Professional Documents
Culture Documents
CRP II,gr. 2
Analiza discursului
Prin funcţia emotivă, emiţătorul îşi exprimă, conştient sau nu, atitudinea
faţă de realitate, faţă de conţinutul pe care vrea să-l transmită. Această atitudine
transpare atât din analiza elementelor verbale, cât şi a celor nonverbale şi
paraverbale. Stările sale sufleteşti sunt gradate ca intensitate, oscilând între
oboseală şi resemnare (foarte obosit, soarbe şi se resignează), emoţie –
autentică sau disimulată ((emoţionat şi asudând), ajungând până la manifestări
de ordin fizic (Foarte asudat se şterge, iar se şterge şi suflă foarte greu), dar şi
la mândria celui care a reuşit, în sfârşit, să-şi exprime în mod vehement opinia:
„Am zis!”. Din punctul de vedere al mijloacelor care ne sugerează atitudinea
emiţătorului faţă de enunţ, putem cita acel obsesiv „Daţi-mi voie!”, repetiţie
care are rolul de a insista, de a atrage atenţia interlocutorilor asupra a ceea ce
vrea să transmită. Tot repetiţia e cea care vrea să îi demonstreze linia moderată
a opiniilor – „ori prea-prea, ori foarte-foarte”. Altă repetiţe, aceea a
construcţiei „vreau să zic”, are, în intenţia vorbitorului, rolul de a atrage atenţia
asupra importanţei mesajului politic transmis, însă nu dovedeşte decât
incoerenţa în gândire şi exprimare a personajului, care nu mai ajunge la miezul
problemei, deşi perorează haotic de ceva vreme. Construcţiile exclamative
abundă („Mă rog, daţi-mi voie!”, „Daţi-mi voie!”, „Am zis!), dar ele nu
dovedesc vehemenţ personajului în susţinerea opiniilor, aşa cum şi-ar dori-o
acesta, ci mai degrabă o încercare infantilă de persuadare „cu forţa” a
receptorilor din sală. Construcţiile interogative sunt cele care vor să anticipeze,
în intenţia emiţătorului, mesajul pe care acesta-l va transmite („să întrebăm
pentru ce?...da...pentru ce?..”) şi mai vor să atragă receptorul în această dorită
subtilitate a gândirii oratorului.
Prin funcţia conativă (persuasivă sau retorică), atenţia este îndreptată
asupra destinatarului comunicării, receptorul, de la care se aşteaptă atât un
răspuns imediat, obţinut prin aplauzele de confirmare ale susţinătorilor săi
(„Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu”), cât şi un alt tip de
răspuns, acela dat prin susţinerea candidaturii sale, ţinând cont de faptul că e un
discurs politic. Emiţătorul doreşte atragerea receptorului în sprijinul ideilor
susţinute de el. Prezenţa acestei funcţii se observă în folosirea persoanei a II-a
plural („Daţi-mi voie!”, „Ştiţi”, „din această dilemă nu puteţi ieşi”) care
presupune intenţia de implicare auditoriului în actul comunicării. Cum această
funcţie are ca scop esenţial persuadarea receptorilor, emiţătorul încearcă acest
lucru şi prin folosire unor sintagme care să demonstreze că cei din sală nu pot fi
de altă opinie decât el („trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază
la extremitate”, „putem zice”, „ne priveşte”).Unele dintre aceste formule, în
special ultima, se pot observa cu uşurinţă şi în discursul politic contemporan,
constituind un fel de captatio benevolentiae a potenţialilor alegători.
Funcţia fatică îşi are originea în centrarea atenţiei asupra canalului de
transmitere e mesajului (aerul în comunicarea orală). Elementele lingvistice sunt
cele care verifică menţinerea contactului între emiţător şi receptor. Aceeaşi
formulă obsedantă, „Daţi-mi voie!”, încearcă să verifice menţinerea acestui
contact (dacă în sală ar fi fost linişte, oratorul ar fi fost auzit, dar asta nu
înseamnă că ar fi fost şi înţeles) . Un element care are rolul de a facilita
menţinerea contactului între emiţător şi receptori, este în această situaţie de
comunicare, clopoţelul cu care Trahnache încearcă să facă linişte.
Funcţia metalingvistică este aceea care atrage atenţia supra codului
utilizat. Emiţătorul e cel care trebuie să se adapteze nivelului social şi cultural al
receptorului, pentru a fi înţeles. Dar cum despre acest nivel nu avem indicii, iar
receptorii din pasajul extras nu solicită informaţii suplimentare despre ce vrea
emiţătorul să transmită, putem considera codul ca fiind unul comun, înţeles de
ambii parteneri ai situaţiei de comunicare. E şi firesc să fie aşa, deoarece
oratorul utilizează în special termeni din vocabularul fundamental, dar îşi mai
„nuanţează” discursul cu unele neologisme (gintă, extremitate, depandă,
exageraţiune, soţietate, esenţiale, etc). Unele dintre aceste neologisme sunt
pronunţate greşit (depandă, soţietate), iar altele au suferit, sub influenţa gândirii
deformatoare a vorbitorului, adevărate transferuri de sens (in concepţia sa,
„extremitate” înseamnă „extremă”).
Funcţia referenţiuală implică raportarea limbajului la context sau la
referent, dar şi la realitatea extralingvistică. Prin limbaj, gândirea se fixează într-
o formă materială, limbajul e cel care asigură mecanismului interior o formă
exterioară. Contextul lingvistic e cel care ne ajută să îneţelegem că la Farfuridi
„extremitate” înseamnă „extremă”, iar contextul social şi cultural în care trăia
acesta (o lume parvenită şi incultă) ne face să credem că un discurs de o
asemena incoerenţă putea, totuşi, să fie ascultat, ba chiar aplaudat de o parte
dintre membrii partidului prezenţi la întâlnire.
Funcţia poetică presupune centrarea asupra textului însuşi, a discursului,
a modului de structurare a acestuia, a modului în care el exploatează potenţialul
expresiv al limbii şi îl subordonează unui scop, transmiterea unui mesaj. Toate
nivelurile limbii sunt exploatate expresiv, contribuind la transmiterea unei idei.
La nivel fonetic se observă elidarea unor sunete („acu”, în loc de
„acum” într-o replică a lui Trahanache, ceea ce sugerează un contrast între
solemnitatea pe care vrea să o dea personajul replicii sale şi familiaritatea care
rezultă din folosire formei scurtate). O nuanţă arhaică e dată de opţiunea
oratorului pentru formele „ocaziune”, „exageraţiune” care au ca rezultat
accentuarea ridicolului personajului.
La nivel morfologic, părţile de vorbire nuanţează mesajul transmis de
situaţia de comunicare aleasă. În privinţa substantivelor, se oscilează între
formele literare şi cele neliterare, greşeli înregisrându-se mai ales in utilizarea
substantivelor neologice, care, în loc de impresia de solemnitate pe care şi-o
propusese Farfuridi prin utilizarea lor, au rolul de a oferi detalii relevante despre
gradul lui de incultură. Verbele sunt folosite mai mult la imperativ (cerut de
nevoia de persuadare a auditoriului) şi la conjunctiv (care sugerează a acţiune
posibilă, dar neîndeplinită încă, aşa cum este acea revizuire a constituţiei în
jurul căreia se învârte discursul politic al candidatului). Indicativul perfect
compus din final („Am zis”) vine ca o sentinţă, ca o concluzie a întregului
discurs. Surprinzătoare este limitarea în folosirea intejecţiilor, specifice unui
discurs care se vrea convingător, observând doar utilizarea interjecţiei „Iată!”,
ce-i drept, într-un moment considerat cheie de emiţător. Celelalte părţi de
vorbire nu sunt relevante în construirea acestui discurs.
Nivelul sintactic este poate, cel mai bine exploatat pentru a obţine
efectele comice, acel contrast între aparenţă şi esenţă, dorite de către Caragiale.
Farfuridi vorbeşte total incoerent din punct de vedere sintactic, discursul său
fiind un enorm anacolut, amestecând costructiile interogative cu cele
exclamative, întrerupte frecvent prin pauze marcate grafic prin puncte de
suspensie.
Nivelul punctuaţiei este şi el purtător de sens în acest fragment. Atrage
atenţia multitudinea de puncte de suspensie care pun în evidenţă atât ezitările
oratorului, cât şi inconsecvenţa gândirii sale. Analizând fragmentul se observă
foarte puţine construcţii enunţiative, fapt explicabil prin aceea că avem în faţă
un discurs susţinut oral, iar aceste construcţii nu au nici potenţial expresiv şi
nici valente persuasive.
Fragmentul caragialian poate fi considerat o parodie, un antidiscurs, în
care limba se îndepărtează de funcţiile sale obişnuite, intrând pe un tărâm al
aproape absurdului.