Acordul de Recunoastere A Vinovatiei

UNIVERSITATEA " VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIIN ȚE ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR:
Lect. univ. dr. Denisa BARBU
ABSOLVENT:
Anda – Elena VASILACHE
2018
UNIVERSITATEA " VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIIN ȚE ADMINISTRATIVE
Progra mul d e studii: DREPT IF
Acordul de recunoaștere a
vinovăției
COORDONATOR:
Lect. univ. dr. Denisa BARBU
ABSOLVENT:
Anda – Elena VASILACHE
2018
2
CUPRINS
CAPITOLUL I . Scurt istoric al acordului de recunoaștere a vinovăției......................................... 5

1.1. Considerații preliminare............................................................................................................ 5
1.2. Apariția și evoluția noțiunii de acord de recunoaștere a vinovăției ....................................... 7
1.3. Importanța procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției ............................ 9
CAPITOLUL II. OBIECTUL, CONDIȚIILE ÎNCHEIERII, FORMA ȘI CONȚINUTUL
ACORDULUI DE RECUNOASTERE A VINOVATIEI ................................................................ 12
2.1. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției ................................................................... 12
2.2. Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției ................................................ 17
2.3. Forma acordului de recunoaștere a vinovăției ...................................................................... 19
2.4. Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției ............................................................... 21
CAPITOLUL III. PROCEDURA ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A
VINOVĂȚIEI ...................................................................................................................................... 24
3.1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției ................................................................... 24
3.2. Inițiatorul acordului de recunoaștere a vinovăției ................................................................ 25
3.3. Negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției ............................................................... 26
CAPITOLUL IV. PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI .............................................................. 28
4.1. Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției ................................................. 28
4.2. Procedura în fața instanței ...................................................................................................... 30
4.2.1. Procedura în fața primei instanțe .................................................................................... 33
4.2.2. Apelul – cale de atac împotriva acordului de recunoaștere a vinovăției ...................... 37
4.3. Soluționarea acordului de recunoaștere a vinovăției ............................................................ 42
CAPITOLUL V. ASPECTE SIMILARE ȘI DISTINCTE ÎNTRE ACORDUL DE
RECUNOAȘTERE ȘI PROCEDURA ABREVIATĂ DIN FAȚA INSTANȚEI .......................... 55
5.1. Aspecte similare între acordul de recunoaștere a vinovăției și procedura abreviată din fața
instanței ............................................................................................................................................. 55
5.2. Aspecte distincte între acordul de recunoaștere a vinovăției și procedura abreviată din fața
instanței ............................................................................................................................................. 56
CAPITOLUL VI. CONCLUZII......................................................................................................... 60
6.1. Concluzii.................................................................................................................................... 60
6.2. Propunere de lege ferenda ....................................................................................................... 62
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 64
3
Listă de abrevieri
1. alin. -alineatul
2. apud - citat de
3. art. -articolul
4. c. - contra
5. C. pen. - Codul penal
6. C. proc. pen. - Codul de procedură penală
7. C.A. - Curtea de apel
8. C.C.R. -Curtea Constituţională a României
9. C.E.D.O. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
10. dec. -decizia
11. Dreptul - revista Dreptul
12. Ed. - Editura
13. ed. -ediţia
14. I.C.C.J. -Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
15. lit. - litera
16. M. Of. - Monitorul Oficial al României
17. nr. - numărul
18. op. cit. - opera citată
19. p./pp. - pagina/paginile
20. parag. - paragraful
21. pct. - punctul
22. pen. - penală
23. s.n. -sublinierea noastră
24. sent. - sentinţa
25. Trib. -Tribunalul
26. urm. - următoarele
27. vol. -volumul
4
CAPITOLUL I . Scurt istoric al acordului de recunoaștere a vinovăției
1.1. Considerații preliminare
De-a lungul timpului s-a remarcat că procedurile judiciare s-au schimbat în ceva
foarte încet, anevoios, formalist și costisitor. În același timp, punerea în aplicare cu
strictețe a principiilor aflării adevărului și nemijlocirii administrării probelor de către
instanța de judecată rezultau în prelungirea nejustificată a perioadei de soluționare a
procesului penal și chiar într-o irosire a resurselor statului în anumite cauze în care era
mai mult decât evidentă vinovăția inculpatului. Legislația procesual penală din România
nu era adaptată la infracționalitatea ce se afla în plină creștere.
În tezele prealabile pentru aprobarea proiectului Codului de procedură penală,
adoptate prin H.G. nr. 829/20071, s-a arătat că pornind de la faptele evidente ale vieții
juridice, care au evidențiat atât lipsa de promptitudine a desfășurării proceselor penale
în general, lipsa de încredere a justițiabililor în actul de justiție, cât și costurile umane și
sociale câteodată semnificative, a apărut nevoia elaborării unui sistem procedural
modern și augmentarea calității acestui serviciu public. Codul de procedură penală și-a
păstrat caracterul predominant continental european, însă presupune și multe elemente
care își au originea în procedura anglo-saxonă, respectiv cea de tip adversial, dar într-o
manieră care le-a adaptat la propriul nostru concept legislativ2.
Mai jos vom expune pe scurt diferențele dintre sistemul de drept continental
(inchizitorial) și sistemul de drept adversial (anglo-american)3.
În sistemul continental, adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul
obiectiv, prin urmare instanțele nu pot reține altceva decât ceea ce s-a petrecut în
realitate4.
1
Hotărâre nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedura penala
(Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 556 din 14/08/2007)
2
Andrei Viorel Iugan, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 7
3
Ibidem, p. 8.
4
Ibidem, p. 8, apud C. Ghigheci, Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, pp. 21-22.
5
În sistemul adversial această cerință a aflării adevărului obiectiv este o utopie,
iar adevărul judiciar, în urma administrării probelor în cadrul unui proces penal, poate
să difere de acest adevăr obiectiv. În acest sistem există o separare a celor trei funcții
procesuale: funcția de apărare, funcția de acuzare și funcția de judecată.
În sistemul pur inchizitorial, toate aceste trei funcții erau exercitate de o singură
persoană, respectiv de către judecător. În sistemul adversial, judecătorul este doar un
arbitru, având astfel un rol pasiv, pe când în sistemul inchizitorial judecătorul are rol
nelimitat și activ5.
Sistemul pur continental este ostil noțiunii de justiție negociată, socotind că
vinovăția unei persoane poate fi stabilită doar în urma administrării de către judecător a
probelor, iar răspunderea penală a inculpatului este imposibil să constituie obiectul
vreunei înțelegeri dintre acesta și procuror. Din secolul al XIX-lea sistemul anglo-
american a început să recunoască posibilitatea de a desfășura faza de judecată în baza
declarației de recunoaștere a inculpatului, iar ulterior a fost acceptată și ideea unei
negocieri între inculpat și procuror, negociere urmată de încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovății6.
Prin legea nr. 202/20107 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor a fost introdus art. 320 în Codul de procedură penală anterior prin care se
reglementa posibilitatea desfășurării fazei de judecată printr-o procedură simplificată,
pe baza declarației de recunoaștere a inculpatului, dacă acesta recunoaște faptele așa
cum au fost reținute în actul de sesizare a instanței și se solicita ca procesul să se
desfășoare pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Ulterior, în urma unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională, alineatele
(4) și (8) ale articolului 320 au fost modificate prin O.U.G. nr. 121/20118.
Noul cod de procedură penală a preluat procedura simplificată a recunoașterii
vinovăției și a introdus o instituție specifică sistemului adversial, respectiv: acordul de
recunoaștere a vinovăției.
5
Andrei Viorel Iugan, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 8-9 apud
C. Ghigheci, Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2014, pp. 22-24.
6
Andrei Viorel Iugan, op. cit., p. 9.
7
Publicată în M. oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010.
8
Publicată în M. Oficial nr. 931 din 29 decembrie 2011.
6
Introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției, conform expunerii de
motive a noului Cod, va presupune schimbarea radicală a procesului penal. Procedura
acordului de recunoaștere a vinovăției va reduce durata de judecare a cauzei și, de
asemenea, va simplifica activitatea din cadrul urmăririi penale.
1.2. Apariția și evoluția noțiunii de acord de recunoaștere a vinovăției
În sistemele de drept adversial trebuie căutată originea instituției acordului de

recunoaștere a vinovăției, ținând cont că în structurile acestora instituția cunoaște deja o
practică mai mult sau mai puțin îndelungată și se regăsește sub titulatura de plea
bargaining sau guilty plea. În literatura de specialitate s-a apreciat că se poate reține o
practicare oareșce mai intensă a acestei procedurii începând cu sfârșitul secolului al
XIX-lea9; însă există și câteva cazuri ce pot fi menționate începând cu sfârșitul secolului
al XVII-lea și pe parcursul secolului al XVIII-lea10.
Încheierea unui astfel de acord nu era o obișnuință, având în vedere că inculpatul
nu era încurajat să colaboreze cu autoritățile în scopul soluționării cât mai rapide a
cazului dedus judecății.
Primele cazuri astfel înregistrate datează din anul 1743 în Regatul Unit al Marii
Britanii și din anul 1804 în Statele Unite ale Americii. Chiar dacă precedentul a fost
creat, niciunul dintre statele de mai sus nu a transformat această practică într-un obicei,
ea luând amploare odată cu creșterea numărului de procese și a complexității cauzelor,
regula fiind în continuare procedura în fața instanței11.
Dezvoltarea rapidă și excesivă a instituției a avut loc odată cu dezvoltarea
sistemului adversial, sistem în care rolul judecătorului a devenit din ce în ce mai redus.
Cu toate acestea, nu a fost trecere ușor acceptată, deoarece în Regatul Unit al Marii
9
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p. 21, apud A. Alschuler, Plea Bargaining and Its History, Columbia Law Review, vol. 79, 1979,
p. 8, disponibil pe
http://chicagobound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2005&context=journal_articles.
10
Ibidem.
11
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p. 22.
7
Britanii în 1860 s-a observat că nu exista un funcționar public învestit cu investigarea
acuzațiilor aduse inculpatului și care să obțină și administreze probele necesare susținerii
faptelor reținute în persoana acestuia12. Nici în Statele Unite ale Americii, unde existența
procurorului ca actor al acuzării era cunoscută, era dificilă încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovăției, având în vedere că printre sarcinile ce îi reveneau procurorului
nu erau și cele de obținere și administrare a probelor.
În dreptul european continental, în aceeași perioadă, o persoană acuzată de
comiterea unei infracțiuni avea parte de proces chiar și dacă aceasta mărturisea. Astfel,
indiferent de sistemul de drept, la mijlocul secolului al XIX-lea, nu era posibilă evitarea
unui proces în fața instanței, iar judecata în baza acordului de recunoaștere a vinovăției
constituia excepția.
Procedura necontencioasă a încheierii unui acord între inculpat și procuror
începe să se propage după anul 1860, atât în Regatul Unit, cât și în Statele Unite, ca o
consecință a recunoașterii eficienței procedurii desfășurate pe baza acestuia.
În anul 1877, după unificarea legislativă produsă pe teritoriul Germaniei și prin
adoptarea unui Cod de procedură penală la nivel național, îi era consimțit procurorului
să acuze persoana considerată vinovată de comiterea faptei, fără a face abuz de
prerogativele pe care funcția i le oferea; în situația în care persoana considerată vinovată
își recunoștea vinovăția și pleda vinovat, acest lucru trebuia luat în considerare; însă
recunoașterea producea efecte însemnate doar dacă pedeapsa pentru fapta comisă era
foarte mică sau implica doar plata unei anumite sume de bani.
Recunoașterea vinovăției mai înainte de un proces derulat în fața instanței nu
era o procedură acceptată oficial la începutul secolului al XX-lea, cu toate că multe
cauze erau soluționate în baza recunoașterii vinovăției, ținând cont că rata criminalității
crescândă la momentul respectiv. În Statele Unite evoluția acestei instituții a fost
"susținută" de Legea prohibiției și de creșterea fără încetare a costurilor unui proces13.
O latură interesantă de remarcat referitor la istoricul acestei instituții este că deși Curtea
Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii putea declara ca fiind nelegală această
instituție, nu a făcut-o. Oficial, problema a fost evidențiată abia în 1958, când instanța
12
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 22, apud J.H. Langbein, Understanding the
Short History of Plea Bargaining, Faculty Scholarship Series, Paper 554, 1979, p. 262.
13
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 24, Apud A. Alschuler, op. cit, p. 6.
8
suprema a încercat să se pronunțe în acest sens, intervenția fiind blocată de către
Departamentul de Justiție. În mod oficial, consacrarea acesteia ca instituție de drept a
avut loc abia în 1970. În urma cauzei Bradley vs. Statele Unite, Curtea Supremă de
Justiție a Statelor Unite ale Americii s-a pronunțat în sensul că "procedura recunoașterii
prealabile a vinovăției este o procedură indispensabilă procesului penal și bunei
conduceri a acestuia"14.
În dreptul continental european, deși s-au sesizat anumite încercări de
introducere a noțiunii de recunoaștere a vinovăției, primul stat european care a adoptat
acordul de recunoaștere a vinovăției a fost Italia. Aceasta, în 1989, a introdus așa-
numitul patteggiamento în Codul de procedură penală. Aceasta a fost în 2004 la 9 martie
de Franța care a consacrat legal această instituție.
Iar în 2009, Germania a fost ultima care a oferit o reglementare legală a
acordului de recunoaștere a vinovăției.
România se înscrie pe linia legislativă schițată de celelalte state europene, prin
urmare prin Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare de la 1 februarie 2014, a fost
introdus acordul de recunoaștere a vinovăției15.
1.3. Importanța procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției
Legiuitorul român a ales să nu definească această instituție a acordului de

recunoaștere a vinovăției, deși este o instituție nouă, prevederile legale din art. 478 –
488 indicând doar cadrul desfășurării procedurii. Definirea acestei noțiuni revenindu-i
doctrinei.
La elaborarea acestei definiții este important de avut în vedere câteva idei.
O primă idee este aceea că acordul de recunoaștere a vinovăției din sistemul
adversial este o instituție tradițională al cărei unic scop este eludarea unei proceduri
14
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 24, Apud A. Alschuler, op. cit, p. 6.
15
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 25.
9
scumpe și cu rezultate nesigure; de facto, acest acord reprezintă o negociere între
acuzare și apărare, de pe poziții de egalitate, în care procurorul acceptă pledarea ca
vinovat a acuzatului, cel din urmă beneficiind de o pedeapsă redusă.16
Acordul de recunoaștere a vinovăției, în sistemele de drept continental, se
compune dintr-o serie de beneficii acordate acuzatului pe calea negocierii pentru
recunoașterea săvârșirii faptei reținute în sarcina sa17. Astfel, acordul de recunoaștere a
vinovăției poate fi perceput doar ca o componentă de justiție negociată și niciodată ca
metodă a reprezentanților statului de determinare a unei persoane să renunțe la
prezumția de nevinovăție de care acesta beneficiază.
O altă latură ce ar trebui reținută este că această noțiune de recunoaștere a
vinovăției, interpretată din punct de vedere teleologic, înfățișează înțelegerea intervenită
între reprezentantul Ministerului Public și cel acuzat de comiterea faptei18. De fapt, prin
această procedură se urmărește atât reducerea timpului de desfășurare a procesului
penal, cât și încurajarea colaborării cu reprezentanții statului.
Importanța acestei instituții derivă din faptul că Statul reduce costurile ce ar
putea fi realizate cu desfășurarea unui proces penal, procesul decurge mai repede și, cel
mai temeinic aspect este acela că fără această instituție poate persoanele suspecte de a
fi săvârșit fapta nu ar putea fi pedepsite.
Este un compromis de care beneficiază toate părțile, nu doar acuzatul. Din toate
aspectele enumerate mai sus rezultă eficiența Statului în a soluționa cauze și pedepsi
infractori.
O altă părere exprimată în doctrină definește acest acord ca înțelegerea
intervenită în timpul urmăririi penale între acuzat și apărătorul său, pe de o parte, și
procuror, pe de altă parte. De remarcat este faptul că și în legislația română un rol activ
îi este consacrat și apărătorului, ca și inculpatului și procurorului. Însă avocatul nu este
titular de vreun drept cu referință la încheierea acordului, dar așa cum relevă art. 480
16
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 26, apud A.S. Uzlău, Plea Bargaining – a new
criminal procedure institution, AGORA International Journal of Juridical Sciences, nr. 4/2013, p. 240, disponibil
la www.juridicaljournal.univagora.ro
17
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 31, apud A. Alschuler, op. cit., p. 3.
18
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 31, apud J. Pradel, Le plaider coupable,
confrontation des droits americain, italien et francais, Revue internationale de droit compare, nr. /2005, p.
473.
10
alin. (2) teza II Codul de procedură penală, "la încheierea acordului de recunoaștere a
vinovăției, asistența juridică este obligatorie".
De asemenea, printre beneficiile pe care le oferă acordul de recunoaștere a
vinovăției se numără și evitarea stigmatizării sociale și minimalizarea cheltuielilor
judiciare suportate de inculpat.
11
CAPITOLUL II. OBIECTUL, CONDIȚIILE ÎNCHEIERII, FORMA ȘI
CONȚINUTUL ACORDULUI DE RECUNOASTERE A VINOVATIEI
2.1. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției
În art. 479 Cod procedură penală se precizează că "acordul de recunoaștere a

vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice
pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei,
precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz,
soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei".
Astfel, recunoașterea vinovăției în cadrul acestei instituții implică atât comiterea
faptei, cât și acceptarea încadrării juridice; obiectul fiind unul complex ce înglobează
recunoașterea expresă a comiterii faptei, acceptarea încadrării juridice și anumite
aspecte referitoare la pedeapsa ce va fi aplicată19.
Se apreciază că prin recunoașterea comiterii faptei este acoperită mărturisirea
inculpatului cu privire la fapta reținută în sarcina sa.
Se impune efectuarea unei observații cu referire la întinderea recunoașterii
făcute de inculpat. Având în vedere că legea nu prevede, în cazul acordului de
recunoaștere a vinovăției, că acesta se poate încheia doar în situația recunoașterii
săvârșirii tuturor faptelor, se va aprecia că în cazul comiterii mai multor fapte,
recunoașterea poate privi doar o parte dintre acestea20. Concluzia această se poate
evidenția și din dispozițiile art. 483 alin. (2) teza I Cod procedură penală, "în situația în
care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii
dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată,
sesizarea instanței se face separat". Totuși, trebuie evidențiat că deși este posibilă
recunoașterea parțială, aceasta nu înseamnă recunoașterea cu rezerve sau condiționată a
19
20
Ibidem, p. 46.
12
faptei sau faptelor, fapta trebuind recunoscută așa cum i-a fost adusă la cunoștință
inculpatului și a fost încadrată de procuror.
Prin urmare, recunoașterea comiterii faptei implică declararea și admiterea ca
fiind adevărată a faptei prevăzute de legea penală, așa cum aceasta a fost descrisă în
ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale21.
Un prim aspect ce se impune a fi clarificat în ceea ce privește acceptarea
încadrării juridice se referă la persoana ce face încadrarea juridică a faptei, respectiv
procurorul de caz sau procurorul ierarhic superior. Pentru acest lucru este necesar de
avut în vedere prevederile art. 478 alin. (2) Cod procedură penală – efectele acordului
de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior - și
cele ale art. 478 alin. (4) Cod procedură penală – limitele încheierii acordului de
recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului
ierarhic superior. Trebuie avută în vedere și dispoziția legală cuprinsă în art. 108 alin.
(1) Cod procedură penală, respectiv "organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru
săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și
încadrarea juridică a acesteia. Astfel prin coroborarea articolelor menționate se poate
observa că încadrarea juridică a faptei ori a faptelor reținute în sarcina inculpatului este
realizată de către procurorul de caz, anterior solicitării avizului prealabil și scris al
procurorului ierarhic superior, care prin intermediul acestuia se pronunța doar cu referire
la limitele în care urmează a fi încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției. În urma
emiterii avizului o discuție între procurorul de caz și inculpat va avea loc, acesta din
urmă fiind asistat obligatoriu de către un apărător; în cadrul acestei discuții se urmărește
întrunirea consensului asupra recunoașterii faptei și acceptării încadrării juridice22.
Conform art. 479 obiectul acordului este reprezentat de "recunoașterea comiterii
faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală", prin urmare inculpatul nu poate negocia încadrarea juridică a faptei și nici nu
poate cere modificarea încadrării juridice. Însă, în situația în care există mai multe fapte
21
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 47
22
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 48, apud Ș.G. Gheorghe, Rolul Procurorului
în realizarea acordului de recunoaștere a vinovăției. Probleme practice și teoretice în desfășurarea procedurii
speciale prevăzute de Noul Cod de Procedură Penală, Revista de note și studii juridice, septembrie 2014.
13
prevăzute de legea penală reținute în sarcina inculpatului, acceptarea operează doar în
măsura recunoașterii faptei. Prin urmare, inculpatul poate accepta încadrarea juridică cu
privire la faptele recunoscute făcută de procuror, însă nu și la celelalte.
Tot astfel, în situația în care inculpatul recunoaște toate faptele sau o parte din
acestea reținute în sarcina sa, însă nu acceptă încadrarea juridică decât la unele dintre
ele, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat doar referitor la faptele pentru
care există și recunoașterea faptei și acceptarea încadrării juridice. Faptele recunoscute,
dar pentru care nu s-a acceptat încadrarea juridică, în temeiul legii, nu pot forma obiectul
unui acord de recunoaștere a vinovăției.
Referitor la efectele acceptării încadrării juridice a faptei avem ca un prim efect
finalizarea negocierilor în ceea ce privește fapta sau faptele reținute în sarcina
inculpatului. Dacă s-a ajuns la consens, rezultatul va fi consemnat în acordul de
recunoaștere, în caz contrar, procurorul de caz va întocmi un proces-verbal în care va
menționa rezultatul negocierilor23.
Un alt efect este întregirea recunoașterii vinovăției, ținând cont că recunoașterea
vinovăției presupune nu numai recunoașterea comiterii faptei, ci și acceptarea juridică,
în lipsa oricăreia dintre acestea neputând exista un acord.
Pornind de la cele expuse mai sus putem spune că acceptarea încadrării juridice
este acea componentă a recunoașterii vinovăției care constă în achiesarea inculpatului la
încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina sa, încadrare realizată de procurorul de
caz și asupra căreia a fost în prealabil informat, fiind ulterioară recunoașterii săvârșirii
faptei și putând privi doar ceea ce a fost anterior recunoscut24.
S-a apreciat în doctrină că recunoașterea făcută de inculpat poate avea mai multe
forme, dar nu toate pot produce efecte juridice. Sub această accepție se ridică o problemă
referitoare la acest aspect și anume aceea de a știi care tip de recunoaștere produce efecte
juridice în cadrul acestei proceduri și care nu.
Sub aspectul întinderii recunoașterii efectuate de inculpat, aceasta poate fi
parțială sau totală.
23
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 49, apud Ș.G. Gheorghe, op. cit.
24
14
Deși în procedura judecării pe baza recunoașterii învinuirii doar o recunoaștere
totală produce efecte conform art. 349 alin. (2) Cod procedură penală, în cea a acordului
de recunoaștere a vinovăției legiuitorul nu face o precizare expresă în acest sens.
Totuși art. 483 alin. (2) teza I Cod procedură penală precizează că "în situația în
care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii
dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată,
sesizarea instanței se face separat. În consecință, prin interpretare se poate concluziona
că o recunoaștere va fi considerată valabilă și în cazul în care privește totalitatea faptelor
și în cel în care privește doar o parte din faptele reținute în sarcina inculpatului, acordul
fiind ulterior încheiat doar pentru faptele recunoscute25.
Un alt principiu de clasificare a tipurilor de recunoaștere este reprezentat de
modul de realizare a acesteia, respectiv tacită sau expresă. În cadrul acestei proceduri și
ținând cont de faptul că inculpatul poate negocia cu procurorul de caz privitor la felul,
cuantumul și forma de executare a pedepsei, în limitele trasate de procurorul ierarhic
superior, considerăm că doar o recunoaștere expresă poate produce efectele juridice
urmărite. Recunoașterea tacită nu poate fi asimilată sincerității, fiind dedusă din
circumstanțe ce nu au în mod neîndoielnic această semnificație26.
Deopotrivă, pentru a exista o recunoaștere a vinovăției realizată valabil aceasta
trebuie să fie liberă și conștientă, deci neviciată.
Acordul persoanei vătămate sau al părții civile ori responsabile civilmente nu
este necesar pentru ca recunoașterea făcută de inculpat să producă efecte. Privind
lucrurile sub acest aspect procurorului de caz nu îi va reveni obligația procedurală
pozitivă de a informa subiecții procesuali citați mai sus cu privire la demararea
procedurii necesare pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției27.
O altă problemă ce trebuie soluționată face referire la valoarea declarațiilor date
de suspect, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, sau de inculpat pe tot
parcursul urmăririi penale, prin raportare la obiectul acordului de recunoaștere a
vinovăției.
25
26
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 50, apud F. Cotoi, V. Brutaru, Efectele
recunoașterii vinovăției în dreptul penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 3.
27
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., pp. 50 – 51.
15
Declarația menționată mai sus este definită de doctrină ca mijlocul de probă ce
rezidă în relatările suspectului sau inculpatului privitor la fapta și la acuzația ce i se
aduce în legătură cu aceasta, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntare cu
alte persoane28. Astfel, cu toate că suspectul sau inculpatul poate da o declarație de
recunoaștere a comiterii faptei și de acceptare a încadrării juridice așa cum i-a fost
aceasta adusă la cunoștință, declarația lui nu va avea valoarea recunoașterii și acceptării
din procedura încheierii acordului, ținându-se seama că în momentul obținerii
declarației o astfel de procedură nu este inițiată; scopul declarației este de exercitare a
dreptului la apărare prin propria persoană, nu exista avizul prealabil al procurorului
ierarhic superior referitor la procedura acordului de recunoaștere, iar inculpatul nu este
asistat de un apărător, fapt prevăzut ca fiind obligatoriu în cadrul procedurii acordului.
Astfel, chiar dacă o asemenea declarație ar exista, aceasta va avea ca scop unic de mijloc
de probă la dosarul cauzei29.
În legislația în vigoare nu este menționată expres forma în are trebuie făcută
recunoașterea faptei și acceptarea încadrării juridice a acesteia, ci doar forma în care
trebuie încheiat acordul de recunoaștere propriu-zis, respectiv forma scrisă. Luând în
considerare această formă a acordului, de obiectul acestuia precum și de prevederile art.
482 lit. g) Cod procedură penală, apreciem că recunoașterea și acceptarea trebuie să
îmbrace forma scrisă, constituind astfel parte a conținutului acordului, care se semnează
de procuror, inculpat si de către avocatul acestuia30.
Noțiunea de pedeapsă a fost definită de doctrină ca fiind sancțiunea penală
aplicată de instanța de judecată inculpatului care a săvârșit o infracțiune31. Legiuitorul
român face o enumerare a pedepselor, distingând între pedepse principale, accesorii și
complementare.
Codul de procedură penală nu instituie interdicții cu privire la pedepsele ce pot
fi introduse de către procuror în acordul de recunoaștere a vinovăției, în consecință
procurorul poate să propună orice fel de pedeapsă, fiind constrâns doar de limitele
28
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 51, apud M. Udroiu, Procedură penală.
Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 236.
29
30
Ibidem.
31
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 52, apud M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 177.
16
avizului prealabil dat de procurorul ierarhic superior și de limitele legale prevăzute de
art. 480 alin. (1) Cod procedură penală, respectiv "acordul de recunoaștere a vinovăției
se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa
amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani".
Cu privire la cuantumul și forma de executare a pedepsei, individualizarea
pedepsei făcute de procuror în cadrul procedurii acordului este de remarcat, acțiune prin
care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială32.
În realizarea operațiunii de individualizare se poate observa că punctul de
pornire îl constituie fapta penală în raport cu datele ce indică periculozitatea ei socială.
În temeiul legii, instanța va dispune condamnarea, renunțarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării acesteia.
În art. 480 alin. (4) se prevede expres că în caz de recunoaștere a vinovăției,
inculpatul va beneficia de o reducere cu o treime a limitele de pedeapsă prevăzute de
lege în cazul pedepsei cu închisoare și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii. De
asemenea, pentru inculpații minori se va ține seama de aspectele mai sus menționate, iar
în cazul măsurilor educative privative de libertate limitele perioadelor pe care se dispun
acestea se reduc cu o treime.
2.2. Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției
Codul de procedură penală menționează trei condiții de încheiere a acordului de

recunoaștere a vinovăției sub denumirea Condițiile încheierii acordului de recunoaștere
a vinovăției, alte prevederi ce ar putea fi prezumate drept condiții fiind încadrate în alte
articole33.
În art. 480 alin. (1) Cod procedură penală este statuat că acordul se poate încheia
doar pentru infracțiunile pentru care legea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult
15 ani. Prin O.U.G. 18/2016 legiuitorul a ales să mărească aria de aplicare a dispozițiilor
32
33
Ibidem, p. 57.
17
legii, urcând limita de pedeapsă de la 7 ani la 15 ani. Trebuie totuși menționat că în
expunerea de motive a Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură Penală
acordul de recunoaștere a vinovăției se putea încheia pentru infracțiunile pentru care
legea prevedea pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani.
Înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege este cel arătat în art. 187 din
Codul penal: pedeapsa specificată în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în
forma consumată, fără a lua în considerare cauze de reducere sau de majorare a
pedepsei34.
Privitor la această condiție, reiese că nu se pot încheia acorduri de recunoaștere
a vinovăției în ceea ce privește infracțiuni sancționate cu detențiunea pe viață sau cu
închisoarea al cărei maxim special depășește 15 ani.
Pentru analizarea condiției de admisibilitate se ține cont de pedeapsa prevăzută
de lege pentru forma consumată a infracțiunii și nu de cea rezultată din încadrarea
juridică dată în concret faptei.
La negocierea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, trebuie respectată
și dispoziția dată de art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, deci infracțiunea trebuie să
fie sancționată prin lege cu o pedeapsă de maximum 5 ani de închisoare. În cazul în care
soluția negocierii este amânarea aplicării pedepsei, ținându-se cont și de prevederile art.
83 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea ce constituie
obiectul cauzei trebuie sa fie închisoarea mai mică de 7 ani35.
Se poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției și în ipoteza în care
infracțiunea, obiect al acestuia, are prevăzută ca pedeapsă cu maxim special ce se
situează între 5 ani, respectiv 7 ani și 15, însă acesta nu va putea conține o soluție de
renunțare sau amânare a aplicării pedepsei.
Conform art. 480 alin. (2) teza I Cod procedură penală acordul de recunoaștere
a vinovăției se încheie doar atunci când reies suficiente date din probele administrate în
ceea ce privește existența faptei și vinovăția inculpatului.
Rezultă astfel că pentru o încheiere valabilă a acordului de recunoaștere a
vinovăției trebuie sa existe date suficiente în ceea ce privește existența faptei și vinovăția
34
Mădălina Pascu, Teodor Manea, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
p. 37.
35
Mădălina Pascu, Teodor Manea, op. cit., p. 38.
18
inculpatului. Doctrina a apreciat că prin date suficiente se înțelege dovedirea fără dubiu
prin probele administrate a existenței faptei, a elementelor constitutive ale infracțiunii și
lipsa vreunui impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale36.
Obligativitatea asistenței juridice dispusă prin art. 480 alin. (2) teza II Cod
procedură penală se datorează necesității negocierii dintre inculpat si procurorul de caz,
aceasta implicând anumite cunoștințe juridice și consultarea dosarului.
Așa cum s-a putut observa, legiuitorul a intenționat să creeze o reglementare
generală care să permită aplicarea procedurii acordului într-un număr mare de situații și
nu să condiționeze posibilitate încheierii acestuia. Totuși considerăm că întrunirea
condițiilor expuse trebuie realizată cumulativ37.
2.3. Forma acordului de recunoaștere a vinovăției
În sens general, prin termenul "formă" se înțelege metoda de materializare a

unui anumit document ce aparține procesului penal. Referitor la forma acordului de
recunoaștere a vinovăției, se prevede în art. 481 alin. (1) Cod de procedură penală că
acordul de recunoaștere a vinovăției de încheie în forma scrisă.
Dat fiind modul în care legiuitorul a ales să se exprime, este clar faptul că o
derogare de la acesta nu este permisă; astfel forma scrisă condiționează încheierea
valabilă a acordului, o eventuală înțelegere verbală nefiind producătoare de efecte
juridice.
Legiuitorul mai statuează tot în cadrul dispozițiilor destinate formei, respectiv
art. 481 alin. (2) Cod de procedură penală că dacă se încheie acord de recunoaștere a
vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu referitor la inculpații cu care a
încheiat acordul. În acest caz, se pune justa întrebare cu privire la natura juridică a
acordului de recunoaștere a vinovăției, astfel dacă ne aflăm în prezența unui act
procedural sau a unui act procesual.38
36
37
38
19
Actul procedural a fost definit de doctrină ca fiind actul prin care se aduce la
îndeplinire un act sau o măsură procesuală39; în plus mai trebuie spus și că nu are un
caracter independent, existența lui fiind condiționată de un act sau o măsură procesuală
prealabilă.
Actul procesual a fost definit ca fiind manifestarea de voință prin care organele
judiciare, subiecții procesuali principali și părțile din proces dispun, în limite drepturilor
deținute, cu privire la desfășurarea procesului penal40; astfel se poate remarca autonomia
de care se bucură aceste acte în procesul penal, existența acestora nefiind condiționată
de existența prealabilă a altor acte procesuale. Dat fiind că prin intermediul acestora se
realizează însuși scopul procesului penal, acestea se raportează strict la condițiile
prevăzute de lege.
Așadar, pornind de la ideea de realizare a scopului procesului penal și pentru o
determinare corectă a naturii juridice a acordului de recunoaștere a vinovăției, trebuie
avute în vedere și dispozițiile art. 483 alin. (1) Cod de procedură penală, care prevăd că
procurorul sesizează instanța competentă să judece cauza în fond după încheierea
acordului și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției împreună cu dosarul
de urmărire penală. În consecință acordul de recunoaștere a vinovăției constituie un mod
de sesizare a instanței.41
Ținând cont de cele expuse, apreciem că natura juridică a acordului de
recunoaștere a vinovăției este aceea a unui act procesual, ce dispune de autonomie în
cadrul procesului penal.
Cerința formei scris pe care acesta trebuie să o îmbrace a fost expres prevăzută
nu doar plecând de la premisa noutății instituției, ci și de la faptul că nu există o
dispoziție legală generală care să impună elaborarea actelor procesuale în formă scrisă
pentru ca acestea să fie considerate încheiate în mod valabil.
Prin forma scrisă este asigurată, de asemenea, și garantarea drepturilor
inculpatului, ținând cont de faptul că procedura în fața instanței este una
39
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 65, Apud M. Udroiu, Procedură penală.
Partea generală …, op. cit., p. 612.
40
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 65, apud I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de
procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 669.
41
20
necontradictorie, judecătorul nemai pronunțându-se asupra legalității întocmirii
acordului de recunoaștere, ci doar verifică existența acordului de voință privitor la ceea
ce s-a consemnat. Forma scrisă are ca scop consemnarea în mod neechivoc a declarației
inculpatului referitor la recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice
făcută acesteia42.
2.4. Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției
Legiuitorul a prevăzut expres mențiunile ce trebuie cuprinse în acordul de

recunoaștere a vinovăției, dat fiind că acesta este actul procesual ce incorporează voința
titularilor privitor la soluționarea cauzei pe baza negocierii.
De aceea în art. 482 Cod de procedură penală, sub denumirea Conținutul

acordului de recunoaștere a vinovăției, este stipulat că acest acord va cuprinde:
a) data și locul încheierii;
b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie:
c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin (1);
d) descrierea faptei ce formează obiectului acordului;
e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
f) probele și mijloacele de probă;
g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și

acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;
h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de

renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-
a ajuns la un acord între procuror și inculpat;
42
21
i) semnăturile procurorului, inculpatului și avocatului.
Mențiunile expres sunt cele minime și indispensabile valabilei încheieri a

acordului de recunoaștere a vinovăției. În lipsa acestora, instanța va dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile, notificând conducătorul parchetului care a emis acordul
în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 484 alin. (2) Cod de procedură penală. În acest
fel dacă acordul ajunge din nou la instanță fără a avea toate mențiunile prevăzute expres
de lege ori dacă acestea nu sunt complete ori sunt insuficiente, instanța va respinge
acordul de recunoaștere a vinovăției, această acțiune având caracter de sancțiune pentru
nerespectarea prevederilor legale43.
Astfel, dacă majoritatea dispozițiilor cu privire la conținutul acordului sunt

clare, considerăm totuși că asupra unora dintre acestea pot fi făcute niște observații. Cu
privire la descrierea faptei ce formează obiectul acordului, s-a apreciat în doctrină că
descrierea situației de fapt trebuie să fie, sub aspectul complexității, similară cu cea din
rechizitoriu. Se impune acest lucru ținând cont că fapta referitor la care se încheie
acordul trebuie recunoscută sub toate aspectele sale. Nevoia unei descrieri a faptei
corecte și complete mai este susținută și prin faptul că acordul se poate încheia cu privire
la una sau mai multe fapte, astfel fiecare trebuind să fie delimitată de cealaltă, ajutând
la o corectă apreciere a proporționalității formei, felului și cuantumului pedepsei.44
În ceea ce privește probele, dispoziția art. 482 C. proc. pen. este una generală,
determinându-se doar necesitatea menționării acestora în cadrul acordului. În acest
context, apreciem că trebuie avute în vedere și prevederile art. 483 alin. (2) teza II C.
proc. pen. unde este stabilit că procurorul înaintează instanței doar actele de urmărire
penală ce se referă la persoanele și faptele care au făcut obiectul acordului de
recunoaștere a vinovăției. În consecință, nu este necesară în mod strict anexarea la
acordul de recunoaștere a vinovăției a întregului probatoriu administrat în cursul
urmăririi penale.
Anumite dispoziții se impun și privitor la declarația inculpatului. O primă

întrebare ce se ridică privește forma declarației având în vedere art. 482 lit. g) care
43
44
Ibidem, pp. 67-68.
22
stabilește că acordul cuprinde declarația inculpatului prin care recunoaște fapta și
acceptă încadrarea juridică. Dat fiind faptul că aceasta este imperativ expresă,
recunoașterea neputând fi tacită, se pune problema modului de consemnare dacă va
îmbrăca forma unui înscris separat, anexat acordului sau va fi în cuprinsul acestuia.
Tot în acest context mai trebuie menționat și faptul că declarația dată de inculpat
în temeiul art. 109 C. proc. pen. și consemnată conform art. 110 C. proc. pen. nu va
putea fi folosită ca declarație expresă de recunoaștere a faptei, întrucât în cursul urmăririi
penale, chiar dacă inculpatul recunoaște fapta sau faptele ce îi sunt imputate, acesta nu
își va putea manifesta acordul referitor la încadrarea juridică a faptei ori a cuantumului,
felului și formei de executare a pedepsei la momentul respectiv45.
În plus față de mențiunile cu caracter obligatoriu, prin interpretarea dispozițiilor

codului de procedură penală se poate observă că în conținutul acordului pot apărea și
alte elemente decât cele expres enumerate. Aceste elemente suplimentare țin de fiecare
caz în parte.
Acordul de recunoaștere a vinovăției întocmit este înaintat procurorului ierarhic

superior, care trebuie să își dea avizul privitor la efectele acestuia. Întrucât acordul nu
parcurge procedura camerei preliminare, apreciem că procurorul ierarhic superior
verifică acordul și sub aspectul legalității acestuia46.
Dacă acordul de recunoaștere a vinovăției a fost corect și legal întocmit sub

toate aspectele prevăzute de lege, acesta poate fi avizat favorabil de către procuror.
45
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., pp. 68-69.
46
Ibidem, p. 70.
23
CAPITOLUL III. PROCEDURA ÎNCHEIERII ACORDULUI DE
RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
3.1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției
Conform prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. pen., titularii acordului de
recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Ținând cont că textul de lege nu face distincție, considerăm că acordul de

recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat atât de către inculpatul persoană fizică, cât și
de inculpatul persoană juridică47.
Suspectul nu poate fi considerat titular al procedurii acordului, fiindcă punerea

în mișcare a acțiunii penale este o condiție prealabilă pentru demararea întregii
proceduri48.
Legiuitorul a apreciat că încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu se

poate face pe baza unei declarații simple de recunoaștere a faptei de către autorul faptei,
fiind necesară și strângerea de probe care să dovedească acest lucru. Legiuitorul a
condiționat demararea procedurii de punere în mișcare a acțiunii penale, fiindcă
momentul punerii în mișcare a acțiunii penale presupune existența unor probe care să
demonstreze presupunerea rezonabilă că persoana respectivă este cea care a comis fapta.
Nu au nici un rol în încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției persoana

vătămată și partea civilă. De asemenea, procurorul de caz nu este obligat să le consulte
cu privire la oportunitatea încheierii unui acord sau referitor la individualizarea pedepsei
ce urmează a fi aplicată inculpatului. Exercitarea acțiunii penale aparține exclusiv
procurorului conform viziunii noului cod de procedură penală, de aici și această regulă.
Deși în procesul penal i se recunoaște victimei un rol din ce în ce mai important, în
47
Andrei Viorel Iugan, op. cit., p.30.
48
Ibidem.
24
situația de față se poate constata că interesele acesteia rămân în plan secundar, primând
astfel interesul statului de a obține rezultatul aplicării unei pedepse cu costuri minime49.
Însă, ținând cont de Decizia Curții Constituționale nr. 235 din 7 aprilie 201550,
chiar dacă persoana vătămată și partea civilă nu vor fi implicate în procedura de
încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției, acestea vor fi citate în fața instanței
de judecată, vor putea formula excepții și vor putea pune concluzii.
3.2. Inițiatorul acordului de recunoaștere a vinovăției
Își poate manifesta intenția de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției

oricare dintre titularii acordului, respectiv procurorul de caz sau inculpatul.
Conform art. 82 C. proc. pen. inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus
în mișcare acțiunea penală.
O condiție privitoare la inculpat ce trebuie îndeplinită în prealabil inițierii

încheierii acordului este aceea ca inculpatul să fi împlinit vârsta de 18 ani, iar dacă este
minor este necesară încuviințarea reprezentantului legal în acest sens.
Interesant este faptul că legiuitorul nu face nicio remarcă cu privire la

posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției în cazul existenței
antecedentelor penale ori a săvârșirii faptei pentru care se vrea încheierea acordului în
stare de recidivă, neimpunându-se nicio limită în acest sens51.
Se va înțelege prin procurorul de caz fie procurorul care exercită supravegherea

desfășurării urmăririi penale, când efectuarea acestei etape este dată în competența
49
Andrei Viorel Iugan, op. cit., p.32, apud C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), Noul cod de
procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1196.
50
Publicată în M. of. nr. 364 din 26 mai 2015.
51
25
organului de cercetare penală, fie procurorul care instrumentează cauza penală în cazul
în care urmărirea penală este dată în competența acestuia52.
Indiferent cine este inițiatorul acordului de recunoaștere a vinovăției, cealaltă

parte nu este obligată să încheie acordul, chiar dacă toate condițiile sunt îndeplinite.
Simpla inițiere a acordului nu naște obligația încheierii acestuia53.
3.3. Negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției
Procedura negocierii acordului de recunoaștere a vinovăției vizează atât

pedepsele principale, cât și pe cele complementare și accesorii.
Trebuie remarcat faptul că legea nu prevede posibilitatea negocierii măsurilor

de siguranță.
În ceea ce privește pedeapsa principală ce va fi negociată poate fi doar pedeapsa

închisorii sau amenzii, pedeapsa detențiunii pe viață pentru o anumită infracțiune
atrăgând inadmisibilitatea derulării acestei proceduri speciale54.
Dacă negocierea privește cuantumul pedepsei, acesta trebuie negociat pentru a

fi inserat în acord în mod precis și nu în anumite limite.
În cazul săvârșirii mai multor infracțiunii concurente, considerăm că negocierea

pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției privitor la două sau mai multe
infracțiuni dintre cele concurente va purta asupra fiecărei pedepse a infracțiunilor e
formează concursul și nu asupra pedepsei rezultante. Pedeapsa rezultantă urmând a fi
stabilită conform criteriilor stabilite de lege prin raportare la pedepsele negociate55.
52
Mădălina Pascu, Teodor Manea, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
p.46.
53
54
Mădălina Pascu, Teodor Manea, op. cit., p.48.
55
Ibidem.
26
În situația în care negocierea se poartă asupra soluției de amânare a pedepsei,
inculpatul trebuie să își manifeste intenția de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității. Pe lângă acest aspect se va negocia și următoarele: numărul zilelor în care
se va presta munca neremunerată în folosul comunității, care dintre obligațiile prevăzute
la art. 85 alin. (2) C. pen. urmează a fi impuse, însă nu se va putea negocia termenul de
supraveghere, acesta fiind unul fix prevăzut de lege (2 ani)56.
Dacă negocierea se poartă asupra formei de executare a pedepsei, se va putea

stabili de comun acord între procurorul de caz și inculpat posibilitatea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere. În acest context negocierea va viza și termenul de
supraveghere într-un cuantum fix, numărul zilelor în care se va presta munca
neremunerată în folosul comunității, care dintre obligațiile prevăzute la art. 93 alin. (2)
C. pen. vor fi impuse57.
56
Mădălina Pascu, Teodor Manea, op. cit., p.49.
57
Ibidem.
27
CAPITOLUL IV. PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI
4.1. Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției
După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul de caz

sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite
acesteia acordul însoțit de dosarul de urmărire penală58.
Având în vedere că în cadrul procedurii obișnuite subiecților procesuali li se

comunică rechizitoriul, apreciem că, pentru identitate de rațiune, se impune ca actul de
sesizare să fie comunicat acestora. Persana vătămată și celelalte părți trebuie să aibă
posibilitatea de a ști care sunt faptele de care este acuzat inculpatul și argumentele pentru
care procurorul și inculpatul au stabilit o anumită pedeapsă și modalitate de
individualizare, pentru a-și putea exercita efectiv dreptul de a pune concluzii în fața
instanței59.
Apreciem că inculpatului trebuie să i se comunice o copie a acordului de

recunoaștere a vinovăției încă de la momentul încheierii. Având în vedere că acordul de
recunoaștere este rezultatul manifestării de voință a procurorului și inculpatului, este
firesc ca ultimului să i se comunice a copie a acestuia la momentul semnării60.
Există și niște particularități cu privire la sesizarea instanței cu acordul de

recunoaștere a vinovăției; astfel se prevede în art. 483 alin. (2) C. proc. pen. că în cazul
în care se încheie acordul de recunoaștere a vinovăției numai privitor la unele fapte sau
unii dintre inculpați, iar pentru ceilalți inculpați sau celelalte fapte se dispune trimiterea
în judecată, sesizarea instanței se va face separat. Procurorul va înainta instanței doar
actele de urmărire penală care se referă la persoanele și faptele care au făcut obiectul
acordului. Astfel, instanța poate fi sesizată prin rechizitoriu, modalitatea obișnuită, prin
acordul de recunoaștere a vinovăției, procedură specială sau prin ambele modalități. În
58
59
Ibidem.
60
Ibidem.
28
această din urmă situație trebuie menționat faptul că cele două acte de sesizare parcurg
etape distincte, neexistând o relație de interdependență între ele61.
Pornind de la această lipsă de interdependență între cele două acte de sesizare,

se constată faptul că nu este obligatoriu să existe o corelare a ceea ce se dispune prin
acestea. Așadar prin rechizitoriu se poate dispune trimiterea în judecată, clasarea ori
renunțarea la urmărirea penală, singura soluție ce nu poate fi dispusă fiind încheierea
unui acord de recunoaștere62.
În cadrul procedurii speciale în condițiile în care inculpatul recunoaște

comiterea faptei în modul descris de procurorul de caz și acceptă încadrarea juridică
stabilită, este evident că acceptă tacit legalitatea administrării probatoriului de către
organele de urmărire penală. Totuși, inculpatului nu îi va fi interzis dreptul de a invoca
în fața instanței nulitatea relativă sau absolută a actelor de urmărire sau să solicite
excluderea unor probe63.
Cu toate că astfel de situații vor apărea extrem de rar, considerăm că în practică

pot exista cazuri în care persoana vătămată sau celelalte părți pot invoca nelegalitatea
administrării unor probe. Spre exemplu, persoana vătămată invocă și dovedește că
declarația sa a fost obținută nelegal de către organele de urmărire penală ce au acționat
astfel pentru ca probatoriul administrat să indice o gravitate redusă a faptei comise de
inculpat64.
O situație dificilă ce ar putea apărea este aceea a sesizării instanței cu mai multe
acorduri, privitor la mai mulți inculpați care au săvârșit fapta prevăzută de legea penală
în participație. Probleme pot apărea în situația în care instanța va admite unul sau mai
multe dintre acorduri și le va respinge pe celelalte, apreciind că soluția la care s-a ajuns
prin acord este nejustificat de blândă în raport cu periculozitatea infractorului sau
gravitatea infracțiunii, conform art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și în consecință
61
62
Ibidem, apud M. Drilea-Marga, Urmărirea penală în Noul Cod de Procedură penală, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 134.
63
64
Andrei Viorel Iugan, op. cit., pp. 115-116.
29
fiind ridicată problema asigurării dreptului la un proces echitabil tuturor
participanților65.
Privitor la competență, procurorul de caz va sesiza instanța competentă personal

și material raportat la persoana și fapta care fac obiectul acordului de recunoaștere a
vinovăției, indiferent de restul persoanelor sau infracțiunilor care fac obiectul cauzei.
Spre exemplu dacă A este cercetat pentru omor și furt și dorește să încheie un acord de
recunoaștere pentru infracțiunea de furt, în acest caz procurorul de caz va sesiza
judecătoria, însă dacă acordul este încheiat pentru ambele infracțiuni, competența i-ar
reveni tribunalului. Dacă sunt mai multe persoane cercetate pentru comiterea unei
infracțiuni de înșelăciune, printre care și un parlamentar, competența de a soluționa
acordul de recunoaștere a vinovăției cu privire la ceilalți inculpați îi revine
judecătoriei66.
În cazul în care inculpatul și partea civilă au încheiat un acord de mediere sau o

tranzacție, acestea vor fi anexate acordului de recunoaștere și vor fi transmise instanței
pentru a lua act de ele67. Pentru repararea prejudiciului asupra căruia nu s-a ajuns la o
înțelegere, parte civilă va trebui să se adreseze instanței civile, având în vedere că
instanța penală nu poate aduce modificări acordului încheiat între procuror și inculpat.
4.2. Procedura în fața instanței
Art. 484 C. proc. pen. reglementează procedura în fața instanței în ceea ce

privește acordul de recunoaștere a vinovăției. Pin urmare, dosarul va fi în mod aleatoriu
repartizat unui complet de judecată după sesizarea instanței competente să judece cauza
în fond.
În conformitate cu art. 484 alin. (1) C. proc. pen., dacă acordului îi lipsește
vreuna dintre mențiunile obligatorii sau nu au fost respectate condițiile prevăzute la art.
65
66
Andrei Viorel Iugan, op. cit., p.118
67
Ibidem.
30
482 și 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în termen de 5 zile și sesizează în
acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul de recunoaștere a vinovăției,
efectuându-se în acest fel o verificare preliminară a îndeplinirii condițiilor de formă.
Întrucât legiuitorul a prevăzut expres aspectele ce urmează a fi analizate de instanță în
cadrul verificării preliminare, o primă observație privește controlul de legalitate al
întocmirii acordului68.
Înainte de sesizarea instanței competente, procurorul ierarhic superior celui care
a încheiat acordul îl avizează. Cu toate acestea, apreciem că acesta verifică și aspectele
ce țin de legalitatea acordului, deși acestea nu sunt expres prevăzute de lege, fiindcă,
dacă acordul nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale ori a limitelor stabilite
prin avizul prealabil, acesta nu poate produce efecte, conform reglementărilor în
vigoare.
Deși obiectul verificării preliminare făcute de instanță este unul sumar și nu se
referă la aspectele ce țin de legalitatea întocmirii acordului, potrivit dispozițiilor art. 485
alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanța poate respinge acordul și îi poate trimite
procurorului dosarul în vederea continuării urmăririi penale în cazul în care nu sunt
îndeplinite prevederile art. 480-482 referitor la toate faptele reținute în sarcina
inculpatului, care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției. Așadar, există
un control al instanței cu privire la legalitatea întocmirii acordului de recunoaștere a
vinovăției și respectarea condițiilor impuse de lege, însă la un moment ulterior69.
În doctrină s-a exprimat, de asemenea, și părerea conform căreia, în plus față
mențiunile obligatorii, instanța verifică și dacă acordul este însoțit de dosarul de
urmărire penală, respectiv de actele de urmărire penală care se referă la persoanele și
faptele care au făcut obiectul acordului, precum și anexarea tranzacției sau a acordului
de mediere, dacă un asemenea de act a fost încheiat pe latura civilă a cauzei între
inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente70.
Termenul acordat de instanță pentru acoperirea omisiunilor constatate este de 5
zile, conducătorul parchetului care a emis acordul fiind notificat în acest sens; fiindcă
nu a fost stabilită expres și o sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, acesta va fi
68
69
Ibidem, pp. 79-80.
70
Ibidem, p. 80, apud M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 413.
31
doar unul de recomandare, instanța neputând să respingă acordul pentru întârziere în
acoperirea lipsurilor acestuia. Pornind de la natura juridică a termenului expres prevăzut,
s-a precizat și că acoperirea omisiunilor constatate trebuie realizată cel mai târziu până
în momentul în care instanța se pronunță cu privire la admiterea sau respingerea
acordului de recunoaștere a vinovăției71. Cu toate acestea, considerăm că lipsurile ar
trebui acoperite înainte de ascultarea procurorului, a inculpatului, a avocatului acestuia
și a părții civile, dat fiind faptul că ascultarea acestora nu implică o procedură
contradictorie, iar instanța poate să nu se pronunțe în aceeași zi, conform prevederilor
art. 391 alin. (2) C. proc. pen. Mai trebuie menționat și faptul că cel care se ocupă de
acoperirea lipsurilor este procurorul de caz, nu conducătorul parchetului care a emis
acordul sau procurorul care a avizat acordul înainte de trimiterea către instanță. Desigur,
tot procurorul de caz va fi și cel care va retrimite instanței acordul astfel completat.
De asemenea, s-a considerat că, dacă nu s-au respectat condițiile prevăzute la
art. 483 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la competența materială, este normal ca instanța
să-și decline competența, chiar și cu riscul unui conflict de competență, și nu să sesizeze
procurorul72. Așadar, respectând dispozițiile art. 50 alin. (1) C. proc. pen. instanța care
își declină competența trimite dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind com-
petentă prin hotărârea de declinare.
O altă observație ce este impusă a fi făcută referitor la acoperirea omisiunilor
acordului face referire la participarea inculpatului ori a avocatului acestuia la această
operațiune; cum aceasta privește doar aspectele convenite în prealabil între procuror și
inculpatul asistat, iar Codul de procedură penală nu face nicio referire privitor la
participarea acestora la completarea acordului, considerăm că aceasta se realizează doar
de către procurorul de caz, fără participarea inculpatului ori a avocatului său73.
71
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 80, apud M. Udroiu, Procedură penală.
Partea specială …, op. cit., p. 413
72
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., pp. 80-81, apud R. Slăvoiu, A. Lăncrăjan,
Acordul de recunoaștere a vinovăției – unele controverse, Revista de note și studii juridice, martie 2015.
73
32
4.2.1. Procedura în fața primei instanțe
În actuala reglementare, procesul penal a fost structurat în patru faze: urmărirea

penală, care se desfășoară în ceea ce privește fapta imediat după sesizare și apoi se
efectuează în continuare cu privire la suspect, judecata în cameră preliminară, judecata
și executarea hotărârii judecătorești definitive74. Întrucât acordul de recunoaștere a
vinovăției nu mai parcurge faza camerei preliminare, după încheiere, acesta va parcurge
o procedură simplificată de judecată ce se va desfășura în fața primei instanțe75.
La modul general, prin judecată, ca fază a procesului penal, se înțelege acea
etapă procesuală care se derulează în fața instanțelor penale începând din momentul
sesizării inițiale și terminând prin soluționarea definitivă a cauzei penale76. Privitor la
instituția judecății în primă instanță, relevante sunt și dispozițiile art. 351 alin. (1) și (2)
C. proc. pen., unde este stabilit cu putere de principiu că judecata cauzei se desfășoară
în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și
contradictoriu și că instanța este obligată să pună în discuție cererile procurorului, ale
părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și excepțiile ridicate din oficiu sau de aceștia
și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată. În cadrul procedurii acordului de
recunoaștere a vinovăției, conform prevederilor art. 484 alin. (2) C. proc. pen., instanța
se pronunță asupra acordului prin sentință, în urma unei proceduri necontradictorii, în
ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia,
precum și a părții civile.77
Încă de la început se poate observa că prin aceste prevederi s-a urmărit crearea
unei proceduri derogatorii de la dreptul comun; cu toate acestea, legiuitorul nu a avut în
vedere drepturile tuturor participanților la procesul penal, fapt ce a fost sancționat de
către CCR prin Decizia nr. 235/2015, prevederile art. 484 alin. (2) C. proc. pen. fiind
declarate pe această cale neconstituționale. În motivarea deciziei sale, Curtea a arătat
74
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 81, apud M. Drilea-Marga, op. cit., p. 141.
75
76
Ibidem, apud M. Iordache, Judecata în primă instanță în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, p. 30.
77
33
faptul că se reține și interesul persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile
civilmente cu privire la soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de
stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului depinde și soluționarea
laturii civile a procesului, orice altă prevedere fiind contrară principiului constituțional
al egalității cetățenilor în fața legii; așadar, atât persoana vătămată, cât și partea
responsabilă civilmente ar trebui ascultate, chiar dacă procedura în sine este
necontradictorie78.
O altă observație ce a fost făcută de Curtea Constituțională a fost aceea că din
perspectiva instituției acordului, persoana vătămată și partea civilă sunt persoane lezate
în drepturile lor prin săvârșirea infracțiunii. În același timp, săvârșirea aceleiași
infracțiuni afectează și drepturile patrimoniale ale părții responsabile civilmente. Aceste
aspecte justifică interesul legitim al acestor participanți în procesul penal pentru aflarea
adevărului; astfel, pronunțarea unei hotărâri în primă instanță conform dispozițiilor
legale ce au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate ar fi adus atingere egalității
în fața legii, liberului acces la justiție și dreptului la apărare, toate acestea fiind expres
consacrate de legea fundamentală79. Prin urmare, art. 484 a fost reprodus așa cum a fost
modificat prin art. II pct. 122 din O.U.G. nr. 18/2016.
După cum s-a menționat anterior, procedura în fața instanței este ne-
contradictorie și publică. În această fază, pot fi remarcate caracterele derogatorii de la
dreptul comun, deoarece, pe lângă principiile generale care diriguiesc întregul proces
penal și sunt comune fazelor procesuale, judecata, fază distinctă a procedurii judiciare,
se caracterizează prin existența și funcționarea unor principii proprii: publicitatea,
oralitatea, nemijlocirea și contradictorialitatea80. În consecință, dacă publicitatea
ședinței este expres consacrată, un prim aspect ce iese în evidență privește lipsa de
contradictorialitate a procedurii.
Această ne-contradictorialitate derivă din faptul că acordul de recunoaștere a
vinovăției se încheie între procuror și inculpat, în prezența avocatului celui din urmă,
instanța nefiind implicată în încheierea acestuia. O imixtiune din partea instanței prin
conferirea posibilității de a modifica acordul nu este de dorit, întrucât în acest mod
78
79
Ibidem.
80
Ibidem, p. 83, apud M. Iordache, Judecata …., op. cit., p. 33.
34
voința părților nu ar mai putea produce efectele urmărite, dar și pentru că, prin aceasta,
procesul penal desfășurat în acest context și-ar pierde previzibilitatea, caracter ce ține
de natura instituției acordului. Neajunsul este însă constituit de faptul că instanței nu i-
a fost consacrată posibilitatea verificării încadrării juridice a faptei, această posibilitate
lipsindu-i chiar și în căile de atac81.
Pornind tot de la lipsa contradictorialității procedurii, se poate constata și că în
contextul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției nu se mai desfășoară etapa
cercetării judecătorești, deoarece, după sesizarea instanței, judecătorul doar ascultă
părțile și admite sau respinge acordul și nu mai administrează probe pentru stabilirea
vinovăției82. Astfel, poate fi ridicată în mod just problema respectării dreptului la o
instanță independentă și imparțială, după cum a fost acesta prevăzut de art. 6 parag. l
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că orice persoană are
dreptul la judecarea cauzei sale în mod public, în mod echitabil și în termen rezonabil,
de către o instanță imparțială și independentă, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa, fie asupra
încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Cum pentru încheierea acordului este necesar consimțământul inculpatului și ca
acceptarea acestuia, practic, faptul că nu va mai avea loc administrarea de alte probe cu
excepția celor deja administrate în cursul urmăririi penale, iar asistența juridică este
obligatorie în cursul procedurii, se poate considera că din acest punct de vedere
drepturile inculpatului nu au fost încălcate. De asemenea, instanței competente îi va fi
înaintat și dosarul de urmărire penală, odată cu acordul de recunoaștere a vinovăției.
Chiar dacă legea prevede doar posibilitatea instanței de a returna acordul parchetului
care l-a emis pentru acoperirea unor omisiuni, apreciem că aceasta va putea exercita și
o activitate de control asupra tuturor actelor care au stat la baza încheierii lui, întrucât
instanța se pronunță efectiv cu privire la existența consimțământului părților de a încheia
acordul. Prin urmare, se poate constata că, deși procedura desfășurată în fața instanței
este sumară, nefiind administrate probe cu respectarea principiului contradictorialității
sau al nemijlocirii, prin asigurarea accesului la dosarul de urmărire penală, judecătorul
81
82
Ibidem, p. 84, apud M.A. Nemeș, Justiția negociată în contextul dreptului penal din perspectiva drepturilor
omului, în Dreptul nr. 1/2010, p. 194.
35
are posibilitatea teoretică de a-și forma propria opinie asupra vinovăției inculpatului,
nefiind astfel încălcat dreptul inculpatului la o instanță imparțială83.
În cadrul procedurii de judecată obișnuite, după terminarea cercetării
judecătorești se trece la dezbateri, președintele completului de judecată dând cuvântul
procurorului, persoanei vătămate, părții vătămate, părții responsabile civilmente și
inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 388 alin. (1) C. proc. pen. Întrucât nu au
mai fost administrate probe, iar modificări ale acordului nu mai pot fi făcute după
sesizarea instanței cu acesta, cuvântul va fi acordat procurorului și participanților la
procesul penal în virtutea principiului oralității procedurii în fața instanței și pentru
verificarea existenței în mod neîndoielnic a înțelegerii părților. Așadar, instanța va da
cuvântul întâi procurorului, mai apoi inculpatului și avocatului acestuia, precum și părții
civile, dacă aceasta este prezentă și, dacă a încheiat un acord de mediere sau o tranzacție,
părții responsabile civilmente și persoanei vătămate. În vederea luării cuvântului în
cadrul acestei proceduri, după primirea de către instanță a acordului de recunoaștere,
părțile vor fi citate, citarea se dispune prin rezoluție a președintelui completului căruia
îi revine competența de soluționare84.
Totuși, pornind și de la faptul că inculpatul va avea cuvântul în mod personal,
se poate pune problema retragerii consimțământului acestuia cu privire la încheierea
acordului de recunoaștere a vinovăției și a efectelor acestei retrageri. Legea nu men-
ționează faptul că se poate reveni asupra acordului de către titularii acestuia, dar nici că
nu s-ar putea face acest lucru. Problema revenirii asupra acordului de recunoaștere a
vinovăției nu se pune în cursul urmăririi penale, când acesta nu a fost încă perfectat, ci
în cursul judecății, dacă inculpatul ar declara că nu mai dorește încheierea acordului.
O altă trăsătură a ședinței de judecată o constituie publicitatea acesteia, care,
deși constituie o regulă generală, a fost subliniată și în ceea ce privește procedura în fața
instanței cu privire la această procedură specială. Totuși, considerăm că dispozițiile art.
352 alin. (3) C. proc. pen. sunt aplicabile, prin acestea fiind statuat că dacă judecarea în
ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, demnității, moralei sau
vieții intime a unei persoane, intereselor justiției sau ale minorilor, instanța, la cererea
83
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 84, apud M.A. Nemeș, op. cit., p. 194
84
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., pp. 84 – 85.
36
procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședința nepublică pentru o anumită
parte a judecării cauzei sau pentru tot cursul85.
După parcurgerea întregii proceduri, instanța se pronunță asupra acordului;
întrucât procedura nu a fost contradictorie, instanța nu poate cere părților și celorlalți
participanți să depună concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 390 C. proc.
pen.
Cu toate acestea, considerăm că deliberarea și pronunțarea asupra acordului de
recunoaștere a vinovăției vor avea loc conform prevederilor dreptului comun în materie,
acolo unde aceste dispoziții nu contravin naturii instituției acordului.
Astfel, deliberarea va avea loc în secret, luând parte numai acei membri ai
completului în fața cărora procurorul și părțile au luat cuvântul, aceasta, la fel ca și
pronunțarea hotărârii făcându-se în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată
ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor, potrivit prevederilor
art. 391 alin. (1) C. proc. pen86.
4.2.2. Apelul – cale de atac împotriva acordului de recunoaștere a vinovăției
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 235/2015 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 488 [Calea de atac] alin. (l)-(4) C. proc. pen. apreciindu-se
că încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), precum și
art. 129 din Constituție, deoarece:
- excludea persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente de
la dreptul acestora de a formula apel împotriva unei sentințe prin care instanța se
pronunță cu privire la acord și de a fi citate la soluționarea apelului;
- limita motivele pentru care participanții la procesul penal pot formula apel
împotriva unei asemenea sentințe;
- limita soluțiile pe care le putea pronunța instanța de apel.
85
86
Ibidem, p. 86.
37
Instanța de control constituțional făcând o regretabilă eroare, prin neputința de
a discerne între dispozițiile care stipulau o devoluțiune limitată a obiectului apelului
specifică justiției negociate și soluțiile instanței care erau pronunțate în urma unor
dezbaterii contradictorii și care erau supuse apelului în condițiile de drept comun. În
această privință Curtea Europeană a arătat în cauza Natsvlishvili și Togonidze c.
Georgiei că este normal ca domeniul de aplicare al exercitării dreptului la un control
judiciar să fie mai limitat în situația condamnărilor pronunțate în urma parcurgerii unei
proceduri speciale de recunoaștere a vinovăției, ceea ce înfățișează o renunțare la dreptul
de a obține examinarea pe fond a cauzei în aceleași condiții ca în cazul unui proces penal
de drept comun87.
În acest context, Curtea Europeană a reiterat, faptul că statele contractante se
bucură de o largă marjă de apreciere în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 7 (cauza
Krombach c. Franței, parag. 96).
Curtea Europeană a considerat că, prin acceptarea acordului de recunoaștere a
vinovăției, reclamantul a renunțat la dreptul său la un proces penal potrivit regulilor de
drept comun. Curtea Europeană a apreciat că renunțarea la dreptul la apel în condițiile
dreptului comun nu a reprezentat o restricție arbitrară interzisă de art. 2 din Protocolul
nr. 7 adițional la Convenția europeană88.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost modificat art. 488 C. proc. pen. pentru fi
compatibil cu Decizia nr. 235/2015 a Curții Constituționale, urmând a fi aplicate regulile
apelului de drept comun.
Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 409 C. proc. pen., pot
formula apel:
1. procurorul;
- poate formula apel cu privire atât la latura penală, cât și la latura civilă a
cauzei;
- poate declara apel și procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanța
care a pronunțat sentința penală; în cazul în care acordul a fost emis de un parchet
87
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 488.
88
Ibidem.
38
ierarhic superior celui de pe lângă instanța care a pronunțat sentința penală, și acest
parchet poate declara cale de atac împotriva hotărârii;
- apelul poate fi declarat nu numai în favoarea, cât și în defavoarea părților;
- este dificil de identificat o ipoteză în care procurorul poate formula apel
cu privire la temeinicia soluției, sub aspectul laturii civile, în condițiile în care instanța
de judecată se pronunță cu privire la acțiunea civilă doar dacă există o tranzacție sau un
acord de mediere privitor la acțiunea civilă; astfel, procurorul poate ataca pe calea
apelului numai problemele ce țin de nelegalitatea sentinței pronunțate de prima instanță
cu privire la elementele de nelegalitate ale tranzacției sau acordului de mediere (în
considerarea rolului său constituțional de a veghea la respectarea legii în toate procesele
ce pun în discuție drepturi și libertăți fundamentale)89;
- reprezentantul Ministerului Public va putea formula apel, dacă judecata s-
a desfășurat în absența procurorului, prezența acestuia fiind obligatorie potrivit legii la
judecata în primă instanță în toate cazurile, prin apel acesta poate să invoce acest motiv
pentru nulitate absolută.
2. inculpatul;
- poate formula apel cu privire la atât la latura penală, cât și la latura civilă
a cauzei;
- inculpatul persoană juridică poate declara apel prin reprezentanții legali ori,
după caz, prin mandatarul desemnat de aceasta sau de organul judiciar; inculpatul
persoană fizică poate declara apel personal sau prin reprezentat legal ori mandatar cu
procură specială;
- avocatul care l-a asistat sau reprezentat pe inculpat la judecata în primă instanță
și soțul inculpatului pot declara apel în numele acestuia, fără a fi nevoie de un mandat
special pentru aceștia ori fără să fie nevoie ca apelul să fie însușit ulterior de inculpat;
- sub aspectul laturii civile, inculpatul poate invoca elemente de nelegalitate ale
tranzacției sau acordului de mediere; în situația în care a survenit decesul inculpatului,
după pronunțarea sentinței penale, iar prin hotărâre s-a dispus obligarea inculpatului pe
latura civilă a cauzei, moștenitorii universali sau cu titlu universal ai inculpatului care
89
39
au acceptat succesiunea, ori statul în caz de succesiune vacantă, pot declara apel prin
care să atace nelegalitatea tranzacției sau acordului de mediere90.
3. persoana vătămată/partea civilă/partea responsabilă civilmente91;
- spre deosebire de partea civilă sau partea responsabilă civilmente, care
poate declara apel cu privire la latura penală și civilă a cauzei, persoana vătămată poate
declara apel doar cu privire la latura penală a cauzei; va putea declara apel și cu privire
la latura civilă a cauzei doar dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cauză;
- victima infracțiunii poate exercita calea de atac doar în limitele în care un
martor sau orice altă persoană interesată o poate face dacă aceasta a renunțat în mod
explicit să participe în această calitate la procesul penal care are ca obiect o infracțiune
pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; deoarece prin această
renunțare pierde calitatea de persoană vătămată;
- în privința părții responsabile civilmente, C. proc. pen. face precizarea că
aceasta poate formula apel în ceea ce privește latura civilă a cauzei (în acest sens sunt și
prevederile art 87 alin. (2) C. proc. pen. care dispun că drepturile părții responsabile
civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile); în ceea ce
privește latura penală a cauzei, partea responsabilă civilmente poate să formuleze apel
doar în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;
- persoana vătămată/partea civilă/partea responsabilă civilmente poate
declara apel personal sau prin reprezentat legal ori mandatar cu procură specială
indiferent de soluția dispusă de către instanță prin sentință;
- au posibilitatea de a declara apel și moștenitorii ori, după caz, succesorii
în drepturi sau lichidatorii părți civile ori responsabile civilmente în situația în care în
cursul procesului penal a survenit decesul persoanei fizice sau persoanei juridice, iar
aceștia au fost introduși în cauză.
4. interpretul92;
- poate declara apel doar cu privire la dispozițiile instanței referitoare la
indemnizațiile cuvenite, ori referitor la amenzile judiciare aplicate prin sentință, însă nu
și în ceea ce privește latura penală sau civilă a cauzei;
90
91
92
40
- apelul poate fi declarat personal sau prin reprezentat legal ori mandatar cu
procură specială.
5. avocatul;
- avocatul din oficiu al unei părți poate formula apel în nume propriu
referitor la nelegalitatea dispozițiilor sentinței în ceea ce privește plata onorariului; în
cazul în care prima instanță omite să se pronunțe cu privire la onorariul avocatului din
oficiu, procedura de urmat este cea prevăzută de art. 279 C. proc. pen. referitoare la
înlăturarea unor omisiuni vădite și nu calea de atac a apelului care poate fi exercitată
doar împotriva unei dispoziții a instanței, nu și împotriva unei omisiuni 93
- ca urmare a modificării art. 409 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. prin O.U.G.
nr. 18/2016, avocatul ales sau desemnat din oficiu poate formula apel și împotriva
dispozițiilor instanței de aplicare a unei amenzi judiciare, numai dacă sancțiunea fost
aplicată prin sentința primei instanțe; împotriva sancțiunii amenzii aplicate prin
încheiere de către prima instanță avocatul poate formula doar cerere de anulare sau
reducere a amenzii potrivit art. 284 C. proc. pen.;
procură specială.
6. orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
printr-o măsură sau printr-un act al instanței94
procură specială;
- apelul poate fi declarat:
a) în termen de 10 zile (termen procedural legal imperativ) ce curge de la data
comunicării copiei minutei sentinței penale atât pentru procuror, cât și pentru persoana
vătămată și părți;
b) pentru interpret și avocat imediat după pronunțarea încheierii prin care s-a
dispus asupra indemnizațiilor și cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în termen de 10
zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza sau, după caz, în termen de
93
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pp. 489-490.
94
41
10 zile de la comunicarea sentinței prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau
indemnizațiilor sau prin care a fost aplicată amenda judiciară;
c) în termen de 10 zile (termen legal imperativ) ce curge de la data la care orice
persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate printr-o măsură
sau printr-un act al instanței au aflat despre acestea.
Instanța de apel poate, din oficiu, să analizeze legalitatea și temeinicia soluției
primei instanțe, sub toate aspectele.
Procedura în fața instanței de apel va fi contradictorie, cu citarea părților și a
persoanei vătămate și cu participarea obligatorie a procurorului.
Instanța de apel pronunță una dintre următoarele soluții:
a) respinge apelul, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefundat,
menținând hotărârea atacată;
b) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a
vinovăției a fost admis și pronunță o nouă hotărâre;
c) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a
vinovăției a fost respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției.
4.3. Soluționarea acordului de recunoaștere a vinovăției
Instanța de judecată se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției,

conform art. 485, după o analiză prealabilă a acestuia. După cum este menționat în art.
484 alin. (2) C. proc. pen., pronunțarea asupra acordului are loc în ședință publică, prin
sentință.
Fiindcă cu privire la pronunțarea sentinței legiuitorul nu a instituit reguli
speciale, se aplică regulile generale; așadar, prin raportare la dispozițiile art. 405 alin.
(1) C. proc. pen. se pronunță în ședință publică hotărârea de către președintele
completului de judecată, asistat de grefier, părțile nefiind citate pentru pronunțarea
hotărârii95.
95
42
În cazul pronunțării asupra unui acord de recunoaștere a vinovăției, instanța se
pronunță obligatoriu pe latura penală și, în unele cazuri, pe latura civilă, soluțiile ce pot
fi pronunțate de aceasta fiind expres consacrate de legiuitor. Acest element a fost reținut
și în practica instanțelor, unde s-a stabilit că soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanță
în cazul prezentării acordului sunt strict și limitativ prevăzute de lege, respectiv: art. 485
alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ce permite pronunțarea unei soluții de admitere a acordului
de recunoaștere a vinovăției (cu condiția să fie îndeplinite cerințele art. 480-482 C. proc.
pen.) și art. 485 alin. (2) C. proc. pen., ce permite pronunțarea unei soluții de respingere
a acordului. Instanța nu poate pronunța o altă soluție decât admiterea sau respingerea
acordului96.
Art. 485 alin. (4) C. proc. pen. nu face trimitere la dispozițiile art. 386 C. proc.
pen., în acest fel instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate
dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor.
Art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prevede că, după analizarea acordului,
instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu care s-a ajuns
la un acord dacă această nu este disproporționat de blândă în raport cu periculozitatea
infractorului sau cu gravitatea infracțiunii. Tot în acest context se va reține că nu se va
putea crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea prevăzută în acord; aceeași
constatare este valabilă și în situația în care instanța dispune prin sentință renunțarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării acesteia. Instanța nu va putea mări cuantumul
amenzii dacă a fost stabilită pedeapsa amenzii.
Pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia stabilite în acord leagă instanța
de judecată, care nu poate proceda la o reindividualizare a pedepsei sau a modalității de
executare a acesteia97.
În cazul pronunțării soluției condamnării, trebuie avute în vedere prevederile
referitoare la dispozitivul sentinței, și anume art. 404 alin. (2) C. proc. pen., unde este
statuat că, atunci când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se va menționa
pedeapsa principală aplicată. În situația în care se dispune suspendarea executării
pedepsei, în dispozitiv se va menționa și măsurile de supraveghere și obligațiile,
96
97
Ibidem, p. 88.
43
prevăzute la art. 93 alin. (l)-(3) C. pen., pe care trebuie să le respecte condamnatul, i se
vor pune în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi in-
fracțiuni și se va indica două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) C.
pen.98
În cazul în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, ea are
obligația de a se pronunța și asupra măsurilor preventive dispuse față de inculpat în
cursul urmăririi penale. De asemenea, dacă instanța a fost sesizată cu mai multe acorduri
de recunoaștere a vinovăției cu privire la mai mulți inculpați, care au săvârșit una sau
mai multe fapte în participație, aceasta va putea să admită unul sau mai multe acorduri
și să dispună soluțiile cuprinse în acorduri, nefiind ținută de pronunțarea unei soluții
unice cu privire la toți inculpații.
O ultimă soluție ce poate fi dispusă de instanță în cazul admiterii acordului de
recunoaștere a vinovăției o constituie aceea a amânării aplicării pedepsei.99
Asemenea renunțării la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei este o
instituție cu caracter de noutate pentru legislația penală românească100. Prin urmare,
această soluție poate fi dispusă în conformitate cu prevederile art. 83 alin. (1) C. pen.
atunci când:
a) pedeapsa stabilită este amenda sau închisoare de cel mult 2 ani, inclusiv în
cazul concursului de infracțiuni;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, pentru
care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare sau cu excepția
cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) și lit. b);
c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunității;
d) instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, în
raport de persoana infractorului, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii,
98
99
Ibidem, p. 90.
100
Ibidem.
44
precum și de posibilitățile sale de îndreptare, dar se impune supravegherea conduitei
sale pentru o perioadă determinată.
În cazul amânării pedepsei se va stabili în mod obligatoriu un termen de
supraveghere, care în toate cazurile este de 2 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 84
alin. (1) C. pen.; în aceleași condiții se va amâna și aplicarea pedepsei amenzii care
însoțește pedeapsa principală.
Privitor la conținutul dispozitivului sentinței, atunci când se dispune renunțarea
ori amânarea aplicării pedepsei, vor fi incidente prevederile art. 404 alin. (3) C. proc.
pen., unde este statuat că, atunci când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei,
în dispozitiv se face mențiune despre aplicarea avertismentului, conform art. 81 C. pen.,
iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menționează pedeapsa
stabilită a cărei aplicare se amână, precum și măsurile de supraveghere și obligațiile,
dispuse de art. 85 alin. (1) și (2) C. pen., pe care trebuie să le respecte inculpatul, i se
pun în vedere consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, iar dacă
s-a impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se
menționează două entități din comunitate unde urmează a se executa această obligație101.
Instanța nu poate dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.
Admiterea în parte a unui acord de recunoaștere a vinovăției nu este posibilă.
Însă, în cazul în care instanța a fost sesizată cu mai multe acorduri de
recunoaștere a vinovăției cu privire la mai mulți inculpați, în conformitate cu prevederile
art. 485 alin. (2) C. proc. pen., instanța poate admite acordul numai cu privire la unii
dintre inculpați. Așadar, formularea legiuitorului este criticabilă deoarece din
dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. pen. reiese faptul că procurorul și inculpatul pot
încheia un acord, iar alin. (5) menționează faptul că, dacă acțiunea penală s-a pus în
mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia câte un acord de recunoaștere a
vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia102.
Dat fiind caracterul strict personal al acordului de recunoaștere a vinovăției și
faptul că inculpatul trebuie să recunoască comiterea faptei și să accepte încadrarea
juridică a acesteia, iar acordul de recunoaștere trebuie să poarte semnăturile
101
102
Ibidem, p. 92.
45
procurorului, inculpatului și avocatului acestuia, considerăm că în situația în care există
mai mulți inculpați în cauză se va încheia cu fiecare dintre aceștia un acord distinct103.
Cu toate acestea, în situația menționată, în care instanța admite acordul doar în
privința unor inculpați, aceasta va dispune disjungerea cauzei pentru ceilalți, respingerea
acordului și trimiterea cauzei la procuror pentru continuarea efectuării urmăririi
penale104. În această situație, procurorul va fi obligat să reia urmărirea penală, cu
excepția situației în care a intervenit o cauză care împiedică continuarea procesului penal
sau punerea în mișcare a acțiunii penale, așa cum este expres menționat de dispozițiile
art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
În cazul în care instanța de judecată admite acordul de recunoaștere a vinovăției,
pronunțându-se pe latura penală a cauzei, aceasta va avea posibilitatea de a se pronunța
și pe latura civilă, în situații expres prevăzute de lege.
Așadar, într-o primă situație, în conformitate cu art. 486 alin. (1) C. proc. pen.
în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a
încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea Civilă, instanța ia act
de aceasta/acesta prin sentință. În consecință, un prim aspect ce poate fi remarcat privitor
la pronunțarea pe latura civilă a cauzei constă în cerința existenței unei tranzacții ori
unui acord de mediere încheiat, pe de o parte, de inculpat și partea responsabilă
civilmente, dacă este cazul, și, pe de altă parte, de partea civilă. Momentul de încheiere
a tranzacției sau acordului de mediere trebuie să fie prealabil momentului sesizării
instanței cu acordul, deoarece, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. pen., în situația în care
sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. (1) procurorul înaintează instanței acordul de
recunoașterea vinovăției împreună cu tranzacția sau acordul de mediere105.
Întrucât instanța doar consfințește înțelegerea intervenită între părți, nu poate să
modifice acordul de mediere ori tranzacția intervenită, neavând loc o rezolvare a acțiunii
civile în sensul art. 397 alin. (1) și urm. C. proc. pen., unde este stipulat că instanța se
pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile106.
103
104
Ibidem, p. 93, apud M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială…, op. cit., p. 414.
105
106
Ibidem, p. 94.
46
Totuși, apreciem că sunt aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (3) C. proc. pen.,
care prevăd că, în situația recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despăgubiri
doar în măsura recunoașterii. Teza a ll-a a aceluiași articol stipulează că pot fi
administrate probe cu privire la pretențiile civile nerecunoscute. Ținând cont că legiu-
itorul nu a prevăzut posibilitatea instanței de a administra probe în cadrul procedurii de
soluționare a acordului, considerăm că pentru pretențiile nerecunoscute partea civilă va
putea exercita acțiunea civilă în fața instanței civile, întrucât există situații în care
acțiunea civilă privind repararea prejudiciului poate fi exercitată la instanța civilă, fie
datorită opțiunii persoanei vătămate, fie din cauza inexistenței posibilității alăturării
acțiunii civile celei penale107.
Așadar, chiar dacă instanța penală ia act de tranzacția ori de acordul de mediere
al părților, cu privire la pretențiile civile nerecunoscute trebuie avute în vedere și
prevederile art. 1365 C. civ., unde este stipulat că instanța civilă nu este legată de
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește
existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite și nici de dispozițiile legii
penale.
O a doua situație ce poate apărea privitor la soluționarea laturii civile a cauzei
este cuprinsă în alin. (2) al art. 486 C. proc. pen., unde este statuat că, în situația în care
instanța admite acordul și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu
privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În acest caz,
hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de
lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile108. Această dispoziție
dublează prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care dispune că în caz de încetare a
procesului penal sau de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit.
e), f), g), i) și j), precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă acțiunea
civilă nesoluționată. Totuși, acest lucru nu trebuie confundat cu posibilitatea rezolvării
separate a acțiunii civile de către instanță109, deoarece prima presupune faptul că instanța
107
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 94, apud I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p.
325.
108
109
Ibidem, p. 95, apud I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 325.
47
se dezinvestește, iar a doua, presupune doar că instanța penală amână soluționarea laturii
civile a cauzei.
O ultimă observație legată de acțiunea civilă în cadrul procedurii speciale a
acordului de recunoaștere a vinovăției este aceea făcută de Curtea Constituțională în
Decizia nr. 235/2015, respectiv că printre soluțiile acceptate de art. 488 alin. (4) din
Codul de procedură penală, nu se regăsește nici soluția admiterii apelului privind
modalitatea de soluționare a laturii civile110.
A doua soluție pe care o poate pronunța instanța pe latura penală a cauzei este
respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. Prin urmare, în conformitate cu
prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., instanța respinge acordul de
recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi
penale, dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute la art. 480-482 privitor la toate
faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă
apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este
nejustificat de blândă în raport cu periculozitatea infractorului sau gravitatea
infracțiunii111. Astfel, instanța poate respinge acordul de recunoaștere în două cazuri
expres prevăzute de lege.
În primul caz, instanța respinge acordul pentru neîndeplinirea unei condiții
procedurale expres determinate prin lege; așadar, dacă acțiunea penală nu a fost pusă în
mișcare la data inițierii procedurii acordului, conform art. 478 alin. (1) C. proc. pen.;
dacă lipsește unul dintre avizele procurorului ierarhic superior; dacă din conținutul
acordului de recunoaștere a vinovăției nu se poate desprinde faptul că inculpatul
recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică făcută acesteia; dacă pedeapsa
prevăzută de lege depășește maximul de 15 ani acceptat pentru încheierea acordului;
dacă nu există date suficiente cu privire la existența faptei ori a vinovăției inculpatului;
dacă inculpatul nu a fost asistat de un avocat pe întregul parcurs al procedurii; dacă
acordul nu a fost încheiat în forma cerută de lege ori dacă lipsește una dintre mențiunile
prevăzute de art. 482 C. proc. pen. privind conținutul acordului, soluția pe latura penală
va fi respingerea acordului112.
110
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 96.
48
În afară de condițiile expres enumerate, a căror neconformitate ar duce la
respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției, o altă situație ce ar putea apărea este
legată de competența instanței. Astfel, dacă instanța sesizată cu acordul constată că este
necompetentă să se pronunțe asupra acestuia, aceasta își va declina competența, chiar
cu riscul unui conflict de competență113.
O altă mențiune ce se impune a fi făcută cu privire la primul caz de respingere
a acordului se referă la competența judecătorului care a dispus astfel pentru motivele
enumerate mai sus. Prin urmare, doctrina a apreciat că judecătorul care a respins acordul
nu este incompatibil să judece cauza în care procurorul a dispus, ulterior, trimiterea în
judecată a inculpatului prin rechizitoriu sau a încheiat un nou acord de recunoaștere a
vinovăției cu acesta, cu respectarea exigențelor legale114.
Al doilea caz de respingere a acordului se referă la situația în care instanța
apreciază că soluția privitor la care s-a ajuns la un acord este nejustificat de blândă în
raport cu periculozitatea infractorului sau gravitatea infracțiunii. Dacă judecătorul a res-
pins acordul pentru nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 480-482 C. proc. pen. nu
devenea incompatibil să soluționeze ulterior cauza, judecătorul care respinge acordul de
recunoaștere a vinovăției pe motiv că pedeapsa este prea blândă devine incompatibil să
judece cauza în care procurorul a dispus, ulterior, trimiterea în judecată a inculpatului
prin rechizitoriu115.
Într-o astfel situație, se ridică chestiunea păstrării caracterului adversial al
procedurii; se poate afirma că reglementarea se apropie de trăsăturile specifice ale
procesului penal de tip continental, în care judecătorul nu are numai rol de arbitru, ci are
și rol activ cu privire la aflarea adevărului sub toate aspectele116.
Cu toate că legiuitorul prevede în mod expres doar aceste două situații în care
judecătorul va putea dispune respingerea acordului, apreciem că ar putea fi luate în
considerare și alte ipoteze.
113
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 96, apud R. Slăvoiu, A. Lăncrăjan, op. cit.
114
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 96, apud M. Udroiu, Porcedură penală.
Partea generală…, op. cit., p. 46.
115
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 96, apud M. Udroiu, Porcedură penală.
Partea specială…, op. cit., p. 416.
116
Maria Magdalena Bârsan, Maria Magdalena Cardiș, op. cit., p. 97, apud C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V.
Văduva, Noul cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014 p.
575
49
Prin urmare, când judecătorul constată incidența unuia dintre cazurile prevăzute
de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., ar trebui să pronunțe în mod legal și firesc
achitarea inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 396 alin. (5) C. proc. pen.,
unde este stipulat că achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin.
(1) lit. a)-d). totuși, potrivit dispozițiilor legale, judecătorul poate pronunța în cazul ad-
miterii acordului de recunoaștere a vinovăției doar o soluție de condamnare, renunțare
la aplicarea pedepsei ori amânare a aplicării pedepsei apreciem că în cazul în care
consideră că inculpatul ar trebui achitat instanța va respinge acordul117.
Dacă instanța constată incidența uneia dintre cauzele prevăzute de art. 16 alin.
(1) lit. e)-j) C. proc. pen., ar trebui să dispună încetarea procesului penal, conform
prevederilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen. unde este prevăzut că încetarea procesului
penal se va pronunța în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j). Pornind de la
considerentele anterior expuse și în această situație instanța va pronunța respingerea
acordului de recunoaștere a vinovăției.
În această situație, indiferent de motivul pentru care acordul a fost respins, se
pune în mod just problema păstrării prezumției de nevinovăție privitor la inculpat, fără
a avea importanță dacă ulterior instanța este sesizată printr-un rechizitoriu ori printr-un
alt acord de recunoaștere a vinovăției.
Un alt aspect ce trebuie precizat cu referire la respingerea acordului de
recunoaștere a vinovăției face referire la posibilitatea încheierii unui nou acord cu
inculpatul, când acesta este trimis procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Cum legea nu prevede obligația procurorului de a sesiza ulterior instanța prin
rechizitoriu, apreciem că acesta poate să încheie un nou acord de recunoaștere a
vinovăției, cu respectarea acelorași condiții legale prevăzute pentru încheierea primului
acord118.
Conform art. 485 alin. (3) C. proc. pen., în situația dispusă la alin. (1) lit. b)
instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților. În consecință,
dacă acordul este respins, instanța se va pronunța și asupra menținerii, revocării,
înlocuirii ori încetării de drept a stării de arest în care se află inculpatul119.
117
118
Ibidem.
119
Ibidem, p. 98-99.
50
În cazul sesizării instanței de judecată cu mai multe acorduri de recunoaștere
privind mai mulți inculpați, respingerea unui acord nu va atrage incompatibilitatea
judecătorului privitor la soluționarea celorlalte acorduri, respingerea unui acord nefiind
de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază ceilalți
inculpați ai cauzei120.
În cazul respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției instanța nu se va
pronunța asupra laturii civile a cauzei, indiferent dacă între părți a intervenit sau nu o
tranzacție ori un acord de mediere, după cum de altfel reiese și din prevederile art. 486
C. proc. pen. Însă, acordul de mediere ori tranzacția va continua să producă efecte, în
virtutea art. 28 alin. (2) C. proc. pen., unde este stipulat că hotărârea definitivă a instanței
de judecată civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru
judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei
care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia121. Astfel, instanța penală nu va putea fi obligată
să admită acordul de recunoaștere a vinovăției numai pe motivul rezolvării pe cale
amiabilă a laturii civile a cauzei.
Conform art. 487 C. proc. pen., sentința va cuprinde în mod obligatoriu:
a) mențiunile dispuse de art. 370 alin. (4), art. 403 și 404;
b) fapta pentru care s-a încheiat acordul și încadrarea juridică a acesteia.
O primă mențiune ce trebuie afirmată face referire la noțiunea de sentință;
așadar, aceasta a fost definită ca fiind hotărârea prin care instanța de judecată se
pronunță în primă instanță într-o cauză penală sau prin care se dezinvestește fără a
pronunța o soluție. Această dezinvestire, care are loc prin pronunțarea sentinței nedefi-
nitive, activitate procesuală și procedurală ce finalizează activitatea de judecată în primă
instanță, presupune și că instanța nu mai are dreptul de a dispune în cauză ori de a reveni
asupra soluției adoptate. Sentința trebuie să fie legală, dreaptă, veridică și
convingătoar122e.
Un alt aspect de ținut minte este constituit de faptul că sentința pronunțată în
soluționarea unui acord de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă cele trei părți
120
121
Ibidem.
122
Ibidem, apud M. Iordache, Judecata …, op. cit., p. 78.
51
ale oricărei hotărâri judecătorești, și anume partea introductivă, considerentele și
dispozitivul123.
Prin urmare, în conformitate art. 370 alin. (4) C. proc. pen., desfășurarea
procesului în ședința de judecată se consemnează într-o încheiere care va cuprinde:
a) denumirea instanței și ziua, luna, anul;
b) mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;
c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;
d) numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care
participă în proces și au fost prezente la judecată, și ale celor care au lipsit, cu arătarea
calității lor procesuale și cu mențiunea cu privire la îndeplinirea procedurii;
e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care
a fost încadrată fapta;
f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
g) cererile de orice natură formulate de persoana vătămată, de procuror, de părți
și de ceilalți participanți la proces;
h) concluziile procurorului, ale părților și ale persoanei vătămate;
i) măsurile luate în cursul ședinței.
Mai trebuie avute în vedere și dispozițiile stipulate în art. 370 alin. (6) C. proc.
pen.,care stabilesc că, atunci când hotărârea se pronunță în ziua în care a avut loc
judecata, nu se mai întocmește încheierea, dar și cele ale art. 402 alin. (2) C. proc. pen.,
prin care este stabilit că atunci când s-a redactat încheierea de ședință, conform
dispozițiilor art. 370, partea introductivă se limitează numai la următoarele mențiuni:
denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul judecării
cauzei, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale
procurorului și ale grefierului, menționând că celelalte date au fost trecute în încheierea
de ședință124.
Având în vedere de procedura necontradictorie ce are loc în fața instanței în
vederea soluționării acordului de recunoaștere a vinovăției, considerăm că mențiunile
de la lit. f), g) și h) nu trebuie trecute în conținutul părții introductive a sentinței și nici
123
124
Ibidem.
52
în cel al încheierii de ședință, întrucât în fața instanței nu vor mai fi administrate probe,
nu se vor mai formula cereri, iar procurorul, inculpatul și avocatul acestuia, dar și partea
civilă și persoana vătămată, vor fi ascultați, dar nu pentru a pune concluzii pe fond125.
Conținutul părții de expunere a sentinței este delimitat prin dispozițiile art. 403
C. proc. pen., prin care este statuat că expunerea trebuie să cuprindă:
a) datele privind identitatea părților;
b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, precum și încadrarea
juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
c) motivarea soluției în ceea ce privește latura penală, prin analiza probelor care
au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost
înlăturate, și motivarea soluției privitoare la latura civilă a cauzei, precum și analiza
oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;
d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date.
În caz de condamnare, renunțare sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea
trebuie să cuprindă fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma
acesteia și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de
recidivă, timpul ce se va deduce din pedeapsa pronunțată, precum și actele din care re-
zultă perioada ce urmează a fi dedusă126.
Pornind de la aceste prevederi, observăm că acestea nu pot fi aplicate stricto
sensu, deoarece instanța nu mai parcurge o procedură de individualizare a pedepsei,
aceasta fiind de competența procurorului de caz care încheie acordul127.
În ceea ce privește dispozitivul sentinței, relevante în materie sunt dispozițiile
art. 404 C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 404 alin. (1) C. proc. pen., dispozitivul trebuie să cuprindă
datele prevăzute la art. 107[1] cu privire la persoana inculpatului, soluția dată de instanță
privitoare la infracțiune, indicându-se denumirea acesteia și textul de lege în care se
încadrează, precum și soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile, dacă între
părți s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere, în cazul soluționării acordului de
125
126
Ibidem, p. 101.
127
Ibidem.
53
recunoaștere a vinovăției128.
De asemenea, în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, dispozitivul
trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță referitor la:
a) deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării
medicale;
b) măsurile preventive;
c) măsurile asigurătorii;
d) măsurile de siguranță;
e) cheltuielile judiciare;
f) restituirea lucrurilor;
g) restabilirea situației anterioare;
h) cauțiunea;
i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a acțiunii.
Conform art. 404 alin. (5) C. proc. pen., când instanța pronunță pedeapsa
închisorii, în dispozitiv se face mențiunea că persoana condamnată este lipsită de
drepturile sau unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata
prevăzută în același articol. Cum în cadrul acestei proceduri pedepsele accesorii ce
constau în interzicerea exercitării unor drepturi se stabilesc în prealabil și sunt cuprinse
în cadrul acordului, iar instanța nu poate îngreuna pedeapsa cu privire la care s-a ajuns
la un acord între procuror și inculpat, ia doar act de aplicarea prevederilor art. 65 C. pen.,
neputând adăuga alte interdicții129.
Mențiunea ce trebuie cuprinsă în sentință privește calea de atac ce poate fi
exercitată împotriva acesteia; astfel, alin. (7) al art. 404 C. proc. pen. statuează că
dispozitivul trebuie să cuprindă mențiunea că hotărârea va fi supusă apelului, cu arătarea
termenului în care acesta va putea fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost
pronunțată și a faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
Sentința astfel pronunțată nu este definitivă; aceasta dezinvestește instanța care
a pronunțat-o, iar de la data comunicării copiei de pe minuta sentinței curge și termenul
de exercitare a apelului130.
128
129
Ibidem, p. 103.
130
Ibidem, apud M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, op. cit., p. 246.
54
CAPITOLUL V. ASPECTE SIMILARE ȘI DISTINCTE ÎNTRE ACORDUL DE
RECUNOAȘTERE ȘI PROCEDURA ABREVIATĂ DIN FAȚA INSTANȚEI
5.1. Aspecte similare între acordul de recunoaștere a vinovăției și

procedura abreviată din fața instanței
Procedura recunoașterii vinovăției (procedura abreviată din fața instanței)

presupune recunoașterea de către inculpat a situației de fapt reținute în actul de sesizare
a instanței de judecată în schimbul reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă pentru
infracțiunea săvârșită131.
Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o înțelegere scrisă încheiată
între procuror și inculpat, în cadrul căreia, în urma unor concesii reciproce, se ajunge la
soluționarea cauzei în lipsa desfășurării procesului penal tradițional132.
Cele două instituții procesuale se aseamănă prin caracterul de procedură
abreviată, prin finalitatea condamnării la o pedeapsă mai mult sau mai puțin
negociată133.
De asemenea, ambele instituții au limite referitoare la infracțiunile pentru care
se pot desfășura aceste proceduri abreviate. La fel și în ceea ce privește soluțiile ce pot
fi date de către instanța sesizată fiind aceleași: de admitere sau de respingere.
131
Mădălina Pascu, Toader Manea, op. cit., p. 63.
132
Ibidem.
133
Ibidem.
55
5.2. Aspecte distincte între acordul de recunoaștere a vinovăției și
procedura abreviată din fața instanței
Între cele două instituții există deosebiri radicale ce le individualizează și

deosebesc.
În raport cu momentul procesual la care pot fi declanșate cele două proceduri
speciale, acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai în faza urmăririi
penale, pe când recunoașterea vinovăției este purtătoare de efecte numai dacă are loc in
fața instanței de judecată134.
Actul prin care se constată recunoașterea vinovăției și a celorlalte elemente
infracționale impuse de lege pentru operarea celor două proceduri este unul diferit: în
cadrul procedurii vizate de art. 374 și următoarele din C. proc. pen., recunoașterea se
consemnează printr-o declarație luată inculpatului în faza de judecată, pe când în cazul
procedurii reglementate la art. 478 și următoarele C. proc. pen., actul de recunoaștere îl
reprezintă însuși acordul135.
Condițiile de admisibilitate sunt, de asemenea, diferite pentru cele două
proceduri în parte. Sub aspectul cauzelor penale în care se poate face aplicarea
procedurilor simplificate, legiuitorul român limitează posibilitatea încheierii acordurilor
la infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani, pe când
în cazul recunoașterii vinovăției, aceasta poate opera în toate cauzele penale, mai puțin
în cele pentru care s-a prevăzut exclusiv sau alternativ pedeapsa detențiunii pe viață136.
Ținând cont că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie cu procurorul,
fără intervenția instanței de judecată, presupunând recunoașterea faptelor așa cum au
fost reținute de procuror, și acceptarea încadrării juridice date faptei, în cazul acestei
proceduri, instanța nu este sesizată prin rechizitoriu, și nici nu se parcurge procedura de
cameră preliminară137.
În cazul procedurii reglementate de art. 374 C. proc. pen., actul de sesizare a
134
135
Ibidem, p. 64.
136
Ibidem.
137
Ibidem.
56
instanței este reprezentat de rechizitoriu, iar în cazul acordului de recunoaștere a
vinovăției instanța este sesizată cu însuși acordul.
Atât acordul, cât și rechizitoriul, ca acte de sesizare a instanței specifice celor
două proceduri, sunt supuse verificării sub aspectul legalității și temeiniciei de către
procurorul ierarhic superior înainte de trimiterea cauzei spre soluționare prin două
proceduri diferite cu conținut deosebit: confirmarea și avizarea de către procurorul
ierarhic superior celui care a întocmit actele de sesizare138.
Cercetarea judecătorească efectuată în cadrul procedurii recunoașterii
vinovăției se desfășoară în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale cu
posibilitatea încuviințării și administrării probei cu înscrisuri, în cazul procedurii
simplificate a acordului cercetarea judecătorească lipsește, astfel că nu este admisibilă
administrarea de probatorii139.
Se poate remarca cu privire la etapa cercetării judecătorești că, potrivit regle-
mentării legale a recunoașterii vinovăției, este posibilă schimbarea încadrării juridice,
spre deosebire de procedura acordului unde legiuitorul nu a prevăzut o astfel de
posibilitate. Tot sub aspectul cercetării judecătorești, se observă că în cazul ambelor
proceduri cercetarea judecătorească se fundamentează pe același element esențial:
mărturisirea vinovăției inculpatului140.
În timp ce inculpatul este ținut să recunoască numai situația de fapt, așa cum
este descrisă în rechizitoriu, în cadrul recunoașterii vinovăției, în cazul acordului, legea
impune pe lângă recunoașterea faptelor și acceptarea încadrării juridice date acestora de
către organele de urmărire penală141.
Judecata în caz de recunoaștere a vinovăției parcurge etapa dezbaterilor și cea a
ultimului cuvânt al inculpatului, etape se sunt inexistente în cazul desfășurării procesului
penal în baza unui acord de recunoaștere a vinovăției142.
Din punct de vedere al efectelor celor două proceduri, recunoașterea vinovăției
atrage obligativitatea pentru instanță de a reduce cu o treime limitele speciale de
138
139
Ibidem.
140
Ibidem, pp. 64-65.
141
Ibidem, p. 65.
142
Ibidem.
57
pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, în timp ce încheierea acordului
de recunoaștere a vinovăției este rezultatul negocierilor dintre inculpat și procuror
asupra cuantumului, felului și modalității de executare a pedepsei, caz în care se poate
ajunge și la amânarea executării pedepsei ori la renunțarea la aplicarea pedepsei, ceea
ce în cazul procedurii prevăzute la art. 374 C. proc. pen. nu este posibil. În același timp,
în cazul recunoașterii vinovăției, individualizarea pedepsei este un atribut al instanței și
nu al procurorului, cum este în situația aplicării art. 480 și următoarele C. proc. pen.143
Acordul de recunoaștere a vinovăției144 Recunoașterea învinuirii145

Acordul de recunoaștere a vinovăției este recunoașterea învinuirii este o procedură
procedura folosită doar în cursul urmăririi ce se folosește doar în faza de judecată;
penale, competența aparținându-i intervine de la primul termen și intră în
procurorului competența președintelui completului de
judecată
acordul de recunoaștere a vinovăției se instituția recunoașterii învinuirii poate
poate încheia doar cu referire la interveni pentru o paletă întinsă de
infracțiunile pentru care legea prevede infracțiuni, excepție făcând doar acele
pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel infracțiuni pentru care pedeapsa este
mult 15 ani detențiunea pe viață
în cazul acordului de recunoaștere a în cazul recunoașterii învinuirii,
vinovăției, judecata se desfășoară doar pe cercetarea judecătorească se poate
baza probelor strânse și administrate în desfășura doar pe baza probelor
faza de urmărire penală administrate în cursul urmăririi penale și
necontestate de părți sau persoana
vătămată, instanța putând însă să
administreze și proba cu înscrisuri
acordul de recunoaștere a vinovăției, prin recunoașterea învinuirii reprezintă o
încheierea lui între procuror și inculpat, procedură abreviată de desfășurare a
143
144
Carmen-Silvia Paraschiv, Fișe de procedură penală pentru admiterea în magistratură și avocatură, ed.
Hamangiu, București, 2017, pp. 599-600.
145
Ibidem.
58
capătă valoare juridică de act de sesizare judecății, fără ca recunoașterea învinuirii
al instanței de judecată să aibă valoarea unui act procesual
acordul de recunoaștere a vinovăției se recunoașterea învinuirii reprezintă
bazează pe negocierea și înțelegerea procedura în care președintele
intervenite între procuror și inculpat în completului aduce la cunoștința
legătură cu: inculpatului posibilitatea de a solicita ca
- acceptarea încadrării juridice a faptei; judecata să aibă loc în procedura
-felul și cuantumul pedepsei; abreviată, dacă recunoaște în totalitate
-forma de executare a pedepsei. faptele reținute în sarcina sa, aducându-i
la cunoștință dispozițiile art. 396 alin.
(10) CPP potrivit cărora în caz de
condamnare sau amânare a aplicării
pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute
de lege în cazul pedepsei închisorii se
reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei
amenzii, cu o pătrime.
acordul de recunoaștere a vinovăției poate recunoașterea învinuirii ca procedură
fi inițiat atât de către procuror, cât și de abreviată este adusă la cunoștința
către inculpat inculpatului de către președintele
completului, fiind singurul care o poate
iniția în condițiile prevăzute de lege
59
CAPITOLUL VI. CONCLUZII
6.1. Concluzii
După cum s-a putut observa pe parcursul prezentei lucrări, aceasta nu a urmărit
oferirea de soluții cu caracter incontestabil sau aducerea unor argumente în favoarea
unei opinii sau a alteia, ci a încercat să fixeze, pe cât posibil, anumite puncte de orientare
în ceea ce privește instituția acordului de recunoaștere a vinovăției146.
S-a încercat, de asemenea, și formularea unor puncte de vedere cu privire la
aspectele mai controversate ale procedurii, în scopul de a realiza un tablou mai
cuprinzător al problemelor de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale avute în
vedere147.
La începutul acestei lucrări spunea că legiuitorul a urmărit prin introducerea
acordului de recunoaștere a vinovăției accelerarea procedurilor din cadrul procesului
penal pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, dar și pentru eficientizarea
actului de justiție. S-a urmărit valorificarea declarației inculpatului care își recunoaște
vinovăția ca marcă a caracterului modern al instituției, prin punerea la dispoziția acestuia
a unei proceduri mult mai simple, prin care să evite etapa judecății148.
În plus, cu toate că acordul de recunoaștere a vinovăției este o procedură
specială, prin reglementarea expresă a acestuia s-a dorit instituirea unei proceduri
unitare și nu doar a unor norme solitare care să fie accesorii cu caracter de excepție la
normele de drept comun.
Întrucât este un element de justiție negociată prin care se tinde la privatizarea
procesului penal, iar instituția prezintă element de noutate pentru dreptul procesual penal
român, nu putem spune cu certitudine în acest moment dacă legiuitorul și-a atins în
totalitate scopul propus prin consacrarea legală a normelor ce privesc acordul de
recunoaștere a vinovăției149.
146
147
Ibidem.
148
Ibidem.
149
Ibidem.
60
Acest lucru va putea fi observat în timp, pe baza creării unei practici judiciare
unitare privitoare la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, care, sperăm noi,
va ajuta la soluționarea problemei proceselor lungi și va spori gradul de încredere a
justițiabililor în actul de justiție prin asigurarea transparenței procedurii.
61
6.2. Propunere de lege ferenda
Întrucât a putut fi observată așezarea procesului penal pe bazele unor noi

principii, alături de cele clasice, analiza prevederilor legale ce privesc acordul de
recunoaștere a vinovăției a urmărit și evidențierea unor situații nu tocmai ușor de
soluționat, ce pot însă apărea în practică150. Cu referire la aceste prevederi, sunt făcute
următoarele propuneri de lege ferenda, pe care le redăm pe scurt în cele ce urmează:
1. cu privire cele două avize ale procurorului ierarhic superior, legiuitorul nu
menționează decât forma scrisă a avizului prealabil, forma avizului ulterior nefiind
expres identificată; întrucât deja există controverse cu privire la acest al doilea aviz,
considerăm că legiuitorul ar trebui să se pronunțe cu privire la stabilirea formei acestuia;
2. cu privire la modalitatea în care va fi cuprinsă declarația inculpatului în
conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, apreciem că ar trebui menționat expres
dacă aceasta va fi o secțiune integrantă a acestuia ori dacă va îmbrăca forma unui înscris
separat, atașat acordului propriu-zis;
3. în ceea ce privește posibilitatea verificării sub aspectul legalității a acordului de
recunoaștere a vinovăției de către procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit, dat
fiind faptul că referitor la posibilitatea îndreptării actelor săvârșite de organele de
cercetare penală există deja amintita procedură de corectare ori refacere a acestora,
apreciem că ar fi utilă introducerea unei astfel de proceduri și în cazul acordului de
recunoaștere a vinovăției, în ciuda faptului că există o verificare făcută de instanță,
deoarece aceasta din urmă vizează doar existența elementelor legale de conținut și a
consimțământului părților cu referire la ceea ce s-a statuat în acord;
4. dat fiind faptul că acordul de recunoaștere a vinovăției nu parcurge faza camerei
preliminare, considerăm că ar fi necesară reglementarea unui control al legalității
modalității în care a fost întocmit acordul de recunoaștere a vinovăției și administrării
probelor pe baza cărora acesta a fost încheiat;
5. pornind de la faptul că „legea tace" în ceea ce privește posibilitatea inculpatului de
a-și revoca acordul cu privire la încheierea acestei înțelegeri în fața instanței, apreciem
că ar fi necesară o dispoziție legală în această privință, pentru a putea ști dacă o asemenea
150
62
declarație poate produce efecte, în sensul renunțării în mod valabil la încheierea
acordului în fața instanței, dar și în sensul consecințelor procesuale pe care aceasta le-ar
putea avea151.
În ceea ce privește la propunerile enumerate, ținem să subliniem faptul că
acestea nu fac referire la totalitatea situațiilor ce ar fi putut avea o reglementare mai
precisă; credem, de asemenea, că multe aspecte cu caracter controversat, chiar din cele
pentru care nu au fost făcute propuneri de lege ferenda, vor putea fi soluționate prin
crearea unei practici judiciare unitare152.
151
152
Ibidem, pp. 138-139.
63
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. ALSCHULER, Albert, Plea Bargaining and Its History, Columbia Law

Review, vol. 79, 1979.
2. BÂRSAN, Maria Magdalena, CARDIȘ Maria Magdalena, Acordul de
recunoaștere a vinovăției, Ed. Hamangiu, București, 2015.
3. COTOI, Florin, BRUTARU, VERSAVIA, Efectele recunoașterii
vinovăției în dreptul penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
4. DRILEA-MARGA, Marian, Urmărirea penală în noul Cod de proedură
penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
5. GHIGHECI, Cristinel, Principiile procesului penal în noul Cod de
procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
6. IORDACHE, Magdalena, Judecata în primă înstanță în noul Cod de
procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
7. IUGAN, Andrei Viorel, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed.
Universul Juridic, București, 2015.
8. NEAGU, Ion, DAMASCHIN, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
9. PARASCHIV, Carmen-Silvia, Fișe de procedură penală pentru admiterea
în magistratură și avocatură, ediția 2, Ed. Hamangiu, București, 2017.
10. PASCU, Mădălina, MANEA, Teodor, Acordul de recunoaștere a
vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
11. UDROIU, Mihail, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București,
2014.
12. UDROIU, Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck,
București, 2014.
13. UDROIU, Mihail, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck,
București, 2014
64
14. UDROIU, Mihail, Procedură penală: Partea specială, ediția 3, Editura
C.H. Beck, București, 2016.
15. VOICU, Corina, UZLĂU, Andreea Simona, TUDOR, Georgiana,
VĂDUVA, Victor, Noul cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014.
17. GHIGHECI, Cristinel în VOLONCIU, Nicolae, UZLĂU, Andreea
Simona (coordonatori), Noul cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
București, 2014.
II. Articole și studii de specialitate
1. GHEORGHE, Ștefan Daniel, Rolul procurorului în realizarea acordului

de recunoaștere a vinovăției. Probleme practice și teoretice în desfășurarea procedurii
speciale prevăzute de Noul Cod de procedură penală, În Revista de note și studii
juridice, septembrie 2014.
2. LANGBEIN, John H., Understanding the Short History of Plea
Bargaining, in Faculty Scolarship Series, Paper 554, 1979.
3. NEMEȘ, Maria Adriana, Justiția negociată în contextul dreptului penal
din perspectiva drepturilor omului, în Revista Dreptul nr. 1/2010.
4. PRADEL, Jean, Le plaider coupable, confrontation des droits americain,
italien et francais, Revue internationale de droit compare, nr. 2/2005.
5. SLĂVOIU, Radu, LĂNCRĂJAN, Alexandra, Acordul de recunoaștere a
vinovăției – unele controverse, Revista de note și studii juridice, august 2011.
6. UZLĂU, Andreea Simona, Plea bargaining – a new criminal procedure
institution, AGORA International Journal of Juridical Science, nr. 4, 2013.
65
III. ACTE NORMATIVE
1. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (publicată în M.

Of. nr. 486 /15.07.2010)
2. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte
normative care cuprind dispoziții procesual penale (publicată în M. Of., Partea I,
nr. 515 /14.08.2013)
3. Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor (publicată în M. Of., Partea I, nr. 714 /26.10.2010)
4. O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară (publicată în M. Of., nr. 389 / 23.05.2016).
5. Hotărâre nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale
proiectului Codului de procedura penala (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 556 din 14/08/2007)
6. O.U.G. nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte
normative (Publicată în M. Oficial nr. 931 din 29 decembrie 2011)
7.
III. SURSE INTERNET
1.
Http://chicagobound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2005&context=journal
_articles.
66

Acordul de Recunoastere A Vinovatiei

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Acordul de Recunoastere A Vinovatiei

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA " VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIIN ȚE ADMINISTRATIVE

CAPITOLUL I . Scurt istoric al acordului de recunoaștere a vinovăției......................................... 5

1.1. Considerații preliminare

1.2. Apariția și evoluția noțiunii de acord de recunoaștere a vinovăției

În sistemele de drept adversial trebuie căutată originea instituției acordului de

1.3. Importanța procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției

Legiuitorul român a ales să nu definească această instituție a acordului de

2.1. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției

În art. 479 Cod procedură penală se precizează că "acordul de recunoaștere a

2.2. Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției

Codul de procedură penală menționează trei condiții de încheiere a acordului de

2.3. Forma acordului de recunoaștere a vinovăției

În sens general, prin termenul "formă" se înțelege metoda de materializare a

2.4. Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției

Legiuitorul a prevăzut expres mențiunile ce trebuie cuprinse în acordul de

De aceea în art. 482 Cod de procedură penală, sub denumirea Conținutul

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie:

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectului acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de

Mențiunile expres sunt cele minime și indispensabile valabilei încheieri a

Astfel, dacă majoritatea dispozițiilor cu privire la conținutul acordului sunt

Anumite dispoziții se impun și privitor la declarația inculpatului. O primă

În plus față de mențiunile cu caracter obligatoriu, prin interpretarea dispozițiilor

Acordul de recunoaștere a vinovăției întocmit este înaintat procurorului ierarhic

Dacă acordul de recunoaștere a vinovăției a fost corect și legal întocmit sub

3.1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției

Ținând cont că textul de lege nu face distincție, considerăm că acordul de

Suspectul nu poate fi considerat titular al procedurii acordului, fiindcă punerea

Legiuitorul a apreciat că încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu se

Nu au nici un rol în încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției persoana

3.2. Inițiatorul acordului de recunoaștere a vinovăției

Își poate manifesta intenția de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției

O condiție privitoare la inculpat ce trebuie îndeplinită în prealabil inițierii

Interesant este faptul că legiuitorul nu face nicio remarcă cu privire la

Se va înțelege prin procurorul de caz fie procurorul care exercită supravegherea

Indiferent cine este inițiatorul acordului de recunoaștere a vinovăției, cealaltă

3.3. Negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției

Procedura negocierii acordului de recunoaștere a vinovăției vizează atât

Trebuie remarcat faptul că legea nu prevede posibilitatea negocierii măsurilor

În ceea ce privește pedeapsa principală ce va fi negociată poate fi doar pedeapsa

Dacă negocierea privește cuantumul pedepsei, acesta trebuie negociat pentru a

În cazul săvârșirii mai multor infracțiunii concurente, considerăm că negocierea

Dacă negocierea se poartă asupra formei de executare a pedepsei, se va putea

4.1. Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției

După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul de caz

Având în vedere că în cadrul procedurii obișnuite subiecților procesuali li se

Apreciem că inculpatului trebuie să i se comunice o copie a acordului de

Există și niște particularități cu privire la sesizarea instanței cu acordul de

Pornind de la această lipsă de interdependență între cele două acte de sesizare,

În cadrul procedurii speciale în condițiile în care inculpatul recunoaște

Cu toate că astfel de situații vor apărea extrem de rar, considerăm că în practică

Privitor la competență, procurorul de caz va sesiza instanța competentă personal

În cazul în care inculpatul și partea civilă au încheiat un acord de mediere sau o

4.2. Procedura în fața instanței

Art. 484 C. proc. pen. reglementează procedura în fața instanței în ceea ce

În actuala reglementare, procesul penal a fost structurat în patru faze: urmărirea

4.2.2. Apelul – cale de atac împotriva acordului de recunoaștere a vinovăției