ANUL III

semestrul II

CURS DE
TEOLOGIE PASTORALĂ
(rezumat)

Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 PASTORALA DIRECTĂ SAU SPECIALĂ (II)

1. PAROHIA CA FORMĂ DE ORGANIZARE A VIEŢII ECLEZIALE

Precizări terminologice
paroi/ka = şedere sau stabilire în ţară străină.
paroike/w = a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre străini1.
- aşa se numeau comunităţile evreieşti împrăştiate prin lume după cucerirea ţării de
către romani şi distrugerea templului din Ierusalim. A fost preluat, la început, de
primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre păgâni, erau
socotite drept comunităţi străine de modul de viaţă al celorlalţi.
- desemna, la început, comunităţile creştine de la sate.

sensul teologic: parά oι̉kίa – pe lângă casă – cei ce locuiesc în jurul Casei Domnului
(biserica). De aceea, biserica se construieşte, pe cât este posibil, în mijlocul comunităţii.

enoria - e(gxw/rios = situat la ţară sau de la ţară2. Termenul desemna, la început,

comunităţile creştine de la sate. Cu timpul, a devenit sinonim cu cel de parohie.

Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un

anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere
canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh
numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective 3.

Înfiinţarea, organizarea, schimbarea limitei teritoriale şi desfiinţarea de parohii se aprobă

de către Consiliul eparhial, ţinând cont de cerinţele misionare şi pastorale din teritoriu.

1Vezi Dictionnaire grec-français, editat de M. A. Bailly, Paris, 1897, p. 1492.

2 Ibidem, p. 576.
3 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod, prin

Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007, recunoscut de către Guvernul României prin H.G. nr. 53/16
ianuarie 2008 şi publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 50, 22 ianuarie 2008, p. 13.

2
Credincioşii din parohie
drepturi:
- beneficiază de asistenţă religioasă
- aleg şi pot fi aleşi în organismele parohiale
- beneficiază de ajutor filantropic, după posibilităţi
îndatoriri
- susţinerea, întărirea şi mărturisirea credinţei Bisericii Ortodoxe
- vieţuirea potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă
- participarea la sfintele slujbe
- împărtăşirea cu Sfintele Taine
- împlinirea faptelor milei creştine
- întreţinerea şi ajutarea bisericii şi a slujitorilor

Parohiile, în Biserica Ortodoxă Română, în funcţie de condiţiile pastoral-misionare şi de

numărul credincioşilor, sunt de trei categorii (clasificarea pe categorii se aprobă de către
Permanenţa Consiliului Eparhial).

Pe durata activităţii lor în parohie, preoţii şi diaconii sunt datori a locui în

parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în case închiriate şi
au dreptul la folosinţă gratuită a unei anumite suprafeţe de teren,
proprietatea parohiei, aprobată de centrul Eparhial. Navetismul preoţilor
este una din cauzele insuccesului în activitatea pastorală.

Preotul trebuie să cunoască bine parohia şi să o organizeze în aşa fel încât viaţa creştină şi
activitatea misionară să se desfăşoare corect şi complet din punct de vedere: liturgic,
administrativ, filantropic şi cultural-misionar. Scopul principal şi permanent al
activităţii preotului este mântuirea credincioşilor, în baza legăturii veşnice a lui Hristos
cu Biserica Sa. Din această perspectivă, cea mai mare bogăţie a vieţii este prezenţa
Mântuitorului Hristos în fiecare creştin. Activităţile care servesc acestui deziderat sunt:
1. Participarea la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe.
2. Înnoirea vieţii creştinilor prin spovedanie şi vieţuire curată şi sfântă.
3. Stabilitatea familiei creştine.

3
 4. Participarea tinerilor la viaţa Bisericii.
5. Grija permanentă pentru viaţa bătrânilor.
6. Antrenarea parohiei în activităţi de ajutorare a altor parohii mai sărace sau a unor
persoane singure şi neajutorate.
7. Cheia succesului pastoral se concentrează în cuvântul „participare”. Este foarte
important ca toţi oamenii să fie luaţi în seamă şi fiecare să vadă că nu este uitat.

Alături de preotul paroh, la buna desfăşurarea activităţii pastoral-misionare

contribuie ceilalţi preoţi şi diaconi slujitori, cântăreţii bisericeşti, precum şi
organismele deliberative (Adunarea parohială) şi executive (Consiliul Parohial şi
Comitetul parohial).

O parohie este bine organizată atunci când nu numai preotul, ci şi întreaga parohie
au un comportament pastoral-misionar. Nivelul de organizare, din acest punct de vedere,
se reflectă în intensitatea participării credincioşilor la activităţile parohiei şi
dezvoltarea conştiinţei de enoriaş. Acestea trebuie organizate potrivit unui program,
propus de preot şi de Consiliul parohial, la care este invitat să ia parte fiecare credincios.
Comitetul parohial, prin membrii săi, are rolul de a capacita credincioşii să se
implice în viaţa parohiei, în cadrul Serviciilor ce funcţionează potrivit Statutului Bisericii
Ortodoxe Române:
- social
- misionar
- cultural
- pentru tineret
- administrativ-gospodăresc

Activitatea principală într-o parohie, fără a le neglija pe celelalte, trebuie să rămână

latura sfinţitoare sau harismatică, de mijlocire a harului sfinţitor necesar mântuirii,
pentru că, în ultimă instanţă, activitatea preotului nu urmăreşte altceva decât mântuirea

4
credincioşilor încredinţaţi spre păstorire. De aceea a fost numită parohia „totalitatea
credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir”4.

Înduhovnicirea parohiei, în toate activităţile ei, este scopul prim al pastoraţiei.

Agricultura şi cultura fac deopotrivă parte din activitatea misionară, care trebuie să
conţină toate aspectele vieţii umane, întrucât omul are vocaţia de a sfinţi spaţiul în care
trăieşte.
Parohia este bine organizată în momentul în care viziunea liturgică din
duminici şi sărbători pe care credinciosul o întâlneşte în locaşul de cult se
extinde peste săptămână în afara locaşului de cult.
Parohia poartă chipul preotului care o conduce. De vrednicia lui
depinde în mare măsură ca acolo să fie o biserică vie.

Modelul de organizare a parohiei se va vedea în viaţa credincioşilor, în organizarea

şi gospodărirea familiilor credincioşilor. În acest sens, preotul va pune la dispoziţie:
 o bibliotecă bine organizată (cărţile cele mai importante să fie în casele
credincioşilor, iar în biblioteca parohiei 5-10 exemplare, pentru împrumut), cu
reţea de internet
 o arhivă electronică de filme și documentare creştine
 video-proiector cu panou pentru proiectare
 staţie de amplificare
 sală de întruniri (care poate fi şi sală de prăznuiri)

De asemenea, vor organiza cercuri cultural-pastorale.

Preotul va avea o evidenţă pastorală a activităţii parohiei, pe săptămâni şi luni,
în care va consemna planul şi realizările lui, arhiva acestuia conţinând toate activităţile lui.
Va vizita alte parohii bine organizate, pentru a se inspira din rezultatele acestora,
va participa la colocvii şi seminarii pe teme pastorale şi va iniţia asemenea seminarii. Se
va abona la publicaţiile de specialitate, care îl pot ajuta. Priorităţile cunoştinţelor de ordin
pastoral vor fi cele duhovniceşti. O importanţă deosebită se va acorda modului în care

4Pr. Prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”,
XII (1960), nr. 5-6, p. 284.

5
credinţa ortodoxă a inspirat şi promovat cultura românească. Întreaga cultură
românească de inspiraţie creştină poate deveni mediu şi mijloc misionar, când preotul
discerne în ea rodirea credinţei strămoşeşti.

2. INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE

Este un eveniment important în viaţa parohiei şi a preotului. Ar fi de dorit ca

instalarea să o facă chiriarhul care l-a hirotonit sau cel puţin delegatul său, care va
prezenta pe preot în faţa credincioşilor şi autorităţilor locale. Instalarea preotului are două
părţi:
1. Săvârşirea Sfintei Liturghii şi prezentarea noului preot paroh
Săvârşirea Sfintei Liturghii se face împreună cu protopopul şi delegatul
chiriarhului. Slujba trebuie bine pregătită duhovniceşte şi din punct de vedere liturgic.
Preotul va avea veşmintele şi sfintele vase frumoase şi curate, invitaţii tipărite și un pliant
structurat pe şase feţe, care va conţine:
1. prezentarea bisericii (fotografie)
2. prezentarea preotului, cu date din viaţa lui
3. citate din Noul Testament sau din Sfinţii Părinţi despre preoţie
4. date istorice despre biserică şi parohie şi programul misionar de viitor
5. programul instalării
6. harta cu localizarea parohiei şi căile de acces la biserică
Invitaţia trebuie să fie clară, solemnă, exprimând sobrietate şi bucurie, cu un
aspect misionar.
În biserică, locurile din faţă vor fi rezervate pentru autorităţile bisericeşti şi civile.
După Sfânta Liturghie, delegatul chiriarhului citeşte decizia de numire.

Protopopul urmează la cuvânt, iar discursul său se va constitui pe baza

următoarelor idei:
 prezentarea chipului luminos al preotului nou instalat (biografie şi
caracterizare pe scurt).

6
  încredinţarea preotului obştii credincioşilor pentru a-l primi cu respect şi
dragoste fiască şi a asculta de el ca de slujitorul lui Dumnezeu.
 pe credincioşi, fii şi fiice duhovniceşti, îi încredinţează preotului ca unui
părinte spiritual.
 va arăta bucuria şi sfinţenia momentului.

Dacă se consideră oportun (depinde de timp şi persoană), se dă cuvântul unui membru

din consiliul parohial, care adresează un cuvânt de bun venit noului preot.
Dacă este de faţă fostul preot, i se mulţumeşte acestuia şi i se dă posibilitatea de a-l saluta
pe noul preot.

Ultimul cuvânt îl are preotul nou instalat.

Ideile principale ale cuvântării lui vor fi:
 mulţumire adusă lui Dumnezeu - Care l-a chemat la slujirea preoţească
 mulţumire adusă părinţilor după trup, care l-au născut şi crescut, preoţilor şi
profesorilor – care l-au format spiritual
 mulţumire adusă chiriarhului – care l-a numit în parohie și l-a hirotonit
 mulţumire adusă persoanelor prezente – care au venit la acest moment solemn
din viaţa parohiei şi a preotului
 va arăta apoi, în puţine cuvinte, că are conştiinţă misionar-pastorală,
exprimând aceasta cu ajutorul referirilor scripturistice din Epistolele Pastorale
ale Sfântului Apostol Pavel sau cu citate din opera Sfinţilor Părinţi despre
misiunea preotului.
 va exprima dorinţa de a conlucra cu credincioşii pentru mântuirea lor şi spre
binele parohiei şi al localităţii. Din cuvintele preotului, toată lumea trebuie să
simtă că are de-a face cu un Părinte spiritual al comunităţii.
 pareneza va dura 5, maximum 10 de minute.
Familia preotului trebuie, pe cât posibil, să fie prezentă la Sfânta Liturghie şi la
ceremonia de instalare. Doamna preoteasă, copiii şi părinţii vor fi îmbrăcaţi în ţinută
solemnă şi cuviincioasă.

7
 De asemenea, e recomandabil ca la sfârşitul acestor cuvântări să se ofere celor prezenţi
iconiţe cu sfântul ocrotitor al bisericii parohiale.

2. Agapa frăţească
După încheierea slujbei, următorul moment al instalării este agapa.
Masa nu trebuie să fie nici prea săracă, nici prea abundentă. Este mai întâi de toate
un prânz spiritual şi un prilej de a consolida bucuria din biserică. Cu toate acestea,
masa nu trebuie să lase impresia de zgârcenie a celor care au pregătit-o.
În organizarea mesei vor fi avute în vedere următoarele lucruri:
■ sobrietate în ce priveşte forma şi aspectul paharelor
■ feţe de masă şi tacâmuri curate
■ persoanele care servesc la masă să aibă experienţă
■ masa pregătită va fi filmată sau fotografiată doar înainte de a începe
agapa
■ discursurile se vor ţine după aperitive sau după felul doi:
 nu mai mult de trei-patru luări de cuvânt
 vorbitorii trebuie rugaţi să fie mai concentraţi în idei
 mai întâi va vorbi autoritatea locală sau reprezentanţi ai unor
instituţii locale
 mărturia unui coleg, profesor sau prieten al preotului
 preotul nou instalat mulţumeşte celor care au organizat agapa

Este bine ca un asemenea eveniment să fie consemnat în „Cartea de

Onoare a Parohiei”. Se vor face fotografii cu cele mai importante momente, constituind
ulterior un album. Se va publica, eventual, un articol în revista bisericească locală sau în
ziarul local, însoţit de o fotografie a preotului şi a participanţilor la eveniment (în grup, în
faţa bisericii).
La sfârşitul agapei, preotul mulţumeşte participanţilor, asigurându-i că se roagă
pentru sănătatea şi mântuirea lor.
La plecare, preotul va oferi invitaţilor în dar câte o iconiţă sau câte o carte de
rugăciuni.

8
 Ceremonia va fi organizată de protopop, cu sprijinul preotului, însă nu trebuie
uitaţi oamenii care au contribuit la reuşita evenimentului şi nici copiii care, în primul
rând, trebuie implicaţi mai întâi în cult (Crezul, Tatăl nostru, cântări la chinonic etc.).
Dacă este posibil, un cor de copii este bine venit să cânte câteva cântări și la agapă.

Instalarea în parohie a preotului este un eveniment misionar de

maximă importanţă şi, în consecinţă, instalarea trebuie pregătită cu multă
dăruire şi bucurie, având credinţa şi conştiinţa că invitatul cel mai mare este
Hristos Domnul – Păstorul Cel Bun.

Este recomandat ca, după instalare, preotul să-i viziteze pe toţi enoriaşii săi, dacă e
posibil cu ocazia vizitelor pastorale îndătinate (Crăciun, Bobotează, sfințirea caselor ș.a.).

3. CUNOAŞTEREA ŞI ORGANIZAREA PAROHIEI

Este o condiţie prealabilă a unui program pastoral eficient şi de aceea este necesară
urmărirea ei în mod sistematic şi persistent. Cunoaşterea trebuie să vizeze mai multe
planuri:
■ spiritual
■ al componenţei confesionale
■ moral
■ istoric
■ cultural
■ socio-economic
În acest scop, vor fi consultate toate izvoarele de informare privind istoria parohiei
şi activitatea pastorală a înaintaşilor, pentru a lega în mod organic activitatea prezentă cu
cea precedentă, în direcţia intensificării şi amplificării acesteia.

Preotul va întocmi o monografie a parohiei, acolo unde nu s-a făcut de mai

multă vreme. În vederea cunoaşterii mai bune a istoricului parohiei, se va apela la
persoane mai în vârstă sau la alţi preoţi din vecinătate. Programele misionare-pastorale pe

9
care le stabileşte preotul, împreună cu consiliul parohial, au mai multe şanse de reuşită
atunci când trecutul şi prezentul parohiei sunt bine cunoscute. În acest context, este
necesară o bună cunoaştere a terenului în care va fi semănată sămânţa lui Hristos. În baza
acestei cunoaşteri temeinice a parohiei în evoluţia şi istoria ei, preotul va putea sesiza
mutaţiile din ultimele decenii survenite în comportamentul credincioşilor.
Viaţa duhovnicească poate fi promovată cu mai mult succes dacă în cunoaşterea
parohiei se ţine cont de reactivarea unor virtuţi de seamă ale enoriaşilor. Trebuie găsite
puncte de sprijin pozitive din trecut, care să suscite o renaştere spirituală pentru timpul
prezent. Cunoaşterea parohiei nu este un scop în sine, ci este premisa unei activităţi
pastorale, care pleacă de la concretul situaţiei pentru a aduce speranţă şi înnoire spirituală
în viaţa credincioşilor, care se confruntă astăzi cu probleme noi. Trebuie reţinut însă
faptul că, indiferent de intensitatea schimbărilor, scopul pastoraţiei, de îndrumare pe
calea mântuirii, rămâne acelaşi. Rolul preotului este să înţeleagă necazurile prin care trec
credincioşii, să fie solidar cu ei, să-i consoleze şi să-i îndrume în speranţă.
Trebuie cunoscută realitatea concretă, deoarece „nu pornim de la omul
ideal şi contextul ideal, ci de la omul real şi contextul real”, iar o pastoraţie cu
adevărat misionară este cea care face legătura între textul Scripturii şi
contextul real în care trăiesc credincioşii.
De o importanţă deosebită sunt cercurile pastorale tematice, desfăşurate în
protoierii, care oferă posibilitatea de cunoaştere a parohiei şi a zonei. Aceste cercuri
tematice confirmă şi completează informaţiile din zonă. Se impune apoi şi o analiză cu alţi
factori de răspundere: primarul, medicul, cadrele didactice. Se recomandă ca preotul să
ţină legătura cu toate persoanele şi instituţiile care îl pot ajuta în activitatea sa.

În ce priveşte mijloacele pentru cunoaşterea parohiei, acestea sunt:

 vizite pastorale
 slujbe religioase
 convorbiri cu unele persoane mai reprezentative din parohie
 contribuţia serviciului de evidenţă a populaţiei
 evidenţa tuturor credincioşilor (fişa pastorală)
 Taina Pocăinței

10
  pelerinajele cu membrii parohiei
 şedinţele de consiliu şi comitet parohial
 convorbirile cu preoţii din parohiile vecine.

4. COLABORATORII PREOTULUI ÎN ACTIVITATEA PASTORALĂ

Cântăreţul bisericesc
- omul cu care preotul conlucrează (slujeşte) cel mai mult
- trebuie să-l ajute şi să-l completeze pe preot, îndeplinind atribuțiile care-i revin
în fișa postului
- să aibă viaţă duhovnicească
- să fie bun creştin, să se spovedească şi să se împărtăşească frecvent
- să aibă respect faţă de enoriaşi şi faţă de preot şi familia lui
- să aibă o voce frumoasă, plăcută şi să cunoască tipicul şi cântările bisericeşti
- să încurajeze cântarea în comun în biserică

Epitropul
- să aibă viaţă duhovnicească
- să fie bun creştin, să se spovedească şi să se împărtăşească cât mai des
- să participe la slujbele bisericii
- să cunoască Statutul și Regulamentele de funcţionare ale Bisericii Ortodoxe
Române

Consiliul şi Comitetul parohial

- Consiliul parohial e alcătuit din 7, 9 sau 12 membri, în funcţie de categoria
parohiei, iar Comitetul are un număr dublu de membri.
- aceştia trebuie să fie creştini evlavioşi, ataşaţi de biserică şi devotaţi activităţilor
din parohie
- să participe cu regularitate la sfintele slujbe
- să se spovedească şi să se împărtăşească cât mai des

11
 5. COLABORAREA PREOTULUI CU AUTORITĂŢILE
BISERICEŞTI ŞI CIVILE

În relaţiile cu autorităţile civile, preotul va cultiva decenţa şi respectul pentru

responsabilitatea funcţiei autorităţilor civile, căutând să promoveze credinţa ortodoxă,
demnitatea umană, solidaritatea, acţiunile sociale de caritate şi culturale, în spiritul
Evangheliei lui Hristos.
Preotul va evita atitudinea de autosuficienţă şi orgoliu, pe de o parte,
sau de slugărnicie, pe de altă parte. În relaţiile cu autorităţile civile se va cultiva
sobrietatea în prietenie şi va evita familiaritatea jenantă.
În privinţa pluralismului politic, preotul trebuie să aibă o poziţie moderată, evitând
atitudinile partizane radicale. Va respecta libertatea şi opţiunea pluralistă a credincioşilor,
îndemnându-i să promoveze valorile creştine în societate şi să apere interesele Bisericii,
care trebuie să promoveze etica vieţii sociale şi să apere demnitatea umană. Va cultiva
sensibilitatea la suferinţele celor săraci, ştiind că avocatul lor suprem este Hristos
Dumnezeu.
În calitate de cetăţean şi de părinte duhovnicesc al tuturor enoriaşilor săi,
indiferent de orientarea lor politică, preotul are libertatea, binecuvântarea şi îndatorirea
de a participa la viaţa cetăţii, sprijinind activităţile menite să promoveze binele comun. În
vederea respectării opţiunilor politice ale credincioşilor săi, preotul are obligaţia de a
păstra neutralitatea în timpul campaniilor electorale, atât în declaraţiile publice, cât şi în
activitatea practică faţă de problemele cu caracter politic. Opţiunea politică a
preotului va fi exprimată doar prin votul personal secret.

În raport cu autorităţile civile, preotul va susţine acele activităţi care privesc:

 îmbogăţirea vieţii spirituale
 unitatea familiei
 păstrarea tradiţiilor culturale creştine
 valorile româneşti inspirate de credinţa ortodoxă
 programe social-caritative

12
 În raporturile cu autorităţile bisericeşti superioare, preotul va
manifesta respect, ascultare şi cooperare, în folosul Bisericii. De modul în care
preotul îşi va respecta superiorii, depinde respectul de care se va bucura el însuşi din
partea credincioşilor, în parohia sa. Este foarte greu pentru cineva să pretindă de la alţii
ceea ce nu oferă el. Se adevereşte aici cuvântul Mântuitorului: Ceea ce vreţi să vă facă
vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor (Matei 7, 12).
Preoţii trebuie să trăiască relaţia de familie spirituală, fiindcă toţi slujitorii Bisericii
sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Cu cât este mai mare rangul în Biserică, cu atât
este mai mare răspunderea lor (cf. Luca 17, 10).

Titlurile sau rangurile în Biserică nu sunt instituite doar ca să se evite

confuzia şi să se cultive orgoliile, ci să se arate vrednicia şi responsabilitatea
fiecăruia.
Atunci când preotului i se spune Preacucernicul, se are în vedere faptul că omul
cucernic contrastează cu omul lumesc. Cucernicia sau cuvioşia trebuie să fie preocuparea
principală a preotului şi a parohiei, după modelul expresiei: Se încoronează capul şi se
cinsteşte tot trupul. Este foarte importantă conştientizarea adevărului menţionat în
cuvintele Fericitului Augustin: „Sunt episcop pentru voi şi penitent împreună cu voi”.
Când un preot este hirotesit, de exemplu, iconom stavrofor, acest lucru înseamnă o
recunoaștere a vredniciei de până atunci și o încurajare pentru o lucrare mai intensă și
mai bogată în viitor. Cel hirotesit este între preoți un model de iubire jertfelnică și viețuire
sfântă. Când un preot paroh sau coslujitor devine iconom stavrofor, se cinstește nu numai
preotul, ci întreaga comunitate parohială.
Titulatura de Preasfinţitul, dedicată episcopului, exprimă răspunderea sa totală
pentru promovarea lucrării sfinţitoare a Bisericii, precum şi vocaţia de a chema pe
credincioşi la sfinţenie. Titlurile sau apelativele în Biserică reprezintă un memorial şi o
mărturisire a ceea ce este preotul în misiunea sa şi un apel la împlinirea misiunii sale.

În relaţia cu autorităţile bisericeşti, preotul va încerca să ţină un contact cât mai

dinamic cu arhipăstorul, evitând izolarea, dar şi excesul de vizite, informând asupra
diferitelor probleme şi cerând sprijinul superiorilor ori de câte ori este nesigur de luarea
unei decizii. Ascultarea să nu se manifeste ca un act de supunere oarbă sau făţarnică, ci

13
ca o stare de responsabilitate şi cooperare în misiunea Bisericii, care are nevoie de
coordonare şi sprijin, pentru ca ea să devină o afirmare a unităţii Bisericii şi o expresie a
prezenţei roditoare a Duhului Sfânt, care creează comuniunea darurilor şi răspunderilor
în Biserică.
Principiul ierarhic presupune răspunderea personală şi comunitară, în baza celor
spuse de Tertulian: Unus christianus, nullus christianus (Un creştin singur (izolat) nu
este creştin).
„Parohia nu este o nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare episcopie să fie mai
multe Biserici (particulare). Parohiile n-au fost înţelese niciodată ca unităţi euharistice
independente în interiorul episcopiei, ci numai ca ramuri organice ale ei (mitropolitul
Ioannis Zizioulas al Pergamului). Prezenţa episcopului în dumnezeiasca euharistie locală
nu va înceta niciodată să fie considerată indispensabilă în sinaxa euharistică a fiecărei
parohii. De aceea la dumnezeiasca Euharistie episcopul e pomenit îndată după sfinţirea
Cinstitelor Daruri (Întâi pomeneşte, Doamne…), ca şi cum ar fi prezent cu trupul la
sinaxă. De altfel, orice preot săvârşeşte Liturghia împreună cu întreaga sinaxă a
credincioşilor în locul episcopului”5.

5Prot. prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de pr. prof. Ioan I. Ică,
Editura Deisis, 2004, p. 15.

14
 6. CULTUL DIVIN – MIJLOC DE PASTORAŢIE COLECTIVĂ

Cultul constituie centrul şi temelia vieţii religioase întregi.

Desfăşurarea vieţii cultice în Biserica Ortodoxă are un întreit scop, aşa cum întreită
este şi misiunea preotului:
- latreutic sau cinstitor, adică de preamărire a lui Dumnezeu, de supracinstire a
Maicii Domnului şi de cinstire a sfinţilor;
- harismatic, adică de împărtăşirea harului sfinţitor şi
- catehetic sau de instruire a credincioşilor în învăţătura de credinţă şi în
asimilarea şi trăirea adevărurilor religios-morale6.
Pornind în special de la acest al treilea scop, putem afirma că principalul mijloc
de pastoraţie colectivă folosit în Biserica Ortodoxă este cultul divin. De aceea a
şi fost numit matrice a vieţii în Hristos7, în sensul că, prin întreaga sa desfăşurare, îi
uneşte pe creştini cu Mântuitorul Iisus Hristos. De asemenea, relaţiile interpersonale
dintre credincioşi se bazează şi ele, în primul rând, pe comuniunea fiecăruia cu El, în
special prin Dumnezeiasca Euharistie.

Caracteristicile ale cultului ortodox:

- vechimea
- nu reprezintă produsul geniului personal al vreunor teologi, al vreunor episcopi
sau al vreunui sinod şi nici creaţia unei singure generaţii creştine
- este opera colectivă şi anonimă a Bisericii
- este un mod de expresie a tradiţiei bisericeşti şi a învăţăturii de credinţă
- prin săvârşirea sfintelor slujbe se întemeiază şi se menţine în primul rând
legătura sufletească dintre preot şi credincioşi şi nu arareori acestea constituie
singurele mijloace şi prilejuri pentru contactul păstorului cu păstoriţii săi.

Reforma cultului, proclamată uneori, nu este necesară. Ritul liturgic, ca

orice organism al vieţii spirituale, a cunoscut deja un lung proces evolutiv: prin adăugarea

6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002,
p. 53-56.
7 Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 47.

15
de noi elemente, dar şi prin simplificarea, prescurtarea sau suprimarea unor forme
devenite inutile. În această privinţă, întotdeauna a funcţionat în Biserica Ortodoxă
principiul echilibrului liturgic.

Atenţia trebuie să fie îndreptată nu numai asupra aspectelor succeptibile de

îndreptare sau adaptare, ci şi spre slujitorii cultului, care trebuie să cunoască temeinic şi
să pună în valoare bogăţiile spirituale şi frumuseţea cultului ortodox, prin modul în care
săvârşesc sfintele slujbe. Interesul credincioşilor pentru cult, ca şi participarea lor activă la
viaţa liturgică pot fi asigurate şi prin respectul sincer şi profund al slujitorilor Bisericii faţă
de cult, prin atitudinea lor demnă în timpul oficierii şi prin credinţa şi pietatea lor reală şi
exemplară pentru credincioşi.
Între cultul şi învăţătura de credinţă a Bisericii există o legătură
evidentă (lex credendi / lex orandi). Formele sale externe exprimă nu numai
religiozitatea sau pietatea creştinilor, ci şi dogmele Bisericii. Expunerea credinţei în cultul
Bisericii este și trebuie să fie perfectă, în sensul că slujbele nu conţin nimic de care
Biserica să nu fie sigură. Slujbele nu speculează, ci afirmă8.

Ortodoxia respiră spiritual în ritmul cererii necontenite „Doamne miluieşte” şi a

doxologiei: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”,
doxologie care se revarsă în valuri ritmate de-a lungul întregii sale vieţi liturgice şi
sacramentale. În acest sens, cultul ortodox trezeşte convingerea că raţiunea cea dintâi a
existenţei Ortodoxiei este aceea de a fi, prin botez, credinţă şi viaţă, cântare neîncetată a
frumuseţii acelei comuniuni veşnice de iubire, mai presus de minte şi negrăită în care
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Una. Pentru Ortodoxie, Sfânta Treime este taina primă şi
ultimă a unităţii în diversitate şi a comuniunii în libertate9.
Pentru Ortodoxie, fiecare Taină înseamnă întâlnirea personală cu Dumnezeu.
Tainele sunt uşi care ne procură accesul spre viaţa dumnezeiască sau, cum scria Părintele
Dumitru Stăniloae, „Tainele sunt multitudinea darurilor lui Hristos Însuşi”10.

8 Constantin Andronikoff, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, Paris, Les Edition du
Cerf, 1998, p. 26.
9 † DANIEL, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Expuneri teologice în

spiritualitatea liturgică şi filocalică, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 25.

10 Ibidem, p. 305.

16
 Efortul pastoral trebuie să se concentreze pe realizarea unei atmosfere
de rugăciune cât mai puternice în timpul sfintelor slujbe, întreţinută, în primul
rând, de râvna celui care slujeşte, dar şi de grija pentru aspectele exterioare, care ţin de
arhitectura bisericii, cântarea bisericească sau odoarele sfinte. Împreună, toate acestea
constituie cel mai puternic mijloc de pastoraţie a credincioşilor, care se împărtăşesc de
sfinţenia lui Dumnezeu şi se apropie mult mai mult de El şi unii faţă de alţii.

Metode concrete pentru realizarea pastoraţiei colective prin cult

1. Cultul divin trebuie cunoscut şi înţeles
2. Atenţia sporită la modul în care slujim
3. Păstrarea unităţii şi uniformităţii cultului
4. Participarea frecventă a credincioşilor la slujbele divine: reală, efectivă şi activă
5. Cultivarea cântării în comun
6. Grija pentru curăţenia şi împodobirea bisericii şi pentru înzestrarea ei cu
obiectele liturgice adecvate.

„Pentru marea majoritate a credincioşilor, viaţa religioasă se manifestă şi se

traduce, în primul rând, prin frecventarea sau practicarea formelor de cult, dacă nu se
reduce aproape exhaustiv la ele. Pentru credinciosul ortodox, Ortodoxie, adică «dreaptă
credinţă» sau «lege (strămoşească)» înseamnă: botezul pruncilor în apa sfinţită din
cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub
epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, «Paştele»
primit cu frică şi cu cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la
Bobotează, grija pentru îndeplinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor,
slujbele impresionante din săptămâna sfântă a Patimilor, culminând cu Prohodul
Domnului nostru! Ce ar rămâne din Ortodoxie dacă am suprima sau am schimba cultul ei?
Poporul ortodox a intuit deci şi a trăit Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea la slujbele
şi rânduielile ei de cult, care i-au plămădit sufletul, cu influenţa lor de veacuri…” 11.

11Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a
păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în „Studii Teologice”, anul V(1953), nr. 9-10, p. 633.

17
 PASTORAŢIA GRUPURILOR SOCIALE

Din punct de vedere pastoral, este necesar ca principiile pastorale să fie adaptate
nevoilor credincioşilor, în funcţie de :
 vârstă
 profesie
 nivel cultural
 situaţie economico-socială
Datorită acestei diversităţi a grupurilor sociale, este necesară şi găsirea celor mai
adecvate mijloace de activitate pastorală pentru fiecare dintre ele.

7. PASTORAŢIA FAMILIEI

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină despre viaţă,

fiind înţeleasă drept comunitate de bază a umanităţii, de care depind dezvoltarea,
stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Biserica trebuie să acorde o importanţă deosebită pastoraţiei familiei în întregul ei,
dat fiind faptul că familia este mediul în care se cultivă experienţa binecuvântării lui
Dumnezeu pentru om, ca iubire a părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi.
Experienţa familiilor credincioşilor devine astfel aproape de neînlocuit pentru limbajul
însuşi al credinţei. Faptul că Însuşi Mântuitorul a arătat prezenţa Sa mai întâi în cadrul
unei familii şi prima minune a fost binecuvântarea nunţii din Cana Galileii, ne arată
imposibilitatea de a face pastoraţie eclesială fără a ne referi la taina familiei.
Experienţa religioasă dobândită în familie până la vârsta de șase-șapte ani este
definitorie pentru întreaga viaţă a persoanei umane.
Familia conţine în ea reflexe ale tainei paternităţii şi filiaţiei divine, iar Biserica nu
ar putea fi numită metaforic „mamă”, dacă oamenii nu ar experimenta din familie
dragostea maternă.
Numele lui Dumnezeu descoperit de Iisus ucenicilor Săi este acela de „Părinte” al
Fiului Veşnic, pentru a arăta că paternitatea divină transcende paternitatea biologică. În
acest sens, preotul este numit „părinte”, deşi nu este genitor, fiindcă ceea ce dă calitatea de

18
părinte este iubirea faţă de copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte şi nici
om deplin. Adevăratul părinte este cel care îl iubeşte pe copil, îl recunoaşte şi menţine
existenţa acestuia ca persoană. Deşi este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus
Hristos a avut şi fii şi fiice duhovniceşti (cf. Matei 19, 14). Copilul suscită în adult
comportamentul de părinte şi deschide perspectiva simţirii iubirii părinteşti a lui
Dumnezeu. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual în mod
deplin, fără dificultăţi, şi nici deveni uşor părinţi.
Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului curat al
omului smerit, se simte iubirea frăţească a lui Hristos şi iubirea părintească a lui
Dumnezeu-Tatăl. Mântuitorul Iisus Hristos, după Înviere, îi numeşte pe ucenici „fraţi şi
fii”, arătând astfel că toţi oamenii sunt legaţi de experienţa familiei. De aceea familia
creştină mai este numită Biserica de acasă (Ecclesia domestica).

Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt atât expresia

secularizării tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa educaţiei
ateiste din timpul regimului comunist. Sintetic, principalele probleme cu care se confruntă
familia creştină astăzi sunt:
- slăbirea vieţii spirituale în familie
- sărăcia şi şomajul
- dorinţa de câştig material imediat, cu orice preţ
- alcoolismul, drogurile și toate celelalte adicții
- concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală şi divorţurile
- plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi
- avorturile şi disensiunile din familie
- ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale
- convieţuirea familiilor tinere în spaţii inadecvate (cu părinţii sau cu mai multe
familii în aceeaşi locuinţă).

Având în vedere aceste multiple provocări de ordin pastoral, preoţii trebuie să

identifice şi să aplice soluţiile care pot ajuta familiile aflate în criză.

19
 Din punct de vedere practic, pastoraţia familiei se realizează prin:
 cunoaşterea acesteia, îndeosebi prin vizitele pastorale făcute mai ales celor care
nu vin la biserică
 convorbiri duhovniceşti cu fiecare
 consilierea membrilor familiei şi antrenarea acestora în activităţile organizate
de parohie
 aplanarea conflictelor
 sfaturi bune date în situaţii dificile (de incertitudine, dezorientare şi
dezintegrare). De exemplu, atunci când soţul devine alcoolic, soţia este cea care
observă prima, apoi copiii, care sunt afectaţi în primul rând. Preotul este cel
care trebuie să de un sfat bun atât soţiei, cât şi soţului care e stăpânit de această
patimă.
 preotul este chemat să încurajeze şi să ofere ca model în parohie acele familii
care duc o viaţă creştină autentică. Implicarea acestor familii în activităţile
parohiei poate fi un imbold şi un exemplu pentru familiile care se confruntă cu
unele dificultăţi.
 organizarea de cateheze liturgice practice, care să vizeze pe toţi membrii
familiei, tineri şi vârstnici deopotrivă. Cateheza copiilor trebuie gândită ca un
proiect complementar orei de religie, cu menirea de a-i obişnui pe aceştia cu
frecventarea bisericii, de a-i încuraja să pună întrebări şi să deprindă elementele
practice, liturgice ale vieţii creştine (în acest sens, programul „Hristos
împărtăşit copiilor”, implementat în Patriarhia Română, reprezintă o
oportunitate pentru dinamizarea vieţii parohiale).
 ajutorarea materială (se face fie pe cale directă, fie prin mobilizarea parohiei în
favoarea unei familii).
 depistarea unor daruri deosebite ale unor copii din familii sărace şi susţinerea
acestora în cultivarea lor.

Paternitatea spirituală şi pastoraţia familiilor au ca scop ridicarea familiei la

demnitatea sfinţeniei şi a experienţei iubirii Sfintei Treimi pentru oameni. Chiar dacă nu
există peste tot o viaţă spirituală entuziastă, putem, adesea, să fim inspiraţi de familiile
practicante, care trăiesc profund credinţa. Putem, de asemenea, să le cerem să se roage

20
pentru noi şi pentru familiile care se află în impas. Sf. Ioan Damaschinul spunea că un
cărbune se aprinde când se atinge de unul care arde. Astfel, credinţa este şi ea, într-un fel,
„contagioasă” sau comunicabilă.
Prin toate programele şi activităţile organizate la nivelul parohiei, trebuie afirmată
şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii,
afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale
iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate.

8. PASTORAŢIA CANDIDAŢILOR LA CĂSĂTORIE

Se face prin următoarele metode şi mijloace:

1. Conversaţii particulare şi cu grupuri de candidaţi la căsătorie, cu tineri deja
căsătoriţi şi cu părinţii lor
2. Chemarea tinerilor pentru Taina Pocăinţei.
3. Recomandarea scrierilor teologice pe înţelesul tinerilor.
4. Recomandarea anumitor titluri din literatura laică, de inspiraţie creştină.
5. Indicarea unor modele de familii creştine.
6. Programe săptămânale sau lunare privind familia contemporană.
7. Organizarea de pelerinaje.
8. Explicarea slujbei Logodnei şi a Sfintei Taine a Cununiei.
9. Responsabilizarea viitorilor nași.

Parohia întreagă trebuie să se bucure de familia nou întemeiată.

Preotul se va interesa cum poate să-i ajute pe tineri, astfel încât aceştia să simtă că
parohia este familia lor duhovnicească, iar ei sunt fiii parohiei.

21
9. PASTORAŢIA TINERILOR CĂSĂTORIŢI

Păstorul de suflete
 trebuie să fie receptiv la problemele tinerilor căsătoriţi şi atent la obstacolele ce
apar în calea consolidării familiei.
 va combate păcatele şi viciile care distrug viaţa familială.
 va organiza cateheze pentru tinerii căsătoriţi, naşi şi pentru părinţi.
 va încuraja ajutorarea familiilor tinere prin intermediul altor familii mai înstărite şi
cu experienţă în viaţa familială.
 va colabora cu alte instituţii care au drept scop ajutorarea şi consolidarea familiei.
 le va recomanda o literatură adecvată: pastorală, psihologică şi pedagogică, pentru
ca tinerii pe care îi păstoreşte să fie pregătiţi în calitate de viitori părinţi.

10. PASTORAŢIA ADULŢILOR va ţine cont de următoarele coordonate:

1. Profesie şi preocupări complementare.
2. Intensitatea credinţei.
3. Capacitatea intelectuală şi sensibilitatea fiecăruia în perceperea mesajului religios.
4. Problemele sociale cu care se confruntă adulţii (sărăcie, şomaj, alcoolism,
dependență de televizor, internet și telefonie mobilă, violenţă familială, navetismul,
migraţia, stresul ș.a.).
5. Cunoaştere nuanţată a psihologiei persoanei şi a grupurilor sociale
6. Cunoaşterea temeinică a instituţiilor locale şi regionale care ar putea sprijini pe
preot în pastoraţie (de exemplu, organizaţiile social-caritative).
7. Cooperarea şi sfătuirea cu alţi preoţi mai experimentaţi, care au mai întâlnit acest
gen de probleme.
8. Colaborarea cu adulţii apropiaţi de Biserică, pentru ajutorarea celor în nevoi.
9. Acordarea unei atenţii deosebite persoanelor indiferente, în pragul disperării, celor
care vor să părăsească Biserica sau celor dezorientaţi din cauza greutăţilor vieţii.

22
 În pastoraţia adulţilor afectaţi de patimi este necesară conştientizarea acestora de
către persoanele afectate şi se impune cooperarea cu familia, cu cei apropiaţi, cu medicii şi
cu alte persoane care au experienţă în astfel de situaţii şi care au avut succes.

Mijloace de pastoraţie a adulţilor:

1. convorbiri personale sau de grup.
2. recomandarea literaturii creştine adecvată pentru adulţi (despre familia creştină,
despre credinţă şi fapte bune).
3. organizarea de programe culturale creştine.
4. programe filantropice (social-caritative) în azile, spitale sau orfelinate (prilej de
a-i sensibiliza şi de a cultiva aspectele duhovniceşti ale vieţii creştine, dar şi de a le
reduce tendinţele egoiste, prin dezvoltarea comuniunii).
5. cateheze periodice, pe diferite teme, anunțate din timp.
6. implicarea în corul bisericii (găsirea unui dirijor priceput)
7. organizarea de pelerinaje în ţară sau străinătate.

Pastoraţia adulţilor nu trebuie să fie o pastoraţie spectaculoasă, ci una de lungă

durată, constantă, plină de răbdare şi speranţă.
Implicarea adulţilor în viaţa Bisericii se va face conştientizându-i pe aceştia că
Biserica este în primul rând a lor şi are nevoie de talentul şi pregătirea fiecăruia.
Fiecare credincios trebuie să simtă că e nevoie de el în viaţa Bisericii.
Sfântul Ignatie Teoforul spunea: Nu lipsi de la Liturghia Euharistică, fiindcă
aceasta nu este completă fără tine. Preotul trebuie să fie conştient de faptul că fiecare om
are în faţa lui Dumnezeu o valoare infinită, indiferent de starea în care se află la un
moment dat. Pastoraţia vede tocmai drumurile spre această valoare infinită. Parabola cu
oaia cea pierdută arată că fiecare om este obiectul celei mai intense preocupări pastorale
din partea lui Hristos-Dumnezeu, Păstorul Suprem, Arhipăstorul.

23
 11. PASTORAŢIA VÂRSTNICILOR

Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor. (Pilde 17, 6).

Prezenţa persoanelor vârstnice în familie nu trebuie considerată doar ca un prilej

de a primi ajutor din partea lor şi nici o povară pentru ceilalţi.
Ca şi în cazul copiilor şi tinerilor, este necesar ca fiecare preot să aibă o evidență
completă a vârstnicilor din parohie, pentru a identifica problemele şi nevoile acestora.
Se va avea în vedere faptul că această perioadă a vieţii este mai intens marcată de
pregătirea pentru „sfârşitul creştinesc”. Această pregătire va fi cultivată prin:
1. Rugăciune mai intensă.
2. Spovedanie şi Împărtăşire mai dese.
3. Împăcare cu persoanele cu care sunt certate sau se află în conflict.
4. Îmbogăţire spirituală prin lecturi religioase, participarea la slujbele Bisericii sau
ascultarea/vizionarea lor zilnică la Radio/TV.
5. Convorbiri duhovniceşti cu alţi bătrâni mai râvnitori.
6. Participarea în pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi din alte ţări.

Preotul va încerca să antreneze vârstnicii în viaţa Bisericii, eventual să organizeze

transportarea lor la biserică, încât ei să nu fie ascunşii comunităţii parohiale, ci să se
bucure de atenţia şi afecţiunea parohiei în diverse neputinţe.
Unii bătrâni „în putere” pot fi implicaţi în activităţi culturale sau filantropice,
ajutând pe alţi bătrâni sau copii. Prin aceasta ei depăşesc dificilul sentiment al inutilităţii
şi al uitării, iar parohia are de câştigat. Parohia câştigă, de asemenea, şi de pe urma
bătrânilor angajaţi în activităţi misionare, evitându-se astfel o radicalizarea a relaţiei
dintre generaţii.

Vârstnicii:
 pot fi implicaţi în lucrări culturale.
 pot fi implicaţi în programele sociale ale parohiei.
 pot ţine evidenţa membrilor şi activităţilor parohiei.
 pot organiza cercuri literare.

24
  pot da sfaturi practice.
 pot face parte din consiliul sau comitetul parohial.
 pot ajuta la pangar, biblioteca parohială sau arhivă.
 pot fi solicitați, dacă sunt în putere, la curățenia din biserică sau din curtea bisericii
 pot fi implicaţi în lucrarea misionară a parohiei.
 pot fi adevărate izvoare de informaţii în materie de evenimente istorice şi folclor.
 pot fi implicaţi în cercuri de lecturi duhovniceşti sau de vizionare şi audiere a unor
filme și documentare cu conţinut duhovnicesc

În ideea de a continua activitatea de îmbogăţire duhovnicească, se impun vizitele

pastorale la spital sau la domiciliul bătrânilor, făcute cu toată responsabilitatea. Pot fi
trimise uneori și alte persoane, ca delegaţi ai preotului, pentru a arăta că bătrânii nu sunt
uitaţi sau neglijaţi. În cadrul slujbelor vor fi pomeniţi bătrânii bolnavi sau în suferinţă.
Foarte important este fiecare gest de preţuire pe care îl arătăm unui vârstnic, cum
are fi, de exemplu, o felicitare adresată cu ocazia unui eveniment din viaţa lor.

Modul în care un popor se poartă cu bătrânii şi copiii arată gradul său de

civilizaţie. Preotul va coopera cu medicul, cu asistentul social, cu alte persoane sau
instituţii care pot fi de ajutor.
Bătrânii pot fi consideraţi ca nişte bunici, după modelul familiei spirituale.

25
 12. PASTORAȚIA COPIILOR ȘI A TINERILOR

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină despre viaţă,

fiind înţeleasă drept comunitate de bază a umanităţii, de care depind dezvoltarea,
stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru
umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi, orientat spre viaţă şi
iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei
omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să
poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească
viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. De aceea, creşterea copiilor trebuie
realizată cu iubire părintească şi responsabilitate deplină, prin rugăciune şi educaţie
pentru fapte bune. Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei, copilul îşi
formează prima imagine despre lume şi societate, învață credința în Dumnezeu şi cultivă
dragostea și respectul față de semeni. Experienţa religioasă dobândită în familie până la
vârsta de șase-șapte ani este definitorie pentru întreaga viaţă a persoanei umane.
Familia conţine în ea reflexe ale tainei paternităţii şi filiaţiei divine, iar Biserica nu
ar putea fi numită metaforic „mamă”, dacă oamenii nu ar experimenta din familie
dragostea maternă. Numele lui Dumnezeu descoperit de Iisus ucenicilor Săi este acela de
„Părinte” sau „Tatăl Fiului Veşnic”, pentru a arăta că paternitatea divină este lumina
iubirii părintești din familie și din Biserică. În acest sens, preotul este numit „părinte”,
deşi nu este genitor, deoarece calitatea de părinte se manifestă prin iubirea faţă de copii.
Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte şi nici om deplin. Adevăratul părinte
este cel care îl iubeşte pe copil, îl respectă și îl ajută să se dezvolte ca persoană, în
comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Deşi este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu,
Mântuitorul Iisus Hristos a avut şi El fii şi fiice duhovniceşti (cf. Matei 19, 14). Copilul
suscită în adult comportamentul de părinte şi deschide astfel perspectiva primirii iubirii
părinteşti a lui Dumnezeu. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor genitori sau adaptivi
nu pot creşte spiritual în mod deplin, fără dificultăţi, şi nici deveni uşor părinţi.
Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului curat al
omului smerit și rugător, se simte iubirea filială și frățească a lui Hristos şi iubirea
părintească a lui Dumnezeu-Tatăl. Domnul Iisus Hristos, după Înviere, îi numeşte pe

26
ucenicii Săi „fraţi şi fii”, arătând astfel că toţi oamenii sunt luminați de iubirea familiei
conjugale sau a familiei spirituale. De aceea, familia creştină este numită și Biserica de
acasă (Ecclesia domestica).
Caracterul copiilor nu se formează doar prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin
exemplul de viaţă al părinţilor. Legătura armonioasă cu părinţii, intensă la vârsta
copilăriei, este componenta principală a formării lor. Dimpotrivă, lipsa armoniei în
relaţiile dintre mama și tatăl copilului influenţează negativ întreaga viaţă a acestuia.
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe constrângere sau violenţă, ci
pe iubire, dialog şi sprijin. Conţinutul şi calitatea comunicării dintre părinţi şi
copii constituie cheile reuşitei educaţiei creştine. Familia creştină, compusă din
bărbat, femeie şi copii, reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii
conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti. Lipsa de iubire și de comuniune în familie duce la
înstrăinare între membrii acesteia, la violenţă conjugală și domestică, la divorţ, la
alcoolism, la abandon şcolar etc., cu efecte dramatice pentru copii. De aceea, în educaţia
copiilor şi a tinerilor, este mare nevoie de cooperare între Familie, Şcoală şi Biserică.
Îndeosebi în societatea contemporană, agitată şi în rapidă schimbare, care exercită
o presiune puternică asupra copilului prin multiple noutăți şi tentaţii, dialogul părinţilor
cu fiul sau cu fiica lor, în vederea înţelegerii corecte a valorilor, este deosebit de necesar.
Fără ajutor spiritual, copilul este tentat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, dar el
trebuie ajutat să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se oferă. În
societatea secularizată de astăzi, aflată în criză economică, morală şi spirituală, în care
familia creştină se confruntă cu grave probleme de ordin financiar şi social, moral şi
spiritual, apărarea, promovarea şi consolidarea instituţiei sacre a familiei pe temelia
valorilor evanghelice permanente trebuie să fie o misiune permanentă a Bisericii şi o
responsabilitate a societăţii în ansamblul ei.
Păstorii de suflete trebuie să-i îndemne pe părinți să acorde mai mult
timp copiilor, să-i ajute să-şi păstreze sănătatea sufletească și trupească, să
cultive libertatea de a face binele şi de a aduce bucurie celor din jurul lor.
Pe copii, îi vor îndemna să îşi iubească părinţii şi să se roage pentru ei, întrucât prin
ei Dumnezeu le-a dăruit viaţa şi tot prin ei îi ajută să-și împlinească vocația lor de-a crește
spiritual în iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni.

27
 Desigur, destul de repede, copiii ajung la vârsta adolescenței, devenind
tineri. De aceea, cunoașterea situației reale a copiilor și a tineretului creștin
din zilele noastre, precum şi înțelegerea mai profundă a formării lor
spirituale se impun ca priorități ale lucrării misionare a Bisericii în lume.
Deoarece copilăria și tinerețea sunt, în lumea aceasta trecătoare, simbol al
frumuseții vieții veșnice netrecătoare, Dumnezeu a sădit în oameni, încă de la această
vârstă fragedă, dorința de a cultiva un ideal, dorința de iubire sinceră sau sfântă şi de viață
eternă, precum vedem în viața tânărului bogat din Evanghelie, care a constatat că
fericirea deplină nu este dată omului de bunuri materiale trecătoare, ci de iubirea veșnică
a lui Dumnezeu (cf. Marcu 10, 17-21; Luca 18, 18).
Sfintele Evanghelii ne arată că Domnul nostru Iisus Hristos a prețuit
mult copiii și tinerii. Celor care credeau că îl deranjează prezența copiilor, Mântuitorul
le spune: „Lăsați copiii sa vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția
lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14), avertizând că „cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu
ca un copil, nu va intra în ea” (cf. Marcu 10, 15), subliniind astfel importanța
nevinovăției, sincerității și smereniei pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Cele trei învieri din morți, pe care le-a săvârșit Mântuitorul în timpul vieții Sale pe
pământ, au fost învieri ale unor tineri: a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui
Iair şi pe Lazăr din Betania, fratele Martei și al Mariei. El i-a înviat pe aceşti tineri şi
deoarece a voit să arate că tinereţea este simbol al frumuseţii vieţii veşnice din Împărăţia
cerurilor (cf. Matei 22, 30).
Semnificativ este şi faptul că mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pe Domnul
Iisus Hristos erau tineri. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau
tineri. Ei se numeau: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. Ultimii doi au devenit episcopi
în Efes şi respectiv în Creta. Ucenicului său Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi
spunea: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin
cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credinţă, prin curăţie” (1 Timotei 4,
12).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui Iisus, se adresează
tinerilor cu aceste sfaturi sau îndemnuri: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari
şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean (…) Şi lumea trece
şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 14 şi 17).

28
 Cu adevărat, când lumea aceasta materială, limitată şi trecătoare este folosită în
mod egoist şi idolatru, ca şi când ar fi singura realitate şi singura sursă de fericire a
omului, atunci se produce în societate o profundă criză spirituală, iar tinerii sunt, de cele
mai multe ori, cei mai afectaţi de această criză. Este o criză de ideal și o criză de armonie
în familie, între generații, un individualism exacerbat, care duce la un deficit de
solidaritate și de umanitate (omenie).
În societatea europeană secularizată şi individualistă de azi, tot mai mulţi tineri
bărbaţi nu se căsătoresc, iar tot mai multe femei tinere nu doresc să dea naştere la copii!
De aceea, Europa este astăzi singurul continent care îmbătrâneşte. Într-o societate
secularizată în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai
este asociată cu responsabilitatea, mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. La unii tineri se
constată o abordare superficială a informaţiilor care privesc activitatea Bisericii sau viaţa
spirituală a oamenilor. De asemenea, sunt tineri a căror principală preocupare intelectuală
sau culturală se reduce la navigarea pe internet. Din acest motiv, mulţi tineri devin victime
ale manipulării de tot felul, induse de o anumită media, care promovează senzaţionalul şi
nonvalorile.
În acelaşi timp, însă, există astăzi mulţi tineri credincioşi şi harnici, care participă
intens la viaţa şi activităţile misionare ale Bisericii, în plan spiritual, educaţional,
cultural şi social-filantropic, fie individual, fie prin organizaţii de tineret. Toţi aceştia
sunt o mare bucurie şi un mare sprijin pentru Biserică!
Criza de ideal şi de orientare spirituală a vieţii umane, care străbate în
mod dramatic societatea europeană secularizată, reprezintă pentru Biserică
o provocare şi o mobilizare spre a se ocupa mai mult de problemele şi
aspiraţiile tinerilor de astăzi.
Astfel, în mod practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a
Bisericii mai intensă şi mai vastă de îndrumare şi susţinere a copiilor, a
tinerilor elevi, studenţi, a tinerilor căsătoriţi, a tinerilor care lucrează mult
deşi primesc bani puţini, a tinerilor şomeri, care nu au un loc de muncă,
oferindu-le asistenţă spirituală, pastorală şi social-caritabilă, atât celor din
România, cât şi celor din afara graniţelor acesteia.
Păstorii de suflete sunt chemați să-i ajute pe tinerii săraci, care sunt în situaţia de
a abandona studiile; să-i ajute pe tinerii care sunt nevoiţi să migreze în alte ţări pentru

29
aflarea unui loc de muncă şi a unui trai mai bun; să lucreze pentru intensificarea iubirii
părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, precum şi a prieteniei, a iubirii curate
şi a respectului între tineri, păstrând dreapta credinţă şi dreapta vieţuire.
Astăzi, Biserica, Școala şi Familia trebuie să conlucreze mai mult în
vederea realizării unei educaţii integrale, ştiinţifice şi spirituale, profesionale
şi morale, în special pentru creşterea copiilor şi a tinerilor noştri în dreapta
credinţă, în iubire de aproapele şi în sfinţenie. Să-i învăţăm pe tineri să afle în
rugăciune izvorul iubirii curate şi să trăiască viaţa lor pe pământ în lumina
binecuvântării Părintelui ceresc şi a Bisericii Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos,
pentru a simţi intens lumina, pacea şi bucuria Duhului Sfânt.
Părinții copiilor și tinerilor înțeleg necesitatea intensificării cooperării dintre
Familie, Biserică şi Şcoală, astfel încât educația religioasă primită acasă să fie
consolidată în mod complementar prin educația copiilor şi a tinerilor în Şcoală şi în
viaţa Bisericii. În această perspectivă, poate fi valorificat şi materializat cadrul oferit de
parteneriatul dintre parohie şi școală, pentru ajutorarea elevilor din familiile sărace
şi pentru desfăşurarea de activităţi educaționale artistice, social-culturale şi social-
filantropice, mai ales în timpul vacanțelor şi al unor evenimente solemne cu semnificație
națională sau patriotică.
În completarea orei de Religie, Patriarhia Română, prin proiectele Hristos
împărtăşit copiilor şi Alege Școala!, doreşte să cultive legătura copiilor cu o
comunitate vie, rugătoare, mărturisitoare şi solidară cu oamenii aflați în dificultate. Prin
aceste proiecte ea se străduieşte să cultive în copii şi tineri duhul prieteniei și al
comuniunii, să prevină abandonul şcolar în familiile sărace şi în cele în care părinţii
sunt plecaţi la muncă în străinătate. Prin birourile de cateheză parohială, prin
taberele de copii pe care le organizează în cadrul acestor proiecte, Biserica doreşte să
suplinească lipsa de afecţiune părintească, lipsa atmosferei de familie, descoperă copii
talentaţi şi-i încurajează să-şi cultive talantul în folosul Bisericii și al societății12.

12
Programul Hristos împărtășit copiilor a devenit, începând cu anul 2008,
prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Programul Național
de Catehizare a copiilor și tinerilor. Pentru dezvoltarea acestui program național au
fost publicate ghiduri de cateheză biblică (pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 –
17 ani) şi ghiduri ale catehetului. Aceste instrumente catehetice au fost distribuite

30
 În mod sintetic, pastorația copiilor și a tinerilor implică următoarele
obiective din partea păstorilor de suflete:
1. Cunoaşterea copiilor și a tinerilor din parohie (întocmirea unei liste complete a
tuturor copiilor şi tinerilor), inclusiv a celor care nu frecventează slujbele din
biserică.
2. Adaptarea limbajului pastoral la nivelul de înţelegere al copiilor şi tinerilor.

parohiilor din toate eparhiile, iar preoţii şi profesorii/cateheţii au fost formați

pentru folosirea lor şi pentru organizarea activităţii catehetice la nivel parohial.
Pentru dinamizarea activităților și pentru identificarea celor mai bune soluții de
implementare a Programului Național Hristos împărtășit copiilor, se organizează,
anual (începând cu anul 2008) un Congres Național, la care participă inspectori
eparhiali,responsabili cu activitatea catehetică la nivel regional şi specialiști în
ştiinţele educaţiei.
Deoarece o parte dintre copiii participanţi la programul menţionat sunt expuşi
pericolului abandonului şcolar, a apărut necesitatea dezvoltării unui proiect care
să aibă ca scop prevenirea și corectarea fenomenului de părăsire timpurie a școlii.
Astfel, începând cu anul 2009, Patriarhia Română, în parteneriat cu Fundația
World Vision România și cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, a desfășurat în
patru etape proiectul educațional Alege Școala!.
Proiectul Alege Şcoala!, finanţat de Uniunea Europeană, prin Programul
Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, are ca obiectiv
oferirea de șanse egale la educație pentru elevi şi dezvoltarea de acțiuni
remedial-corective pentru un număr mulți copii și tineri care au abandonat
școala. Proiectul a fost implementat în peste 3.000 de parohii. În cadrul
proiectului, au fost înființate peste 100 de centre educaţionale Alege Şcoala!,
dotate cu aparatură, birotică şi materiale necesare desfăşurării activităţilor
educative cu copiii şi tinerii din zonele defavorizate ale ţării. A fost elaborat un
curriculum educaţional, constituit din 7 module adaptate nevoilor de instruire ale
sistemului educațional și nevoilor pieței muncii. Pe baza acestuia au fost dezvoltate
acţiuni/lecţii de tip şcoală după şcoală, în cadrul cărora au fost organizate grupe
pentru citire și calcul matematic. Au fost organizate sesiuni de formare pentru
preoţi şi profesori, au fost oferite servicii de consiliere şi informare pentru
părinţi/tutori ai elevilor aflaţi sub risc de părăsire timpurie a şcolii, cu scopul
conştientizării acestora asupra importanţei educaţiei. S-au organizat mai multe
concursuri cu premii pentru toți copiii înscriși în proiect şi s-au desfășurat tabere
gratuite pentru aceștia.
Totodată, s-au realizat două platforme educaționale virtuale www.alegescoala.ro
și www.alegscoala.ro, care cuprind informații despre activitățile desfășurate în
proiect la nivel general și în fiecare centru în parte, o hartă interactivă și un forum
de discuții on-line.

31
 3. Oferirea unui cadru propice dezvoltării personale a copiilor și tinerilor, ca membri
ai Bisericii, în care aceștia să învețe să comunice, să interacționeze și să se dezvolte
armonios.
4. Oferirea unor alternative de petrecere a timpului liber promovate de societatea
contemporană.
5. Promovarea responsabilității sociale în rândul tinerilor, prin implicarea lor în
coordonarea activităților de voluntariat.
6. Organizarea de schimburi de experienţă cu alţi preoţi sau teologi în privinţa
pastoraţiei copiilor şi a tinerilor.
7. Biserica trebuie prezentată în aşa fel încât copii şi tinerii să se simtă ca într-o
familie spirituală.

Mijloacele și metodele de pastoraţie folosite de preot cu copiii și tinerii

pot fi:
1. Organizarea periodică de cateheze liturgice practice pentru copii şi tineri, urmate
de concursuri cu premii (o dată sau de două ori pe an), pentru a vedea cum au
asimilat aceste cateheze.
2. Organizarea în parohie a unui cor bisericesc de copii şi unul de tineri, care pot
cânta la Sfânta Liturghie sau la alte slujbe religioase.
3. Acolo unde este posibil, amenajarea unui spațiu în care să se desfășoare activități
cu toți copiii și tinerii din parohie (aici s-ar putea întâlni săptămânal, pentru a se
cunoaşte reciproc şi pentru a cunoaşte mai bine viaţa Bisericii).
4. Susținerea unor serii de cateheze sau întâlniri colocviale. Din când în când, pot fi
invitați oameni de cultură, care să le vorbească despre diferite teme, specifice
vârstei lor.
5. Îmbogățirea cu cărți a bibliotecii parohiale, care să fie recomandate tinerilor.
6. Parohia trebuie dotată cu un videoproiector și cu o arhivă electronică de filme,
documentare sau alte materiale cu conţinut religios, care să fie folosite în scop
catehetic de către preot.
7. Cunoaşterea problemelor reale cu care se confruntă copiii și tinerii, prin
colaborarea cu instituţiile şi persoanele interesate în ajutorarea acestora.

32
 8. Analizarea factorilor care pot afecta negativ viața socială și religioasă a copiilor
și a tinerilor (dependența de internet, telefonul mobil sau pornografie, alcoolismul,
drogurile, violenţa, delicvenţa) şi luarea măsurilor pentru evitarea acestora.
9. Inițierea și implementarea unor parteneriate educaționale cu școlile din parohie.
10. Cultivarea simţului filantropic şi misionar. Tinerii pot fi implicaţi în diferite
acţiuni filantropice de ajutorare a altor tineri, dar și a bătrânilor, bolnavilor sau
orfanilor.
11. Promovarea și încurajarea activităților educaționale, culturale și social-
filantropice, inclusiv în timpul vacanțelor și al unor evenimente solemne, cu
semnificație locală sau națională (hramul bisericii parohiale, sărbătoarea Nașterii
Domnului sau a Sfintelor Paști, Duminica Părinților și a Copiilor - prima
duminică după data de 1 iunie a fiecărui an, Înălțarea Domnului - Ziua Eroilor,
Ziua Națională – 1 decembrie sau zilele sărbătorilor naționale - 30 noiembrie, 24
ianuarie).
12. Organizarea de tabere de tineret la diferite mănăstiri sau centre social-pastorale.
13. Organizarea de pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi din alte ţări.
14. Elaborarea de programe care să cultive aptitudinile şi talentele practice
(participarea la diferite şantiere, cursuri etc.). Pot fi identificate și puse în valoare
diferite daruri personale (talente) ale copiilor sau tinerilor.
15. Desfășurarea, cu ajutorul specialiștilor în domeniu, a unor ateliere educaționale de
artă creştină: pictură, desen, muzică, sculptură etc.
16. Încurajarea tinerilor pentru a participa la acțiunile organizațiilor creștine de
tineret, bine organizate13.

13 Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în țara noastră

își desfășoară activitatea Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România
(ASCOR) și Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români (LTCOR). De asemenea, în
unele eparhii există organizații de tineret bine structurate, ca de pildă Asociaţia
Tinerilor Ortodocşi prezentă mai ales în Transilvania şi Moldova. La nivelul
eparhiilor sunt implementate și desfășurate multiple activități de tineret, existând
parteneriate specifice în acest sens. Un rol deosebit îl au taberele de tineret
organizate la unele mănăstiri din România (Mănăstirile Caraiman, Tismana,
Buciumeni, Durău, Neamţ, Putna, Sâmbăta de Sus, Oaşa, Nicula, Rohia etc.).

33
 Desigur, toate aceste metode și mijloace de pastorație a copiilor și a
tinerilor necesită continuitate, completare şi perfecţionare. Participarea
tinerilor în viaţa liturgică a Bisericii şi antrenarea lor în activităţi misionare
şi culturale sunt cheia pastoraţiei tineretului.
În pastoraţia copiilor și a tinerilor trebuie ţinut cont de problemele reale cu care se
confruntă tinerii. Împreună cu ei, vor fi puse în practică metodele pastorale recomandate,
având permanent ca deziderat principal creşterea lor spirituală, formarea lor pentru
viaţă, învăţându-i să unească libertatea cu responsabilitatea, acumularea de bunuri
materiale şi spirituale cu dărnicia (oferirea unor bunuri sau ajutor celor săraci).
În calitate de părinți sufletești, preoții trebuie să poarte o grijă mai mare pentru
creșterea spirituală a copiilor și tinerilor, întrucât fiecare tânăr are o dorință puternică
în a se dărui și, în același timp, a primi iubirea altora pentru a da astfel sens vieții sale
proprii. Adeseori, sunt tineri care trăiesc temeri, dezamăgiri, lipsa afecțiunii şi a încrederii
în semenii lor, ceea ce face comunicarea dificilă cu părinții, cu îndrumătorii şi chiar cu ei
înşişi. Dar, ceea ce este mai important este faptul că tinerii sunt însetați de autenticitate și
de esențial, fiind în căutarea unei îndrumări spirituale care să-i poată învăța să trăiască în
comuniune de iubire și să dea un sens vieţii lor prezente şi viitoare, pentru că ei
reprezintă nu doar viitorul Bisericii, ci şi prezentul dinamic şi creativ la
nivel local şi mondial (cf. Mesajului Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii
Ortodoxe, Creta, 16-26 iunie 2016,& 11).
În concluzie, scopul pastoraţiei cu tineretul este de a ajuta pe tineri să
trăiască realitatea Bisericii ca o familie spirituală, să iubească Biserica şi să o
ajute, participând cu bucurie la activităţile ei liturgice, culturale, sociale.

13. PASTORAŢIA ÎN MEDIUL URBAN

Astăzi aceasta implică, în primul rând, o cunoaştere a credincioşilor care trăiesc

în anonimat, departe de Biserică, izolaţi, fără vecini cunoscuţi, fără motivaţie
duhovnicească. Pastoraţia în mediul urban va ţine seama de posibilităţile şi dificultăţile
existente în acest context:

34
  pe lângă slujbele obişnuite, se pot organiza întruniri cu tineri, bătrâni,
intelectuali etc.
 se pot folosi mijloace de comunicare, precum radioul şi televiziunea.
 se vor întocmi programe folositoare din punct de vedere pastoral.
 se vor organiza activităţi culturale de inspiraţie creştină.
 audiţii de muzică creştină.
 folosirea înregistrărilor video cu conţinut creştin.

Dacă nu există o sală de conferinţe a parohiei, se va închiria un astfel de spaţiu

pentru participarea la diferite întâlniri tematice:
 sărăcia în oraş
 alcoolismul
 violenţa
 secularizarea
 delicvenţa
 şomajul
 sectele
 emigraţia
 dependența de televizor, internet și telefonul mobil

În pastoraţia credincioşilor din mediul urban, preotul va coopera cu persoane din

diferite instituţii, pentru o înţelegere cât mai corectă şi mai completă a vieţii urbane. De
asemenea, va elabora, împreună cu alţi intelectuali, programe pe termen scurt şi lung de
apărare a credinţei şi de cultivare a filantropiei.

14. PASTORAŢIA ÎN MEDIUL RURAL

Pastoraţia în mediul rural presupune cunoaşterea problemelor reale şi recente din

acest mediu, ivite cu ocazia apariţiei unor fenomene noi, cum ar fi:
 trecerea de la proprietatea colectivă la cea privată
 conflictele între familie şi rude

35
  procese pentru proprietatea pământului
 şomajul şi sărăcia
 sentimentul dezrădăcinării, dezorientării şi inutilităţii
 lipsa mijloacelor de cultivare a pământului
 acţiunea prozelitistă
 furtul şi violenţa
 alcoolismul
 mutaţiile survenite în relaţia dintre generaţii din cauza unor influenţe externe
 studiul migraţiei populaţiei tinere pentru lucru, în străinătate.
 bolile (ex: SIDA, tuberculoză)
 dependența de televizor, internet și telefonul mobil

În ciuda tuturor dificultăţilor, preotul trebuie să aducă speranţa, să caute soluţii

pentru problemele vechi şi noi dintr-o parohie. Cunoaşterea temeinică şi nuanţată a
problemelor din parohie este premisa esenţială a unei pastoraţii reuşite.
Având în vedere faptul că o pastoraţie reuşită nu se poate face de unul singur, de o
mare importanţă sunt cercurile pastorale zonale.
Trebuie avută în vedere, de asemenea, colaborarea dintre preot şi cadrele
didactice din localitate.
Chiar şi atunci când situaţia nu poate fi schimbată în mod spectaculos, prezenţa
preotului este importantă pentru psihologia membrilor parohiei. De aceea, o contra-
mărturie evidentă este navetismul sau absenţa preotului din parohie.
Pastoraţia în mediul rural trebuie să promoveze educaţia duhovnicească
îmbinată cu educaţia de ordin practic şi social, astfel încât Evanghelia să devină o forţă
de înnoire şi speranţă. Dărnicia cerută de Evanghelie se poate baza numai pe hărnicie,
abnegaţie şi cinste, pentru a se constata bucuria roadelor. Biserica nu trebuie să se
mulţumească numai cu iertarea păcatelor, ci trebuie să ducă o luptă susţinută şi
programată pentru înlocuirea păcatelor cu virtuţi. În context evanghelic, surorile lui
Lazăr, Marta şi Maria, sunt complementare. Prin urmare, latura duhovnicească, dacă nu
se întrupează în faptă, nu este credibilă.

36
 15. PASTORAŢIA BOLNAVILOR

Îngrijirea celor bolnavi reprezintă nu numai o datorie morală a creștinului ca

manifestare a dragostei față de aproapele, așa cum ne învață Mântuitorul Iisus Hristos
în Pilda samarineanului milostiv, ci și o componentă a misiunii sociale a Bisericii.
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală și orice suferință
în popor” (Matei 4, 23), înțelegând prin aceasta bolile sufletești și trupești ale oamenilor,
El fiind Doctorul suprem, Care a transmis această lucrare ca îndemn și poruncă
apostolilor și ucenicilor Săi. Astfel, Biserica întemeiată la Cincizecime este și spațiul în
care cei bolnavi găsesc vindecare, misiunea sa fiind aceea de a tămădui sau vindeca pe
cei bolnavi, ca o continuare a lucrării ei liturgice.
Potrivit învățăturii Sfintelor Evanghelii și a Sfinților Părinți, boala este fie urmarea
păcatului, fie o încercare prin care Dumnezeu dorește să ne întărească în credință și
răbdare și să ne apropie mai mult de El. Nevoințele celor aflați pe patul de suferință,
care își asumă această cruce, sunt comparate cu nevoințele mucenicilor și ale marilor
pustnici, iar grija arătată față de cei bolnavi este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.
În acest context, lucrarea preotului pentru alinarea suferinței celor bolnavi și în
păstrarea sănătății sufletești și trupești a celor pe care îi păstorește este o lucrare sfântă
și necesară, el fiind nu numai un doctor de suflete, ci și un împreună-lucrător cu medicul
la redobândirea sănătății depline a celor pe care îi păstorește. Această lucrare
pastoral-socială a preotului este foarte necesară mai ales în societatea secularizată,
individualistă și consumistă, care, din nefericire, promovează prin mass-media un mod
nesănătos de viață, din care lipsesc cumpătarea, măsura, echilibrul, solidaritatea, iar omul
nu mai este văzut ca o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, ci doar ca un simplu
consumator de bunuri materiale.
Programele pastoraţiei misionare de grijă faţă de bolnavi sunt tot atât de sfinte şi de
importante ca şi promovarea vieţii liturgice şi duhovniceşti. Cercetarea bolnavilor
este parte integrantă din activitatea preotului, cu rol duhovnicesc, pedagogic
şi educaţional pentru întreaga parohie. Indiferenţa sau delăsarea în
pastoraţia bolnavilor este un mare păcat şi o contra-mărturie misionară.

37
 Dumnezeu are cu fiecare dintre oameni o pedagogie, o lucrare aparte de a-i apropia
de El. Pe unii oameni îi apropie printr-o sănătate puternică, pentru care ei mulţumesc lui
Dumnezeu, iar pe alţii îi apropie prin încercări, prin îngăduinţa unor boli.
Trebuie să ne îngrijim deodată şi de vindecarea sufletului, prin Spovedanie, şi de
vindecarea trupului, prin rugăciune. Foarte adesea nu ne pocăim de voie, ci de nevoie.
Nu ne pocăim când ne merge bine, ci când suntem încercaţi de necazuri şi suferinţe.
Cei patru prieteni care l-au purtat pe slăbănogul din Capernaum la Hristos
reprezintă Biserica, atât clerici, cât şi credincioşi. Nu li se dă numele pentru a arăta că ei
reprezintă mulţimea credincioşilor care nu se gândesc doar la ei înşişi şi la sănătatea lor, ci
ajută şi pe cei bolnavi să se vindece. De aceea, Biserica, reprezentată prin aceşti patru
oameni care îl aduc pe slăbănog la Hristos, se roagă pentru cei bolnavi, pentru cei
necăjiţi, pentru cei întristaţi, pentru cei care sunt imobilizaţi la pat, pentru cei în
suferinţă, pentru cei ce nu se mai pot ruga ei înşişi. Evanghelia ne arată că la credinţa
acestui fiu duhovnicesc, care se pocăieşte prin suferinţă, s-a adăugat şi credinţa a patru
oameni care credeau puternic că Iisus singur poate să-l vindece. Evanghelia ne cheamă să
ajutăm şi noi pe alţii să vină la Hristos. Nu ştim dacă cei patru care l-au adus pe omul
paralizat la Hristos cunoşteau sau nu păcatele lui, dar vedem că nu îl judecă, ci îl ajută.
Noi foarte adesea judecăm pe oameni fără să-i ajutăm. Nu este permis să judecăm pe
cineva dacă nu l-am ajutat, pentru că n-am semănat lumină în sufletul său.
Evanghelia este plină de îndemnuri duhovniceşti pentru a creşte spiritual. Sfintele
Evanghelii sunt tulburătoare pentru că ne arată în primul rând câtă suferinţă era în popor
şi cum Se comportă Mântuitorul Iisus Hristos față de suferința oamenilor. Iubirea
milostivă a lui Dumnezeu este sensibilă în faţa suferinţei, pentru că Dumnezeu nu apără
boala şi nici moartea; ele nu fac parte din timpul lui Dumnezeu cel veşnic. Boala,
suferinţa, moartea sunt urmările păcatului.

Să biruim suferinţa din interiorul ei!

Există multă suferinţă astăzi şi, de aceea, trebuie multă sensibilitate pentru a
înţelege suferinţa şi pentru a o alina, dar şi pentru a-i da un sens folositor mântuirii
noastre. Sunt foarte mulţi oameni care, atunci când se află în suferinţă, îşi pun întrebarea:
De ce tocmai eu să sufăr? Sunt eu, oare, cel mai păcătos? Sunt cel mai rău dintre oameni?
Desigur, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au dat răspunsul la aceste întrebări, dar foarte

38
adesea răspunsurile lor trebuie să fie explicate, prezentate într-un limbaj existenţial,
adecvat contextului cultural în care trăim. Avem de-a face cu o dimensiune foarte
profundă a vieţii, şi anume suferinţa, care în Iisus Hristos Domnul nu a fost evitată, ci
transfigurată, asumată şi schimbată într-o biruinţă pornită din interiorul suferinţei.
Hristos Domnul nu este impasibil ca Budha, ci este un Om al durerilor, un Om al
suferinţei, aşa cum L-au prevestit prorocii Vechiului Testament, mai ales proorocul Isaia
în capitolul 53: „Om al durerilor [...] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 3 şi
5). Dreptul Iov, care suferă fără nici o vină, este o prefigurare a lui Hristos, este un om
care a primit un har deosebit de la Dumnezeu ca să sufere, deşi nu are nici o vină. El
suferă şi rabdă, dar nu se răzvrăteşte. Dreptul Iov este un om care rabdă suferinţa cu
credinţă puternică în Dumnezeu şi cu o nădejde neîndoielnică. El prefigurează răbdarea
în suferinţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi a tuturor drepţilor.

Suferinţa - biruinţă asupra păcatului

Sensul biblic şi patristic al suferinţei trebuie să stea la baza tuturor explicaţiilor pe
care le dăm noi ca păstori de suflete când ne aflăm aproape de cei suferinzi, de cei
bolnavi. Nici boala, nici suferinţa, nici moartea nu sunt fireşti. Ele au devenit „fireşti“ sau
„a doua natură” din cauza păcatului, dar Dumnezeu n-a făcut nici boala, nici suferinţa, nici
moartea şi nu Se bucură de suferinţa nimănui. Păcatul , ca despărțire a omului de
Dumnezeu – Izvorul vieții, prin neascultare, este originea suferinţei, iar ceea ce se
transmite ereditar e înclinarea spre păcat, nu vina lui Adam. De aceea, când noi spunem
în Psalmul 50: „În păcate m-a născut maica mea“, trebuie să înţelegem: păcătos m-a
născut maica mea. Această înclinaţie sau predispoziţie spre păcat se moşteneşte ca urmare
a păcatului strămoşesc, însă, în Hristos Domnul, tocmai ceea ce a fost urmare a păcatului
– suferinţa – a fost transformată în mijloc de îndepărtare de păcat. Deşi Hristos Domnul
este fără de păcat, El asumă suferinţa în mod liber şi o transformă în biruinţă asupra
păcatului. Din acest motiv, în ispitele durerii, care sunt cele ale suferinţelor răstignirii,
Mântuitorul Iisus Hristos rămâne statornic în răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu, ca om –
El fiind Fiul lui Dumnezeu Tatăl –, iar prin această răbdare El biruieşte suferinţa, dându-i
sens ca ascultare până la capăt, dându-i sensul fidelităţii desăvârşite faţă de Dumnezeu şi
al unirii cu Dumnezeu. Dar pentru că S-a smerit pe Sine în suferinţă, Dumnezeu i-a dat

39
Lui un nume mai presus de orice nume: „ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece,
al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2, 10).
Suferința ne poate îndepărta de Dumnezeu, prin răzvrătire, sau ne poate apropia,
prin rugăciune.

Nevoia de solidaritate cu cei suferinzi şi săraci

Drept urmare, este foarte important să reţinem ca adevăr central faptul că boala
şi suferinţa nu sunt voite de Dumnezeu, nu fac parte din chipul lui Dumnezeu în om, ci
ele sunt urmare a păcatului şi, de aceea, trebuie să lucrăm pentru vindecarea bolii şi
pentru alinarea suferinţei. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a venit să ne vindece de
păcat şi de boală. Mulţimea de bolnavi vindecaţi de El, bolnavi de toate felurile, de boli
sufleteşti şi trupeşti, ne arată că Biserica, trupul tainic al lui Hristos, trebuie să lucreze în
aceeaşi direcţie - de vindecare a bolilor, de alinare a suferinţelor. Iar când boala nu poate
fi vindecată, atunci ea trebuie transformată într-un mijloc de apropiere mai mare de
Dumnezeu şi de unire cu El. În acest sens, rugăciunile pentru bolnavi trebuie însoţite de
Spovedanie şi de Împărtăşanie, pentru ca suferinţa şi boala să fie transformate în
apropiere de Dumnezeu şi în unire cu El, pentru mântuirea veşnică. Cine se uneşte cu
Dumnezeu se mântuieşte, iar cine se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea.
De pildă, în momentul morţii Mântuitorului pe cruce, tâlharul din dreapta, care s-a
pocăit, se mântuieşte, iar cel din stânga Mântuitorului, care este clevetitor şi răzvrătit,
pierde mântuirea. În acest sens, Fericitul Augustin spunea că pe Golgota vede trei
oameni suferinzi: unul Care mântuieşte, altul care se mântuieşte prin pocăinţă şi altul
care pierde mântuirea prin nepăsare duhovnicească.
Aşadar, în toată călăuzirea pe care o dăm credincioşilor, în toată îndrumarea
duhovnicească, noi trebuie să avem drept călăuză această lumină a Mântuitorului Iisus
Hristos. Se constată însă în pastoraţie că, atunci când suferinţa este însoţită de sărăcie
multă, când bolnavul nu are nici bani pentru medicamente, nici bani pentru lucrurile
strict necesare şi când mai nimereşte şi într-un spital dotat necorespunzător, suferinţa
lui se amplifică. Ca atare, este nevoie, pe lângă rugăciune, pe lângă sfatul duhovnicesc
bun, pe lângă Spovedanie şi Împărtăşanie, de multă solidaritate cu cei suferinzi şi
săraci, de ajutorare a lor cu medicamente şi tratament.

40
 Când cineva suferă, dacă este înconjurat de prieteni sau de membrii
familiei cu afecţiune, suferinţa lui se diminuează, pentru că i se arată
solidaritate, simpatie, prezenţă iubitoare, prietenoasă, frăţească. Suferinţa şi
singurătatea se îngemănează; singurătatea se amplifică din cauza bolii, iar
suferinţa bolii se amplifică din cauza singurătăţii. Deci, este foarte important
ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc lângă cei bolnavi sau
suferinzi, să cultive prin rugăciune şi sfat bun comuniune duhovnicească, de
familie spirituală, mai ales dacă spitalul are capelă sau paraclis.

Medicul şi preotul, împreună lucrători pentru ajutorarea bolnavilor

Medicina modernă acordă prea mare importanţă aparatelor şi analizelor faţă de
dialogul cu bolnavul. Ca atare, foarte adesea, omul stă singur între aparatele care, desigur,
sunt necesare, dar lipseşte tocmai dimensiunea personală a prezenţei altor persoane lângă
cel bolnav. În consecinţă, rolul preotului este extrem de important. Am putea spune chiar
că nimeni nu poate înlocui preotul din spitale, iar medicul este chemat să coopereze cu
preotul, şi preotul cu medicul. În spitale, în faţa bolnavilor, ei nu sunt concurenţi, ci
împreună lucrători. Trebuie să fie cooperanţi, iar din acest punct de vedere este mare
nevoie de prezenţa preotului de caritate în spital, este mare nevoie de prezenţa unei
capele, a unui paraclis, este mare nevoie de literatură duhovnicească pentru întărirea şi
încurajarea celor bolnavi.
Există preoţi ortodocşi în ţară şi în străinătate care cultivă dimensiunea spirituală
medicală. Sunt impresionante conexiunile pe care le fac unii medici între sănătate şi
spiritualitate, între ştiinţa medicală şi comportamentul duhovnicesc al omului. Există un
potenţial de dialog foarte mare. Cel mai util este ca această legătură să aibă loc mai
întâi în interiorul unei persoane şi apoi între mai multe persoane, unde teologul să fie
medic şi medicul să fie teolog. Este vorba de o sinteză creatoare, care trebuie să dăinuiască
şi, totodată, descoperim şi vocaţia preotului de altă dată, care este sfătuitor în ceea ce
priveşte darul sănătăţii, pentru a ajuta credincioşii. Minuni se fac şi când reuşeşte o
operaţie şi atunci când se recomandă cel mai bun tratament.
De asemenea, este mare nevoie de a mobiliza comunitatea de acasă,
familia şi parohia, pentru ca cel bolnav să nu se simtă singur. Nu este
suficient să se roage doar preotul de caritate pentru cel bolnav, ci trebuie ca

41
şi preotul paroh şi preoţii slujitori din parohia celui bolnav să se roage. Preoţii
trebuie să cunoască listele bolnavilor lor din parohie. Când un bolnav ştie că întreaga
comunitate se roagă pentru el, primeşte o alinare, o încurajare, o întărire mai mare.

Programul vindecării noastre

Programul vindecării fiecăruia dintre noi se realizează prin lacrimile pocăinţei,
reînnoind Botezul prin Spovedanie şi prin primirea iertării păcatelor. Aşa ne vindecăm
sufletul de rănile pe care demonii, păcatul şi patimile ni le imprimă în suflet, din trup.
Prin împărtăşirea mai deasă, după ce ne-am spovedit și am primit iertarea păcatelor,
refacem comuniunea cu Dumnezeu, ne bucurăm de prezenţa Lui iubitoare, iertătoare şi
sfinţitoare. Prin faptul că venim mai des la biserică, ne aflăm pe drumul cel bun, ne
pregătim pentru cea de-a Doua Venire a Lui. Când El, Samarineanul milostiv, va plăti ceea
ce noi am cheltuit. Când El va răsplăti celor ce şi-au cheltuit energia lor, de a dărui
bunătatea lor şi de a contribui la vindecarea sufletelor altora, potrivit îndemnului din
Evanghelie: „Mergi, fă şi tu asemenea!” (Luca 10, 37). e fapt, Evanghelia este un
program de acţiune, nu este o simplă invitaţie la meditaţie. Este un îndemn la
fapte.

Mântuitorul Iisus Hristos – pacient și medic

Vizitarea bolnavilor este, de asemenea, foarte importantă, iar Domnul Iisus
Hristos ne spune că vom fi judecaţi după cât am iubit pe semenii noştri cu iubire
milostivă, iar El devine Mântuitorul-pacient. „Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat“,
spune El (cf. Matei 25, 43). Nu spune: nu M-aţi vindecat, pentru că nu stă în putinţa
noastră să vindecăm, dar stă în putinţa noastră să vizităm pe cei bolnavi. Deci, Iisus
Hristos este când Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, când pacientul care așteaptă
vindecare. El este tainic prezent și în medicul înțelept și în pacientul smerit.
Hristos Domnul este tainic prezent în medicul competent şi credincios care devine
mâna Lui vindecătoare, alegând cel mai bun medicament sau operând în modul cel mai
înţelept şi mai potrivit cu un bolnav care are nevoie de o intervenţie chirurgicală; desigur,
cu această conştiinţă şi smerenie creştină - că, de fapt, medicul tratează, dar
Dumnezeu vindecă. Este foarte important să vedem că Mântuitorul Hristos, Care este

42
Doctorul sufletelor şi al trupurilor, lucrând prin mâna medicului, este prezent, în acelaşi
timp, în bolnavul care are nevoie de vindecare și de ajutorare.
Această abordare duhovnicească profundă a bolii şi a vindecării este necesară,
pentru că, altfel, riscăm să reducem persoana la individ, la un număr, la un obiect de
utilitate imediată sau o considerăm importantă după cât este de utilă societăţii. Dar noi
ştim că omul are o valoare veşnică, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu Cel
veşnic viu, deci chemat la viaţă veşnică. Viaţa de aici, de pe pământ, este o pregătire
pentru viaţa cerească veşnică, iar preotul trebuie să arate deodată importanţa sănătăţii, ca
dar al lui Dumnezeu, dar şi importanţa mântuirii sufletului nemuritor, care este mai mare
dar decât sănătatea trupească. Iar dacă nu putem ajunge la sănătate trupească
deplină, cel puţin să ne îngrijim de cea mai mare valoare pe care o putem
primi, cel mai mare dar, anume mântuirea şi viaţa veşnică. Această
perspectivă a valorii eterne şi unice a fiecărei persoane umane create după
chipul Persoanelor divine veşnice este extrem de importantă astăzi, într-o
lume în care dimensiunea sacră a vieţii a slăbit foarte mult. Există astăzi un
utilitarism foarte mare, dar există puţină convingere în ceea ce priveşte
valoarea eternă şi unică a persoanei umane.
Este foarte important să reţinem de ce, în rugăciunile Bisericii, cererea cea mai
frecventă este: ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea sa/lor. Ne rugăm pentru
sănătatea şi mântuirea oamenilor, ele fiind două valori esenţiale pentru viaţa persoanei
umane.
Ca slujitori ai lui Dumnezeu, ne străduim să devenim o prezenţă a
mâinilor vindecătoare, ajutătoare şi alinătoare de suferinţă ale Mântuitorului
Iisus Hristos şi să aducem bucurie în mijlocul întristării, alinare în mijlocul
suferinţei şi prezenţă părintească şi frăţească în mijlocul singurătăţii celor
bolnavi.
Mântuitorul Iisus Hristos nu ne învaţă doar prin cuvinte cum să ne comportăm în
faţa suferinţei, în faţa morţii, ci ne învaţă şi prin modul Său de a fi şi prin modul Său de
a săvârşi lucrarea Sa mântuitoare. Este deosebit de important şi semnificativ faptul că
Hristos Domnul, când Se întâlneşte cu moartea, o schimbă în viaţă, când Se întâlneşte cu
singurătatea, o schimbă în comuniune, când Se întâlneşte cu întristarea şi cu lacrimile le

43
schimbă în bucurie. Întâlnirea Lui cu cortegiul funebru a schimbat viaţa femeii care era
copleşită de durere şi a redat viaţă tânărului care era mort.
Cu alte cuvinte, Evangheliile ne învaţă că nimeni din cei ce se întâlnesc cu Hristos
Domnul, care este Izvorul vieţii, nu rămâne cum a fost, ci se schimbă - dacă se întâlneşte
cu adevărat cu dumnezeirea Lui. Când a spus văduvei din Nain „Nu plânge!“ (Luca 7, 13),
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat că trebuie să mângâiem familiile îndoliate, să fim
sensibili la lacrimile celor care plâng. Cu totul surprinzător este faptul că Mântuitorul
spune femeii văduve din Evanghelie: „Nu plânge!“, dar când a văzut pe prietenul său
Lazăr, a patra zi după moarte, Evanghelia ne spune că „Iisus plângea”, (Ioan 11, 35 – cel
mai scurt verset din Noul Testament). De ce El, care plânge atunci când vede că Lazăr din
Betania a murit, îi spune văduvei „Nu plânge!“? El plânge, iar ei îi spune să nu
plângă. Pentru ca să ne arate nouă că lacrimile celuilalt trebuie mângâiate,
şterse, oprite înaintea propriilor noastre lacrimi, ca să arătăm iubire faţă de
semeni. A zis „Nu plânge!“, pentru că ştia că această femeie era la capătul puterilor ei
sufleteşti şi ca să nu cadă în deznădejde, să nu fie copleşită de prea multă durere, îi spune
aceasta. Iar la învierea lui Lazăr a zis: „Lazăre, vino afară!“, cu lacrimi în ochi, pentru că a
vrut să ne arate că este Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Ca Dumnezeu l-a înviat pe Lazăr,
după ce ca Om a plâns pentru el, arătând că moartea nu este fenomen natural. Moartea
este un accident, este urmarea păcatului strămoşilor Adam şi Eva, fiind provizorie (cf.
Romani 6, 23).
Oricine este credincios este luptător cu boala, cu suferinţa, cu
necazurile. De aceea s-a spus că bolnavii sunt martirii vremurilor noastre. Noi trebuie
să ne rugăm pentru sănătate, iar dacă doctorii nu pot vindeca boala, nu trebuie să
deznădăjduim, ci să ne rugăm mai mult şi să ne apropiem cu smerenie şi mai mare de
Hristos. Se întâmplă ca cei bolnavi să treacă la cele veşnice. În acest moment intervine
grija frăţească, creştinească, pentru cei îndoliaţi. Cum să ne comportăm ca
păstori de suflete şi ca fraţi creştini cu familiile îndoliate? Să fim alături de cei care sunt
singuri şi copleşiţi de suferinţă din cauza pierderii unor fiinţe dragi. Noi nu putem săvârşi
minunile învierii din morţi ale tuturor persoanelor care mor, dar ceea ce este în mod
deosebit important este să ne rugăm pentru cei care trec la Domnul, ca cei morţi
trupeşte prin despărţirea sufletului de trup să nu se despartă de Dumnezeu, ci să
trăiască sufleteşte.

44
 Din punct de vedere practic, formulăm următoarele orientări și
îndemnuri pentru pastorația bolnavilor:

1. Spovedania, Sfântul Maslu și rugăciunile parohiei și ale familiei, ale prietenilor

și cunoscuților pentru cei bolnavi constituie lucrarea duhovnicească de bază a Bisericii
pentru îngrijirea bolnavilor.

2. Cercetarea sau vizitarea bolnavilor acasă ori la spital, recomandarea unor

medici competenți sau a unor spitale dotate corespunzător, ajutorarea lor cu bani
pentru medicamente, alimente și haine completează partea spirituală a pastorației
bolnavilor.

3. Punerea în practică a recomandărilor medicilor privind igiena sanitară,

alimentația sănătoasă și alte demersuri pentru prevenirea bolilor, încurajate prin
cateheze și conferințe organizate în parohie, sunt, de asemenea, modalități de ajutorare
a semenilor noștri, deoarece este mai ușor și mai ieftin să prevenim boala decât să o
vindecăm.

4. La nivel parohial, acolo unde nu există, preoții vor iniția și sprijini înființarea
unor dispensare medicale sau a unor puncte farmaceutice. Vom încuraja pe credincioși
să participe la programele Patriarhiei Române: „Donează sânge, salvează o viață!”,
„Sănătate pentru sate” și altele.

5. Bolile nu sunt doar urmări ale păcatelor individuale, ci, foarte adesea, sunt și
urmări ale păcatelor colective care au cauzat degradări materiale și funcționale în
societate și în natură, și anume: degradarea serviciilor medicale și sociale, sărăcia și
subnutriția cauzate de lăcomia unora dornici de îmbogățire cu orice preț, poluarea
mediului înconjurător: a apei, aerului și solului, chimizarea excesivă a alimentelor și
altele.

45
 6. Toate acestea ne arată că nu avem astăzi doar oameni bolnavi în societate, ci
oarecum și o societate bolnavă, în care oamenii suferă ca urmare a înmulțirii păcatelor
colective sau a comportamentelor sociale negative. De aceea, este nevoie ca Sfântul
Maslu să fie săvârșit nu numai pentru unii bolnavi, ci și pentru toată obștea, întrucât
boala spirituală numită păcat are și aspecte sociale care au nevoie de vindecare, iar prin
educație și pastorație permanentă Biserica poate contribuie la însănătoșirea spirituală
și morală a societății.
7. În concluzie, îngrijirea bolnavilor nu se reduce la tratamentul medical, ci toată
lucrarea liturgică, educațională-catehetică, pastorală, social-filantropică și medicală a
Bisericii este o lucrare de vindecare, de păstrare sau de recuperare a sănătății sufletului
și trupului, a sănătății persoanei și a comunității.

46