ca urmare, valorile numărului cuantic j al momentului cinetic t otal sunt: i na I !(t) ) = H(t) I w(t)) , (14.1)

. l l 1 1
1= +- z--
2' 2'
z-1-
1 0
' J = 2 ' l = o. (13. 122)
unde H(t) este operatorul hamiltonian, corespunzător sistemului şi interacţiilor la
Coeficienţii Czjm şi
Dzjm din §13. 7 .2 nu sunt altceva decât coeficienţii Cleh -wh- care este supus. Conform postulatului al patrulea, acest operator este liniar, autoad-
Gordan corespunzători compunerii momentelor cinetice Z şi 1/ 2. junct şi nu conţine derivate în raport cu timpul.
Am compus şi doi spini 1/ 2 (în §9.3.1, reamint it în §13.6.3 ) cu rezultatele 1 ~i O In practică se întâlneşte adesea cazul în care operatorul hamiltonian depinde de
pentru numărul cuantic din care se obţine mărimea spinului total, în acord evident timp. In afară de variabila timp, celelalte variabile de care depinde funcţia de stare
cu teorema Clebsch-Gordan. Din expresia explicită a vectorilor din §9.3.1 extragem şi asupra cărora acţionează operatorul hamiltonian, se precizează o dată cu sistemul
coeficienţii Clebsch-Gordan corespunzători compunerii momentelor cinetice 1/ 2 şi atomic concret care este studiat. Nu trebuie uitat că o soluţie a ecuaţiei Schrodinger
1/ 2. temporale este unic determinată dacă este cunoscută la un moment iniţial t 0 .
Cele mai simple procese care au loc în lumea atomilor, nucleelor şi moleculelor
sunt tranziţiile între nivelele de energie. In acest capitol arătăm cum aplicarea
mecanicii cuantice conduce la descrierea tranziţiilor cuantice. Abordarea proble-
mei o facem în cadrul unei metode de rezolvare aproximativă a ecuaţiei Schrodinger
temporale - metoda perturbaţiilor dependente de timp.

106 107
Capitolul 14. TRA NZIŢII CUANTICE 14.l. METODA PERTURBAŢIILOR DEPENDENTE DE T IMP

14.1 Meto da p erturbaţiilor dependente de t imp In acest fel , necunoscutele devin coeficienţii an(i) ai dezvoltării.
După ce folosim dezvolt area funcţiei de stare în ecuaţia Schrodinger temporală
14 .1.1 Formularea problem ei. Ipotezele la baza metode i pert ur- obţinem
baţiilor dependente de t imp

:Yretoda perturbaţiilor dependente de timp se aplică pentru a studia un sistem in L d:t I En ) = L [En an (t) I En ) + an (i) HI (t) I En ) J .
cuantic al cărui operator hamiltonian are structura n n

H(i) =Ho+ H'(i), (14.2) Inmulţim apoi scalar vectorii din cei doi membri ai ecuaţiei cu unul (oarecare) din
vectorii proprii I Ek) . Rezultatul este
unde Ho şi H' sunt operatori liniari şi autoadjuncţi , operatorul Ho fiind indepen-
dent de timp. Ipotezele cu care se lucrează sunt: in.- -dak = Ek ak + L H ,k n ()i an , orice k. (14.5)
1) Se presupun cunoscute valorile proprii şi funcţiile proprii ale operatorului Ho di n
şi se presupun e că ultimele formează o bază ortonormată în spaţiul stărilor sistemu-
lui considerat. Baza aceasta este de obicei o bază în sens generalizat, ea cuprinzând Dacă luăm în consideraţie toate ecuaţiile obţinute prin procedul descris , atunci când
şi vectori nenormabili în sens obişnuit. In prima parte a expunerii vom folosi no- vectorul I Ek) parcurge pe rând vectorii bazei, ajungem la concluzia: coeficienţii
taţii simplificate care se potrivesc întocmai numai pentru un spectru al energiei în necunoscuţi an din dezvoltarea (14.4) ascultă de un sistem de o infinitate de ecuaţii

întregime discret şi nivele nedegenerate: En va nota o valoare proprie şi I En ) cuplate, de ordinul întâi în raport cu timpul, liniar şi omogen.
Dacă perturbaţia nu este prezentă , ecuaţiile se decuplează devenind
vectorul propriu asociat 1 . Avem , deci,

Ho I En ) = En I En ) , ( En I Ek ) = bnk , L I En ) ( En I= I. (14.3) in. dak

di
= Ek ak, orice k , (14.6)
n
cu soluţia
2) Se presupune că efectul adăugării operatorului H' asupra evoluţiei în timp a
i
sistemului este mic. Rezultatele obţinute după desfăşurarea calculului de p erturbaţie ak(t) = ak(O) exp(-ri,Eki). (14.7)
ne dezvăluie parţial cum putem aprecia dacă este îndeplinită această condiţie .
Rezultatul pe care îl obţinem în acest caz este cel cunoscut din §3.9.2.
Sistemul , real sau fictiv , pentru care Ho ar fi operatorul energiei este denumit
sistemul neperturbat, iar operatorul H ' (t) operatorul de perturbaţie. Atunci când el
In continuare, lucrăm cu un hamiltonian auxiliar, definit prin
depinde de timp , pentru sistemul perturbat , care are drept hamiltonian operatorul
H(>.,i) =Ho+ >.H'(t) , (14.8)
1{ , nu are sens problema de valori proprii a energiei.
unde >. este un parametru real. Soluţiile ecuaţiei Schrodinger temporale asociate
14.1.2 Ecuaţiile generale acestui hamiltonian depind de parametrul >. . Prin intermediul său se face trecerea
In metoda perturbaţiilor, dar şi în alte metode, aplicabile atunci când perturbaţia de la evoluţia în timp a sistemului neperturbat, care corespunde cazului valorii O
nu este mică, se caută soluţia ecuaţiei Schrodinger temporale ca o dezvoltare după pentru >. , la evoluţia dictată de hamiltonianul care ne interesează şi care corespunde
valorii 1 pentru >. .
funcţiile proprii ale operatorului Ho,
In dezvoltarea unei soluţii I w(>. , t)) după funcţiile proprii ale operatorului Ho
I W(t) ) = L an (t) I En ) . (14.4) coeficienţii vor depinde şi de >.. Rescriem dezvoltarea (1 4.4) pentru a marca exis-
n tenţa parametrului >.

1
Notaţiile sunt identice cu cele din Cap. 12.
I w(>.,t)) = L an(>.,t) I En)- (14.9)
n

108 109
Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.1. METODA PERTURBAŢIILOR DEPENDENTE DE TIMP

Sistemul de ecuaţii de care ascultă coeficienţii an(>-, t) este Rezultatul este firesc, deoarece limitarea la aproximaţia de ordinul zero corepunde
absenţei perturbaţiei, caz în care
in. dakdt(>., t) = Ek ak (,\, t ) + >. ""' , ) ( )
L.., H kn(t an >. , t , orice k. (14.10)
n
ak(O , t) = ci
0
) exp(-{ Ek t), (14.16)
Evoluţia coeficienţilor în lipsa perturbaţiei, dată de (14.7), sugerează scrierea coefi-
cienţilor ca . în acord cu (14.7).
i Din egalarea coeficienţilor puterii întâia a parametrului ,\ din cei doi membri ai
ak(>., t) = ck(A, t) exp(--:;:;,Ek t), (14.11)
ecuaţiei (14.12) rezultă
scriere care pune în evidenţă exponenţiala ce dă evoluţia în timp în absenţa per-
(I) ( )
turbaţiei. Necunoscute devin în continuare coeficienţii ck(A, t). Dacă perturbaţia _ ""' H, (t) eiwkn t c(O).
are un efect mic asupra evoluţiei în timp a sistemului, este de aşteptat ca funcţiile
in. dckdt t - L.., kn
n
n ' orice k. (14.17)
ck(>., t) să se modifice lent în timp. Din (1 4.10) rezultă ecuaţiile de care ascultă
aceste funcţii Ecuaţiile precedente arată că derivata de ordinul întâi în raport cu timpul a corecţiilor
de ordinul întâi este determinată de aproximaţia de ordin zero. Pentru a preciza unic
Ek-En
in dck(A, t) = AL H~n(t) eiWkn t Cn(A , t) ' orice k, Wkn = (I.
o soluţie este nevoie de cunoaşterea coeficienţilor la un moment iniţial. In continuare,
dt n vom extrage informaţii din ecuaţiile (14.17), bazate pe ipoteze suplimentare despre
(14.12) perturbaţie.
Mărimile Wkn sunt numite pulsaţii proprii ale sistemului neperturbat.
Observaţie. Se vede imediat că~t:cuaţiile de care ascultă corecţiile de ordin su-
Observăm că în ecuaţiile scrise pâ.nă acum nu am făcut nici o aproximaţie.
perior la coeficienţii dezvoltării funcţiei de stare sunt de acelaşi tip cu cele pentru
Metoda perturbaţiilor dependente de timp este o metodă de rezolvare aproxi- corecţia de ordinul întâi
mativă a ecuaţiei Schri:idinger temporale. ~1et oda se aplică ori de câte ori putem
dezvolta coeficienţii necunoscuţi ck(A, t) în serii de puteri ale parametrului ,\, (s) ( ) . )
in. dckdt t -_""'
L..,
H'kn (t) e'wkn t c(s~I
n ) orice k, s = 1, 2 .... (14.18)
1
Ck(>. ,t) = CkO)(t) + ACk )(t) + >- 2
4 \t) + ···,
2
(14.13)
n

ceea ce vom presupune. Primul termen, ci \t), reprezintă aproximaţia de ordinul

0 Ecuaţiile arată că aproximaţia de ordin s la unul din coeficienţi, cis) (t), este bine
determinată de aproximaţia de ordin s - 1 a tuturor coeficienţilor şi de cunoaşterea
zero a coeficientului ck(t); cr\t)
se numeşte corecţia de ordinul întâi la acest coe-
valorii iniţiale cks)(O). ',I,
ficient ş.a.m.d. ~
Introducem dezvoltările coeficienţilor în fiecare din ecuaţiile sistemului. Fiecare
ecuaţie devine astfel egalitatea a două serii de puteri ale parametrului ,\ , din care
14.1.3 Cazul H' = O la t < O
desprindem atâtea ecuaţii cât este ordinul de aproximaţie la care vrem să ne oprim. Ne referim la cazul în care până la un moment dat, luat to= O, sistemul fizic se
Puterea zero a parametrului ,\ nu apare decât în membrul stâng, ceea ce implică aflăîn condiţii independente de timp şi are ca hamiltonian operatorul Ho. Opera-
(O) torul hamiltonian este astfel
dck
-=O orice k. (14.14)
dt Ho t:::; o
H(t) = { Ho+ H'(t) (14.19)
Ecuaţiile ne arată că aproximaţia de ordin zero a oricărui coeficient este independentă
t >o.
de timp, Cea mai simplă ipoteză despre starea iniţială, compatibilă cu situaţia la care ne
ci0 )(t) = ci0 )(to). (14.15) referim, este aceea că până la momentul iniţial sistemul se află într-o stare staţionară

110 111

1
Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

a cărei energie o notăm cu Em. Vom presupune că nivelul de energie Em este 14.2 Descrierea tranziţiilor în cadrul teoriei perurbaţiilor
nedegenerat. Deci, până la momentul iniţial funcţia de stare este
i In cele ce urmează punem în evidenţă efectul unei perturbaţii asupra unui sistem
I w(t)) =I Em) exp(-fi Em t)' t :So. (14.20) fizic, presupunând că acţiunea ei durează un timp finit.
Pentru t > O hamiltonianul devine dependent de timp, observabila energiei nu ·
mai are sens, funcţia de stare nu mai are forma simplă (14.20), ci devine suprapunerea 14.2.1 Cazul perturbaţiei cu durată finită de acţiune

(14.9). Impunem condiţia de continuitate (în variabila timp) pentru funcţia de stare Considerăm în continuare cazul în care perturbaţia durează un timp finit, de la
la momentul iniţial, egalând (14.9) cu (14.20) la t =O, momentul t = O până la momentul t = T. In acest fel hamiltonianul la care ne
I Em ) = L Cn (,\, O) I En ) · (14.21)
referim acum este
n

~
Ho t<O
Cum membrul stâng al egalităţii precedente nu conţine decât un vector al bazei, 'll(t) { Ho+H'(t) O<t<T (14.27)
rezultă
pentru coeficienţii seriei de vectori din membrul drept Ho t > T.
Cn(Â, O) = 0nm · (14.22) Presupunem, ca şi până acum, că până la momentul iniţial sistemul se află în starea
staţionară de energie Em, descrisă de (14.20). Pentru t > O, funcţia de undă este
In continuare, ţinând seama de dezvoltarea coeficienţilor în serie de puteri ale
redată aproximativ de expresia (14.9), luată pentru  = l şi redusă la contribuţia
parametrului Â, obţinem din relaţia precedentă
ordinelor zero şi unu,
m = 1,
c(O) C(s)(Q) = 0, C(O)(Q) = 0, C(s)(Q) = 0
I w(t)) ~1 Em) e-kE,nt + L
m n n
ni= m, s = l, 2, .... (14.23) c~l)(t) e-kEnt I En)' t> o, (14.28)
n
Am determinat astfel condiţii iniţiale pentru toţi coeficienţii pe care vrem să-i de-
unde coeficienţii sunt
terminăm.
Fiind independentă de timp, aproximaţia de ordinul zero este bine determinată:
c(l)(t)=__!_ rtH' (t')eiWn,nt'dt' orice n. (14.29)
la orice moment de timp toţi coeficienţii cu excepţia unuia dintre ei, care este egal n in Jo nm '
cu 1, sunt nuli,
0
c~ \t) = C~O)(O) = 0nm · (14.24) Ne fixăm atenţia asupra funcţiei de stare după încetarea acţiunii perturbaţiei, deci
In continuare, ecuaţiile (14.17) care determină corecţiile de ordinul întâi devin la un moment de timp t > T. Expresia (14.29) ne arată că pentru t > T corecţia
de ordinul întâi la oricare coeficient Cn nu îşi mai schimbă valoarea, integrandul
(1) anulându-se pentru t > T ,
dck (t) - H' ( ) iWkm t
·te.
orice k. (14.25)
in dt - km t e '
Dacă ţinem seama şi de condiţia iniţială (14.23), soluţia fiecărei ecuaţii este c~l\t) = c~l)(T) = i~ 1T H~m(t') eiwnm t' dt', t> T. (14.30)

c~1)(t) = i~ 1t H~m(t')eiwkmt' dt', orice k. (14.26) Atunci, după încetarea perturbaţiei, funcţia de stare este aproximativ redată de
expresia
Am determinat expresiile prin a căror evaluare (analitică sau numerică) rezultă
corecţiile
de ordinul întâi. I W(t) ) ~ I Em ) e- kEm t + L c~1) ( T) e- :f; En t I En ) , t > T. (14.31)
n
112 113
1
Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

Inainte de a interpreta rezultatul obţinut, explicităm expresia corecţiei la coefi- de energie bine determinată) la o stare în care rezultatul unei asemenea măsurători
cientul funcţiei proprii I Em ) care corespunde stării iniţiale, poate fi unul sau altul din spectrul energiei sistemului. Atunci când măsurând energia
găsim altă energie decât cea iniţială, spunem că sistemul efectuează tranziţii de pe
cgl(T) = i~ fot H'mm(t') dt' (14.32) nivelul iniţial spre alte nivele de energie; probabilităţile de tranziţie se calculează pe
baza formulei aproximative (14.33)
şi constatăm că această corecţie este un număr pur imaginar.
Vom compara acum starea finală a sistemului, adică starea de după dispariţia per- Ptranz
Em ~ En
=p En
=I C(l)(T) 12
n '
n =f m. ( 14.36)
turbaţiei, descrisă de (14.31), cu starea iniţială, descrisă de (14.20). Atât înainte de
aplicarea perturbaţiei cât şi după încetarea ei, hamiltonianul sistemului este operato- In raport cu o perturbaţie dată, tranziţiile se clasifică în permise şi interzis,e,
rul Ho , independent de timp. In timp ce iniţial sistemul se află într-o stare staţionară după cum probabilitatea de realizare a lor este nenulă sau nulă. O tranziţie interzisă

de energie Em , starea finală se prezintă ca o suprapunere de stări staţionare. Aceasta de formula (14.36) poate să aibă probabilitate nenulă dacă trecem la ordinul al doilea
înseamnă că la o măsurare a energiei în starea finală există o probabilitate nenul ă al calculului de perturbaţie , dar probabilitatea ei va fi mai mică decât a tranziţiilor
ca rezultatul să fie o energie diferită de cea iniţială. Pe baza postulatului al treilea. permise în ordinul întâi.
probabilitatea unui rezultat En =f Em este Exemplu. In Cap. 15 vom arăta că prin aplicarea formulei (14.36) la cazul
unui atom, descris în aproximaţia câmpului central mediu, în interacţie cu radiaţia
PEn =I c~1)(T) 12 ' ni= m, (14.33 ) electromagnetică, se obţin regulile de selecţie ale aproximaţiei dipolare

dacă nivelul este nedegenerat. Probabilitatea ca energia să nu-şi fi schimbat valoarea =

fl l ±1, flm1 = O, ±1. (14.37)
se calculează din coeficientul vectorului I Em ) din dezvoltarea funcţiei de stare, care
este 14.2.2 Perturbaţia constantă pe durata ei de acţiune
Cm(T) ~ l + cg\T) + c~\T)'
Cel mai simplu exemplu îl constituie cazul idealizat al unei perturbaţii care se
dacă includem şi corecţia de ordinul al doilea. Acest lucru este necesar deoarece,
aplică şidispare brusc şi este constantă pe durata ei de acţiune. Operatorul de
consecvent până în ordinul al doilea, avem
perturbaţie este deci 2

PEm =I Cm(T) 12~ l+ I cgl(T) 12 +2Rec~)' (14.34)

o, t<O
expresie la care corecţia de ordinul al doilea aduce o contribuţie de acelaşi ordin cu
ri' (t) = H' - operator independent de timp, O<t<T (14.38)
{ o, t > T.
cea adusă de corecţia de ordinul întâi. Mai mult decât atât, fără includerea primeia,
rezultatul ar fi chiar absurd. · In cazul acesta, integrala care dă corecţia de ordinul întâi la coeficienţi se calculează
Condiţia de normare a probabilităţilor :En pEn = 1 atrage după sine condiţia imediat, deoarece elementul de matrice nu depinde de timp,

I: I c~1l(T) 2
1 +2Rec~) =O, (14.35)
C~l)(T)
H'
= ~
1T H'
eiWnmt dt' = ~
1 eiWnmT 1
. - ' n =f m,
n zn O zn Z Wnm

a cărei îndeplinire se verifică, dacă trecem la ordinul al doilea al calculului de per-

turbaţie pentru calculul coeficientului ~) . cg>(T) = Hi~m T.
Revenim asupra rezultatului obţinut: efectul perturbaţiei este trecerea de la o
Schimbarea de notaţie pentru operatorul de perturbaţie este folosită doar pentru a-l distinge
2

stare în care rezultatul pe care l-am obţine la măsurătoarea energiei este unic (stare de operatorul independent de timp H' cu care se lucrează acum.

114 "'I 115

Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

Dacă transcriem corecţia c~1), n -::J m, ca i) Presupunem că valoarea proprie notată En are ordinul degenerării notat cu
9n , ceea ce înseamnă că acestei valori proprii îi pot fi ataşaţi maximum 9n vectori
c~l)(T)=2 .H~m eiWnmT/2sin(WnmT)' proprii liniar-independenţi 3
i 'hwnm 2

se obţine imediat probabilitatea de tranziţie (14.36) spre nivelul En, I En l;, I En 2 ) , · · · , I En 9n ) , (14.41)

2 cu
p tranz - 4 I H ~m 1 . 2 Wnm T
sm --- n-::Jm. (14.39) Ho I Enj) = En I Enj), j = 1, 2, ... , 9n.
Em-En n? W2nm 2 ' (14.42)
Vectorii pot fi normaţi şi aleşi reciproc ortogonali, ceea ce vom prespune:
Fără alte modificări, formula (14.39) se referă la o tranziţie discret-discret, adică
o tranziţie între două nivele, ambele nedegenerate. Valoarea probabilităţii de tranzi- (En j I En, j') = 6nn' 6jj 1 , j = 1, 2, ... , 9n · (14.43)
ţie depinde în primul rând de valoarea elementului de matrice al perturbaţiei. Sunt
interzise acele tranziţii pentru care H ~ m = O. Evident, pentru ca rezultatele să Amintim că un set de 9n vectori cu proprietăţile descrise poate fi înlocuit cu un
aibă sens, fiecare probabilitate trebuie să fie mai mică decât 1. Se observă că proba- alt set de 9n vectori, construit din combinaţii liniare ale vectorilor din primul set
bilitatea este influenţată de distanţa dintre nivelele între care se produce tranziţia. şi având aceleaşi proprietăţi. Oricare din seturile posibile este baza unui aceluiaşi
Apropierea acestor nivele este un factor în defavoarea valabilităţii formulei. Se des- subspaţiu Mn din spaţiul stărilor sistemului considerat.
prinde condiţia ii) Valorile proprii din spectrul continuu sunt degenerate de ordin infinit. Pentru
I 12 a descrie degenerarea folosim un indice care se schimbă şi el continuu, notat /3. Aici
IHnm <<1, n-::Jm, (14.40)
2
1i W~m apare deosebirea faţă de notaţia din §10.5, unde indicele care descrie degenerarea a
necesară pentru valabilitatea rezultatului dat de calculul de perturbaţie. fost presupus a lua o infinitate numărabilă de valori. Vectorii proprii ai operatorului
Ho corespunzând valorii proprii E vor fi notaţi I E f3) . Avem
Rezultatele precedente se adaptează tranziţiilor discret-continuu de importanţă
deosebită, şi conduc, printre altele, la formula lui Fermi (regula de aur a mecanicii Ho I E /3) = E I E /3) . (14.44)
cuantice), pe care o vom deduce în continuare pentru cazul perturbaţiei la care ne-
am referit până acum. In acest scop este necesar să detaliem notaţiile care redau Se presupune că vectorii satisfac relaţii de ortonormare în sens generalizat în scara
problema de valori proprii a energiei sistemului neperturbat, incluzând şi posibilitatea parametrilor E şi /3 , adică
existenţei unei porţiuni de spectru continuu.
( E /31 E' /3 1 ) = 8(E - E') 8(/3 - /3'). (14.45)
14.2.3 Notaţii detaliate pentru problema de valori proprii a opera-
Se presupune, de asemenea, că sunt adevărate relaţiile
torului H0
Spectrul de valori proprii al operatorului Ho este în general mixt, constând din ( E /3 I En j ) = O, j = 1, 2, · · · 9n, (14.46)
nivele de energie şi porţiuni de spectru continuu. Notaţiile pe care le adoptăm în
continuare sunt de tipul celor introduse în §10.5 în cazul unei observabile A oarecare. relaţii care exprimă ortogonalitatea dintre orice vector propriu aparţinând unei valori
Există o deosebire pe care o vom menţiona la momentul potrivit. Explicităm aceste proprii din spectrul continuu şi orice vector propriu aparţinând unei valori proprii
notaţii. Valorile proprii din spectrul discret vor fi notate cu En, iar cele din spectrul din spectrul discret.
continuu cu E ; vom presupune că există o singură porţiune de spectru continuu, 3
Notaţii asemănătoare am întâlnit şi în §12.1.5, cu deosebirea că acolo ne-am referit la detalierea
care se întinde de la O la infinit. notaţiilor pentru un singur nivel de energie.

116 )
117
 Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

14 .2.4 A daptarea rezultatelor la cazul unui spectru mixt al energiei Expresia coeficienţilor dezvoltării se obţine prin adaptarea rezultatului (14.30)
sistemului neperturbat
Dacă folosim notaţiile din §14.1.6, dezvoltarea (14.4) devine
C(l)(T)
nJ -l
in
1T H'nJ;m- (t) eiWnm t dt '
o (14.52)

roo r
I w(t)) = L L anj(t) I En j) + Jo dE J{j d/3 a(E, (3; t)
9n
I E f3). (14.47)
c( 1 l(E,(3;T)
inl la r H' E/3;m
(t)
e
i wE m t dt
' (14.53)
I
n j=l O /3 Hnj;m (Enj I H' I Em) , H~/3;m = (E/31 H' I Em), (14.54)
Ea ţineseama de eventuala degenerare a valorilor proprii din spectrul discret şi cu Wnm având aceeaşi expresie (14.12) ca înainte, iar
conţine şi o contribuţie a spectrului continuu.
E-Em
Schimbarea de coeficienţi ( 14.11) este acum redată de WEm= n (14.55)
i
Expresia coeficientului c};,) (T) nu este reprodusă aici. Prezenţa sa atrage atenţia
i
anj(t) = enj(t) exp(-h En t), a(E, (3;t) = c(E, {3 ;t) exp(-hEt). (14.48)
asupra necesităţii de a-l lua în consideraţie în calculul probabilităţii ca energia sis-
Ne plasăm în condiţiile , descrise în §14.1.3 şi $14.2.1, ale unei perturbaţii care temului să nu se schimbe [vezi (14.34)].
apare la t = O şi dispare la momentul t = T şi menţinem ipoteza despre starea Aplicarea postulatului al treilea ne arată că dacă nivelul En /= Em este dege-
iniţială a sistemului ca fiind o stare de energie bine determinată Em . Va fi comod nerat, probabilitatea de tranziţie de la starea iniţială de energie Em la energia En
să presupunem că nivelul de energie ocupat iniţial este nedegenerat; vom nota cu este dată de
9n
I Em ) , ca şi până acum, singurul vector propriu care-i corespunde. Ipoteza despre PEm - En =LI C~1](7) 1
2
, n /= m. (14.56)
starea iniţială atrage după sine condiţii iniţiale pentru coeficienţii din (14.48), j=l

Indicele superior "tranz" , folosit în §14.2.1, este omis în continuare. Pentru cazul
Cm(O) = 1 , Cn j (O) = O, n /= m , j = 1, ... , 9n , c(E,{3;0)=0, (14.49)
perturbaţiei constante pe durata ei de acţiune, adaptând rezultatul anterior (14.39),
şide aici valori nule, la momentul t = O , pentru aproximaţia de ordin zero şi pentru avem
corecţiilede orice ordin, atât pentru coeficienţii cu indice n /= m cât şi pentru cei - 4 . 2 Wnm T
9n
corespunzători la energii din spectrul continuu. In ceea ce priveşte Cm , aproximaţia pEm-En ~2
IL
2
Wnm Sln - --~
2 ~
I H'nJ-;m 12 , n/=m. (14.57)
sa de ordin zero este 1 la orice moment de timp, iar corecţiile se anulează la t = O, J=l

c~)(t) = c~)(o) = 1 , c~)(o) =o' s = 1, ... . (14.50) 14.2.5 Tranziţii discret-continuu sub influenţa unei perturbaţii
constante
Atunci, în acord cu (14.31), calculul de perturbaţie , limitat la ordinul cel mai scăzut,
ne dă expresia aproximativă pentru funcţia de stare la un moment de timp t > T, Dezvoltarea (14.51) ne arată că după încetarea perturbaţiei, la măsurarea energiei
adică după încetarea perturbaţiei,
putem găsi un rezultat în intervalul (E, E + dE) din spectrul continuu. Probabili-
tatea ca aceasta să se întâmple este dată de
9n
I W(t)) ~ [ 1 + c~\ T) + C~) ( T) ] I Em ) e - *Em t + L L c~ 1
] ( T) *
e - En t I En j) dpEm-(E,E+dE) = [ i I C(l)(E, {3;T)
2
1 d/3] dE, (14.58)
ncfcmj=l

+ fo 00

dE id{3c(l)(E,(3;T) e- kEt IE/3). (14.51) conform postulatului al treilea şi având în vedere relaţiile de ortonormare (14.45).
Această probabilitateeste totuna cu probabilitatea de tranziţie de la starea de energie
118 1
119

-
 Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

Em la una oarecare din infinitatea de stări din spectrul continuu care au energia în ii) Funcţia f este simetrică faţă de maximul ei.
intervalul (E, E + dE). iii) De o parte şi de alta a maximului funcţia oscilează indefinit, având zerouri
Ne referim acum la cazul unei perturbaţii constante pentru care, prin adaptarea echidistante în punctele
formulei (14.39), avem
E(s)=Em + S--21rn
- - s întreg. (14.64)
dPErn-(E,E+dE) -- 1i2 42 .2WEmT[l1
sin -
- H IE(3;m I2 d,8] dE. (14.59) T
WEm 2 f3
Atunci când ne îndepărtăm de maximul central, valorile maxime sunt din ce în ce
In aplicaţii
vom întâlni cazul în care parametrul ,8 este în corespondenţă biu- mai mici, dat fiind numitorul din (14.62).
nivocă cu valoarea proprie b a operatorului B asociat unei observabile B care are iv) Valoarea ariei cuprinse sub curba care reprezintă funcţia f se obţine prin
un spectru continuu de valori proprii şi care este compatibilă cu energia sistemu- integrarea funcţiei, cu rezultatul
lui neperturbat. Vom lucra cu vectorii I E ,8) care sunt vectorii proprii comuni ai

1
00 7r
operatorilor Ho şi B cu existenţă asigurată de teorema referitoare la observabile
- CXJ !( T; E) dE = 2 h T. (14.65)
compatibile (vezi §4.9)

Ho IE ,8) = E IE ,8), BIE,8)=b IE,8). (14.60) (Am folosit valoarea 1r a int egralei J_?"00 sin 2 x/x 2 dx ).
Devine interesant raportul dintre funcţia f şi constanta din membrul drept al
Atunci când ei satisfac relaţia de ortonormare în scara parametrului ,8, din formula egalităţii precedente
(14.59) rezultă semnificaţia mărimii oT(E) = f(T; E)/ (tn T) . (14.66)

d2 p = 4 . 2 WEm T I H'Ef3·m 12 d,8dE (14.61) Aspectul funcţiei este asemănător celui descris înainte, cu deosebirile

J:
2 2 sm
1i WEm 2 '
T
de probabilitate ca la măsurarea simultană a energiei şi a observabilei B să obţinem oT(Em) = 21rh ' oT(E) dE = 1. (14.67)
energia în intervalul (E, E + dE) şi valoarea observabilei B în intervalul (b , b + db) .
Privită în dependenţa sa de parametrul T, familia de funcţii 07 (E) generează o
Analizăm formula precedentă. Ne interesează dependenţa de variabila energie
funcţie o-Dirac. Formal, scriem
E. Situaţia cea mai simplu de descris este cea în care elementul de matrice H ~ f3; m
nu se schimbă prea mult cu energia, caz în care analizăm numai funcţia
oT(E) - o(E- Em) ) 7-, oo . (14.68)
• 2 (E-Ern) 7
sm 2h
j(T;E) = (E - Em) 2 (14.62) ?-Je întoarcem la formula probabilităţii de tranziţie (14.61), pe care o transcriem
ca
Domeniul de variaţie al variabilei E este spectrul continuu al operatorului Ho, 2
d P= h21r T I HE' (3; m 2
J 07 ( E) d,8 dE . (14.69)
despre care am presupus că se întinde de la O la oo. La începutul discuţiei, descriem
funcţia ca şi cum variabila E ar putea lua şi valori negative. Constatăm că: Până aici am lăsat variabila E să ia orice valoare. Acum, ne amintim că E ~ O. In
i) Funcţia f are un maxim absolut la E = Em. Valoarea maximului se obţine ceea ce priveşte nivelul de energie ocupat iniţial. întâlnim una din posibilităţile:
prin ridicarea unei nedeterminări, cu rezultatul a) Em < O sau b) Em > O.
In primul caz, maximul funcţi ei f se situează în afara domeniului (O, oo) în care
T2 se poate afla energia finală; ca urmare, probabilitatea de tranziţie are valori mici, cu
j(T;Em) = 41i2 · (14.133)
atât mai mici cu cât energia Em este mai departe de spectrul continuu.
120 121
•
Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE
14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

In al doilea caz, maximul probabilităţii de tranziţie este atins la energia E = Em.

ii) Formula lui Fermi exprimă o proprietate de conservare a energiei în tranziţiile
Dependenţa de energie a probabilităţii de tranziţie ne arată că tranziţia discret-
discret-continuu.
continuu se produce practic în stările din continuu cu energie în vecinătatea energiei
iii) Aplicaţiile formulei Fermi sunt numeroase. Ne vom întâlni cu două dintre ele
iniţiale. Am ajuns astfel la două concluzii importante:
în capitolele viitoare.
i) la durată suficient de mare a acţiunii perturbaţiei, tranziţiile discret-continuu
au loc cu probabilitate apreciabilă numai dacă energia iniţială este plasată în regiunea
spectrului continuu, fără a face parte din el, 14.2.6 Tranziţii sub influenţa unei perturbaţii armonice pe durata
ii) la valori mari ale duratei T de acţiune a perturbaţiei, raportul între probabilita- ei de acţiune

tea de tranziţie şi durata de acţiune a perturbaţiei are o valoare practic independentă :'.'Je întoarcem la formulele generale ale metodei perturbaţiilor dependente de timp,
de această durată. · descrise în §14.1 şi la notaţiile simplificatoare folosite acolo. :\Ienţinem, de asemenea,
Raportul între probabilitatea de tranziţie şi durata de acţiune a perturbaţiei, ipotezele din §14.1.3 şi §14.2.1 referitoare la durata finită de acţiune a perturbaţiei
numit rată de tranziţie, este mărimea de care are sens să ne interesăm atunci când şi la starea iniţială a sistemului , dar în locul unei pffturbaţii constante pe durata ei
perturbaţia durează un timp lung. Acest raport , extras din (14.69) şi ţinând seama de acţiune, considerăm perturbaţia
de (14.68), are comportarea
H'(t) = V+ e - iwt + V_ eiwt' O<i<T, v_ =vi, (14.73)
d2r = d2 P 21T
h J
'
H E (3; m
2
J 67 (E) d/3 dE (14.70)
T unde V+ şi V_ sunt operatori independenţi de timp. unul fiind adjunctul celuilalt.
27T I 2 Calculăm corecţiile de ordinul întâi la coeficienţi , pe baza formulelor (14.29) în
----+ h I H E(3;m I 6(E- Em) d{3dE' T----+ CX.l. (14.71)
care fiecare element de matrice al perturbaţiei este acum suma a doi termeni ,
Formula precedentă. exprimă regula de aur a mecanicii cuantice, conform denumirii
pe care i-a dat-o fizicianul E. Fermi. E la fel de bine cunoscută sub denumirea de
H nm
I
= (V+ ) nm e -iwt + (V- ) nm e iwt · (14.74)
formula lui Fermi. Ca urmare, fiecare coeficient J;) este suma a doi termeni. :'{e referim la expresia
Din formula lui Fermi se obţine o rată totală de tranziţie discret-continuu (rn :mlă coeficienţilor (14.30) după încetarea acţiunii perturbaţiei.
în condiţiile descrise), cu o valoare pentru observabila B cuprinsă în intervalul {li. b+
db) , integrând peste energia finală c~1)(T) = c~I+>(T) + c~1- >(T),

dr [1= 2
; J H ~ (3; m J2 67 (E) dE] d/3
cu
C~l±>(T) = (V:~nm 17 ei(wnm'fw)t dt.
----+ 21r I H 'Em {3; m 12 d/3 '
h T ----+ CX) ' Em >0. (14.72)
Integralele se calculează imediat
In formula precedentă apare elementul de matrice al perturbaţiei între doi vectori 7
C~l±)(T) = (V~)nm ei(wnm'fw) l
proprii ai energiei, I Em) şi J Em f3) , corespunzând la aceeaşi energie Em > O, dar
_
(14.75)
care au proprietăţi diferite, unul este normabil (şi normat), celălalt face parte dintr-o
in i(wnm=fw)
familie de vectori ortonormaţi în sens generalizat în scara energiei şi a parametrului Comportarea celor doi termeni este diferită. Pentru precizare considerăm separat
{3. cele două situaţii care se pot întâlni.
Observaţii .
i) In modul de apreciere a duratei de acţiune a perturbaţiei trebuie să ne plasăm
' Excitarea sistemului: En > Em
In cazul En > Em , pulsaţia Bohr Wnm este pozitivă. iar modulul coeficientului
la scara de timp a sistemului cuantic studiat. 1
c~ +) ( T) ia valori mai mari decât modulul coeficientului c~1 - ) ( T) , dat fiind factorul
122
123
Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE 14.2. DESCRIEREA TRANZIŢIILOR ÎN CADRUL TEORIEI PERURBAŢIILOR

1/ (Wnm - w) prezent în primul coeficient. Acest factor ia valori mari în vecinătatea

Ridicarea nedeterminării de la rezonanţă conduce la
valorii pulsaţiei externe w egală cu
(1 - ;rez) (V_ )km
Wrez = Wnm · (14.76) Ck = in T. (14.83)

Probabilitatea de dezexcitare a sistemului , în vecinătatea unei rezonanţe este

Pentru w = Wnm sistemul se află la rezonanţă. In vecinătatea rezonanţei, se negli-
J
jează coeficientul 1 - ) ( T) , adoptându-se aproximaţia dczexc ~
2
4 I (V_ )km 1 sin 2 [(w -Wmk)T/2] · (14.84)
p rri - k ~ n 2(w - Wmk) 2
C(l) ~ c(l+)(T) = 2 (V+)nm sin(Wnm - w) T/ 2 i(wnm - w)r/2 (14.77)
n n ·te.
Zn
(
Wnm - ) e .
uJ Observaţie. Dacă ne referim la o pereche de nivele date (Em , En), constatăm
că, în aproximaţia adoptată , probabilitatea de dezexcitare în trecerea de la nivelul
La rezonanţă , prin ridicarea nedeterminarării care apare, aYem
superior Ia cel inferior coincide cu probabilitatea de excitare în trecerea de la nivelul
inferior Ia cel superior. Pentru a justifica rezultatul trebuie să ţinem seama de relaţia
C(H; rez) = (V+)nm T.
(14 .78 )
n in (V- )mn = (V+)~m ·

Cu aproximaţia (14.77), probabilitatea de exC'itare a sistemului, în vec inăta tea unei

14.2. 7 Tranziţii discret-discret sub influenţa unei p ert urbaţii arm o-
rezonanţe, este nice cu durata mare de acţiune
4 I (V+ )nm 12 sin2[(wnm -w)T/2] .
~ Revenim la cazul dezexcitării. Considerăm expresia (14.84) a probabilităţii de
cxc En > Em. (1 4.79)
Pm- n ~ n2(Wnm -w)2 dezexcitare a sistemului sub influenţa unei perturbaţii armonice de durată T , în
vecinătatea unei rezonanţe. if'Ne fixăm atenţia asupra dependenţei probabilităţii de
Dezexcitarea sistemului: Ek < Em pulsaţia w a perturbaţiei armonice. Constatăm prezenţa funcţiei

:'Je referim acum la situaţia în care energia finală este mai mică decât cea iniţială.
g(T;w) = sin2[(w-wmk)T/2]
In formulele (14.75) trecem indicele n în indicele k şi evidenţiem frecvenţa Bohr (14.85)
(w -Wmk)2
Wmk >O. Atunci, avem
care se obţine din funcţia f dată de (14.62), întâlnită în cazul perturbaţiei constante,
(1±)( ) _ (V±)km ei( - wmk=fw)r _ l prin corespondenţa de notaţii
Ck T - -'--.-'--_cc. - . . . , . . . , - - - - - - (14.80)
i n i(-Wmk=f w)
E ---+ n w - Em , Em-+ -Ek. (14.86)
1
Acum, modulul coeficientului c~ - ) ( T) ia valori mai mari decât modulul coeficientu- Din considerente asemănătoare celor din §14.8 rezultă că probabilitătea de dezex-
lui c~ +) (T) , în vecinătatea valorii pulsaţiei externe egale cu pulsaţia Wmk . Atunci,
1
citare este proporţională cu durata de acţiune a perturbaţiei. Lucrăm atunci cu rata
în vecinătatea rezonanţei, situate acum la de dezexcitare având comportarea
I
(14.81) 2
Wrez = Wmk, P~Jzexc(Em-+ Ek) 21r I (V_)km 1 '( )
---+ u W - Wmk ' T ---+ 00. (14.87)
T n2
se neglijează coeficientul c~ +) (T) şi se adoptă aproximaţia
1
1 Cu totul asemănător stau lucrurile în cazul excitării, cu rezultatul
(1) ~ (1 - )( ) _ (V_ )km sin(wmk-w)T/2 i(w - wmk )r/2 2
ck ~ c k T - 2 . te. ( ) e . (1 4.82) p~~c(Ek -+ Em) -+ 21r I (V~)mk 1 8(w - Wmk),
Zn Wmk - W T -+ 00 . )"" (14.88)
T rl
124 125
 Capitolul 14. TRANZIŢII CUANTICE

Formulele precedente, valabile pentru tranziţii discret-discret sub influenţa unei

perturbaţii armonice, sunt asemănătoare formulelor Fermi stabilite pentru tranziţii
discret-continuu datorite unei perturbaţii independente de timp. Se deduc formule
de acelaşi tip şi pentru tranziţii discret-continuu în cazul unei perturbaţii armonice.
~ Redăm rezultatul, în notaţiile din secţiunile precedente:

d2r(1)
2
d --
- pi~~ --, 27T I (V+)E
2 j3;m
2
1 15(w-WEm)dEd(3, (14.89)
Capitolul 15
exc T (I

2 (1) d2p~~zexc--, 27T I (V_ )E,3;m 12 15(w+WEm)dEd(3. ~ (14.90 )
d r dezexc (12
T
n
In primul caz energia stării finale este Em + w , iar în al doilea caz Em - w . Atuncin
când spectrul continuu se întinde de la O la oe , aşa cum am presupus, condiţia
ca energia finală să fie pozitivă permite în primul caz şi Em < O, dacă pulsaţia
exterioară depăşeşte pragul Wprag =I Em I /n. dar în al doilea caz trebuie să avem
Em > O şi frecvenţa inferioară valorii Em/n..
Indicele superior cu valoarea 1, omis în secţiunile precedente, aminteşte că for-
mulele sunt aproximative, fiind stabilite în ordinul întâi al calculului de perturb aţie.
"\
ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
ATOMILOR CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICĂ
15.1 Introducere
Interacţia sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică reprezintă un domeniu
al fizicii care a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea teoriei cuantice. Amintim
doar : i) studiul legilor radiaţiei termice l-a condus pe Planck la ipoteza cuan-
telor (1900); ii) analiza datelor spectroscopiei, în particular a formulei Balmer, a
stat la baza postulatelor lui Bohr (1913); iii) măsurarea precisă a efectului Stark în
cazul atomului de hidrogen a constituit un argument puternic în favoarea ecuaţiei lui
Schri:idinger ; iv) observarea unei structuri a liniei spectrale Ha din seria Balmer a
hidrogenului a stimulat dezvoltarea teoriei cuantice a radiaţiei, culminând cu apariţia
electrodinamicii cuantice şi confirmarea de către ea a rezultatului experienţei lui
Lamb şi Retherford (1947).
Cunoaşterea fenomenelor datorate răspunsului materiei la acţiunea radiaţiei
electromagnetice a condus la aplicaţii dintre cele mai diverse. In particular, sursele
tradiţionale de radiaţie electromagnetică au fost înlocuite de laseri şi sincrotroane.
Prima teorie a interacţiei sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică, teoria
fenomenologică prezentată de Einstein în 1917, este cunoscută sub numele de teoria
echilibrului radiativ. In această teorie este cuprins şi procesul de emisie stimulată a
luminii, proces exploatat mult mai târziu în dispozitivele maser şi laser. Pentru prima
oară se foloseşte limbajul statistic în referirea la procese din lumea atomilor, emisia
şi absorbţia luminii fiind caracterizate prin ratele lor (probabilităţi pe unitatea de
timp). In cadrul acestei teorii au fost introduse mărimile numite coeficienţi Einstein,
care caracterizează orice sistem atomic. Unul din elementele extrem de utile ale
teoriei lui Einstein îl constituie legătura dintre emisia spontană şi emisia forţată.

126 127
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
15.2. UNDA ELECTROMAGNETICĂ PLANĂ MONOCROMATICĂ ŞI
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTRO!IJ.AGNETICă
LINIAR-POLARIZATA.
După elaborarea mecanicii cuantice, Dirac este cel care a elaborat modul de
15.2 Unda electromagnetică plană monocromatică ş1
calcul al ratelor de tranziţie între stări atomice. In cadrul mecanicii cuantice pot fi
descrise fenomenele induse, dar nu emisia spontană, şi pot fi calculaţi coeficienţii lui liniar-polarizată
Einstein corespunzători. Recurgând la formula lui Einstein, rezultă şi posibilitatea
Ne referim la câmpul electromagnetic liber. El constă în radiaţie electromagnetică
de a descrie emisia spontană.
în propagare în vid. departe de sursele sale (distribuţii de sarcini şi curenţi). Câmpul
Pentru a descrie emisia spontană şi alte procese radiative este nevoie de a evi- electromagnetic liber este descris de doi vectori - câmpul electric E şi inducţia mag-
denţia legi noi în comportarea câmpului electromagnetic însuşi. Prima teorie cuan- netică B, ale căror valori se schimbă în spaţiu şi timp. Poziţia în spaţiu o specificăm
tică a câmpului electromagnetic a fost formulată de Dirac. Ea a întâmpinat o serie de printr-un vector r definit în raport cu un sistem de axe cartezian convenabil ales,
dificultăţi care au fost depăşite o dată cu elaborarea electrodinamicii cuantice (1947- notat Oxyz , iar timpul , notat cu t , îl reperăm faţă de un moment "zerot' ales şi el
1948) prin contribuţia lui J. Schwinger, R. Feynman şi S. Tomonaga. Fizicianul convenabil. Câmpurile satisfac ecuaţiile lui Maxwell.
englez F. Dyson a contribuit decisiv la unificarea contribuţiilor celor trei fizicieni In descrierea câmpului electromagnetic este comodă folosirea potenţialelor
care au prezentat în forme diferite teoria cuantică a interacţiei electronilor, pozitro- electromagnetice, A şi <I> , prin care câmpurile se exprimă astfel:
nilor şi fotonilor. Descrierea deplasării şi despicării Lamb a nivelelor de energie ale
E=-V<I>-8A B= V x A. (15.1)
atomului de hidrogen, calculul momentului magnetic anomal al electronului şi acor- 8t '
dul cu datele experimentale au constituit primele succese ale unei teorii coerente.
In aplicaţiile privind interacţia atom-radiaţie electromagnetică, în domeniul nere-
Electrodinamica cuantică reprezintă un model pentru descrierea cuantică a com-
lativist, cea mai folosită alegere a perechii de potenţiale A şi <I> care descrie câmpul
portării altor particule elementare decât electronul şi pozitronul. La baza calculelor
electromagnetic liber este cea în care potenţialele satisfac condiţiile
de electrodinamică cuantică stă o schemă de lucru bazată pe metoda perturbaţiilor,
justificată prin intensitatea mică a interacţiei electromagnetice. <l>=O, V·A=O. ( 15.2)
Această alegere defineşte etalonarea Coulomb , numită uneori etalonarea radiativă,
In ultimii 40 de ani dezvoltarea fizicii atomice este marcată de construi:·ea unor
iar în cazul folosirii ei în mecanica cuantică ea este numită în mod curent etalonarea
surse de radiaţie electromagnetică cu caracteristici deosebite. Unul din a rributele
vitezei. A doua condiţie este numită condiţia de transversalitate. In etalonarea
acestor surse este intensitatea lor ridicată. In noile condiţii au fost descoperite
Coulomb potenţialul vectorial ascultă de ecuaţia undelor
fenomene noi, pentru a căror descriere metoda perturbaţiilor nu mai este p , ,rrivită;
în schimb, dat fiind intensitatea mare a radiaţiei externe, aceasta poate fi , :escrisă 1 82 A
~A= 2 - 2 · (15.3)
clasic. C 8t
Unda plană şi monocromatică corespunde unei stări particulare, idealizate a câm-
Teoria în care sistemul atomic este tratat pe baza.mecanicii cuantice iar câmpul pului electromagnetic, în care E şi B au particularităţi descrise în cele ce urmează.
electromagnetic este descris clasic se numeşte teoria semiclasică a intel"p.cţiei sis- Atributele undei electromagnetice plane monocromatice sunt direcţia de propagare,
temelor atomice cu radiaţia electromagnetică. Vom adopta în cele ce urmează acest
frecvenţa şi starea de polarizare. In cazul radiaţiei liniar-polarizate 1 unda este des-
mod de lucru. Pentru o descriere în care câmpul electromagnetic este cuantificat vezi crisă de potenţialele
Cap. XV din tratatul de mecanică cuantică al lui Şerban Ţiţeica [9].
A(r, t) = Ao cos(wo t - Ko · r) so, <l>=O. (15.4)
In varianta cea mai simplăcâmpul electromagnetic extern este redus la o undă
plană şi monocromatică, deci este considerat într-o stare idealizată a sa. O stare Vectorul Ko este vectorul de propagare al undei electromagnetice
oarecare a câmpului este descrisă de o suprapunere de unde plane şi monocroma- 271
tice. In cele ce urmează precizăm întâi modul de descriere adoptat pentru câmpul Ko= ..\ no, I no I= 1, (15.5)
0
electromagnetic, apoi descriem sistemul atomic şi , în final, interacţia lor. 1
Pentru descrierea stării de polarizaţie oarecare a unei unde electromagnetice plane vezi 14).

128
129
Capitolul 15. ELE.MENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
SISTEMELOR ATONHCE CU RADIAŢIA ELECTROI\1AGNETICă
cu .\o lungimea de undă. :.\1ă.rimea sa este legată de wo prin relaţia
wo = CK,o.
Vectorul so este vectorul de polarizaţie, ortogonal pe ""o şi de lungime 1,
so· ""o= O, I so I= 1.
Observăm că vectorul A din (15.4) reprezintă cea mai simplă soluţie a ecuaţiei
15.3. IPOTEZELE LUI EINSTEIN REFERITOARE LA ABSORBŢIA ŞI EMISIA
LU1\1INII
ce densitatea microscopică de energie variază rapid în spaţiu şi timp, densitatea
macroscopică se schimbă mai lent.
(15.6)
Ne situăm în cazul staţionar în care media p nu depinde de timp; pentru sim-
plificare, presupunem că în zona în care se află sistemul studiat ea nu depinde nici
de punct. In aceste condiţii , mărimea p este numită densitate totală (macroscop-
(15. 7)
ică} de energie. Ei îi sunt asociate densitatea sp ectrală p(w) şi densitatea spectrală
analizată după direcţia de propagare a radiaţiei şi după starea de polarizaţie , notată

undelor care satisface condiţia de transversalitate. Rezultă uşor expresiile câmpului p( "", s) , legăturile între aceste mărimi fiind
electric E şi inducţiei magnetice B asociate 00

P= fo p(w) dw , p(w) = {
Jn
L p(K,. s) dDn. (15.14)
E(r, t) - ~~ = Ao wo sin( wo t - ""o · r) so , (15.8) 5

B (r, t ) v' x A = Ao ""o x so sin (wo t - ""o · r) . (15.9) Inţelesul sumei peste starea de polarizaţie va fi explicitat în §15.8.
Este uşor de verificat că în cazul idealizat al unei unde plane monocromati ce de
Cele două câmpuri , electric şi magnetic, sunt reciproc perpendiculare şi perpen- atribute wo, ko, so , avem
diculare pe direcţia de propagare, iar intensităţile lor sunt legate prin relaţia

E(r, t) = cB(r, t). (15.10) p(w) = c; w5 A5 o(w-wo), P("",s) =

co
2
2 2
w 0 A 0 o(u1-wo ) o(n-no)osso. (15.15)

Prez enţei câmpurilor îi este asociată o densitate de energie (microscopică) Observăm că am folosit notaţia 0550 , mai puţin obişnuită, pentru o mărime care este
1 pentru s = so şi zero dacă vectorii sunt diferiţi.
w(r, t) = c2o E2 + _l_ B2' (15.11)
2µo
15.3 Ipotezele lui Einstein referitoare la absorbţia ş1
cu Eo şi µo permitivitatea electrică şi, respectiv, permeabilitatea magnetică a vidu-
lui. Media densităţii de energie pe o perioadă T = 2 rr / wo , emisia luminii
-.......
T Aşa cum am menţionat în introducere, în 1917, înainte de elaborarea fizicii cuan-
- - 1
w= -
T 1
O
co 2 A 2 -= p,
w(r, t) dt = -w
2 0 0
(1 5.12)
tice, Einstein a introdus limbajul şi mărimile potrivite pentru descrierea absorbţiei
şi emisiei luminii şi a pus bazele unei teorii fenomenologi ce care a fost confirmată
nu depinde de punctul în care o calculăm. 1 ulterior de teoria cuantic~. Vom expune în cele ce urmează elementele de bază ale
Pentru un câmp electromagnetic real , constând dintr-o suprapunere continuă de teoriei lui Einstein, referindu-ne la o pereche de nivele Ek < Em , presupuse, pentru
unde plane şi monocromatice, se defineşte media spaţio-temporală a densităţii de simplificare, nedegenerate. Teoria lui Einstein foloseşte post ulatele lui Bohr, în par-
energie microscopice, efectuată pe o durată de timp b..t şi o regiune din spaţiu b.. V , ticular postulatul al doilea, conform căruia la trecerea unui sistem atomic de pe un
mari la scară microscopică, mici la scară macroscopică , nivel de energie pe alt nivel are loc absorbţia sau emisia unei cuante cu pulsaţia

p(r, t) = b..t ~V Lt Lv w(r', t') dt' dr ' . (15.13)

Wmk =
Em-Ek
n Ek < Em. (15.16)
Această mărime depinde în general de punctul în vecinătatea căruia se face medierea
Cuanta are o direcţie de propagare şi o stare de polarizaţie. Pulsaţia va fi numită în
spaţială şi de momentul de timp în jurul căruia se face medierea temporală. In timp
continuare şi frecvenţă , mărime de care este simplu legată w = 2 rr v.
130
131
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI 15.3. IPOTEZELE LUI EINSTEIN REFERITOARE LA ABSORBŢIA ŞIEMISIA
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMA.GNETICă LUMINII
Teoria lui Einstein are la bază trei ipoteze, corespunzătoare proceselor de emisie densitatea spectrală este cea a radiaţiei termice, iar ocuparea nivelelor se face con-
spontană, absorbţie şi emisie stimulată. form distribuţiei Boltzmann, Einstein a dedus relaţii de legătură între coeficienţii
l) Ipoteza lui Einstein referitoare la emisia spontană: diferenţiali

Rata de emisie spontană în tranziţia Em -> Ek a unui foton cu frecvenţa

Wmk , b'{:,m = b~~k , ns nw!k bns
am--+k = -7r8
3 3 m-+k · (15.20)
direcţia de propagare n aparţinând unui element de unghi solid dDn oarecare şi C

polarizaţia s este Aceste formule sunt generale, fiind valabile pentru orice sistem atomic. Dacă ţinem
emsp ns dn (15.17) seama de egalitatea coeficienţilor b, constatăm că ratele de absorbţie şi de emisie
dr m--+k = am - •k Hn ,
stimulată sunt egale.
unde mărimea a~~k, numită coeficient diferenţial Einstein pentrn emisie spontană, Fiind o teorie fenomenologică, teoria lui Einstein nu putea răspunde la problema
se schimbă o dată cu sistemul atomic şi cu perechea de nivele considerată şi depinde calculului coeficienţilor a şi b. Aşa cum am menţionat anterior, fizica cuantică
de atributele fotonului emis. a confirmat teoria lui Einstein şi a condus la formule pentru calculul coeficienţilor
Einstein.
2) Ipoteza lui Einstein referitoare la absorbţie:

Procesul de absorbţie are loc în prezenţa unui câmp electromagnetic extern. Rata In cazul emisiei spontane, se defineşte coeficientul total Einstein referitor la o
pereche de nivele date ca fiind rată totală a tranziţiei Em -> Ek prin emisie spontană.
de absorbţie în tranziţia Ek -> Em a unui foton cu frecvenţă Wmk , direcţi a de
Coeficientul total, notat Am-+k , este legat de coeficientul diferenţial pentru emisie
propagare de-a lungul vectorului n aparţinând unui element de unghi solid dDn şi
spontană prin relaţia
polarizaţia s este

Wmk
Am-+k =
Jn
r L a~~k dDn.
s
( 15.21)
dI'k~m = bk~m P(""mk , s) dDn, ""mk = -c- n, (li.i .18)
Pentru absorbţia de radiaţie se poate defini o rată totală de absorbţie, corespun-
deci este proporţională cu densitatea spectrală analizată după direcţia de propagan · şi zând absorbţiei indiferent de direcţia din care provine şi starea ei de polarizaţie
pol arizaţi e, pentru frecvenţa Bohr a tranziţiei. :V1ărimea bk~m se numeşte coefil I nt
diferenţial Einstein pentru absorbţie. rabs
k -+ m
= 1~ n
6
s
drabs
k -+ rn
= ;·
n
~ bns
L..-t
s
k---+m
P("" mk, s) dD n . (15.22)
3) Ipoteza lui Einstein referitoare la emisie stimulată:

In prezenţa unui câmp electromagnetic extern are loc şi un proces de emi~ie Rata totală de emisie stimulată are o expresie asemănătoare

stimulată, în care sunt emişi fotoni cu caracteristicile celor prezenţi în câmpul ex r t'rn.
Rata de emisie stimulată în tranziţia Em -> Ek a unui foton cu pulsaţia i,_·,,, k ,
remstim
m-+k
= 1~ n
L..-t dremstim
s
m-+k
= 1~
n
6
s
bns
m---+k
P("" mk, s) dD n . (15.23)
direcţia de propagare n în elementul de unghi solid dDn şi polârizaţia s este
Spre deosebire de coeficientul A, valoarea acestor ultime două mărimi depinde nu
Jr'emstim
Ul. m--+k = bns
m-+k P(""mk , S ) dn
Hn · (1 5.19) numai de sistemul atomic dar şi de atributele radiaţiei externe. In cazul particular
al unei unde plane monocromatice, cu atributele (wo, no , so), rata elementară de
absorbţie se exprimă ca
Vedem din nou proporţionalitatea cu valoarea densităţii spectrale, analizată d u pă
direcţia de propagare şi polarizaţie, pentru frecvenţa Bohr a tranziţiei , şi înti\:aim
coeficientul diferenţial Einstein pentru emisie stimulată.
dr:~~ = bk~m E; w5 A5 o(wo - Wmk) o(n - no) Osso dDn, (15.24)

La data enunţării lor ipotezele lui Einstein aveau suport experimental în ceea ce iar rata totală de absorbţie definită anterior se reduce la
priveşte absorbţia şi emisia spontană. Pornind de la ipotezele sale şi aplicându-le
situaţiei speciale a unor sisteme atomice în echilibru cu radiaţia, deci atunci când
rabs
k- m
= 1~
n
6
s
arabs
k-m
= co
2
w2 A2 bnoso o(w -w ) .
O O k--+m O mk (15.25)

132 133
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI 15.5. CALCULUL RATELOR DE ABSORBŢIE ŞI EMISIE STIMULATĂ PRIN
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROl\JAGNETICă 1\1ETODA PERTURBAŢIILOR DEPENDENTE DE TIMP
Asemănător, întâi al calculului de perturbaţie, păstrăm doar termenul

remstim
rn - k
= 1
n
~
L
s
dremstim =
= - k
Eo uJ2 A2 bnoso o(w -w ) .
2 O O m-,k O mk (15.26) H{ = _ _i_A·P
M
(15.29)

din cei doi termeni din (15.28) care descriu interacţia particulei cu radiaţia electro-
manetică. Perturbaţia se presupune a dura un timp finit, lung Ia scara de timp a
In continuare, arătăm cum se obţin ratele de absorbţie şi de emisie stimulată în sistemului considerat. In cazul interacţiei cu unda plană monocromatică, pentru care
cadrul mecanicii cuantice. Descriem întâi sistemul atomic particular la care ne vom potenţialul vectorial are expresia (15.4) , perturbaţia este armonică pe durata ei de
referi, apoi modul de calcul aproximativ, bazat pe metoda perturbaţiilor, al ratelor acţiune. Sunt valabile atunci formulele pentru rata de dezexcitare şi rata de excitare
tranziţiilor induse de prezenţa radiaţiei externe. slabilite în §14.2.6- 7 în cazul unei perturbaţii armonice. Pentru a aplica formulele
respective, transcriem operatorul care descrie interacţia ca
15.4 Sist emul at omic. Operatorul hamiltonian H' = _ __J_A [ei(K-o·r- wot)+e - i(K-o·r- wot)]s . p (15.30)
1
2M o o .
Vom considera cazul cel mai simplu în care sistemul atomic este redus la o parti- :\ie încadrăm în notaţiile folosite în (14.73) pentru perturbaţia armonică prin cores-
culă de masă Af şi sarcină q, fără spin, legată de un câmp de forţe atomic care <krivă pondenţa
din energia potenţială V (r) . "Atomul II interacţionează cu un câmp electromagnetic
q A o eiK-o·r so. p
V+ ......, - - q A oe - iK-o·r so .p.
V- ......, - -
extern, descris în mod idealizat ca o undă plană monocromatică, liniar-polarizată. 2M ' (15.31)
2M
Conform §8.2 operatorul hamiltonian al sistemului este
Ca urmare a interacţiei cu radiaţia electromagnetică atomul poate face o tranziţie
1 spre o stare de energie superioară, rata de excitare fiind dată de (14.88), în care se
H(t) = M (P -qA )2+V+q<I>, (l -'i .27)
2 fac înlocuirile necesare,
2
unde A este potenţialul vector pe care l-am descris în §15.2. Folosim form a lez-
voltată (8.10) a operatorului hamiltonian
ri~t(Ek - Em) = 7f; A5 j
2M h
2 (iK.Q·r So. P)
m
k 12 o(wo - Wmk). (15.32)

p2 In limbajul teoriei cuantice excitarea corespunde absorbţiei unui foton. Am aflat

q q2
H = Ho- - A P + - A 2
M 2M '
Ho= -
2M
+ V(r). "\ (1.-, 28) astfel cum se calculează rata de absorbţie.
Rezultatul obţinut îl comparăm cu formula Einstein (15.25) şi constatăm pro-
Integrarea exactă a ecuaţiei Schri:idinger temporale cu hamiltonianul (15.28 care porţionalitatea, prezisă de teoria Einstein, cu densitatea spectrală p(w) din (15.15)
ar da informaţii despre evoluţia în timp a stării particulei nu este posibilă. Descn erea luată pentru pulsaţia wm k . O dată această ipoteză confirmată, extragem expresia
bazată pe metoda perturbaţiilor dependente de timp, pe care o adoptăm în con tinu- coeficientului diferenţial Einstein pentru absorbţie,
are, conduce la rezultate corecte atâta vreme cât intensitatea radiaţiei este rPlativ 2
redusă.
bno so
k-,m
= nq
E J,.12 h2 w2
I (eiK.Q-r s O . P) mk 12 (15.33)
O mk

15.5 Calculul ratelor de absorbţie şi emisie stimul ată Cu totul asemănător , pornind de la rata de dezexcitare (14.87), prin tranziţia
de la nivelul Em la nivelul Ek , descriem procesul de emisie stimulată şi prin com-
prin metoda pert urbaţiilor dependente de timp paraţie cu (15.26) extragem expresia coeficientului diferenţial Einstein pentru emisie
stimulată
In cazul unei valori mici a intensităţii câmpului de radiaţie, interacţia atom- 1rq2
bno so - 2 2 j (e- i"'o·rso ·P)km 12 (15.34)
radiaţie electromagnetică este tratată ca o perturbaţie. Dacă ne limităm la ordinul m-,k - Eo AI 2 Îi wmk

134 135
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
15.6. EMISIA SPONTANĂ. REGULI DE SELECŢIE. APROXIMAŢIA DIPOLARĂ
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă

N. B. In formula precedentă şi în continuare va apare s* în cazul coeficienţilor

Observaţii: Expresia precedentă este scrisă cu atributele electronului ( q -+ e, .M -+
pentru emisie, aşa cum se dovedeşte a fi necesar dacă radiaţia nu este liniar-
me , faţă de formulele precedente). Prin 0: este notată constanta structurii fine
polarizată, caz în care vectorul de polarizaţie este complex [4, 6].
0: = e /(4m,o li c) ~ 1/137.
2

Egalitatea coeficienţilor lui Einstein (15.33) şi (15.34) care descriu tranziţiile in-
O tranziţie între două nivele de energie date este interzisă (nu are loc) dacă se
duse, demonstrată în cadrul teoriei echilibrului radiativ, este şi ea confirmată de
anulează coeficientul a ~"_,k pentru orice direcţie de propagare şi stare de polarizaţie
mecanica cuantică. Intr-adevăr, modulele elementelor de matrice din cele două ex-
a fotonului.
presii (15.33) şi (15.34) sunt egale, aşa cum rezultă din legătura dintre elementele de
La valori mari ale lungimii de undă asociate tranziţiei, Amk = 2 1r / limk , expo-
matrice ale unui operator A şi ale adjunctului său At ,
nenţiala din integrala prezentă în expresia (15.36) a coeficientului Einstein se apro-

Âmk = ( Em / A / Ek) = ( Ek / Aţ / Em )* = (Aţ}i;m · ximează cu l, deoarece mărimea I K,mk · r I de la exponent ia valori mici în zona
spaţiului care contribuie la integrală (zona de formare a integralei). Intr-adevăr ,
In cazul nostru, avem A = eiK-O·r so · P şi A t = să · P e - iK<J·r . Ca urmare, avem
21rr
( ei""o·r so· P)mk = ( Em / eiKQ·r So· P I Ek) = ( Ek / să· P e - iK,o·r I Em )*. / K,mk · r I:::; limk r = ~ « 1
/\mk
dacă distanţele r care contribuie Ia valoarea integralei sunt mult mai mici decât
Dar, schimbând ordinea în produsul de operatori folosind comutatorul
lungimea de undă Amk. Expresia aproximativă rezultată în urma înlocuirii expo-
[p ,e -iKo·r] -_ _ nK,oe
te - iKQ·r
, nenţialei cu 1 în (15.36) reprezintă aproximaţia dipolară a coeficientului a~5k.

Deducem în continuare o formă echivalentă a coeficientului diferenţial pentru

[vezi (4.38)], avem
emisia spontană în aproximaţia dipolară. Pornim de Ia expresia (15.36)
* p - iKo·r _
s0 · e * ( -iKQ·r p
- s0 · e te
- nK,o *·p ,
e - iKQ·r) -_ e - iKQ·r s 0
(ans )AD= O:Wmk / (s*. P) /2 ( 15.37)
m ---> k 21rm2 c2 km
deoarece să · K,o = O. Atunci e

P) mk = s* · P)* Elementul de matrice al operatorului impulsului se exprimă prin elementul de matrice

( eiKO·r s O · (e - iK-O·r
O km ' ( 15.35)
al vectorului de poziţie,
de unde rezultă egalitatea modulelor acestor elemente de matrice şi astfel este demon- (P)km = -i M Wmk (r)km, ( 15.38)
strată egalitatea coeficienţilor lui Einstein.
cu M -+ me în cazul nostru.
Exerciţiu. Demonstraţi relaţia precedentă folosind identitatea
15.6 Emisia spontană. Reguli de-selecţie. Aproximaţia
li p2
dipolară [r,Ho] = -iMP, Ho= M + V(r) . (15.39)
2
Aşa cum a fost menţionat de Ia început, în cadrul mecanicii cuantice nu poate fi
Rezultatul final pentru coeficientul diferenţial Einstein în aproximaţia dipolară
descrisă emisia spontană. Teoria semiclasică face apel Ia relaţia Einstein (15.20) de
legătură între coeficientul de emisie spontană şi cel de absorbţie , stabilită în cadrul
este
3
teoriei fenomenologice a echilibrului radiativ , pentru a obţine expresia coeficientului (a1:ns-~klD = 0: wm; / ( Ek / s* · r / Em) /2 (15.40)
2 7r C
diferenţial pentru emisia spontană
Denumirea de aproximaţie dipolară este legată de apariţia în formula precedentă
ans
m -> k
= O:Wmk
2 2
/ (Ek / e - iK,mk·rs* .p / E m ) 12 (15.36) a elementului de matrice al operatorului dipolului electric egal cu e r. Tranziţiile
2 1rme c dipolar electrice cu un foton sunt desemnate ca tranziţii de tip El.
136
137
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI 15. 7. COEFICIENTUL TOTAL EINSTEIN PENTRU EMISIE SPONTANĂ. TIMPUL
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă MEDIU DE VIA.ŢĂ AL UNEI STĂRI
Este posibil ca o tranziţie să fie interzisă în aproximaţia dipolară, dar nu dacă Pentru demonstraţie ne referim la un sistem care la momentul t = O ocupă o stare
se lucrează cu coeficientul exact (15.36). Tranziţiile interzise numai în aproximaţia excitată de energie Em . Pentru a calcula timpul de viaţă. mediu al stării excitate,
dipolară au rate mai mici decât cele permise în această aproximaţie. trebuie să determinăm întâi legea de distribujie după timpul de viaţă. Pornim de
In cazul sistemelor uni electronice, dacă V (r) descrie un câmp de forţe central, la observaţia că timpul de viaţă are o valoare cuprins ă în intervalul (t. t + dt ) , cu
diferit de cel coulombian sau de cel al unui oscilator izotrop armonic, stările staţionare dt infinitezimal, dacă: 1) la momentul t sistemul se află în starea excitată , 2) în
caracterizate prin valori bine determinate pentru observabilele 12 şi l 2 au energii intervalul de timp (t , t + dt) sistemul se dezexcită.
care depind de l , notate En 1 , şi funcţii de stare construite din funcţiile proprii ale Notăm cu Pm(t) probabilitatea ca la momentul t sistemul să se afle încă în stare
energiei care au structura UEnz zm(r ) = Rnz(r) Yzm(B, </>). excitată considerată. Probabilitatea de dezexcitare în intervalul de timp infinit mic
Pentru sistemul menţionat tranziţiile electrice cu un foton între două st ări s sunt (t, t + dt) este dată de
riguros interzise. Intr-adevăr , dacă luăm axa Oz de-a lungul direcţiei de propagare dp dezexc = Am dt , ( 15.42)
a undei electromagnetice plane şi monocromatice şi axa Ox de-a lungul direcţiei de
oricare ar fi momentul t. Atunci probabilit atea dp a unui timp de viaţă. în intervalul
polarizaţie ( polarizaţie liniară) , elementul de matrice din (15.36) între două :- r ări s
(t,t+dt) este
se scrie dp(t) = Pm (t ) Am dt. (15.43)
( Eko,0,0 I e- iWmkZ/c Px I Emo,0, 0) = - in 1Rko(r)e- iWnmZ/c8Rmo(r ) dr. Funcţia Pm(t) se determină folosind legătura între Pm(t ) şi Pm(t + dt). Pro-
411 r 8x babilitatea Pm (t + dt) este produsul probabilităţilor a două evenimente:
i) la momentul t sistemul ocupă starea excitată , situaţie pentru care probabili-
(Am ţinut seama de Yoo = 1/Jî;r). Integrala se anulează deoarece la schimbarea tatea este tocmai Pm(t),
de variabile x' = -x , y' = y , z' = z integrandul schimbă de semn. ii) sistemul nu se dezexecită în intervalul de timp (t , t + dt) , eYeniment pentru
Exerciţiu. Pentru o particulă legată de un câmp central de forţe deduceţi n ·gulile care probabilitatea este 1 - dp dezexc = 1 - Am dt .
de selecţie ale aproximaţiei dipolare: Z' - l = ±1 , m' - m = O, ±1 , unde num erele Avem astfel ,
cuantice l şi m caracterizează starea iniţială , iar l' şi m' starea finală. Pm (t + di) = Pm (i ) (1 - Am di)
sau
15. 7 Coeficientul t otal Einst ein pentru emisie spont ană. Pm(t + dt) - Pm(t) - -A d
Pm(t) - m t·
Timpul m ediu de viaţă al unei stări
Am ajuns la ecuaţia diferenţială
Emisia spontană de un foton în tranziţia între două stări de energie determinată
date este caracterizată prin rata totală de emisie de un foton, definită ca rata de dPm/dt = -Am.
emisie a unui foton, indiferent în ce direcţie şi în ce stare de polarizaţie. Această Pm
rată este coeficientul total Einstein, A m--->k , pentru perechea de stări considerate, Prin integrare şi ţinând seama de valoarea funcţiei căutate la t = O, Pm(O) = l ,
definit anterior în (15.21). Ca urmare, rata totală de dezexcitare a unei st ări prin avem rezultatul final
emisie de un foton este Pm(t) = e- Am t (15.44)
Am= L Am--->k· 15.41)
Cunoaşterea probabilităţii Pm(t) ne conduce , conform (15.43) , la legea de dis-
Ek<Em
tribuţie după timpul de viaţă
Justificăm afirmaţia: timpul de viaţă mediu al unei stări este egal cu inuersul
ratei totale de dezexcitare a stării. dp(t) = Am e- Am t dt , (15.45)
138 139
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI 15.8. EXPRESIA COEFICIENTULUI TOTAL EINSTEIN ÎN APROXIMAŢIA
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă DIPOLARĂ
din care timpul de viaţă mediu se obţine direct, două operaţii (sumarea peste polarizaţii şi integrarea peste direcţii), pornind de la

- f'::,o { 00
- A t l expresia (15.40) a coeficientul diferenţial pentru emisie spontană. In acest caz, avem
t = Jo tdp(t) = Am Jo te m dt = Am . (15.46)
AD
Am---> k
O'.Wmk
= Tz
3
7rC
1L I
n s
S
*
· rkm I2 dDn, rkm = ( Ek I s* · r I Em) . (15.50)
Am justificat astfel legătura anunţată dintre coeficientul total Einstein şi timpul
mediu de viaţă al unei stări excitate. In acord cu (15.47) ,

LI s*. rkm 12 =1 sî. rkm 12 + I Sz. rkm 12 (15.51)

15.8 Expresia coeficientului total Einstein în aproximaţia s

dipolară Elementul de matrice al vectorului de poziţie , rmk , are componente elementele de

matrice ale coordonatelor carteziene Xkm, Ykm şi Zkm , mărimi în general complexe.
Conform definiţiei (15.21 ), coeficientul total Einstein pentru o tranziţie dată se Dacă descompunem vectorul element de matrice r km după baza formată de vec-
obţine din coeficientul diferenţial pentru emisia spontană prin două operaţii, sumarea torii de polarizaţie s1 , s2 şi versorul n, dirijat de-a lungul direcţiei de propagare a
peste polarizaţiile posibile pent ru o direcţie de propagare fixată a fotonului emis, ca- fotonului emis,
racterizată prin vectorul n , şi integrarea peste direcţia fotonului. Evident , sumarea r km = C1 S1 + C2 S2 + C3 Il , (15.52)
peste polarizaţii trebuie efectuată înaintea integralei peste direcţii. având în vedere coeficienţii descompunerii au expresiile
condiţia s· n = O pe care o îndeplineşte orice vector care descrie o stare de polarizaţie
a câmpului electromagnetic. C1 = sî · r km , C2 = Sz · r km , c3 = n · rkm , (15.53)
Inţelesul dat sumei peste polarizaţii este direct legat de faptul că orice fascicul de iar
radiaţie monocromatică poate fi descompus în mai multe moduri (teoretic, o infini-
I rkm 12= r km · r km =I C1 12 + I c2 12 + I C3 12 (15.54)
tat e) în două alte fasci cule de polarizaţie bine determinată cu ajutorul unor analizori
Constatăm că suma din (15.51) este dată de
de polarizaţie bine aleşi, suma intensităţilor fiind egală cu intensitatea fasciculuh i
iniţial. Ca urmare, valoarea sumei peste polarizaţii se obţine din contribuţia a or i-
care două stări de polarizaţie descrise de vectori de polarizaţie s 1 şi s2 recipro c
LI s
s* · r km 12 =1 C1 12 + I C2 12 =1 rkm 12 - I C3 12 (15.55)

ortogonali, In definitiv,
""""' ns
6 am-> k -_ am->
ns1
k
+ am
ns2
-> k, (15 . J:- ) LI s* · r km 12 =1r km 12 - I n · rkm 12 , (15.56)
s s
cu rezultat care depinde de direcţia de propagare, dar este independent de modul de
si · S1 = Sz · S2 = 1, SÎ · S2 = 0, s1 · n = s2 · n = O. (1 V~.· 1,,1-~, ) alegere a celor două stări de polarizaţie ortogonale, care nu a fost specificat .. Atunci ,
Condiţiile (15.48) pot fi îndeplinite de o infinitate de perechi de vectori de
Pentru o pereche datăvem
polariz a ţie.
Am->k = -O'.Wmk
2 2
3
7rC
1I
n
[ rkm I2 - I n · rmk I2 ] dDn.

A m -> k = 1[ ar;::~k + a':::..,k] dDn . (l 'i .-19)

Primul termen nu depinde de direcţia de propagare a fotonului. Pentru a-l evalua pe
al doilea, folosim rezultatele, uşor de justificat,

Dincolo de exprimarea (15.49) calculul nu poate avansa fără precizarea sistenmlui 1 n~dDn
1 n
2
nydfln = 1n
2
nzdfln = -1
3
1 n
dDn = -41r ,
3
(15.57)
şi fără adoptarea unor aproximaţii. Astfel, în cazul unei particule încărcate electric
aflate în câmp de forţe , lucrând în aproximaţia dipolară, este posibilă efectuarea celor 1 nxnydDn 1 nynzdDn = 1 nznxdDn = O. (15.58)

140 141
 Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă 15.10. PROCESE CU ABSORBŢIE DE UN FOTON

Rezultatul final pentru coeficientul total Einstein în aproximaţia dipolară este

radiativă în starea fundamentală, în aproximaţia dipolară

A AD - 4 o: w!k / 12
m -> k -
3c
2 rkm · (15.59) -dClrc = 4 7r 2 o: 3 ~
W /
( p+ / s* · P / ls ) /
2
(15.61)
dfl m ep
Descriem acum câteva procese de emisie spontană de radiaţie electromagnetică,
In formulă apare funcţia prin care descriem starea iniţială a electronului, / p+ ) ,
altele decât dezexcitarea nivelelor atomice. :'.\Je vom referi la electroni , ioni şi atomi;
funcţie proprie a energiei pentru o valoare proprie din spectrul continuu. Ceea ce
procesele descrise au loc însă pentru orice particule în cărcate, iar în locul atomilor
caracterizează unic această soluţie este comportarea sa la distanţe mari,
putem avea molecule sau nuclee.
1 ; e ikr
Ip+) - /n + \ Q / ') [ eK p·r + J(e, </;.) - ] , Ţ--------,cx; , p=hk=V2ME ,
15.9 A lt e procese de e m isie sp ontană de un foton r
(15.62)
Captura radiativă de "undă plană" plus nundă sferică divergentă". In Cap. 17 vom prezenta în detaliu
soluţiile / p+) ale ecuaţiei Schrodinger independente de timp.
In captura radiativă se emite spontan radiaţie în urma capturii unui electron de Formula precedent ă corespunde lucrului cu un electron iniţial de energie bine
cătreun ion pozitiv pe care îl întâlneşte în drumul său. Electronul este captat pe
determinată. Dacă vrem să ţinem seama de faptul că energia electronului iniţial nu
unul din nivelele atomului. Dacă energia electronului ar fi bine determinată, egală este bine determinată, trebuie să descriem electronul printr-un pachet de unde, adică
cu E > O, fotonul emis ar avea una din energiile
printr-o suprapunere de soluţii de tipul I p + ) diferind prin valoarea vectorului p
p2 care le caracterizează.
h w = E - En = - - - En ' (15.60)
2me Radiaţia de frânare
Emisia de radiaţie de frânare ( bremsstrahlung) are la bază o tranziţie continuu-
unde En ar putea fi oricare din nivelele de energie ale atomului. Direcţia şi polariza-
continuu în care un electron, ajuns în vecinătatea unui atom (sau ion), emite spontan
ţia fotonului emis pot să fie oarecare. Cum, în realitate, electronul iniţial are energia
un foton. Electronul păstrează doar o parte din energia sa E şi se îndepărtează de
cuprinsă într-un interval (E, E + !:lE), frecvenţele fotonilor emişi nu formează un
atom cu energia
spectru discret. In spaţiul interstelar, prin capura electronilor de către protoni se
produc atomi de hidrogen în stări Rydberg. In continuare atomii se dezexcită. Ca E'=E-hw>O. (15.63)
urmare, în radioastronomie se detectează radiaţii în domeniul microundelor cores- Emisia de energie de către electron poate avea loc doar în prezenţa atomului sau
punzând unor dezexcitări succesive En - En - 1 --------, En - 2, · · ·. ionului, pentru că un electron liber nu emite spontan radiaţie.
Captura radiativă se caracterizează printr-o secţiune eficace, definită ca un raport In fizica plasmei, captura radiativă şi radiaţia de frânare sunt două procese con-
dintre rata diferenţială de emisie de un foton de către electron în prezenţa ionului curente prin care electronii liberi pierd energie.
(în urma trecerii electronului într- o stare legată. a ionului sau atomului) şi fluxul
electronilor incidenţi (probabilitate de trecere în unitatea de timp a unui electron prin
unitatea de suprafaţă normală la direcţia de incidenţă a fasciculului de electroni). 15.10 Procese cu absorbţie de un foton
Secţiunea eficace are dimensiuni de suprafaţă.
Cel mai simplu proces de tranziţie discret-continuu cu absorbţie de un foton
Expresia ratei de tranziţiP în captura radiativă are la bază o formulă a coefo·ien-
este efectul fotoelectric atomic sau fotoionizarea atomului. In proces este respectată
tului diferenţial Einstein definit pentru o tranziţie continuu-discret. Ea seamănă cu
conservarea energiei, astfel încât energia electronului care părăseşte atomul este
formula coeficientului corespunzător emisiei de un foton între două nivele de ener-
gie. Pentru ilustrare. reproducem aici secţiunea diferenţială a procesului de captură
E= hw+En, (15.64)
142
143
Capitolul 15. ELEMENTE DE TEORIA SEMICLASICĂ A INTERACŢIEI
SISTEMELOR ATOMICE CU RADIAŢIA ELECTROMAGNETICă

cu En < O energia electronului iniţial , legat de atom , de obicei aflat în starea

fundamentală. Condiţia E 2:: O evidenţiază existenţa unui prag de ionizare pentru
fiecare nivel energetic. Relaţia precedentă este denumită relaţia Einstein , dat fiind
asemănarea ei cu relaţia valabilă pentru efectul fotoelectric din cazul metalelor, efect
explicat de Einstein in 1905.
Fotoionizarea este procesul invers capturii radiative.
Secţiunea diferenţială a efectului fotoelectric se defineşte ca raportul dintre rata
Capitolul 16
procesului şi fluxul fotonilor incidenţi (numărul de fotoni care trec în unitatea de
timp prin unitatea de suprafaţă normală la direcţia fasciculului de radiaţie incident). P ARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE. FORŢE (continuare)
Secţiunea eficace a procesului depinde de direcţia de emisie a electronului. In cazul
unei polarizaţii liniare a radiaţiei electromagnetice externe, secţiunea are vali ,1rea
maximă în situaţia in care electronii sunt emişi in lungul direcţiei de polariz, t iP a
radiaţiei incidente. In acest capitol revenim cu completări la Cap. 5 în care ne-am ocupat de particula
Dacă frecvenţa radiaţiei externe este ridicată, calculul secţiunilor eficace t • , ,me aflată într-un câmp de forţe central; aceste completări sunt necesare în numeroase
făcut cu ajutorul mecanicii cuantice relativiste. aplicaţii. ~e vom referi la clasa de energii potenţiale definită în §5.2, pentru care
In prezenţa unui câmp extern, un electron aflat în vecinătatea unui atom •ate am justificat existenţa unui spectru continuu întins de la O la infinit, eventual alături
absorbi un foton şi ca urmare a creşterii energiei sale va fi accelerat. Este 1 , ce- de nivele de energie negative. Ne vor interesa în special soluţiile ataşate spectrului
sul invers radiaţiei de frânare, numit bremsstrahlung invers. Procesul contril ,,, la continuu.
încălzirea electronilor într-o plasmă iradiată cu un fascicul laser.
In cazul moleculelor, absorbţia de un foton poate conduce la disorierea acp:- •ora
(fotodisociere). 16.1 Ecuatia Schrodinger radială. Teorema wronskianu-
lui
In §5.1 am arătat că în cazul unui câmp central de forţe ecuaţia Schrodinger
independentă admite soluţii cu structura (5.10), u(r) = R(r) Yzm(B, </J), unde funcţia
R depinde numai de variabila radială r şi este soluţie a ecuaţiei radiale (5.11). Ştim,
de asemenea, că dacă se face schimbarea de funcţie

F(r) = rR(r) (16.1)

ecuaţia radială (5.11) ia forma mai simplă (5.14), adică

~:~ + [ 2J[E-V(r)]-l(l;l)] F=O. (16.2)

In continuare, vom lucra cu această ecuaţie radială. Vom folosi notaţii diferite pentru
diferitele ei soluţii. Prin litera F vom desemna, de obicei, o soluţie oarecare. ~otaţia
x( r) o vom păstra pentru soluţia care corespunde funcţiei proprii radiale R( r) .
Aceasta din urmă îndeplineşte condiţiile de regularitate menţionate în §5.1. Fără

144 145
Capitolul 16. PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare) 16.2. UNDELE PARŢIALE

posibilitate de confuzie, denumirea de funcţie proprie radială va fi folosită şi pentru 16.2 Undele parţiale
funcţia x(r). Ea va trebui să poarte "indicii" E şi l cărora le este ataşată. Vom
detalia notaţia ori de câte ori va fi necesar şi vom omite indicii atunci când nu există 16.2.1 Definiţia unei unde parţiale
ambiguitate. Una din condiţiile pe care trebuie să o îndeplinească funcţia proprie X, Ne referim acum la o valoare proprie din spectrul continuu, deci la o valoare
decurgând din mărginirea funcţiei R în origine, este E > O. Scriem soluţiile particulare ataşate ale ecuaţiei Schrodinger cu structura
x(O) =O. (16.3) (5.10) folosind o notaţie mai detaliată,

Ca orice soluţie, funcţia proprie radială este determinată de ecuaţie numai până la Uzm(k; r) = R1(k; r) Y1m(r), nk = v2AI E. (16.9)
factor. Condiţia precedentă lasă şi ea arbitrar acest factor. Analiza din §5.2 ne-a
Funcţia R este soluţie a ecuaţiei radiale (5.11) şi pentru ca u să fie funcţie proprie,
ariat că pentru E < O nu există funcţie proprie radială pentru orice pereche de
funcţia radială trebuie să îndeplinească condiţii de regularitate. ::\'e amintim (vezi
valori E şi l.
§5.2) că în cazul valorilor E > O condiţia de mărginire în vecinătatea originii de-
Prin combinarea ecuaţiilor satisfăcute de două soluţii oarecare F1 şi F2 ale
fineşte funcţiaproprie radială în mod univoc, până la un factor constant. Funcţia
ecuaţiei radiale, corespunzătoare la două energii potenţiale eventual diferite, la două
ataşată prin (16.1) are proprietatea de a se anula în origine,
valori diferite ale parametrului E, dar la acelaşi l , se obţine
x1(k; r) = r R1(k; r), x1(k;O) = O. (16.10)
-d ( F2-d
dFi - Fi-d
dF2) = -2M
2 [E2 - E1 + Vi(r) - V2(r) ]Fi F2. (16.4)
dr r r n Funcţia proprie radială x1(k; r) nu este integrabilă în modul pătrat. Notaţia
Expresia R 1(k; r) va presupune o anumită normare în sens generalizat. pe care o vom specifica
W12(r) = Fi dF2
_ p. dFi (16.5) în §16.3. Numărul cuantic orbital l care apare ca primul indice al funcţiei sferice
dr 2 dr poate lua orice valoare întreagă nenegativă. Al doilea indice, numărul cuantic m , ia
se numeşte wranskianul soluţiilor Fi şi F2 . Funcţia wronskian exprimă liniar- valori întregi, pozitive sau negative respectând restricţia I m I~ l. Funcţiile proprii
independenţa sau liniar-dependenţa a două funcţii, deoarece numai wronskianul a ale energiei cu structura (16.9) corespunzând la o val_oare E > O se numesc unde
două funcţii liniar-dependente este nul în orice punct. Relaţia obţinută se transcrie parţiale. Unei valori E > O îi sunt ataşate o infinitate numărabilă de unde parţiale,

dW12(r) 2M liniar-independente. Apare evident ordinul infinit al degenerării valorilor proprii din
= - 2 [E1 - E2 - Vi(r) + Vi(r) ]Fi F2. (16.6) spectrul continuu.
n
Prin integrarea egalităţii între două distanţe a şi b, găsim
16.2.2 Undele parţiale ale particulei libere
W12(b) - W12(a) = -2M
2
n.
1b
a
[E1 - E2 - Vi(r) + Vi(r) ]FiF2 dr, (16.7) Dacă particula est~ liberă în tot spaţiul, energia potenţială este o constantă care
se alege egală cu zero. Am studiat problema de valori proprii a energiei particulei
relaţie care exprimă teorema wronskianului asociată ecuaţiei Schrodinger radiale. libere în §2.4.3, lucrând prin metoda separării variabilelor în coordonate carteziene.
Cazul particular cel mai important pentru noi corespunde la V1 (r) = Vi (r) şi Ştim că spectrul energiilor este un spectru continuu întins de la O la infinit. Unei
E1 = E2 , caz în care (16.7) se reduce la valori proprii i-am ataşat infinitatea de funcţii proprii

W12(b) = W12(a) , (16.8) 1 1k·r

u(k; r) = (21r )3/2 e n2 k 2 = 211.f E, p = nk. (16.11)
relaţiecare exprimă proprietatea: pentru un câmp de forţe central dat, wronskianul
a două soluţii ale ecuaţiei radiale (16.2), care corespund la aceleaşi valori pentru E indexate cu ajutorul unui vector real k cu lungime fixată de valoarea proprie şi
şi l, este constant (independent de punct) . direcţie arbitrară. Asemenea funcţii vor fi numite unde plane, în legătură cu forma
.
146 147
Capitolul 16. PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare) 16.2. UNDELE PARŢIALE

soluţiei staţionarea ecuaţiei Schrodinger temporale ataşate , soluţia lui de Broglie Funcţiile Bessel sferice jz satisfac următoarea condiţie de ortonormare în sens
(3.67), pentru care faza (p · r - Et)/h ia valori constante pe plane care înaintează generalizat
cu viteză constantă. Vom folosi, atunci când este convenabil , notaţia Dirac I k)
pentru a desemna unda plană din (16.11).
Observăm factorul de normare diferit faţă de cel din (2.95). El atrage după sine
1 00

r 2 j1 ( k r) jz (k 'r) dr = :
2 2
o(k - k ') . (16.18)

Această proprietate este justificată în Anexa G.

condiţia de ortonormare în sens generalizat în scara componentelor vectorului k
In concluzie, undele parţiale ale particulei libere au expresia
(k2 I ki) = o(k1 - k2). (16.12)
Uzm(k; r) = jz(kr) Yzm(f), z = o, 1, ... , oo, Im 1::s: z, o ::s; k < oo . (16.19)
Exerciţiu. Arătaţi, folosind condiţia (2.96) , că soluţiile (16.11) îndeplinf'sc pro-
prietatea de ortonormare (16.12). 16.2.3 Defazajul undei parţiale

Vom lucra acum în coordonate sferice. Evident şi în cazul V = O găsim soluţii Revenim la undele parţiale în cazul în care particula se află într-un câmp central
cu structura (16.9). Funcţia proprie radială este soluţie a ecuaţiei radiale (5. 12) . care de forţe. Factorul constant arbitrar în (16.9) se fixează printr-o condiţie de ortonor-
pentru particula liberă se reduce la mare în sens generalizat. Este comod să se lucreze cu aceeaşi condiţie (16.18) ca în
cazul particulei libere, adică să se impună condiţia
drR + ~r dRdr + [k
2
2
2 _ l (l +
r2
1)] R = o, k::::: J2M E. (1G.13) rX) Jr
d
Jo 2
r Rz(k; r) Rz(k'; r) dr=
2
k 2 o(k- k'). (16.20)
In urma schimbării de variabilă
p= kr (l G.! J) In anexa G se arată că acest lucru este posibil. Notaţia, deja introdusă, pentru
funcţiile proprii radiale astfel normate este Rz (k; r) . Funcţiile sunt astfel determinate
ecuaţia devine
până la un factor de fază.
ddp2R + ~p dR
2

dp
+ [l _ l (l + l)] R = O
p2
.' (1 6 t j )
Observaţie. Uneori se lucrează cu funcţiile radiale notate Rz(E; r), care au pro-
pri etatea
formă în care singurul parametru este numărul cuantic l. Ecuaţia nu este alt ceva
decât ecuaţia funcţiilor Bessel sferice. 1 Cele mai folosite soluţii liniar-independente
sunt funcţia Bessel sferică de prima speţă, notată jz, şi funcţia Neurnann sferică, no-
1 00

r 2 Rz(E; r) R 1(E'; r) dr= o(E - E'). (16.21)

tată yz . Funcţia mărginită în origine este funcţia j1 , pentru care termenul dominant Corespunzător celor două normări, se folosesc notaţii diferite pentru cele două unde
în vecinătatea originii este parţiale asociate, care diferă , de fapt , doar printr-un factor

. / p......;0. (16.16)
Uzm(E; r) = Rz(E;r) Yim(f) , Uzm(k; r) = Rz(k; r) Yim(f). · (16.22)
]l (p) - -;;:;,-:- • \ li '

Exerciţiu. Arătaţi că legătura între funcţiile definite anterior este

Observăm comportarea, cunoscută (până la factor) din §5.2, a funcţiilor proprii ra-
diale în vecinătatea originii. Va juca de asemenea rol comportarea acestor funcţii la
distanţe mari pe care o redă formula (F.9) Uzm(E; r) = f§[f- Uzm(k; r).
h
(16.23)

. sin(p-Z;)
Jz(p)......., ' p......; oo. (16.17) La distanţe mari, atunci cînd energia potenţială se apropie suficient de repede
p
de valoarea O, funcţia proprie radială ajunge să fie o soluţie, bine determinată până
1
Pentru detalii legate de funcţiile Bessel sferice vezi Anexa F. la factor. a ecuaţiei radiale pentru particula liberă. Orice soluţie a ecuaţiei radiale
148 149
Capitolul 16. PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare) 16.2. UNDELE PARŢIALE

pentru particula liberă este o combinaţie a celor două soluţii liniar-independente j z 16.2.4 Formulă implicită pentru sin 6z
şiYz menţionate în §16.2.2
Particularizăm relaţia (16. 7) pentru V1 un câmp central dat, cu o scădere rapidă
Rz(k; r) ___, Aj z(kr) + Byz(kr), r ___, oo. (16.24)
la distanţe mari, V2 = O, a = O, b = r. Iar soluţiile pentru care scriem relaţia sunt
Raportul celor două constante A şi B este unic determinat, pentru că la valori cele două funcţii proprii radiale Fi = r xz ( k; r) şi F2 = r jz (kr) care corespund la
fixate pentru l şi k funcţia proprie este unică până la factor. Raportul depinde de aceeaşi valoare proprie pozitivă şi cu comportarea la distanţe mari
cele două mărimi menţionate. La distanţe mari putem folosi expresiile asimptotice
(16.17) şi (F.10) ale celor două funcţii Bessel sferice 1 .
Fi(r)----, isin(kr-l1r/2+81), F2(r) ___, ksm(kr - l1r/2), kr » l.
. ) sin(kr - l~) cos(kr - l~) (16.30)
R 1(k, r ___, A - B k , r----, oo, (16.25)
1
:r r Valoarea în origine a wronskianului celor două funcţii proprii radiale este zero , dat
ceea ce permite rescrierea mai compactă a expresiei precedente fiind comportarea lor (anulare ca r 1+1) . Teorema wronskianului ne dă atunci

Rz (
k;r
) ___, C
sin[kr - l~+81(k)J
,. , r ___, oo, (16.26)
H712 (r ) = - -2Af
2
ft
1r ') (
o
Fi (r V r I ) F2 (r I ) dr / . (16.31)
unde
. B Considerăm relaţia pentru valori suficient de mari ale distanţei r. Folosind com-
Ccos8z(k)=A, C sm 81 (k) = - B ___, tan 81 (k) = - A . (16.27)
portarea asimptotică (16.30) a soluţiilor, găsim că la distanţe mari wronskianul tinde
Prin intermediul ultimei relaţii din (16.27) se introduce mărimea Oz(k), o mărime spre o limită
constantă în raport cu distanţa r, numită defazajul undei parţiale de indice l. Cum
am observat deja că raportul constantelor B şi A este bine determinat o dată cu k şi W12(r) ___, k1 sm(kr
.
- l1r /2 + Oz) cos(kr - l1r /2)
l. rezultă că tangenta defazajului este bine determinată, iar defazajul este determinat
doar modulo 1r. După cum este mai comod. defazajul este luat în intervalul [O, 1r) -icos(kr-l1r/2+81)sin(kr-l1r/2) = i sin8z.
sau ( -1r /2, 1r/2] .
In concluzie, defazajul unei unde parţiale este un atribut intrinsec al său. El este Deoarece am obţinut o valoare a wronskianului independentă de distanţa (mare) la
o funcţie de energie (mai precis de valoarea luată de parametrul k, ceea ce nu se va care a fost calculat, putem lua r ___, oo în (16.31), ceea ce conduce la
vedea în prezentarea noastră sumară) şi de numărul cuantic l. Defazajele poartă.
informaţii preţioase despre câmpul de forţe central la care este supus particula. Cu 2Mk {'X) 2
ajutorul lor se construiesc mărimi cu semnificaţie fizică. Afirmaţia va fi ilustrată în sin 81 = -7 } r Rz (k; r) V (r) j1 (kr) dr , (16.32)
0
capitolul următor.
In Anexa G este justificată proprietatea importantă: alegerea C = 1 în rel. adică la o reprezentare integrală a funcţiei sinus a defazajului. Sub semnul integrală
(16.26) asigură îndeplinirea condiţiei de normare (16.20). Reţinem atunci com- apare însă funcţia proprie radială, deci este vorba de o relaţie implicită.
portarea asimptotică a funcţiei radiale Rz (k; r) Relaţia (16.32) este utilă pentru evidenţierea unor proprietăţi ale defazajelor sau

sin[kr-l~+81(k)J pentru evaluări aproximative ale lor. Astfel, aproximaţia cea mai joasă se obţine
R1(k: r ) ___, ,_ , r ___, oo. (16.28) înlocuind funcţia proprie radială Rz (k; r) în prezenţa potenţialului prin funcţia pro-
prie radială a particulei libere, ceea ce poate fi acceptabil pentru un câmp de forţe
Dacă lucrăm cu funcţia (16.10), comportarea ei la distanţe mari este redată de ex-
"slab". Obţinem astfel
presia
1 7r
k 2 + Mk)] , JorXJ r2jf (kr) V(r) dr·
xz (k: r) ___, sin[ k r - l r----, oo. (16.29) sin 5B 2Mk (16.33)
I - ft 2

150 151
Capitolul 16. PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare)
16.2. UNDELE PARŢIA.LE

Indicele superior B este legat de o aproximaţie mult folosită în aplicaţii, aproximaţia De aici , extragem imediat expresia pentru tangenta defazajului
Born, care conduce la acelaşi rezultat, în ordinul cel mai scăzut al ei. In particular,
relaţia precedentă ne arată că dacă energia potenţială are un semn constant , sinusul " f3zjz(kro) - kroji'(kro)
tan uz = - - - - - - - - - (16.35)
defazajului o?
are semn contrar acesteia. Acelaşi semn îl are şi defazajul , dacă kro Yz '(kro) - /31 Yz(kro)
adoptăm convenţia I 5z I::::: 1r/2.
unde
16.2.5 Comportarea defazajelor la energii joase în cazul unm f3z (k) = ro dRint / Rint I . (16.36)
dr r=ro
potenţial cu rază finită de acţiune

Cea mai simplă situaţie o întâlnim în cazul potenţialelor cu rază finită de acţiune,
Exerciţiu. Arătaţi că dacă se foloseşte funcţia radi?,lă x( r) = r R( r) mărimea (3
se exprimă ca
dint . I
pentru care
V(r) = O pentru r > ro . (16.34) f3z(k) = ro--/xmt - 1.
dr r=ro
Distanţa ro se numeşte raza de acţiune a potenţialului. ='Jotăm
In capitolul următor ne va interesa comportarea defazajelor la energii joase. Intin-
Rint(r) , r <ro, derea zonei de energii care pot fi considerate mici depinde de sistemul studiat. In
R(r) = { Rext(r), r >ro. cazul simplu al potenţialelor cu rază finită de acţiune se defineşte regimul energiilor
joase prin condiţia kro « 1 . Folosind formulele care aproximează cele două funcţii
Dacă r < ro, pentru a determina funcţia proprie radială
este evident necesar
Bessel sferice pentru valori mici ale argumentului (vezi Anexa F), găsim imediat
să cunoaştem energia potenţială şi să integrăm ecuaţia radială. In cazul de faţă
cunoaşterea funcţiei Rint (r) este suficientă pentru a determina defazajul. Pentru tan 5 ~ l - f31(k) (kro)2z+1
a justifica afirmaţia, stabilim acum formula pentru calculul defazajului. pentru un 1 , ... , n 11 \ IC\1 1\tl/01 ' 1\11'
kro « 1. (16.37)
potenţial cu rază finită de acţiune , în funcţie de valoarea derivatei logaritmice a
funcţiei proprii radiale interioare luată în punctul ro . In acest scop scriem soluţia Dacă prima fracţie nu se schimbă rapid cu energia pentru kro « 1 , atunci putem
exterioară ca înlocui în formula precedentă f3z(k) cu f31(0) şi avem o expresie pentru limita de
energii joase a fiecărui defazaj. Conform acestei expresii, tan Oz ia o valoare cu atât
Bz
Rext (r) = Azj l ( kr) + B1 Y z(kr) , - Ai= tan Oz. mai mică cu cât numărul cuantic l are o valoare mai ridicată. In particular, pentru
l = O, avem
Am folosit faptul că raportul coeficienţilor nu este altceva decât tan 51 , fapt de care -/3o(O)
tan5o ~ f3, ( \ kro. (16.38)
ne convingem trecând la distanţe mari (ca în secţiul!ea precedentă). Derivata funcţiei 1+ o O
precedente este evident Şi acest defazaj tinde la zero o dată cu energia. Se defineşte atunci mărimea

d~xt (r) = k [ Auz. 1 ( kr ) + Bz Yz 1(

kr ) J , . tan 5o
ao = - k---+O
hm - - ,
k
(16.39)

unde prim notează derivata în raport cu argumentul k r de care depind funcţiile

numită lungime de împrăştiere. Ea apare în expresia funcţiei radiale cu l = O în
Bessel sferice. Impunând condiţia de continuitate pentru raportul dintre derivata
zona exterioară ( r > r 0 ) în limita dP energie nulă. Intr-adevăr, expresia exactă a
soluţiei ecuaţiei radiale şi soluţie obţinem
acestei funcţii radiale,
dRint / Rint I = k j z'(kro) + tan Oz y z' (kro)
dr r=ro j z(kro) + tan Oz y z(kro) · R'tt(k; r) = sin(kr + 5o) r >ro, (16.40)
kr '
152 153
Capitolul 16. PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE (continuare) 16.3. LEGĂTURA DINTRE UNDELE PLANE ŞI UNDELE PARŢIALE ALE
PARTICULEI LIBER E
trece pentru k -, O la r fixat în sunt caracterizate prin valoarea lui k, parametru care se schimbă continuu, luand
valori nenegative, şi prin indicii l şi m . Ambele seturi formează sisteme complete
Kâxt (O; r ) = l - -ao , r > ro. (16.41)
de funcţii. Ca urmare, funcţiile dintr-un set sunt combinaţii liniare ale funcţiilor din
r
celălalt set. Legătura se face între funcţiile proprii care corespund la aceeaşi energie.
Ne vom întâlni cu lungimea de împrăştiere în capitolul următor , în studiul îm-
Expresia undei plane ca suprapunere a undelor parţiale corespunzătoare aceleaşi
prăştierii
pe potenţial la energii joase. valori proprii a energiei particulei libere E = n2 k 2 /2]\,f rezultă prin transcrierea unei
Cu totul altfel se petrec lucrurile dacă în regiunea de energii joase, pentru o formule din fizica matematică, cunoscută sub denumirea de formula lui Rayleigh, a
anumită undă parţială de indice notat cu lo , este îndeplinită (exact sau aproximativ) cărei deducere se află în Anexa H. Transcrierea formulei Rayleigh (H.6) cu ajutorul
condiţia undei plane şi a undelor parţiale este
lo + l = -/31 0 (krez) · (16.42)
fi oo I
Energia Ia care condiţia este îndeplinită se numeşte energie de rezonanţă. In vecină­ u(k;r) = y; L L i 1 Yi~(k)uzm(k:r). (16.45)
tatea ei , tangenta defazajului trece brusc de Ia - oo la + oo sau invers. Defazajul l= O m = ~ l
undei parţiale care prezintă o rezonanţă trece atunci prin valoarea 1r/ 2 (modulo 1r)
atunci când energia trece prin valoarea de rezonanţă, deci nu mai are o Yaloare mică. Pentru inversarea formulei se înmulţeşte cu o funcţie sferică YL M(k) şi se inte-
Efectele acestei comportări se simt în împrăştierea Ia energii joase, după cum se va greazăpeste direcţia vectorului k . Rezultă imediat. pe baza proprietăţii de ortonor-
vedea în capitolul următor. mare a funcţiilor sferice,
Dacă ne referim la formula exactă (16.35) , o rezonanţă apare d acă pentru o
anumită valoare a numărului cuantic l şi o anumită energie este îndeplinită condiţia 'liLM(k;r) = VF2 iLl A/ YLM(k, ) u(k:r) dflk. (16.46)

f3zyz(krez ro) - kroyz '(krez ro)= O. (16.43)

In expresia precedentă apare o suprapunere continuă de unde plane, toate caracteri-
zate prin aceeaşi direcţie a Yectorului k .
Exerciţiu: Calculaţi defazajul undei parţiale s (1- 0) pent ru o parti culă aflată in
câmpul de forţe descris de

V(r) = { Vo, r <ro , (16.44)

o, r >ro ,

în cazul Vo constantă pozitivă (barieră de potenţial). Trataţi separat cazurile

O<E<Vo , E = Vo şi E>Vo.

16.3 L egăt uradintre undele p lane şi undele parţial e ale

particulei libere
Pentru particula liberă am determinat două seturi de funcţii proprii ale enngiei
denumite pe scurt unde plane şi unde parţiale şi având, respectiv, expresiile (16.11)
şi (16.19). Undele plane u(k; r ) formează un continuum de funcţii, fiecare funcţie
fiind caracterizată printr-o valoare a vectorului real k. Undele parţiale Uzm(k ;r)

154 155
Capitolul 1 7
ELEMENTE ALE T EORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL

17.1 Introducere

Sub numele de ciocniri cuprindem procesele care au loc atunci când două (sau
mai multe) particule sau sisteme atomice se apropie şi interacţionează un timp , de
obicei, scurt. Asemenea situaţii sunt realizate în condiţii din cele mai diverse, atât în
natură cât şi în laborator: constituenţii microscopici ai materiei se ciocnesc continuu
în diferitele zone ale Universului şi determină evoluţia sa, iar în condiţii special create
pe pământ fizicienii încearcă să descifreze tainele naturii prin detectarea rezultatelor
unor ciocniri între sisteme atomice şi nucleare dintre cele mai diverse sau pur şi
simplu între particule elementare. In asemenea ciocniri sunt create sisteme sau stări
noi, de obicei metastabile.
Jmprăştierea pe potenfial reprezintă capitolul cel mai dezvoltat al teoriei cuantice
a ciocnirilor. In cadrul acestui capitol se definesc o serie de noţiuni şi metode de lucru
care în multe cazuri pot fi generalizate la situaţii mai complicate. Insuşirea cunoşt­
inţelor din acest capitol deschide drumul spre studiul situaţiilor complexe întâlnite
în aplicaţii şi a modului de descriere a lor pe baza mecanicii cuantice.
Vom aminti aici doar rolul pe care studiul ciocnirilor l-a jucat în dezvoltarea
fizicii secolului al XX-lea, menţionând câteva experienţe cruciale: i) experienţele lui
H. Geiger şi E. Marsden (1911) în care prin analiza rezultatului bombardării unei
foiţe subţiri de aur cu un fascicul de particule o: având energie de câţiva MeV a
fost descoperit nucleul atomic, confirmându-se modelul atomic propus de E. Ruther-
ford; ii) experienţa lui J. Franck şi G. Hertz (1914), experienţă de ciocnire inelastică
dintre electroni şi atomi de mercur, care a confirmat direct cuantificarea energiei
atomilor; iii) experienţa lui Ramsauer (1921) în care atomii de argon s-au dovedit
aproape transparenţi la ciocnirea cu electroni cu energie de aproximativ O. 7 eV (efec-

157
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
tul Ramsauer-Townsend pe care numai mecanica cuantică l-a putut explica); iv)
experienţele lui C. J. Davisson şi L. H. Germer şi, independent, G. P. Thomson
( 1927) de ciocnire a electronilor pe ţinte cristaline care au pus în evidenţă difracţia
electronilor şi au confirmat valabilitatea relaţiei lui L. de Broglie; v) experienţa lui
O. Hahn şi F. Strassman (1938) în care ciocnirea neutronilor cu atomi de uraniu a
pus în evidenţă. fenomenul de fisiune nucleară, ş. a.
Interesul pentru teoria ciocnirilor s-a extins de la fizica nucleară la fizica parti-
culelor elementare şi la fizica atomică propriu-zisă. In studiul proceselor atomice şi
moleculare, interesul a crescut constant, conducând la proiecte de cercetare d'e mare
anvergură în care datele furnizate de teorie sunt folosite pentru realizarea fuziunii
nucleare , studierea fenomenelor din atmosfera superioară a pământului sau în studii
de astrofizică.
17 .1. 1 Descriere schemat ică a unei experienţe de ciocnire
In tipul cel mai simplu de experienţă, un fascicul de proiectile (particule ele-
mentare, atomi, molecule) este trimis asupra unei ţinte macroscopice (gaz, solid).
Interacţia are loc între proiectile şi constituenţii elementari ai ţintei. Dacă ţinta nu
este densă , rezultatul experienţei se explică prin interacţia dintre câte un proiectil,
notat A, cu un sistem atomic (sau particulă), notat B , din ţinta macroscopică. Scopul
unei asemenea experienţe este obţinerea de informaţii despre sistemele participante
la ciocnire şi despre interacţiile lor. O situaţie teoretic mai simplă, dar mai 6 reu
uneori de realizat în practică, este cea a ciocnirii dintre două fascicule de siste1,1e
microscopice.
Intr-o experienţă de ciocnire de primul tip distingem trei etape:
1) pregătirea fasciculului de proiectile, cu o energie şi o direcţie de propagare cât
mai bine determinate,
2) apropierea proiectilelor de ţintă (proiectilele pot chiar pătrunde în interiorul
ţintei),
3) detecţia sistemelor care se îndepărtează de ţintă.
Fasciculul incident trebuie să fie suficient de intens pentru a conduce la un număr
suficient de mare de ciocniri , dar nu foarte intens , pentru a evita interacţiile dintre
constituenţii săi.
17.1.2 Clasificarea ciocnirilor
Procesele de ciocnire se clasifică în procese de împrăştiere, procese de rearanjare
şi reacţii. • reduce la problema împrăştierii pe potenţial.
158
17.1. INTRODUCERE
i) Intr-un proces de împrăştiere sistemele fizice implicate sunt aceleaşi după şi
înainte de ciocnire
A+B-+A+B.
In urma ciocnirii sistemele îşi schimbă atributele de mişcare (energie cinetică, im-
puls), îşi pot modifica însă şi starea cuantică dacă sunt sisteme compuse.
ii) Intr-un proces de rearanjare sistemele atomice sunt diferite după interacţie,
A+B-+C+D,
dar particulele din care sunt constituite sistemele iniţiale se regăsesc în noile sisteme,
într-o altă grupare.
iii) In reacţii apar sau (şi) dispar particule.
In cadrul mecanicii cuantice nu pot fi descrise reacţiile deoarece în formalismul său
numărul de particule de fiecare tip se conservă. Depăşirea acestui cadru este posibilă ,
dar nu face obiectul cursului de faţă.
In cele ce urmează ne vom referi numai la cazul i), al împrăştierii ca urmare a
interacţiei a două sisteme A şi B. Imprăştierea este elastică dacă energiile cinetice
totale iniţială şi finală coincid. In aceste condiţii starea internă a sistemelor nu se
modifică. In caz contrar, împrăştierea este inelastică, unul sau amândouă sistemele
îsi schimbă starea cuantică.
Exemple. >l"e referim la un singur caz: ciocnirea dintre pozitroni şi atomi de
hidrogen. Depinzând de energia pozitronilor incidenţi, pot avea loc unul sau mai
multe din procesele:
e+ + H -+ e+ + H - împrăştiere elastică
-+ e+ + H* - excitarea hidrogenului (împrăştiere inelastică)
-+ e+ + p + e- - ionizarea hidrogenului (proces de rearanjare)
-+ ( e+, e- ) + p - formarea pozitroniului =- sistem metastabil con-
stituit dintr-un electron şi un pozitron (rearanjare)
-+ p + Î - reacţie, electronul şi pozitronul se anihilează şi apare un
foton ( Î notează fotonul).
1 7 .1.3 Imprăştierea elastică
Pentru studiul împrăştierii elastice structura internă a sistemelor poate fi igno-
rată, ele fiind înlocuite cu două particule, cu spin sau fără spin, după caz. Intrucât
problema evoluţiei a două particule se reduce în mecanica cuantică, ca şi în mecanica
clasică, la problema evoluţiei centrului de masă ca particulă liberă şi a unei particule
cu masa egală cu masa redusă în câmp de forţe fix, problema împrăştierii elastice se
159
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL 17.3. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL ÎN APROXIMAŢIA LUI BORN

17.2 l mprăşt ierea pe p otenţial. Secţiunea eficace în calea fascicului incident de proiectile. tlN şi tlD sunt finite, dar mici. Valoarea
numărului n este legată de densitatea şi grosimea ţintei şi de secţiunea transversală
Imprăştierea pe potenţial este un proces ideal în care o particulă este trimisă spre
a fasciculului incident. Impărţirea la n este necesară deoarece un proiectil poate
o regiune a spaţiului în care se află un câmp de forţe fix. In urma acţiunii acestuia,
interacţiona cu unul sau altul din constituenţii microscopici ai ţintei, aflaţi în calea
starea de mişcare a particulei se modifică. In mecanica cuantică, starea particulei
sa. ).fodul de calcul este corect dacă ţinta nu este prea densă sau prea groasă, cazuri
este descrisă de o funcţie de undă. Iniţial particula este liberă, ca urmare funcţia
în care pot avea loc ciocniri repetate (multiple) ale unui proiectil dat.
de stare este un pachet de unde de Broglie, caracterizat de o anumită distribuţie in
impulsuri şi localizat departe de centrul de forţe. Pe durata interacţiei funcţia de In teoria împrăştierii pe potenţial, ca şi a celorlalte procese de ciocnire, sunt
stare evoluează sub influenţa câmpului de forţe. Apoi , particula aflându-se din nou posibile două abordări: o descriere a procesului cu ajutorul ecuaţiei Schri:idinger
departe de centrul de forţe , este din nou liberă şi fun cţia de undă redevine un pachet temporale sau o descriere a sa ca proces staţionar', cu ajutorul unor soluţii anumit e,
de unde de Broglie, diferit însă de cel iniţial. In noul pachet de unde distribuţia adecvat alese, ale ecuaţiei Schri:idinger independente de timp.
impulsurilor diferă de cea iniţială, indicând probabilitatea ca direcţia impulsului Vom considera întâi primul tip de abordare într-o variantă simplă, bazată pe
particulei să fie diferită de direcţia iniţială. aplicarea met odei perturbaţiilor dependente de timp. In continuare, vom ilustra al
~1ărimea prin care se caracterizează împrăştierea este secţiunea eficace de îm- doilea mod de abordare pentru cazul unui câmp de forţe central.
prăştiere elastică, notată da , definită ca raportul dintre dAmpr - probabilitatea de
împrăştiere în unitatea de timp a unei particule proiectil într-un element de unghi
solid dat dD şi probabiliatea de incidenţă I1incid a unei particule în unitatea de timp 1 7 .3 lmprăştierea pe p ot enţial în aproximaţia lui Born
prin unitatea de suprafaţă normală la direcţia de incidenţă.
17 .3.1 Formula lui B orn
dPÎmpr
-- . (17.1) In cazul în care câmpul de forţe pe care are loc împrăştierea are un efect mic
dael = I1incid
asupra stării particulei , fie pentru că energia potenţială are valori mici, fie pentru că
Se defineşte şi o secţiune totală de împrăştiere elastică ca probabilitate totală de particula trece repede prin zona în care câmpul de forţe ia valori importante, se poate
împrăştiere în unitatea de timp împărţită la probabilitatea I1incid , trata interacţia cu centrul de forţe ca o perturbaţie suferită de particulă. In decursul
mişcării particulei interacţia este resimţită doar o parte din durata experienţei , atâta
ae1 = f dae1. (17.2 ) vreme cât particula străbate zona în care acţionează centrul de forţe. In mod riguros,
}direcţii hamiltonianul part iculei este totuna cu operatorul energiei
Secţiunile eficace dae1 şi aeJ au dimensiuni de suprafaţă. Se folosesc şi a ],, , ri2
unităţi decât unitat ea SI (m 2 ). In unităţi atomice secţiunile eficace se măsoară în H=--tl+V(r ). (17.4)
2M
a5 ~ O, 28 · 10- 20 m 2 . Altă unitate folosită este barnul: 1 barn = 10- 28 m 2 .
Secţiunile eficace date de teorie sunt comparate cu secţiuni eficace diferenţial P Pentru particula proiectil din experienţa de împrăştiere este ca şi cum hamiltonianul
obţinute pe cale experimentală , obţinute prin raportul unor mărimi măsurate, particulei ar fi
(/,2
tlN 'H(t) = - M tl + H'(t). (17.5)
tlaexp = nN' (17.:3 ) 2
cu
unde N este numărul de proiectile incidente în unitatea de timp prin unitatea de o, -oo < t < t1
suprafaţă, tlN - numărul de proiectile împrăştiate în unitatea de timp într-un unghi
H'(t) = V (r), t1 < t < t2 (17.6)
solid de mărime tlD , iar n numărul de ţinte microscopice din ţinta macroscopică { o, t2 < t < 00.
160 161
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.3. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL ÎN APROXIMAŢIA LUI BORN

Imaginea se potriveşte cel mai bine cazului unui câmp de forţe cu rază finită de
arată că rolul parametrului /3 este preluat de versorul n care dă direcţia impulsului
acţiune. Evident, fiind vorba de o particulă care ascultă de mecanica cuantică,
final. Formula lui Fermi devine:
momentele de timp t1 şi t2 nu sunt riguros determinate nici în acest caz particular.
2 2
T:ratăm împrăştierea ca o tranziţie de la o stare iniţială la o stare finală a particulei d I' = n1f I (EnlVlpo) 12 o(E - Eo)dEd0n. (17.11)
libere. Aplicăm formula lui Fermi, stabilită pentru tranziţii discret-continuu. In cazul
formulei amintite, starea iniţială este o stare staţionară de energie Em , iar energia Formula descrie rata de tranziţie de la o stare de impuls bine determinat Po la
finală aparţine unui interval (E , E + dE) al spectrului continuu. Vectorii proprii ai
o stare din continuu cu energia în intervalul (E, E + dE) şi direcţia impulsului
în elementul de unghi solid d0n . Rata totală de tranziţie spre orice energie din
energiei din spectrul continuu au fost notaţi I E /3) , unde /3 distinge între vectorii
continuu, cu direcţie a impulsului în elementul de unghi solid d0n , se obţine prin
care au aceeaşi energie. "Indicele" /3 a fost presupus a se schimba continuu, iar
vectorii a fi ortonormaţi în sens generalizat în scara energiei şi a parametrului /3. integrare peste energia E. Ea este tocmai probabilitatea pe unitatea de timp de
împrăştiere a particulei în acea direcţie,
Este interesant cazul în care acest parametru este în corespondenţă biunivocă cu
o valoare posibilă a unei observabile B compatibilă cu energia. Formula lui Fermi 21r 2
dPîmpr = fi I ( Ea n I V I Po ) I d0n . (1 7.12)
(14.71) ,
d 2 I' = \1f I ( Em /3 I HI I Em) 12 o(E - Em) dE d/3' ( 1 î. 7)
In urma înlocuirii celor două funcţii proprii, avem

dă rata de tranziţie de la energia Em la energia în intervalul (E, E+dE), cu o valoare

dp,1mpr -_21r
n ( Mpo
1rn)
2 3
I No 1211r V (r )er.i (po - p)·r dr 12p=po d0n. (17.13 )
a observabilei B în (b, b + db). In cazul de faţă însă sistemul neperturbat e~t e o
particulă liberă care are numai spectru continuu. Formula lui Fermi se adap t ează
Probabilitatea de incidenţă în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă se cal-
culează din soluţia de Broglie ataşată stării iniţiale,
acestei situaţii, deci unei tranziţii continuu-continuu, folosind în locul stării staţic,n are
iniţiale o soluţie staţionară de Broglie Ilinc = Jo. no l (17.14)

P6 cu Jo densitatea de curent de probabilitate de localizare în starea iniţială, calculată

I Em ) e- k Em t -t 'l'o(r , t) = No eiPo·r e- i Ea t, Ea= 2M. (1;- .8) conform definiţiei sale (3.11), cu rezultatul

Funcţia 'l'o nu este normabilă. Nu precizăm valoarea constantei No deoarece ea

nu va apărea în formula secţiunii eficace de împrăştiere. Vom folosi simbolul I P P)
Jo=~; I No
2
1 . (17.15)
Secţiunea eficace de împrăştiere elastică (17.1) care rezultă în urma aproximaţiei
pentru a desemna factorul No eiPo·r din funcţia 'l'o. descrise,
Pentru starea finală folosim, ca şi până acum, o soluţie a ecuaţiei Schrodinger
1
2
pentru o valoare proprie din spectrul continuu. Cum particula este liberă şi analiza d~Born = ( 2;~2 ) / V(r) eK (po - p)·r dr,:=po d0n, (17.16)
vrem să o facem după impulsul particulei, vom folosi o undă plană, ca şi pentru starea
iniţială, numai că formula Fermi cere ca funcţia proprie a energiei pentru energia
poartă numele lui Born. In formulă apare transformata Fourier a energiei potenţiale
finală să fie normată în scara energiei. Sunt potrivite atunci funcţiile u(E, n :r)
determinate în §10.7, cu expresia (10.111) . In formula lui Fermi înlocuim
V(p)= 1
r.-._t\'< I ?
1r V(r)e- KP·rdr
i , (17.17)

cu ajutorul căreia redăm forma compactă a formulei Born ,

I E/3)-u(E,n;r). (17.9)
dJBorn 2 7f M 2 IV(p - Po) 12
=~ d0. (17.18)
Condiţia de normare (10.108) de care ascultă funcţiile u(E, n; r), n p=po
Secţiunea totală de împrăştiere elastică se obţine din secţiunea diferenţială prin
(E n I EI n I) = o(E - E ') o(n - n ')) (17.10)
integrare peste toate direcţiile, conform definiţiei (17.2) .
162
•
163
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPR4.ŞTIERII PE POTENŢIAL 17.3. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL ÎN APROXIMAŢIA LUI BORN

17.3.2 Aplicarea formu lei lui Born în cazul unui câmp central de 17 .3.3 lmprăştierea pe câmp coulombian
forţe
Câmpul coulombian scade lent cu distanţa, în aşa fel încât integrala care ar defini
Pentru a calcula secţiunea eficace diferenţială de împrăştiere elastică în aproxi- transformata sa Fourier este divergentă. Dificultatea este înlăturată prin folosirea
maţia Born, este necesar să calculăm întâi transformata Fourier a energiei potenţiale, potenţialului coulombian ecranat, numit şi potenţialul Yukawa,
adică integrala triplă ( 17 .17).
e - >.r
Energia potenţială din care derivă o forţă centrală are o transformată Fourier V(>.;r) = C-, >.>O. (17.21)
care depinde doar de mărimea p a vectorului p; o notăm cu V(p) .1 Exploatăm r
proprietatea, alegându-pe axa Oz a sistemului de referinţă de-a lungul vectorului p. Pentru >. -+ O potenţialul Yukawa devine potenţial coulombian. La distanţe mici,
Trecem la coordonate sferice r, e, cp în integrală potenţialul coulombian şi potenţialul Yukawa iau valori cu atât mai apropiate cu
cât constanta >. este mai mică, amândouă potenţialele fiind singulare în origine.

V(p)=
1
Jo
roo r 2 V(r)[Jr27r Jor exp(-hp1·cosB)sinBdBdcj>Jdr.
i La distanţe mari , potenţialul Yukawa are o scădere mult mai rapidă la zero decât
1 . , _ " , .,. 1?
0 potenţialul coulombian.
Prin calcul, folosind formula (17.19), se obţine uşor transformata Fourier a
Integrandul nu depinde de cp, iar integrala în B se efectuează luând ca vari al il ă pe potenţialului coulombian ecranat,
cose'
V(p) = 1 2n 1i
-.-
00

rV(r) ( eripr
i
(2n1i) 3 / 2 ip
1
i
- e - ,;pr
o
) dr
V(>.;p) = C
~
y-;- 1
p2 + >.2n 2 . (17.22)

~ 11
sau Am ajuns la un rezultat care are sens şi la >. = O. In cazul câmpului coulombian,
00

V(p)= - pr
rV(r)sin-;--dr. (17.19) ori de câte ori nu apar probleme, funcţia precedentă luată pentru >. = O înlocuieşte
p O n transformata Fourier a potenţialului coulombian.
Rezultă că pentru a calcula transformata Fourier a unei funcţii numai de distanţă (în In cazul împrăştierii unei particule de sarcină electrică q1 e ( e - sarcina electronu-
cazul de faţă energia potenţială) avem de calculat doar o integrală unidimensional ă. lui) pe câmpul coulombian creat de o ţintă de sarcină q2 e, presupusă fixă, constanta
C din (17.21) este
In formula Born apare transformata Fourier cu argumentul p - Po , în care p = 2
C = q1 q2 e (17.23)
Po. In cazul câmpului central întâlnim o situaţie mai simplă: apare numai mărimea 4 7f co
diferenţei p - Po ,
Prin aplicarea formulei Born, găsim
2
( p - Po) IP=Po = (p2 + P6 - 2p · Po)IP=Po = 2p5 (1 - cos 8) = 4p5 sin 2 (8 / 2) . d1J (
2 2
q1 q2 e ) 1 (17.24)
dD 81rco E 2 sin4 8/2.
unde 8 este unghiul dintre direcţia în care este detectată particula şi direcţia inci-
dentă, adică tocmai unghiul de împrăştiere. Ca urmare, formula Born pentru câmp
Formula precedentă nu este altceva decât formula
t
lui Rutherford. Expresia nu conţine
central de forţe se scrie constanta lui Planck 1i . Secţiunea Rutherford coincide cu secţiunea dedusă pe baza
mecanicii clasice. Aceasta este o situaţie particulară care nu se întâlneşte pentru alte
2n 2 2 câmpuri de forţe. Ylenţionăm că un calcul exact al secţiunii eficace de împrăştiere
dO"Born = -y;- M I V(2po sin 8/2) I dD. (17.20)
elastică în cadrul mecanicii cuantice conduce tot la formula lui Rutherford. Coinci-
denţa aceasta este şi ea o particularitate a câmpului coulombian. Mecanica cuantică
1
Pentru a justifica afirmaţia, se consideră integrala triplă care exprimă transformata Fourier
pentru p -+ Prot , unde Prot se obţine din p printr-o rotaţie. Se face apoi schimbarea de variabilă relativistă aduce corecţii formulei Rutherford.
de Ia r la vectorul r' legat de acesta prin r = r; 0 , , Ia care elementul de volum este invariant. Cum Secţiunea Rutherford este singulară la 8 = O, în aşa fel încât secţiunea totală
Prot · r;ot = p · r', iar restul integrandului nu este afectat, găsim V(Prot) = V(p) = V(p j , q.e.d. este infinită.
164 165 111
 Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.4. IMPRĂSTIEREA PE POTENŢIAL CA PROCES STAŢIONAR

17. 4 lmprăstierea pe pot enţial ca proces staţionar

staţionară, bine aleasă însă , a ecuaţiei Schrodinger independente de timp. Este

In cazul unui câmp de forţe static, este posibil să extragem secţiunea de îm- evident vorba de o descriere idealizată. Energia E trebuie să aparţină spectrului
prăştiere elastică din cunoaşterea unei soluţii particulare a ecuaţiei Schrodinger in- continuu pentru ca UE să nu fie o funcţie nenulă practic numai în zona II.
dependente de timp. :vlodul de lucru este similar celui folosit pentru calculul coefi- Trecem la o analiză a soluţiilor ecuaţiei Schrodinger independente de timp cu
cienţilor de reflexie şi transmisie în cazul unei bariere de potenţial unidimensionale.
scopul de a evidenţia şi extrage informaţia pe care o conţin. Inainte de a descrie
Vom începe cu expunerea acestui tip de probleme. în detaliu funcţiile proprii , amintim expresia densităţii curentului de probabilit ate
de localizare, dată de (3.11) , care în cazul lD şi pentru starea staţionară (17.25) se
reduce la
17.4. 1 R eflexie şi transmisie pentru o barieră de p otenţial 1D j = _!):_ (u*(x) du(x) _ u(x) du*(x)) (17.26)
2iM . dx dx
Considerăm o problemă simplă: o particulă de masă M se află pe o axă, notată
Ox, sub influenţa unei forţe care derivă din energia potenţială V(x), presupusă a fi Ecuaţia de continuitate (3.10) se reduce în cazul staţionar la
o funcţie continuă şi mărgini t ă, nulă în afara unui interval (a , b). d"
::'-Jotăm cele trei zone (-oo , a), (a, b) şi (b. oo) cu I, II şi III, respectiv. '(} = O -+ j independent de x . (17.27)
d.x
Ne interese ază descrierea evoluţiei în timp a stări i unei particule care la un mo-
ment iniţial se află în zona I, în care forţa este nulă , şi care se îndreaptă spre zona II. Observatie. Situaţia este diferită de cea din cazul 3D, când vectorul j depinde
Răspunsul corect al mecanicii cuantice se extrage din funcţia de undă iJi(x , t). bine de punct, iar ecuaţia de continuitate cere ca divergenţa sa să fie zero.
determinată prin integrarea ecuaţiei Schrodinger temporale, dacă se cunoaşte funcţia Exercitiu. Arătaţi că wronskianul a două soluţii liniar-independente u 1 (x) şi
de stare la momentul iniţial. Aceast ă problemă nu are soluţie analitică, nici pentru u2(x) ale ecuţiei Schrodinger independente de timp , definit ca
forme simple ale energiei potenţiale. Este posibilă o analiză calitativă a fu rn·\ iei de
stare, numi tă şi pach et de unde, care arată că după t recerea unui timp suficim t de du2 du1
W12 = u1(x) dx - u2(x) dx ,
lung funcţia de stare se reduce practic Ia suma a două funcţii , astfel localiza t,' şi cu
o asemenea evoluţie în timp încât prima funcţie descrie particula în zona II I care nu depinde de x .
se îndreaptă spre infinit , cealaltă particula în zona I şi care se îndreaptă spre minus
In cazul lD, pentru o valoare E dată, ecuaţia Schrodinger independentă de
infinit. Prezenţa celei de a doua funcţii arată că particula se poate întoarce în zona
timp admite două soluţii liniar-independente şi funcţia proprie, dacă există, este o
I după interacţia cu câmpul de forţe. Folosind un limbaj specific teoriilor care se
combinaţie a lor. In problema noastră, pentru orice E > O găsim imediat două
ocupă de unde (electromagnetice, acustice) vorbim de transmisia şi reflexia parhetu-
soluţii particulare ale ecuaţiei Schrodinger în zonele I şi III, acolo unde ea se reduce
lui de unde. Comportarea particulei este diferită de cea pe care ne-ar da-o mt: , anica
la ecuaţia Schrodinger pentru particula liberă (vezi , la nevoie, §.2.2.1). Atunci, în
clasică. Evoluţia descrisă a particulei o identificăm cu împrăştierea pe potential 1 D.
aceste zone putem scrie orice soluţie ca
Funcţia de stare poate fi întotdeauna reprezentată ca o suprapunere de soluţii
staţionare u1(x) A 1 eikx + A 2 e - ikx , x< a, nk = v'2M E, (17.28)
\JIE(x, t) = uE(x) e- i Et, HuE(x) = EuE(x), (17.25) um(x) B 1 eikx + B 2 e - ikx , X> b, (17.29)
construite cu ajutorul funcţiilor din sistemul complet al funcţiilor proprii ale energiei. cu A1 , A2, B1 şi B2 constante.
Spectrul energiilor este în general mixt. Dacă E aparţine spectrului continuu, o Cum n-am specificat energia potenţială , nu putem da o formă explicită soluţiei
funcţie proprie ataşată nu este normabilă şi, ca urmare, o soluţie staţionară nu în zona II. Vom nota cu u1 şi u2 două soluţii liniar-independente ale ecuaţiei în
descrie o stare posibilă. zona II, presupuse cunoscute; cu ajutorul lor putem scrie
Este posibil să descriem transmisia şi reflexia particulei lucrând numai cu o soluţie
un(x) = C1 u1(x) + C2 uz(x) , a< X< b. (17.30)
166
167
 Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.5. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL. CAZUL 3D

O funcţie proprie trebuie să fie continuă şi să aibă derivata de ordinul întâi continuă.
In problema noastră această cerinţă se traduce prin 4 ecuaţii liniare şi omogene de împrăştiere a particulei pe potenţial. Pentru această soluţie avem
pentru cele 6 constante din ecuaţiile precedente; cele 4 ecuaţii exprimă continuitatea . . . nk
M I A1 12,
.
funcţiei şi a derivatei sale în punctele x = a şi x = b. Cum ştim că o soluţie a )J = )inc - )refi, .
)inc -
- nk )refi = ~ I A2 12 ' X< a, (17.34)
}.,f
ecuaţiei Schri.idinger este determinată numai până la un factor, vom fixa întotdeauna . nk _.
convenabil una din constante. Atunci ecuaţiile de trecere permit exprimarea a patru JllJ = Af I B1 I2 = Jtrans, X> b. (17.35)
din coeficienţii necunoscuţi prin al cincilea. Dând pe rând două valori bine alese
acestuia din urmă determinăm două soluţii liniar-independente ale ecuaţiei. Ele In acest fel primul termen din ]I este asociat cu probabilitatea de incidenţă , al
sunt în cazul de faţă chiar funcţii proprii şi aceasta se realizează pentru orice E > O. doilea termen al său cu probabilitatea de deplasare în sens invers (reflexie) în zona
Cu E > O suntem astfel într-o zonă de spectru continuu cu valori proprii dublu I, iar Jm cu probabilitatea de trecere în sensu} axei Ox într-un punct din zona III
degenerate. (transmisie). Dat fiind caracterul staţionar al soluţiei, cei trei termeni sunt prezenţi
la orice moment de timp, spre deosebire de situaţia pe care am întâlni-o în cazul
Densitatea de curent de probabilitate de localizare asociată soluţiei cu repn'zen-
unui pachet de unde. Din condiţia (17.27) rezultă
tarea precedentă are o expresie analitică diferită în cele trei zone, dar valoan ·a sa
trebuie să fie aceaşi, pentru că, aşa cum am remarcat anterior, j nu depin<t i de
)inc = )refi + )trans · (17.36)
poziţie. Prin calcul direct găsim în zonele I şi III
Se definesc coeficientul de reflexie R şi coeficientul de transmisie T prin
nk
)I M (I A1 12 - I A2 12) X< a, (17.31)
R = }_refi , T =
-
)trans
-- (17.37)
nk )inc
JIII M (I B1 12 - I B2 12) X> b. (17.32)
Jinc

Cei doi coeficienţi sunt legaţi prin relaţia

Curentul în zona II are o expresie mai complicată.
R+T= 1. (17.38)
Exerciţiu. Presupunând că soluţiile u 1 şi u2 au fost alese reale. arătaţ i că
densitatea de curent în zona II are expresia Inlocuind curenţii cu expresiile lor, avem
. n I A2 l2 T = I B1 12
Jn =M W12 Im (C; C2 ), a< X< b, (17.33) (17.39)
R = I A1 12' I A1 12.
unde W12 este wronskianul celor două soluţii.
Coeficienţii R şi T nu sunt afectaţi de înmulţirea cu un factor constant a funcţiei
Analizăm acum expresia curenţilor în zonele I şi III. Ne amintim că în §3.4 s-a dat proprii: spunem că nu sunt afectaţi de 11 normarea" soluţiei staţionare cu care lucrăm.
o interpretare fizică unei mărimi construite din densitatea curentului de probabilitate Este comodă 11 normarea 11 în care A 1 = 1.
de localizare: fluxul său printr-un element de suprafaţă dat este egal cu probabilitatea Exerciţiu. Calculaţi coeficienţii R şi T pentru cazul V (x) = Vo ( Vo - constantă)
de trecere a particulei în unitatea de timp prin acel element de suprafaţă. Extindem pentru x E (a, b) în cazurile Vo > O (barieră de potenţial) şi Vo < O (groapă de
interpretarea la cazul unei stări de tipul (17.25). Curenţii )I şi Jm sunt amândoi potenţial).
diferenţa a doi termeni, asociaţi cu probabilităţi de deplasare în sens pozitiY şi nf'gativ
al axei Ox. Dacă vrem să descriem situaţia particulei care vine din zona I. al doilea
termen din Jm nu îşi găseşte rostul, ca urmare ne interesează soluţia cu B2 = 17.5 lmprăştierea pe potenţial. Cazul 3D
O,. Notăm cu u(+)(k;x) funcţia proprie (17.28)-(17.30), cu B2 = O. Admitem că
Aşa cum am menţionat la începutul secţiunii §17.2, este natural să ne gândim că
soluţia ecuaţiei Schri.idinger ataşată prin (17.25) conţine informaţii despre procesul
pentru a descrie împrăştierea pe potenţial trebuie să rezolvăm ecuaţia Schri.idinger
168
169
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.5. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL. CAZUL 3D

t emporală pornind de la o stare iniţială potrivită pentru a descrie particula în prima

parte a experienţei.Cum în această etapă particula este departe de centrul de mari
forţe, funcţia de undă va fi practic o soluţie a ecuaţiei Schr6dinger pentru particula
liberă , adică un pachet de unde de Broglie (o suprapunere continuă de soluţii de u(+)(k; r)---+ uit\k ;r ) = /n ~Q/') [ exp(ik. r) + f( r ; k) exp ~ikr)] , r---+ oo .
Broglie, vezi §3.10) 2 • Pachetul de unde trebuie să descrie cazul unei distribuţii
(17.41)
înguste în impulsuri, centrată pe valoarea medie a impulsului iniţial al particulei
După cum se vede, soluţia este indexată cu ajut orul unui vector a cărui lungime este
care defineşte direcţia de incidenţă. Cu trecerea timpului, funcţia de undă va fi
legată de valoarea proprie E prin relaţia (17.40) , dar are direcţia oarecare. Definiţia
afectată de potenţial, corespunzând intrării particulei în zona câmpului de forţe. Mai
t ârziu , pachetul de unde va lua valori apreciabile în zona de detecţie şi va redeveni un are sens, deoarece funcţia uit ) (k; r) satisface ecuaţia Schrodinger a particulei libere,
pachet de unde de Broglie. Acest pachet va diferi de cel iniţial. Analizându-l am afla o dacă sunt neglijaţi termeni de ordin superior în 1/ r faţă de cei existenţi în uit>.
distribuţie de impulsuri diferită de cea iniţială, ca urmare a acţiunii câmpului de forţe.
Mai precis:
şi am calcula secţiunea eficace. Operaţiile descrise nu sunt imediat e; ele necesită - primul termen, desemnat ca unda plană. este soluţie exactă a ecuaţiei
folosirea unui computer şi a unor metode de lucru adecvate. Au fost dezvoltat e şi Schrodinger a particulei libere şi este şi funcţie proprie a operatorilor asociaţi com-
metode de aproximaţi e, cea mai simplă fiind aproximaţia Born pe care am prezentat- ponentelor impulsului,
o în §17.3. Ea trat ează interacţia particulei cu centrul de forţă ca o perturbaţie - al doilea termen este denumit undă sferică diverg e ntă. dat orită funcţiei
dependentă de timp aplicată unei particule libere.

lncă din perioada de început a mecanicii cuantice s-a recunoscut că împrăştierea 1P+ (r.t) = e i( kr - ft)
(17.42)
elastică poate fi descrisă ca un proces staţionar, folosind o soluţie particulară a r
ecuaţiei Schrodinger temporale
care apare în factor la distanţe mari în contribuţia sa la soluţia staţionară (17.40)
asociată; în expresia precedentă exponentul ia o valoare dată pe suprafaţa unor sfere a
n2 k2
w(+) (r, t ) = u(+\k ;r)e- iEt , E=2M' (17.40) căror rază creşte proporţional cu timpul. Este uşor de verificat că funcţia exp( ikr) / r
este şi ea soluţie a ecuaţie Schrodinger independente de timp pentru particula liberă,
ca şi unda plană ,
unde funcţia proprie a energiei u (+) (k; r) - numită soluţie staţionară de împrăştiere
- factorul f(r ) care înmulţeşte unda sferică divergentă , numit amplitudine de
elastică , va fi definită în paragraful următor. Situaţia este asemănătoare celei întâl-
împrăştiere elastică, aduce termeni de ordin superior în 1/r faţă de cei existenţi în
nite în problema lD a reflexiei şi transmisiei. •
rezultatul acţiunii operatorului energiei particulei libere asupra funcţiei uit) .
Expresia pe care o ia funcţia u(+) (k: r) la distanţe mari o defineşte unic. ~u
17.5. 1 Soluţia staţionară de împrăştiere vom justifica acgastă afirmaţie în cazul general; mai târziu ne vom convinge de
valabilitatea ei în cazul unui câmp de forţe central.
='Te referim la un câmp de forţe pentru care energia potenţială îndeplineşte condiţi­
ile descrise la începutul secţiunii 5.2, fără a fi neapărat central. Presupunem că spec- 1n comportarea asimptotică a soluţiei staţionare de împrăştiere, unda plană este
trul energiilor are o porţiune de spectru continuu care se întinde de la O la infinit. asociată particulei incidente cu impulsul nk. iar termenul cu unda sferică divergentă
Unei valori proprii din spectrul continuu îi corespund o infinitate de funcţii proprii este asociat particulei după interacţia cu câmpul de forţe. ~e convingem de sensul
liniar-independente, toate neintegrabile în modul pătrat. Soluţia staţionară de îm- acestor afirmaţii analizând densitatea de curent de lornlizare la distanţe mari.
prăştiere este o funcţie proprie particulară definită unic de comportarea ei la distanţe Conform (3.11), în starea descrisă de funcţia de undă w(r, t) densit atea de curent
J este
2
Situaţia este ceva mai complicată pentru potenţiale cu rază lungă de acţiune.
J(r , t) = ~
2iM
(w* v w - w Vw*). (17.43)
170
171
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL 17.5. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL. CAZUL 3D

Soluţia de împrăştiere (17.40) conduce la densitatea de curent independentă de timp Analizăm rezultatele calculului:
1) Vectorul Jinc are o direcţie constantă , de-a lungul vectorului k şi o mărime
J(+)(r) = ~ Im ( u(+ )* v u( + )) , (17.44) constantă.
2) Vectorul Jîmpr are direcţie radială şi descreşte ca 1/r2 . El depinde de cele
pe care avem posibilitatea s-o descriem la distanţe mari. Scriem întâi forma asimp- două direcţii n şi n' prin intermediul amplitudinii f . Fluxul său prin suprafaţa
toticăa soluţiei (17.41) ca dS = r 2 dD f, decupată de unghiul solid dD pe o sferă de rază r ,

ut>(k; r) = Uinc(k ; r) + uîmpr(k; r),. (17.45) nk

Jîmpr · dS = M I f I2 dfl (17.53)
Cu notaţiile
ll=k , n' = f (17.-16) nu depinde de distanţa r , dar depinde de direcţiile descrise de n şi n ' , prin inter-
mediul amplitudinii f.
avem 3) Curentul Jinterf din (17.52) are componente de-a lungul direcţiilar n şi n'
eik-r
f (n ' , k) exp( ikr )
şi descreşte ca 1/r. Ca funcţie de distanţă, curentul Jinterf oscilează, frecvenţa
Uinc = (2 7r)3/ 2 ' uîmpr=( 2 7r)3/2 r (1 , .47)
oscilaţiilor creşte cu unghiul dintre n şi n '. Oscilaţiile lipsesc când acest unghi este
La distanţe mari , densitatea de curent de probabilitate de localizare va fi notată zero sau 1T . Se poate justifica formula asimptotică
cu J t).Acest vector este suma a trei vectori care au proprietăţi diferite
4JTrl I
J interf ---+ - M r 2 n O(n - n ) Im f , (17 .54)
J t ) = J inc + Jîmpr + J interf, (17.48)
pe baza formulei asimptotice pentru unda plană din anexa E. Relaţia simbolică
unde
(17.54) exprimă tendinţa curentului Jinterf de a deveni neglijabil la distanţe mari,
n
~ Im
cu excepţia direcţiilor înainte şi înapoi.
Jinc -Im(u*
M inc T7
VUinc ) , J împr = ( Uîmpr V 'Uîn1pr) (17.49)

Jinterf ~ Im ( Uinc V Uîmpr) + ~ Im ( Uîmpr V Uinc ) (17.50)

17.5.2 Legăt ura
unea
dintre amplitudinea de împrăştiere elastică şi secţi­
diferenţială de împrăştiere
Prin calcul direct, lăsat în seama cititorului, se obţine Interpretarea care este dată în cele ce urmează termenilor din expresia de distanţe
.k mari a densităţii curentului de probabilitate JC+) este bazată pe proprietăţile lor
V 'Uîmpr ~ Z . ll
I
Vuinc = ikuinc, Uîmpr.
(direcţie, dependenţă de distanţă) şi este intuitivă. Ea este justificată mai temeinic
In ultima expresie au fost neglijaţi termenii aduşi de gradientul lui 1/r şi de gradi- de o descriere a procesului de împrăştiere cu ajutorul unui pachet de unde 17).
entul amplitudinii f deoarece ei contribuie cu termeni de ordin superior în 1/r faţă Cele ce urmează se referă la împrăştierea într-o direcţie n' #- n .
de termenii păstraţi. Cu aproximaţiile precedente, obţinem i) Fluxul vectorului Jinc joacă rolul fluxului curentului înainte de împrăştiere
IIinc, adică mărimea Jinc · n este interpretată ca reprezentând probabilitatea de
1 nk 1 nk f I 1
2
, incidenţă a particulei prin unitatea de suprafaţă , perpendiculară pe direcţia de inci-
Jinc=( 2 7r) 3 Mn, JÎmpr = (
2 7r) 3 M ~ n , (17.51) denţă n în unitatea de timp.
ii) Fluxul vectorului Jîmpr prin suprafaţa asociată unghiului solid dD pe sfera
Jinterf = ~: r (n + n') { f expi(kr - k · r) + f* exp[-i(kr - k · r)]} ( ~ )3 . de rază r cu centrul în origine, adică mărimea Jîmpr · n' dSr este identificată cu
2 2 probabilitatea dPîmpr de împrăştiere în elementul de unghi solid dD în unitatea de
(17.-52) timp.
172 173

•
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL 17.6. IMPR.4.ŞTIEREA PE POTENŢIA.L CENTRAL

Atunci, folosind expresiile curenţilor Jinc şi Jîmpr din (17.51) , obţinem Prima integrală este nulă deoarece integrandul este impar. In a doua integrală,
conform ( 17 .57) , apare tocmai secţiunea eficace totală de împrăştiere elastică. In al
l hk l nk 2
Ilio, dPÎmpr (2 7f) 3 M f dO ) (17.55) treilea termen integrala se efectuează pe baza proprietăţii fundamentale a funcţiei
3
(2n) M' I 1
c5(n - n'). Simplificând cu hk/M, obţinem următoarea relaţie de legătură între
secţiunea totală de împrăştiere elastică (17.2) şi amplitudinea de împrăştiere elastică
şi, în final ,
2 "înainte" ( n ' = n) :
dcrc1 = I f( n '; kn) 1 d0 0 , , n':/= n . (17.56)
4n
CYe[ klmf(n , kn ). (17.59)
Evident, secţiunea totală de împrăştiere elastică este dată de
Relaţia exprimă teorema optică.
CYeJ = 11 f(n ' ; kn) 1d0 2
0 ,. (17.57) Denumirea de teorema optîcă este legată de analogia posibilă între (17.59) şi
relaţia dintre constanta dielectrică a unui mediu şi partea imaginară a indicelui de
In concluzie, contribuţia termenului J interf a fost neglijată, cu justificarea în refractie complex care caracterizează acest mediu.
comportarea (17.54), iar vectorii Jinc şi J împr au fost asociaţi cu starea pa rticulei
înainte şi, respectiv, după ciocnire.
17.6 lmprăşti erea pe pot enţial central
Constatăm că secţiunea eficace diferenţială de împră.ştiere elastică se ob: ir1P din
amplitudinea de împrăştiere elastică. Ca urmare, scopul principal al teo'; i îm-
Arătăm în continuare că pentru un câmp central de forţe amplitudinea de îm-
prăştierii pe potmţial est e calculul amplitudinii f. ;\Je vom ocupa de aceas·, pro-
prăştiere elasticăse exprimă ca o serie de polinoame Legendre, având ca variabilă
blemă în cazul unui câmp central de forţe în §17.6.
cos 8 , cu 8 unghiul de împrăştiere , coeficientul polinomului de indice l fiind deter-
minat o dată cu defazajul 61 al undei parţiale cu numărul cuantic l .
17 .5.3 Teorem a opt ică

In cazul lD am văzut că ecuaţia de continuitate conduce la o concluzie ii p or- 17.6. 1 D escom punerea unde i staţionare în unde parţiale
tantă: suma coeficienţilor de reflexie şi transmisie este egală cu l. Evidenţiem acum
In cazul câmpului central de forţe , unei valori proprii E = h 2 k 2 /2A1 îi corespund
relaţia la care conduce teorema optică în cazul 3D, atunci când descriem împrăşt ierea
două categorii de funcţii proprii: un continuum de unde staţionare de împrăştiere
pe potenţial cu ajutorul soluţiei staţionare de împrăştiere (17.40). Pentru o 8oluţie u(+l(k ;r ) diferind una de alta prin direcţia vectorului k, a cărui lungime este fixată
staţionară ecuaţia de continuitate cere ca divergenţa densităţii curentului de proba-
de energie, şi infinitatea de unde parţiale Utm ( k; r) , cu l şi m variabili ( l întreg
bilitate de localizare J (+) să fie nulă. Integrăm ecuţia de continuitate pe volumul
nenegativ , I m l:S:: l) şi k fixat. O soluţie dintr-o categorie poate fi exprimată ca
unei sfere de rază R şi aplicăm teorema lui Gauss; rezultă că fluxul vectorului J(+)
o suprapunere liniară a funcţiilor din cealaltă categorie. Situaţia este asemănătoare
prin suprafaţa :En a sferei considerate este zero celei întâlnite în §16.3, unde unda plană a fost exprimată ca o serie de unde parţiale
ale particulei libere. In cazul unui câmp central de forţe, arătăm în continuare cum
{ J(+) · d Sn = O. se exprimă o undă staţionară de împrăştiere ca o suprapunere de unde parţiale. Din
}r:,R
acest calcul vom extrage o expresie analitică pentru amplit udinea de împrăştiere
elastică.
Dacă raza sferei este suficient de mare, folosim p entru J( +) expresia sa asimptotică
(17.48), cu termenii individuali având expresiile (17.51) şi (17.52) , şi avem Scriem descompunerea în unde parţiale a unei unde staţionare de împrăştiere ca

r[ nk + 11.f flk ~
}r:,R M r2 M r
_ 47ffl I ll
.111 o(n - n) Im f r2 l · r r dO = O. (17.58)
•
u(+\k; r ) = 1 ,,. ~ "< ! ? f t
l=O m= - l
A;~(k)u1m(k; r ). (1 7.60)

174 175
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.6. IMPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL CENTRAL

Avem de determinat coeficienţii Aj~ (k). Observăm întâi că pentru particula liberă elastică (17.60) este
unda staţionară de împrăştiere se reduce la unda plană, iar formula precedentă se
reduce la (16.45), care are la bază formula lui Rayleigh, coeficienţii fiind [vezi H.6)) 00
1
(O) (k)
A lm = 4 1r i (k) ·
u( +)(k; r ) = u(+)(k, cos8 , r) = ( 1r)3/2
2
L (2Z + 1) i 1 exp[ic51(k )] R1(k; r) Fi( cos 8) .
Y,*
lm (17.61) l=O
(17.67)
Determinarea coeficienţilor Aj ~ (k) se face impunând condiţia asimptotică
Vom prefera, de obicei, notaţia generală u( +) (k; r), mai compactă decît
u (-t ) ( k , cos e , r) .
(17.41), scrisă ca
In încheiere, arătăm cum se inversează relaţţa (17.60), conducând la exprimarea
(21r) 312 u(+)(k; r) - exp(ik. r) -+ J(r; k) exp(ikr), r-+ oc . (17 62) unei unde parţiale ca o suprapunere continuă de unde staţionare de tipul u( +) (k; r)
r corespunzând aceleiaşi energii E. Pentru a inversa relaţia menţionată o înmulţim cu
Se înlocuiesc cele două funcţii din membrul stâng prin dezvoltările lor în m ,de o funcţie sferică Yi,,w(k) şi integrăm peste direcţia vectorului k, ceea ce, pe baza
parţiale,apoi funcţiile radiale se înlocuiesc prin expresiile lor asimpt otice (1 6.:=~) . proprietăţii de ortogonalitate a funcţiilor sferice, izolează termenul corespunzător
In continuare , se exprimă cele două funcţii sinus prin exponenţiale şi se grup1 a ză undei parţiale de indice l ca
termenii după cele două unde sferice, divergentă şi convergentă, care apar fol o< nd
formula lui Euler, Ufm(k;r) =
(21r)3/2
1

4n
(-i/ exp(-iclz)
1
Yim(k)u(+)(k;r)df1k.
k '
A

(17.68)

(21r) 312 u(+\k; r ) - exp(ik · r) -+ C+ exp(ikr) + c_ exp(-ikr)' r-+ oo ,

r r In absenţa potenţialului, formula trece în (16.46).
(17.63 ,.
cu
17 .6.2 Amplitudinea de împrăştiere elastică

c_ --l
2ik ~
~
oo
'°'
I
~ e
il~ [A(+) ( . ')
l m exp - i Uf -
A l(o)
m
] Yil m ( r' ) ' (17. 6-1 ) Scopul major al calculului precedent este determinarea amplitudinii de îm-
l=O m= - l prăştiere elastică.Revenind la formula (17.63) cu C+ dat de (17.65), găsim o
l oo I expresie pentru coeficientul undei sferice divergente, mărime care este totuna cu
C+ 2ik ~ ~
~ ~ e
- i[?I.
2
[A(+) ("')
Im exp iu1 -
A(O)]Yi
Im
(')
Im r . (17.65 J amplitudinea de împrăştiere elastică f din (17.41)
l=O m= - l
oo I
Condiţia asimptotică (17.62) cere ca numai primul termen din (17.63) să fi e C+ = f(r;k) = 2~k L L (-i)1 Aj~(k) [exp(2ic51)- l]Yim(f) (17.69)
prezent. Este deci necesar ca să se anuleze coeficientul C_ . Seria care îl redă pP l=O m=-l
C_ se poate anula doar termen cu termen, dat fiind liniar-independenţa funcţiilor sau
sferice. Această cerinţă determină coeficienţii căutaţi 00 /

y(f; k) = :: L (e2i81(k) - 1) L Yi~(k)Yzm(f). (17.70)

Aj~(k) = Aj~(k) exp[ic51(k)J = 41ri1 Yi~(k) exp[ic51(k)]. (l ';".GG) l=O m= - l

In ultima relaţie suma după numărul cuantic m conduce, pe baza teoremei de

adunare a funcţiilor sferice (H.5), la polinomul Legendre de ordin l şi de variabilă
Inlocuind coeficienţii Aj~ (k) în formula (17.60) şi folosind teorema de adun are
a funcţiilor sferice (H.5), rezultatul obţinut pentru soluţia staţionară de împrăşti ere
cose= k. r.
.
(17.71)
176
177
Capitolul 17. ELEA1ENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.6. IkIPRĂŞTIEREA PE POTENŢIAL CENTRAL

Am ajuns astfel la formula finală pentru amplitudinea de împrăştiere elastică

ortonormare a polinoamelor Legendre (H.l), conducând la o expresie cu o structură
1 simplă pentru secţiunea totală de împrăştiere elastică,
L (2Z + 1) [exp(2i5z(k)) -
CX)

f (i:; k) = ik l] Pz(cos8)
2
1
l=O
CTe1(E) = Jf I 1
2
dD = f CTz'1(E),
k L (2l + 1)
CX) •

e' 61 (k) sin oz(k) P1(cos8). (17.72)

I 47T · 2
l=O
2
l= O CT1(E) = k2 (2l + 1) sm Oz = 41T (2l + 1) I fz 1 (17.75)
Aşa cum am arătat
în capitolul precedent, 8 este unghiul de împrăştiere elastică.
Se constată că, spre deosebire de secţiunea diferenţială de împrăştiere elastică (17. 74),
Obsen1 ăm imediat că
secţiunea totală nu conţine termeni de interferenţă.
i) amplitudinea de împră.ştiere elastică nu depinde de modul de alegere a defaza-
Verificăm acum direct valabilitatea teoremei optice, demonstrată în §17.5.3 pe
jelor, care sunt definite doar modulo 1T,
ii) amplitudinea de împrăştiere elastică se anulează în cazul 5 = O modulo 1T baza ecuaţiei de continuitate şi fără ipoteza de câmp de forţe central. Conform
(cazul particulei libere), (17.72), partea imaginară a amplitudinii f are expresia
iii) amplitudinea de împrăştiere elastică depinde doar de două variabile k şi cos 8 1
L (2l + 1) sin
CX)
2
şi nu de cinci ( k şi f) , aşa cum se întîmplă pentru un câmp de forţe necentral. Im f(k , cos 8) = k Oz P1(cos 8). (17.76)
Amplitudinea de împrăştiere elastică este constituită din contribuţia aditivă a Z=O

tuturor undelor parţiale, având structura Cum pentru 8 = O oricare din polinoamele Legendre sP reduce la 1, avem
CX)

L (2l + 1) fz(k) Pz(cos 8). fz(k) = exp(ibz) . ~

f(k, cos 8) = k smoz. (17. ,3) Im f(k, 8 =O)= k1 0 (2l
. 2
+ 1) sm 4
k
01 = 1T CTet, (17.77)
l=O l=O

Yiărimea fz (k) se numeşte amplitudine parţială de împrăştiere elastică. Ea e... te adică regăsim relaţia (17.59) care exprimă teorema optică.
independentă de modul de alegere a defazajului, adăugarea unui termen egal cu un
număr impar de 1T la defazaj aducând după sine o schimbare de semn în fiecare din 17 .6.4 Imprăştierea la energii joase
factorii exp( i Oz) şi sin Oz .
Prezentăm în acest paragraf situaţia cea mai simplă în care formula (17.73) pentru
In secţiunea diferenţială de împrăştiere elastică
amplitudinea de împrăştiere elastică este utilă - împrăştierea la energii joase. ~e

:
1
= I: I: (2Z' + 1) (2l + l)fz"'i(k) fz(k) Pz,(cos 8) Pz(cos 8) (17.74)
vom referi în cele ce urmează la împrăştierea pe potenţial cu rază scurtă de acţiune,
la energii foarte joase, definite ca în §16.2.5 prin condiţia kro « 1. La energii joase
l=O l'=O care nu sunt în vecinătatea unei rezonanţe, defazajul ia o valoare cu atât mai mică
cu cât valoarea numărului cuantic l este 'h iai ridicată. astfel încât
există două categorii de termeni, unii cu Z' = l, asociaţi unei unde parţiale date,
alţii cu l' i-l, asociaţi unei perechi de unde parţiale (termeni de interferenţă). exp(2i6z)- l;:::;:; oifk
fz = 2i k (17.78)

17.6.3 Secţiunea totală de împrăştiere elastică şi teorema optică

şi atunci. folosind expresia aproximativă (16.37) pentru tangenta defazajului, avem
Expresia stabilită pentru amplitudinea de împrăştiere elastică permite să se
fz+1 Oz+1 tano1+1 /31+1 - (l + 1) f3z + l + I (kro) 2
efectueze integrarea peste direcţia de împrăştiere a proiectilului, folosind relaţia de (17.79)
T;:::;:;T;:::;:; tanoz;:::;:; !31-z !31+z+2(2z+3)(2z+1)"
178
179
 Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL
17.7. IMPRĂŞTIEREA A DOUĂ PARTICULE

Cu cât energia este mai joasă, cu atât contribuie mai puţini termeni în seria (17. 73).
de unde , folosind şi (16.42) , găsim pentru (16.37) ,
Strict la limita E _, O, avem
o f1 0 /2
lim f(k,cos8) = lim fo(k) = lim _Q = -ao , (17.80) tan 0/ 0 ~ fi' _ fi' , (17.85)
E -,O E -,O k ->O k rez
unde ao este lungimea de împrăştiere. deja definită prin (16.39). Ca urmare, cu notaţia
r1 (kro)21+1
dCY 2 (17.86)
lim dn = I ao I . (17.81) 2
E -> O H
[( 2l - l)!!]2 ( ~) E=Erez
In limita energiilor joase secţiunea eficace diferenţială -de împrăştiere elast ică (in
In vecinătatea rezonanţei , valoarea secţiunii de împrăştiere este de obicei dominată de
sistemul centrului de masă) este izotropă, adică este independentă de unishiul de
contribuţia undei parţiale la. In aceste condiţii secţiunea totală este bine aproximată
împrăştiere. ~ăsurarea acestei mărimi (prin extrapolarea rezultatelor de la energii
de secţiunea parţială CYz 0 , care este redată aproximativ de expresia
joase) determină modulul lungimii de împrăştiere ao.
La energii foarte joase, doi atomi care se ciocnesc pot fi asimilaţi cu d , •na par- 411' (rzo/2)2
ticule cu interacţie centrală , atunci când se află departe unul de celălalt. P roblema (17.87)
CYziz = k2 (2lo + 1) (E - Erez)2 + (rzo/2)2 .
calculului precis al lungimii de împrăştiere în asemenea situaţii a devenit r1Tent im-
portantă pentru întelegerea ciocnirilor dintre atomi 11 reci" (atomi care se mişcă cu Secţiunea precedentă are un maxim la energia de rezonanţă Erez· Formula aproxi-
viteze de ordinul câtorva centimetri pe secundă). mativă obţinută pentru secţiunea de împrăştiere este formula Breit- Wigner.
Pe măsura ce energia creşte, începe să se simtă şi contribuţia undei parţiale Discuţia din paragraful de faţă s-a referit la cazul unui potenţial cu rază finită
p (l = 1) , amplitudinea de împrăştiere elastică fiind acum aproximată de de acţiune.

eioo sin oo ei 01 sin 01

J(k; cos 8 ) ~ fo(k) + 3fi (k) cos 8 = k +3 k cos 8. ' -' · '-'~2)
17. 7 Imprăştierea a două particule
Acum, secţiunea diferenţială este redată aproximativ de suma dintre conr rib uţia
undei parţiale s şi a termenului de interferenţă între undele s şi p. Teoria prezentată în secţiunile precedente a presupus centrul de forţe fix.
Amintindu-ne că problema evoluţiei a două particule se reduce la problema evoluţiei
dCYeJ sin2 Oo sin Oo sin 01 _
dfl ~ --,;,z- +6 z,. 2 cos( oo - 01) cos 8 . .83) a două sisteme fictive, centrul de masă şi o particulă cu masa egală cu masa re-
dusă , ajungem la concluzia că distribuţia unghiulară dată de formula (17.56) este
In legătură cu aplicaţiile formulei (17.73), pentru comparaţia dintre teori• ,_ ex- distribuţia unghiulară în sistemul de referinţă în care centrul de masă este în repaus
perienţă în analiza împrăştierii elastice în diferite sisteme fizice reale, în p a r· , ular •
(sistemul centrului de masă). Trecerea între cele două distribuţii se face pe baza re-
particule elementare, sunt dezvoltate procedee de extragere a informaţiei desprt> de- laţiei de transformare pentru elementul de unghi solid [vezi [l], §13.1 sau [7], §2.lJ. In
fazaje din măsurători de secţiuni diferenţiale şi totale de împrăştiere elastic ă. aceste condiţii în relaţiile din acest capitol masa M a proiectilului trebuie înlocuită
Cu totul altfel se prezintă comportarea secţiunilor de împrăştiere elastică în cu masa redusă a celor două particule care se ciocnesc.
vecinătatea unei energii de rezonanţă [vezi §16.2.5]. Atunci , pentru una din un- In cazul împrăştierii
a două particule identice trebuie ţinut seama de principiul
dele parţiale , al cărei indice este notat cu lo. este îndeplinită egalitatea (I iî.42). In simetrizării. Cea mai simplă situaţie , singura pe care o menţionăm aici , este cea a
aceste condiţii , putem face aproximaţia doi bozoni identici fără spin, caz în care funcţia de stare care descrie sistemul trebuie
să fie simetrică în coordonatele particulelor. La permutarea coordonatelor celor două

f310 (k) ~ -(lo + 1) + (E - Erez) ( ~;) , (17.84) particule, coordonatele centrului de masă nu se schimbă , vectorul poziţiei relative îsi
E = Erez schimbă sensul. Lucrând în sistemul centrului de masă şi adop t ând punctul de vedere

180
181
Capitolul 17. ELEMENTE ALE TEORIEI IMPRĂŞTIERII PE POTENŢIAL

independent de timp, pentru o energie potenţială dependentă doar de distanţa dintre

particule, este firesc să folosim o soluţie simetrică a ecuaţiei Schrodinger independente
de timp construite din soluţia de împrăştiere ,

v( +) (k;r) +u(+)(k;-r).

Ea conduce la o amplitudine dP împrăştiere Anexa D

J(e , cp) + f(1r - e, cp + 1r),
A R MONICELE SFERICE CA BAZĂ CANONICĂ A
deoarece unghiurile polare pentru -r sunt 1r - e şi cp + 1r. Secţiunea eficace dife- MOMENTULUI CINETI-C ORBITAL
renţială

:~ =I J(e, cp) 12 + I f(1r - e. cp + 1r) 12 +2Re[J(e, cp) f*(1r - e, cp + 1r)J (17.88)

conţine un termen de interferenţă. Existenţa sa este confirmată experimental şi
constituie una din nenumăratele dovezi în favoarea principiului simetrizării.
:"Je referim la momentul cinetic orbital al unei particule, studiat în §4. 7. :"Je
amintim că, transcrişi în coordonate sferice, operatorii asociaţi momentului cinetic
sunt operatori care acţionează numai asupra unghiurilor polare e şi cp. Este atunci
comod ca la început să considerăm spaţiul liniar al unor funcţii f ( cp) (indepen- e,
dente de variabila radială r) care îndeplinesc condiţiile de regularitate şi pentru care
integrala Jg-'r f01r I f 12 sine de def> există. Spaţiul este infinit-dimensional şi devine
un spaţiu unitar prin introducerea produsului scalar (notat cu paranteze duble)

(U I g ) ) = J
r27r Jr f* g sin ede def! . (D.l)
O O

Operatorii momentului cinetic orbital acţionează în acest spaţiu. Funcţiile sferice

Yi m(e, cp)
sunt funcţii proprii pentru operatorii L 2 şi Lz ,

L
2
Yim = l (l + 1) ri2 Ycm, Lz Yc m = mn Yc m , I m I:<; z, (D.2)

iar totalitatea lor formează un sistem ortonormat complet în spaţiul de funcţii definit
anterior. In felul acesta sunt îndeplinite relaţiile generale (13.45)-(13.47), trei din
ecuaţiile de care ascultă vectorii unei baze canonice.
Arătăm acum că dacă adoptăm pentru funcţiile sferice expresia redată de (4.68)-
(4. 70), atunci sunt îndeplinite şi relaţiile (13.48)-(13.49),

L+ Ycm = o:1,m+1 nYim+l, L _ Ycm = az,m nYim- 1, (D.3)

cu
L± = Lx ± iLy, O:/m = /(l + m) (l - m + 1), (D.4)
182 183
Anexa D. ARMONICELE SFERICE CA BAZĂ CANONICĂ A A MONIENTULUI
CINETIC ORBITAL

ceea ce justifică afirmaţia că setul celor 2 l + 1 funcţii sferice Yz m cu acelaşi

Atunci
formează o bază canonică de pondere l în raport cu operatorii momentului cinetic
orbital.
Pornim de la expresiile (4.68)-(4.70), menţionate anterior, (d~ -m cote) Pzm(w) = -( Vl-w 2 d~ + v'~: 1112
) P1m(w),

eim</> şi ţinând seama de structura (D.6) a funcţiilor sferice avem

Yzm((},<j>) = P1m(cos(}) <I>m(</>), <I>m(cf>) = }27r, (D.5)
2
( J1 - w !!__
dw
+ mw
v'l - w2
) (1 - w 2 r1 2 Fim
cu Fim (w) funcţiile Legendre asociate, pe care le scriem, în vederea calculului care
urmează, ca = -mw (1 _ w2)1/2+m/2 - l Fim+ (l _ w2)1/2+m/2 dFzm
dw
Fi dl+m
P1m(w) C/m (1 - w 2
r/ 2
F'zm(w) , lm = dv}+m (w 2 - li. +mw (l _ w2)m/2 - l/2 Fim= (l _ w2)(m + l)/2 ddF1lm.
w
21 + 1 (l - m) ! 1 Revenind la (D.10), constatăm că din funcţiile care apar se poate forma, până la
Czm (-ir (D.6)
- 2- (l + m) ! 21 n . factor, armonica sferică de indici l şi m + 1,

Facem apel la expresiile (4.51) ale operatorilor de moment cinetic scrişi în coordonate dl+m+l
L+ Yz m = -n <I>m+1 (</>) q m (1 - w 2)(m+i)/ 2 J l+m+ 1 (w 2 - l = _-53..!!.!:_
1 ii Yzm+1 .
sferice, W C[m+ l
(D.11)
Lx iii (sin cp :(} +cot(} cos cp ~) , (D .7) Dar
C/m (l - m)! (l + m + 1)! = -j(Z _ m) (l + m + 1),
Ly -iii ( cos </> :(} - cot (} sin</>~) (D }-) Ctm+l
astfel încât, revenind la (D .11), constatăm că am demonstrat prima relaţie (D .3).
din care rezultă direct Conform teoriei generale expuse în Cap.13, putem afirma că a doua relaţie (D.3)
este şi ea îndeplinită o dată cu prima relaţie.
L + -- L x + i. L y -- ia
n e
i</> ( &
â(} + i
o)
. cot (} â</> (D.9) Exerciţiu: Aplicaţi operatorul L_ primei relaţii (D.3), folosiţi pentru produsul
de operatori L _ L+ expresia (13.15) şi._j ustificaţi în acest mod a doua relaţie (D.3).
Aplicăm operatorul L+ unei funcţii sferice: Derivata în raport cu </> se efectuează
Observaţie. Este posibil să deducem expresia armonicelor sferice exploatând teo-
imediat şi rezultă
ria generală a momentului cinetic în felul următor:
ei(m+l)</> ( d ) i) determinăm funcţia Yz-t pe baza ecuaţiei
L+ Yzm = ii ~ d(} - m cot(} Ptm(w). (D.10)
L_ Yz _t = O, (D.12)
Derivata în raport cu (} o exprimăm prin derivata în raport cu w = cos(}. variabila
îi) generăm celelalte funcţii sferice prin acţiunea operatorului L+. Vezi, de ex.,
de care depind funcţile Legendre asociate,
[5], anexa 4.
!!._
d(}
= dw !!__
d(} dw
= - sin (} !!__
dw
= - J1 - w2 !!__ .
dw
184 •
185
 Anexa E
DETER MINAREA SPIN ORILOR SFERICI

In §13.7.1 am introdus spinorii sferici , notaţi I ljm). >Jumerele cuantice l şi

j care apar în acelaşi ket sunt legate: pentru l :/- O numărul j este fie l + l/2 , fie
l - 1/2 , iar dacă l = O atunci j este egal rn 1/ 2. Totalitatea spinorilor sferici cu
l şi j fixaţi formează o bază canonică de pondere j în raport cu momentul cinetic
total al unei particule de spin 1/ 2. Descriem aici calculul spinorilor sferici.
In §13.7.2 am stabilit că spinorii sferici au structura redată de (13.91). Transcriem
relaţia citată în forma simplificată

I ljm) = Cm Yim - 1/ 2 I t ) + dm Yim+ l / 2 IT/)· (E.1)

lăsând de o parte indicii l şi j pe care îi considerăm fixaţi.

E. 1 B aza canonică de p ondere j = l +~

Spinorul I l l + ~ l + ~ ) care corespunde valorii proprii maxime ( m = j = l + ~ )
pentru operatorul Jz este unic determinat până la factor. Se alege factorul de fază
astfel încât
1 1
1z z + 2 z + 2 ) = Yiz I t). (E.2)

Pornind de aici, toţi ceilalţi vectori ai bazei canonice de pondere Z+l/2 sunt bine de-
terminaţi prin acţiunea repetată a operatorului J _ . Pentru a-i determina explicităm
conţinutul ecuaţiei (13.49)

J_ I ljm) = O:jmh I ljm-1 ). (E.3)

folosind relaţiile (13.56) şi (D.3)

s_ I t ) = n I TJ ) , S_ I T/ ) = I zero ) , L _ Yim = O:zm Yim - 1 · (E.4)

187
Anexa E. DETERMINAREA SPINORILOR SFERICI

Aplicând efectiv operatorul J _ , membrul stâng al ecuaţiei (E.3) devine Ca urmare. deocamdată putem scrie dm =I dm I ei</>m . Faza <Pm nu este însă
arbitrară. ~e întoarcem la a doua ecuaţie (E.7) cu acest mod de reprezentare a
J _ I ljm) =
h[CmO'./m- 1/ 2 Yim- 3/ 2 1 ~ ) +(cm + dmO:/ m+1; 2) Yim - 1/ 2 IT/)],
(E.5) coeficienţilor dm- 1 şi dm, apoi înlocuim mărimile cunoscute, ceea ce conduce la

iar membrul drept este

(ei<l>m - l_ei<t>m) (l-m+~)+ei<Pm =1.
O'.jmh I ljm-1) = O:jmh[cm - 1 Yim- 3/21 ~) + dm- 1 Yim- 1; 2 I TJ)]. (E.6)
Pentru m = l + 1/2 din relaţia precedentă se obţine
Atunci, din (E.3) , prin egalarea fun cţiilor care înmulţesc, în membrul stâng şi în
membrul drept, cei: doi spinori I () şi I TJ) , rezultă două relaţii eiif>z - 1; 2 = 1.

O'.jmCm-1 O'.z m- 1/ 2 Cm' (E.7) Aceeaşi relaţie ne arată că dacă pentru un anumit m avem ei<t>m = 1, atunci
O:jm dm - l Cm + CY.z m+l / 2 dm · (E.8) ei<Pm- 1 = 1 şi apoi eief>m - 2 = 1 ş.a.m.d. Deci o dată cu ei<Pz - 112 sunt egale cu
1 toate exponenţialele în discuţie. In ceea ce priveşte factorul e i<P1+112 , el nu apare,
Prima relaţie este o relaţie de recurenţă, care pentru j = l + ! devine deoarece d1+ 1; 2 = O. Rezultă astfel că toţi coeficienţii dm sunt bine determinaţi ,

l + m -1/2 E.9) _ /z-m+ l /2

Cm- 1 - l + m + 1/2 Cm· dm = Dl l+l/2 m = y ", , , , Im ls z + 1;2. (E.14)

Aplicăm repetat relaţia , cu rezultatul Prin relaţiile (E.11) and (E.14) am introdus notaţiile C11+1/ 2 m şi D1 z+i/2 m pentru
coeficienţii Cm şi dm din expresia (E.1), notaţii pe care le vom folosi în aplicaţii.
l + m -1/2 In concluzie, am determinat spinorii bazei canonice de pondere j = l + 1/2:
Cm- 1 = n>m-1. (F O)
l+n+l / 2 Cn ,

:Mergem până la valoarea maximă n = l + 1/ 2 şi găsim

/ z+m-1/2 l+m+l/2 /z-m+l/2

lll+l/2m)=,J ni, Yim- 1;2IO+y 2 l+l Yim+1;2ITJ).
Cm- 1 = y 2l + 1 Cz+1;2. 1

(E.15)
Dar, conform (E.2) , coeficientul c1+ 1; 2 a fost ales egal cu 1. Atunci, trecând -+
m + 1 în relaţia precedentă, avem rezultatul final
l + m + 1/2 E .2 B aza canonic ă de p o n dere j = l - 1/2
Cm= Ci l+l/2m = 21 + 1
Im ls z + 1/2. 11)
Pentru mai IE-uită claritate, în cazul j = l - 1/2 notăm coeficienţii din relaţia
Pentru a determina coeficienţii dm facem întâi apel la condiţia de normare .93)
(E.1) cu Cm şi dm . Relaţia (E. 7) devine
2 2
I Cm 1 + I dm 1 = 1, ..12)
0.z- 1/2 m -Cm- 1 = O'.z m- 1/ 2 Cm , - (E.16)
din care putem extrage numai modulul coeficientului dm
de unde
I dm I= J1- I em 12 = Vl -r~ + 1;2. (E.13)
Cm

Cm- 1
l- m
l- m
+ 1/2
+ 3/2 ·
(E.17)

188 189
•
Anexa E. DETERMINAREA SPINORILOR SFERICI

::'{u mai suntem în situaţia de a determina direct unul dintre coeficienţi. Acum avem şi deci
însă la dispoziţie condiţia de ortogonalitate a doi spinori sferici care aparţin unor
baze canonice cu ponderi diferite (13.81) ,

( ( l l + 1/2 m J ll - 1/2 m ) ) =O, (E.18)

/l-m+l/2 2
Jll-1/2m) = -y l+l Yim- 1;2J~)+ z+ m + 1/ Yim+l/2 I TJ) ·
cei doi vectori corespunzând la valori proprii diferite ale operatorului autoadjunct 2
2l + 1 (E.25)
J 2 . Explicit, dat fiind normarea funcţiilor sferice,

( ( l l + 1/2 m Il l - 1/2 m ) ) = Cu+l/2;m Cm+ Du+l/2;m dm ~O,

Aşa
cum am menţionat , există o singură bază canonică cu l - O, caz în care
de unde se obţine j = 1/2 . Cei doi spinori sferici care o formează sunt
l+m+l / 2
dm = -em l-m+l/2'
(E.19 ) 1 I~),
I o 1/2 1;2 ) - J4n I o 1/1 -1/2) -- 1~ Jry).
J4n (E.26)

In continuare, condiţia de normare (13.93) ţinând seama de (E.19), determină

Transcrierea rezultatelor (E.15) şi (E.25) arată că spinorii sferici se exprimă sim-
l + m + 1/2 l - m + 1/2 plu prin spinorii proprii comuni operatorilor L 2 , Lz şi S 2 , notaţi I l mz ms ) , cu
JdmJ =
2l +1
Jcm I= 2l + 1
(E.20) ms= ±1/2,
I l mz ms)= Yim 1 J 1/2 ms), (E.27)
Revenim la (E.17) cu Cm = J Cm I ei ef>m ( 4>m real) şi găsim ei ef>m = ei ~m- 1 , deci spinori folosiţi în §13.8. Relaţiile de legătură sunt 1
coeficienţii Cm diferă de modulul lor printr-un factor de fază independent de m;
relaţia (E.19) conduce la acee~şi proprietate pentru coeficienţii dm. _Deci, dacă I z 1+ 1/2 m) =
alegem unul dintre coeficienţii dm egal cu modulul său , toţi coeficienţii dm vor awa
această proprietate. Se face această alegere
I zz-
7::
l +2
1;2 m) =
12
J l m -1/2 1/2) + /
1 1 2
-"77 ~ 1 / J l m + 1/2, -1/2),

dm =I dm
Atunci şi coeficienţii Cm sunt bine determinaţi prin (E.19)
J
(E.21)
-1z- 7: 2 1
1 2 1 2
/ llm-1/21/2)+,;z+"77~ 1 / Jlm+l/2, -1/2), Z:/=O.

Pentru l i= O relaţiile pot fi inversate, cu rezultatul

___ /z - m + 1/2 (E.22)
Cm- V 2Z+l · I zm - 1;2 1/2 ) =
1 2
Folosim în final acelaşi tip de notaţie ca în cazul j = l + 1/2 , l + m + ! I l l 1/2 m) -
2z+1 +
/z - m + 112 J l l -
V",,, 1/2 m)
, (E.28)

Cz1- 1/ 2m=Cm, Dll - l / 2m = dm · (E.23) I z m - 1/2, -1/2) =

In definitiv , pentru j = l - 1/2 am stabilit

/ l - m + 1/2 J l l 1/2 )
21+1 + m+\
;z + m + 1/2 J l l - 1/2
'l1,1
)
m. (E.29)

cll - 1/ 2m = -1 1
--~+.112) Dz l- l/2m -
l + m + 1/2
2l + 1
l :/= O (E.24)
1
Atenţie la notaţie, atât în parantezele ket din stânga cât şi în cele din dreapta apar trei numere
cuantice, dar semnificaţia a două dintre ele este diferită.

190 191

•
Anexa F
F UNCŢIILE B ESSEL SFERICE

Funcţiile Bessel sferice de prima speţă j z( z) sunt soluţiile mărginite în origine

ale ecuaţiei diferenţiale

d f + ~ df + [ l _ l (l + 1) ]f = O.
2
(F.l)
dz 2 z dz z2
Variabila z poate fi complexă.
In urma schimbării de funcţie

ft(z) = z 1 :Fz(z) , (F.2)

obţinem ecuaţia

V_ d2 2(l + 1) .!!:_
Vz:Fz =O, z-d2+ d z +l.
z z
Pentru ecuaţia precedentă este valabilă proprietatea de recurenţă

1 d:F1) (F.3)
Vz :Fz = O -+ Dz+ 1 ( ; dz = O,

proprietate pe baza căreia soluţiile ecuaţiei se construiesc din aproape în aproape.

Rezultă , folosind şi (F .2), că funcţia

1 1 d
fz(z) = Cz z ( ; dz
)l :Fo (F.4)

este soluţie a ecuaţiei Bessel (F.l), dacă :Fo este soluţie a ecuaţiei

d2 2 d
Vo:Fo = O sau [-+--+l]:Fo=O.
dz 2 z dz
193
Anexa F. FUNCŢIILE BESSEL SFERICE

Printr-o schimbare de funcţie transformăm ecuaţia precedentă într-o ecuaţie dife-

şi prin calculul derivatei conduce la formula
renţialăde ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi
zl
d2 z-,Q,
xo(z) = z Fo(z) -+ [ dz 2 + l]xo(z) = O, j i(z) -+ (21 + 1)!! ' (F.7)

unde (2l + 1) !! reprezintă produsul numerelor impare de la 1 la 2 l + 1 .

pentru care soluţia generală este
In cazul funcţiilor Bessel de speţa a doua, situaţia este mai simplă. Termenul
xo(z) = C1 sin z+C2 cos z. dominant este un termen care creşte indefinit; el provine din derivarea lui 1/ z

Funcţiile Bessel sferice de speţa întâi sunt generate de funcţia Jo = Fo = sin z / z.

(-
1
-
d) -1= (-1)(2!-1)!-.
1
1 1
Prin introducerea factorului de fază (-1) 1 , adoptăm următoarea expresie pentru z dz z zl+I
funcţiile sferice de prima speţă Ceilalţi termeni , care ar ţine seama de existenţa funcţiei cosinus sunt de ordin supe-
rior. Rezultatul final este
J1(z) = (-1)1 zl (!z ~)
dz
1
sin z
z ·
(F.5) Y1(z)-+ -(2l - 1)!! z- 1- 1, Z-+ 0. (F.8)

Funcţiile Bessel sferice de speţa a doua sunt generate de funcţia Jo = Fo = Comportarea pentru I z I-+ oo
cos z / z . Prin alegera factorului constant egal cu ( -1) l+I , adoptăm următoarea Expresia generală (F.5) a funcţiilor sferice Jt ne arată că termenul dominant
expresie pentru funcţiile sferice de speţa a doua pentru r -+ oo se obţine prin derivarea de l ori numai a funcţiei sinus, derivarea
factorilor 1/z existenţi în expresie aduce contribuţii de ordin superior. Este comod
Y1(z) = (-1)1+1 zi (!~)/
z dz
cos z
z
(F.6 ) să scriem compact rezultatul pe baza observaţiei

dsin z 1r l 1r ,
dl sin z = (-1) 1 sin(z- 2)
--;I;-= cos z = -sin(z - ),
Comportarea în vecinătatea originii 2 dz 1
Pentru a găsi termenul dominant în vecinătatea originii pentru funcţia Jt folosim de unde formula asimptotică
dezvoltarea în serie a funcţiei sinus din (F.5) · ( z - 17r)
. ( ) sm 2
]l z - ' Iz 1-00. (F.9)
j1(z) = (-1)1 zl (!z ~)/
dz
~ (-l)n z2n
L...., ·
z
Se arată că pentru valabilitatea formulei precedente rn formulă de aproximaţie a
n=O funcţiei jz este necesar ca I z I» l.
In cazul funcţiei Yl , folosind o scriere înrudită cu cea precedentă pentru derivata
Seria, convergentă pentru J z J< 1, poate fi derivată termen cu termen. Prin apli-
funcţiei cosinus, se stabileşte
carea o dată a operatorului (i iJ
puterea z 2 n trece în 2nz 2n - 2 . La aplicarea de
l ori a acestui operator, primul termen care dă contribuţie nenulă este puterea z 21 . Y1(z) _, _ cos(z - l;)
Ceilalţi termeni conţin puteri nenule şi pozitive ale variabilei, deci sunt termeni de z
Iz 1-00. (F.10)
ordin superior, începând cu z 2 . Termenul dominant provine astfel din
Alte funcţii Bessel sferice folosite în aplicaţii sunt funcţiile Hankel sferice de prima
I ( 1 d) l (-1 )l Z 21 şi , respectiv, a doua speţă
(-l) -;; dz (2l + 1)!
hjl)(z) = J1(z) + iy1(z), h}2\z) = j1(z) - iyz(z). (F.11)
194
195
Anexa F. F UNCŢIILE BESSEL SFERICE

In mecanica cuantică întâlnim cel mai des funcţii Bessel cu variabilă reală sau
pur imaginară. Pentru variabilă reală, formulele (F.9) şi (F.10) arată că orice soluţie
a ecuaţiei (F.1) este mărginită la distanţe mari. Pentru variabilă pur imaginară
situată pe semiaxa pozitivă , aceleaşi formule ne arată că singura soluţie mărginită
(chiar scă.zătoare) la valori mari ale modulului variabilei este funcţia Hankel de prima
speţă
(1)
·- l
Z - t (F .12)
Anexa G
h1 (it) - --t- e , t - +oo.

~1enţionăm proprietăţile simple, care se pot verifica direct cu ajutorul expresiilor NORMAREA UNDELOR PARŢIALE
compacte (F.5) şi (F.6),

jz(-z) = (-ll jz(z) , [jz(z) ]* = jz(z*) , (F.13)

:\Te referim la funcţiile proprii radiale corespunzătoare la valori proprii din spectrul
Yz ( - z) = (-1) Z+l Yz (z) , [yz(z)]* = yz(z*). F .14)
continuu. Arătăm că dacă alegem factorul arbitrar până la care sunt definite ele astfel
încât să fie valabilă formula (16.28), pe care o transcriem mai compact
Pentru oricare din funcţiile Bessel de acelaşi tip sunt valabile relaţiile de rec irenţă
7r
2n+ 1 Rz(k: r) - sin az(k; r) a 1(k;r) = kr - l 2 + oz(k), r-oo, (G.l)
f n- 1(z) + f n+1(z) = z
fn(z) , F .15) kr
atunci este valabilă relaţia de ortonormare (16.20). Cazul particulei libere în care
dfn(z)
dz = nfn- 1(z) - (n + 1) f n+1(z ) . .16)
I
funcţia radială este funcţia Bessel sferică este şi el cuprins în formula precedentă
pentru 01 =O.
In încheiere redăm expresia câtorva funcţii Bessel sferice: Demonstraţia se bazează pe teorema wronskianului (16.7) pe care o aplicăm pen-
tru funcţiile Fi = x1(k1 ; r) = r Rz(k1; r) şi F2 = xz(k2; r) = r Rz(k2; r) , cu limitele
sin z . ( ) sin z cos z 17)
jo(z) - -- ]l z = -2 - - - - ' r !· a = O şi b o distanţă mare la care este valabilă expresia asimptotică precedentă.
z ' z z
In origine wronskianul celor două funcţii se anulează dat fiind comportarea lor
cos z Yi (z) = _ cos z _ sin z .
Yo(z) - --- 18) în vecinătatea lui r = O ( anulare ca r l+l ) , iar la distanţe mari wronskianul se
z ' z2 z
calculează folosind (G.l). Obţinem
Următoarele se pot calcula pe baza relaţiei de recurenţă (F.15).

(k~-kf) lob x1(k1;r)xz(k2 ; r)dr=W21(b)

cu
W21 ( b) = ; sin az (k2; b) cos az ( k1; b) - ; sin a1 ( k1; b) cos az (k 2; b) .
2 1
Adăugând şi scăzând un termen ales convenabil, transformăm expresia wronskianu-
lui,

1 . 1 1
W21 (b) = k sm[ (k2 - k1) b + Oz(k2) - 01(k1)] + ( k - ki) sin a1(k1; b) cos az(k2; b)
2 2
196 197
Anexa G. NORMAREA UNDELOR PARŢIALE

şi în continuare avem

lb XL ( k1; r) xz (k2; r) dr 1
k2 (k1 + k2)
sin[(k2 - k1) b + 01(k2) - 81(k1)]
(k2 - k1)
sin[k1 b - l 1 + 81(k1)] cos[k2 b - l 1 + 81(k2)]
k1 k2 (k1 + k2)
Din primul termen, prin dezvoltarea sinusului desprindem o funcţie care, atunci când
Anexa H
limita de integrare b creşte indefinit, generează o funcţie 8,
FORMULA LUI RAYLEIGH
1 sin[(k2 - k 1) b]
k2 (k1 + k2) (k2 - k1) cos[81(k2) - 81(k1)]--, 2:2 8(k2 - k1) ' b--,oo,
1

în timp ce ceilalţi termeni care sunt mărginiţi şi oscilează indefinit nu mai cont ează.
Pentru ecuaţia (.6. + k ) u = O se cunosc două seturi de soluţii care formează
2
In felul acesta am justificat relaţia (16.20). Ea este valabilă atât pentru particula
liberă cât şi în prezenţa câmpului de forţe.
sisteme complete de funcţii: mulţimea continuă a undelor plane eik-r , caracterizate
prin diferitele orientări ale vectorului real k cu mărime fixată, şi mulţimea infinită
a undelor parţiale j1(kr) Y1m(e, rp), obţinută dând valori întregi nenegative indicelui
Z şi valori întregi indicelui m, respectând condiţia / m /:::; l.
Dacă ne referim la cazul în care axa Oz este dirijată după vectorul k , unda plană
devine o funcţie dependentă doar de r şi e, iar undele parţiale care interesează sunt
j1 (kr) Pi (cose) , deoarece independente de unghiul rp sunt funcţiile sferice cu m = O
şi, până la factor [rel. (4. 78)], aceste funcţii se reduc Ia polinoame Legendre. Pentru
a determina coeficienţii dezvoltării
00

eikz = eikrw = L afii(kr) Pi(w), w = cose ,

l=O

folosim relaţia de ortogonalitate a polinoamelor Legendre

2
1
1
Pi(w) Pz,(w) dw = - - ou, (H.l)
- 1 2 1+ 1
şi obţinem

-z-
2 +1
2
afi1(kr) = 1 - 1
1
P1(w) eikrw dw. (H.2)

Egalitatea precedentă este valabilă pentru orice valoare a coordonatei r. Pentru

a detemina coeficientul a1 nu este necesar să evaluăm în mod exact integrala din
membrul drept, este de ajuns să o considerăm pentru o valoare particulară a vari-
abilei. Cel mai uşor este să folosim o valoare mare pentru r, la care pentru membrul
198
199
Anexa H. FORMULA LUI RAYLEIGH

stâng folosim expresia valabilă la distanţe mari (F.9). Extragem termenul dominant
In încheiere, menţionăm că dacă în formula precedentă considerăm cazul r -, oo,
la distanţe mari din membrul drept al egalităţii (H.2) prin integrare prin părţi
aplicăm formula (F.9) asimptotică pentru funcţia Bessel, exprimăm funcţia sinus cu

1
1

_1
n( ) ikrwd
r 1 w e w
i
1
= T,o - -:--k
r _1
1 1
dP1(w)
d
w
e ikrwd.w ;
ajutorul formulei Euler, folosim în al doilea termen obţinut proprietatea de paritate
(4.76) a funcţiilor sferice şi apoi facem uz pentru ele de relaţia de completitudine
(10.39)
primul termen To se prelucrează în continuare oo I

To
_ Pi(w) eikrw
=
,w=l = eikr _ ei1rl e - ikr
= -
2il . . 7T
sm ( k r - l - ) .
L L Ytm(n) Yzm(n') = 5(n - n') (H.7)
ikr w=-1 ikr kr 2
l=O m=-l

ajungem la urmi'itoarea relaţie simbolică

Am folosit relaţiile P1(l) = 1, Pz(-1) = (-1) = e i1rl. Repetarea integrării prin
1

părţi în integrala rămasă generează un termen cu un factor 1/r suplimentar faţă de

cel existent în To; repetarea a l + 1 integrări face să dispară integrala. generând un
eik-r -,
-27r s:(
- [exp( ikr) un-n ') - exp( -ikr) us:( n +n ')]
~ r r (H.8)
număr finit de termeni, toţi de ordin superior în 1/r faţă de termenul To.
k n '- r
Revenind la formula (H.2) şi considerând termenul de ordin cel mai scă zut la n= k' r-;oo . (H.9)
r
distanţe mari, avem
1
2 JT)
- - - a1
sin(kr-l~)
= -2i sm
. (
kr - l- ,
2 Z+ 1 kr kr 2 ·
şi deci
az = i 1 (2 l + 1). (H.3)
In acest fel am justificat formula
00

eikz = L i (2l + l)j1(kr) Pz(cosB).

1 ,! ...t)
l=O
De la acest rezultat se obţine imediat cel general: atunci când axa Oz şi vector' i k
nu mai au aceeaşi direcţie, formula precedentă este valabilă dacă în locul ungJ1,. ilui
B este pus unghiul 8 dintre cei doi vectori k şi r. :\fai departe, folosind f o1 :iula
de adunare a funcţiilor sferice
l
-7rl ~ Ytm(n)Yzm(n')
4
Pz(n · n') = 1H.5)
2 +1 ~
m= - l

cu n şi n' , în general versorii a două direcţii oarecare, în cazul nostru n = k/k şi

n' = r jr, găsim rezultatul dorit
oo I oo
eik-r = L L A~m(k) j1(kr) Yzm(r) = L il (2l + 1) j,(kr) Pz(cos 8 ) .
l=O m= - 1 l=O
o * ·I
cose = k. r . (H.6)
A1m(k) = 41ri Yzm(k),
A A

200
201
BIBLIOGRAFIE

[1] B. H. Brandsen şi C. J. Joachain, Introducere în mecanica cuantică, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1999; ed. 2-a (în limba engleză), Prentice Hall, Harlow,
2000

[2] B. H. Brandsen şi C. J. Joachain, Fizica Atomului şi Moleculei, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1998; ed. 2-a (în limba engleză) , Prentice Hall, Harlow, 2003

[3] Cl. Cohen-Tannoudji, B. Diu et F. Laloe, Mecanique quantique (2volume) , Her-

mann, Paris. 1973; limba engleză, John Willey & Sons 1977

[4] M. Dondera şi V. Florescu, Capitole de fizică atomică teoretică, Editura Univer-

sităţii din Bucureşti, 2005

[5] V. Florescu, Mecanica cuantică, partea I-a. Tipografia Universităţii din Bu-
cureşti,1979 (reeditare 1983)

[6] V. Florescu, Mecanica cuantică, partea II-a, Tipografia Universităţii din Bu-
cureşti , 1981

[7] C. J. Joachain, Quantum Collision Theory, 3rd edn., ::'>Jorth-Holland, Amster-

dam, 1983

[8] P. Roman, Advanced Quantum Theory, Addison-Wesley, Reading, 1965

[9] S. Ţiţeica, Mecanica Cuantică, Editura Academiei. Bucureşti, 1984 .

203
 I]ATA . ii

/!
RESî!TUJRfi
..-

2 3 -11 - 201i 1o. :mi 201h,

.2 ~ -1r ?D11 f_1 t ~EC. 2014

~ ~ ......

Tiparul s-a executat sub c-da nr. 2246/2008, la

Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

p!A~/oc,

JD~·