You are on page 1of 2

Agonie

O. Goga

În mine se petrece -o agonie,

Ca într-o tristă casă solitară,

În sufletu-mi bătut de vijelie

Eu văd un om ce-a început să moară...

Un cântăreţ cu rostul de la ţară

Se duce-acum şi n-o să mai învie

Cu chipul lui senin de -odinioară...

Demult... Demult... Din cea dintâi clipită,

De când te-au smuls de la bătrâna vatră,

Din casa cu şindrile -acoperită,

De-atunci începe moartea -ţi nesfârşită,

De-atunci te fură fiecare piatră...

Te-au biruit în stingerea domoală

Străine legi din guri necunoscute;

S-a poticnit curata ta sfială,

La orice pas, de pravili neştiute;

Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară

Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.

Din orice colţ mi te prindea o sârmă

Şi te-alunga un şuier de maşină...

Avutul tău s-a risipit pe cale,

Te-au părăsit şi zmei şi cosânzene,

Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,

Au amuţit şi sfaturile tale...

Aşa, pe rând, ţi -a tot trimis viaţa

Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,

Şi fără milă-n toată dimineaţa

Te-a despoiat cu mâinile -amândouă!...

Acuma simt: drumeţul dă să moară...

Un oaspe nou îi stă la căpătâie.

Încetişor în casă se strecoară,

Cu albe mâini, cu inima bolnavă,

Cu ochii arşi de friguri şi otravă...

Stăpân de-acuma el o să rămâie.


Privindu-şi lung ograda în ruine,

El trist îşi spune gândul ce -l apasă:

— Tu mori acum... dar umbra ta revine

Şi pururi simt, că singur nu mă lasă,

În nopţi târzii s -a furişa la mine

Şi-o să mă ştiu străin la tine -n casă...