Istoria aromânilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la istoria aromânilor. Pentru istoria vlahilor nordici (românii), vezi Istoria românilor. Astăzi aromânii pot fi
întâlniți în Grecia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Muntenegru, Kosovo și România, iar daco-românii în România, Moldova, Ucraina,
Serbia și Ungaria. Aproximativ o sută de mii de aromâni trăiesc în România, unde sunt considerați români. Cea mai mare parte dintre
ei locuiește în Dobrogea.

Cuprins
Origini
Perioada bizantină
Perioada otomană
Procesul de elenizare și școliile românești din Balcani
Războiul româno-ruso-turc și Aromânii din T esalia
"Sprijin al patriei-mamă" sau "propagandă românească"?
Aromânii la nord de Dunăre
Colonizarea în Cadrilater și Dobrogea
Episodul legionar și tentativele lui Mussolini
Al doilea război mondial
Istoria modernă
Rolul jucat de aromâni în istoria popoarelor vecine
Note
Bibliografie
Bibliografie suplimentară
Vezi și
Legături externe

Origini
Articol principal: Originile românilor.
Conform mărturiei lui Cassius Dio (Istoria romană, LI, 22,6) printre Traci, pe ambele maluri ale Dunării, se aflau Geții, numiți și
Daci. Pe malul drept trăiau Moesii, cunoscuți și sub numele de Mysi, printre care trăiau și Tribalii, situați în zona Plevnei. Toate
aceste popoare au fost romanizate timpuriu, începând cu secolul I, și au stat neîntrerupt sub stăpânirea romană până în secolul al VI-
lea. Istoricul Konstantin Jireček notează puternica și durabila lor romanizare dar a greșit demarcarea spațiilor ocupate de latinofoni. O
parte din tracii situați la sudul munților Haemus (azi Balcani) au fost elenizați dar o altă parte, tot la sud de Balcani, au rămas
latinofoni: meglenoromânii, aromânii, macedoromânii, maurovlahii etc.

Majoritatea istoricilor socotesc că romanizarea popoarelor tracice de pe ambele maluri ale Dunării a dat naștere Traco-Romanilor
vorbind limba traco-romană sau proto-română. Ulterior, în secolele IV-VI, odată cu stabilirea Slavilor în zonă, o parte dintre Traco-
Romani au fost asimilați de aceștia, iar grupurile rămase romanofone s-au diferențiat în Români la nord de Dunăre și în Dobrogea, și
în Aromâni, Megleno-Români și Istro-Români la sud de Dunăre. Diferențieri etnice analoge s-au produs și în celelalte populații
romanice, de exemplu între Italienii de nord și de sud, sau între francofonii de nord (Francienii cu limba de Oïl) și de sud (Occitanii
cu limba de Oc). În cazul Românilor și Aromânilor, "vatra
străromână" se întindea la nordul liniei Jireček pe ambele
maluri ale Dunării, iar diferențierea Românilor de Aromâni
(și de Megleno-Români) s-a produs fără ca unii să descindă
din ceilalți, prin instalarea Slavilor între ei, și prin evoluția
separată (în nord și în sud) din Proto-Română în Română și
în Aromână. Lexicologia arată că limba română prezintă o
puternică influență slavă, maghiară și timpuriu germană, iar
majoritatea elenismelor au tranzitat prin intermediarul
bulgar, pe când limbile din sudul Dunării prezintă o
influență slavă mai slabă și o influență directă traco-iliră și
grecească antică târzie[1].

Sigurele Românii populare care se datorează unor

migrațiuni atestate sunt grupul Istro-Românilor și Vlahia
moravă. Ceilalți, fie ei Români sau Aromâni, sunt atestați
de cel puțin un mileniu acolo unde trăiesc și azi. Unii
lingviști aromâni din România, cum ar fi Matilda Caragiu-
Marioțeanu[2] susțin totuși că aromânii se află într-o criză Hartă a Balcanilor în anul 1912 alcătuită de sârbi. Munţii
de identitate[3] întreținută de interferențele politice în Pindului apar ca o arie locuită compact de Românii
domeniul cercetărilor filologice, istorice, etnologice și "cuţovlahi".
lingvistice. Aceste interferențe se manifestă prin teorii
contradictorii și dispute între istoriografiile moderne ale diferitelor țări, impregnate de naționalisme[4]. Acestea tind a demonstra o
origine cât mai monoetnică și o întâietate cât mai timpurie a fiecărui popor în teritoriul acoperit astăzi de statul care îl reprezintă.
Astfel, "vatra străromână" este în România limitată la teritoriul nord-dunărean, vechii slavi de sud evoluează singuri în Balcani după
istoricii din Serbia și Bulgaria, iar strămoșii Aromânilor din Grecia sunt "greci latinizați" conform acestei tendințe, denumită
"protocronism".

În astfel de teorii, Linia Jireček, Țaratul Vlaho-Bulgar, Iașii sau ponderea Cumanilor la Dunărea de Jos și în Balcani, nu sunt negate
de nimeni, dar sunt trecute sub tăcere, iar în dezbaterea istorică, rolul strămoșilor minorităților de azi este minimizat, sau chiar
ocultat. În acest context, Românii sud-dunăreni apar ba ca imigranți de origine nord-dunăreană în țările balcanice (unde sunt totuși
menționati încă din secolul VII, în episodul Torna fratre din Teofan Mărturisitorul și din Theofilact din Simocatta), ba ca rămășițe
răzlețe a unei latinități sud-dunărene strămutată tardiv în nordul Dunării (teoria istoriografiei mahiare, expusă inițial de Eduard
Robert Rösler), ba ca greci latinizați fără nici-o legătură cu Românii (teoria istoriografiei elene, care nu ține nici-un cont de realitatea
unui ansamblu lingvistic roman oriental). Astfel disputați, cum n-ar avea probleme identitare ? Acestea se conturează în principal prin
opoziția între "integraționiști" (sau "româniști", care se socotesc Români sud-dunăreni și nu cer, în România, statutul de minoritate) și
"machedoniști" (care se socotesc Macedoneni antici latinizați, revendică statutul de minoritate și se identifică prin "Soarele de la
Vergina").

Vestigiile aromânilor din Balcanii de Vest sunt totuși evidente. În urma lor au rămas necropolele medievale (secolele XI-XVI) cu
petroglife din Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Croația și Kosovo. Originea vlahă este atestată de numeroși
cercetători.[5][6][7][8][9][10][11][12] Unele petroglife înfățișează aromâni cu tradiționala fustanelă. UNESCO a acceptat ca unele
necropole să fie protejate dar nu a menționat contribuția vlahilor la ridicarea acestor monumente.

Majoritatea lingviștilor, etnologilor și istoricilor nu susțin niciuna dintre "taberele" potrivnice, socotind Aromânii ca un popor de sine
stătător, ce nu provine nici din Românii nord-dunăreni, nici din Macedonenii antici (care erau elenizați, nu romanizați), ci direct din
Traco-Romani precum toți vorbitorii limbilor est-romanice.

Articol principal: Limbile romanice.

Perioada bizantină
 Articole principale: Vlahi și Vlahia Mare.
În 579, doi cronicari bizantini, Teofan Spovednicul și
Teofilact din Simocatta, atestează că autohtonii din Haemos
vorbeau o limbă romanică (episodul cu Torna fratre)
denumită azi Proto-Româna. În secolele VIII și IX sunt
frecvent menționați la Dunărea de jos și în toată peninsula
balcanică până în Tesalia, Vlahii, cum li s-a zis de atunci
încoace, după un cuvânt gotic (Walh). Cuvântul Βλάχοι
(Vlahi) este notat de bizantini în anul 976 în cronica
autorului bizantin Kedrenos ; mai înainte nu este menționat
deoarece cronicarii bizantini denumeau indistinct Ῥωμαῖοι
(Romei) toți băștinașii peninsulei balcanice supuși ai
împărăției bizantine, indiferent de limbile lor greacă, proto-
albaneză sau proto-română. Filologul Ilie Gherghel, într-un
studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea
cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine
de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea;
vlahii ar fi avut o colonie lângă capitală[13].

În secolul al VIII-lea sunt menționați "vlahorinchinii" în

Balcani[14]

În secolul al X-lea, cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi, a

menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi,
Waladj(vlahi), alani, greci și alte poopoare.[15]

În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-

Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat „turcii,
bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și
alte popoare. Identificarea Blagha’cu vlahii/românii a fost
făcută de Dodge[16] și Spinei[17]

În secolul al XI-lea, conform "Analelor de la Bari",

(apărute cu "Anales Lupi Protospatharii"), în anul 1025,
împăratul Vasile al II-lea a trimis în Italia o mare armată
formată din vandali, turci, varegi (vikingi), bulgari, vlahi
(probabil aromâni), macedonieni și alte neamuri ca să atace
și să ocupe Sicilia (anul 1027 in Anale)[18]

Războiul crunt dintre Primul imperiu bulgar și împăratul

bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul adică „ucigașul de
bulgari” provoacă deplasări de populații relatate de
cronicarul Ioannis Skylitzes, prin care legătura dintre Vlahii
nord- și sud-Dunăreni este definitiv întreruptă, o mare parte
dintre cei sud-Dunăreni, strămoșii direcți ai Aromânilor,
Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după
trecând la sud de linia Jireček și refugiindu-se în teritoriile
majoritatea autorilor.
muntoase azi situate în Grecia de nord, în Albania centrală
[19].
sau la frontiera între Republica Macedonia și Grecia

Tot în secolul al XI-lea, vlahii sunt menționați de Ana Comnena în Alexiada ca locuitori ai imperiului. Sunt menționați și ca
[20]
participanți în bătălia de la Lebunion dintre Imperiul condus de Alexius și pecenegi
În secolul al XII-lea, răscoala Asǎneștilor[21] duce la întemeierea unui regat aromâno-bulgar denumit în cronicile vremii [1185]
Regnum bulgarorum et valachorum și numit de istoricii moderni "Al doilea Imperiu bulgar". Acest regat este înlocuit, după șase
decenii de existență, de cele două țarate bulgărești din Vidin și Târnovo, precum și de o serie de despotate și cnezate în Macedonia,
Dobrogea și câmpia Dunării de jos.

În perioada Evului Mediu, Aromânii au mai creat pe alocuri state semi-autonome conduse de Dobromir Chrysus și Ivancu iar pe
teritoriul actualei Grecii, state cum ar fiVlahia Mare sau Vlahia Mică. Ulterior, în secolul XIX, Aromânii au jucat un rol important în
independența mai multor țări balcanice caBulgaria, Albania și Grecia față de Imperiul Otoman.

Perioada otomană
Sub stăpânirea otomană Aromânii nu
au mai întemeiat state, dar au avut
adesea autonomii locale (de exemplu la
Moscopole în Albania, Crușova în
Macedonia, sau Hum în Herțegovina):
ocupațiile lor erau în principal
comerțul, oieritul, călăuzirea
caravanelor și paza înarmată a acestora.
În secolul XVIII mulți dintre ei s-au
Harta familiilor medievale de Vlahi
implicat în comerțul dintre Occident și
din Herțegovina[22]
Orient, Moscopole devenind unul
dintre cele mai importante și prospere
orașe din Balcani, până la distrugerea sa de către otomani în 1788. În Herțegovina,
aromânii au fost serbizați și apoi islamizați. Au lăsat în Bosnia și Herțegovina
Pitu Guli eroul vlah căzut în 1903
numeroase necropole cu lespezi decorate artistic numite stećci în limba sârbă. În luptat în lupta pentru libertatea vlahilor
pentru eliberarea vlahilor si a bulgarilor de sub jugul turcesc s-a remarcat Pitu Guli, un din Crușova (azi în FYROM)
vlah (machidon). Acesta a murit in 1903 luptând pentru Republica de la Crușova (azi în
FYROM). A devenit erou național pentru macedoneni și bulgari.

Procesul de elenizare și școliile românești din Balcani

O considerabilă parte a Aromânilor din Grecia s-a elenizat cu timpul, atât
lingvistic cât și cultural sau politic. Influența elenică asupra lor, care i-a
determinat să-și schimbe limba și tradițiile, este mai ales bisericeasă și crește
în secolul al XVIII-lea. Începea atunci lupta ortodocșilor greci pentru
emancipare, și biserica încerca să adune toți credincioșii sub stindardul
elenismului ortodox. Sub amenințarea anatemizării, misionarul grec Kosmas
Aitolos (1714-1779) susținea ca aromânii trebuie să vorbească grecește "limba
bisericii noastre". Biserica greacă a luat sub aripa ei peste 100 de școli în
nordul și vestul Greciei de azi, atunci parte componentă a Imperiului Otoman,
în care elevii, supuși ai Turcilor precum și profesorii, erau educați ca să devină
Şcoli româneşti în Imperiul Otoman (1886)
patrioți greci. De partea sa, și România a început o acțiune de asimilare a
Aromânilor, culturii românești de data aceasta : au fost deschise școli
românești în numeroase localitati din Pind, Macedonia, Epir începând încă din anii 1860. Este important de precizat că inițiativa
înființării școlilor românești dinBalcani aparține unui grup de aromâni "integraționiști" stabiliți la București : D.D. Cozacovici, ofițer
al armatei române (el însuși născut în Metsovo/Aminciu),Zisu Sideri, Iordache Goga, cu toții convinși că emanciparea Aromânilor se
va realiza mulțumită României, nu Greciei.[23] Astăzi autoritățile grecești nu permit vlahilor studierea limbii materne și nu au semnat
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Războiul româno-ruso-turc și Aromânii din Tesalia
În Balcani, inaintea razboiului româno-ruso-turc, a pornit o puternică revoltă îndreptată împotriva otomanilor. Au participat bulgarii
și populația românească de la sud de Dunăre. Românii au avut un rol principal în desfășurarea revoltei fiind conduși de legendarul
român Vasile Ion Câncea (cu pseudonimulVasil Levski)[24][25] Revolta a fost înăbușită de otomani.

Războiul româno-ruso-turc din 1877-1878, la care Regatul României a participat alături de ruși la Plevna și Vidin, se soldase (pe
lângă confirmarea Independenței României) cu anexarea de către greci Tesaliei,
a locuită in bună parte de aromâni, unii elenizați deja,
alții nu încă. De fapt, Grecia, care nu se angajase militărește, a obținut Tesalia fără ca să fie nevoită să tragă un singur glonț, luptele și
sacrificiile fiind date de către români și ruși. O parte dintre aromânii din Tesalia au petiționat (în zadar) Congresul de la Berlin ca
Tesalia să rămână parte a Imperiului Otoman și astfel ei să nu fie separați de frații lor din Epir si Macedonia care au rămas sub
stăpânire turcească în continuare până în 1912: din această cauză, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul celui de-al
XX-lea, Grecia s-a plâns că România, împiedicând elenizarea aromânilor
, face jocul Turciei.

"Sprijin al patriei-mamă" sau "propagandă românească"?

Termenul de propagandă românească, folosit de istoricii greci, este din punctul de vedere românesc un
sprijin cultural dat Aromânilor (fără nici-o revendicare teritorială sau politică), dat fiind că inițiatorii
mișcării de redeșteptare a românilor au fost în parte Aromâni. Aceștia aveau sentimente pro-române
mergând până a se considera ei înșiși români, ceea ce justificau prin originea latină comună. Ministrul
cultelor și a învățământului din acea perioadă, Dimitrie Bolintineanu era aromân din partea tatălui său, care
era născut în Ohrida și a cărui nume adevărat a fost cel de Ienache Cosmad, schimbat mai apoi în
Bolintineanu, după numele unei moșii din satul Bolintineni lângă București, al cărei proprietar era. În
secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, se remarcă personalitatea marcantă a lui Apostol Apostol Mărgărit
Mărgărit (1832-1903), învățător și inspector al școlilor române din Grecia, provenind dintr-o familie
originară din Avdela. Mărgărit a fost timp de cinci decenii liderul micii facțiuni pro-române a aromânilor din Grecia și la moartea
acestuia în 1903 statul româna a organizat funeralii naționale. O stradă din București îi poartă numele[26].

Aromânii la nord de Dunăre

Încă din evul mediu, datorită distrugerii orașelor lor de către Turci, așa cum a fost cazul Moscopole, foarte mulți aromâni au părăsit
pământurile strămoșești din Balcani pentru a se stabili înAustro-Ungaria și în Principatele Române.

Începând cu 1864 și pânâ în primii ani ai secolului al XX-lea, statul român a deschis aproape 100 de școli în Grecia, Macedonia și
Albania pentru a educa aromânii în limba română. Unele școli, gimnazii și licee au funcționat până dupa cel de-al doilea război
mondial. În cele din urmă ele au fost închise din ordinul Anei Pauker, ministra de orientare stalinistă a proaspetei înființate Republici
Populare Române. Directorul Directiei generale a școliilor din Balcani a fost pentru o vreme aromânul Augustin Călianu, care avea
rang de secretar de stat.

Rezultatul imediat al școlilor românești din Balcani a fost că un număr de aromâni au putut studia într-o limbă extrem de apropiată de
limba vorbită în familie. La vremea respectivă nu exista încă o limba aromână literară unitară, așa încât singura soluție viabilă părea
folosirea românei literare. Cei mai mulți elevi aromâni studiau însă în școli cu predare în limba greacă. Printre absolvenții gimnaziilor
și liceelor românești ca cele de la Grebena, Bitola, Salonic, Ianina etc. s-au numărat personalități ca Teodor Capidan, Tache Papahagi,
George Murnu (toți trei profesori universitari la București și autori ai unor lucrări de referință despre aromâni),
Marcu Beza (diplomat
român și scriitor), Constantin Papanace (ministru al Guvernului României, deputat și scriitor aromân), Athanasie Joja profesor
universitar de filosofie și ministru al învățământului la București în perioada postbelica și mulți alții. Rolul școlilor românești (pentru
care statul român a cheltuit sume importante) a fost crearea unei conștiințe naționale românești în rândul aromânilor. România a
beneficiat de pe urma numeroșilor aromâni care s-au stabilit in România ca loiali cetățeni român și care au contribuit la dezvoltarea
vieții culturale, științifice, politice și economice a țării (astfel de contribuții ale aromânilor sunt recunoscute în toate statele
balcanice).
Colonizarea în Cadrilater și Dobrogea
În anii 1920, Guvernul României a sugerat, ca o măsură de compromis, ca acei aromâni din Grecia, Albania și Bulgaria, care
întâmpinau dificultăți în respectivele lor noi patrii de adopție, să colonizeze cele două județe dobrogene cedate de bulgari Regatului
României în urma războiului balcanic. De altfel, aromânii înșiși au petiționat Guvernul român, la un congres organizat la Veria, să li
se îngăduiască venirea în România. Ulterior ei au fost nevoiți să-și lase casele și noile gospodării încropite și să se mute în Dobrogea
de nord, în județele Tulcea, respectiv Constanța. Rezultatul a fost că 15%(aproximativ 50.000) din populația Dobrogei vorbește
dialectul aromân, iar municipiul Constanța este un centru activ al culturii aromâne în renaștere după 1990.

Episodul legionar și tentativele lui Mussolini

În perioada interbelică, anumiți aromâni din rândurile studențimii din România, au fost membri activi ai partidului de extremă dreaptă
și creștin "Mișcarea Legionară", poreclit "Garda de Fier" din cauza stemei sale (6 sulițe perpendiculare câte 3, semănând cu o "zgardă
de fier"). Aromânii legionari Doru Belimace și Caranica au fost doi dintre asasinii primului-ministru de atunci Ion G. Duca. Unul din
motivele asasinatului l-a constituit faptul că I.G. Duca dispusese oprirea colonizării aromânilor din Grecia, Albania și Bulgaria în
Dobrogea [27]. Acestă dispoziție a fost considerată aromânii partizani ai regrupării în România, drept o trădare a angajamentelor luate
anterior de România.

Simultan, agenții italieni (dar uneori și aromâni dinAlbania, atunci sub influența, apoi, după 1938, ocupația italienească) au cutreierat
ținuturile locuite de Aromâni în nordul Greciei, încercând să înroleze ostași în armata italiană din Albania, și să recruteze agenți de
influență la fața locului, cu promisiunea de a crea, în caz de conflict victorios cu Grecia, un stat Aromânesc în Macedonia
occidentală. Autoritățile elene, sub regimul generalului Metaxas au reacționat evident prin arestări și procese pentru trădare, dar
trebuie spus că arhonții aromâni în covârșitoarea lor majoritate, nu au dat ascultare agenților italieni, ba chiar au predat câțiva dintre
aceștia poliției, rămânând credincioși jurământului depus în anii 1913-1919 față de Ethniki 'elliniki koinonia(comunitatea națională a
Greciei), mulțumită căruia își păstraseră proprietățile și drepturile strămoșești.

Al doilea război mondial

În 1941, după ocuparea nazistă a Greciei, sub controlul Italiei, în nordul Greciei, a fost creat un stat autonom al aromânilor:
Principatul de Pind și Meglen. Liderii principatului au fost Alchiviad Diamandi di Samarina (Prinț Alchibiades I, 1941-1943) și
baronul Gyula Cseszneky de Milvány (Prinț Julius I, 1943). Existând doar mulțumită armatei italiene (și recunoscut excluziv de
Italia), principatul a dispărut în octombrie 1943 odată cu capitularea Italiei și cu intensificarea în zonă a acțiunilor de rezistență
împotriva trupelor de ocupație germane, acțiuni conduse de armata elină E.A.M. în care s-au înrolat și mulți Aromâni.

Istoria modernă
.

Astăzi, poziția oficială a guvernului grec este că aromânii sunt Greci latinizați. Au existat acuzații la adresa
guvernului grec că a adoptat această poziție oficială doar fiindcă nu dorește să le acorde statutul de
Steagul
minoritate etnică. Deși tradițiile aromâne nu sunt interzise de statul grec, aromânii sunt încurajați să aromânesc
vorbească doar limba greacă. actual

Adunarea parlamentară a Consiliul Europei a adoptat un raport cu caracter de recomandare pe 24 iunie

1997 recomandând ca guvernele țărilor unde locuiesc aromânii să faciliteze educația în limba aromână și folosirea acesteia în școli,
biserici și media. Actualul președinte al Republicii Grecia Karolos Papoulias, născut în Epir la Ianina și el de însuși origine parțial
aromână, nu pare să fie preocupat de soarta limbei aromâne, deși domnia sa este un militant fervent pentru drepturile etnice ale
minorității grecești dinAlbania.
Poziția oficială a majorității societăților culturale aromâne este de a se considera ca Traci romanizați de limbă și cultură aromână, dar
membri, în Grecia, ai comunității naționale elenice ('Ελληνικη Εθνικη Κοινονια), iar în România, ai poporului Român. O minoritate
adoptă poziția oficială a guvernului grec (și se socotesc, în România, ca minoritate națională, deși nu sunt recunoscuți ca atare)[28]. O
altă minoritate (condusă, de la Paris, de Iancu Perifan)[29] se socotește de origine nord-dunăreană, așadar dacică, și se consideră, în
Grecia, ca minoritate națională românească (spre marea iritare a guvernului grec și în dauna politicii de prudență a celorlalte societăți
aromâne).

Rolul jucat de aromâni în istoria popoarelor vecine

În Blacanii de Vest, aromânii numiți aici vlahisau caravlahi sau morlaci
(adică vlahii de nord[31]) au avut o perioadă de avânt economic în evul
mediu când au participat la conducerea principatelor Hum (Zachlumia) și
Zeta. Ei vorbeau o limbă asemănătoare cu limba română dar urmașii lor
vorbesc o limbă slavă. După unii autori, majoritatea sârbilor din Republica
Srpska din actuala Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea
populației din Bosnia și Herțegovina.[32] Aromânii au lăsat în urma lor
numeroase necropole decorate artistic (stecci) atât la munte, în păduri dar
și la șesuri în aproape toate statele din fosta Iugoslavie. Unele sunt
protejate de UNESCO. Din folclorul lor a rămas cunoscuta baladă a
morlacilor islamizați (Hasanaginica), culeasă de Alberto Fortis.
Petroglife cu aromâni în veșminte
Multe dintre ajutoarele luiTudor Vladimirescu, în cadrul revoluției din1821, tradiționale pe pietrele funerare
au fost aromâni: Farmache , Iordache, Olimpiotul, ca și comandantul
arnăuților, serdarul Diamandi Giuvara. din Radimlja[30]
Poeții Octavian Goga și Ștefan Octavian Iosif sunt de origine aromână.[33]
Aromânii din Serbia secolului al XIX-lea au constituit nucleul viitoarei burghezii sârbe.
La Viena și Budapesta, aromânii aceleiași perioade au dat generații de mari bancheri și industriași ca: Sina, Dumba,
Darvari, Belu, Mocioni (Mocsony).
Referitor la războiul grec de independență, unul dintre precursorii revoluției a fost Constantin Rhigas Phereos
Velestinlis (pe numele adevăratRiga Fereu din satul aromânesc Velestin). Acesta a compus celebra "Marseillaise a
grecilor".
mai toți vlahii din Grecia îmbogățiți prin străinătăți devin mari bancheri, industriași și comercianți ca: Sina, Maruzzi,
Averoff, dar și autorii unor mari opere de binefacere ("evergeți").[34]

Note
1. ^ Neagu Djuvara: Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundației Culturale Române, 1996;O scurtă istorie a românilor
povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999;Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior , 2001
2. ^ Vezi (http://romania-on-line.net/whoswho/CaragiuMM.htm)
3. ^ Vezi comunicarea de la Academia Română din 28 Ianurie 2005 pe Acad. Matilda Caragiu Marioteanu - Aromânii -
criza de identitate (http://www.acad.ro/com2005/pag_com05_0128.htm)
4. ^ Vezi O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu
5. ^ Marian Wenzel, Bosnian and HerzegovinianTombstobes-Who Made Them and Why?" Sudost-Forschungen
21(1962): 102-143
6. ^ John V. A. Fine,, The Late Medieval Balkans:A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of
Michigan Press, 1994, p.19
7. ^ Lovrenovic, Dubravko (2013). Stecci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stecci: Bosnian and Hum
marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak.ISBN 9789533035468. pages 52, 72, 176, 307.
8. ^ Cebotarev, Andrej (1996). "Review of Stecciand Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century
in Dalmatia and Southwestern Bosnia". Povijesni prilozi [Historical Contributions] (in Croatian). Zagreb: Croatian
Institute of History. 14 (14) page 322
9. ^ Miloševic, Ante (1991). Stecci i Vlasi: Stecci i vlaške migracije 14. i 15. stoljeca u Dalmaciji i jugozapadnoj Bosni
[Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia]
(in Croatian). Split: Regionalni zavod za zaštitu spomenika kulture. p. 8
10. ^ Kurtovic, Esad (2013). "Vlasi i stecci" [Vlachs and stecci]. Radovi (in Bosnian). Sarajevo: Filozofski fakultet.
11. ^ Kurtovic, Esad (2015). "Vlasi Drobnjaci i stecci (Crtica o Nikoli Raškovicu i njegovim nasljednicima)" [Drobnjaci
Vlachs and stecci (A remark about Nikola Raškovic and his heiress)]. Godišnjak (in Bosnian). Sarajevo: ANUBiH
(44): 303–316.
12. ^ Benac, Alojz (1967). Stecci. Mala istoria umetnosti Jugoslavija (Serbian), Paperback
13. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p.
4-8
14. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.126
15. ^ A. Decei, V. Ciocîltan, “La mention des Roumains (Walah) chez Al-Maqdisi,”in Romano-arabica I, Bucharest, 1974,
pp. 49–54
16. ^ Ibn al Nadim, al-Fihrist. English translation: The Fihrist of al-Nadim. Editor și traducător: B. Dodge, Nework, Y
Columbia Unicersity Press, 1970, p. 37 with n.82
17. ^ Spinei, Victor, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the e Tnth to the Mid-
Thirteenth Century. Brill. 2009, p.83
18. ^ http://digilander.libero.it/sudmedioevo/annales.html
19. ^ Toponimia Greciei arată sporadic denumiri precum Petralonga, Vlahata, Vlahodasos, Vlahokerasia ș.a. până în
Insulele Ioniene (Cefalonia) și în Peloponez : atlasul austro-ungar Andrees și atlasul german Stielers, hărțile "Balkan-
Halbinsel", în Siielers este harta 53, ed. anilor 1890-1910.
20. ^ John W. Birkenmeier, The Development of the Komnenian Army , Brill, 2002, p.30
21. ^ Vezi relatarea lui Nichita Honiates : Împăratul Isaac Anghelos{1185-1195} [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru
serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte
orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele
Haemus, care mai înainte se numeaumisieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați în sălbăticia ținutului în
care locuiau și bizuindu-se pe cetățile lor , care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și
altădată împotriva Romeilor[...]. După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți[...] La început vlahii
se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan[...]
22. ^ Karl Kaser, Hirten Kämpfer Stammeshelden.Böhlau Verlag, Wien-Köln-Weimar, 1992, p. 153
23. ^ (locuitor al Vlaho-Clisurei (http://www.kleisoura.gr/) azi în Grecia).
24. ^ Dinu Barbu, Calatorie in Tara Romanilor (Capitolul V Tribalia) ed a II-a, 2008, P.95
25. ^ Valentin Băluțoiu,ISTORIA ROMÂNILOR DIN SUDUL DUNĂRII,Editura: Didactică și Pedagogică, 2012, p.79.
ISBN 978-973-30-3240-3
26. ^ Aleea Apostol Mărgărit din București(http://www.google.co.uk/search?hl=en&q=str.+aleea+apostol+margarit&btnG
=Search&meta=)
27. ^ Fragment din volumul "Creștinismul Mișcării Legionare" Să - nu ucizi (http://www.fgmanu.net/istorie/sa_nu_ucizi.ht
m)
28. ^ Vezi comunicarea Matildei Caragiu-Marioțeanude la Academia Română din 28 Ianurie 2005 Acad. Matilda Caragiu
Marioteanu - Aromânii - criza de identitate(http://www.acad.ro/com2005/pag_com05_0128.htm) și situl [1] (http://rom
ania-on-line.net/whoswho/CaragiuMM.htm)
29. ^ Este vorba de societateaTră Armânami, legată de Mișcarea legionară)
30. ^ Marian Wenzel, Bosnian and HerzegovinianTombstobes-Who Made Them and Why?" Sudost-Forschungen
21(1962): 102-143.
31. ^ Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani. In: Aromânii, istorie, limbă, destin. Coord. Neagu
Giuvara, București, Editura Humanitas, 2012, p.17,ISBN 978-973-50-3460-3
32. ^ Ilona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HIST ORICA 41, 2016, p.19
33. ^ „Primul muzeu aromân din România”(http://www.lumeasatului.ro/vizualizare.php?articol=1035). Accesat în 18
decembrie 2009. Parametru necunoscut|publiaher= ignorat (ajutor)
34. ^ Neagu Djuvara - O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
, Editura Humanitas, București, 2002.ISBN 973-
50-0242-6.

Bibliografie
Lozovan, Eugen - "Români și barbari pe cursul mijlociu al Dunării ".
D. Caracosta - "Miorița la Aromâni/Pastoral Ballades of the Aromanians " – 1927;
H. Cândroveanu - "Caleidoscop Aromân" (1999);
P.N. Vaidomir - "Contribuții la istoria românilor sud dunăreni" - Mediaș (1943);
Thede Kahl - "Istoria aromânilor", Editura Tritonic, București 2006,
Theodor Capidan - "Aromânii, dialectul aromân", Universitatea București 1932,[2]
en Valeriu Papahagi - "The Aromanians of Moschopole" (1935);

Bibliografie suplimentară
Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259, George Murnu, Domino R, 1999
Originea Românilor din Balcani și Vlahiile din T
esalia și Epir, Ion I. Nistor, DominoR, 2003
 Din viața zbuciumată a aromânilor, Naum Iotta, Editura Predania, 2013 -recenzie

Vezi și
Aromâni
Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
Limba aromână
Lista celor mai importanți aromâni
Vlah
Originile românilor
Mocani
Saracaciani
Steagul aromânilor
Sali Butka

Legături externe
Theodor Capidan: „Aromânii, dialectul aromân”
Hristu Candroveanu, în revistaRost: „Cine sunt aromânii?”
I. Averof, N. Trifon : despre nationalismul aromân, "grecii" vlahi și fara armânească:
Acad. Gheorghe Mihăilă -Cele patru dialecte ale limbii române(Discurs de receptie la Academia Română)
en Articol despre aromânii din Grecia: "O minoritate etnică sau greci vorbitori de limbă aromână?"
Istoria aromânilor

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Istoria_aromânilor&oldid=12378529

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 septembrie 2018, ora 09:00.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.