Războiul de Iom Kipur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de Iom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973,
Războiul de Ramadan, sau Războiul din octombrie (ebraică ‫מלחמת‬ Războiul de Iom Kipur
Milhemet Iom Hakipurim/Milhemet - ‫מלחמת יום כיפור‬/‫יום הכיפורים‬ Parte din Războiul Rece
Iom Kipur; arabă ħarb October/ħarb - ‫ ﺣﺮب ﺗﺸﺮﻳﻦ‬/;‫ﺣﺮب أﻛﺘﻮﺑﺮ‬ Conflictul arabo-israelian
Tishrin) a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni
arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26
octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Iom Kipur (Ziua
Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac
surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile
de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul
Golan, teritorii cucerite de Israel înRăzboiul de Șase Zile (1967).[4]

Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care

situația militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După
a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona Soldații egipteni după traversarea Canalului Suez
platoului Golan. În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la Informații generale
punctul de joncțiune a două corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a Perioadă 6 octombrie – 26
octombrie 1973
și Armata a III-a) traversând canalul Suez, (vechea linie de încetare a
Locație Peninsula Sinai, Platoul
focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în Golan și regiunile
care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului aONU. înconjurătoare din
Orientul Mijlociu
Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea Rezultat Rezoluția Consiliului de
Securitate ONU nr.
arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției 338: încetarea focului
egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a care va duce la
simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același Conferința de la
Geneva
sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, Casus belli Egiptul și Siria au
ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, lansat un atac-surpriză
"politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Camp David, împotriva Israelului în
cea mai sacră
care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea sărbătoare evreiască,
relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de ziua postului de Iom
Kipur (Ziua Ispășirii).
către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanțase deja de
Beligeranți
Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de
Israel Egipt
influența sovietică. Siria
Irak
Conducători
Moșe Dayan Saad el-Shazly
Cuprins David Elazar Ahmad Ismail Ali
Ariel Șaron Hosni Mubarak
Tabloul general al evenimentelor Șmuel Gonen Mohammed Aly Fahmy
Pretextul războiului Beniamin Peled Anwar Saadat
Evenimentele care au dus la război Abdel Ghani el-
Pregătirea pentru atacul surpriză
Gammasy
Abdul Munim Wassel
Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului Abd-Al-Minaam Halil
Operațiunile militare Abu Zikry

Hafez al-Assad
 În Sinai Hafez al-Assad
Pe Platoul Golan Mustafa Tlas[1][2]
Lupta pe mare Efective
Participarea altor state Israel: 415.000 soldați; Egipt: 800.000 soldați
1.500 tancuri, 3.000 (300.000 pe fronturile
Armamentul transportoare blindate; de luptă); 2.400 tancuri,
Încetarea focului și urmările imediate 945 piese de artilerie 2.400 transportoare
Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire de 100 mm și mai mari; blindate; 1.120 piese
561 avioane, 84 de artilerie de 100 mm
Acțiunile sovietice și americane elicoptere; 38 vase de și mai mari; 690
Încetarea ostilităților pe frontul de nord război.[3] avioane, 161
Negocierile de după încetarea focului elicoptere; 104 vase de
război
Efectele pe termen lung ale războiului Siria: 150.000 soldați
Răsturnarea de situație din Israel (60.000 pe fronturile de
Acordurile de la Camp David luptă); 1,400 tancuri,
800-transportoare
Comemorări
blindate; 600 piese de
Note artilerie de 100 mm și
mai mari; 350 avioane,
Bibliografie 36 elicoptere; 21 vase
Legături externe de război
Irak: 60.000 soldați,
700 tancuri, 500
transportoare blindate,
Tabloul general al evenimentelor 200 piese de artilerie,
73 avioane)[3]
consultați și Alți
participanți
Pretextul războiului Pierderi
2.656 morți 8.528 morți
Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul 19.540 răniți
7.250 răniți[1]
căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. În timpul 400 tancuri distruse[1] (estimări occidentale)
războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la 600 avariate/reintrate în15.000 morți
luptă 35.000 răniți
Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a
102 avioane doborâte (estimări israeliene)
focului. De asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea 2.250 tancuri distruse
sau capturate
Siriei.
432 avioane distruse[1]
Modifică date / text
În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai,
cât și pe platoul Golan. În 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $
pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, Linia Bar-
Lev.

Conform lui Haim Herzog,

Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în unanimitate

retrocedarea Sinaiului câtre Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul unor acorduri de
pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente speciale
pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri cu regele
Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană.[5]

Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite. Deși americanii au fost informați de
decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta
[6]
israeliană. Decizia a fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în octombrie 1967.

Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă, prin rezoluția Summitului arab de la
Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."
Peședintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la conducerea țării de Anwar Saadat, care a
hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile. În 1971, Saadat, ca răspuns la o
inițiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din Sinai și din Fâșia Gaza" și,
dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă
5 iunie 1967.[7]
tratative de pace cu Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din

Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt putea fi schimbată. Hafez al-Assad,
liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi
recucerite numai printr-o acțiune militară. De la sfârșitul războiului de șase zile, Assad a inițiat o întărire masivă a forțelor armate, în
speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată
poate să învingă în mod sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să înceapă
numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului Golan, ceea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească malul de vest al Iordanuluiși
Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte concesii.

Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-l făceau să dorească războiul. "Cei trei ani trecuți de la preluarea puterii de
către Sadat... au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului... O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională.
Războiul era alegerea disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean considera că
rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și, înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea
trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă
vor fi foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie
pentru efectuarea reformelor. O parte a populației egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu
hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.

Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde
mai mult teritoriu decât pierduse deja, în războiul de șase zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat
sprijinea de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al Iordanului și pentru Fâșia Gaza, în
eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a
Iordaniei și voia să o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a izbucnit un
conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea Palestinei și trupele guvernamentale. În acest
conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor
.

Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture ofensivei. Libanul, care avea graniță
comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară
deja instabilă. În lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru
război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii
Arabe, ale Mișcării țărilor nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor europene și a
reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de
Securitate al ONU.

Evenimentele care au dus la război

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar țara este pregătită să
"sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea
forțelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri RPG-7, T-55 și T-62, ca și cu
rachete antitanc AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii
[8]
promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.

Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în declanșarea și urmările războiului. Politica
Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină
materiale numai pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a negociat cu liderii sovietici. El a
afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună
concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat, după care ar trebui să demisioneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu
americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în regiune, o situație pe care sovieticii nu o
puteau accepta.

Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul Războiului de Uzură a fost acela de a forța URSS-ul să vândă egiptenilor
arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea
sovietică de deficiențele a celei mai mari părți a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test
împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.

Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea Sovietică încerca să evite un nou
conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a
problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de laOslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-ului. O asemenea
înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul
Suez au transpirat, a devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. În 1972, Sadat a expulzat aproape toți cei
20.000 de instructori sovietici din țară și a reorientat politica externă către Statele Unite.

Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război. Ei l-au avertizat pe conducătorul egiptean că o încercare de
traversare a liniei puternic fortificate a Suezului va produce pierderi grele atacatorilor. Sovieticii, preocupați de noua lor politică de
destindere, nu erau interesați de destabilizarea Orientului Mijlociu. În cadrul întâlnirii dintre liderii celor două superputeri mondiale,
Leonid Brejnev i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se retragă pe granițele din 1967. Brejnev a afirmat că dacă
Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea dificultăți să ținem situația militară sub control"—o indicație că Uniunea Sovietică nu mai era
capabilă să împiedice planurile lui Sadat.[9]

Într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), președintele Sadat a amenințat din nou Israelul cu războiul. De mai multe ori
de-a lungul anului 1973, forțele arabe au întreprins aplicații de anvergură, care au pus forțele israeliene în stare maximă de alarmă.
Conducerea israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat, Forțele Aeriene Israeliene erau capabile să
respingă atacul.

Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat a afirmat că este gata să meargă la război
împotriva Israelului chiar și fără un sprijin din partea Uniunii Sovietice. Planificarea atacului s-a făcut în condiții de maxim secret –
nici chiar comandanților eșaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război până cu o săptămână înainte de atac, iar
soldaților nu li s-a spus nimic până cu câteva ore mai înainte de începerea acțiunii. Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a
purtat numele de cod "Operațiunea Badr" (în traducere "lună plină"). Numele operațiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la
Badr, în care musulmanii conduși deMuhammad a învins tribul Quraish din Mecca.

Pregătirea pentru atacul surpriză

Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunității israeliene de informații", a fost responsabil pentru formularea
prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva
supoziții.

1. Mai întâi, s-a presupus corect că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în război și Egiptul.
2. Mai apoi, contraspionajul israelian a aflat de la un informator egiptean aflat în cele mai înalte sfere ale puterii, (rămas
până în ziua de azi sub acoperire, cunoscut numai ca "Sursa"), că Egipt dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că
nu va începe războiul până când Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-
bombardament, (necesare neutralizării aviației israeliene),cât și cel de rachete Scud, (necesare atacării orașelor
israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra infrastructurii egiptene). Deoarece sovieticii nu livraseră avioanele,
iar rachetele ajunseră în Egipt doar la sfârșitul lui august, în plus mai fiind necesare patru luni pentru pregătirea
servanților bateriilor, Directoratul contraspionajului a apreciat că atacul egiptean nu era iminent. Această
presupunere despre planurile strategice egiptene, așa numitul "concept," a prejudiciat grav modul de gândire
israelian și a dus la neluarea în seamă a unor informații foarte credibile despre iminența atacului.[10]

Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putință să adâncească această concepție greșită. Atât israelienii, cât și americanii, au considerat că
expulzarea consilierilor militari sovietici a redus în mod considerabil eficiența armatei egiptene. Egiptenii au asigurat un flux
continuu de informații false în legătură cu problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică, cât și în
legătură cu lipsa de personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa
pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile israelienilor. Sadat făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât
adevăratele sale intenții au trecut neobservate de toată lumea. În mai și august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicații de-a
lungul liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari.

În săptămâna dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație de lungă durată în zona Canalului Suez. Contrainformațiile
israeliene, după ce au detectat mișcări masive de trupe, au apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exercițiu. Mișcările trupelor
siriene către graniță puteau da de gândit, dar nu au fost considerate o amenințare, deoarece contraspionajul militar a considerat că
Egiptul și Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme sovietice contractate.

Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Iom Kippur pentru declanșarea atacului surpriză era acela că în
acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai
puțin credincioși postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la
zero. Numeroși soldați părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare
parte a armatei sale fiind demobilizată. Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia
[11][12]
numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.

În ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat și cu președintele Siriei Assad în Alexandria
cu două luni mai înainte. Dată fiind suspiciunea mutuală care prevala printre liderii arabi, este puțin probabil că regelui să i se fi spus
ceva despre atac. Dar este posibil ca Sadat și Assad să fi pus problema războiului împotriva Israelului în termeni mai generali ca să
testeze dorința iordanienilor de intrare în luptă. În noaptea de 25 septembrie, Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-l
prevină pe prim-ministrul israelian din acea vreme, Golda Meir, despre iminența atacului sirian. "Au de gând să intre în război fără
ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru Meir. Regele a răspuns că nu crede. "Cred că ei [egiptenii], vor coopera'". În mod
surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă. Contrainformațiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus
nimic din ceea ce ei nu știau deja. 11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de încredere. Dar șeful
Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o opțiune a arabilor. Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au
reușit să-i zdruncine convingerile. Șeful Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur și simplu nu-i credeam capabili [de
război]." [13]

În cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu "Sursa" (înaltul oficial egiptean pomenit mai
înainte) în noaptea de 5 spre 6 octombrie. "Sursa" l-a informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent. Acest ultim
avertisment, alături de alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul comandament israelian să intre în acțiune. Cu câteva ore mai înainte de
declanșarea atacului, au fost date ordine pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor.[14] În mod ironic, chemarea la arme a rezerviștilor
s-a făcut mai ușor decât de obicei, aproape toți cei convocați aflându-se însinagogi, sau în sânul familiei.

Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv. Se
presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea
unui atac arab.

Golda Meir, Moshe Dayan și generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în dimineața zilei de Iom Kipur, cu 6 ore înainte de
începerea războiului. Dayan a declarat la începutul întâlnirii că războiul nu era o certitudine. Elazar și-a prezentat și el argumentele
lui pentru un atac preventiv împotriva aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete, care să aibă loc
la ora 15 și asupra forțelor terestre, care să aibă loc la ora 17. Când prezentarea s-a încheiat, primul-ministru a șovăit câteva momente,
după care a luat o decizie clară. Nu va fi lansată o lovitură preventivă. Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al
americanilor și trebuia să nu poată fi făcut vinovat de începerea războiului. „Dacă noi atacăm primii, nimeni nu ne va ajuta”, a afirmat
primul-ministru.[15] Națiunile europene, amenințate de un embargou petrolier arab și de un boicot comercial, au încetat să-i mai
aprovizioneze cu muniții pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și reaproviziona armata.[16]
Cunoscând toate elementele ecuației, azi se poate aprecia că această decizie a fost poate
cea mai bună. Câtă vreme Operațiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru
aprovizionarea armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reușit să asigure
înlocuirea echipamentului militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la
epuizare toate rezervele pe care le avea în țară.[17] Dacă ar fi lovit primii, după spusele
lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor „nici cât negru sub unghie”.

Operațiunile militare

În Sinai
Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâșie îngustă apărată de rachetele
antiaeriene SAM. În timpul războiului de șase zile, forțele aeriene israeliene au distrus
armatele arabe lipsite de apărare. Egiptul și Siria își fortificaseră pozițiile de pe liniile de În ciuda faptului că era conştientă
de iminenţa unui atac arab,Golda
încetare a focului cu baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o
Meir a luat decizia controversată
contra-armă. Israelul, care investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru de a nu lansa un atac preventiv.
edificarea celei mai puternice forțe aeriene zonale, și-a văzut aviația total neputincioasă
în fața bateriilor antiaeriene arabe.[18]

Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene,[18] egiptenii își dotaseră militarii din primul val al atacului cu un număr fără
precedent de arme portabile antitanc –aruncătoare de grenade antitanc (AG-7)– și cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3.[19]
Unul din trei soldați egipteni avea în dotare o armă antitanc. În plus, parapeții tranșeelor de pe partea egipteană a canalului au fost
înalțate de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le atacatorilor o platformă de pe care puteau trage de la înălțime
asupra trupelor sau tancurilor inamice.

Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată

lumea străpungând apărarea israeliană, (cu
efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de
Iom Kippur). Cele mai multe baricade erau
construite în principal din nisip, iar forțele
egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din
Canalul Suez pentru a le distruge.[20] Soldații au
traversat canalul în mici bărci sau pe plute
gonflabile, într-o operațiune care a rămas
cunoscută ca "Traversarea", reușind în scurtă
vreme să captureze sau să distrugă toate forturile
Liniei Bar-Lev, cu excepția unuia. Printr-o
operațiune meticulos pregătită, forțele egiptene au
avansat aproximativ 15 km în deșertul Sinai cu
două corpuri de armată combinate. Batalioanele
care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev Războiul din Sinai din 1973, din 6 până pe 15 octombrie.
au fost copleșite din punct de vedere numeric.
Numai una dintre fortificații, aflată la capul de
nord al liniei întărite, (cu numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul întregului conflict.

Forțele egiptene și-au consolidat pozițiile cucerite. Pe 8 octombrie, comandantul frontului de sud, generalul israelian Shmuel Gonen,
care fusese numit în funcție de numai trei luni mai înainte de retragerea lui Ariel Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui
Gabi Amir împotriva egiptenilor fortificați în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor blindatelor de lansatoarele de
rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului Suez. În ciuda reținerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase pentru
[21][22] Sharon a fost renumit
israelieni. La căderea serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a blindată israeliană.
-un atac de anvergură.[12][23][24]
în fruntea diviziei. Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într

După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părți au trecut în defensivă și au așteptat ca adversarul să atace primul. Elazar
l-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, și l-a înlocuit cu Haim Bar-Lev, reactivat. De teamă ca o asemenea înlocuire să nu
distrugă moralul trupelor, și așa ajuns la cote alarmant de scăzute, Gonen a fost făcut șef de stat ma
jor al noului comandant Bar-Lev.

După câteva zile de așteptare, Sadat, dorind să ușureze presiunea exercitată asupra aliaților săi sirieni, a ordonat generalilor Saad El
Shazly și Ahmad Ismail Ali să atace. Egiptenii au mobilizat și rezerviștii și au atacat pe 14 octombrie. Atacul, cea mai amplă acțiune
de la atacul egiptean inițial de Iom Kippur, a fost un eșec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în războiului. În loc să-și
concentreze forțele de manevră, egiptenii au ales să atace frontal pe toată lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate
la 150 - 250 de tancuri.[25][26]

În ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au

lansat "Operațiunea Neînfricatul", un contraatac
care trebuia să străpungă liniile egiptene și să-i
ducă pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a
fost o schimbare de proporții a tacticilor
israeliene, care se bazau mai înainte pe sprijinul
avioanelor și blindatelor. Cum blindatele
israeliene fuseseră decimate de armele antitanc
egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare
către pozițiile bateriilor de rachete SAM, apărate
necorespunzător împotriva unui atac al soldaților
de comando. O divizie condusă de generalul-
maior Ariel Sharon a atacat liniile egiptene la
nordul Marelui Lac Amar, în vecinătatea orașului
Ismailiya. Israelienii au atact într-un punct slab al
egiptenilor, "joncțiunea" dintre Armata a 2-a Războiul din Sinai din 1973, din 15 până pe 24 octombrie.
egipteană din nord și Armata a 3-a egipteană din
sud. Într-una dintre cele mai sângeroase lupte ale
războiului, israelienii au deschis o breșă în liniile egiptene și au ajuns la Canalul Suez. O mică forță a traversat canalul și a creat un
cap de pod pe celălalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în bărci gonflabile ușoare, fără să fie
urmate de unități de blindate. În schimb, infanteriștii israelieni erau înarmați cu rachete antitanc americane M72 LAW, cu ajutorul
cărora au respins atacul blindatelor egiptene. Odată ce apărarea antitanc și antiaeriană egipteană au fost neutralizate, infanteria a putut
.[27][28]
să se bazeze din nou pe sprijinul aviației și tancurilor

Mai înainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canlul Suez, nicio națiune occidentală nu vânduse evreilor
elemente pentru construirea podurilor de pontoane. Israelienii au reușit să repare module de poduri de pontoane vechi, rămase din al
doilea război mondial. De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar problemele logistice legate de
înghesuiala de pe drumurile spre punctul de traversare au întârzat sosirea acestuia din urmă pentru câteva zile. După montarea
podului din pontoane, în noapte de 16/17 octombrie, divizia lui Avraham "Bren" Adan a traversat canalul și s-a îndreptat către sud,
încercând să taie retragerea Armatei a 3-a egipteană, mai înainte ca aceasta să ajungă în siguranță în interiorul teritoriului egiptean.
De asemenea, au fost trimise forțe de comando care să distrugă bateriile de rachete SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al
canalului. Până pe 19 octombrie, israelienii au reușit să construiască patru poduri separate la nord de Marele Lac Amar, în ciuda
bombardamentelor grele egiptene. La sfârșitul războiului, israelienii intraseră adânc în teritoriul egiptean, ajungând la 101 km de
capitala țării, Cairo.[29][30]

Pe Platoul Golan
Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele două brigăzi și 11 baterii de artilerie cu 5 divizii și 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de
[31] Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost
tancuri evreiești au trebuit să facă față asaltului a 2.000 de tancuri siriene.
implicate fără mijlocire în luptă în faza inițială a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor
au reușit să cucerească cel mai important punct fortificat israelien din zonă (Jabal al Shaikh - Muntele Hermon), unde erau amplasate
numeroase echipamente de supraveghere.

Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o

importanță de prim rang de către Înaltul
Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau
suficient de depărtate de teritoriul național pentru
a nu reprezenta o amenințare imediată pentru
Israel. Dacă Platoul Golan ar fi fost cucerit însă,
sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul
israelian. În zona de conflict din nord au fost
trimiși rezerviști mobilizați în grabă. Ei au fost
îmbarcați pe tancuri făra să se mai aștepte
reconstituirea echipajelor așa cum fuseseră
antrenate în timp de pace, cu mitralierele
nemontate și trecând peste operațiunea de reglare
a tirului tunurilor blindatelor.

La fel ca și egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă

Campania pe de Platoul Golan
să stea tot timpul în raza de acoperire a bateriilor
de rachete SAM. La fel ca și în Sinai, au utilizat
din plin armamentul antitanc de producție sovietică, care, totuși, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puțin eficient decât în
deșert.

Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puțin de 24 de ore pentru deplasarea rezervelor pe linia frontului. În realitate, rezervele
israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după începerea ostilităților
.

La sfârșitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depășeau pe israelieni în proporție de 9:1, au avut numai câteva succese
modeste. Spre sfârșitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care a traversat prin pasul Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum
puțin folosit, cunoscut ca Drumul Conductei Trans Arabe, care străbătea Platoul Golan în diagonală. Acest drum s-a dovedit a fi cea
mai importantă locație strategică a întregii bătălii. Drumul ducea direct de la punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu
numai locul în care se afla cartierul general al diviziilor israeliene, ci și cea mai importantă intersecție de drumuri de pe Înălțimi.[32]
În timpul nopții, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu echipajul și cu tancul pe care îl comanda, fără a fi
sprijinit de alte care de luptă, a reușit să țină piept atacului arab până la sosirea ajutoarelor. În următoarele 20 de ore, Forța Zvika, așa
cum ajunsese să fie cunoscut echipajul în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în cadrul unor
subunități, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din luptă de focul inamicilor. Locotenentul a fost rănit și a suferit
arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în luptă în momentele critice din direcții neașteptate pentru a schimba cursul luptelor de
hărțuială.[32] Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou național în Israel.

De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reușit să-și păstreze pozițiile pe flancul nordic al cartierului
general din Nafah. Pentru anumite motive, care și azi sunt necunoscute, sirienii, deși s-au aflat pe punctul de a cuceri localitatea, s-au
oprit la porțile orașului, permițând israelienilor să-și pună la punct apărarea. O explicație plauzibilă ar fi aceea că sirienii calculaseră
o distanță de înaintare, iar comandanții din teren nu au vrut să iasă din planul prestabilit. În sudul frontului, însă, Brigada blindata
Barak, lipsită de orice apărare naturală, a avut pierderi grele. Comandantul brigăzii, locțiitorul lui și șeful de stat major au fost uciși în
a doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare să străpungă liniile inamice către Marea Galileii și
către Nafah. În acest punct al luptelor, brigada israeliană a încetat să funcționeze ca o unitate militară organizată, fiecare tanc și
echipaj rămase în luptă continuând bătălia pe cont propriu.
Situația de pe Platoul Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reușit să oprească atacul sirian și, începând cu
8 octombrie, să respingă forțele siriene către pozițiile de plecare. Suprafața Platoului Golan era prea mică pentru a permite manevre
de amploarea celor din Deșertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanță strategică majoră pentru apărarea israeliană și pentru
împiedicarea avansării siriene. Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din sectorul central fusese respinsă dincolo de
[33]
"linia roșie", care fusese linia de demarcație din perioada de dinaintea izbucnirii războiului.

În acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a focului din 1967, sau de continuare a războiului în
teritoriul sirian. Înaltul Comandament Israelian a petrecut toată ziua de 10 octombrie dezbătând această problemă, până noaptea
târziu. Dacă unii erau favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea rezervelor în Sinai, unde cu două zile mai devreme
israelienii fuseseră înfrânți în mod clar la Hizayon, o altă parte a ofițerilor era in favoarea continuării atacului către Damasc, ceea ce,
în concepția lor, ar fi trebuit să scoatăSiria din război și, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă în
Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiții mult mai favorabile pentru tratativele de pace care aveau să urmeze. Cei care se
opuneau acestei decizii considerau că Siria își organizase o apărare foarte eficientă în profunzime, cu șanțuri antitanc, câmpuri minate
și puncte fortificate. După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe pozițiile defensive de pe Înălțimi, decât să implice armata
israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul mare de militari și cantitatea sporită de echipament de luptă putea lesne să încline
balanța în favoarea arabilor. Primul ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuții: era nevoie de patru zile pentru a
transfera o divizie din nord în sud. Dacă războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile, Israelul ar fi pierdut teritoriu în Sinai
și nu ar fi câștigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o înfrângere gravă din punctul de vedere al evreilor. Acest război era o problemă
politică și Meir a hotărât să traverseze linia roșie.[33] Atacul avea să fie lansat a doua zi, joi, 1 octombrie.[34]

De pe 11 până pe 14 octombrie, forțele israeliene au avansat în Siria, cucerind un teritoriu de 65 km² în regiunea Bashan. De aici,
artileria grea israeliană era capabilă să bombardeze periferiileDamascului, aflat la 40 km distanță.[35]

Cum pozițiile arabilor pe câmpurile de luptă se deteriorau, presiunea exercitată asupra regelui Hussein pentru implicarea în luptă a
armatei iordaniene a crescut fără întrerupere. El a găsit o cale de compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fără a provoca atacurile
aviației israeliene. Astfel, Iordania a trimis o forța expediționară în Siria. El a informat Israelul despre intențiile sale prin intermediari
americani, în speranța că Israelul va accepta că asta nu este un casus belli care să justifice un atac împotriva Iordaniei. Dayan a
refuzat să ofere orice fel de asigurări, dar Israelul nu avea intenția să deschidă încă un nou front de luptă.

Irakul a trimis la rândul lui o forță expediționară pe Platoul Golan, formată din aproximativ 30.000 de oameni, 500 de tancuri și 700
de transportoare blindate.[1][36] Sosirea diviziilor irakiene a fost o surpriză pentru Marele Stat Major Israelian, care se aștepta la o
avertizare de cel puțin 24 de ore din partea serviciilor de spionaj. Intrarea irakienilor în luptă a fost o surpiză operațională, ei atacând
în flancul sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora avansarea și silindu-le să se retragă pentru a
preîntâmpina încercuirea.

Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obținerea altor victorii de către israeleieni și cucerirea unor noi
teritorii. Dar, pe de altă parte, forțele arabe reunite nu au reușit să-i scoată pe evrei din regiunea pe
care o cuceriseră deja.

Pe 22 octombrie, infanteria și comandourile israeliene au reușit, suferind pierderi foarte grele, să recucerească avanpostul de pe
Muntele Hermon, apărat de lunetiștii sirieni bine fortificați. Atacul din urmă cu două săptămâni se soldase cu 25 de morți și 67 de
[37]
râniți, iar cel de-al doilea atac a crescut numărul victimelor cu încă 55 de morți și 79 de râniți.

Lupta pe mare
Bătălia de la Latakia a fost bătălie care a vut loc pe 7 octombrie, fiind încheiată cu o victorie importantă a israelienilor împotriva
sirienilor, datorată în principal navelor purtătoare de rachete dotate cu echipament de bruiaj electronic. Această bătălie a fost prima
lupta din lume dintre navele echipate cu rachete sol-sol. De asemenea, această bătălie a schimbat statutul de "cenușăreasă" a marinei
în cadrul forțelor militare israeliene. După această bătălie și încă câteva mici confruntări, navele militare siriene și egiptene au rămas
ancorate în porturile lor, ceea ce a permis aprovizionarea continua a israelienilor pe mare de către americani. Contrar părerii comune,
aproximativ 96% din totalul materialelor aprovizionate din străinătate a fost adus pe mare, nu pe calea aerului.[28]
[38][39][40][41][42][43][44][45] Marina israeliană a avut mai puțin succes în spargerea blocadei maritime egiptene din Marea Roșie, ceea

ce a dus la restrângerea realimentării cu petrol prin portul Eilat. Israel nu avea suficiente nave purtătoare de rachete în Marea Roșie
pentru a reuși spargerea blocadei.

De câteva ori în timpul războiului, marina israeliană a efectuat raiduri împotriva

porturilor egiptene. Scopul acestor atacuri a fost acela de distrugere a vaselor
egiptene folosite pentru transportarea comandourilor proprii în spatele liniilor
israeliene. Efectul acestor raiduri a fost neglijabil.

Participarea altor state

În afară de Egipt, Siria, Iordania și Irak, alte câteva națiuni arabe au fost implicate în
război, asigurând arme sau bani combatanților. Suma acestor ajutoare este
Schema bătăliei de la Latakia
necunoscută.

Arabia Saudită și Kuweitul au oferit anumite ajutoare financiare și au trimis o forță simbolică să participe la lupte. Marocul a trimis
trei brigăzi pe front. Palestinienii au participat de asemenea cu trupe la lupte.Pakistanul a trimis pe front 16 piloți militari.[38][39][40]

Din 1971 până în 1973, Muammar Gaddafi, liderul Libiei, a trimis avioane de vânătoare Mirage și a oferit aproximativ 1 miliard $
pentru finanțarea războiului. Algeria a trimis escadrile de avioane de vânătoare și bombardament, brigăzi blindate și zeci de tancuri.
Tunisia a trimis peste 1.000 de soldați care au lucrat pentru armata egipteană înDelta Nilului, iar Sudanul a trimis 3.500 de soldați.

Radio național a afirmat că Idi Amin a trimis soldați ugandezi să lupte împotriva Israelului. Cuba a trimis de asemenea aproximativ
[46]
1.500 de soldați, tancuri și elicoptere care au fost angajate în lupte împotriva armatei israeliene.

Armamentul
Armatele arabe erau echipate cu armament fabricat în principal în Uniunea Sovietică, în vreme ce armamentul israelian era de
producție occidentală. Tancurile arabe T-62 erau echipate cu dispozitive de vedere pe timpul nopții, în timp ce tancurile israeliene nu
erau dotate cu așa ceva.

Tip Armatele arabe Armata israeliană

Super Sherman, Patton, Centurion, AMX și aproximativ 200
Tancuri T-54 și T-55, T-62, T-34 și PT-76
T-54, T-55 și PT-76 capturate
MiG-21, MiG-19, MiG-17, Su-7B, Tu- A-4 Skyhawk, F-4 Phantom II, Dassault Mirage III, Dassault
Avioane
16, Il-28, Il-18, Il-14, An-12 Mystère IV, IAI Nesher, Sud Aviation Vautour
Elicoptere Mi-6, Mi-8 Super Frelon, CH-53, S-58, AB-205, MD500 Defender

Încetarea focului și urmările imediate

Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr. 338, care chema la încetarea ostilităților. Rezoluția a fost
îndelung negociată de URSS și SUA. Rezoluția cerea încetarea focului între Israel și Egipt, dar nu și (cel puțin din punct de vedere
tehnic) între Israel și Siria. Încetarea focului a început să fie aplicată 12 ore mai târziu, la ora 18:52. Deoarece a avut efect după
satelit, unde ar fi trebuit să se oprească luptele.[47]
căderea nopții, a fost imposibilă stabilirea liniilor frontului prin fotografiere din

Când a intrat în acțiune acordul de încetare a focului, forțele israeliene erau la numai câteva sute de metri de obiectivul pe care și-l
stabiliseră: cucerirea drumului care leagă Cairo și Suezul.[48] Pe timpul nopții, există rapoarte israeliene prin care se afirmă că
egiptenii ar fi încălcat înțelegerea de încetarea focului și ar fi distrus nouă tancuri evreiești. Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut
permisiunea de reluare a atacului spre sud, iar Moshe Dayan și-ar fi dat acordul. Israelienii au continuat atacul spre sud, au cucerit
[49]
drumul de legătură mai sus-amintit și au prins în capcană Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul Suez.
În dimineața zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică
plină de nervozitate. Avioanele sovietice de recunoaștere au confirmat că
israelienii avansau către sud, iar URSS i-au acuzat pe aceștia de trădare. Într-o
convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry Kissinger ar fi spus: "Cum ar
putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în deșert?"
Meir ar fi răspuns: "Se va ști, fără doar și poate." Kissinger a aflat despre
[50]
armata egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.

Kissinger și-a dat seama că situația din acel moment oferea Statelor Unite o
șansă colosală: Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul
să distrugă armata sa încercuită, care nu avea acces la hrană și apă potabilă.
Poziția ar fi permis mai târziu SUA să medieze în conflict și să forțeze Egiptul
să sa se depărteze de Uniunea Sovietică.

Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleșitoare asupra Israelului să

se abțină de la distrugerea armatei egiptene, amenințând chiar că va sprijini o
rezoluție ONU care să forțeze Israelul să se retragă pe pozițiile de dinainte de
22 octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat ca materialele nemilitare să fie
livrate egiptenilor încercuiți. Într-o convorbire telefonică cu ambasadorul
israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a spus că distrugerea armatei egiptene Atunci când a început să fie aplicată
"este o opțiune care nu există".[51] încetarea focului, Israelul pierduse
controlul asupra unor teritorii pe partea de
vest a Canalului Suez (cu roşu), dar
Acțiunile sovietice și americane cucerise teritorii la est de Canal şi pe
Platoul Golan (cu verde).
În același timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24
octombrie, prin care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente
sovietice și americane să să fie dispuse astfel încât să asigure ca ambele părți respectă înțelegerile de încetarea focului. El a mai
amenințat de asemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiți că nu puteți acționa împreună cu noi în această privință, noi va trebui
să luăm în considerație posibilitatea să facem în mod unilateral pașii cuveniți. Nu putem permite ca Israelul să acționeze în mod
arbitrar."[52] Altfel spus, sovieticii amenințau că intervin în război de partea egiptenilor
.

Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o ședință cu cei mai importanți oameni de stat, printre care Secretarul
cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William Colby și Șeful Personalului Casei Albe Alexander Haig. Scandalul
Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era așa de agitat și tulburat, încât au decis să rezolve problema fără să-l mai
trezească.[53]

În timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui Nixon) lui Brejnev. În același timp, gradul de
alarmă (DEFCON) a fost ridicat de la 4 la 3, cel mai ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din
nou în numele lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, amenințând că dacă aceștia din urmă
acționau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit Israelul.[53]

Sovieticii au detectat imediat creșterea gradului de alarmă nucleară americană și au fost de-a dreptul uimiți și tulburați de răspuns.
"Cine și-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriați așa de ușor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înțelept să intrăm în
război cu SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat și primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce șeful KGB-ului Iuri
Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănțui al treilea război mondial!"[54] În cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea
înfrângerii suferite de arabi. Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev a decis că americanii erau prea
nervoși și că cea mai bună acțiune ar fi fost să aștepte răspunsul egiptenilor.[55] În dimineațâ următoare, egiptenii au fost de acord cu
propunerile americane, criza fiind încheiată.

Încetarea ostilităților pe frontul de nord

Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru 23 octombrie. În plus față de cele 5 divizii siriene,
Irakul a amai adăugat încă două atacului, alăturându-se și contingente mai mici din alte țări arabe, inclusiv din Iordania. Sovieticii
[56]
înlocuiseră între timp tancurile pierdute de sirieni la începutul războiului.

Totuși, cu o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a focului (după acceptarea acesteia de către Israel și
Egipt). Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua de luni 22 octombrie, a creat pentru Assad o situție extrem de dificilă.
Încetarea focului nu-l afecta și pe el, dar implicațiile ei nu puteau fi ignorate de Siria. O parte a Statului Major sirian era în favoarea
declanșării atacului, afirmând că dacă s-ar fi procedat astfel, și Egiptul s-ar fi simțit obligat să continue lupta. Totuși, alții au afimat că
o continuare a războiului ar fi legitimizat eforturile israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană. În acest caz, Egiptul nu ar fi venit
Damascul.[57]
în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu toată forța în nord, distrugând infrastructura siriană si, probabil, atacând

În cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 octombrie, Siria a anunțat că acceptă încetarea focului.
Guvernul irakian și-a rechemat trupele în țară.

Negocierile de după încetarea focului

Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr. 339 prin care se cerea tuturor părților acceptarea și respectarea
încetării focului în condițiile prevederilor Rezoluției nr. 338. Încetarea focului nu a însemnat și oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei
frontului și nu a risipit tensiunea militară. Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de aprovizionare, egiptenii aveau o
mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor
.

Israelul a primit amenințarea lui Kissinger (de sprijinire a soluției ONU de retragere), dar mai înainte de a da vreun răspuns,
consilierul egiptean pentru securitatea națională a trimis lui Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era gata să înceapă discuții
directe cu israelienii, în condițiile în care aceștia din urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale nemilitare
(hrană și apă potabilă) și de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.

Discuțiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian Aharon Yariv și de generalul maior egiptean
Muhammad al-Ghani al-Gamasy. În cele din urmă, Kissinger a dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu aproape toate
punctele fără multă discuție. Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene, aprovizionarea armatei a 3-a
cu hrană, apă și medicamente era permisă în continuare, urma să înceapă schimbul de prizonieri de război. A urmat o întâlnire la
Geneva și, în cele din urmă, a fost semnată o înțelegere de armistițiu. Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înțelegere de retragere de pe
5 martie 1974.[58]
malul estic al canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului pe

Pe frontul sirian, naveta diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei înțelegeri de dezangajare militară pe 3 mai 1974, în
condițiile schimbului de prizonieri de război, retragerii israelienilor dincolo de linia roșie și a stabilirii unei zone tampon a Națiunilor
Unite. Această înțelegere a pus capăt hărțuielilor și duelurilor de artilerie care erau frecvente pe linia de încetare a focului.[59] A fost
stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and Observer Force – Forța de dezangajare și observare a Națiunilor
Unite.

Efectele pe termen lung ale războiului

Discuțiile de pace de la sfârșitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii israelieni și arabi s-au întâlnit în cadrul unor
întâlniri publice de la încheierea războiului din 1948.

Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în urma înfrângerii din războiul de șase zile a fost
vindecată. În multe privințe, le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziții, mult mai favorabile. Totuși, datorită succeselor
limitate din Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din primele primele zile ale atacului, cât și datorită faptului ca Israelul a reușit să
ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul Golan și reușise să cucerească o zonă pe continentul african, se pare
ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară și de aceea opțiunea negocierilor a părut tot
mai demnă de luat în seamă.[60]
Războiul a avut un efect neașteptat în Israel. După victoria din războiul de șase zile, armata israeliană devenise mulțumită de sine.
Șocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea
israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deține supremația militară în regiune.[61] Până la urmă și-au dat seama că, în timp,
au ajuns la o situație uimitoare și practic fără precedent: aceea că, în condițiile unui atac-supriza pe două fronturi, cu grosul armatei
nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor de luptă extrem de dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a aflat
în pragul colapsului. Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două săptămâni armata israeliană ajunsese să
[62][63]
amenințe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în oameni și materiale de război fuseseră imense.

Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, națiunile OAPEC – membrii arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au
decis pe 17 octombrie să reducă producția de petrol cu 5% pe lună și au lansat amenințarea unui embargo. Președintele Nixon a cerut
Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20
octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior și alte națiuni arabe, au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce
a dus la provocarea crizei petrolului din 1973.[64] Deși se crede că această reacție a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele din urmă
că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973, după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia
Saudită.[65]

Succesul inițial a dus la creștere popularității lui Sadat, asigurându-i un control mult mai puternic asupra societății egiptene și
condițiile pentru lansarea reformelor pe care le considera necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele
antiguvernamentale din Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun? " ("‫ ﻓﻴﻦ‬،‫ﻳﺎ ﺑﻄﻞ اﻟﻌﺒﻮر‬
‫"اﻟﻔﻄﻮر؟‬, "Yā batl al-`abūr, fēn al-futūr?").

Răsturnarea de situație din Israel

După patru luni de la sfârșitul războiului, au început proteste antiguvernamentale. Ele au fost conduse de Moti Ashkenazi,
comandantul fortificației "Budapesta", cel mai nordic fort al liniei Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în timpul
războiului.[66] Nemulțumirile față de guvernul israelian, față de ministrul Dayan în particular, erau la cote extrem de ridicate. Shimon
Agranat, președintele Curții Supreme, a fost însărcinat să conducă o investigație asupra evenimentelor care au dus la declanșarea
[67]
războiului și la înfrângerile din prima parte a războiului.

Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974. Șase oameni au fost găsiți vinovați de eșecurile
israeliene:

David Elazar, șeful Marelui Stat Major, a cărui demitere a fost recomandată, a fost găsit "personal responsabil pentru
evaluarea greșită a situației și pentru slaba pregătire a armatei."
Eli Zeira, șeful contraspionajului, și adjunctul său,Aryeh Shalev, au fost propuși pentru demitere.
Locotenent-colonelul Bandman, șeful biroului pentru Egipt al Directoratului de Informații Militare și locotent-colonelul
Gedelia, șeful spionajului pentru frontul sudic, au fost propuși pentru transferarea din cadrul serviciilor de
contraspionaj.
Shmuel Gonen, comandantul frontului de sud, a fost recomandat de raportul inițial pentru trecerea în rezervă. El a
fost forțat să demisioneze după publicarea raportului final al comisiei de investigație, care l-a găsit vinovat de
neîndeplinirea datoriilor militare.[68]
În loc să calmeze opinia publică, raportul a reușit mai degrabă s-o inflameze. Deși raportul i-a exonerat pe Meir și Dayan de toate
[69]
responsabilitățile, vocile publice care cereau demisiile celor doi au devenit din ce în ce mai puternice.

În cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat. A urmat la scurtă vreme și demisia cabinetului său. Dayan se oferise
să demisioneze de două ori până în acel moment, de fiecare dată demisia sa fiind respinsă de primul-ministru.
Yitzhak Rabin, care cea
, a devenit noul șef al guvernuluiformat în iunie 1974.[70]
mai mare parte a războiului fusese consilier neoficial al lui Elazar

În 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele intervenite în timpul războiului din 1973, conducerea politică israeliană a decis
formarea unui Consiliu de Securitate pentru coordonarea acțiunii organelor de securitate și informații și între acestea și ramura
politică.
Acordurile de la Camp David
Articol principal: Acordurile de la Camp David (1978).
Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să demisioneze în 1977. Partidul de dreapta Likud, condus
de Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977 și pentru prima oară de la fondarea Israelului, o coaliție condusă de alt partid decât
Partidul Muncii a ajuns la putere.

Sadat, care a declanșat războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai nemulțumit de procesul de pace prea lent.
În noiembrie 1977, el a a avut o inițiativă fără precedent și a vizitat Israelul, fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în
Knesset. Prin aceste acțiuni, Sadat a recunoscut implicit Israelul.

Această vizită a dat un nou impuls procesului de pace. Președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi
lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Camp David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5
și 17 septembrie 1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acodului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de
pace, Israelul urma să-și retrăgă din Sinai trupele și coloniștii în schimbul unor relații normale cu Egiptul și a unei păci durabile.

Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost exclus din
Liga Arabă.

Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe6 octombrie 1981, în timp ce urmărea o paradă militară marcând a opta aniversare a
războiului de Iom Kippur, atentatorii fiind militari nemulțumiți de pacea cu Israelul.

Comemorări
6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.[71]

În cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie sau 10 Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în
calendarul islamic).

Note
1. ^ a b c d e A Critical Review of 1973 Arab-Israeli War (h
ttp://www.defencejournal.com/2002/nov/4th-round.htm)
2. ^ neal-us.org - neal us Resources and Information.
This website is for sale!(http://www.neal-us.org/who's_
who.htm)
3. ^ a b Yom Kippur War (http://www.sem40.ru/warandpea
ce/military/15706/index.shtml?&print=1)at sem40.ru
4. ^ în toamna anului 2003, dupădeclasificarea (http://m
y.ynet.co.il/pic/docs/doc_30.1/default.htm)unor
documente secrete aleDirectoratului contraspionajului
militar al Forțelor israeliene de apărare, Yedioth
Ahronoth a publicat o serie de articole controversate,
[1] (http://webcache.googleusercontent.com/search?q=
cache:efa5Y3CruiEJ:www.haaretz.com/hasen/spages/
503553.html+%22The+Yom+Kippur+War,+Real+Time:
+The+Updated+Edition%22&hl=en&client=firefox-a) , October%20Surprise%3C/i%3E)(cover story)
care au dezvăluit că liderii israelieni, inclusivGolda
Meir și Moșe Dayan, erau conștienți de pericolul pe
care îl reprezenta un atac arab, dar au luat decizia să
nu acționeze. Doi jurnaliști, Ronen Bergman și Gil
Meltzer, au efectuat o investigație, după careau
publicat Yom Kippur War, Real Time: The Updated
Edition, Yediot Ahronoth/Hemed Books(http://www.ybo
ok.co.il/catalog1.asp?bID=3622710), 2004. ISBN 965-
511-597-6
5. ^ Herzog, Chaim (1989)Heroes of Israel. Boston:
Little, Brown. ISBN 0-316-35901-7 p.253
6. ^ Shlaim, Avi (2001). The Iron Wall: Israel and the
Arab World. W. W. Norton & Company. ISBN 0-393-
32112-6, p.254.
7. ^ "The Jarring initiative and the response(http://www.
mfa.gov.il/MFA/Foreign%20Relations/Israels%20Forei
gn%20Relations%20since%201947/1947-1974/28%20
The%20Jarring%20initiative%20and%20the%20respo
nse-%208%20Febr)," Israel's Foreign Relations,
Selected Documents, vols. 1–2, 1947–1974.
8. ^ Heikal, 22
9. ^ Rabinovich, 39.
10. ^ Jewish Press, Friday October 5, 2007;Spy or
Double Agent?: Israel's October Surprise(http://www.j
ewishpress.com/displayContent_new.cfm?mode=a&se
ctionid=1&contentid=25308&contentName=Spy%20o
r%20Double%20Agent?%20%20%3Ci%3EIsrael's%20
11. ^ Dr. George W. Gawrych The 1973 Arab-Israeli War:
The Albatross of Desicive Victory (http://www-cgsc.arm
y.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt2.pdf)
p.24
12. ^ a b The Crossing of the Suez Canal, October 6, 1973
(http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA37953
1&Location=U2&doc=GetTRDoc.pdf)(The Ramadan
War), page 9
13. ^ Rabinovich, 50.
14. ^ Doron Geller, "Israeli Intelligence and the Yom Kippur 43. ^ Abraham Rabonovich,The Boats of Cherbourg, pp.
War of 1973 (http://www.jafi.org.il/education/juice/servi 256-262
ce/week11.html)," "JUICE", The Department for Jewish 44. ^ Trevor N. Dupuy, Elusive Victory, pp. 562-563
Zionist Education, The Jewish Agency for Israel.
45. ^ Chaim Herzogm The Arab-Israeli Wars, p. 312
15. ^ Rabinovich, 89.
46. ^ Cuba: Between Reform and Revolution, Louis Perez,
16. ^ en William B. Quandt, Peace Process, p105 (http:// pg 377–379
books.google.com/books?id=6Jm0YNKvQsAC&printse
47. ^ Rabinovich, 452
c=frontcover#PPA105,M1)
48. ^ Dr. George W. Gawrych The 1973 Arab-Israeli War:
17. ^ en Dr. George W. Gawrych The 1973 Arab-Israeli
The Albatross of Decisive Victory, p.74 (http://www-cgs
War: The Albatross of Decisive Victory (http://www-cgs c.army.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt
c.army.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt 7.pdf)
2.pdf), p.27
49. ^ Rabinovich 466-475
18. ^ a b Shazly p.224-225
50. ^ Rabinovich, 465
19. ^ Shazly p.225-226
51. ^ Rabinovich, 487
20. ^ Shazly p.55-56
52. ^ Rabinovich, 479
21. ^ Dr. George W. Gawrych The 1973 Arab-Israeli War:
The Albatross of Decisive Victory (http://www-cgsc.arm 53. ^ a b Rabinovich, 480
y.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt4.pdf), 54. ^ Rabinovich, 484
p.43-44 55. ^ Rabinovich, 485
22. ^ Rabinovich, 234 56. ^ Situation Report in the Middle East as of 1200 EDT ,
23. ^ Shazly p.222 10/23/73 (http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NS
24. ^ El-Gammasy, The October War, p.206 AEBB98/octwar-59.pdf), Department of State
Operations Center
25. ^ Dr. George W. Gawrych The Albatross of Desicive
Victory: The 1973 Arab-Israeli War (http://www-cgsc.ar 57. ^ Rabinovich, 464–465
my.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt5.pd 58. ^ Rabinovich, 493
f) p.56-57 59. ^ Shimon Peres - Syria Grossly Violated Geneva
26. ^ Saad El Shzly The Crossing of the Suezp.244 Convention on treatment of Israeli prisoners of war(htt
27. ^ Cohen, Israel's Best Defense, p.354 p://web.archive.org/web/20010125053200/www .mygol
an.org.il/syria/syria_15.html)Defence Minister Peres
28. ^ a b Milan N. Vego, Naval Strategy and Operations in and the Knesset Resolution, 12 iunie 1974
Narrow Seas (Routledge: 1999), at p.151
60. ^ The Middle East: a glossary of terms(http://www.gua
29. ^ Shazly p.264-265 rdian.co.uk/israel/Story/0,,491355,00.html). Guardian
30. ^ Dr. George W. Gawrych The 1973 Arab-Israeli War: Unlimited, 15 mai 2001
The Albatross of Decisive Victory (http://www-cgsc.arm 61. ^ Rabinovich, 497–498
y.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt6.pdf),
62. ^ Rabinovich, 498
p.65-66
63. ^ Dr. George W. Gawrych The Albatross of Decisive
31. ^ Peter Caddick-Adams "Golan Heights, battles of"
Victory: The 1973 Arab Israeli War (http://www-cgsc.ar
The Oxford Companion to Military History. Ed. Richard
my.mil/carl/download/csipubs/gawrych/gawrych_pt7.pd
Holmes. Oxford University Press, 2001.
f) p.75-76
32. ^ a b "Shattered Heights: Part 1(http://info.jpost.com/C 64. ^ Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli
003/Supplements/30YK/art.23.html)," Jerusalem Post, Conflict, New York: Bedford, 2006, p. 329.
September 25, 1998
65. ^ The Yom Kippur War (http://www.zionism-israel.com/
33. ^ a b Rabinovich, 302 dic/YomKippurWar.htm) at Zionism and Israel
34. ^ Rabinovich, 304 Information Center (http://www.zionism-israel.com/).
35. ^ Rabinovich, 433 66. ^ Rabinovich, 499
36. ^ Rabinovich, 314 67. ^ Rabinovich, 501
37. ^ Rabinovich, 450 68. ^ Findings of the Agranat Commission(http://www.jafi.
38. ^ a b A History of Israel, M. Sachar, Alfred Knopf, 1998, org.il/education/jafi75/timeline6f.html), The Jewish
p.768 Agency for Israel, vezi "January 30" on linked page
69. ^ Rabinovich, 502
39. ^ a b Rabinovich, 324
70. ^ Rabinovich, 237
40. ^ a b Shazly p.274-275
71. ^ Syria Country Commercial Guide FY 2004(http://stra
41. ^ Simon Dunstan, The Yom Kippur War, p. 114 tegis.ic.gc.ca/epic/site/imr-ri.nsf/en/gr120228e.html)(9
42. ^ Robert Bolia, Overreliance on Technology: Yom mai 2003) Strategis.gc.ca. Accesat la 24 mai 2009.
Kippur Case Study (http://www.army.mil/professionalwr
iting/volumes/volume2/september_2004/9_04_4.html)

Bibliografie
In Search of Identity: An Autobiographyde Anwar Sadat.
Man of Defiance: A Political Biography of Anwar Sadatde Raphael Israeli.
 Syria and Israel: From War to Peacemaking de Moshe Maòz.
The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the Middle Eastde Abraham Rabinovich. ISBN 0-8052-
4176-0
The Iran-Iraq War, 1980–1988 de Efraim Karsh. ISBN 1-84176-371-3
Israel Ministry of Foreign Affairs — Inițiativa Jarring și reacții la aceasta
Jewish Education Dept., JAFI, Spionajul israelian și războiul de Iom Kippur din 1973
Jerusalem Post — Războiul de Iom Kippur
Jewish Agency for Israel's Cronologie a istoriei israeliene
Why Economic Sanctions Do Not Workde Robert A. Pape
The Road to Ramadande Mohamed Heikal.
Inside the Kremlin During the Yom Kippur War de Victor Israelyan, 1995 ISBN 0-271-01489-X, ISBN 0-271-01737-6
Puneți capăt agresiunii israeliene!, articol din ziarul Pravda din 12 octombrie 1973, (tradus la CNN)

Legături externe
en Hărți ale războiului: Egipt
en Hărți ale războiului: Siria
en Suplimentul din octombrie al ziarului Al Ahram
en Războiul din octombrie și politica SUA— de la National Security Archive.
en Lecțiile războiului din octombrie, Ahmad Faruqui
en Un strigăt din bunkere — Relatările autentice ale soldatului Avi Yaffe din pozițiile israeliene atacate la începutul
războiului.
en Motivele războiului.
en Războiul din 1973 din perspectiva egipteană
en Războiul arabo-israelian din 1973: politicile, strategiile și campaniile arabe.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_de_Iom_Kipur&oldid=12389337

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 septembrie 2018, ora 08:40.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.