* Despre Teism și Ateism în România comunistă

* Comparații cu romanul „Culoarea curcubeului”, de Paul Goma

După revoluția din 1989, literatura română a cunoscut o adevărată explozie de proză
anticomunistă. Cărțile scrise și publicate până atunci în edituri din Vest, de un
Dumitru Bacu, Vintilă Horia, Paul Goma, Virgil Gheorghiu și alți scriitori, li se alăturau
mereu altele, jurnalele de detenție având un procent precumpănitor.
Deși o asemenea proză a umplut, în ultimii ani, paginile multor reviste, precum și
rafturile librăriilor din țară și din străinătate, ea este încă deficitară, în ceea ce
privește diversitatea tematică, precum și mijloacele de realizare artistică. În cazul
când literatura anticomunistă trece dincolo de nivelul depoziției încărcate de fapte și
întâmplări extraordinare, trăite de autori în închisoare sau în lagăre de muncă
forțată, avem de-a face cu mult prea dificila proză de ficțiune, mai puțin practicată
sub acest aspect, din motive lesne de înțeles, o asemenea proză presupunând ,
firește, un autor experimentat, de real talent scriitoricesc, capabil să convingă
cititorul de urmările periculoase ale impactului ideologiei comuniste asupra formării
indivizilor sociali.
Una din temele extrem de puțin abordate în proza românească de ficțiune, este și
aceea a conflictului dintre teiști și ateiști.
Romanul „Dincolo de curcubeu”, de Cristian Petru Bălan, se impune a fi tratat ca un
act necesar de creație, apărut la timpul potrivit. El a fost scris, după cum mi-a spus
autorul, „în anul 1987, în numai o singură lună”... După cinci ani (în 1992), a fost
publicat de editura „North America”, din Chicago. Este subintitulat „Un roman al
convertirii la credință”. Citindu-l, am descoperit, filă de filă, o carte a eliberării
sufletelor omenești și a îmbunării omului prin credința în Dumnezeu, convertirea din
starea de atei întru aceea de creștini a celor doi eroi principali, Mihai Doran și Florin
Vernescu, fiind, în cele din urmă, singura cale de transformare a caracterelor acestor
tineri, într-o vreme când propaganda ateistă din România anilor '70, reușise să
înstrăineze mai ales tineretul țării, de practicile religioase tradiționale, încorsetându-i
libertatea de gândire și dezumanizându-le, uneori, în cazul celor slabi, caracterele.
Situat la antipodul jurnalelor de disidență și de detenție, referitoare la aceeași
perioadă istorică a deceniului al optulea, cum ar fi, să zicem, „Culoarea curcubeului”,
de Paul Goma, în care autorul este el însuși un erou al zilei, în confruntare cu liderii
comuniști și liderii lor de tortură, romanul „Dincolo de curcubeu” aduce pe parcursul
a peste patru sute de pagini, un extraordinar proces de transformări sufletești,
datorat în exclusivitate concurenței dintre dragostea umană și cea divină, într-o
societate întemeiată pe o doctrină ateistă și bântuită de arivism și minciună, autorul
însuși dovedindu-se a fi un excelent cunoscător al Bibliei și al religiilor practicate în
mod legal sau clandestin în România abuzurilor de tip comunist. Dacă în viziunea lui
Goma „curcubeul” este simbolul pământean al pluralismului politic și al democrației,
spre care tinde lupta anticomunistă a autorului erou, în viziunea lui Bălan curcubeul
pare a fi echivalentul purității și decantării sufletești a omului. Dincolo de el, se
produce, precum în povestea biblică a lui Saul (devenit apostolul Pavel), impactul
omului cu lumina divină, înțeleasă ca adevăr absolut.
Bântuit de caractere și acțiuni contrastante, împănat cu scene de familie,
profesionale, de pustnicie și de credință, cu conflicte determinate de convingeri
politice, filozofice, dar mai ales religioase, romanul lui Bălan începe și se sfârșește cu
aspirații omenești tulburătoare, către lumină și adevăr absolut. Pe această cale,
lumina curcubeului este menită să amintească „de legământul veșnic” al omului cu
divinitatea. Trăirea luminii divine a „Luceafărului orbitor” de „dincolo de curcubeu”,
rămâne însă un privilegiu al celor aleși, al spiritelor atingând perfecțiunea. Este,
poate, lumina miraculoasă, revărsându-se din poeziile lui Lucian Blaga, lumina
căutată odinioară de Goga, în poezia „Rugăciune”, ori „Nadirul latent” din poezia lui
Ion Barbu sau - de ce nu? - lumina lucidă a ideilor pure, văzute cândva de un Camil
Petrescu...
Scris într-o manieră incitantă, cu personaje numeroase și acțiuni oglindite prin
alternanță sau în planuri paralele, cu o tehnică a contrapunctului menită să finalizeze
momentele de înaltă tensiune, cu un limbaj colorat și savuros, de la expresia neaoșă,
românească, până la cea savantă, cu dialoguri și comentarii subtile, erudite, romanul
„Dincolo de curcubeu” surprinde și captează, de la prima până la ultima pagină,
amintind întrucâtva de tehnica și mijloacele de realizare artistică din romanul
„Sertarul cu aplauze” de Ana Blandiana.
Despre ce este vorba? Mihai Doran, un tânăr fiu de preot și un ateu, originar din
Ploiești, absolvent al Facultății de biologie din București, profesor în satul Valea Dulce
din Ardeal, de unde va demisiona după doi ani de muncă la catedră, este obsedat de
ideea de a găsi „răspuns la o întrebare fundamentală”, ceea ce presupune, nici mai
mult, nici mai puțin, decât „o viață de meditație în singurătate”. Gestul său refractar,
de retragere din sistemul socio politic al unei societăți ce îi apare „plină de
contradicții, de mizerie, crime politice și minciună”, amintește bine de cel al
profesorului Alexandru din romanul „Sertarul cu aplauze”. Refugiul tânărului Mihai
Doran în singurătatea pădurii, stârnește o reacție plină de revoltă din partea tatălui
său, preotul Ilarion, care își numelte fiul „nebun de legat” și îi vine „să-l pună la
acatiste”.
Dar iată că în timp ce un tânăr se retrage din viața profesională, luând calea codrilor
și a peșterilor din munți, un altul, inginerul Florin Vernescu, securist experimenta și
activist agresiv, însetat de funcții politice, cândva un infant abandonat la trei luni de
la naștere și crescut la o casă de copii din Sinaia, se află în culmea gloriei
profesionale, mai întâi în cadrul unei uzine de exploatări miniere, al cărei director va
ajunge, în curând, prin acțiuni de sabotare și șantaj, pentru ca mai târziu să i se ofere
funcția de ministru al minelor, susținut fiind de un mare ștab de partid, persoana
numărul trei în conducerea statului, în speranța că într-o bună zi, acest Florin va
deveni soțul Zoicăi, unica fiică a acelui conducător de partid. Între timp, inginerul
Florin urmează și un curs politic post-universitar. Lucrarea de diplomă cu tema
„Mijloace și oportunități pentru limitarea și eradicarea completă a prozelitismului
religios în zonele infestate ale țării noastre”, îi dă o mare satisfacție. Sentimentul său
de ură și dispreț față de religie și practicile religioase, îl obsedează. Își manifestă
acest sentiment prin ruperea lănțișoarelor cu cruciulițe de la gâtul fetelor (selectate
din propria uzină), devenite jucăriile lui din nopți de orgie, prin răstălmăcirea în
manieră grosolană a unor precepte biblice ori prin ridiculizarea și desacralizarea unor
simboluri religioase, fapte demonice pe care le savurează ca pe niște delicii
intelectuale. La toate acestea, autorul adaugă comentarii de ordin politic, religios,
științifico-fantastic etc., uneori direct, alteori prin intermediul unor personaje
secundare, unele chiar pitorești, cum ar fi scriitorul Codrin Elizeanu, specialist în
OZN-uri, urmărit și el de securitate, sau Dorina, soția lui, Veronica Marcu, Fidelia etc.
Romanul, în ansamblu, este dominat însă de acțiuni și fapte multiple, complexe, chiar
contradictorii, în care sunt implicate și urmărite îndeaproape, destinele celor doi
tineri, Mihai și Florin. În timp ce profesorul Mihai Doran va găsi răspunsuri la
întrebările sale, datorită unei viziuni, într-o peșteră din inima muntelui, inginerul
Florin Vernescu descoperă în sufletul religios al Veronicăi Marcu, o tânără laborantă
din uzina „Abatajul Roșu”, un loc miraculos de refugiu și de spovedanie, de eliberare
de păcatele comise, păcate a căror amintire îi torturează conștiința. Puritatea
genuină a Veronicăi, are asupra psihologiei lui Florin, un efect terapeutic. El va
renunța la perspectiva căsătoriei cu Zoica, nepoata lui Ceaușescu, riscând astfel
pierderea portofoliului de ministru al minelor.
Interesante pagini de introspecție și analiză psihologică, însoțite de conflicte
exterioare, la scara micro sau macro socială, aduc sub ochii cititorului un sensibil și
unic proces de transformare a unei lichele extrem de inteligente, într-un om cu o
etică superioară, întemeiată pe credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos. Urmează un
delicat proces de inițiere în credință și de mântuire prin temele religiei. Ascultarea,
ca act de înțelepciune, are în acest proces rolul determinant. Prezența lui Florin la
una din serile religioase ale Oastei Domnului, de la biserica din Râu de Mori, este un
eveniment extraordinar pentru întreaga comunitate. Autorul spune că „venise multă
lume acolo, mai multă ca oricând, unii în mod special, fiindcă toți auziseră că un ateu,
devenit ministru și un prigonitor al creștinilor, l-a acceptat pe Dumnezeu, datorită
felului cum Veronica Marcu, membră a acestei biserici, l-a putut schimba pe iubitul ei
într-un timp foarte scurt.”
La intrarea în biserică, cei doi tineri vor fi binecuvântați de pastor. În timpul
programului religios, Veronica îl acompaniază pe Florin (acum logodnicul ei) la orgă,
în timp ce acesta interpretează cu o voce speplendidă de bariton, cântecul „Ce mare
ești!”... În fața credincioșilor prezenți în biserică, Florin dă o mărturie, un fel de
spovedanie publică, despre păcatele și rătăcirile lui. În ochii și în cuvintele lui Florin,
se poate citi bucuria descoperirii credinței în cuvintele Mântuitorului. Pe neașteptate
însă, este întrerupt de urletul vocii răgușite a lui „Bățău, secretar de partid de la
uzina „Abatajul Roșu”, care se pitulase până atunci în fundul bisericii, împreună cu
alți indivizi. „Cu asta te-am aranjat, domnule tovarăș director, strigă Bățău, cu gura
schimonosită de răutate”. Are loc o încăierare între credincioși și securiștii înarmați.
Intervenția directă a lui Florin, face să se evite o vărsare de sânge. Îndepărtați,
trimișii lui „Satana” se vor opri la o cârciumă, după care vor suferi un accident grav
de mașină.
Ce se întâmplă cu Mihai? După viziunea din peșteră și dialogul cu Iisus Hristos, care-i
apăruse întruchipat din lumina divină de „dincolo de curcubeu”, tânărul biolog și fost
ateu se va întoarce acasă cu gândul de a se consacra Sfintelor Scripturi. La sosirea din
Ploiești, Mihai nu mai recunoaște pentru început, drumul către locuința lui. Biserica
„Trei Ierarhi”, în a cărei casă parohială locuise împreună cu părinții, fusese ascunsă
de noi blocuri de locuințe. „Degetul arătător” al dictatorului ateu, a indicat să se
ascundă astfel prezența multor biserici din țară, după cum remarcă autorul. Ajuns
acasă, Mihai va povesti, spre bucuria părinților, cum L-a descoperit el pe Iisus, în acea
viziune, vorbind despre vocea blândă a Mântuitorului și puternica strălucire a feței și
trupului Său. Pentru întoarcerea lui la credință, Mihai va primi binecuvântarea tatălui
său, apoi își va căuta singur un rost în lume, fie și trecând încă o dată prin
singurătatea pădurii.
Descoperind la rândul său o nouă cale de existență prin credința în Dumnezeu, Florin
își va lua rămas bun de la uzină și de la funcția lui de director al întreprinderii.
Romanul se încheie cu săvârșirea sacramentului botezării creștinilor Florin, Mihai și
Codrin. Ritualul are loc în mijlocul naturii, la un râu din apropierea satului, și
amintește de cel al botezului lui Iisus, primit de la sfântul Ioan, în apa Iordanului.
Veritabile imagini de religie creștin-otodoxă cu unele influențe neoprotestante, într-o
atmosferă tipic românească, simbolizează în chip fericit, victoria Teismului asupra
Ateismului. Bucuria botezului trezește în inimile tinerilor, odinioară rătăciți,
sentimentul purității renașterii. Privirile lor, căutând lumina „de dincolo de
curcubeu”, semnifică aici nevoia de eliberare totală a omului de poveri necurate, prin
Adevărul Absolut, întruchipat în ideea de Dumnezeu, ca izvor unic și rațiune a
existenței umane pe pământ.
Conflictul dintre atei și credincioși, existent timp de peste decenii în România,
rămâne încă, prin caracterul său supersensibil, un subiect extrem de dificil pentru
proza de ficțiune, căruia autorul i-a putut face față.
Lăsând la o parte unele divagații de ordin structural, ca și verbalismul, căruia autorul
îi cade pradă, volens-nolens, furat fiind, pe de o parte de complexitatea problematicii
cărții sale, iar pe de alta de vasta-i paletă de cultură lingvistică și filozofică, spun, cu
toată convingerea, că meritul scriitorului Cristian Petru Bălan rămâne acela de a fi
produs o operă de pionierat, plină de fantezie creatoare, și de un nivel superior.

George Băjenaru
Critic și istoric literar