Revoluțiile de la 1989

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Revoluțiile de la 1989 au fost o serie de revoluții de la sfârșitul anilor
'80 și începutul anilor '90, care a rezultat în prăbușirea regimurilor Revoluțiile de la 1989
comuniste atât din Europa Central-Răsăriteană, cât și din alte părți ale
lumii. Perioada poartă denumirea de Toamna națiunilor, inspirată de
termenul „Primăvara națiunilor” atribuitRevoluțiilor din 1848.

Evenimentele revoluției și-au avut începutul înPolonia în 1989[1][2] și au

continuat în Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și
România. Una dintre trăsăturile comune ale acestor desfășurări a fost
folosirea extensivă a campaniilor de rezistență civilă, prin care s-au
efectuat demonstrații populare împotriva continuării regimurilor
Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.
monopartite și care contribuiseră la creșterea presiunii pentru
Alte nume Căderea comunismului, Toamna
schimbare.[3] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean a națiunilor
cărui revoluție a dus la prăbușirea regimului comunist prin violență,[4] în Participanți Cetățenii Blocului răsăritean
timp ce atât poporul român cât și popoarele celorlalte țări comuniste au Locație Europa Centrală și de Est
suferit folosirea violenței din partea regimurilor însele. Protestele din Data 9 martie 1989 - 27 aprilie 1992
Piața Tiananmen din 1989 au eșuat să stimuleze vreo schimbare politică
Rezultat
majoră în China, însă imaginile puternice de sfidare în timpul protestelor Sfârșitul Uniunii Sovietice ca
au contribuit la precipitarea evenimentelor revoluționare din celelalte superputere și destrămarea
sa, încheindu-se Războiul
părți ale lumii. În aceeași zi, pe 4 iunie, Solidaritatea a obținut o victorie Rece.
copleșitoare în alegerile parțial libere din Polonia, ceea ce a condus la o Dizolvarea Pactului de la
cădere a comunismului lipsită de vărsare de sânge în decursul verii Varșovia și a Blocului
răsăritean.
anului 1989. Ungaria a sancționat dărâmarea secțiunii fizice aCortinei de
O nouă ordine la nivel global
Fier aflată pe teritoriul său, conducând la exoduri în masă ale est- odată cu transformarea
germanilor prin Ungaria, ceea ce a destabilizat Germania de Est. În orașe Statelor Unite ale Americiiîn
singura superputere.
precum Leipzig au fost inflamate drept consecință proteste majore,
Formarea Federației Ruse și a
urmate de simbolica cădere a Zidului Berlinului, un moment de cumpănă celor 14 alte state fost-
reprezentativ pentru viitoareareunificare germană din 1990. sovietice.
Destrămarea economiilor
Uniunea Sovietică s-a destrămat odată cu sfârșitul anului 1991, care a planificate și privatizarea
industriilor deținute public.
avut ca rezultat formarea a 11 noi state suverane (Armenia, Azerbaidjan,
Transferul puterii către
Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Tadjikistan, guvernele capitaliste ale
Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan), toate acestea declarându-și Poloniei, Ungariei, Germaniei
de Est, Cehoslovaciei,
independența față de URSS în cursul anului următor, în timp ce statele
României, Bulgariei și
baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și-au redobândit independența. Albaniei.
Ceea ce a mai rămas din Uniunea Sovietică, constituindu-i marea Reunificarea Germaniei.
majoritate teritorială, a devenit Federația Rusă în decembrie 1991. Dezmembrarea
Cehoslovaciei.
Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și
Destrămarea Iugoslavieiși
1992. Odată cu anul 1992, Iugoslavia s-a divizat în cinci state începutul Războaielor
succesoare, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia și Iugoslave
Serbia și Muntenegru, care într-un final s-a separat în cele două state Liberalizarea economică
începe în China, Vietnam și
Serbia și Muntenegru. Serbia a fost în continuare supusă divizunii în India.
urma proclamării parțial recunoscutului stat Kosovo. Cehoslovacia a fost
dizolvată la trei ani după sfârșitul regimului comunist, împărțită în mod Asocierea scepticismului
pașnic în Cehia și Slovacia în 1992.[5] Impactul a fost simțit de multe
asupra comunismului, la nivel
global, cu declinul susținerii
alte țări socialiste. Comunismul a fost abandonat în țări precum partidelor comuniste și de
Cambodgia, Etiopia, Mongolia (în care un nou guvern comunist a fost stânga, în special în spațiile
european și asiatic: colapsul
ales democratic, aflat la putere până în 1996), și Yemenul de Sud. comunismului în Afganistan,
Colapsul comunismului (și al URSS) a fost considerat sfârșitul Benin, Republica Congo,
Războiului Rece.
Etiopia, Mongolia, Mozambic,
Somalia și Yemen.
În timpul adoptării unor diferite forme ale economiei de piață, a existat
Răspândirea culturii
occidentale și a capitalismului
inițial un declin în nivelul de trai.[6] Reformele politice au fost variate, în țările comuniste izolate
însă în doar patru țări au reușit partidele comuniste să își mențină anterior de acestea, printre
care China, Rusia și Europa
monopolul asupra puterii: China, Cuba, Laos și Vietnam (Coreea de Răsăriteană.
Nord fiind supusă unei reforme constituționale prin care prezența Expansiunea internetului în
nominală a comunismului a fost reprimată, rămânând însă de facto țările fost-comuniste.
organizată în spirit stalinist). Multe organizații comuniste și socialiste din Sfârșitul Războiului din
Afganistan.
Occident și-au îndreptat traiectoria ideologică către social-democrație.
Suprimarea mișcării chineze
Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, în pentru democrație.
contextul în care reînnoirea clasei politice, numită „mani pulite”, Modifică text
începuse deja în anii '90, la fel cum o înclinație vizibilă către stânga
politică începea să aibă loc în America de Sud, inițial cu Venezuela în 1999 și extinsă către alte națiuni în anii 2000. Panorama
politică a Europei a fost influențată drastic, după ce numeroase foste membre ale Blocului răsăritean au aderat la NATO și la Uniunea
Europeană, o forță a integrării economice și sociale mult mai vizibile pe continent.

Cuprins
Context
Dezvoltarea Blocului răsăritean
Emergența Solidarității în Polonia
Mihail Gorbaciov
Spre revoluție
Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991
Schimbări de regim în afara Europei Răsăritene
Impactul Solidarității se amplifică
Mișcările politice naționale
China
Polonia
Ungaria
Germania de Est
Cehoslovacia
Bulgaria
România
Mongolia
Iugoslavia
Albania
Conferința de la Malta
Cronologia alegerilor din Europa Centrală/Răsăriteană și Asia Centrală, 1989-1991
Destrămarea Uniunii Sovietice
Statele baltice
Belarus, Ucraina, Moldova
Transcaucazul
 Cecenia
Central Asia
Conflicte post-sovietice
Alte evenimente
Țări comuniste și socialiste
Africa
Orientul Mijlociu
Asia
America Latină
Oceania
Alte țări
Reforme politice
Reforme economice
Continuitatea ideologică a comunismului
Interpretări
Vezi și
Note
Bibliografie
Legături externe

Context

Dezvoltarea Blocului răsăritean

Pentru informații suplimentare, vezi Blocul răsăritean.
Socialismul a început să capete avânt în rândul clasei muncitoare globale încă din
secolul al XIX-lea. Acesta a culminat la începutul secolului XX, când mai multe
state și colonii și-au format propriile partide comuniste. Multe dintre țările implicate
aveau structuri ierarhice cu guverne monarhice și structuri sociale aristocratice cu o
nobilime bine stabilită. Socialismul era indezirabil în cercurile claselor conducătoare
(care au început să includă lideri de afaceri industriale) din statele de la sfârșitul sec.
XIX și începutul sec. XX; astfel, comunismul a fost reprimat. Promotorii săi au fost
persecutați în timp ce oamenii au fost descurajați din a-l adopta. Această practică a
existat chiar și în state care exercitau un sistem pluripartit. Al patrulea congres al Partidului
Muncitoresc Unit Polonez, desfășurat
Revoluția Rusă din 1917a dus la emergența primului stat comunist în cadrul Uniunii
în 1963.
Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), odată ce bolșevicii au răsturnat dinastia
Romanov.

În timpul perioadei interbelice, comunismul s-a bucurat de o susținere crescândă în

multe părți ale lumii, în special în orașe și metropole. Aceasta a condus la
desfășurarea unei serii de epurații politice în multe țări, menite stăvilirii mișcărilor.
Rezistența violentă împotriva acestor represiuni a afectat popularitatea
comunismului atât în centrul cât și în estul Europei.
Coadă la intrarea unui magazin,
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Germania nazistă cât și URSS scenă tipică în Polonia anilor 1980.
ocupaseră țări în Europa Răsăriteană în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.
Germania se întoarse împotriva celei din urmă, și începuse invazia teritoriului său:
bătăliile de pe Frontul de Est au fost cele mai mari din istorie. URSS s-a alăturat Aliaților, urmând ca în cadrul Conferințelor de la
Teheran și Ialta aceștia să stabilească statutul Europei Răsăritene ca parte a „sferei de influență politică sovietice”. Soveticii i-au
înfruntat pe germani până într-un impas militar, în urma căruia au reușit să îi împingă înapoi înspre vest și să atingă Berlinul înainte
de încheierea războiului. Ideologia nazistă era violent anti-comunistă, căci naziștii au suprimat brutal mișcările comuniste din țările
sub ocupație. Comuniștii au jucat un rol important în rezistența anti-nazistă din țările respective. Odată ce sovieticii au forțat
retragerea armatei germane, aceștia au asumat control temporar asupra teritoriilor devastate.

După al Doilea Război Mondial, sovieticii s-au asigurat ca acei comuniști care au ajuns la putere în țările ocupate să fie loiali
Kremlinului. Aceștia au păstrat trupe pe toată întinderea teritoriilor. În cadrul Războiului Rece, între statele legate prin Pactul de la
Varșovia și Occidentul capitalist unit prin NATO se menținuseră tensiuni asidue. Revoluția Chineză din 1949 a adus și consolidat
comunismul în China.

În timpul Revoluției ungare din 1956, o revoltă națională spontană anti-autoritară, Uniunea Sovietică a invadat Ungaria pentru a-și re-
impune controlul. În 1968, o acțiune similară de represiune față de Primăvara de la Praga avuse loc prin organizarea invaziei Pactului
de la Varșovia a Cehoslovaciei.

Emergența Solidarității în Polonia

Articol principal: Solidaritatea.
Haosul laburist din Polonia anilor '80 a dus la formarea sindicatului independent Solidaritatea, condus de către Lech Wałęsa, care
ajunge în timp o forță politică de sine stătătoare. Pe 13 decembrie 1981, primul-ministru polonez Wojciech Jaruzelski a sancționat
dizolvarea Solidarității prin declararealegii marțiale în Polonia, suspendarea sindicatului și întemnițarea liderilor săi.

Mihail Gorbaciov
Articole principale: Mihail Gorbaciov, Perestroika și Glasnost.
Cu toate că mai multe țări din Blocul estic au încercat niște reforme economice și politice limitate și nereușite încă din anii ‘50 (de
exemplu Revoluția ungară din 1956 și Primăvara de la Praga din 1968), ascensiunea lui Mihail Gorbaciov la putere în 1985 a
semnalat tendința spre o mai vastă liberalizare. În mijlocul anilor ‘80, o generație mai tânără de apparatciki sovietici, conduși de
Gorbaciov, au început să advoce reformă fundamentală pentru a recupera ani de stagnare (1964-1985). După decenii de dezvoltare,
Uniunea Sovietică se confrunta cu o perioadă de declin economic sever și avea nevoie de credite și tehnologie din Occident ca să
compenseze pentru înapoierea sa crescândă. Costurile de a-și menține armata, KGB-ul, subvențiile acordate statelor-client etc., au
tensionat mai tare economia Uniunii Sovietice.

Primele semne ale unei reforme majore au apărut în 1986 când Gorbaciov a lansat o politică de glasnost în Uniunea Sovietică și a
accentuat nevoia de restructurare economică perestroika).
( În primăvara anului 1989, Uniunea Sovietică nu numai a întâlnit dezbatere
media plină de viață, dar de asemenea a organizat primele alegeri multi-candidat în Congresul Deputaților Poporului al URSS. Chiar
dacă glasnost a advocat în mod ostensibil sinceritate și critică politică, ele au fost permise numai într-un spectru îngust dictat de stat.
Oamenii de rând în Blocul răsăritean erau încă supuși poliției secrete și reprimării politice.

Gorbaciov și-a îndemnat omologii din Europa Centrală și de Sud-Est să imite perestroika și glasnost în propriile țări. Însă, în timp ce
reformiștii din Ungaria și Polonia au fost încurajați de forța liberalizării din Est, alte țări din Blocul răsăritean au rămas sceptice și au
evitat reforma. Crezând că inițiativele lui Gorbaciov de reformă nu vor dura mult, lideri comuniști intransigenți precum Erich
Honecker în Republica Democrată Germană, Todor Zhivkov în Bulgaria, Gustáv Husák în Cehoslovacia și Nicolae Ceaușescu în
România au ignorat apelurile pentru reformă.

Spre revoluție
La sfârșitul anilor '80, atât statele caucaziene cât și cele baltice cereau Moscovei autonomie mai accentuată, în timp ce Kremlinul
pierdea încet o parte din controlul asupra unor regiuni sau elemente din întreaga URSS. În noiembrie 1988, Republica Sovietică
Socialistă Estonă a emis o declarație de suveranitate,[7] care avea să ducă eventual la emiterea unor proclamări similare de autonomie
în alte state membre.
Accidentul nuclear de la Cernobîldin aprilie 1986 a avut efecte politice și sociale majore care au catalizat sau cel puțin parțial cauzat
revoluțiile din 1989. Unul dintre rezultatele politice ale dezastrului a fost creșterea rapidă în importanță a noii politici sovietice
glasnost.[8][9] E dificil să fie stabilit costul economic total al exploziei. Conform lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică a cheltuit 18
miliarde de ruble (echivalentul a 18 miliarde de dolari americani din acea vreme) pe izolare și decontaminare, dând efectiv
faliment.[10]

Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991

Polonia a dat avântul exploziei revoluționare din 1989,[11][2] în urma căreia sentimentul anti-regim cuprinse și Ungaria, Germania de
Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre caracteristicile comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a
campaniilor de rezistență civilă, prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartite s-a afirmat și a contribuit la
presiunea pentru schimbare.[12] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean al cărei popor a dat jos de la putere regimul
comunist prin violență,[13] în măsura în care regimurile comuniste din cauză au folosit violența împotriva populațiilor răsculate.
Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din 1989, au eșuat să stimuleze o schimbare politică în China, însă prin imaginile lor
puternice de curajoasă sfidare au contribuit la precipitarea evenimentelor din celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea
câștigase o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul în mod pașnic în vara lui 1989.
Ungaria demolase secțiunea fizică aCortinei de Fier, ceea ce duse la exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, fenomen care a
destablizat regimul est-german. Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la iminenta cădere a
Zidului Berlinului, un semnal simbolic al viitoareireunificări germane din 1990.

Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state independente (Armenia, Azerbaidjan, Belarus,
Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan)
care și-au declarat independența în cursul anilor 1990-91. Restul URSS, care îi constituise partea cea mai întinsă, a devenit Rusia in
decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. De la 1992, Republica Socialistă
Federativă Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia, și Republica
Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai târziu Serbia și Muntenegru, ajungând în final să se scindeze în două state, Serbia
și Muntenegru. Serbiei se ajunse să i se rupă și mai mult din teritoriu odată cu proclamarea parțial recunoscută a statului Kosovo.
Cehoslovacia s-a dizolvat la trei ani după căderea regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul 1992.[14] Impactul
a fost simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai departe în țări precum Cambodia, Etiopia,
Mongolia (condusă până în 1996 însă de un guvern comunist re-ales democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea comunismului (și a
URSS) i-a convins pe unii comentatori să declare sfârșitulRăzboiului Rece.

În timpul adoptării consecutive a unor forme variate ale economiei de piață, a existat inițial un declin general în nivelul de trai.[6]
Reformele politice erau diverse, doar patru țări ajungând să fie supuse în continuare monopolului politic al partidelor comuniste din
fiecare: China, Cuba, Laos, și Vietnam. Multe organizații comuniste și socialiste din Occident și-au cedat principiile îndrumătoare
social-democrației. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, având loc o revigorare a clasei politice italiene în
anii '90. Panorama politică a Europei a fost drastic schimbată, căci numeroase state din Est au aderat la NATO și Uniunea Europeană,
ceea ce a avut ca rezultat o integrare socială și economică mai puternică a acestora.

Schimbări de regim în afara Europei Răsăritene

În februarie 1986, așa-numita „Revoluție a puterii poporului” din Filipine l-a dat jos pe cale pașnică de la putere pe dictatorul
Ferdinand Marcos și l-a adus peCorazon Aquino în postul de președinte.

Efectul domino al revoluțiilor de la 1989 a avut efecte și asupra altor regimuri precum cel de tip
apartheid sud-african și junta militară
a dictatorului chilian Augusto Pinochet, care au urmat să fie dizolvate în anii '90 în urma retragerii fondurilor și sprijinului diplomatic
din Occident. Argentina, Ghana, Indonezia, Nicaragua, Coreea de Sud, Suriname, Taiwan și Yemenul (scindat politic în Nord și Sud)
au ajuns să fie conduse, alături de multe altele, de guverne alese democratic.
Estimări concrete ale numărului de democrații la nivel global variază în funcție de criteriile pe baza cărora se efectuează, însă
conform unor măsurători odată cu anii '90 târzii existau în lume peste 100 de democrații, o creștere semnificativă în doar câteva
decenii.

Impactul Solidarității se amplifică

Pentru informații suplimentare, vezi Solidaritatea.
În de-a lungul anilor '80, Solidaritatea a continuat să funcționeze ca o organizație
clandestină aflată în afara legii, și cu susținerea Bisericii Catolice. Însă, odată cu
încheierea deceniului, Solidaritatea devenise suficient de puternică să prevină
încercările lui Wojciech Jaruzelski de reformă, iar prin grevele naționale din Polonia
anului 1988 a avut succes în deschiderea dialogului cu guvernul acestuia. Pe 9
martie 1989, ambele tabere și-au oferit consimțământul asupra transformării
parlamentului într-unul bicameral sub denumirea de Adunare Națională. Seimul deja
existent urma să devină camera inferioară. Senatul avea să fie ales de către popor.
Fiind din punct de vedere tradițional o funcție ceremonială, președenției avea să i se 20–21 martie 1981, publicația
„Wieczór Wrocławia” (Seară în
ofere putere sporită.[15].
Wrocław). Spațiile libere au rămas în
urma cenzurii guvernului a unor
Odată cu anul 1989, Uniunea Sovietică ajunse să reprofileze doctrina Brejnev în
articole de pe prima (dreapta, „Ce s-
favoarea non-intervenției în politica internă a aliaților săi est-europeni, schimbare
a întâmplat în Bydgoszcz?”) și ultima
căreia îi fusese atribuită denumirea de doctrina Sinatra, ca o referință umoristică la pagină (stânga, "Alertă de grevă la
melodia My Way a artistului american Frank Sinatra. Polonia a devenit prima țară nivel național"), lăsându-le doar
din Pactul de la Varșovia care se despărțise definitiv de dominația URSS. titluri. Tipografii—membri ai
sindicatului Solidaritatea—au decis
să publice ziarul în condițiile acestea.
Mișcările politice naționale Pe partea inferioară a primei pagini
apare confirmarea directă din partea
organizației a acestei decizii.
China
Articol principal: Protestele din Piața Tiananmen.
Noul lider chinez Deng Xiaoping (în funcție între 1982–87) a dezvoltat conceptul de „socialism cu particularități chineze”, bazat pe
[16]
un concept de economie socialistă de piață în jurul anului 1984, care însă se opri din progres.

Primele demonstrații ale studenților chinezi, care le-au precedat pe cele din 1989 din capitală, au avut loc la Hefei în decembrie 1986.
Studenții cereau desfășurarea de alegeri la nivel de campus, șansa de a studia în străinătate și o accesibilitate mai accentuată la cultura
pop occidentală. Protestele lor s-au folosit ca avantaj de atmosfera politică slăbită prin meeting-uri împotriva încetului ritm al
reformelor. Secretarul-general Hu Yaobang, protejat al lui Deng Xiaoping și un susținător fruntaș pentru reforme, a fost blamat pentru
emergența protestelor și forțat să demisioneze din funcție în ianuarie 1987. Hu a urmat să fie denunțat în continuare și prin viitoarea
„Campanie de liberalizare anti-burgheză”.

Protestele din Piața Tiananmen au fost inflamate de moartea lui Hu Yaobang la 15 aprilie 1989. În ajunul înmormântării sale de stat,
au existat aproximativ 100.000 de studenți care s-au adunat în Piața Tiananmen pentru a o observa; consecutiv, niciun lider nu a ieșit
[17]
prin Marea Sală a Poporului din Beijing. Mișcarea a continuat pentru șapte săptămâni la rând.

Vizita lui Gorbaciov în China pe 15 mai din timpul protestelor a adus multe agenții străine de știri la Beijing, a căror mediatizare
simpatizantă a protestatarilor a reușit să galvanizeze un spirit liberator în rândul central-, -sud-est- și est-europenilor care le urmăreau.
Conducătorii chinezi, în mod particular secretarul-general PCC Zhao Ziyang, au început mai devreme de omologii lor sovietici să
reformeze în mod radical economia, erau deschiși schimbărilor la nivel politic, însă nu și dacă se ajungea la haosul instalat în timpul
Revoluției Culturale.
Mișcarea, începută pe 15 aprilie la moartea lui Hu, durase până pe 4 iunie 1989 când Piața Tiananmen fusese pătrunsă de tancuri care
au restructurat spiritul de revoltă. În Beijing, răspunsul militar la protestele desfășurate al guvernului comunist i-a îndatorat pe mulți
civili cu curățarea pieței de morți și răniți. Numărul exact al pierderilor este unul incert.

Pe 7 iulie 1989, președintele Mihail Gorbaciov a denunțat în mod implicit folosirea violenței împotriva celorlalte națiuni-satelit.
Adresându-se membrilor celor 23 de națiuni ale Consiliului Europei, Gorbaciov nu a făcut nicio referire directă la doctrina Brejnev,
pe baza căreia Moscova își evidenția dreptul de a folosi forța armată pentru a preveni retragerea vreunei țări din Pact, însă a afirmat
că „Orice interferență în afacerile interne sau orice încercare de a restricționa suveranitatea statelor – apropiate, aliate sau altele – este
inadmisibilă”.[18]

Polonia
Articol principal: Istoria Poloniei (1945–1989).
Un prim val de proteste lovise Polonia între aprilie și mai 1988, iar un al doilea
începuse pe 15 august același an când o grevă a izbucnit la mina de cărbune din
Jastrzębie-Zdrój, unde muncitorii cereau re-legalizarea Solidarității. În următoarele
zile, 16 alte mine au intrat în grevă, urmate de un număr de șantiere navale, printre
care la 22 august, șantierul Gdansk, renumit ca fiind epicentrul tulburării industriale
din 1980 care a dus la nașterea Solidarității.[19]

Pe 31 august 1988 Lech Wałęsa, liderul Solidarității, a fost invitat la Varșovia de către
autoritățile comuniste, care au acceptat într-un final conversația.[20] Pe 18 ianuarie
Președintele Solidarității Lech
1989 în timpul unei sesiuni înverșunate a celui de-al 10-lea Plenar al Partidului Wałęsa (centru) alături de
Muncitoresc Unit Polonez, generalul Wojciech Jaruzelski, prim-secretarul, a reușit să președintele americanGeorge H. W.
obțină susținerea partidului pentru negocieri formale cu Solidaritatea, ceea ce a dus la Bush (dreapta) și Barbara Bush
viitoarea sa legalizare - cu toate că aceasta a fost obținută doar prin amenințarea (stânga) în Varșovia, iulie 1989.
demisiei întregii conduceri a partidului în cazul eșecului.[21] Pe 6 februarie 1989
discuții formale de masă rotundă au loc în Sala Columnelor din Varșovia. Pe 4 aprilie 1989, istorica Înțelegere a Mesei Rotunde a fost
semnată, legalizând Solidaritatea și punând în aplicare alegeri parțial libere (vezi alegerile legislative din Polonia anului 1989)
aranjate pentru data de 4 iune (incidental, ziua subsecventă declanșării protestelor din Piața Tiananmen, China). Un cutremur politic a
urmat după acestea. Victoria Solidarității a întrecut toate așteptările. Candidații acesteia au ocupat toate locurile parlamentare pentru
care le era permisă candidatura pentru a intra în Seim, în timp ce în Senat obținuseră 99 din cele 100 locuri valabile (cu un candidat
independent ocupând singurul loc rămas). Concomitent, mulți candidați comuniști proeminenți nu reușiseră să obțină nici minimul de
voturi necesare obținerii numărului de voturi rezervate pentru aceștia.

Pe 15 august 1989, doi vechi parteneri de coaliție ai comuniștilor, Partidul Popular Unit (ZSL) și Partidul Democratic (SD) ale
Poloniei, au rupt alianța cu PMUP și și-au anunțat susținerea Solidarității. Ultimul prim-ministru comunist al Poloniei, generalul
Czesław Kiszczak, a afirmat că și-ar da demisia pentru a-i permite unui non-comunist să formeze administrația.[22] Datorită faptului
că Solidaritatea a rămas singurul grup politic capabil de formarea unui guvern, a fost asigurat faptul că un membru al ei ar avea să
devină noul prim-ministru. Pe 19 august 1989, într-un moment surprinzător de cumpănă, Tadeusz Mazowiecki, un redactor anti-
comunist și susținător al Solidarității, dar și un devotat catolic, a fost numit în funcția de prim-ministru al Poloniei - neexistând nicio
voce de protest din partea Uniunii Sovietice.[23] Cinci zile mai târziu, pe 24 august 1989, Parlamentul Poloniei a pus capăt celor 40
de ani de regim monopartit prin transformarea lui Mazowiecki în primul prim-ministru non-comunist al țării de la începuturile epocii
postbelice. Într-un tensionat Parlament, Mazowiecki obținuse 378 de voturi, cu 4 împotrivă și 41 abțineri.[24] Pe 13 septembrie 1989
un nou guvern non-comunist a fost aprobat de Parlament, primul de acest fel din Blocul răsăritean.[25] Pe 17 noiembrie 1989 statuia
lui Felix Dzerjinski, fondatorul polonez al CEKA și un simbol al opresiunii comuniste, a fost dărâmată din Piața Bankowy,
Varșovia.[26] Pe 29 decembrie 1989 Seimul a modificat constituția prin care a înlăturat numele oficial al țării din Republica Populară
Polonă în Republica Poloniei. Partidul Muncitoresc Unit Polonez s-a dizolvat pe 29 ianuarie 1990, și a fost transformat în (partidul)
Social-Democrația Republicii Poloniei.[27]
În 1990, Jaruzelski a demisionat ca președinte al Poloniei, și a fost succedat de Wałęsa, care a câștigat alegerile prezidențiale din
1990[27] ținute în două tururi de scrutin pe 25 noiembrie și 9 decembrie. Inaugurarea lui Wałęsa ca președinte de pe 21 decembrie
1990 este considerată de mulți ca fiind sfârșitul oficial al Republicii Populare Polone comuniste și începutul Republicii Poloniei
moderne. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat pe 1 iulie 1991. Pe 27 octombrie 1991 au avut loc primele alegeri parlamentare
complet libere după 1945. Acestea au dus până la capăt tranziția Poloniei de la regim comunist la un sistem politic democratic liberal
[27]
de tip occidental. Ultimele trupe rusești au părăsit Polonia pe 18 septembrie 1993.

Ungaria
Articol principal: Sfârșitul regimului comunist din Ungaria.
Urmând înaintarea Poloniei, Ungaria a fost urmașul acesteia în ceea ce a constat tranziția unui membru al Blocului răsăritean către un
guvern non-comunist. Cu toate că Ungaria a fost marcată de anumite reforme economice de durată și liberalizare economică limitată
încă din anii '80, reforme majore au fost introduse doar odată cu înlocuirea lui János Kádár din funcția de secretar-general al
Partidului Comunist de pe 23 mai 1988 cu Károly Grósz.[28] Pe 24 noiembrie 1988 Miklós Németh a fost numit în funcția de prim-
ministru. Pe 12 ianuarie, Parlamentul a adoptat un „pachet democratic” care includea: pluralismul sindicatelor; libertatea de asociere,
de adunare și a presei; o nouă lege electorală; o revizuire radicală a constituției, și altele.[29] Pe 29 ianuarie 1989, contrazicând
perspectiva oficială asupra istoriei menținută pentru mai mult de 30 de ani, un membru al Biroului politic,
Imre Pozsgay, a declarat că
[30]
rebeliunea Ungariei din 1956 a fost o răzvrătire populară și nu o încercare contrarevoluționară instigată de Occident.

Demonstrațiile masive de pe 15 martie, ziua națională, a convins regimul să înceapă

negocierile cu forțele politice emergente non-comuniste. Discuții de masă rotundă
încep pe 22 aprilie și continuă până la înțelegerea mesei rotunde semnată pe 18
septembrie. Discuțiile le-a adus împreună pe noile forțe politice independente
Fidesz, Alianța Democraților Liberi (SzDSz), Forumul Democratic Maghiar, Micii
Agricultori Independenți, Partidul Civic Muncitoresc Agrar, Partidul Național
Țărănesc, Societatea Endre Bajcsy-Zsilinszky și Sindicatul Democratic al
Muncitorilor Științifici. Mai târziu s-au alăturat și Confederația Democratică a
Demonstrație în fața sediului
Sindicatelor Libere și Partidul Democratic Creștin Popular. [31] O parte din viitorii
televiziunii de stat - 15 martie 1989
lideri politici ai Ungariei s-au remarcat în timpul discuțiilor, printre care László
Sólyom, József Antall, György Szabad, Péter Tölgyessy șiViktor Orbán.[32]

Pe 2 mai 1989, primele fisuri vizibile ale Cortinei de Fier au apărut când Ungaria începuse dărâmarea gardului de frontieră de 240 de
km la granița cu Austria.[33] Aceasta a destabilizat crescând Germania de Est și Cehoslovacia în decursul verii și toamnei ce urmau,
odată ce mii de cetățeni au traversat ilegal granița austro-ungară spre Occident. Pe 1 iunie 1989, Partidul Comunist a recunoscut că
fostul prim-ministru Imre Nagy, spânzurat pentru trădare în urma rolului său din rebeliunea ungară din 1956, a fost executat ilegal în
urma unui proces-mascaradă.[34] Pe 16 iunie 1989 lui Nagy i s-au organizat funeralii solemne în cea mai mare piață a Budapestei în
[35]
prezența unei mulțimi de aproximativ 100.000, urmată de înmormântarea caracteristică unui erou.

Înțelegerea mesei rotunde de pe 18 septembrie a cuprins șase proiecte de legi care acopereau o reînnoire a Constituției, stabilirea unei
curți constituționale, funcționarea și administrarea partidelor, alegeri pluripartite pentru Adunarea Națională, codul penal și legea
procedurilor penale (ultimele două prezentând o separare adițională a partidului de aparatul de stat).[36][37] Sistemul electoral a fost
un compromis: în jur de jumătate din deputați aveau să fie aleși proporțional, cu cealaltă jumătate fiind aleasă în funcție de sistemul
majoritar.[38] O președenție slăbită avea să fie instalată, însă niciun consens nu a fost atins asupra alegătorului președintelui
(parlamentul sau poporul), și când ar urma să aibă loc o asemenea alegere (înainte sau după cea parlamentară). Pe 7 octombrie 1989,
Partidul Comunist s-a restabilit în urma ultimului congres ca Partidul Socialist Maghiar.[39] Într-o sesiune istorică între 16 și 20
octombrie, parlamentul a adoptat o legislație care prevedea atât alegeri parlamentare pluripartite, cât și alegeri prezidențiale, care au
avut loc pe 24 martie 1990.[40] Legislația a transformat Ungaria dintr-o republică populară în formatul său modern, a garantat
drepturile omului și drepturi cetățenești și a creat o structură instituțională care a asigurat separarea puterilor în ramura
judecătorească, cea executivă și cea legislativă.[41] Ocupația militară sovietică a Ungariei, care a persistat din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, s-a sfârșit pe 19 iunie 1991.
 Germania de Est
Articole principale: Zidul Berlinului#Căderea Zidului în 1989 și Reunificarea Germaniei.
Pe 2 mai 1989, Ungaria a început procesul de dezasamblare a gardului din sârmă
ghimpată care forma granița cu Austria, deschizând o largă străpungere prin Cortina
de Fier spre Occident care a fost ulterior folosită de un număr crescând de est-
germani. La finele lunii septembrie 1989, mai mult de 30.000 de est-germani au
evadat spre Occident înainte ca RDG (Republica Democrată Germană) să le
interzică traversarea către Ungaria, lăsând Cehoslovacia singurul stat-vecin în care
aceștia puteau evada în continuare. Mii de est-germani s-au străduit să ajungă în est
V
prin ocuparea facilităților diplomatice vest-germane din alte capitale central- și est-
europene, cele mai notabile fiind Ambasada din Praga și Ambasada Maghiară, unde
mii s-au stabilit în tabere în grădinile mlăștinoase ale acestora, din august până în
noiembrie, așteptând reforme politice în țara-mamă. RDG a închis granița cu
Cehoslovacia la 3 octombrie, astfel izolându-se de vecinii săi. Făcând imposibilă
ultima șansă de scăpare a cetățenilor săi, un număr crescând de est-germani au
participat la demonstrațiile de pe 4, 11 și 18 septembrie din Leipzig, fiecare atrăgând
între 1.200-1.500 de protestatari; mulți au fost arestați și bătuți. Însă, cetățenii au
refuzat să se lase intimidați. Pe 25 septembrie, protestele au atras 8.000 de
manifestanți. Zidul Berlinului de la Poarta
Brandenburg, 10 noiembrie 1989
După ce cele cinci proteste succesive din Leipzig au atras în 2 octombrie 10.000 de
protestatari, liderul Partidului Socialist Unit al Germaniei (SED) Erich Honecker a
emis un ordin de tip trage pentru a ucide către armată.[42] Comuniștii au pregătit o poliție imensă, o miliție, agenți Stasi, și trupe
armate, existând zvonuri conform cărora un masacru în stilul Pieței Tiananmen era pregătit pentru ziua de 9 octombrie când noi
demonstrații aveau să aibă loc.[43]

Pe 6 și 7 octombrie, Mihail Gorbaciov a vizitat Germania de Est pentru a marca aniversarea a 40 de ani de la formarea Republicii
Democrate Germane, și a constrâns conducerea țării să implementeze reforme. Un citat faimos este prezentat în germană sub forma
"Wer zu spät kommt, den bestraft das Leben" (Acela care e întârziat are să fie pedepsit de viață). Cu toate acestea, Honecker a
continuat să se opună reformelor interne, al cărui regim a ajuns să interzică circulația publicațiilor sovietice, văzute ca fiind
subversive.

În ciuda zvonurilor cum că forțele comuniste pregăteau un masacru pentru 9 octombrie, 70.000 de cetățeni au demonstrat în Leipzig
în acea zi de luni, în timp ce autoritățile au refuzat să deschidă focul. Această victorie a poporului înfruntând armele comuniștilor a
încurajat pe mai mulți cetățeni să se alăture străzii. Pe 16 octombrie, după o săptămână, 120.000 de oameni au ieșit pe străzile
orașului Leipzig.

Erich Honecker a sperat că sovieticii urmau să intre în Germania de Est, în numele Pactului de la Varșovia, și să restaureze guvernul
comunist, suprimând totodată protestele civile. Odată cu anul 1990 guvernul sovietic considera nepractică continuarea menținerii
controlului asupra Blocului răsăritean, și a adoptat o poziție neutră în ceea ce constau evenimentele din Germania de Est. Pus în fața
unor continue tulburări civile, SED la înlocuit pe Honecker la 18 octombrie cu al doilea om ca putere în stat, Egon Krenz. Însă,
demonstrațiile continuau să sporească – pe 23 octombrie la Leipzig protestatarii au atins cifra de 300.000, și au menținut-o și în
următoarea săptămână. Granița cu Cehoslovacia a fost re-deschisă din nou pe 1 noiembrie, însă autoritățile cehoslovace i-au lăsat în
scurt timp pe toți germanii răsăriteni să pătrundă în Germania de Vest fără alte complicații birocratice, prin care au ridicat partea lor
din Cortina de Fier odată cu ziua de 3 noiembrie. Pe 4 noiembrie, autoritățile au decis să autorizeze o demonstrație la Berlin, și au
fost înfruntate de gruparea protestatarilor din Alexanderplatz unde jumătate de milion de cetățeni s-a întrunit în capitală pentru a-și
cere libertatea în cel mai mare protest văzut vreodată de Germania de Est. Incapabile să stăvilească crescândul curent de refugiați spre
Vest prin Cehoslovacia, autoritățile est-germane s-au delăsat presiunii publice prin autorizarea pătrunderii în Berlinul de Vest și în
Germania de Vest implicit, în mod direct, prin intermediul punctelor de trecere a graniței existente, la 9 noiembrie 1989, fără a le
comunica aceasta pe deplin grănicerilor. Instigați de discursul eratic al purtătorului de cuvânt al regimului Günter Schabowski într-o
conferință de presă televizată, afirmând că schimbările plănuite au fost puse în aplicare cu efect „imediat, fără întârzieri”, sute de mii
de oameni s-au folosit de oportunitate. Grănicerii au fost rapid copleșiți de mulțimile extaziate care cereau intrarea în Berlinul de
Vest. După ce aceștia nu au primit niciun răspuns din partea superiorilor lor, fiind lipsiți de voința de a își folosi armele, au deschis
porțile către Berlinul de Vest. În curând noi puncte de trecere au fost create în Zidul Berlinului de către oameni, cu multe secțiuni ale
zidului fiind efectiv demolate în spiritul debarasării de acest simbol opresiv. Grănicerii, confuzi, nu erau conștienți de cele întâmplate,
stând resemnați alături de oameni în timp ce aceștia își făceau cale prin zid cu dălți și ciocane.

La 13 noiembrie, prim-ministrul RDG Willi Stoph și întregul său cabinet au demisionat. Un nou guvern a fost format sub comunistul
mult mai liberal, Hans Modrow. Pe 1 decembrie Volkskammer-ul (parlamentul unicameral al RDG) a dizolvat rolul conducător al
SED marcat în constituția Germaniei de Est. La 3 decembrie Krenz a demisionat din funcția de lider al SED; a demisionat și din
funcția de șef de stat după 3 zile. Pe 7 decembrie au avut loc discuțiile de masă rotundă dintre SED și celelalte partide politice nou-
răsărite. La 16 decembrie 1989 SED a fost destrămat și readus la viață sub forma Partidului Socialismului Democrat, abandonând
marxism-leninismul și devenind o principală forță social-democratică a țării.

La 15 ianuarie 1990, sediul Stasi a fost asaltat de protestatari. Modrow a devenit liderul de facto al Germaniei de Est până la
desfășurarea primelor alegeri libere de după 1933 din istoria Germaniei, pe 18 martie 1990. Partidul Socialismului Democrat (cel care
a succedat SED) a fost puternic înfrânt. Lothar de Maizière din Uniunea Creștin-Democrată Est-Germană a devenit prim-ministru pe
4 aprilie 1990 cu o platformă înclinată spre oreunificare rapidă cu Vestul. Cele două Germanii s-au reunificat la 3 octombrie 1990.

Voința Kremlinului de a abandona un aliat atât de important din punct de vedere strategic a marcat o mutație dramatică în ceea ce
însemna superputerea sovietică și o schimbare fundamentală de paradigmă în relațiile internaționale, care până în 1989 au fost
dominate de diviziunea în est și vest, marcată prin însuși Berlin. Ultimele trupe rusești au părăsit teritoriul fostei RDG, acum parte a
reîntregitei Germanii, pe 1 septembrie 1994.

Cehoslovacia
Articol principal: Revoluția de catifea.
Așa-numita „Revoluție de catifea” a fost revoluția non-violentă din Cehoslovacia
care a dus la căderea guvernului său comunist. Pe 17 noiembrie 1989 (vineri), poliția
a suprimat demonstrația unor studenți în Praga, cu toate că este încă controversată
existența fatalităților. Acel eveniment a cauzat o serie de demonstrații populare din
19 noiembrie până la sfârșitul lunii decembrie. La 20 noiembrie, numărul
protestatarilor pașnici adunați în Praga s-a extins de la cei 200.000 din ziua Proteste în dreptul monumentului din
precedentă la aproximativ 500.000. Cinci zile mai târziu, Piața Letná cuprindea Piața Wenceslas, Praga.
800.000 de demonstranți.[44] Pe 24 noiembrie, întreaga conducere a Partidului
Comunist, printre care secretarul-general Miloš Jakeš, și-a dat demisia. O grevă generală de
două ore, întreprinsă de toți cetățenii cehoslovaci, s-a sfârșit cu succes pe 27 noiembrie.

Odată cu colapsul altor guverne comuniste, și numărul crescând al protestelor, Partidul

Comunist al Cehoslovaciei a anunțat pe 28 noiembrie 1989 că avea să își lichideze puterea și
să dizolve statul monopartit. Sârma ghimpată, alături de alte obstacole, a fost eliminată de la
granița cu Germania de Vest și Austria la începutul lui decembrie. Pe 10 decembrie,
președintele Gustáv Husák a instalat primul guvern majoritar non-comunist de după 1948, Memoriu al Revoluției de
demisionând totodată. Alexander Dubček a fost ales purtător de cuvânt al parlamentului catifea, Bratislava, Slovacia.
federal la 28 decembrie, iar Václav Havel președinte al Cehoslovaciei pe 29 decembrie 1989.
În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri democratice cehoslovace de după 1946. Ultimele trupe sovietice au părăsit țara pe 27
iunie 1991.[45]

Bulgaria
În octombrie și noiembrie 1989 au avut loc demonstrații în capitala Sofia îndreptate spre instituirea unor reforme ecologice, în timpul
cărora au fost scandate și doleanțe pentru reformă politică. Demonstranții au fost suprimați, însă la 10 noiembrie 1989 – ziua în care
Zidul Berlinului fusese pătruns – vechiul conducător al Bulgariei, Todor Jivkov, a fost înlăturat de către propriul său Birou politic. A
fost succedat de un comunist cu mult mai liberal, fostul ministru de externe Petăr Mladenov. Moscova a aprobat aparent schimbarea
la nivelul conducerii, în condițiile în care Jivkov era opus politicii implementate de Gorbaciov. Noul regim a reprimat rapid
restricțiile asupra libertății de exprimare și adunare, care a condus la prima demonstrație în masă pe 17 noiembrie, alături de
emergența unor mișcări anti-comuniste. Nouă dintre acestea s-au unit în Uniunea Forțelor Democratice (UFD) pe 7 decembrie.[46]
UFD nu a fost satisfăcută cu înlăturarea lui Jivkov, cerând drept urmare reforme democratice plusate și, mai important, eliminarea
rolului conducător conferit la nivel constituțional Partidului Comunist Bulgar
.

Mladenov a anunțat la 11 decembrie 1989 abandonarea monopolului politic de către Partidul Comunist, și că anul următor ar găzdui
alegeri pluripartite. În februarie 1990, legislatura bulgară a eliminat din constituție mențiunea rolului conducător al Partidului
Comunist. Eventual, s-a decis să fie desfășurate discuții de masă rotundă după modelul polonez în 1990, cu alegeri planificate pentru
iunie același an. Discuțiile respective au avut loc între 3 ianuarie și 14 mai 1990, în timpul cărora s-a consfințit tranziția către
democrație. Partidul Comunist a abandonat marxism-leninismul în aprilie 1990, transformându-se în Partidul Socialist Bulgar. În
iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri libere după 1931, câștigate de Partidul Socialist Bulgar
.

România
Articol principal: Revoluția Română din 1989.
După ce Revolta de la Brașov a fost înăbușită în 1987, Nicolae Ceaușescu a fost reales pentru încă cinci ani ca lider al Partidului
Comunist Român (PCR) în noiembrie 1989, semnalizând faptul că intenționa să stăvilească revoltele anti-comuniste care au asuprit
restul Europei. în timpul preparațiilor lui Ceaușescu pentru vizita sa de stat din Iran, Securitatea a ordonat arestul și exilul unui
ministru maghiar calvin local, László Tőkés, la 16 decembrie, pentru o predică care a adus ofense regimului. Tőkés a fost sechestrat,
însă abia după ce erupseră proteste serioase. Timișoara a fost primul oraș care a reacționat, la 16 decembrie, ajungând să fie cuprins
de tumult civil pentru încă 5 zile.

Întorcându-se din Iran, Ceaușescu a ordonat un miting în masă pentru susținerea Partidului Comunist în afara sediului acestuia, la
București, pe 21 decembrie. Însă, spre șocul său, mulțimea l-a huiduit și batjocorit în timpul discursului. Ani de nemulțumiri
reprimate emanau din mobilizarea românilor bucureșteni prin protest, și chiar și din elemente ale însuși guvernului lui Ceaușescu,
demonstrațiile urmând să cuprindă întreaga țară. La început, forțele de securitate s-au supus ordinelor lui Ceaușescu de a trage în
protestatari. Însă, în dimineața lui 22 decembrie, Armata Română trece în mod neașteptat de partea opoziției. Aceasta avuse loc în
urma anunțului conform căruia ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis după ce a fost demascat pentru trădare. Crezând că Milea
fusese într-adevăr ucis, soldații de rând s-au raliat „în masă” revoluției.[47] Tancurile armatei au început să înainteze spre clădirea
Comitetului Central cu mulțimi de oameni roind alături de acestea. Protestatarii au forțat deschiderea ușilor clădirii Comitetului
Central în încercarea de a-i captura pe Ceaușescu și pe nevasta sa, Elena, apropiindu-se la doar câțiva metri de cuplu. Însă, cei doi au
reușit să evadeze printr-un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii. Revoluția s-a soldat cu 1,104 fatalități. Spre deosebire de
partidele sale omoloage din cadrul Pactului de la Varșovia, PCR s-a dizolvat pur și simplu; niciun partid român din ziua de astăzi care
se consideră succesorul Partidului Comunist nu a fost ales pentru Parlament de la Revoluție încoace.

Chiar dacă fuga soților Ceaușescu a fost urmărită cu entuziasm, soarta acestora a fost marcată de incertitudine. În ziua de Crăciun,
televiziunea română i-a surprins pe soții Ceaușescu aflați în fața unui proces grăbit, care a culminat în execuția sumară a celor doi. Un
consiliu interimar subFrontul Salvării Naționaleaflat sub conducerea luiIon Iliescu a preluat ulterior puterea și a anunțat că vor avea
loc alegeri în aprilie 1990 – primele alegeri libere din România de la 1937. Însă, au fost amănate mai apoi până pe 20 mai 1990. Peste
1,000 de oameni au murit în timpul Revoluției Române, dintre care 100 au fost copii, cea mai tânără victimă fiind de doar 1 lună.
Atât președintele Ceaușescu, cât și soția sa, Elena, au fost supuși unui pluton de execuție în urma unui proces foarte scurt.

Revoluția Română a fost cea mai sângeroasă dintre toate Revoluțiile de la 1989.

Mongolia
Mongolia și-a declarat independența în 1911 în urma colapsului dinastiei Qing. Partidul Popular Mongol a ajuns la putere în 1921,
acesta redenumindu-se în Partidul Revoluționar Popular Mongol.[48] În decursul anilor, Mongolia s-a aliniat foarte mult cu Uniunea
Sovietică. După ce Iumjaagiin Țedenbal a cedat puterea în 1984, noua conducere sub Jambyn Batmönkh a implementat reforme
economice, însă a eșuat să obțină simpatie în rândul celor care, mai târziu în anul 1989, vor aspira spre schimbări și mai profunde.[49]
Rezultatul a fost pașnica Revoluție Mongolă, o mișcare pro-democratică care a început prin demonstrații și greve ale foamei pentru a
sfârși 70 de ani de socialism, și pentru a fi instaurată democrația. A fost condusă în general de tineri protestatari activi în Piața
Sükhbaatar din capitala Ulaanbaatar. Toate acestea au pricinuit demisia guvernului autoritar existent, fără vârsare de sânge. Printre
organizatori s-au număratȚahiaghiin Elbegdorj, Sanjaasürengiin Zorig, Erdeniin Bat-Üül, și Bat-Erdeniin Batbayar
.

În dimineața zilei de 10 decembrie 1989 avuse loc prima demonstrație publică în fața Centrului Cultural de Tineri din
Ulaanbaatar.[50] Acolo, Uniunea Democratică - prima mișcare pro-democratică din Mongolia - s-a născut.[51] Protestatarii cereau
adoptarea unor politici de tip perestroika și glasnost. Liderii dizidenți urmăreau desfășurarea de alegeri libere și reforme economice,
însă în contextul aparte al „socialismului democratic uman”.[49] Protestatarii au injectat elemente naționaliste în rândul protestelor
folosindu-se de alfabetul mongol - pe care cei mai mulți mongoli nu puteau să-l citească - ca și o repudiere simbolică a statu-quoului
care impuse alfabetul chirilic mongol. La sfârșitul lui decembrie 1989, demonstrațiile s-au intensificat atunci când s-a vehiculat știrea
unui presupus interviu al lui Garry Kasparov pentru Playboy, sugerând că Uniunea Sovietică își putea revitaliza economia vânzând
Mongolia Chinei. [49] Pe 14 ianuarie 1990, protestatarii, crescând numeric de la 300 la câteva mii, s-au întrunit în fața Muzeului
Lenin în așa-numita Piață a Libertății (ce primise acest nume de atunci), în Ulaanbaatar. O demonstrație în Piața Sükhbaatar pe 21
ianuarie (într-o atmosferă de -30 C) a urmat în continuare. Protestatarii ridicau planșe cu aluzii la adresa lui Ginghis Han, reabilitând
[52]
o figură istorică pe care școala sovietică evitase să o laude.

În lunile ulterioare ale anului 1990, activiștii își continuau demonstrațiile, mitingurile, protestele și grevele, cărora li s-au alăturat și
profesorii și muncitorii.[53] Susținerea populară a activiștilor sporise, atât în capitală cât și în zonele rurale, în timp ce activitățile
sindicaliste au condus la o tot mai ardentă aspirație spre democrație în toată țara.[54] După numeroase demonstrații de mii de oameni
din capitală și alte centre provinciale, pe 4 martie 1990, Uniunea Democratică și alte trei organizații reformatoare au susținut un
miting comun în aer liber, la care însuși guvernul fusese invitat. Acesta nu a trimis niciun reprezentant în cadrul a ceea ce a urmat să
devină un protest de peste 100,000 de oameni care cereau tranziția spre democrație.[55] Aceasta culminase în decizia lui Jambyn
Batmönkh, președintele Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Revoluționar Popular Mongol, de a dizolva acest Birou și
de a-și da demisia pe 9 martie 1990.[56][57]

Primele alegeri libere pluripartite ale Mongoliei în cadrul unui sistem parlamentar bicameral au avut loc pe 29 iulie 1990.[55][58]
Partidele existente s-au aflat în cursa pentru 430 de locuri în Marele Hural. Cele de opoziție nu au fost capabile să numească destui
candidați. PRPM a câștigat 357 de locuri din cele 430 pentru Marele Hural, și 31 din 53 pentru Micul Hural (care urma să fie abolit
mai târziu).[59] PRPM s-a bucurat de un puternic electorat rural. Marele Hural s-a întrunit pentru prima dată pe 3 septembrie 1990,
alegând președintele (PRPM) vice-președintele (Partidul Social Democrat Mongol), prim-ministrul (PRPM), și alți 50 de membri
pentru camera inferioară. În noiembrie 1991, Marele Hural a început dezbaterea asupra unei noi constituții, oficializată pe 12
februarie 1992. În plus, noua constituție a restructurat puterea legislativă, stabilind un sistem parlamentar unicameral - Marele Hural
de Stat. PRPM și-a menținut majoritatea, pierzând însă alegerile din 1996. Ultimele trupe rusești staționate în Mongolia încă din 1966
s-au retras în totalitate până în decembrie 1992.

Iugoslavia
Articole principale: Destrămarea Iugoslaviei și Războaiele Iugoslave.
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varșovia, însă a s-a profilat după propria versiune a
comunismului, ‘’titoism’’, sub regimul lui Iosip Broz Tito. A constituit un stat multi-etnic pe care Tito a putut să-l mențină prin
doctrina denumită Frăție și Unitate, însă în mod inevitabil tensiunile dintre etnii au început să se remarce în cadrul așa-numitei
Primăveri Croate din 1970-71, o mișcare pentru sporirea autonomiei Croației, care fusese ulterior suprimată. În 1974 au avut loc
schimbări constituționale, urmând ca noua Constituție Iugoslavă din 1974 să cedeze o parte a puterii federale republicilor și
provinciilor constituante. După moartea lui Tito din 1980 au urmat tensiuni etnice tot mai intense, primele fiind cele din provincia
majoritar-albaneză Kosovo prin protestele din 1981. La sfârșitul anilor ‘80, conducătorul Serbiei, Slobodan Milošević, s-a folosit de
criza din Kosovo pentru a cataliza naționalismul sârb și a încerca să consolideze dominația Serbiei asupra Iugoslaviei, ceea ce
alienase restul etniilor.

În paralel cu acest proces, Slovenia a fost martoră unei politici de liberalizare graduală începând cu 1984, similară într-un fel cu
perestroika sovietică. Aceasta provocase tensiuni între, pe de-o parte, Liga Comuniștilor din Slovenia, și de cealaltă parte, Partidul
Iugoslav central și forțele armate federale. Odată cu sfârșitul anilor ‘80, multe grupări de activism civic presau tot mai tare guvernul
să democratizeze țara, ceea ce ar fi favorizat simultan și pluralismul cultural. În 1987 și 1988, o serie de ciocniri dintre emergenta
societate civilă și regimul comunist a culminat în așa-numita Primăvară Slovenă - o mișcare în masă pro-democratică. Comitetul
pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost fondat pe post de platformă pentru mișcările politice non-comuniste majore ce se lansaseră
deja. Până la începutul anului 1989, o multitudine de partide politice anti-comuniste s-au aflat deja în plină activitate, punând la
încercare hegemonia comuniștilor sloveni. În curând, aceștia - aflați sub presiunea propriei lor societăți civile - au intrat în conflict cu
conducerea comunistă sârbă.

În ianuarie 1990, un Congres extraordinar al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia a fost convocat pentru a rezolva disputele dintre
partidele constituante. Confruntați cu posibilitatea de a fi complet întrecuți numeric, atât comuniștii sloveni cât și cei croați au părăsit
Congresul pe 23 ianuarie 1990, punând de facto capăt Partidului Comunist Iugoslav. Ambele părți ale celor două republici vestice au
început negocierile pentru alegeri libere pluripartite alături de mișcările de opoziție din țara fiecăreia.

La 8 aprilie 1990, coaliția anti-iugoslavă numită Opoziția Democratică a Sloveniei a câștigat alegerile parlamentare din Slovenia
anului 1990, în timp ce la 24 aprilie în același an, naționalista Uniune Democratică Croată (HZD) s-a bucurat de o usturătoare
victorie în Croația, fiind condusă de Franjo Tuđman. Rezultate au fost cu mult mai echilibrate în Bosnia și Herțegovina și Macedonia
din noiembrie 1990, în timp ce alegerile din Serbia și Muntenegru din decembrie 1990 au consolidat puterea lui Milošević și a
susținătorilor lui. La nivel federal nu a fost organizată nicio alegere democratică.

Conducerile slovenă și croată au început, ulterior, să pregătească secesiunea celor două țări din federație, în timp ce sârbii din Croația
au organizat așa-numita Revoluție de Bușteni - o insurecție care avea să pricinuiască formarea regiunii separate numită Krajina. La
referendumul sloven pentru independență de la 23 decembrie 1990, 88.5% dintre cetățeni au votat pentru independență.[60] În cadrul
referendumului croat pentru independențădin 2 mai 1991, 93.24% au votat pentru independență.

Tensiunile etnice și naționale care au escalat au fost exacerbate de aspirația spre independență, cauzând următoarele războaie
iugoslave:

Războiul din Slovenia (1991)

Războiul de Independență al Croației(1991–95)
Războiul Bosniac (1992–95)
Războiul din Kosovo (1998–99), care includeOperațiunea Forțele Aliate.
În plus, conflictul din Valea Preševo (1999–2001) și insurgența din Republica Macedonia (2001) sunt de asemenea analizate în
același context.[61][62][63]

Albania
În Republica Populară Socialistă Albania, Enver Hodja, care a condus Albania pentru 4 decenii, a murit la 1 aprilie 1985. Succesorul
său, Ramiz Alia, începuse să deschidă gradual regimul comunității internaționale. În 1989, primele revolte au început în Shkodër și s-
au extins și în alte orașe. Până la urmă regimul existent a introdus niște politici de liberalizare, printre care și niște măsuri luate în
1990 de a permite libertatea ieșirii din țară. S-au remarcat eforturi de a îmbunătăți legăturile externe ale Albaniei. Alegerile din martie
1991 - primele alegeri libere din Albania din 1923, și doar a treia oară în istoria țării cu astfel de alegeri - i-au lăsat pe vechii
comuniști la putere, însă o grevă generală alături de opoziția urbană au permis formarea unui guvern de coaliție ce includea și non-
comuniști. Vechii ideologi ai Albaniei au fost înlăturați odată cu alegerile din martie 1992, în timpul unui colaps economic și al
tulburărilor sociale de la acea vreme.
Conferința de la Malta
Conferința de la Malta a constat în întâlnirea președintelui S.U.A. George H. W.
Bush și a conducătorului U.R.S.S Mihail Gorbaciov, având loc între 2-3 decembrie
1989, la doar câteva săptămâni de la căderea Zidului Berlinului, o întâlnire care a
contribuit la încheierea Războiului Rece, parțial ca și rezultat al mai-largei mișcări
pro-democratice a acelui an. A fost a doua întâlnire dintre cei doi, după ce prima -
din decembrie 1988 - l-a inclus și pe președintele american de atunci, Ronald
Reagan. Ziarele din acea perioadă[64] numeau Conferința de la Malta ca fiind cea
mai importantă de la 1945 încoace, atunci când prim-ministrul britanic Winston
Churchill, conducătorul sovietic Iosif Stalin și președintele american Franklin D. Mihail Gorbaciov și președintele
George H. W. Bush pe puntea unei
Roosevelt s-au întrunit pentru a decide soarta războiului în cadrul Conferinței de la
nave sovietice de croazieră denumită
Ialta.
‘’Maxim Gorky’’, Portul Marsaxlokk
din Malta.
Cronologia alegerilor din Europa
Centrală/Răsăriteană și Asia Centrală,
1989-1991
Între luna iunie 1989 și aprilie 1991, fiecare stat comunist sau fost-comunist din Europa Centrală și Răsăriteană și Asia Centrală, iar
în cazul U.R.S.S. și al Iugoslaviei fiecare republică constituantă, a organizat alegeri parlamentare competitive pentru prima dată de la
multe decenii în urmă. Unele alegeri au fost doar parțial libere, altele complet democratice. Cronologia de mai jos oferă detalii
privind aceste alegeri istorice; data este prima zi de votare, căci multe alegeri au cuprins multiple tururi de scrutin:

Polonia – 4 iunie 1989

Turkmenistan – 7 ianuarie 1990
Uzbekistan – 18 februarie 1990
Lituania – 24 februarie 1990
Moldova – 25 februarie 1990
Kîrgîzstan – 25 februarie 1990
Tadjikistan – 25 februarie 1990
Belarus – 3 martie 1990
Rusia – 4 martie 1990
Ucraina – 4 martie 1990
Germania de Est - 18 martie 1990
Estonia – 18 martie 1990
Letonia – 18 martie 1990
Ungaria – 25 martie 1990
Kazahstan – 25 martie 1990
Slovenia – 8 aprilie 1990
Croația – 24 aprilie 1990
România – 20 mai 1990
Armenia – 20 mai 1990
Cehoslovacia – 8 iunie 1990
Bulgaria – 10 iunie 1990
Mongolia – 22 iunie 1990
Azerbaidjan – 30 septembrie 1990
Georgia – 28 octombrie 1990
Macedonia – 11 noiembrie 1990
Bosnia și Herțegovina – 18 noiembrie 1990
 Serbia – 8 decembrie 1990
Muntenegru – 9 decembrie 1990
Albania – 7 aprilie 1991

Destrămarea Uniunii Sovietice

Articol principal: Destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
La 1 iulie 1991, Pactul de la Varșovia a fost dizolvat în mod oficial în cadrul unei
întâlniri în Praga. La o conferință ulterioară din aceeași lună, Gorbaciov și Bush au
declarat parteneriatul strategic sovieto-american, marcând în mod decisiv sfârșitul
Războiului Rece. Președintele Bush a declarat că această nouă cooperare S.U.A.-
U.R.S.S. din timpul Războiului din Golf avea să fundamenteze un parteneriat menit
să rezolve probleme atât globale cât și bilaterale. Odată ce Uniunea Sovietică și-a
retras rapid forțele armate din Europa Centrală și de Sud-Est, curentul anti-comunist
început în cadrul turbulențelor anului 1989 aveau să se răsfrângă și asupra ei înseși.
Agitația pentru auto-determinare a făcut ca Lituania să fie prima țară care și-a
Tancuri în Piața Roșie din Moscova,
declarat independența, fiind urmată de Estonia, Letonia și Armenia. Însă, guvernul
în timpul loviturii de stat din 1991
central sovietic cerea revocarea tuturor declarațiilor, amenințând cu intervenția
militară și sancțiuni economice. Guvernul a ajuns într-un punct în care a trimis chiar
trupe ale Armatei Roșii pe străzile capitaliei lituaniene, Vilnius, pentru a suprima mișcările separatiste din ianuarie 1991, cauzând
moartea a 14 persoane.

Lipsa crescândă de satisfacție din celelalte republici sovietice, precum Georgia și Azerbaidjan, s-a întâlnit cu promisiunea de a spori
descentralizarea. Tot mai multe alegeri libere au condus la victoria unor candidați opuși Partidului
Comunist.

„Glasnost” a reușit în mod necugetat să permită exteriorizarea sentimentelor naționale ale tuturor popoarelor din interiorul multi-
etnicei Uniuni. Acește mișcări naționaliste au fost galvanizate în continuare de deteriorarea rapidă a economiei sovietice, a cărei
fundații predispuse stagnării a fost expusă prin eliminarea sistemului comunist de disciplinare. Reformele lui Gorbaciov au eșuat să
îmbunătățească starea economică, căci structura planificată a acesteia a urmat să se prăbușească în întregime. Una câte una, fiecare
republică constituantă a ajuns să-și formuleze propriile politici economice, votând subordonarea legii sovietice față de legea locală. În
1990, Partidul Comunist a fost forțat să își cedeze monopolul politic vechi de 70 de ani atunci când Supremul Soviet a desființat
clauza din Constituția Sovietică care îi garanta autoritatea deplină de a conduce. Politicile lui Gorbaciov au cauzat slăbirea puternică
a controlului Partidului Comunist asupra mass-mediei. Diverse detalii în legătură cu trecutul Uniunii Sovietice au urmat să fie
imediat declasificate. Aceasta a dus în continuare la intensificarea sentimentului de „neîncredere” față de statu-quo, și la sporirea
luptei pentru autonomie și independență.

Odată ce un referendum a confirmat dorința populară de a fi prezervată Uniunea Sovietică prin pierderea calităților totalitare, un grup
de ideologi sovietici de rang înalt, reprezentați de vice-președintele Ghenadi Ianaev, a lansat o lovitură de stat pentru înlăturarea lui
Gorbaciov de la putere în august 1991. Boris Elțin, atunci președintele Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, a raliat
poporul și majoritatea forțelor armate împotriva loviturii, ceea ce a asigurat eșecul acesteia. Chiar dacă s-a întors la putere, autoritatea
lui Gorbaciov a devenit ireparabil de vulnerabilă. Și-a dat demisia din funcția de secretar-general al Partidului Comunist în urma
loviturii de stat, urmând ca Supremul Soviet să dizolve întregul partid și să interzică toată activitatea politică comunistă din teritoriul
sovietic. La doar câteva săptămâni mai târziu, guvernul le-a acordat statelor baltice independența pe 6 septembrie.

În decursul următoarelor 3 luni, o republică după alta a urmat să se proclame independentă, în general datorită fricii față de o nouă
posibilă lovitură. De asemenea, în tot acest timp, guvernul sovietic s-a evaporat aproape în întregime odată ce noul guvern rus a
preluat activitatea rămasă a acestuia, inclusiv Kremlinul. Penultimul pas a venit la 1 decembrie, când votanții celei de-a doua
republici ca putere, Ucraina, au votat în preponderență să se separe de Uniunea Sovietică printr-un referendum. Aceasta încheiase
orice posibilitate realistă de a prezerva Uniunea în întregime. La 8 decembrie, Elțin s-a întâlnit cu omologii săi ucrainieni și belaruși,
semnând Acordurile de la Belaveja, care au declarat că Uniunea Sovietică încetase să mai existe. Gorbaciov a denunțat acordurile ca
fiind ilegale, însă își pierduse deja de mult timp orice fărâmă de influență asupra evenimentelor politice din afara Moscovei.
La 2 săptămâni mai târziu, 11 dintre cele 12 republici rămase - toate cu excepția Georgiei - au semnat Protocolul de la Almatî, prin
care s-a reconfirmat dizolvarea efectivă a U.R.S.S. și înlocuirea acesteia cu o nouă asociație voluntară de state, Comunitatea Statelor
Independente. Supus inevitabilului, Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte pe 25 decembrie, pentru ca ziua următoare
Supremul Soviet să ratifice Acordurile de la Belaveja, distrugând orice urmă de legalitate a Uniunii Sovietice ca și entitate politică.
Până la finalul anului 1991, puținele instituții sovietice rămase care nu fuseseră deja preluate de statul succesor rus au fost dizolvate.
Uniunea Sovietică, astfel, a fost oficial destrămată, desprinzându-se din aceasta 14 state constituante și 1 stat succesor (Federația
Rusă), ceea ce a sfârșit totodată cel mai puternic și influent stat socialist din lume. Poziția a fost preluată de către China. O criză
constituțională din 1993a izbucnit violent în Moscova pentru ca Armata Rusă să fie trimisă pentru a restabili ordinea.

Statele baltice
Estonia, Letonia și Lituania au implementat reforme democratice și au obținut
independența față de Uniunea Sovietică.

„Revoluția Cântată” este o denumire comună pentru evenimentele dintre 1987 și

1991 care au condus la restaurarea independenței Estoniei, Letoniei și
Lituaniei.[65][66] Termenul a fost conceput de către activistul și artistul eston Heinz
Valk, într-un articol publicat la o săptămână după demonstrațiile în masă spontane
cântate în seara dintre 10-11 iunie 1998 din Tallinn.[67] Estonia și-a declarat
independența față de Uniunea Sovietică pe 16 noiembrie 1988. Lituania i-a urmat pe Lanțul Baltic a fost un șir de
aproximativ 2 milioane de oameni
18 mai 1989, iar Letonia pe 28 iulie 1989. Actul Restabilirii Statului Lituania a
dedicați eliberării statelor baltice de
proclamat independența deplină a țării respective la 1 martie 1990, urmând ca pe 30
sub U.R.S.S.
martie Estonia să anunțe începutul unui perioade de tranziție spre independență. În
final, Letonia le urmează pașii la 4 mai. Uniunea Sovietică a răspuns acestor „acte de
frondă” prin forță brută armată la începutul anului 1991, în cadrul unor confruntări cunoscute ca și „evenimentele din ianuarie” în
Lituania, și „Baricadele” în Letonia. Statele baltice considerau incorporarea acestora în Uniunea Sovietică ca fiind una ilegală, atât
conform legii internaționale cât și a celei locale, și că tot ceea ce făceau era să își reafirme independența preexistentă deja legal.

Curând după lansarea loviturii de stat din august, Estonia și Letonia și-au declarat independența deplină. Pe când lovitura fusese
înăbușită, U.R.S.S. nu mai avea la îndemână unitatea necesară unei rezistențe eficiente, recunoscând astfel independența tuturor 3
state pe 6 septembrie.

Belarus, Ucraina, Moldova

Belarus: Belarus și-a declarat independența deplină față de U.R.S.S. la 25 august 1991. Principalele schimbări
politice de la începutul anilor ‘90 au fost întreprinse de către Frontul Popular Belarus și fracțiunea sa aflată în
Supremul Soviet al Belarusului. Câțiva ani mai târziu, un nou lider postcomunist, Aleksandr Lukașenko, a venit la
putere. După puțin timp își sporise puterea datorită unor două referendumuri controversate (1995 și 1996), primind
de atunci constant critici pentru represiunea politică a opoziției.
Moldova – A participat în Conflictul din Transnistria dintre aceasta și forțele pro-ruse ale regiunii. Comuniștii s-
au întors la putere prin alegerile din 2001, cândVladimir Voronin a ieșit victorios, însă s-au confruntat mai târziu cu
turbulențele civile din 2009 stârnite de acuzațiile de fraudare a alegerilor
.
Ucraina – Ucraina și-a declarat independența în august 1991. Președențiile foștilor comuniști Leonid Kravciuk și
Leonid Kucima au fost urmate de Revoluția Portocalie din 2004, atunci când ucrainienii l-au votat peVictor Iușcenko,
un fost membru PCUS.

Transcaucazul
Georgia și Caucazul de Nord au ajuns să fie constant împânzite de violență etnică și sectariană în urma
colapsului U.R.S.S. În aprilie 1989,Armata Sovietică a masacrat protestatari înTbilisi. Odată cu luna noiembrie
1989, Georgia a condamnat invazia rusă din 1921. Activistul democraticZviad Gamsakhurdia a servit în funcția de
președinte între 1991 și 1992. Rusia a oferit ajutor republicilor separate în cadrul războaielor din Osetia de Sud
(1991-92) și Abhazia (1992-93) la începutul anilor ‘90, conflicte care s-au reaprins periodic, în timp ce acuza Georgia
de susținerea rebelilor ceceni în cadrulRăzboaielor Cecene. O lovitură de stat l-a instalat pe fostul lider comunist
Eduard Șevardnadze în funcția de Președinte al Georgiei până la
 Eduard Șevardnadze în funcția de Președinte al Georgiei până la
Revoluția Trandafirilor din 2003.

Armenia: Lupta pentru independență a Armeniei a inclus și

violență. Războiul din Nagorno-Karabaha fost luptat între Armenia și
Azerbaidjan. Cea dintâi a devenit tot mai militarizată (ascensiunea lui
Robert Kocharyan, un fost președinte al Nagorno-Karabah, fiind văzută
ca un punct de cotitură), în timp ce alegerile au devenit tot mai
controversate, și corupția la nivel de guvern tot mai evidentă. După
Kocharyan, a venit la putere notoriulSerj Sargsyan. Sargsyan este în
multe rânduri văzut ca fiind fondatorul armatelor armeană și karabahă,
fiind, în trecut, ministrul de apărare și de securitate națională. Fotografii ale unor victime ale
masacrului din 9 April 1989, pe un
Azerbaidjan: Partidul Frontului Popular Azerbaidjan a câștigat
primele alegeri prin naționalistul populistAbulfaz Elchibey, care se panou din Tbilisi.
proclamase pe sine ca fiind pro-occidental. Astfel, Elchibey plănuia să
pună capăt avantajului Moscovei din extracția de petrol azer ,
consolidând relații tot mai puternice cu Turcia și Europa. Aceasta i-a adus înfrângerea în fața comuniștilor printr-o
lovitură de stat susținută de Rusia și Iran (care vedea noul stat azer ca fiind un amenințător rival, cu ambiții atât
[68] Mutallibov a ajuns să conducă statul, pentru a fi curând
economice cât și teritoriale asupra spațiului iranian)..
destabilizat și chiar dat jos de la putere în urma nemulțumirii populare față de aparenta sa incompetență, corupție și
proastă organizare a războiului cu Armenia. Liderul KGB azer și al Azerbaidjanului socialist Heydar Aliyev a venit
ulterior la putere, rămânând președinte până la înlocuirea sa cu propriul fiu în 2003. Războiul din Nagorno-Karabah
a fost luptat între Armenia și Azerbaidjan, definind în mod clar viitorul ambelor țări. Însă, diferit de Armenia care
rămase un puternic aliat al Rusiei, Azerbaidjanul a început, odată cu războiul ruso-georgian din 2008, să-și
îmbunătățească relațiile cu Turcia și Occidentul, în timp ce își limita legăturile cu Rusia.[69]

Cecenia
În Cecenia, folosindu-se de tactici parțial copiate de la statele baltice, forțele
coalizate anti-comuniste conduse de generalul sovietic Djohar Dudaev au organizat
o revoluție în general fără vărsare de sânge, reușind să forțeze demisia președintelui
comunist Doku Zavgaiev. Dudaev a fost ales cu o marjă foarte mare de susținere în
viitoarele alegeri, ca în noiembrie 1991 să proclame independența Ceceno-
Ingușetiei. Ingușetia a votat ulterior să părăsească uniunea cu Cecenia, fiindu-i-se
permisă aceasta (ceea ce a eliminat elementul inguș din denumirea republicii).
Datorită dorinței sale de a exclude Moscova din toate negocierile asupra petrolului,
Elțîn a susținut o lovitură de stat împotriva sa în 1993. În 1994, Cecenia - Femei cecene rugându-se înGrozny,
decembrie 1994.
recunoscută doar de o singură țară (Georgia, care își revocase însă susținerea după ce
Șevardnadze a obținut puterea) - a fost invadată de Rusia, provocând Primul Război
Cecen. Cecenii, primind ajutor considerabil de la populațiile amânduror țări fost-sovietice și de la alte națiuni musulmane sunite, au
rezistat în fața invaziei și au semnat un tratat de pace în 1997. Însă, Cecenia a urmat să devină tot mai anarhică, în general datorită
atât distrugerilor politice cât și a celor fizice din timpul invaziei. Generalul Shamil Basaev, scăpând în întregime de controlul
guvernului central, a întreprins raiduri în învecinatul Dagestan, pe care Rusia l-a folosit ca pretext pentru reinvadarea Ceceniei.
gența continuă.[70]
Aceasta a urmat să fie reîncorporată în Rusia, însă insur

Central Asia
Kazahstan: Lupta pentru independență a început cu răscoala din decembrie 1986. Fostul lider comunist
Nursultan Nazarbaev rămâne și astăzi la putere încă din 1990, atunci când a ocupat funcția de președinte al
Kazahstanului sovietic.
Kîrgîzstan: Askar Akayev a rămas la putere până la Revoluția Lalelelor din 2005.
Tadjikistan: Rahmon Nabiev s-a menținut la conducerea țării, provocând războiul civil dinadjikistan
T (1992-97).
Emomali Rahmon l-a succedat și a rămas la putere încă din 1992.
Turkmenistan: Saparmurat Niiazov a rămas liderul țării până la moartea sa din 2006, criticat constant ca fiind
unul dintre cei mai totalitari și represivi conducători din lume, menținându-și propriul
cult al personalității.
Uzbekistan: Islam Karimov a rămas la putere până la moartea sa din 2016, fiind de asemenea criticat pentru
înăbușirea opoziției politice din timpul regimului său.
Conflicte post-sovietice
Rusia a fost implicată într-o serie de conflicte precum: Războiul din Nagorno-Karabah, Conflictul din Transnistria, Războiul din
Osetia de Sud (1991-92), Primul Război Cecen, Războiul din Abhazia (1992-93), Conflictul din Prigorodniul de Est (1992), și
Anexarea Crimeei de către Federația Rusădin Ucraina.

Alte evenimente

Țări comuniste și socialiste

Reformele survenite în Uniunea Sovietică și în cadrul aliaților săi au supus multe alte țări comuniste și socialiste din afara Europei
unor schimbări radicale.

Africa

Algeria – protestele din octombrie 1988, insurgența islamistă din Algeria 1991-2001, Frontul Eliberării Naționale
(FLN) pierde alegerile pluripartite din 1995, din care iese învingător Liamine Zéroual.
Angola – guvernul condus de partidul conducătorMPLA a abandonat marxism-leninismul în 1991 și a acceptat
Pacea de la Bicesse a aceluiași an, însăRăzboiul Civil Angolez dintre MPLA și UNITA conservatoare a continuat
pentru încă un deceniu.
Benin – regimul sub Mathieu Kérékou a fost pus sub presiunea abolirii marxism-leninismului începând cu 1989.
Burkina Faso – democratizare în 1990.
Capul Verde – Partidul African pentru Independența Capului V erde aflat la conducere și-a eliminat ideologia
socialistă și i-a refuzat pe donatorii străini, insistând guvernului să permită alegeri pluripartite în 1991.
Ciad – democratizare în 1990.
Rep. Congo – regimul lui Denis Sassou Nguesso a fost constrâns să abandoneze marxism-leninismul în 1991.
Au avut loc alegeri în 1992, în urma cărora a izbucnit Primul Război Civil în 1993.
Djibouti – Războiul Civil Djiboutian din 1991, democratizare în 1992.
Etiopia – o constituție a fost implementată în 1987 și, în urma retragerii asistenței sovietice și cubaneze, junta
militară comunistă Derg condusă de Mengistu Haile Mariam a fost înfrântă de către Frontul Democrat Revoluționar
Popular Etiopian (rebel) înRăzboiul Civil și a părăsit țara în 1991.
Ghana – lovitură de stat; se distanțează de URSS.
Guineea-Bissau – democratizare în 1991.
Madagascar – președintele socialist Didier Ratsiraka a fost înlăturat.
Mali – Moussa Traoré a fost înlăturat, Malia adoptat o nouă constituție; au avut loc alegeri pluripartite.
Rebeliunea Tuaregă (1990–95) și lovitura destat maliană din 1991.
Mozambic – Războiul Civil Mozambican dintre FRELIMO socialist și RENAMO conservator , sfârșit prin Pacea
generală de la Roma din 1992. FRELIMO și-a dizolvat socialismul și, cu susținerea ONU, a organizat alegeri
pluripartite.
São Tomé și Príncipe – Partidul Social-Democrat aflat la conducere abolește ideologia socialistă, elimină
fondurile străine, și pune presiune pe guvern pentru organizarea unor alegeri pluripartite în 1991.
Seychelles – democratizare în 1991.
Somalia – somalezii rebeli dau jos de la putere junta militară sub comunistul Siad Barre în timpul Revoluției
Somaleze. Somalia se află într-o stare de război civil continuu încă de atunci.
Sudan – sfârșitul regimului sub Partidul Democrat-Unionist în urma loviturii de stat sudaneze din 1989 condusă
de Omar al-Bashir.
Tanzania – partidul conducător Chama Cha Mapinduzi a pus capăt ideologiei socialiste și finanțării străine,
cerând guvernului alegeri pluripartite pentru 1995.
Tunisia – redenumirea Partidului Comunist Tunisian în „Mișcarea Ettajdid” în 1993 și a Partidului Socialist
Destourian în „Adunarea Constituțional-Democrată” în 1988.
Zambia – Partidul Independenței Naționale Unit aflat la conducere și-a dizolvat doctrina socialistă, a blocat
donatorii străini și a presat guvernul să țină alegeri pluripartite în 1991.
Orientul Mijlociu

Afganistan – odată cu redenumirea în „Republica Afganistanului” din „Republica Democrată a Afganistanului”

din 1987, și retragerea trupelor sovietice, guvernul comunist sub Mohammad Najibullah s-a prăbușit în fața
mujahedinilor în 1992.
Irak – revolte în 1991. Irakul rămâne sub regimul ba'athist al luiSaddam Hussein până în 2003 când are loc
invazia americană, care a răsturnat regimul.
Kuwait – anexat de Irak în 1990. Eliberat în timpulRăzboiului din Golf.
Palestina – Organizația pentru Eliberarea Palestineia pierdut unul dintre cei mai importanți patroni diplomatici
ai săi odată cu deteriorarea Uniunii Sovietice; declinul relației Arafat-Moscova; căderea guvernului monopartit și
suspendarea OEP de către Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei - Comandamentul General (FPEP-CG) în
1984.
Yemenul de Sud – Războiul Civil Sud-Y emenit din 1986; abandonarea marxism-leninismu lui în 1990; reunificarea
Sudului și a Nordului mai capitalist în același an, ca statul eYmen, eveniment ce a condus însă la război civil în
1994.
Siria – Partidul Comunist Sirian s-a divizat în două partide în 1986. Siria a participat la Conferința de la Madrid
din 1991 unde a fost pusă în fața inamicului său, Israel, menite să negocieze pacea. Partidul Popular Democrat
Sirian trece din stânga politică în centru-stânga.

Asia

Bangladesh – conflict intern din 1989.

Birmania – Rebeliunea 8888 din 1988 a dus la căderea Partidului Programului Socialist Birman însă a eșuat în
instalarea democrației, cu toate că marxismul a fost abandonat. Țara a fost condusă de guvernul militar sub Consiliul
de Pace Statală și Dezvoltare până în 2011, când alegerile anului precedent au fost văzute de multe state din
Occident ca fiind frauduloase. Sfârșitul insurgenței comuniste în 1989.
Cambodgia – guvernul aflat la putere încă de la cădereaKhmerilor Roșii, susținut de Vietnam, a căzut în urma
alegerilor sponsorizate de ONU din 1993; guvernul de coaliție a Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1993;
Partidul Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1992.
China – Partidul Comunist Chineza inițiat reforme economice liberalizatoare în timpul anilor '70 târzii, sub
direcția lui Deng Xiaoping. Însă, Protestele din Piața Tiananmen au fost zdrobite de cătrearmată. Tulburare civilă în
Tibet în 1987. Frontul Revoluționar Unit al T urkestanului de Est și Partidul Popular Revolu ționar al Turkestanului de
Est au fos dizolvate.
India – liberalizarea economică a Indiei a fost începută în 1991. Rezoluția Partidului Popular din Arunachal.
Congresul Rashtriya Samajwadi a fost dizolvat în 1989, o Vluntarii Naționali din Tripura au fost dizolvați în 1988 iar
Convenția Populară Hmar a fost de asemenea dizolvată, în 1986. Începutul insurgenței din Jammu și Kashmir în
1989.
Laos – rămâne comunist sub Partidul Popular Revoluționar Laoțian. Laos a fost forțat să necesite ajutor francez
și japonez pentru situațiile de urgență, și să obțină ajutor din parteaBăncii Mondiale și a Băncii Asiatice pentru
Dezvoltare. Într-un final, în 1989, Kaisôn a vizitat Beijingul pentru a confirma restaurarea relațiilor amicale, și să
asigure ajutorul chinez. Steaua roșie, ciocanul și securea au fost eliminate din stemă în 1991.
Mongolia – Revoluția Democrată din 1990 a Mongoliei a permis mutația graduală spre alegeri libere pluripartite
și consfințirea unei noi constituții. Partidul Popular Mongol și-a menținut majoritatea în urma alegerilor din 1990, însă
a pierdut-o în 1996.
Coreea de Nord – Kim Ir-sen moare în 1994, urmând ca puterea să-i revină fiului săuKim Jong-il. Inundațiile
fără precedent și dizolvarea URSS au condus la foametea nord-coreeană, care s-a soldat cu moartea a 2.5-3
milioane de nord-coreeni. Toate referințele către marxism-leninism au fost înlocuite de doctrinaJuche în 1992,
semnalizând o aparentă micșorare a rolului comunismului în Coreea de Nord.
Sri Lanka – revolta din 1989.
Vietnam – Partidul Comunist Vietnamez a început să implementeze reforme (denumite „Doi Moi”) din 1986,
liberalizând diverse sectoare economice într-o manieră similară cu China. ietnam
V încă rămâne un stat comunist
monopartit.

America Latină

Cuba – a avut loc sfârșitul subvențiilor sovietice; un protest lipsit de succes s-a desfășurat în 1994.
Nicaragua – Frontul Eliberăriii Naționale Sandinista subDaniel Ortega a pierdut alegerile pluripartite din 1990,
în urma cărora Uniunea Opoziției Naționale a ieșit victorioasă.
Suriname – democratizarea din 1987 și războiul de gherilă din Suriname dintre 1986–1992.
Oceania

Vanuatu – partidul Vanua'aku Pati a pierdut alegerilepluripartite în 1991, câștigate de Uniunea Partidelor
Moderate.

Alte țări
Multe partide susținute de către URSS, dar și diverse grupuri militante din întreaga lume au suferit din pricina demoralizării și a
pierderilor financiare.

Australia – Partidul Comunist al Australiei a fost dizolvat.

Austria – Partidul Comunist Austriaca pierdut finanțarea est-germană și cele 250 de milioane de euro în
resurse financiare.
Belgia – Partidul Comunist al Belgiei a fost divizat în două partide în 1989.
Burundi – lovitura de stat burundeză din 1996.
Canada - în 1990 partidului i-a fost retrasă înregistrarea oficială și multe bunuri, fiind forțat să intre într-o luptă
politică și legală pentru a menține înregistrarea unor mici partide cunoscute ca Figueroa v. Canada, care s-a sfârșit
în schimbarea definiției legale a partidelor politice canadiene în 2003 și operarea până astăzi fără reprezentare
politică aleasă.
Filipine – Revoluția Galbenă în 1989; Partidul Comunist din Filipine a fost supus criticii, iar dezbaterile care
avuseră loc între liderii cadrelor partizane au rezultat în expulsia adepților conceptului de „oportunism de stânga și
dreapta”, notabili pentru formarea așa-numitelor facțiuni ale „respingătorilor” și ale „reafirmătorilor”. Aceia care au
aderat la ortodoxia maoistă au fost numiți „reafirmători”, iar ceilalți împotriva acesteia „respingători”. În iulie 1993,
partidul Komiteng Rehiyon ng Manila-Rizal (KRMR), unul dintre respingători, și-a declarat autonomia față de
aparatul central de conducere. În câteva luni, câțiva din formațiunile și birourile regionale ale partidului le-au luat pe
urme, formalizând în mod permanent și puternic schisma. e Vzi o apreciere comprehensivă dintr-o a treia sursă
asupra schismei aici: http://pcij.org/imag/SpecialReport/left.html
Finlanda – Liga Popular-Democrată Finlandeză s-a dizolvat în 1990, la fel cum falimentatul Partid Comunist al
Finlandei s-a prăbușit în 1992 și a fost absorbit de Alianța de Stânga.
Franța – colapsul Blocului răsăritean a șocat Partidul Comunist Francez. Criza a fost numită „la mutation”.
Gambia – lovitura de stat gambiană din 1994.
Germania de Vest – Rote Armee Fraktion și-a pierdut vechiul său susținător, Stasi, în urma căderii Zidului
Berlinului.[71]
Grecia – Organizația Comuniștilor Marxist-Leniniști a Greciei a fost dizolvată în 1993 și contopită cu Mișcarea
pentru un Partid Comunist Unit a Greciei. Stânga Greacă a fost dizolvată în 1992.
Irlanda – Partidul Comunist al Irlandei a intrat într-un declin signifiant. Partidul Socialist Democrat a fost
dizolvat.
Italia – colapsul a convins Partidul Comunist Italian să întreprindă reforme de sine, creând două grupări,
Partidul Democrat de Stânga și Partidul Comunist pentru Refondare. Dispariția partidului comunist a cauzat
schimbări drastice în sistemul italian de partide în 1992-1994 și colapsul Partidului Radical în 1989 și al Partidului
Socialist Italian în 1994. Dezintegrarea Brigadelor Roșii în 1988.
Japonia – Partidul Comunist Japonez a emis o declarație intitulată „Primim cu căldură sfârșitul unui mare rău
istoric al imperialismului și hegemonismului”.
Liban – sfârșitul Războiului Civil Libanez.
Liberia – Primul Război Civil Liberian.
Malaezia – Partidul Comunist Malaezian s-a predat în 1989, sfârșind insurgența comunistă (1968–89) ce a
durat trei decenii.
Maldive – lovitura de stat eșuată din 1988.
Maroc – sfârșitul războiului din Sahara de Vest în 1991.
Mexic – Partidul Comunist Mexican și alte partide comuniste au fost dizolvate în 1989 și absorbite întâi în
Partidul Socialist Mexican și mai apoi în Partidul pentru Revoluția Democrată. Colapsul Partidului Socialist Mexican
în același an.
Nepal – Partidul Comunist din Nepal (Janamukhi) și celălalt Partid Comunist din Nepal (A Patra Convenție) au
fost dizolvate în 1990.
Niger – lovitura de stat din Niger, din 1996.
Norvegia – Partidul Comunist al Norvegiei a renunțat la traiectoria sa pro-sovetică.
 Olanda – Partidul Comunist din Țările de Jos a fost dizolvat în 1991 și absorbit de
Green Left. Liga Comuniștilor
din Țările de Jos a fost dizolvată în 1992.
Oman – Frontul Popular pentru Eliberarea Omanului a fost dizolvat în 1992.
Peru – Partidul Comunist din Peru, responsabil pentru uciderea a unor zeci de mii de oameni, s-a micșorat în
anii '90.
Regatul Unit – Partidul Comunist al Marii Britanii a fost dizolvat.
San Marino – Partidul Comunist Sanmarinez a fost dizolvat în 1990.
Sierra Leone – începutul Războiului Civil din Sierra Leone în 1990, și a loviturii de stat sierraleoneze din 1992.
Singapore – formațiunea Barisan Sosialis a fost dizolvată în 1988.
Spania – Partidul Muncitoresc al Unității Spaniol-Comuniste a fost dizolvat în 1991. Stânga Alternativă a fost
dizolvată în 1993. Partidul Comunist din Spania (istoric) a fost dizolvat în 1992. Partidul Comunist din Galicia
(revoluționar) a fost destrămat în 1989.
Suedia – Asociația Comunistă din Norrköping a fost dizolvată în 1990, iar Kommunistiska Förbundet Marxist-
Leninisterna a încetat să funcționeze ca un partid de scară națională. Kommunistiska Partiet i Sverige, pro-albanian,
și Partidul Muncitoresc Comunist Maoist al Suediei au fost dizolvate în 1993. Principalul partid de stânga,
Vänsterpartiet kommunisterna, a abandonat secțiunea comunistă din nume, devenind pe scurt Vänsterpartiet
(Partidul de Stânga).
Turcia – Partidul Comunist Laburist al Turciei a fost împărțit.

Concomitent, multe state autoritare anti-comuniste, anterior susținute de SUA, au urmat o tranziție graduală către democrație.

Brazilia – trece prin primele alegeri democratice prezidențiale de după 1960, în anul 1989, datorită reformelor
inițiate în decursul anilor precedenți.
Chile – junta militară sub Augusto Pinochet a fost pusă sub presiunea implementării alegerilor democratice,
care a dus la democratizarea Chile-ului din 1990. Largul Partid al Stângii Socialiste s-a unit cu Partidul Socialist din
Chile.
Colombia – constituția conservatoare din 1886 a fost revocată în 1991. Mișcarea 19 Aprilie, Movimiento
Armado Quintin Lame și majoritatea Armatei de Eliberare a Poporului (colombiană) și-au predat armele și au început
să participe în politică.
El Salvador – Războiul Civil Salvadorian s-a sfârșit în 1992 în urma Păcii de la Chapultepec. Frontul Mișcării
Naționale de Eliberare Farabundo Martí a devenit un partid legal și a participat în alegerile ulterioare.
Guatemala – Războiul Civil Guatemalez s-a sfârșit în 1996, în timp ce formațiunea Unitatea Național-
Revoluționară Guatemaleză a devenit un partid legal.
Haiti – Revoluția Haitiană din 1986.
Panama – regimul lui Manuel Noriega a fost răsturnat în urma invaziei SUA din 1989 ca și consecință a
suprimării alegerilor, activităților legate de traficul de droguri și uciderea unui soldat american.
Paraguay – dictatura lui Alfredo Stroessner și-a întâlnit sfârșitul când o lovitură de stat l-a înlăturat de la putere
în 1989. În 1992, noua constituție a țării a stabilit un sistem democratic de guvernământ.
Ruanda – Războiul Civil Ruandez începe în 1990.
Coreea de Sud – protestele Mișcării Democrației din Iunie au condus la căderea guvernului Chun Doo-hwan în
1987, și la desfășurarea primelor alegeri libere din istoria țării. În 2000, atât Coreea de Nord cât și Sudul au acceptat
în principiu să coopereze pentru o viitoare înlesnire a reunificării peninsulei.
Africa de Sud – negocierile pentru abolirea sistemului apartheid din Africa de Sud au început în 1990. Nelson
Mandela a fost ales președinte în 1994.
Taiwan – Partidul naționalist Kuomintang, aflat la conducerea Taiwanului (Republica Chinei) sub legea marțială
încă de la încheierea Războiului Civil Chinez, a introdus reforme pro-democratice.
Statele Unite – în urma încheierii Războiului Rece, Statele Unite au devenit, la nivel global, singura
superputere. Și-a reprimat susținerea pentru multe dintrejuntele militare cărora se alăturase în diverse feluri, punând
presiune asupra tot mai multor națiuni să introducă democrația.
Zair – Primul Război Civil în 1996.

Țări care s-au transformat în state socialiste după 1991.

Nepal – monarhia a fost răsturnată în 2008, în consecința căreia s-a instalat o republică condusă de Partidul
Comunist din Nepal (centru-maoist), până astăzi.
Venezuela – Hugo Chavez a condus Mișcarea celei de-a Cincea Republici care a rezultat în stabilirea
Republicii Bolivariene în 1999, conducând țara până la moartea sa în 2013.
Reforme politice
Decomunizarea este un proces de înlocuire a moștenirii instituționale, culturale și psihologice din timpul regimurilor comuniste în
statele care au cunoscut un asemenea sistem politic.

Decomunizarea a fost în general limitată sau inexistentă. Partidele comuniste nu au fost trecute în ilegalitate, iar membri acestora nu
au fost aduși în totalitate în fața unui proces. Situațiile în care foștii membri ai servicilor secrete comuniste au fost excluși de la masa-
[72]
rotundă au fost puține. În câteva țări, partidul comunist și-a schimbat doar numele, continuând să funcționeze.

În anumite țări europene, însă, susținerea sau încercarea de a justifica crimele comise de regimurile naziste și comuniste pot fi
pedepsite cu până la 3 ani de închisoare.[73]

Reforme economice
Companiile de stat din țările socialiste obișnuiau să nu aibă niciun interes față de cererea pieței, ceea ce a condus la un deficit de
bunuri și servicii.[74] La începutul anilor ‘90, perspectiva generală era aceea că nu exista niciun precedent pentru tranziția de la
socialism la capitalism,[75] și că doar câțiva vârstnici cunoșteau cum funcționau economiile de piață. Ca rezultat, ideea conform
[76]
căreia Europa Centrală și Răsăriteană ar rămâne regiunile sărace ale continentului predomina.

A avut loc o scădere temporară în producție în cadrul economiei oficiale propriu-zise, și o sporire a activității de pe piața neagră.[74]
Țările implementau diverse programe de reformă. Spre exemplu, planul de tip „terapie de șoc” (numit și Planul Balcerowicz) din
[74]
Polonia. Eventual, economia oficială a început să întâlnească o creștere graduală.

Într-o lucrare din 2007, Oleh Havrylyshyn a categorizat viteza reformelor din blocul sovietic:[75]

Big-Bang Sustenabil (cea mai rapidă): Estonia, Letonia, Lituania, Republica Cehă, Polonia, Slovacia
Progres Stabil: Croația, Ungaria, Slovenia
Big-Bang Renunțat: Albania, Bulgaria, Macedonia, Kîrgîzstan, Rusia
Reforme Graduale: Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Kazahstan, Ucraina, adjikistan,
T România
Reforme Limitate (cea mai înceată): Belarus, Uzbekistan, Turkmenistan
Expansiunea Uniunii Europene din 2004 a inclus următoarele țări: Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia,
Slovacia și Slovenia. Expansiunea din 2007 le-a inclus pe România și Bulgaria, urmând ca în 2013 să acceadă și Croația. Aceleași
țări au devenit și membre N.A.T.O. Economia Mongoliei a fost reformată în aceeași linie cu cea a Europei Răsăritene.

Liberalizarea economică din China a început din 1978, ajutând milioane de oameni să iasă din sărăcie, ceea ce a coborât rata acesteia
de la 53% din era Mao la 12% în 1981. Reformele economice ale lui Deng sunt încă urmate de Partidul Comunist Chinez și astăzi,
[77]
ceea ce a dus la o rată de 6% odată cu începutul mileniului III.

Liberalizarea economică din Vietnam a fost inițiată în 1986 după modelul chinez, urmând ca India să fie supusă unei similare
modernizări în 1991.

Profesorul universitar de la Harvard Richard B. Freeman a numit efectul reformelor „Marea Dublare”. Acesta a calculat o creștere a
forței de muncă de la 1.46 miliarde la 2.93 miliarde de muncitori. [78][79] Un efect imediat a fost reducerea raportului dintre mărimea
capitalului și mărimea muncii. Pe termen lung, China, India și fostul bloc sovietic vor reuși să economisească și investească tot mai
[79]
mult, și să contribuie la creșterea capitalului global.

Continuitatea ideologică a comunismului

Comparată cu eforturile din alte foste membre ale blocului sovietic și ale Uniunii, decomunizarea din Rusia a fost restrânsă la
jumătăți-de-măsuri, dacă nu chiar ignorată în întregime.[80] În 2008, aproape jumătate dintre ruși aveau o părere pozitivă despre
Stalin, mulți susținând restaurarea monumentelor distruse care îl întruchipau.[81][82] Idei neo-staliniste precum considerarea
[83]
campaniilor lui Stalin de ucidere în masă ca fiind „în întregime raționale” au fost publicate în manuale de școală rusești.
În 1992, guvernul președintelui Elțîn l-a invitat pe Vladimir Bukovski să lucreze ca
expert în procesul P.C.U.S. întreprins de Curtea Constituțională din Rusia, în cadrul
căruia comuniștii l-au dat în judecată pe Elțîn pentru interzicerea partidului. Cazul
acuzatului a fost acela că P.C.U.S. era în sine o organizație neconstituțională. Pentru
a-și prepara mărturisirea, Bukovski a cerut și a oferit acces la un număr mare de
documente provenite din arhivele sovietice. Folosind un scanner mic de mână și un
laptop, acesta a reușit să scaneze o multitudine de documente (unele cu un nivel de
confidențialitate ridicat), inclusiv raporturi ale KGB asupra Comitetului Central,
furând datele și transportându-le în Occident.[84] Evenimentul despre care mulți se
așteptau că ar fi varianta comunistă a Proceselor de la Nürnberg și începutul
reconciliării cu trecutul comunist, s-a sfârșit într-o jumătate-de-măsură: în timp ce
P.C.U.S. a fost declarat neconstituțional, comuniștilor le-a fost permisă formarea de
noi partide în viitor. Bukovski și-a exprimat profunda dezamăgire în scrierile și
interviurile sale: „Eșuând să sfârșim sistemul comunist în mod conclusiv, ne aflăm
acum în pericolul de a integra monstrul rezultant în lumea noastră. Poate nu va fi
numit în continuare „comunism”, dar va păstra multe dintre aspectele sale
periculoase...Până când un proces de tipul celor de la Nürnberg se ocupă cu
Cinci vulturi cu două capete care
judecarea tuturor crimelor comise de comunism, acesta nu a murit iar războiul nu s-a reprezintă Stema Rusiei (mai jos)
sfârșit.”[85] înlocuiesc vechea Stemă a Uniunii
Sovietice și literele „CCCP” (mai sus)
pe fațada Marelui Palat din Kremlin
Interpretări după destrămarea Uniunii Sovietice.
Evenimentele au surprins comunitatea internațională. Predicțiile conform cărora
[86]
colapsul U.R.S.S. era inevitabil au fost deseori ignorate.

Cartea lui Bartlomiej Kaminski Colapsul Socialismului de Stat susținea că sistemul socialismului de stat cuprindea un paradox letal:
[87]
"politicile concepute să îi îmbunătățească performanța reușesc doar să-i accelereze declinul".

Până la sfârșitul anului 1989, revoltele s-au extins de la o capitală la alta, reușind să doboare regimurile impuse în Europa Central-
Răsăriteană în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Chiar și regimul stalinist izolat al Albaniei a fost incapabil să reziste în fața
curentului revoluționar. Abrogarea Doctrinei Brejnev de către Gorbaciov a fost probabil factorul cheie care a catalizat revoltele
populare ulterioare și le-a asigurat succesul. Odată ce devenise evident că impunătoarea Armată Roșie nu ar interveni pentru a zdrobi
dizidența, regimurile central-răsăritene au putut fi expuse ca fiind vulnerabile în fața populațiilor nemulțumite de sistemul monopartit
și puterea poliției secrete.

Coit D. Blacker a scris în 1990 că aparatul de conducere sovietic „părea să fi crezut că orice posibilă pierdere de autoritate în Europa
[88] Totuși, este improbabil ca Gorbaciov
Central-Răsăriteană ar fi automat echilibrată de o creștere netă a influenței sale în Occident.”
să fi intenționat deplina abolire a comunismului și a Pactului de la Varșovia. Mai degrabă, Gorbaciov credea că partidele comuniste
din Europa Central-Răsăriteană puteau fi reformate într-un mod similar cu reformele pe care le urmărea în cadrul P.C.U.S. Așa cum
perestroika era menită să transforme U.R.S.S. într-un stat mai eficient economic și politic, tot așa considera Gorbaciov să statele
membre CAER și ale Pactului de la Varșovia puteau fi îmbunătățite prin reforme. Însă, Alexandr Iakovlev (politician rus), un apropiat
acolit al lui Gorbaciov, a afirmat mai târziu că ar fi fost absurd să fie menținut sistemul din Europa Central-Răsăriteană. Acesta a
ajuns la concluzia că structura CAER aflată sub dominația U.R.S.S. nu era capabilă să funcționeze pe baza unor principii paralele cu
cele de piață, și că Pactul de la Varșovia era „irelevant în viața reală”.[89]

Vezi și
Primăvara arabă
Destrămarea Iugoslaviei
Comunitatea Statelor Independente
Extinderea Uniunii Europene
 Euromaidan
Doctrina Reagan
Revoluția de la 1848
Războaiele Iugoslave

Note
1. ^ Antohi, Sorin; Tismăneanu, Vladimir, „Independence Reborn and the Demons of the V elvet Revolution”, Between
Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath(https://books.google.com/books?ie=UTF-8&vid=ISB
N9639116718&id=1pl5T45FwIwC&pg=P A85), Central European University Press, p. 85,ISBN 963-9116-71-8.
2. ^ a b Boyes, Roger (4 iunie 2009). „World Agenda: 20 years later, Poland can lead eastern Europe once again”(htt
p://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/world_agenda/article6430833.ece). The Times. UK. Accesat în 4 iunie
2009.
3. ^ Roberts, Adam (1991), Civil Resistance in the East European and Soviet Revolutions(http://www.aeinstein.org/org
anizationse3a7.html) (PDF), Albert Einstein Institution,ISBN 1-880813-04-1.
4. ^ Sztompka, Piotr, „Preface”, Society in Action: the Theory of Social Becoming(https://books.google.com/books?ie=
UTF-8&vid=ISBN0226788156&id=sdSw3FgVOS4C&pg=PP16) , University of Chicago Press, p. x,ISBN 0-226-
78815-6.
5. ^ „Yugoslavia” (http://www.cecl.gr/RigasNetwork/databank/Constitutions/Yugoslavia.html), Constitution, GR: CECL,
27 aprilie 1992, accesat în 12 august 2013.
6. ^ a b Vývoj vybraných ukazatelů životní úrovně v České republice v letech 1993 – 2008 (http://www.mpsv.cz/files/clan
ky/7421/ukazatele_zivotni_urovne.pdf)(PDF). Praha: Odbor analýz a statistiky. Ministerstvo práce a sociálních věcí
ČR. 2009.
7. ^ „Parliament in Estonia Declares 'Sovereignty'” (http://articles.latimes.com/1988-11-17/news/mn-458_1_soviet-unio
n). latimes.
8. ^ Shlyakhter, Alexander; Wilson, Richard (1992). „Chernobyl and Glasnost: The Effects of Secrecy on Health and
Safety”. Environment: Science and Policy for Sustainable Development . 34 (5): 25.
doi:10.1080/00139157.1992.9931445(https://doi.org/10.1080%2F00139157.1992.9931445) .
9. ^ Petryna, Adriana (1995). „Sarcophagus: Chernobyl in Historical Light”.Cultural Anthropology. 10 (2): 196.
doi:10.1525/can.1995.10.2.02a00030(https://doi.org/10.1525%2Fcan.1995.10.2.02a00030) .
10. ^ Gorbachev, Mikhail (1996), interview in Johnson, Thomas, The Battle of Chernobyl(http://www.youtube.com/watc
h?v=dd-QBnAd5qY) pe YouTube, [film], Discovery Channel, retrieved 19 February 2014.
11. ^ Antohi, Sorin; Tismăneanu, Vladimir, „Independence Reborn and the Demons of the V elvet Revolution”, Between
Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath(https://books.google.com/books?ie=UTF-8&vid=ISB
N9639116718&id=1pl5T45FwIwC&pg=P A85), Central European University Press, p. 85,ISBN 963-9116-71-8.
12. ^ Roberts, Adam (1991), Civil Resistance in the East European and Soviet Revolutions(http://www.aeinstein.org/org
anizationse3a7.html) (PDF), Albert Einstein Institution,ISBN 1-880813-04-1.
13. ^ Sztompka, Piotr, „Preface”, Society in Action: the Theory of Social Becoming(https://books.google.com/books?ie=
UTF-8&vid=ISBN0226788156&id=sdSw3FgVOS4C&pg=PP16) , University of Chicago Press, p. x,ISBN 0-226-
78815-6.
14. ^ „Yugoslavia” (http://www.cecl.gr/RigasNetwork/databank/Constitutions/Yugoslavia.html), Constitution, GR: CECL,
27 aprilie 1992, accesat în 12 august 2013.
15. ^ Poland: Major Political Reform Agreed(http://www.2facts.com), Facts on File World News Digest, 24 March 1989.
Facts on File News Services. 6 September 2007
16. ^ „ 'Market fundamentalism' is unpractical”(http://english.peopledaily.com.cn/90780/7719657.html), People's Daily,
CN: Central Committee of the Communist Party , 3 februarie 2012, accesat în 13 ianuarie 2013
17. ^ Zhao, Dingxin (2001), The Power of Tiananmen: State-Society Relations and the 1989 Beijing Student Moveme nt,
Chicago: University of Chicago Press, p. 153,ISBN 0-226-98260-2.
18. ^ Markham, James M. (7 iulie 1989). „Gorbachev spurns the use of force in Eastern Europe”(https://www.nytimes.co
m/1989/07/07/world/gorbachev-spurns-the-use-of-force-in-eastern-europe.html?scp=714&sq=Hungary&st=nyt&gwh=
8324637C96A56F9E0671EC017DB71D98). The New York Times.
19. ^ Wałęsa 1991, p. 151.
20. ^ Wałęsa 1991, p. 157.
21. ^ Wałęsa 1991, p. 174.
22. ^ Tagliabue, John (15 august 1989). „Poland's premier offering to yeld to non-Communist” (https://www.nytimes.com/
1989/08/15/world/poland-s-premier-offering-to-yield-to-non-communist.html?scp=187&sq=Poland&st=nyt&gwh=1619
ADC23679717BAA7BEEB89D42F7C7). The New York Times.
23. ^ Apple Jr, R. W. (20 august 1989). „A New orbit: Poland's Break Leads Europe And Communism oTa Threshold” (ht
tps://www.nytimes.com/1989/08/20/weekinreview/a-new-orbit-poland-s-break-leads-europe-and-communism-to-a-thr
eshold.html?scp=825&sq=Hungary&st=nyt&gwh=6C7A9946FB31BA34FCA893628C2ECB2B) . The New York
Times.
24. ^ Tagliabue, John (25 august 1989). „Opening new era, Poles pick leader”(https://www.nytimes.com/1989/08/25/worl
d/opening-new-era-poles-pick-leader.html?scp=117&sq=Poland&st=nyt&gwh=F25D35FF96685DE091584BA304075
DFB). The New York Times.
25. ^ Tagliabue, John (13 septembrie 1989). „Poles Approve Solidarity-Led Cabinet”(https://www.nytimes.com/1989/09/1
3/opinion/poles-approve-solidarity-led-cabinet.html?scp=7&sq=Poland&st=nyt&gwh=ADFB73DF2E2E33BE8ECFB35
3BC221D80). The New York Times.
26. ^ „Across Eastern Europe, Remembering the Curtain's Fall”(https://online.wsj.com/article/SB124051894535749519.
html). Wall Street Journal. 24 aprilie 2009.
27. ^ a b c „Polska. Historia” (http://encyklopedia.pwn.pl/haslo.php?id=4575043) , Internetowa encyklopedia PWN[PWN
Internet Encyklopedia] (în poloneză), accesat în 11 iulie 2005.
28. ^ Kamm, Henry (23 mai 1988). „Hungarian Party replace Kadar with his premier”(https://www.nytimes.com/1988/05/
23/world/hungarian-party-replaces-kadar-with-his-premier .html?scp=135&sq=Hungary&st=nyt&gwh=E283E53C9144
CEB5DC839A7740A35E80). The New York Times.
29. ^ „Hungary Eases Dissent Curbs”(https://www.nytimes.com/1989/01/12/world/hungary-eases-dissent-curbs.html?sc
p=432&sq=Hungary&st=nyt&gwh=92733275AEC8E1D4866E0147173B702E) . The New York Times. 12 ianuarie
1989.
30. ^ „Hungary, in Turnabout, Declares '56 Rebellion a Popular Uprising”(https://www.nytimes.com/1989/01/29/world/hu
ngary-in-turnabout-declares-56-rebellion-a-popular-uprising.html?scp=461&sq=Hungary&st=nyt&gwh=4F AE12DBE2
835A0221C2EB3EBE50910D). The New York Times. 29 ianuarie 1989.
31. ^ Falk 2003, p. 147.
32. ^ Bayer, József (2003), „The Process of Political System Change in Hungary”(http://www.europainstitut.hu/pdf/bayer
22.pdf) (PDF), Schriftenreihe, Budapest, HU: Europa Institutes, p. 180.
33. ^ Stokes, G (1993), The Walls Came Tumbling Down, Oxford University Press, p. 131.
34. ^ „Hungarian Party Assails Nagy's Execution”(https://www.nytimes.com/1989/06/01/world/hungarian-party-assails-n
agy-s-execution.html?scp=654&sq=Hungary&st=nyt&gwh=AB4FDDAFE5F0111C9B81EEA7B377A93F) . The New
York Times. 1 iunie 1989.
35. ^ Kamm, Henry (17 iunie 1989). „Hungarian Who Led '56 Revolt Is Buried as a Hero”(https://www.nytimes.com/198
9/06/17/world/hungarian-who-led-56-revolt-is-buried-as-a-hero.html?scp=678&sq=Hungary&st=nyt&gwh=1CA5680B
13F144C9AD6C2CA30484B16C). The New York Times.
36. ^ Heenan & Lamontagne 1999, p. 13.
37. ^ De Nevers 2003, p. 130.
38. ^ Elster, Offe & Preuss 1998, p. 66.
39. ^ Kamm, Henry (8 octombrie 1989). „Communist party in Hungary votes for radical shift”(https://www.nytimes.com/1
989/10/08/world/communist-party-in-hungary-votes-for-radical-shift.html?scp=28&sq=Hungary&st=nyt&gwh=8A34A8
6DC90090167E32320BB95CB02F). The New York Times.
40. ^ „Hungary Purges Stalinism From Its Constitution”(https://www.nytimes.com/1989/10/19/world/hungary-purges-stali
nism-from-its-constitution.html?scp=61&sq=Hungary&st=nyt&gwh=142906DE0FC1FF A303D77A84282021BB). The
New York Times. 19 octombrie 1989.
41. ^ „Hungary legalizes opposition groups”(https://www.nytimes.com/1989/10/20/world/hungary-legalizes-opposition-gr
oups.html?scp=68&sq=Hungary&st=nyt&gwh=57F88FEB3671803C0BA623ABE2583F4C) . The New York Times. 20
octombrie 1989.
42. ^ Pritchard, Rosalind MO.Reconstructing education: East German schools and universities after unification . p. 10.
43. ^ Fulbrook, Mary. History of Germany, 1918–2000: the dividednation. p. 256.
44. ^ „Demonstrace na letne pred 25 lety urychlily kapitulaci komunistu”(http://www.denik.cz/z_domova/demonstrace-na
-letne-pred-25-lety-urychlily-kapitulaci-komunistu-20141123.html) , Denik (în cehă), CZ.
45. ^ „20 Years After Soviet Soldiers Left the Czech Republic, Russians Move In”(https://blogs.wsj.com/emergingeurop
e/2011/06/28/soviet-soldiers-left-czechoslovakia-20-years-ago-ordinary-well-of f-russians-to-move-in/). The Wall
Street Journal. 28 iunie 2011.
46. ^ History of the UDF (http://www.sds.bg/about/history) (în bulgară), BG: SDS
47. ^ Cornel, Ban (noiembrie 2012). Sovereign Debt, Austerity, and Regime Change: The Case of Nicolae Ceausescu’s
Romania (http://0-web.a.ebscohost.com.libraries.colorado.edu/ehost/detail/detail?sid=b54ec8d0-8831-43ba-93d1-3f5
5b98fb916%40sessionmgr4002&vid=0&hid=4112&bdata=JnNpdGU9ZWhvc3QtbGl2ZQ%3d%3d#db=aph&AN=8386
6105). East European Politics & Societies. p. 34. Accesat în 23 februarie 2015.
48. ^ Simons, William B., ed. (1980). The Constitutions of the Communist World. BRILL. p. 256. ISBN 9028600701.
49. ^ a b c Kaplonski, Christopher (2004). Truth, History, and Politics in Mongolia: The Memory of Heroes
. Psychology
Press. pp. 51, 56, 60, 64–65, 67, 80–82.ISBN 1134396732.
50. ^ G., Dari (5 decembrie 2011). „Democracy Days to be inaugurated”(http://politics.news.mn/content/89237.shtml).
news.mn (in Mongolian). Accesat în 8 iulie 2013.
51. ^ „Tsakhia Elbegdorj” (https://web.archive.org/web/20130610155307/http://cdmongolia.mn/tsakhia-elbegdorj/#.UdovIf
mmiAg). Community of Democracies Mongolia. Arhivat dinoriginal (http://cdmongolia.mn/tsakhia-elbegdorj/#.UdovIf
mmiAg) la 10 iunie 2013. Accesat în 8 iulie 2013. Parametru necunoscut|df= ignorat (ajutor)
52. ^ Fineman, Mark (24 ianuarie 1990). „Mongolia Reform Group Marches to Rock Anthem”(http://articles.latimes.com/
1990-01-24/news/mn-609_1_rock-music/2). Los Angeles Times. Accesat în 26 decembrie 2012. „Mongolia-watchers
in Beijing said that... the democracy movement is rooted more in nationalism than in dissent.... 'W
atching it unfold,
you get the feeling this is more a pro-nationalist and pro-Mongolian movement than it is anti-party or anti-
government,' said a diplomat who left Ulan Bator on Monday .”
53. ^ Ahmed and Norton, Nizam U. and Philip 1999).
( Parliaments in Asia (https://books.google.com/books?id=slpaAe40
kn0C&pg=PA143). London: Frank Cass & Co.Ltd. p. 143.ISBN 0-7146-4951-1. Accesat în 8 iulie 2013.
54. ^ Baabar (16 noiembrie 2009). „Democratic Revolution and Its Terrible Explanations” (https://web.archive.org/web/20
121227133854/http://baabar.niitlelch.mn/content/112.shtml). baabar.mn (in Mongolian). Arhivat dinoriginal (http://baa
bar.niitlelch.mn/content/112.shtml)la 27 decembrie 2012. Accesat în 25 iunie 2013. Parametru necunoscut|df=
ignorat (ajutor)
55. ^ a b S. and S., Amarsanaa &Mainbayar (2009). Concise historical album of the Mongolian Democratic Union . pp. 3–
5, 10, 33–35, 44, 47, 51–56, 58, 66.
56. ^ „Entire Mongolian Politburo resigns”(https://news.google.com/newspapers?nid=2199&dat=19900312&id=QkUyAA
AAIBAJ&sjid=_uQFAAAAIBAJ&pg=4637,3539885). Lawrence Journal-World. Lawrence, KS. 12 martie 1990. pp. 8A.
Accesat în 8 iulie 2013.
57. ^ Ch., Munkhbayar (13 martie 2013). „What was the Mongolian democratic revolution?”(http://news.dorgio.mn/politic
s/other/772). dorgio.mn (in Mongolian). Accesat în 8 iulie 2013.
58. ^ Holley, David (24 iulie 1990). „Briefing Paper : For the First Time, Mongolians Have Political Choices”(http://article
s.latimes.com/1990-07-24/news/wr-748_1_mongolian-democratic-party) . Los Angeles Times. Los Angeles, CA.
Accesat în 8 august 2013.
59. ^ Peter Staisch, Werner M. Prohl, Dschingis Khan lächelt, Bonn 1998, p.38ff
60. ^ Slovenian Referendum Briefing No. 3(https://web.archive.org/web/20101218000730/http://www .sussex.ac.uk/sei/d
ocuments/slovenian3.pdf)(PDF), UK: Sussex, arhivat dinoriginal (http://www.sussex.ac.uk/sei/documents/slovenian3.
pdf) (PDF) la 18 decembrie 2010
61. ^ Judah 2011.
62. ^ Naimark & Case 2003, p. xvii.
63. ^ Rogel 2004, pp. 91–92.
64. ^ „1989: Malta Summit Ends Cold War” (http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/december/3/newsid_411900
0/4119950.stm). News. BBC. 3 decembrie 1989. Accesat în 23 februarie 2015.
65. ^ Thomson, Clare (1992). The Singing Revolution: A Political Journey through the Baltic States . London: Joseph.
ISBN 0-7181-3459-1.
66. ^ Ginkel, John (septembrie 2002). „Identity Construction in Latvia's "Singing Revolution": Why inter-ethnic conflict
failed to occur”. Nationalities Papers. 30 (3): 403–33. doi:10.1080/0090599022000011697(https://doi.org/10.1080%2
F0090599022000011697).
67. ^ Vogt, Henri, Between Utopia and Disillusionment(https://books.google.com/books?id=nI73PdnqQlcC&pg) , p. 26,
ISBN 1-57181-895-2.
68. ^ Curtis, Glenn E. (1995). „Azerbaijan: A Country Study”.
69. ^ „Nagorno-Karabakh profile”(https://www.bbc.com/news/world-europe-18270325). BBC News. BBC. Accesat în 18
februarie 2015.
70. ^ http://www.rbc.ru/politics/12/05/2017/5915d8799a794757ef77f42e
71. ^ Schmeidel, John. "My Enemy's Enemy: T wenty Years of Co-operation between West Deutschland's Red Army
Faction and the GDR Ministry for State Security ." Intelligence and National Security8, no. 4 (October 1993): 59–72.
72. ^ After Socialism: where hope for individual liberty lies(http://www.icer.it/docs/wp2000/Pejovich162000.pdf). Svetozar
Pejovich.
73. ^ Anne Frank Stichting. „This page does not / no longer exist”(http://www.annefrank.org/content.asp?PID=888&LID=
2).
74. ^ a b c Anders Aslund (1 decembrie 2000). „The Myth of Output Collapse after Communism”(http://www.carnegieend
owment.org/publications/index.cfm?fa=view&id=611) .
75. ^ a b Oleh Havrylyshyn (9 noiembrie 2007). „Fifteen Years of Transformation in the Post-Communist World” (http://ww
w.cato.org/pubs/dpa/DPA4.pdf) (PDF).
76. ^ „The world after 1989: Walls in the mind” (http://www.economist.com/displayStory.cfm?story_id=14793753). The
Economist. 5 noiembrie 2009.
77. ^ Fighting Poverty: Findings and Lessons from China’ s Success (http://econ.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/EX
TDEC/EXTRESEARCH/0,,contentMDK:20634060~pagePK:64165401~piPK:64165026~theSitePK:469382,00.html)
Arhivat (https://web.archive.org/web/20130922130002/http://econ.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/EXTDEC/EXT
RESEARCH/0,,contentMDK:20634060~pagePK:64165401~piPK:64165026~theSitePK:469382,00.html) 22
September 2013 la Wayback Machine. (World Bank). Retrieved 10 August 2006.
78. ^ „The Great Doubling: The Challenge of the New Global Labor Market”(http://emlab.berkeley.edu/users/webfac/eich
engreen/e183_sp07/great_doub.pdf)(PDF). Accesat în 16 noiembrie 2013.
79. ^ a b Richard Freeman (2008). „The new global labor market”(http://www.irp.wisc.edu/publications/focus/pdfs/foc261
a.pdf) (PDF). University of Wisconsin–Madison Institute for Research on Poverty
.
80. ^ Ryavec, Karl W (2003), Russian Bureaucracy: Power and Pathology, Rowman & Littlefield, p. 13,ISBN 0-8476-
9503-4.
81. ^ Pozdnyaev, Mikhail, „The Glamorous Tyrant: The Cult of Stalin Experiences a Rebirth” (https://web.archive.org/we
b/20080511145805/http://www.newizv.ru/news/2008-03-05/85812/), Novye Izvestia, RU, arhivat din original (http://w
ww.newizv.ru/news/2008-03-05/85812/)la 11 mai 2008 Parametru necunoscut|df= ignorat (ajutor).
82. ^ „Сегодня исполняется 55 лет со дня смерти Сталина” (http://www.kavkaz-uzel.ru/newstext/news/id/1208902.htm
l), Кавказский Узел [Kavkaz Uzel] (în rusă), RU, 14 octombrie 2012, accesat în 12 august 2013.
83. ^ „Stalin's mass murders were 'entirely rational' says new Russian textbook praising tyrant”(http://www.dailymail.co.u
k/news/worldnews/article-1051871/Stalins-mass-murders-entirely-rational-says-new-Russian-textbook-praising-tyran
t.html), The Daily Mail, UK, 23 aprilie 2010.
84. ^ „Soviet Archives” (http://psi.ece.jhu.edu/~kaplan/IRUSS/BUK/GBARC/buk.html) , Info-Russ, JHU.
85. ^ Glazov, Jamie (1 iulie 2002), „The Cold War and the War Against Terror” (http://www.frontpagemag.com./Articles/Pr
intable.asp?ID=1589), Front Page.
86. ^ Cummins, Ian (23 decembrie 1995). „The Great MeltDown”.The Australian.
87. ^ „The Collapse of State Socialism”(http://www.foreignaffairs.com/articles/47325/robert-legvold/the-collapse-of-state-
socialism), Foreign Affairs.
88. ^ Blacker, Coit D (1990), „The Collapse of Soviet Power in Europe”,Foreign Affairs.
89. ^ Steele, Jonathan (1994), Eternal Russia: Yeltsin, Gorbachev and the Mirage of Democracy, Boston: Faber.

Bibliografie
1989 - Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene
, Ediție de: Dumitru Preda și Mihai Retegan,
București, Editura Fundației Culturale Române, 2000,ISBN 9789735772772

Legături externe
http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/gyula-horn-partidul-nu-mai-este-ce-a-fost-519117.htm

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Revoluțiile_de_la_1989&oldid=12448544

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 noiembrie 2018, ora 00:23.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.