Capitolul I

Dreptul consular

1.Noţiune:

Dreptul consular conceput ca o parte a dreptului internaţional, reprezintă

totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare organizarea şi
funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului
acestora, de asemenea reglementează raporturile bilaterale ale statelor în vederea
asigurării reciproce a intereselor lor, preponderent economice, dar şi culturale ,
ştiinţifice şi de tutelă juridică în exterior a propriilor cetăţeni, prin folosirea instituţiilor
specializate , care sunt oficiile consulare sau secţiile consulare ale ambasadelor.
Dreptul consular are caracterul unui mecanism care funcţionează in vederea
realizării unui anumit scop al dreptului internaţional, şi anume: colaborarea dintre state
într-un anumit domeniu al vieţii internţionale – cel al protecţiei cetăţenilor proprii,
supraveghind sau contribuind în acest mod, la punerea in practica a unui anumit regim
de drepturi recunoscute acestor cetăţeni.
El face punte de legătura între două ordini juridice. Împrejurarea că persoana sau
interesele unui cetăţean se află pe teritoriul unui alt stat, necesitatea impetuoasă şi
incontestabilă ca fiecare stat să asigure protecţia şi asistenţa cuvenite cetăţenilor săi,
chiar şi atunci când ei sunt în străinătate –şi deci, chiar dacă se află în acelaşi timp şi sub
jurisdicţia altui stat - face ca statele în cauză să fie implicate în relaţiile de la stat la stat.
Această concurenţă de competenţe a organelor,aparţinând a două state, pune problema
delimitatării sferei lor de atribuţii şi, prin aceasta, generează relaţii interstatale cu acest
caracter specific, consular . El reprezintă locul de confluenţă unde normele internaţionale
coexistă cu cele ale ordinii juridice interne a statelor în cauză, iar sub influenţa primelor
se stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din urmă, pe
planul operaţional al aplicării lor.

1
2.Izvoare:
Izvoarele dreptului consular sunt aceleaşi cu cele ale dreptului internaţional datorită
faptului că relaţiile consulare presupun relaţii intre state ele sunt cârmuite de către
ordinea juridică internaţională, există o excepţie si anume dreptul organizaţiilor
internaţionale care nu au drept la consulat, nici activ, nici pasiv.
Se foloseşte noţiunea de izvor material şi cea de izvor formal, înţelegându-se prin
izvor material:”realităţile, îndepărtate şi indirecte,care determină substanţa dispoziţiilor
juridice concrete”, iar prin izvor formal:”manifestările de voinţă, cărora norma
fundamentală a ordinii juridice le atribuie valoare de norme obligatorii pentru conduita
membrilor comunităţii”.
Majoritatea autorilor sunt de acord a recdunoaşte ca jurisprudenţa şi doctrina nu
sunt izvoare de drept internaţional; ele pot constitui mijloace auxiliare, fără efecte
juridice obligatorii, de clarificare a normelor neprecise ale dreptului sau, cum este cazul
jurisprudenţei, de compliniere a lacunelor de reglementare, căci o instanţă, chiar
internaţională fiind, odată sesizată, nu poate respinge o acţiune pe motiv că fapta supusă
judecăţii sale nu este reglementată internaţional.
O altă noţiune folosită este cea de izvor principal sau direct, prin care se
desemnează: a) cutuma; b) tratatul; c) dreptul organizaţiilor internaţionale, care stabilesc
reguli privind desfăşurarea activităţii interne şi formele de reprezentare externă a
acestora.
a) Cutuma este acel izvor de drept consular care a apărut în practica îndepărtată a
statelor, constituind, la un moment dat, singurul izvor. Ea reglementează astăzi numai
anumite aspecte ale relaţiilor consulare, pentru că la baza dreptului consular stau
convenţiile multilaterale şi numeroase convenţii bilaterale, care au preluat majoritatea
normelor cutumiare.
Rolul ei în categoria izvoarelor dreptului consular este menţionat in Convenţia de
la Viena din anul 1963 care, în preambul,precizează:”Regulile dreptului internaţional
cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevazute în mod
expres în dispoziţiile prezentei convenţii”.
Cutuma în fapt are un spaţiu mai larg de aplicare: a) ea guvernează relaţiile dintre
state le care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din anul 1963; b) relaţiile dintre

2
statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale; c) domeniile nereglementate
convenţional; d) relaţiile statale care au denunţat Convenţia de la Viena din anul 1963 şi
nu au reglementări bilaterale în materie.
Deseori se folosesc termenii de curtuazie si cel de reciprocitate, ei fiind în fapt
motivaţiile unor acţiuni unilaterale ale statelor şi nu sunt izvoare de drept. Curtoazia,
înţeleasă ca o normă obligatorie, care ţine de respectul datorat statelor pe temeiul
suveranităţii lor egale şi reprezentanţilor acestora, ca şi reciprocitatea, ca măsură de
reacţie admisă de normele dreptului internaţional sau prevăzută de aceasta ca sancţiune,
sunt lipsite de cerinţa denumită opinio juris sive necessitatis şi, uneori , în cazul
reciprocităţii, este chiar o măsură împotriva unei conduite neprieteneşti sau nejustificate a
unui stat, un tratament similar aplicat, ca răspuns, de către statul care este vizat.1
b)Tratatele bi sau multilaterale constituie, în dreptul internaţional public, principalul
izvor.
Convenţiile consulare bilaterale reglementează complet relaţiile consulare, regulile
de înfiinţare şi statutul oficiilor consulare, condiţiile de numire şi acceptare a personalului
acestora, imunităţile şi privilegiile consulare, funcţiile consulare.Totodată şi tratatele
bilaterale de comerţ şi navigaţie, care conţin anumite norme cu privire la atribuţiunile şi
prerogativele consulilor, sunt şi ele izvoare de drept consular.
Tratatele bilaterale crează oficiilor consulare şi personalului acestora un regim
juridic special intre statele respective, fie prin dezvoltarea Convenţiei de la Viena din
anul 1963, fie creând norme noi. Însă pentru a cunoaşte regimul juridic al unui oficiu
consular trebuie apelat, în primul rând, la convenţiile bilaterale, care dezvoltă prevederile
Convenţiei de la Viena din anul 1963. Prevederile acestora nu trebuie să contrazică
prevederile convenţiei multilaterale de la Viena, deoarece aceasta a codificat normele de
drept deja existente la acea dată şi creează cadrul obligatoriu al colaborării statelor, chiar
pe cale convenţională.
De câte ori sursele solicitate (cutuma internaţională,convenţiile dintre state şi
practica statelor) nu a permis să se acopere lacunele, s-a mers mai departe, introducând
reguli complet noi în dreptul consular.

1
Reciprocitatea nu poate opera faţă de o încălcare a normelor de jus cogens.Spre exemplu,sechestrarea
unui membru al unui oficiu consular nu poate duce la aplicarea reciprocităţii,întrucât statele au obligaţia de
a lua măsurile de protecţie a membrilor oficiilor consulare stabilită de norme de jus cogens.

3
 Primul acord multilateral despre consuli a fost încheiat la Caracas, în anul 1911, de
către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şiVenezuela.
Acest prim acord mai sus menţionat a fost urmat la 20 februarie 1928 de Convenţia
de al Havana referitoare la agenţii consulari, care a fost ratificată de Brazilia, Columbia,
Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, S.U.A., Mexic, Nicaragua, Peru, Panama şi
Uruguai. Convenţia are 25 de articole, grupate in trei secţiuni. În principal ea
reglementează regimul agentului consular,”în absenţa unui acord special intre state”
cum prevede articolul 14 al acesteia.
La 24 aprilie 1963 a fost semnată la Viena Convenţia cu privire la relaţiile
consulare2 care, aşa cu menţionează în preambul, se referă la” relaţiile ,privilegiile şi
imunităţile consulare”. În concepţia Convenţiei, celelalte aspecte ale dreptului consular
urmând a fi reglementate, cum se menţionează tot în preambul, de dreptul internaţional
cutumiar sau de acorduri bilaterale care” să confirme, să completeze şi să dezvolte
dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare”.
În anul 1967 în cadrul Consiliului Europei a fost adoptată Convenţia europeană
privind funcţiile consulare,a cărei aplicare este limitată la statele membre ale Consiliului
Europei şi priveşte funcţiile consulare. Convenţia consacră două capitole, al 2-lea şi al 5-
lea, funcţiilor consulare în general şi detaliază funcţiile de protecţie consulară, de ofiţer al
starii civile, funcţia notarială şi altele. Capitolele 3 şi 4 sunt rezervate reglementării
extensive a funcţiilor în domeniul succesiunilor şi al navigaţiei maritime.

3.Istoria consulatelor:
Apariţia consulatelor este rezultatul a doi factori şi anume: evolutia drepturilor
conferite străinilor stabiliţi într-un stat şi experienţa socială care a promovat, treptat, idea
de acceptare a tutelei internaţionale a statelor pentru toţi cetăţenii lor,oriunde s-ar afla, pe
bază de reciprocitate. Ea cuprinde trei perioade şi anume:
a)Perioada antică
În societăţile sclavagiste timpurii, străinii nu aveau nici un drept în statul de rezidenţă
sau faţă de acestea ; la romani,cuvântul hostis desemna, în acelaşi timp, pe străini şi pe
duşmani. Numai cetăţenii, la romani, beneficiau de ius proprium civum romanorum. La
2
Convenţia este în vigoare din anul 1967.Ea reglementează relaţiile consulare,nu şi funcţiile
consulare.România este parte la Convenţia de la Viena din anul 1963 din data de 25.03.1972.

4
un moment dat, Roma, la început oraş-cetate, a format, cu timpul, federaţii de state,
legate prin tratate, astfel că străinii veniţi cu treburi la Roma nu mai puteau fi ignoraţi.
Peregrinii-cu excepţia peregrinilor dedici3- care aveau un anumit rang în statul de
origine, beneficiau,la început, de dreptul de hospitium, drept cu caracter mai mult
religios, care le permitea o anumită activitate în libertate.Stăinii de condiţie umilă,
foloseau instituţia clientelei, supunându-se patronajului unui şef de gintă, care îi proteja
în relţiile cu romanii şi îi apăra în justiţie. În anul 241 î.d.Ch. apare funcţia de praetor
peregrinus, un înalt funcţionar de stat, care organiza procesele dintre peregrini şi romani,
aplicând jus gentium, norme juridice distincte de normele jus proprium civum
romanorum,cre se aplicau numai cetăţenilor romani. În societatea romană, noţiunea de
consul desemna pe şeful administraţiei statului şi nu avea nici o legătură cu protecţia
străinilor.4
Vechii greci, deşi suspectau pe stăini şi îi tratau cu neîncredere, nu puteau ignira pe
compatrioţii lor, adeseori stabiliţi în alte cetăţi, mânaţi de interese comerciale şi, de aici,
au acceptat un minimum de drepturi pentru străini, pe bază de reciprocitate. Coloniile
greceşti, frecvente în epocă, îşi alegeau, încă din secolul VI î.d.Ch., un conducător, numit
prostates, care le reprezenta în faţa autorităţilor locale şi le administra dreptul propriu.
O instituţie similară era cunoscută şi la vechii egipteni.
Mult mai veche, apărută în primul mileniu î.d.Ch., este instituţia denumită proxenia.
Proxenosul contribuia la atenuarea vrăjmăşiei, are învenina lumea greacă, i reprezenta pe
cetăţenii statului-cetate, care l-a desemnat pe lângă autorităţile statului-cetate, în care se
afla şi al carui cetăţean era. Proxenosul se afla la loc de cinste şi mulţi bărbaţi de seamă
ai Greciei antice îşi doreau acestă funcţie.Pindar5 era proxenosul Atenei la
Teba,Demostene6 , proxenosul Tebei la Atena.

b)Perioada Evului Mediu

3
Peregrinii dedici erau locuitori ai unei cetăţi învinse,care nu s-au predat,fiind consideraţi,în
continuare,inamici.
4
În Imperiul Roman de Răsărit statul era împărţit în praetorium,dioceze şi provincii.Şeful provinciilor se
numea consul.
5
Pindar(518 Î.d.Ch.-446 a.Ch.),poet grec,renumit pentru imnele sale.
6
Demostene(384 î.d.Ch.-322 a.Ch.),orator grec,conducătorul partidei independenţei din Atena.

5
 Premisa fundamentală a apariţiei consulatelor în Evul Mediu este situaţia
econimico-socială, dezvoltată pe ruinele Imperiului Roman de Apus, caracterizată prin
existenţa unei populaţii băştinaşe, romane sau romanizate, peste care s-au suprapus
imigranţii, constituindu-se , astfel două grupări sociale cu un regim juridic specific:
populaţia băştinaşă, care folosea legis romanae, şi imigranţii, cărora li se aplica legis
barbarorum.
În consecinţă apare principiul personalităţii legilor, reflectat,între altele, şi în codex
vizigotorum, din anul 5807.
Pe această bază socială şi juridică, coloniile de negustori veniţi din afară, temporar,
pentru comerţ sau navigaţie, au putut să-şi aplice propriile legi, în care scop au primit
dreptul de independenţă jurisdicţională, ceea ce a dus la apariţia instituţiei denumită cu
termenul general de consules mercantorum. Acest consul avea atribuţiuni de arbitru în
disputele comerciale, putând să aplice, în litigiile dintre membrii coloniilor care îl
alegeau , regulile lor cutumiare de drept comercial şi maritim. Aceste instituţii au fost
folosite de către coloniile de negustori formate în oraşele italiene,spaniole,franceze,în
special de grupurile normande8. Acestea îşi alegeau judecătorul, care trebuia să fie
acceptat de suveranul local în virtutea unor tratate. În alte situaţii, autoritate locală
desemna ea pe judecătorul-arbitru. Aceşti consuli de comerţ, de altfel foarte răspăndiţi în
Evul Mediu ,aveau denumiri diferite :talonari ,bailios ,conservadores, aldermeni,
proprmercantorum, senascales, pretoras, pretores.
În anul 1279 apare, la Barcelona,pentru uzul acestor consuli, o culegere de cutume de
drept comercial şi maritim, denumită Consolato del Mar.Regulile cutumiare cuprinse în
această culegere au fost folosite până în secolul al XVII-lea.
În anul 992, Veneţia semnează cu bazil al II-lea, împăratul Bizanţului, un tratat de
comerţ prin care, printre altele, suveranul recunoaşte comercianţilor veneţieni dreptul de
a beneficia de jurisdicţie specială în porturile imperiului. În anul 1060, aceeaşi Veneţie
primeşte dreptul de a trimite un magistrat la Constantinipol să judece pe naţionalii săi în
cauzele civile şi comerciale9. Alexis al II-lea,prin Bula de Aur, din anul 1199, extinde

7
Codex vizigotorum prevedea:”Comercianţii noştri de peste mări,când au litigii între ei,fiindcă legea locală
nu este cunoscută de judecătorii noştri,vor fi judecaţi,după legile lor,de către talonari”.
8
Normanzii sau vikingii sunt germani veniţi din nord ca negustori,marinari sau chiar piraţi,care au format
colonii în oraşele de la Marea Mediterană.

6
privilegiul de judecată al consului veneşian şi la litigiile dintre veneţieni şi cetăţenii
bizantini.
Privilegii asemănătoare primesc oraşele Genoa (1204), Montpellier (1243),
Narbonne (1340).
În perioada cruciadelor apare un nou tip de oficiu consular. Oraşele comerciale
Veneţia, Genoa, Pisa, care au sprijinit logistic cruciadele, au primit importante privilegii
de la statele cruciade-Regatul Ierusalimului, Comitatul Tripoli, Principatul Antiohiei-
inclusiv pe acela de a-şi organiza serviciul consular. Coloniştii din oraşele italiene
formau aproape cartiere întregi în oraşele Antiohia, Tripoli şi se bucurau de iminitate
administrativă şi juridică. În fruntea acestor colonii se afla un reprezentant,recrutat din
rândul lor,care se numea vice comites.
În secolul al XII-lea reprezentantul tuturor coloniilor veneţiene10 era unic, avea
denumirea de bailus, îşi avea sediul la Acra, capitala regatului Ierusalim11 şi era numit de
guvernul veneţian. Apare, aşadar, consules missi, faţă de consules electi de până
acum.Veneţia crează această practică,ce se va generaliza ulterior.
Drepturile astfel cucerite au fost menţinute şi după ce musulmanii i-au izgonit pe
cruciaţi, bailus-ul veneţian a devenit reprezentantul consular şi diplomatic al Veneţiei pe
lângă cartierul sultanului de la Constantinopol.
În anul 1535 regele Franţei, Francisc I şi sultanul Suliman al II-lea printr-o
înţelegere stabileşte principiul reciprocităţii,făra ca vreodată consulii Turciei să fi folosit
dreptul de judecată civilă şi criminală în Franţa. Capitulaţiile12- sunt acele înţelegeri între
puterile creştine şi monarhiile mahomedane, prin care s-a instituit jurisdicţia consulară în
materie civilă şi criminală pentru naţionalii creştini, rezidenţi în Turcia - fiind de fapt,
privilegii unilaterale, Turcia modernă a insistat pentru a le aboli, lucru ce s-a reuşit abia
prin Tratatul de la Lausane,în anul 1923.

9
Aceste privilegii au fost confirmate prin Cartea lui Alexis Comnen şi,ulterior,de împăraţii
Ioan(1126),Manuel(1147),Isaac Îngerul(1187),Alexis al III-lea(1198).
10
Primesc dreptul de a forma colonii în statele cruciate,conduse de consuli şi oraşele medievale:Marsilia,la
Tyr şi Beiruth(la 1233);Montpellier,laAntiohia şi Tripoli,apoi în Cipru(1254);Narbonne,la Rodhos(1351).
11
Acra(Akkon),ultimul punct de sprijin al statelor cruciate,a fost cucerita de musulmani,în anul
1291.Evenimentele denumite cruciade au durat,prin urmare,între 1096-1291.
12
Capitulaţiile acordau un statut privilegiat străinilor creştini stabiliţi în Imperiul Otoman,cum ar fi libera
practicare a negoţului,anumite scutiri de impozite,garantarea libertăţilor religioase,dreptul de a forma o
colonie” o naţiune în jurul consului”,care exercita jurisdicţia consulară.

7
 În perioada reprezentării consulare în Orient până la Pacea de la Passrowity din anul
1718, consulii aveau mai mult dreptul de a judeca conaţionalii şi numai după această
dată, când statele vestice trimit în Imperiul Otoman consuli de carieră, au primit şi
sarcini diplomatice.
c)Perioada modernă:
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în vestul european instituţia consulară nu era
privită favorabil datorită sentimentelor naţionaliste, care erau contrare principiului
extrateritorialitaţii, dar, mai ales, datorită luptei pentru supremaţia continentală şi
mondială. Rezultatul acestei lupte s-a văzut imediat prin tratatul de la Ryswick13 din anul
1697, cel de la Utrecht din anul 1713, prin care se consacra supremaţia totală a Angliei pe
mare şi cel de la Verssailles din anul 1739, se prevede că părţile nu vor folosi consuli.
În a doua jumătate asecolului al XVIII-lea, instituţia consulară este în revenire,ea
este prevăzută într-o serie de tratate comerciale, primele care au folosit acest mod de
abordare a instituţiei consulare au fost Franţa şi Spania în Convenţia de la Pardo din 13
martie 1769.
Apar statute care definesc mai exact funcţiile consului şi anume: Ordonanţa din
anul 1781 în Franţa, modificată în anul 1883; Regulamentul Consular din Olanda, apărut
în anul 1786; Regulamentul seviciului Consular din anul 1792, modificat în anul 1856,
din S.U.A.; Regulamentul Consular din Marea Britanie, din anul 1825.
În secolul al XIX-lea se reevaluează instituţia consulatelor ca factor de promovare a
intereselor economice ale statelor14.

Capitolul II
Misiunea consulară
13
Prin pacea de al Ryswick Franţa pierde teritoriile câştigate prin pacea de la Nijmegen,punându-se astfel
capăt razboiului ei cu Liga de la Augsburg.
14
Trataul commercial franco-englez din anul 1860 instituie principiul « naţiunii celei mai favorizate » care
a fost reluat în tratatul consular din acelaşi an,definind,pentru prima dată,instituţia consulară modernă.

8
1.Relaţiile consulare în general:

Relaţiile consulare sunt acele raporturi juridice convenite între două state, prin care
îşi acordă drepturi şi îşi asumă obligaţii privitoare la reprezentarea intereselor lor
consulare, determină statul juridic al consulatelor şi fixează norme privind desfăşurarea
activităţii acestora, n scopul promovării reciproce a intereselor economice, comerciale,
culturale şi în alte domenii şi al asigurării protecţiei adecvate cetăţenilor statului
trimiţător: persoane fizice sau juridice. Activitatea consulară, deşi se pune de obicei, în
mod direct în legătură cu o persoană fizică sau juridică- un subiect de drept intern,
izvorăşte totuşi, din interferenţele care se produc între jurisdicţia personală a unui stat şi
jurisdicţia teritorială a altui stat, deci a două legislaţii naţionale şi se conturează ca un
mecanism de cooperare interstatală, care face punte de legătură între două ordini
juridice.
Specific relaţiilor consulare este faptul că ele, în principal, se derulează prin
instituţiile specializate să reprezinte interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi,
ceea ce a făcut ca, uneori, să se identifice relaţiile consulare cu înfiinţarea posturilor
(oficiilor)consulare15.
“Normele care reglementează relaţiile consulare coexistă cu normele interne ale
statelor16”, în condiţiile în care, pe de o parte,fiecare îşi păstrează natura sa specifică,
iar, pe de altă parte, se află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate.
Relaţiile consulare, odată stabilite, satisfac interesele de reprezentare consulară prin
forme instituţionale diferite, nu neapărat prin înfiinţarea de consulate. Astfel că
reprezentarea intereselor consulare poate fi încredinţată numai posturilor (oficiilor)
consulare proprii - instituţii care desfăşoară plenar toate funcţiile consulare; ea poate fi
încredinţată unor consulate ale unor state terţe, pe baza unor înţelegeri tripartite. Totuşi
teoria identificării relaţiilor consulare cu înfiinţarea de posturi consulare ar duce la
concluzia că statele arareori întreţin relaţii consulare, numai atunci când înfiinţează

15
Raportul Comisiei de Drept Internaţional la proiectul de articole pentru redactarea Convenţiei de la Viena
cu privire la relaţiile consulare,semnala părerea guvernului norvegian potrivit căruia:”Raporturile juridice
se nasc din consimţământul,unilateral sau mutual,la înfiinţarea unuia sau mai multor consulate şi nu din
consimţământul mutual de stabilire a relaţiilor consulare”.
16
Adolfo Maresca,”Le relazioni consolari”,Milano,1966,pagina 85.

9
posturi consulare, ceea ce este fals bineînţeles. Relaţiile consularese deosebesc de cele
diplomatice prin aceea că, primele, urmăresc realizarea unui interes preponderent
economic, pe când secundele, sunt destinate dialogului politic. Rezultă ca” Relaţiile
consulare nu pot avea consecinţe politice”17, ceea ce ar explica faptul că statele care au
înfiinţat posturi (oficii) consulare în Taiwan au putut să stabilească sau să menţină relaţii
diplomatice cu Republica Populară Chineză, deşi aceasta consideră Taiwanul ca o parte
integrantă a teritoriului său.Totuşi, practica statelor arată că stabilirea relaţiilor consulare
are şi semnificaţii politice. Spre exemplu, se consideră că Guvernul Marii Britanii a
recunoscut, implicit, anexarea Etiopiei, în anul 1936, de către Italia, atunci când ea a
transformat legaţiunea de la Addis-Abeba într-un consulat general, al cărui şef a primit
exequaturul de la Mussolini. Atât relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc
între state suverane, ca subiecte ale raporturilor internaţionale. Dar pe când primele se
stabilesc între state şi guverne care s-au recunoscut reciproc, ca o condiţie prealabilă,
pentru stabilirea relaţiilor consulare nu se cere această condiţie.
Relaţiile consulare au o independenţă relativă faţă de relaţiile diplomatice. Aceasta
înseamnă că statele pot stabili relaţii consulare, fără a stabili şi realaţii diplomatice şi, cele
dintâi, pot dăinui chiar în cazul ruperii acestora din urmă. Acest principiu este consacrat
în art.2 alin.3 al Convenţie de la Viena din anul 1963,care stabileşte că:”Ruperea
realaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso fracto ruperea realaţiilor consulare ”.
Atăt relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc prin acordul mutual al
statelor, exprimat neechivoc. Faptul de a încheia un tratat,care are alt obiect decât
stabilirea relaţiilor diplomatice sau consulare ”nu are, prin sine, vreun efect în privinţa
relaţiilor diplomatice sau al relaţiilor consulare”- prevede art.74 din Convenţia cu privire
la dreptul tratatelor de la Viena din anul 1969.Stabilirea relaţiilor diplomatice implică,
dacă nu există o indicaţie contrară, consimţământul pentru stabilirea reaţiilor consulare,
aşa cum prevede art.2 alin.2 al Convenţiei de la Viena din anul 1963. În toate celelalte
cazuri, onsimşământul mutual pentru stabilirea relaţiilor consulare trebuie să fie expres
exprimat şi fără echivoc. El poate fi exprimat direct, printr-un document juridic pertinent,
care exprimă, în acest sens, intenţia guvernelor interesate. Acest document poate fi o
convenţie consulară care, de regulă, se închie în numele statelor nu al guvernelor, un

17
B.Seen,A diplomat’s Handbook of International Law and Practice,Haga,Boston,Londra,1975.

10
acord care reglementează raporturi comerciale, aprobat de guvern, dar care se referă
expres şi la activitatea consulară. Acordul poate fi exprimat, implicit, atât prin stabilirea
relaţiilor diplomatice, cât şi prin acceptul statului de reşedinţă ca statul trimiţător să
înfiinţeze posturi (oficii) consulare pe teritoriul său18. Acest din urmă caz presupune
încheierea unei înţelegeri între două subiecte de drept internaţional, fie şi pentru
negocierea înfiinţării oficiilor consulare, adică un acord scris între cele două state19.
Relaţiile consulare, constituind un raport între două state, au caracterele pe care le are
orice raport juridic internaţional, şi anume: caracter internaţional, pentru că ele sunt
raporturi stabilite între state ca subiecţi de drept intenaţional (statul trimiţător şi statul de
resedinţă) şi caracter reglementat căci relaţiile consulare se statornicesc în baza unor
norme care au ca destinatari statele (guvernându-le). De asemenea ele au şi un caracter
convenţional prin aceea că stabilirea de relaţii consulare presupune acordul între statele
interesate. În raport cu celelalte relaţii interstatale, cele diplomatice, spre exemplu,
relaţiile consulare pot avea un caracter subsidiar sau autonom, în funcţie de modul cum
au fost stabilite. Au şi un caracter direct, deoarece ele se desfăşoară prin intermediul
organelor consulare ca organe ale statelor respective.
Relaţiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate atât în ceea ce
priveşte modul lor de stabilire, cât şi cu privire la efectele pe care le produc, întrucât,
dacă apar ca urmare a consimţământului reciproc al părţilor, odată stabilite, ele au un
efect bilateral, astfel încât organele consulare ale fiecărui stat sunt îndrituite a-şi
desfăşura activitatea pe teritoriul celuilalt, iar dreptul de înfiinţare de oficii consulare de
către unul din state, îi corespunde obligaţia de a admite şi el oficii consulare ale celuilalt
stat.
Sunt bilaterale în sensul că, indiferent de forma pe care o au actele prin care se stabilesc
normele care le reglementează, ele sunt relaţii între două state anumite. În acest sens,
relaţiile consulare sunt şi exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu consular, în
interiorul căruia ele se desfăşoară, fiind determinat de însuşi teritoriul statelor între care
18
Statele latino-americane s-au pronunţat la Conferinţa de la Viena,convocată pentru adoptarea Convenţiei
consulare,pentru deplina libertate de a alege felul relaţiilor pe care statele doresc să le stabilească,nefiind de
acord cu stabilirea implicită a relaţiilor consulare prin stabilirea relaţiilor diplomatice.Ele practică o poziţie
similară şi în prezent,recunoscând,totuşi,dualitatea celor două relaţii.
19
Relaţiile consulare presupun o procedură scrisă chiar şi pentru numirea şefului de oficiu consular în
cadrul” raportului de misiune consulară”,cu atât mai mult procedura este scrisă în situaţia convenirii
înfiinţării de oficii consulare.

11
aceste relaţii s-au stabilit, fără interferenţe cu organelor altui stat sau extinderi pe
teritoriul unor state terţe.

2.Subiecţii relaţiilor consulare:

Subiecţii relaţiilor consulare sunt numai titularii suveranităţii personale care, pe baza
legăturilor de cetăţenie, au dreptul şi obligaţia de a asigura tutela juridică a cetăţenilor
lor,adică numai statele căci trimiterea de consuli este un atribut exclusiv al lor. Statele
au acele trăsături şi prerogative pe care le implică calitatea de subiect în relaţiile
consulare. Statele sunt acele entităţi titulare ale prerogativelor de suveranitate personală
(pe baza legăturii de cetăţeni , jurisdicţia personală urmăreşte în spaţiu personale în
cauză, oriunde s-ar afla ele) şi, în această calitate de subiect activ în raportul consular ,
desfăşoară, prin organele lor în străinătate, o activitate de asistenţă şi protecţie consulară
în beneficiul cetăţenilor proprii; dar, tot statele sunt şi titulare de jurisdicţie teritoriale -
ceea ce le permite ca, în calitate de subiect pasiv al raportului consular, să exercite un
complex de prerogative, faţă de străinii care se află pe teritoriul lor şi, de asemenea, să
decidă aupra admisibilităţii consulilor străini şi a limitelor activităţii acestora.
Pot fi subiecte ale relaţiilor consulare statele (aşa cum stabileşte art.2 alin.2 al
Convenţiei de la Viena din anul 1963), mişcările de eliberare naţonală,care şi-au
constituit organe proprii, inclusiv insurgenţii, în cazul în care aceştia exercită controlul
asupra unei părţi din teritoriul unui stat.
Potrivit Convenţie de la Montevideo din anul 1933, pentru ca un stat să aibă
personalitate internaţională, sunt necesare următoarele condiţii: a) să aibă o populaţie
permanentă; b) un teritoriu determinat; c) un guvern care exercită autoritate; d)
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Dubla capacitate de a numi consuli proprii într-un alt stat şi de a-şi înfiinţa oficii
consulare pe teritoriul acestuia, precum şi aceea de a primi pe teritoriul său oficiile
consulare ale unui stat stăin, constituie” dreptul de consulat” ce poate aparţine statului.
Deci este necesar ca părţile dintr-un rapot consular să fie titulare ale aşa-numitului ”drept
de consulat” în sens activ şi pasiv, adică să aibă posibilitatea juridică de a trimite şi de a

12
primi consuli. Statele au dreptul de a intra în relaţii între ele sau cu alte subiecte de drept
internaţional chiar de la naşterea lor, acesta fiind considerat ca un drept natural. În
dreptul diplomatic se numeşte drept de legaţie capacitatea juridică a unui stat de a stabili
relaţii diplomatice şi dreptul de consulat, capacitatea de a înfiinţa relaţii consulare. Spre
deosebire de dreptul de legaţie care este condiţionat de recunoaşterea internaţională a
subiectului de drept, dreptul de consulat poate fi exercitat şi de statele care nu sunt
recunoscute internaţional. Ca şi în cazul aşa-numitului ”drept de legaţia”, ”dreptul de
consulat” nu constituie un drept subiectiv propriu-zis al statului; dacă nici un stat nu este
ţinut a primi, în mod obligatoriu pe consulii unui alt stat nu poate pretinde să trimită
proprii săi consuli pe teritoriul altor state, altfel decât cu acordul acestora. Un drept dar
şi o obligaţie există, numai dacă între statele în cauză ar interveni anumite înţelegeri în
acest sens. Dreptul de legaţie şi dreptul de consulat pot fi cedate convenţional, fie
amândouă, fie numai una dinte acestea. Iar ca exemplu ar fi cazul Lichtenstein care le-a
cedat pe amândouă Franţei, fiind sub protectoratul Episcopatului spaniol de Urgel;
Monaco şi San Marino au cedat doar dreptul de legaţie Italiei, ele întreţin relaţii
consulare.
Insurgenţii au dreptul la consulat pasiv20, având dreptul la consulat activ în măsura în
care personalitatea lor juridică internaţională este recunoscută21, dar în general,calitatea
de titular al dreptului de consulat, pe care o au insurgenţii, urmează soarta personalităţii
juridice internaţionale cu care pot fi investiţi (caracterul provizoriu al acesteia).
Oficiilor consulare le revine un complex de sarcini cum ar fi dezvoltarea relaţiilor
economico-comerciale, cultural-educative şi altele, dar acestea apar mai mult ca finalităţi
ce pot fi atinse, în contextul desfăşurării activităţii consulare care rămâne-oricât de mult i
s-ar extinde sfera-o activitate de apărare a drepturilor şi intereselor statului trimiţător şi
ale cetăţenilor săi, sub forma acordării protecţiei şi asistenţei consulare. Activitatea
consulară prin definiţie nu se poate îndepărta de la scopul ei propriu-zis.

20
Dreptul la consulat pasiv înseamnă capacitatea juridică a statelor de a primi consuli,dreptul activ este
capacitatea acestora de a trimite consuli.
21
Dreptul internţional garantează personalitatea juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru
eliberare,din momentul în care şi-au creat organe proprii;mişcările de eliberare naţională,prin organele lor
de conducere,trebuie să fie recunoscute pentru a participa la viaţa internaţională şi pentru a trimite
reprezentanţe diplomatice.

13
 Alţi subiecţi ai dreptului internaţional şi anume organizaţiile internaţionale, printre
celelalte subiecte, nu pot avea şi calitatea de subiecţi ai realţiilor consulare,deoarece ele
nu-şi pot asuma o asemenea activitate, prin însăşi raţiunea lor de a fi (în virtutea
principiului specialităţii, o organizaţie internaţională nu poate avea altă capacitate, decât
cea necesară pentru realizarea funcţiilor pentru care a fost înfiinţată şi potrivit statutului
său de înfiinţare).Ele nu au drept de tutelă privind persoanele, neavând proprii cetăţeni,
nu pot primi şi trimite consuli şi nu pot stabili relaţii consulare. O.N.U. nu poate avea
caracterul unui stat şi chiar dacă se bucură de personalitate juridică şi este subiect de
drept internaţional, O.N.U. este o persoană juridică sui generis, iar capacotatea sa juridică
este limitată la realizarea, exclusiv, a atribuţiilor fixate prin actul său constitutiv: (Carta).
Chiar în ipoteza în care o organizaţie internaţională şi-ar deschide o reprezentanţă pe
teritoriul unui stat, căruia i-ar da denumirea de consulat, acestă instituţie nu este, în
realitate un consulat şi nici relaţiile stabilite cu această ocazie nu devin consulare, pentru
că ea nu are cetăţeni cărora să le asigure protecţia şi asistenţa consulară (legătura de
cetăţenie stând la baza acestora).
În cazul unui stat sau guvern nerecunosct având în vedere faptul că stabilirea
relaţiilor consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă, este un act convenit între două
state, care are loc pe baza acordului de voinţă dintre ele reiese clar că încheierea unui
asemenea acord nu este posibilă, decât între două state sau guverne care îşi recunosc, în
mod reciproc, calitatea de subiect de drept internaţional. Numirea sau admiterea unui
consul reprezintă un act, fie al guvernului, fie chiar al şefului de stat, astfel încât
acceptarea de consuli sau numirea lor constituie un caz de recunoaştere tacită.Aceasta nu
înseamnă şi stabilirea de relaţii diplomatice, pentru care trebuie să existe un acord în
acest sens.
Deci un stat sau un guvern nerecunoscut de către un stat nu poate nici să stabilească,
nici să menţină organele sale consulare pe teritoriul statului străin, care nu-l recunoaşte,
iar acesta la rândul său,nu poate să numească consuli într-un stat, pe care nu-l recunoaşte
ca stat.

3.Înfiinţarea de oficii consulare:

14
 Stabilirea de relaţii consulare atrage ori poate implica,în mod direct normal,
înfiinţarea şi funcţionarea de consulate de un stat, pe teritoriul altui stat. Existenţa unor
organe consulare trebuie să aibă la bază consimţământul statelor în cauză. Chiar şi în
ipoteza în care exercitarea de funcţii consulare s-ar realiza pe alte căi (cel mai adesea, de
către misiunile diplomatice),din cauză că nu există încă,consulate sau pentru ca
înfiinţarea lor este supusă unor acorduri ulterioare, acele organe care îndeplinesc funcţii
consulare, oricare le-ar fi denumirea,există în virtutea admiterii lor de către statul de
reşedinţă. Indiferent dacă funcţiile consulare sunt exercitate de către oficiile consulare sau
de către secţia consulară a misiunii diplomatice, trebuie să existe consimţământul statului
de reşedinţă,pentru ca să aibă loc crearea unor organe în acest scop (oficiile consulare) ori
folosirea unora deja existente (misiunile diplomatice),întrucât,în ambele cazuri,este vorba
de activităţi care nu pot scăpa jurisdicţiei statului de reşedinţă.
Necesitatea existenţei consimţământului statului de reşedinţă, pentru înfiinţarea unui
oficiu consular, reprezintă o regulă de bază în dreptul consular, iar acordul intervenit între
două state de a stabili relaţii consulare nu include, în mod inevitabil şi permisiunea de a
înfiinţa oficii consulare în orice localitate ar dori unul dintre state. Din moment ce
relaţiile consulare se realizează în mod normal dar nu exclusiv prin intermediul oficiilor
consulare, opţiunea pentru acestea nu poate fi presupusă,ci trebuie să fi fost expresă,adică
convenită. Expresă sau implicită, existenţa consimţământului trebuie să apară ca fiind
neechivocă, deoarece el joacă rolul unei condiţii preemptorii,însă în toate cazurile şi
împrejurările, această cerinţă fiind inevitabilă22.
În acordarea consimţământului pentru înfiinţarea de oficii consulare,un rol
determinant îl are şi asigurarea aplicării principiului reciprocităţii23, sub forma aşa
numitului ”principiu al parităţii”. Statele pot deschide pe teritoriul unui stat numai o
singură misiune diplomatică,întrucât aceasta este afectată negocierii cu guvernul statului
de reşedinţă, pe când numărul oficiilor consulare nu este limitat de normele dreptului
internaţional, dar pot conveni,reciproc asupra acestui număr. Deşi nici Convenţia de la
Viena şi nici convenţiile bilaterale nu-l enunţă, implicit şi în fapt, numărul de consulate
22
Acordul privind sediul consulatului şi circumscripţia consulară va fi,de regulă generală expres,dar el
poate fi încheiat,de asemenea,într-un mod tacit.
23
Principiul reciprocităţii nu trebuie înţeles ca o condiţie prealabilă,ci numai un drept subiectiv de care un
stat poate beneficia,dacă doreşte.

15
pe care-l are un stat, într-un alt stat, constituie punctul de plecare în admiterea de
consulate străine. Este clar că dreptul ca atare, de a înfiinţa un organ consular aparţine
statului a cărui emanaţie o constituie, dar realizarea acestei decizii nu poate avea loc, nici
de principiu şi nici materialmente, fără consimţământul statului de reşedinţă24. În acelaşi
sens sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena din anul 1963:”Un post consular nu poate
fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul acestui stat”(art.4
alin.1). Înfiinţarea unui post consular în statul de reşedinţă este o derogare de la principiul
exercitării suveranităţii pe întregul teritoriu al unui stat, deoarece statul de reşedinţă
consimte ca pe teritoriul său să acţioneze o instituţie a unui alt stat. Tocmai de aceea,
înfiinţarea de consulate şi exercitarea funcţiilor consulare sunt supuse unor reguli stricte,
prin care părţile convin în detaliu tot ceea ce priveşte această instituţie şi exercitarea
funcţiei sale. În materie de înfiinţare a posturilor (oficiilor) consulare nu operează
principiul nediscriminării, care să poată fi invocat de statul care nu a primit
consimţământul de a deschide şi el un consulat pe teritoriul staului de reşedinţă, pe
motivul că acest drept a fost conferit altor state.
Normele dreptului cutumiar sunt în sensul că statul primitor are dreptul de a refuza
cererea privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără să fie obligat să
motiveze decizia sa, refuzul fiind un drept al statului de reşedinţă nu atrage după sine nici
o răspundere internaţională, dar un raspuns nejustificat poate avea implicaţii în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre cele două state.
Regula consimţământului statului de reşedinţă este generală, în sensul că se au în
vedere toate oficiile consulare (de carieră sau onorifice) după cum ele se aplică, atât celor
independente (care depind direct de ministerul afacerilor externe al statului trimiţător),
cât şi celor subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca emanaţii
ale acestora,adică viceconsulate şi agenţii consulare)25. De asemenea consimţământul
statului de reşedinţă este necesar chiar dacă statul deschide un oficiu consular onorific, la
care poate fi numit un cetăţean al statului trimiţător, stabilit în statul de reşedinţă,un
24
În Comentariul la Proiectul de convenţie pentru codificarea dreptului consular(art. 4),se arată că regula
potrivit căreia consimţământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea oricărui
consulat,decurge din puterea suverană pe care orice stat o exercită pe teritoriul său şi are în vedere,atât
cazul în care consulatul este creat în momentul stabilirii relaţiilor consulare,cât şi în acela în care un
consulat urmează a fi creat mai târziu.
25
Conform art. 69 al Convenţiei de la Viena din anul 1963,condiţiile în care agenţiile consulare pot
funcţiona,privilegiile şi imunităţile lor,se stabilesc prin acordul între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

16
cetăţean al acestuia din urmă sau un cetăţean al unui stat terţ. Acordul este necesar
întrucât consulul onorific desfăşoară activitatea sa pe teritoriul statului de reşedinţă, în
numele unui stat străin, care este statul trimiţător, dar şi datorită faptului că instituţia
consului onorific are un caracter facultativ.
Consimţământul statului de reşedinţă este continuu, în sensul că el trebuie să fie
solicitat pe toată durata de funcţionare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se
aduc modificări ulterioare. În speţă dacă statul trimiţător doreşte să extindă circumscripţia
consulară asupra altei zone teritoriale sau asupra unor oraşe care nu făceau parte,
iniţial,din circumscripţia consulară convenită, sau să aducă orice alte modificări ulterioare
privitoare la oficiul consular, acesta nu poate fi făcută decât cu acordul statului de
reşedinţă.Art.4 alin.3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede:”Statul trimiţător
nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului său sau
circumscripţiei sale consulare, decât cu consimţământului statului de reşedinţă”.
Consimţământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate
componentele de bază ale unui oficiu consular.Art.4 alin.2 al Convenţiei de la Viena din
anul 1963 prevede:”Sediul postului consular,rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de
către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă”.
Consimţământul statului de reşedinţă nu este revocabil întrucât, odată convenită
înfiinţarea unui oficiu consular, statul de reşedinţă nu ami poate interveni, discreţionar,
pentru a refuza o cerere de deschidere a acestuia,sau să ceară închiderea lui, după ce el a
fost aprobat. Caracterul irevocabil al acordului este determinat de stabilirea relaţiilor
internaţionale, care impune obligativitatea înţelegerilor odată convenite. Irevocabilitatea
se menţine atâta timp cât funcţionează regula rebus sic stantibus. În împrejurari
justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui oficiu consular, dacă relaţiile
politice au devenit vrăjmaşe, membrii oficiului consular a încălcat normele dreptului
internaţional ori ale dreptului intern al statului de reşedinţă sau dacă elementele care au
stat la bza aprobării iniţiale s-au schimbat.
Statul trimiţător, la rândul său, nu are dreptul discreţionar dea solicita, unilateral,
modificări ale consimţământului iniţial, dat de statul de reşedinţă deoarece normele
dreptului internaţional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept. Intră în

17
această categorie transformarea misiunii diplomatice în oficiu consular întrucât, deşi
transformarea apare ca o continuare, ea este o ruptură juridică.
Forma pe care o poate îmbrăca consimţământul statului de reşedinţă, ea poate varia,în
funcţie de actul prin care el se exprimă. Consimţământul poate fi dat, odată cu încheierea
unei convenţii consulare, iar în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei se recunoaşte statului
trimiţător dreptul de a înfiinţa consulate şi se stabilesc totodată,într-o anexă, oraşele în
care fiecare stat poate înfiinţa oficii consualre, circumscripţiile şi rangul oficiilor
consulare, fie că se lasă pentru o înţelegere ulterioară, precizarea unor elemente (sediul
oficiului consular, limitele circumscripţiei consulare şi altele), fie că se face trimitere la
anexe în care se cuprind aceste elemente. Alteori, consimţământul dat de principiu ori
acesta, împreună cu unele elemente de precizare, pot fi exprimate într-un protocol
adiţional sau într-un schimb de note între reprezentanţa diplomatică a statului trimiţător şi
ministerul de externe al statului de reşedinţă, fie concomitent cu încheierea convenţiei
consulare, fie ulterior. Iar în alte cazuri consimţământul poate fi exprimat printr-o notă a
ministerului de externe al statului de reşedinţă.
În toate cazurile însă, în esenţă, este vorba de o solicitare a statului trimiţător şi o
acceptare din partea statului de reşedinţă, concretizate, în final, printr-un acord între state,
indiferent de forma pe care acestă înţelegere o ia.
În concepţia Convenţiei de la Viena din anul 1963 acest caracter convenţional este
pus în discuţie, deoarece consimţământul statului de reşedinţă se manifestă sub forma
unei aprobări(art.4 alin.2 şi 3:”supuse aprobării statului de reşedinţă”) ceea ce reprezintă
o subliniere a rolului pe care îl joacă statul primitor(consimţământul fiind decisiv).

4.Încetarea relaţiilor consulare:

Potrivit principiului similitudinii juridice, relaţiile consulare încetează prin acelaşi

procedeu ca şi cel care a dus la înfiinţarea lor, adică exprimarea, în acest sens, a
consimţământului expres, direct al statelor. Dar, dacă stabilirea implicită a relaţiilor
consulare este posibilă prin stabilirea relaţiilor diplomatice, încetarea relaţiilor consulare
nu se face prin ruperea acestora din urmă, principiu consacrat în art.2 alin.3 al Convenţiei
de la Viena din anul 1963. Practica statelor în ceea ce priveşte întreruperea relaţiilor

18
diplomatice este că nu duce automat, la încetarea relaţiilor consulare, astfel încât
suspendarea relaţiilor diplomatice, în cazul nerecunoaşterii guvernelor, apărute la cârma
unui stat pe căi atipice, nu are nici o relevanţă asupra relaţiilor consulare.
Dacă unele subiecte de drept internaţional dispar, în fapt, prin ocupaţiune, misiunilor
diplomatice existente în aceste state se pot transforma în misiuni consulare. Practica
statelor este în sensul că misiunile consulare nu dispar o dată cu întreruperea relaţiilor
diplomatice prin ocuparea ilegală a unor state.
Tot în practica statelor este acceptat, un număr de împrejurări care reprezintă cauze de
încetare a funcţiilor unui membru al oficiului consular. Statul trimiţător poate, pentru
diferite motive, să-i retragă calitatea pe care i-a conferit-o, folosind rechemarea sau
revocarea. Alte cauze de încetare le constituie şi expirarea termenului de angajare (în
cazul în care misiunea a fost fixată pentru o anumită perioadă de timp), demiterea din
funcţie, promovarea sau numirea într-o altă ţară; la rândul său, statul de reşedinţă poate şi
el să revină asupra admiterii persoanei ca membru al oficiului consular, folosind
declararea acesteia ca persoana non grata sau ca inacceptabilă ori revocarea exequaturului
şi ca o ultimă precizare ar mai fi încetarea relaţiilor consulare, desfiinţarea oficiului
consular, demisia sau moartea persoanei în cauză reprezintă tot atâtea cauze de încetare a
funcţiei de membru al oficiului consular.
Dispariţia pe căi constituţionale a unui subiect al relaţiilor internaţionale, prin divizare
sau unire, duce la încetarea relaţiilor consulare cu acel subiect. Închiderea posturilor
consulare nu duce la încetarea relaţiilor consulare, părţile pot conveni un alt mod de a-şi
reprezenta interesele consulare.
Funcţiile subzistă, în principiu în anumite alte cazuri ca de exemplu: schimbarea
şefului unuia dintre state, modificări în sistemul de guvernământ ori chiar ruperea
relaţiilor diplomatice. Spre deosebire de misiunea diplomatică, oficiul consular nu-şi
încetează activitatea, în cazul schimbării conducerii de stat a statului trimiţător sau a celui
primitor şi nu este necesară o nouă patentă ori un nou exequatur.
Există cauze care duc la încetarea misiunii şefului de oficiu consular şi a celorlalţi
membri ai oficiului consular şi anume:
a) unele cauze au caracterul de consecinţă,dedusă din împrejurări majore şi externe
persoanei în discuţie, cum ar fi:dispariţia unuia dintre cele două state între care existau

19
relaţiile consulare ori pierderea calităţii sale de subiect de drept internaţional, desfiinţarea
oficiului consular şi suspendarea sau întreruperea (încetarea) relaţiilor consulare.În toate
aceste situaţii, încetarea misiunii se produce independent de persoana şefului de oficiu şi
acţionează în mod obiectiv şi general, pentru că dispare raportul consular şi în consecinţă,
nu mai subzistă nici raţiunea de a atribui şi de a recunoaşte calitatea de membru al unui
oficiu consular inexistent;
b) alte cauze au un caracter individual, fiind legate de persoana şefului de oficiu.
Numirea şi admiterea unui şef de oficiu consular trebuie să coexiste, pentru a fi
operaţionale,astfel că una fără alta nu are valoare practică,dar fiind acte independente,ele
sunt revocabile, oricând din partea celui care le-a emis, astfel că prin act de revocare
unilaterală raportul de consulat poate înceta. Aşa se explică faptul că unele cauze de
încetare sunt consecinţa voinţei statului trimiţător (transferarea la un alt oficiu,
rechemarea în aparatul central,pensionarea,acceptarea demisiei),iar altele sunt consecinţa
voinţei statului de reşedinţă (cererea de rechemare, hotărârea de retragere a exequatorului
ori de declararea inacceptabilităţii,invitaţia de a părăsi teritoriul într-un anumit termen).
În privinţa cauzelor de încetare a funcţiilor consulare Convenţia de la Viena din anul
1963 face o enumerare cu totul incompletă,pentru că nu se menţionează decât acele
împrejurări în legătură cu care erau de făcut anumite precizări astfel că art.25 este
formulat astfel:
’’Funcţiile unui membru al unui post consular încetează îndeosebi prin:
a)notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă despre faptul că
funcţiile lui au încetat;
b)retragerea exequaturului;
c)notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul că el a încetat
să ami considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.’’
Aici mai trebuie menţionat şi art.23 în acre se vorbeşte despre declararea de
persoana non grata sau inacceptabilă şi retragerea exequatururlui (acest text apare
mai mult ca un aspect procedural decât ca unul de fond, ipotezele enumerate nefiind
propriu-zis cauze de încetare a funcţiilor consulare):

20
 ’’Statul de reşedinţă poate în orice moment să informeze statul trimiţător că un
funcţionar consular este persoana non grata...În acest caz statul trimiţător va rechema
persoana în cauză...’’(alin.1).
’’Dacă statul trimiţător refuză să îndeplinească sau nu îndeplineşte într-un termen
rezonabil obligaţiile care îi revin conform paragarfului 1 al prezentului art., statul de
reşedinţă poate, după caz, să retragă exequaturul persoanei în cauză sau să înceteze de a
o considera ca membru al personalului consular’’(alin.2).
Dreptul consular cutumiar prevede că statul de reşedinţă nu este ţinut să comunice
motivele pentru care a hotărât să considere persoana non grata pe şeful oficiului
consular şi să revoce exequaturul. Această regulă a fost înscrisă în Convenţia de al
Viena din anul 1963 în art.23:’’....Statul de reşedinţă nu este obligat să comunice
statului trimiţător motivele hotărârii sale’’(alin.4).
Oricât de justificată ar fi hotărârea statului de reşedinţă, rămâne un fapt de că
exercitarea de către acesta a prerogativei de a pune capăt, în mod unilateral,misiunii
unui consul străin tinde să producă efecte care ar putea prejudicia dezvoltarea relaţiilor
consulare; în plus este vorba de un act politic, pentru că statul trimiţător nu poate privi
normal actul prin care statul de reşedinţă face să-i înceteze misiunea (retragerea
exequaturului sau cererea de a fi retras).
La rândul săa statul trimiţător poate lua şi el anumite măsuri de retorsiune- uneori,
cel puţin din considerente de prestigiu - faţă de consulii statului de reşedinţă, astfel că
se ajunge la deteriorarea relaţiilor. În parctică se acordă o deosebită grijă în recurgerea
la asemenea acte tinându-se seama de consecinţele care se pot produce în lanţ, căutând
să se facă uz de ele numai în situaţii de o anumită gravitate şi după ce au fost analizat
gradul în care interesele proprii vor fi afectate în cazul măsurilor de retorsiune la care
statele se expun.
Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.23 mai exact prevede măsuri graduale:
informarea statului trimiţător că un funcţionar consular este persoana non grata, apoi
invitaţia de a rechema persoana în cauză şi numai în caz extrem, dacă statul trimiţător
refuză, retragerea exequaturului sau încetarea de a o mai considera membru al
personalului consular (alin.1 şi 2).

21
 În ceeace priveşte persoana non grata, se stipulează că:’’Statul de reşedinţă poate
să informeze în orice moment statul trimiţător că un funcţionar consular este persoana
non grata sau că orice alt membru al personalului nu este acceptabil’’. Rezultă că:
a)numai statul de reşedinţă are beneficiul acestei căi, de adeclara persoana non
grata;
b)’’statul de reşedinţă nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele
hotarârii sale’’;
c)declararea unui funcţionar persoana non grata sau a unui membru al personalului
consular ca inacceptabil nu are efect prin ea însăşi, cât priveşte încetarea calităţii de
membru al oficiului consular, astfel că:’’în acest caz, statul trimiţător va rechema
persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul acestui post,după caz’’.
Prin expresia’’pune capăt funcţiilor sale’’, se au în vedere mai ales, împrejurările când
persoana în cauză este resortisant al statului de reşedinţă sau cazurile când, deşi este
resortisant al statului trimiţător ori al unui stat terţ, a locuit în mod permanent pe
teritoriul statului de reşedinţă înainte de a fi numit la consulatul respectiv.
Atât retragerea exequaturului, cât şi încetarea de a mai fi considerat ca membru al
personalului consular au un caracter subsidiar, pentru că se recurge la ele, numai ’’dacă
statul trimiţător refuză să îndeplinească obligaţiile care-i revin’’adică rechemare sau să
pună capăt funcţiilor funcţionarului în cauză. Art.23 alin.3 mai reglementează şi ipoteza
în care o persoană, numită membru al unui oficiu consular poate fi declarat
inacceptabilă înainte de a junge pe teritoriul statului de reşedinţă sau dacă se găseşte
deja acolo, înainte de a intra în funcţie la oficiul consular; în aceste cazuri, statul
trimiţător trebuie să retragă numirea. Nici cu privire la acesată hotărâre, statul de
reşedinţă nu este ţinut să comunice motivele sale statului trimiţător.
O altă cauză de încetare a misiunii consulare este părăsirea statului de reşedinţă.
Oricare ar fi cauza pentru care misiunea individuală a consulului şef de oficiu
încetează, statul de reşedinţă este ţinut să-i acorde anumite înlesniri, înainte de ase da
curs măsurii luate. În afara unor ămprejurări excepţionale, care reclamă o îndepărtare
imediată, şefului de oficiu i se acordă timpul necesar pentru a-şi pregăti plecarea şi a-şi
exporta bunurile şi mai este necesar să i se recunoască statutul consular pentru o
perioadă rezonabilă, de la încetarea funcţiei sale şi până la părăsirea definitivă a

22
 teritoriului statului. În acesată privinţă Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.26
precizează:’’...chiar în caz de conflict armat, să acorde membrilor postului consular şi
membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă, precum
şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei, indiferent de naţionalitatea lor,
timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti plecarea şi pentru a părăsi teritoriul
acestui stat într-un termen căt mai scurt posibil după încetarea funcţiilor lor. El trebuie
mai ales, dacă este necesar, să pună la dispoziţia lor mijloacele de transport necesare
pentru ei şi pentru bunurile lor, cu excepţia bunurilor dobândite în statul de reşedinţă al
căror export este interzis în momentul plecării’’.
Atunci când încetarea misiunii are loc pentru cauze normale (rechemări şi altele)
se fac anumite formalităţi cum ar fi notificări şi comunicări. Aşa încât misiunea
diplomatică a statului trimiţător comunică ministerului afacerilor externe al statului de
reşedinţă hotărârea guvernului său (de obicei se trimite o notă verbală şi nu se foloseşte
o scrisoare de rechemare), la care se primeşte o confirmare despre faptul că s-a luat la
cunoştiinţă acest act şi notifică plecarea definitivă a funcţionarului consular din acest
stat lucru prevăzut de art.24 alin.1 liteara a din Convenţia de la Viena din anul
1963:’’...plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor...sunt notificate ministerului
afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister’’.
Consulul comunică, prin scrisoare, celor în drept din provinciile circumscripţiei
sale consulare despre apropiatul sfârşit al misiunii sale, ocazie cu care îşi exprimă
mulţumirile pentru tratamentul acordat şi sprijinul oferit pentru îndeplinirea misiunii,
iar înainte de plecare, şeful de oficiu va face o vizite la autorităţile locale cu care avut
raporturi oficiale mai frecvente.

5.Funcţiile consulare:
Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile
consulare şi personalul consular26. Această totalitate de atribuţii pe care le au consulii,
activitatea pe care ei o desfăşoară, stă la baza relaţiilor consulare. Ele sunt reglementate
de normele dreptului internaţional adică de cutume, de tratate bi şi multi laterale,care

26
Nu întreaga activitate a oficiului reprezintă materializarea funcţiilor consulare,există şi alte activităţi care
nu au neapărat caracter consular,dar care apar necesare pentru activitatea normală in globo a organului
consular.

23
 stabilesc domeniile şi limitele în care un oficiu consular poate acţiona în statul de
reşedinţă; normele dreptului intern ale statelor stabilesc de regulă sarcinile oficiilor
consulare şi forma în care acestea urmează a realiza aceste funcţii,cu observarea
cadrului prescris de normele dreptului internaţional şi admis de legislaţia internă a
statului de reşedinţă. Ele exprimă facultatea pe care o au organele consulare de a
deşfăşura o anumită activitate menită să asigure protecţia drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statului trimiţător adică acordarea protecţiei şi asistenţei consulare şi să
contribuie în orice mod la dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cele două state în
cele mai diferite domenii.

a)Trăsături şi caracteristici:
Funcţiile consulare apar ca un drept recunoscut organelor consulare de către
statul de reşedinţă şi în acelaşi timp, ca o obligaţie pentru acesta din urmă. În raport cu
organele statului de reşedinţă funcţiile consulare constituie o prerogativă şi nu o obligaţie,
pentru că funcţionarii consulari nu sunt ţinuţi a exercita funcţia protectoare într-un caz
anume, ci li se recunoaşte numai competenţa de a face acest lucru.În raport cu cetăţenii şi
organele statului trimiţător, aceste prerogative capătă forma unor obligaţii de serviciu,
potrivit cu reglementările legale ale acestui stat. Conţinutul lor dau expresie raportului
existent între jurisdicţiile statelor în cauză, echilibrul stabilit între două ordini juridice
naţionale, pentru că oficiile consulare şi consulii, în calitatea lor de organe şi agenţi ai
statului trimiţător, desfăşoară activităţi pe teritoriul statului primitor.
Funcţiile consulare sunt generate de prezenţa unor persoane - cetăţeni ai statului
trimiţător pe teritoriul statului de reşedinţă - astfel că ele aparţin unui stat şi cad sub
puterea de jurisdicţie personală a acestuia dar, în acelaşi timp, devin supuşi, temporar
juridicţiei statului de reşedinţă.
Statele au legislaţii diferite, nu numai în conţinut dar şi în ceea ce priveşte
repartiţia sarcinilor consulare.Un guvern poate încredinţa mai multe sarcini consulare
oficiilor consulare decât încredinţează misiunilor diplomatice cum este exemplul
Australiei care nu încredinţează misiunilor diplomatice funcţii economice, pe care le
îndeplinesc consulatele, iar în Anglia, şeful oficiului consular este principalul consilier
economic al ambasadorului.

24
 Rangul consulatelor sau categoria acestora pot avea un rol în îndeplinirea funcţiilor
consulare; consulatele onorifice, de regulă, nu pot acorda vize, nu pot face autentificări
de acte; agenţiile consulare, în sistemul elveţian nu înregistrează pe naţionali, nu pot
elibera vize sau reînoi paşapoarte, nu prelungesc livretele militare şi nu pot face acte
privind statutul personal al cetăţenilor.
Funcţiile consulare sunt stabilite prin acordurile intervenite între statele în cauză ori
conferite prin legea statului trimiţător, în măsura în care statul de reşedinţă nu se opune
la exercitarea lor.
Temeiul juridic al funcţiilor consulare este complex: consulul îndeplineşte sarcinile
pe care le fixează statul său şi din acest punct de vedere ele constituie obligaţii de
serviciu pentru el. Statul trimiţător nu va putea stabili funcţii consulare în domeniul
relaţiilor de colaborare militară, care sunt rezervate numai ataşaţilor militari.
Conţinutul funcţiilor consulare este determinat în speţă de două coordonate:
a) prima coordonată joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce i-au fost
conferite oficiului consular de către statul trimiţător – mandatul acestuia;
b) a doua coordonată, care are un caracter preemptoriu, decisiv, o constituie
admiterea de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului consular.
Statul primitor singurul în măsură să facă acte de jurisdicţie pe teritoriul său poate
consimţi ca, alături de organele sale, să existe şi să exercite anumite atribuţii, şi alte
organe, decât cele ale sale oficiile consulare străine; el este cel care admite exercitarea
unor funcţii consulare şi stabileşte condiţiile şi limitele exercitării lor. Această
acceptare are loc atât prin convenţiile consulare ce se încheie între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă, în care sunt enumerate atribuţiile consulilor, căt şi prin condiţiile de
exercitare a acestora. Limitele controlului pe care îl exercită statul de reşedinţă asupra
activităţii oficiului consular variază, în raport cu natura funcţiei respective, aşa încât, în
unele cazuri, admiterea unei funcţii consulare este condiţionată de legile şi
regulamentele statului de reşedinţă pentru ca, în alte cazuri, să fie supusă controlului
ordinii juridice interne, numai cât priveşte condiţiile de exrcitare sau efectele pe care le
poate produce.
Limitele funcţiilor consulare sunt fixate şi de statul de reşedinţă, care permite
exercitarea de către consulul statului trimiţător numai a actelor autorizate de un tratat în

25
vigoare între cele două state sau care sunt permise de cutumele locale. Acest drept este
recunoscut de Regulamentul consular al Argentinei din anul 1947 care face precizarea
că funcţionarul consular îndeplineşte sarcinile cele fixează statul său şi de tratatele
internaţionale şi pe care legile statului de reşedinţă le permite.
Statele pot colabora pentru a fixa funcţii consulare în domenii, practic, nelimitate,
dar nu în afara unei practici tradiţionale, care consideră că sfera de acţiune a consulului
este comerţul, industria, navigaţia şi relaţiile private, fără funcţii politice.
Convenţia de la Viena din anul 1963, care a codificat dreptul consular, a adus
complectări normelor tradiţionale, stabilind domenii noi în care se pot fixa funcţii
consulare, cum ar fi domeniul cultural şi ştiinţific, reprezentarea de către oficiile
consulare a statelor la organizaţiile internaţionale,într-o anumită măsură,stabilirea de
sarcini cu profil politic, cum ar fi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între state. Înainte de
anul 1963, nu se prevedea funcţia economică a consulului, practică ce a fost revăzută
după anul 1963, când funcţia economică a fost înscrisă ca sarcină principală a oficiilor
consulare în mai toate convenţiile bilaterale.
Funcţiile consulare sunt din punct de vedere al statului de reşedinţă, numai
facilităţi acordate unui oficiu consular. Dacă un consul nu vizitează cetăţenii statului
său care sunt arestaţi, nu ia măsuri de a-i reprezenta în justiţie, dacă nu acţionează
pentru a promova relaţiile economice,care sunt chiar în beneficiul ambelor state, statul
de reşedinţă nu poate acţiona în nici un fel. Convenţia de al Viena din anul 1963
stabileşte 12 domenii în care se exercită funcţiile consulare (art.5 lit.a-l) dar precizează
că oficiul consular:’’Exercită orice alte funcţii consulare încredinţate de către statul
trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se
opune sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă’’.
Funcţiile consulare sunt convenite între state sau acceptate de ele,ca derivând din
normele dreptului consular. Când nici una din cele două situaţii nu poate fi invocată,
rezultă o a treia posibilitate, ca funcţia încredinţată de statul trimiţător să fie permisă de
statul de reşedinţă, înţelegând prin aceasta acordul explicit sau tacit al acestuia. Soluţia
de acceptare tacită se impune întrucât şi acesată formă de permisiune este tot un acord
realizat – potrivit formulei qui tacet locuit potest consentire videtur –întrucât în relaţiile

26
dintre state, omisiunea de reacţie la încălcarea unui drept echivalează cu un fapt de
neglijare a intereselor naţionale. Indiferent de sfera de acţiune a funcţiilor consulare sau
de locul unde acestea ar urma să-şi producă efectele, oficiile consulare nu pot îndeplini
acte care ar contraveni unor principii fundamentale care stau la baza statului de
reşedinţă. Consulul, deşi primeşte dispoziţii de la statul trimiţător, este supus în acelaşi
timp, şi legilor statului de reşedinţă, întrucât activitatea lui se desfăşoară în spaţiul
acesta din urmă îşi exercită puterea de jurisdicţie. Deci orice activitate, chiar şi cea
exercitată de un organ străin, trebuie să aibă loc consimţământul lui şi cu respectarea
legilor şi regulamentelor sale.
Reciprocitatea este una dintre premisele admiterii unei funcţii consulare; statul de
reşedinţă permite exercitarea unei funcţii consulare pe teritoriul său, în considerţiunea
asigurării exercitării aceleiaşi funcţii de către oficiile sale consulare, pe teritoriul
celuilalt stat contractant. Totuşi principiul reciprocotăţii nu funcţionează (şi nici nu ar fi
de dorit) într-un mod mecanic şi absolut pentru că în convenţii, funcţiile consulare, deşi
sunt formulate cu efect bilateral, în unele cazuri se face trimitere la legislaţia statului de
reşedinţă, cât priveşte condiţiile de exercitare, iar în alte cazuri, este condiţionată de
legislaţia statului de reşedinţă însăşi admiterea unei anumite funcţii. Prin urmare, nu
numai că se face apel la noţiunea de reciprocitate materială, dar însăşi reciprocitatea
formală are o accepţiune si o aplicaţie specială în cazul funcţiilor consulare.
Funcţiile consulare sunt încredinţate oficiilor consulare, lucru prevăzut şi de
Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.3 şi anume:’’Funcţiile consulare sunt
exercitate de către posturile consulare’’, iar art.7 şi 8 din acelaşi document fac referire
tot la postul consular când determină că funcţiile consulare pot fi exercitate într-un stat
terţ sau pentru un stat terţ. Art.6 din acelaşi document mai sus menţionat se referă la
exercitarea de către funcţionarul consular a funcţiilor sale:’’În împrejurări speciale un
funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite
funcţiile în exteriorul circumscripţiei consulare’’. În consecinţă funcţiile consulare sunt
încredinţate oficiilor consulare, dar se exercită de funcţionarii consulari. Angajaţii
consulari şi membrii personalului de serviciu nu pot îndeplini, în raport cu statul de

27
 reşedinţă, funcţii consulare, ci numai activităţi tehnice, de specialitate, în beneficiul
oficiului consular.27
Funcţiile consulare pot fi exercitate şi de misiunile diplomatice. Art.3 al
Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede că:’’Funcţiile consulare sunt exercitate
de posturile consulare. Ele sunt exercitate, de asemenea, de misiunile diplomatice, în
conformitate cu prevederile prezentei Convenţii’’. Domeniile şi formele de exercitare a
funcţiilor consulare sunt aceleaşi atât pentru oficiile consulare, cât şi pentru misiunile
diplomatice, iar numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau
însărcinaţi în oricare alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii trebuie
notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii
desemnate de acest minister (art.70 alin.2 din Convenţia de la Viena din anul 1963).
Însărcinarea unui diplomat cu exercitarea funcţiilor consulare se notifică chiar dacă
aceasta este cu titlu temporar. Expresia’’membrii misiunii diplomatice’’ desemnează
pe’’ şeful misiunii’’ şi ’’membrii personalului misiunii’’; acesta din urmă cuprinde la
rândul ei, pe’’membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi
ai personalului de serviciu al misiunii’’(art.1 lit.b şi c din Convenţia cu privire la
relaţiile diplomatice din anul 1961). Rezultă că statul trimiţător este liber să detaşeze la
secţia consulară a ambasadei pe oricine din cadrul personalul misiunii, nu numai
diplomaţi, acţiune necesar agreată de statul de reşedinţă. Statul de reşedinţă este obligat
să observe privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice, notificaţi cu
însărcinări consulare, conform regulilor dreptului internaţional privind relaţiile
diplomatice. Aceasta înseamnă că imunităţile şi privilegiile diplomatice rămân
persoanei desemnate cu însărcinări consulare,dacă acesta este un diplomat, şi că dacă
cel desemnat cu însărcinări consulare, nu este diplomat, el beneficiază de imunităţile şi
privilegiile funcţiei sale de bază de la misiunea diplomatică28.
Funcţiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate,întrucât titularul lor,
consulul (mai precis, consulatul) reprezintă în străinătate, pentru statul trimiţător şi
cetăţenii săi: notarul,jurisconsultul, ofiţerul stării civile, căpitanul de port, organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată, organul de menţinere a ordinii publice şi de
27
Membrii personalului administrativ ai oficiilor consulare pot acorda vize, dacă statul trimiţător îi
însărcinează în acest scop, întrucât această activitate este de natură administrativă.
28
Potrivit art.19 al Convenţiei de la Viena din anul 1961,gerantul interimar poate fi chiar membru
personalului administrativ şi tehnic,în cazul că nici un diplomat nu este prezent.

28
evidenţă a populaţiei (cu atribuţia de a acorda pşapoarte şi diferite vize). Consulul
concentrează în persoana sa într-un context special în străinătate toate aptitudinile
organelor a căror competenţă este de a soluţiona diferitele situaţii care se pot ivi cu
privire la interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia.
Activitatea consului este extrem de cuprinzătoare şi se concretizează în funcţiile pe
care le are.Ele constau mai ales, în a proteja în statul de reşedinţă interesele statului
trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia; a favoriza dezvoltarea relaţiilor economico-
comerciale şi cultural-ştiinţifice; a elibera paşapoarte şi documente de călătorie
cetăţenilor statului trimiţător; a acţiona în calitate de notar şi ofiţer de stare civilă; a
apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de
reşedinţă.
Funcţiile consulare se clasifică astfel:
a) În raport cu obiectul lor, ele sunt:
-funcţii cu caracter general politic;
-funcţii economice;
-funcţii privind relaţiile culturale;
-funcţii de protecţie şi asistenţă în favoarea conaţionalului;
-funcţii de stare civilă;
-funcţii administrative în sensul strict al cuvântului;
-funcţii notariale;
-funcţii jurisdicţionale;
-funcţii în materie marină comercială;
-funcţii în amterie de obligaţii militare.
b) După izvorul de drept internaţional în care îşi găsesc originea, funcţiile
consulare pot fi:
-de natură cutumiară (protecţia intereselor cetăţenilor proprii);
-de natură convenţională (acestea din urmă neputând fi exercitate în lipsa unui
acord între părţi spre exemplu oficierea de căsătorii).
c) După locul unde îşi produc efectele actele îndeplinite de funcţionarii
consulari:

29
 -funcţiile care îşi produc efectele numai pe teritoriul statului trimiţător
(eliberarea unei procuri autentice);
-funcţiile care îşi produc efectele pe teritoriul statului de reşedinţă (apărarea
drepturilor cetăţenilor);
-funcţiile care pot produce efecte juridice în ambele state sau şi în state terţe
(căsătoria oficiată de consul).
d) În raport cu beneficiarii funcţiilor consulare, distingem :
-funcţii exercitate numai în favoarea cetăţenilor proprii (protecţia consulară);
-funcţii exercitate şi faţă de cetăţeni ai unor state terţe (atribuţii notariale).
e) După modalităţile de declanşare a acestor funcţii, distingem:
-funcţii îndeplinite din oficiu(cooperarea economică,informarea generală);
-funcţii îndeplinite la cererea cetăţeanului(atribuţii notariale, de stare civilă).
f) După modul în care legislaţia statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei
funcţii consulare şi în determinarea limitelor în care se poate exercita:
-funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, făcând abstracţie de
împrejurarea că legislaţia locală o consimte sau nu (funcţia de protecţie a
intereselor generale ale statului trimiţător);
-funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului
de reşedinţă nu se opune (funcţia de ofiţer de stare civilă sau de notar);
-funcţii consulare care pot fi exercitae în limitele şi în conformitate cu
dispoziţiile legilor din statul de reşedinţă (apărarea intereselor cetăţenilor statului
trimiţător în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă).
Nici o funcţie consulară nu poate fi exercitată, decât dacă, într-o formă sau alta
(prin convenţie sau prin acceptarea practicii internaţionale), într-un moment sau altul
(funcţia poate fi menţionată de la început în convenţie sau este prefigurată ca posibilite),
statul de reşedinţă a luat act de ea şi a acceptat-o ca atare.
b) Analiza funcţiilor consulare prevăzute de art.5 al Conveţiei de la Viena din anul
1963:
a) funcţia de protecţie şi de asistenţă a intereselor statului trimiţător şi a naţionalilor
acestuia (art.5 lit.a,e şi h);

30
 b) funcţia de reprezentare a acestora în faţa autorităţilor statului de reşedinţă (art.5
lit. i);
c) funcţia economică a consulului (art.5 lit.b şi c);
d) funcţia de control şi de sprijin a navelor maritime, fluviale sau ale avioanelor (art.
5 lit.k şi l);
e) funcţia de ofiţer de stare civilă (art.5 lit.f);
f) funcţia notarială (art.5 lit.f);
g) funcţia de transmitere de acte judiciare şi extrajudiciare şi de efectuarea
comisiilor rogatorii (art.5 lit.j);
h) funcţii administrative (art.5 lit.d).29

a. Protecţia consulară este atributul exclusiv şi netransmisibil al consului mandatat de

statul său să întreprindă demersuri oficiale pe lângă autorităţile statului de reşedinţă, în
scopul de a conserva şi apăra drepturile şi interesele acestuia, ale cetăţenilor săi,
persoane fizice sau juridice, ori pentru obţinerea de reparaţii legale, în cazul că
drepturile legitime ale acestora au încălcate. Dreptul de protecţie este departe de a fi o
intervenţie în treburile interne ale unui stat, căci el este recunoscut misiunilor
diplomatice care exercită protecţia diplomatică şi oficiilor (posturilor) consulare care
exercită protecţia consulară; nici o altă reprezentanţă a statului (o agenţie comercială, o
reprezentanţă pe lângă organizaţiile intrenaţionale) nu poate exercita protecţia
diplomatică sau consulară. Temeiul juridic al intervenţiilor consului pentru apărarea
drepturilor şi intereselor statului trimiţător, persoane fizice ori juridice, sunt normele
dreptului intern din statul de reşedinţă, care asigură şi garantează anumite drepturi
pentru străini; drepturile cetăţenilor pot fi convenite şi direct între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă, pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Obligaţia statului
de reşedinţă este de a asigura protecţie juridică pentru străini este ex oficio, astfel că
intervenţia consulului nu este creatoare de noi obligaţii, ci ea are efectul de a determina
acţiunile, care sunt deja prevăzute ca sarcini ale autorităţilor statului de reşedinţă,
urmând ca dreptul intern, aplicabil străinilor, să fie operant în cazul concret. Ceea ce

29
Se prevede că această funcţie constă in eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor
statului trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în
statul trimiţător.

31
stbileşte dreptul consular este competenţa consulului de a prezenta autorităţii statului de
reşedinţă cereri în favoarea şi pentru cetăţenii statului trimiţător, cu rugămintea de a li
se asigura drepturile legitime ori pentru a li se stabili reparaţiile legale. Dreptul de
protecţie este înscris ca normă generală în art.5 lit.a din Convenţia de la Viena din anul
1963, care prevede una dintre funcţiile consulare ca fiind aceea de a ”proteja, în statul
de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau
juridice, în limitele admise de dreptul internaţional”. Prima şi cea mai importantă
sarcină a consulului este de a asigura protecţie generală a intereselor economice şi
comerciale ale statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice.
Activitatea de protecţie a comerţului şi a navigaţiei cuprinde urmărirea modului în care
autorităţile statului de reşedinţă respectă în raporturile cu statul trimiţător şi faţă de
cetăţenii acestuia propriile reglementări privind regimul comerţului internaţional şi al
navigaţiei, cum aplică tarifele vamale, dacă fac discriminări faţă de comercianţii
statului trimiţător ori faţă de navele sub pavilionul său, dacă sunt instituite bariere
comerciale nejustificate, dacă sunt respectate convenţiile bi şi multilaterale privitoare la
comerţ şi navigaţie. Obiectivele funcţiei de protecţie consulară a intereselor economice
ţi comerciale ale statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice, pot
fi realizate prin forme variate care nu constituie obiect de reglementare a dreptului
consular pentru că el ca şi în cazul celorlalte funcţii consulare, reglementează, în formă
generală, domeniul de exercitare a funcţiilor consulare, limitele acţiunilor consulului şi
scopul exercitării acestora, nu şi formele lor de exercitare. Ele pot fi realizate prin
intervenţia consulului pentru a împiedica acţiunile discriminatorii sau încălcările
normelor juridice, interne sau internaţionale, din partea oricui ar veni acestea, pentru a
contracara sau preveni campanii de presă tendenţios orientate, pentru corija date
statistice care nu reflectă realitatea economică din ţara sa, ori de câte ori aceste acţiuni
afectează interesele statului trimiţător. Formele de intervenţie sunt, practic, nelimitate
de la demersuri orale sau scrise până la proteste, trimiteri de materiale, de documente,
dar ele trebuie să se încadreze în următoarele limite: a) consulul se adresează pentru
protecţia intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi numai la autorităţile de stat
locale din statul de reşedinţă, nu şi la persoanele fizice sau juridice, ca particulari; b)
adresarea la autorităţile din circumscripţie poate fi făcută când fapta prejudiciabilă sau

32
 ilicită sunt săvărşite atât de autorităţile de stat cât şi de particulari dar, în toate cazurile
trebuie stabilită o încălcare sigură a unei norme de drept, internă sau internaţională,
care a lezat interesele economice ale statului trimiţător. Este posibilă intervenţia
consulului şi în cazul în care se încalcă o normă deontologică, profesională, cum este
cazul unor acţiuni de presă, tendenţios dirijate.
I. Dreptul de protecţie consulară datorat cetăţenilor statului trimiţător, este
general, în sensul că el se exercită la toate instanţele statului dr reşedinţă, nu numai la
tribunale. Art.5 lit.i din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede dreptul de
protecţie al consulului prin luarea de măsuri în scopul asigurării reprezentării adecvate
în faţa tribunalelor şi în faţa altor autorităţi ale statului de reşedinţă a cetăţenilor
statului trimiţător. O altă caracteristică a dreptului de protecţie consulară este
exercitarea lui ex oficio, adică intervenţia consulului nu are nevoie de un ordin sau o
aprobare din partea Ministerului de Externe şi nu este necesară nici sesizarea persoanei
lezate, dacă funcţionarul consular află de încălcarea drepturilor cetăţenilor săi pe alte
căi. Aceasta întrucât intervenţia în favoarea cetăţenilor statului este corelată cu
obligaţiile statului de reşedinţă de a respecta drepturile persoanelor faţă de care exercită
puterea sa juridică, obligaţii care sunt imperative şi ele şi care operează ex oficio; statul
de reşedinţă este ţinut să ia măsuri pentru ocrotirea drepturilor tuturor străinilor aflaţi
sub jurisdicţia sa, în aceeaşi măsură ca şi pentru cetăţenii proprii. Cu atât mai mult în
cazul apariţiilor acelor împrejurări care duc la lezarea drepturilor fundamentale30 ale
cetăţenilor statului trimiţător, intervenţia consulului este obligatorie, lipsa de reacţie
atrăgând răspunderea sa faţă de statul trimiţător. Funcţionarul consular este obligat să
acţioneze pentru protejarea unor drepturi subiectiv31e, specifice, în favoarea cetăţenilor
statului trimiţător. În cazul unei proceduri judiciare de exemplu, în care învinuit este un
cetăţean al statului trimiţător, trebuie respectate drepturile lui la apărare, la asistenţa
unui avocat; cetăţeanul statului trimiţător, reţinut sau arestat, are dreptul de a comunica
cu oficiul consular;: el are dreptul de a fi întrebat dacă doreşte ca oficiul său consular să
fie informat în acest sens. Intervenţia funcţionarului consular nu este posibilă atunci
când numai persoana lezată are dreptul să ceară exercitarea protecţiei statului în care se

30
Drepturile fundamentale sunt prevăzute şi în documentele internaţionale, dreptul la viaţă, la libertate, la
onoare, la prosperitate şi altele pentru respectarea lor fiind obligate toate statele.
31
Drepturile subiective sunt drepturi specifice ale unei persoane, derivate din drepturile ei fundamentale.

33
 află. Este cazul pornirii acţiunii penale la plângerea prealabilă a părţii vătămate;
funcţionarul consular nu poate sesiza în numele cetăţeanului său autoritatea de urmărire
sau de judecată a statului de reşedinţă dacă dreptul de acţiune este strict personal.
Caracterul oficial al protecţiei consulare trebuie înţeles şi în sensul că funcţionarul
consular nu poate interveni decât la autorităţile statului de reşedinţă, el nu poate
interveni direct în relaţiile dintre particulari, persoane fizice sau juridice. Obligaţiile
juridice între particulari se rezolvă, în caz de litigiu, prin intervenţia de constrângere a
statului, pe baza unei proceduri contencioase, declanşată la cererea persoanei interesate.
Funcţia de judecător a consulului a dispărut şi se exercita, de regulă, numai când
existau litigii între naţionali. În prezent consulul nu poate interveni nici la autorităţile de
stat pentru litigii între particulari32.
O altă caracteristică a dreptului de protecţie este legitimitatea, în sensul că
intervenţia consulului trebuie să urmărească protejarea unui interes legitim şi legal al
cetăţeanului statului trimiţător, astfel cum este el asigurat de legea statului de reşedinţă.
Funcţionarul consular poartă toată răspunderea pentru acţiunile sale. Spre deosebire de
intervenţia ambasadelor, care presupune, cel puţin teoretic, că sunt făcute după ordinile
primite din ţară, deci angajează guvernele lor, demersurile consulului îl angajează
personal. El apreciază singur dacă întreprinde o acţiune greşită ori abuzivă; de aceea , el
trebuie să judece fiecare caz, în chiar propriul interes, fără a se lăsa influenţat de
subiectivismul reclamantului.
Dreptul la protecţie al funcţionarului consular este imanent dreptului intern al
statului de reşedinţă, în sensul că funcţionarul consular nu va invoca, în sprijinul
cetăţenilor săi, decât dreptul material sau procesual în vigoare în acest stat şi va acţiona
numai pe căile procedurale permise de acest drept. Dreptul la protecţia consulară are un
caracter ordinar, adică spre deosebire de protecţia diplomatică, care are caracter
extraordinar, protecţia consulară este obişnuită, urmează căile normale de atac,
prevăzute de legislaţia statului de reşedinţă. Protecţia diplomatică intevine numai atunci
când toate formele ordinare de atac au fost epuizate, întrucât ea se adresează, politic,
guvernului statului de reşedinţă şi nu autorităţilor locale de recurs şi supraveghere,
competente în statul de reşedinţă.
32
Consulul nu va putea face demers la autorităţile juridice, căci dreptul la acţiune este personal şi nici la
autorităţile administrative, căci acestea nu judecă litigii civile între cetăţeni şi străini.

34
 II. Dreptul la petiţie este recunoscut funcţionarului consular ca mijloc de
rezolvare a sarcinilor de protejare şi apărare a intereselor statului trimiţător, ale
cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice. Petiţia consulului este act de investire legală
a autorităţilor statului de reşedinţă; ea declanşează o procedură specifică activităţii
acestei autorităţi ori determină transmiterea unor informaţii, necesare funcţionarului
consular însuşi pentru a lua propriile măsuri.
În general dreptul de petiţie este prevăzut de constituţiile statelor în favoarea
cetăţenilor33. Străinii pot adresa petiţii la autorităţile statului de care nu aparţin, dar în
care se află, însă ei nu pot reclama decât propriile lor drepturi subiective; ei nu au
garantat dreptul de a face propuneri care să depăşească un interes personal ori să
solicite drepturi pentru terţi, fără un mandat special, întocmit conform legii. Consulul,
reprezentant al unei autorităţi străine, el însuşi un străin, beneficiază de dreptul de
petiţie fără procură, în baza recunoaşterii acestui drept de către statul de reşedinţă
atunci când s-a obligat în acest sens, convenţional, cu statul trimiţător ori atunci când
domeniul de intervenţie este prevăzut în normele generale ale dreptului consular.
Demersul consulului, scris sau oral, este făcut în favoarea cetăţenilor statului trimiţător,
dar în numele său propriu34. Consulul solicită luarea unor măsuri sau cere repunerea în
drepturile legitime a beneficiarilor acestor demersuri, care sunt cetăţenii statului
trimiţător, solicitând aplicarea legii statului de reşedinţă. De aceea, dreptul de petiţie al
consulului nu este o imixtiune în treburile interne ale statului de reşedinţă, fapt interzis
de art.55 alin.1 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 care prevede că persoanele care
beneficiază de imunităţi şi privilegii au datoria de a respecta legile şi regulamentele
atatului de reşedinţă şi de nu a se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
Dreptul de petiţie al consulului se exercită la autorităţile locale din circumscripţia
consulară şi îmbracă forma cererilor, reclamaţiilor sau sesizărilor. El poate face
propuneri care să ajute autorităţile statului de reşedinţă să îndeplinească, în favoarea
cetăţenilor statului trimiţător, o cerinţă a legii, realizarea unui drept. Astfel, funcţionarul

33
Art.45 din Constutuţia României recunoaşte acest drept numai cetăţenilor dreptul de petiţie.
34
Statul trimiţător poate, de aceea, să dezavueze acţiunile uni consul, întrucât acesta nu acţionează în
numele lui în cazul exercitării dreptului de petiţie, ci doar îndeplineşte sarcini de serviciu, care trebuie să fie
în limitele dreptului consular. Mai mult statul trimiţător poate renunţa chiar la imunitatea de jurisdicţie,
dacă consulul săvârşeşte nereguli în exercitarea atribuţiilor lui oficiale.

35
 consular poate cere să se desemneze ca tutor sau curator persoana propusă de el35, în
cazul în care autorităţile statului de reşedinţă intenţionează sau trebuie să ia asemenea
măsuri de protecţie a minorilor sau incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător. Dreptul
de petiţie al consulului se exercită în faţa autorităţilor administrative, în principal, şi, în
mod limitat, el se poate exercita ţi în faţa instanţelor judiciare şi aceasta numai în ceea
ce priveşte aspectele administrative ale activităţii de judecată; acordarea unui termen
nou, solicitarea unei informaţii referitoare la proces. Consulul nu poate introduce
acţiuni de judecată, să facă recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti, întrucât acestea
sunt drepturi subiective ale părţilor, care depăşesc dreptul de mandat general, conferit
funcţionarului consular.
Exercitarea dreptului de petiţie sub forma cererilor acoperă mai multe domenii de
activitate ale consulului. Astfel, consulul are dreptul să ceară autorităţilor statului de
reşedinţă (chiar dacă acestea sunt notariate sau tribunale), luarea măsurilor de
conservare a succesiunilor, punerea ori ridicarea sigiliilor, inclusiv desemnarea unui
administrator al succesiunii; el poate cere să se procedeze la transmiterea bunurilor
succesorale către beneficiari sau să i se comunice data fixată pentru o eventuală
vânzare, în cazul în care s-a dispus astfel de către instanţa competentă. La cererea
funcţionarului consular, autorităţile statului de reşedinţă vor transmite certificatele de
deces ale cetăţenilor decedaţi în statul de reşedinţă; în caz de accidente de circulaţie,
funcţionarul consular cere de la autorităţile statului de reşedinţă o informare completă
despre cele întâmplate. În anumite situaţii, petiţia consulului poate avea forma unui
protest (care nu trebuie înţeles ca un act neamical, redactat în termeni nepoliticoşi ori
provocatori, ci ca un document consular care învederează autorităţile statului de
reşedinţă încălcarea unei prevederi a legii interne, care a lezat interesele sau drepturile
legitime ale unui cetăţean al statului trimiţător. Consulul trebuie să aibă serioase
temeiuri să facă un protest, atât în fapt, cât, mai ales, să invoce o încălcare sigură a legii
statului de reşedinţă din partea autorităţii acestui stat36.
Dreptul la petiţie este garantat de statul de reşedinţă. Norma de drept consular,
prevăzută la art.28 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, obligă statul de reşedinţă de

35
Convenţiile consulare ale României prevăd constant acest drept pentru consul.
36
Consulatele, de regulă, folosesc, aceleaşi mijloace de acţiune ca şi misiunile diplomatice (note verbale,
scrisoare personală, aide-memoire, memorandum şi altele)

36
 acorda oficiului consular orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor consulare.
Aceasta înseamnă că, dacă autorităţile statului de reşedinţă nu dau curs unei petiţii
primite de la consul, este un caz de nerespectare a normelor dreptului internaţional,
ceea ce îndreptăţeşte pe consul să facă demersuri la autoritatea ierarhică ori, în cazuri
mai grave, să informeze misiunea sa diplomatică pentru a sesiza ministerul de externe
al statului de reşedinţă; acesta este, deja, un demers politic: demersul care, iniţial, a avut
ca scop apărarea unui drept al unui cetăţean, rezultă că o chestiune concretă, s-a
transformat într-un demers diplomatic, de relaţii între state.
Funcţionarul se poate adresa, în principiu, la toate autorităţile locale din
circumscripţia consulară. Art.38 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede:”
Funcţionarul consular are dreptul ca, în exercitarea funcţiilor sale, să se adreseze: a)
autorităţilor locale din circumscripţia consulară; b) autorităţilor centrale ale statului de
reşedinţă, numai în măsura în care legile acestui stat prevăd aceasta.” Pot fi autorităţi
locale guvernele locale, în statele federale; judecătoriile pot fi tot autorităţi locale; sunt
autorităţi locale segmentele administraţiei publice: prefecturile, primăriile, organele de
poliţie, autorităţile vamale; notariatele pot fi şi ele organizate teritorial. Dreptul
funcţionarului consular de a se adresa autorităţilor locale nu este absolut. Statul de
reşedinţă poate stabili limitele pentru autorităţile sale de a lua legătura cu misiunile
diplomatice şi oficiile consulare străine37. În acest caz, prin autorităţi locale trebuie să
se înţeleagă autorităţile abilitate de legea statului de reşedinţă să ţină legătura cu
misiunile diplomatice sau oficiile consulare străine. Nu este vorba de un conflict între
legea internă şi normele dreptului consular, ci de regula potrivit căreia în toată
activitatea sa consulul trebuie să observe legea statului de reşedinţă.
Consulul se poate adresa guvernului local din circumscripţia sa consulară, întrucât
acestea nu sunt subiecte de drept internaţional, care să reprezinte statele în relaţii
internaţionale. Guvernele locale reprezintă administraţia locală, nefiind, prin urmare, un
partener pentru dialog politic. Ele acţionează ab gestiorum şi, în cadrul competenţei lor,
pot decide măsuri locale care să privească pe cetăţenii statului trimiţător. O situaţie
specifică se prezintă cu privire la dreptul consulului de a se adresa tribunalului local,
deoarece pe de o parte la tribunale când desfăşoară activitate de judecată, părţile pot
37
În statele foste socialiste, aveau acest drept numai autorităţile de la nivel de judeţ în sus; în Elveţia,
diplomaţii nu pot lua legătura cu autorităţile militare.

37
pune concluzii numai prin avocaţi; pe de altă parte tribunalele desfăşoară şi o activitate
administrativă, premergătoare judecăţii, cum ar fi fixarea unor termene de judecată,
citarea părţilor. Consulul nu se poate transforma în apărător în faţa instanţelor de
judecată pentru că apărarea se exercită, în mai toate sistemele de drept, de către avocaţi,
dar el se poate adresa tribunaleor, fără a participa la formarea actului justiţiar, atât în
procesele civile cât şi în cele penale, pentru toate chestiunile administrative,
premergătoare actului judiciar.
III. Asistenţa consulară este activitatea de sprijinire a cetăţenilor statului
trimiţător să-şi apere singuri drepturile şi interesele în conformitate cu legile statului de
reşedinţă. Ea este caracterizată de un dublu aspect şi anume: a) un raport între
funcţionarul consular şi conaţionalul său, prin care acesta din urmă este sprijinit şi
sfătuit de către consul pentru a întreprinde singur acele acţiuni care să ducă la realzarea
drepturilor sale, ea mai cuprinde şi o gamă largă de acţiuni: sfaturi, informări orale şi
scrise, eliberarea unor dovezi care să ateste un fapt de care legea statului de reşedinţă
leagă naşterea unui drept; b) asistenţa consulară poate fi un raport direct al consulului
cu autorităţile locale: consulul însoţeşte pe conaţionalul său la autorităţi, face, adesea
traducerea spuselor sale, solicită pentru el acte sau informaţii utile.
Potrivit art.174 din Regulamentului consular din anul 1937 este asigurată asistenţa
consulară şi dacă o firmă comercială ori o cameră de comerţ va cere informaţii asupra
unui comerciant sin statul de reşedinţă; în acest caz consulatul va culege acele
informaţii şi le va comunica celor interesaţi, menţionând, în mod expres, că el nu
angajează întru-nimic răspunderea autorităţilor. Asistenţa consulară poate avea şi
aspectul unor informaţii eficiente pe care le dă consulul, urmând ca, în raport de
răspunsul primit, o firmă ori o persoană fizică să ia o hotărâre privind începerea unei
afaceri ori să întreprindă o acţiune, un demers, care să producă în statul de reşedinţă al
consulului un efect dorit.
Deosebirea între asistenţă şi protecţie consulară este legată de scopul la care se
referă acţiunea consulului; pe când asistenţa consulară se acordă cetăţenilor pentru a le
facilita realizarea drepturilor şi intereselor lor înaintea autorităţilor statului de reşedinţă,
protecţia consulară intervine, de regulă, după ce autorităţile statului de reşedinţă au
pornit o procedură în care este implicat un cetăţean al statului trimiţător ori au

38
 pronunţat deja o soluţie; scopul urmărit în acestea din urmă cazuri este asigurarea
drepturilor legitime în cadrul procedurilor pornite de autoritatea statului de reşedinţă
sau să se acorde reparaţii morale ori materiale dacă drepturile subiective, recunoscute
străinilor de legea statului de reşedinţă, au fost încălcate.
Protecţia consulară poate interveni şi pentru ca cetăţeanul statului trimiţător să nu
piardă un drept, o valoare,un bun. Acest mod de exercitare a protecţiei este recunoscut
funcţionarului consular în special în caz de avarii ori naufragii, în cazul succesiunilor şi
altele.
IV. Un alt drept al funcţionarului consular este acela de a elibera dovezi legale,
care să ateste anumite situaţii de fapt, din care se nasc drepturi subiective pentru
cetăţenii statului trimiţător ori care să confirme existenţa unor drepturi în conformitate
cu legea naţională. Unele state prevăd acest drept distinct în legea consulatelor38.
Cazurile de eliberare a dovezilor sunt reglementate prin convenţii internaţionale. Acest
drept este implicit prevăzut în legea internă, atunci când se acordă drepturi autorităţilor
de a confirma, prin dovezi, anumite situaţii. Pe când prin activitatea notarială consulul
dă garanţie că au luat naştere raporturi juridice civile prin actele juridice săvârşite de
părţi în faţa sa, eliberarea dovezilor atestă preexistenţa unor drepturi, consemnate în
înscrisuri, ori care au luat naştere prin declaraţia părţii în faţa unei autorităţi39.
Consulul poate elibera dovezi dacă sunt îndeplinite condiţiile: a) scopul dovezii să
aibă o finalitate legală; b) faptul certificat să rezulte din arhiva consulatului ori se naşte
prin declaraţia părţii; c)solicitantul să fie titularul dreptului de a folosi legal dovada
primită; d) consulul poate fi împuternicit de o autoritate din ţară, din scripetele căreia
rezultă situaţia certificată, să elibereze un certificat solicitat de parte.
Dreptul consulului de a elibera dovezi este prevăzut în mai multe convenţii
internaţionale: a) art.21 al Convenţiei de la Haga cu privire la procedura civilă din anul
1905 îndreptăţeşte pe consul să elibereze certificate de pauperitate, necesare
cetăţeanului statului trimiţător pentru a beneficia de asistenţa juridică gratuită. Acest
38
Acest drept este prevăzut în art.15 al legii consulatelor din Germania.
39
Declaraţiile nereale date în faţa consulului constuâituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte
conform art.292 C.p.român. Consulii vor putea primi declaraţii, potrivit acestui drept, în calitatea de
autoritate administrativă, nu notarială. Se pot da declaraţii de căsătorie precum şi orice alte declaraţii în
legătură cu un act ori fapt de stare civilă, inclusiv declaraţii că o persoană nu este căsătorită. Consulul va
putea lua declaraţii de consimţământ la căsătorie şi să le trimită altei autorităţi de stare civilă. Rezultă că nu
este admis să ia declaraţii de stare civilă o secretară, întrucât ea nu poate exercita funcţii consulare.

39
 certificat se eliberează dacă cetăţeanul statului trimiţător se află în statul de reşedinţă şi
are un proces civil; în cazul în care cetăţeanul statului trimiţător se află într-un stat terţ,
certificatul sau declaraţia de pauperitate vor fi legalizate de agentul diplomatic sau
consular. Deci certificatul de pauperitate se poate elibera pe baza declaraţiei dată de
parte. Funcţionarul este în drept să elibereze certificate care să ateste îndeplinirea
condiţiilor trebuitoare după legea naţională a viitorului soţ pentru a încheia o căsătorie
legală. Art.4 alin.2 al Convenţiei pentru a reglementa conflictele de legi în materia
căsătoriei, încheiată la Haga la 12 mai 190440 prevede:” Spre a se căsători străinii sunt
datori a dovedi că îndeplinesc condiţiile trebuitoare după legea prevăzută la art.1”
(care este legea naţională). Această justificare prevede, în continuare, convenţia, se face
printr-un certificat al agenţilor diplomatici şi consulari, autorizaţi de statul ai cărui
naţionali sunt contractanţii.
Dreptul de a elibera dovezi nu trebuie confundat cu certificatul de cutumă. Acesta
este documentu eliberat fie de ministrul justiţiei, fie de un specialist reputat, de regulă
un profesor universitar, prin care se dă o interpretare unei legi existente sau se referă la
situaţia unei legi, dacă mai este sau nu în vigoare şi mai rar, se indică legea aplicabilă
unui caz dat. De aceea, consulul nu va elibera dovezi care să se refere la cazurile
rezervate certificatului de cutumă. Convenţia de al haga din anul 1904 se referă la
certificarea unor situaţii de fapt, cum ar fi că persoana este cetăţean al statului
trimiţător, că persoana declară că nu este căsătorită şi altele.
V. O problemă specifică este ocrotirea intereselor persoanelor incapabile de a-şi
apăra singure dreturile şi interesele: este cazul curatelei şi al tutelei. Convenţia de la
Viena din anul 1963 nu se referă la acest aspect particular al protecţiei cetăţenilor
statului trimiţător. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 11 decembrie
1967 prevede la art.14:” Dacă legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opun şi
fără a prejudicia măsurile ce urmează a fi luate de autorităţile acestui stat, funcţionarii
consulari au dreptul să ocrotească interesele minorilor şo incapabililor, resortisanţi ai
statului trimiţător, şi anume de a organiza tutela şi curatela lor”, iar la alin.2:” Dacă
această tutelă sau curatelă va fi organizată de autorităţile statului de reşedinţă,
funcţionarii consulari au dreptul: a) de a propune acestor autorităţi o persoană aptă de a
40
La convenţie sunt părţi: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Suedia, Ţările de Jos şi România care a
ratificat-o prin D.(L.) nr.873 din 3 iunie 1904.

40
 fi desemnată ca tutor sau curator; b) de a veghea la interesele minorilor şi ale
incapabililor”.
Deci, potrivit Convenţiei europene, funcţionarii, sunt în drept de a organiza tutela
şi curazela, nu de a o institui, întrucât măsurile de ocrotire se iau fie la tribunal, în
majoritatea statelor, fie de anumite instituţii anume desemnate de lege41.
Competenţa funcţionarului consular este prevăzută de Convenţia pentru a regula tutela
minorilor, de la Haga din data de 12 iunie 190442, conform căreia tutela minorilor este
ordonată de legea naţională a minorului, iar dacă aceasta ”nu organizează tutela în ţara
minorului, pentru cazul că acesta ar avea reşedinţa sa obişnuită în străinătate, agentul
diplomatic sau consular, autorizat de statul al cărui naţional este minorul, va putea
înfiinţa tutela conform legii acestui stat, dacă statul unde este minorul îşi are reşedinţa
sa obişnuită nu se opune43”.
b. Reprezentarea consulară este funcţia specifică pe care o exercită funcţionarul
consular în favoarea cetăţeanului statului trimiţător care, fiind absent în statul de
reşedinţă, nu a dat o împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în faţa
autorităţilor acestui stat şi nu poate să îşi apere singur interesele44. Art.5, lit.i al
Convenţiei de la Viena din anul 1963 reglementează reprezentarea intereselor
cetăţenilor statului trimiţător prin intermediul a două acţiuni, şi anume: a) acţiunea de
reprezentare propriu-zisă, directă, a cetăţenilor statului trimiţător; b) luarea măsurilor în
vederea asigurării reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau în faţa altor
autorităţi ale statului de reşedinţă.
Reprezentarea consulară este derivată din calitatea consulului de trimis oficial al
statului trimiţător şi are ca fundament normele de drept public intern, care stabilesc
consulului sarcina de a apăra, în stăinătate, drepturile cetăţeanului statului trimiţător.
Între consul şi cetăţeanul statului trimiţător nu se naşte un raport de mandat, a
cărui bază să fie normele dreptului civil, de aici rezultând şi caracterul ex oficio al

41
Potrivit art.43 lit.ş din Legea nr.69
42
La convenţii sunt părţi: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, România, Suedia, Ţările de Jos.
43
Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, art. 36-39 nu
autorizează consulul român să instituie tutela.
44
Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocaţii sunt singurii care au
dreptul de a asigura şi reprezenta juridic în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat
persoanele fizice şi juridice. Asistenţa presupune prezenţa părţii, care este asistată de avocat, obligatorie în
cauzele penale şi în unele cauze civile (divorţul), reprezentarea făcându-se şi în lipsa părţii.

41
 funcţionării reprezentării consulare, adică beneficiarul nu trebuie să-şi eprime în
prealabil consimţământul sau să dea o procură specială pentru consul de a acţiona în
numele lui.
În momentul în care beneficiarul reprezentării este în măsură să-şi protejeze
drepturile fie în mod direct, fie prin intermediul unui mandatar ales de el, reprezentarea
consulară încetează.
Acest fapt subliniază caracterul subsidiar al reprezentării consulare.
Obiectul reprezentării consulare cuprinde doar actele de conservare sau de
administrare a bunurilor cetăţenilor statului trimiţător. În ceea ce priveşte actele de
dispoziţie, acestea nu pot fi încheiate de către consul decât dacă titularul de drept a dat o
procură specială în acest sens.
Funcţia de reprezentare, presupune şi protejarea cetăţenilor de către consul în
cauze pendinte la autorităţile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu conferit de
normele dreptului consular.
Serviciile consulare care se fac pentru cetăţenii statului trimiţător nu intră în
noţiunea de reprezentare consulară .Faptul primirii şi transmiterii cererilor proprii către
autorităţile statului trimiţător nu este în sine o reprezentare consulară deoarece
funcţionarii consulari nu pot reprezenta cetăţenii proprii, pe lângă autirităţile statului
lor. 45
Este permis ca funcţionarul consular să ia măsuri adecvate pentru asigurarea
reprezentării cetăţenilor statului trimiţător. Astfel el are dreptul de a recomanda un
apărător ales de el, fie un avocat, fie o altă persoană calificată. Spre deosebire de
funcţionarul consular, aceste persoane nu pot acţiona de drept, având nevoie de un
mandat din partea beneficiarului. Reprezentarea prin avocat este obligatorie pentru
apărarea cetăţenilor statului trimiţător în faţa tribunanelor, când acestea exercită acte de
jurisdicţie – în astfel de situaţii consulul poate reprezenta cetăţeanul respectiv pentru a se
cere amânarea judecăţii, pentru a reclama neprimirea unei citaţii, în cazul în care nu s-au
comunicat actele de procedură, fiind posibil să ceară instanţei desemnarea din oficiu a
unui apărător pentru cetăţeanul statului său. Acest aspect este important datorită faptului

45
Primirea de cereri adresate autorităţilor statului trimiţător şi trimiterea lor în ţaară nu este admisă.

42
că, în general, legile statului de reşedinţă restrâng dreptul la apărare la avocat sau la o
persoană cu pregătire specială.
c. Referitor la funcţia economică a consulului, Regulamentul Consular din 4
noiembrie 1937 prevede, în capitolul V, numai sarcinile consulatelor privind: 1)
raportarea informativă cu privire la situaţia economică în general a ţării în care se află
consulatul ( art.171); 2) eliberarea certifiactelor de origine a mărfurilor şi legalizarea
certificatelor eliberate de Camera de Comerţ (art.173); 3) culegerea de informaţii despre
comercianţi şi transmiterea lor firmei comerciale sau Camerei de Comerţ din ţară
(art.174).
Raportul la Proiectul Convenţiei de la Viena din anul 1963 al lui Jaroslav
Zourek, raportor special, (proiectul convenţiei a fost pregătit de către Comisia de Drept
Internaţional a ONU) a propus ca oficiile consulare să aibă sarcina de a proteja şi
promova comerţul între respectivele state şi să dezvolte relaţii economice între cele două
state, propunere preluată ulterior în art.5, lit.b şi c din Convenţie, oficiile consulare având
următoarele funcţii: - art.5, lit.b favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice,
culturale şi ştiinţifice între statul trimiţător şi cel de reşedinţă, promovând în orice alt mod
relaţii amicale între ele în cadrul dispoziţiilor Convenţiei, aceasta implicând dreptul
oficiilor consulare de a acţiona în sfera relaţiilor comerciale, economice, culturale,
ştiinţifice dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă pe de o parte, iar pe de altă parte
articolul arată că finalitatea acestei funcţii este de a favoriza relaţiile dintre state în
relaţiile menţionate, totuşi nu se prevede care sunt acţiunile care vor favoriza aceste
relaţii pentru că norma de drept stabileşte principiul şi nu descrie fenomenele sociale care
se încadrează în acesta. Finalitatea funcţiei menţionate este limitată la relaţiile
interstatale, nu la cele dintre agenţii implicaţi în derularea relaţiilor economice,
comerciale, ştiinţifice.
- art.5, lit.c informarea prin mijloace licite despre condiţiile şi
evoluţiile vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice ale statului de reşedinţă,
prin rapoarte către guvernul statului trimiţător, precum şi informarea persoanelor
interesate.
Normele dreptului internaţional reglementează domeniile în care statele pot
împuternici sau în care acceptă ca oficiile consulare să îndeplinească funcţii consulare.

43
 Reglementarea funcţiei consulare de sprijinire a persoanelor fizice sau juridice
implicate în relaţii economice, comerciale se face prin intermediul aceloraşi norme de
drept consular prin care se stabileşte şi competenţa funcţionarului de a acorda asistenţa
protecţia şi de a reprezenta interesele statului trimiţător. Astfel , regulile privind protecţia,
asistenţa consulară şi reprezentarea judiciară sunt similare şi pentru sprijinirea
activităţilor economice iniţiate de cetăţeni ori care privesc agenţii economici ai statului
trimiţător.
Una dintre sarcinile principale ale oficiilor consulare este cea de a favoriza relaţiile
economice şi comerciale dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă, acţionând prin
mijloace specifice, folosind protecţia şi asistenţa consulară , această activitate fiind
limitată de instrucţiunile primite ori de obligaţiile reglementate de legea internă a statelor.
Spre exemplu, Regulamentul consular al Statele Unite ale Americii din 1928 prevedea
obligaţia consulului:” de a pregăti şi trimite, la cerere, lista cu comercianţii din
circumscripţia sa consulară”; „ de a se îngriji să raporteze, la cerere, oportunitatea unei
acţiuni concrete comerciale”; „ de a se strădui să dea toate relaţiile cerute referitoare la
mărfurile americane”; de „ organiza vizite ale oamenilor de afaceri în circumscripţia
consulară”.
Regulamentul consular danez prevede sarcina consulului:” de a răspunde la cereri
private privind industria, comerţul şi agricultura; de a asista pe danezi în toate domeniile
(comerciale)”.
Statele Americii Latine stabilesc prin legi sarcinile consulare în domeniul
economic, iar ca exemplu ar Mexicul. Legea mexicană stabileşte sarcini pentru oficiile
consulare de informare a autorităţilor centrale despre viaţa economică din circumscripţia
consulară şi le stabilesc funcţii de promovare a comerţului.
Funcţionarul de carieră nu poate mijloci activităţi comerciale şi nici exercita
dreptul de reprezentare în faţa particularilor comercianţi46. Acest lucru nu este posibil
pentru că, pe de o parte, consulul actionează ca mandatar al statului pe baza dreptului
public atunci când reprezintă interesele cetăţenilor săi, pe când activitatea de mijlocire

46
Funcţionarul consular nu poate exercita activitatea de reprezentare a intereselor directe, economice, ale
firmelor, întrucât reprezentarea consulară se limitează la intervenţia consulului la autorităţile statului de
reşedinţă, pentru a conserva şi administra ele însele, în interesul cetăţeanului st6atului trimiţîtor, bunurile şi
averile acestora.

44
este o faptă de comerţ, conform art.3 pct.12 din Codul comercial român47 şi se bazează pe
acordul intevenit între particulari. Activitatea mijlocitorilor are la bază contractul de
mijlocire care deşi nu dă putere mijlocitorului de a încheia acte juridice în numele şi pe
seama părţilor, el are totuşi efectul de a determina părţile să încheie o afacere. Art5 din
Convenţia de la Viena din anul 1963 limitează dreptul consulului de a reprezenta
cetăţenii statului trimiţător numai la autorităţile statului de reşedinţă, fără a avea dreptul
de a interveni în relaţiile civile ori comerciale între particulari.
Dreptul consulului de a se adresa autorităţilor statului de reşedinţă are ca scop de a
determina acţiuni şi reacţii directe, proprii ale acestora, conform competenţei lor oficiale
şi nu a le implica în relaţii economice private. În concluzie consulul nu va plasa oferte
concrete de vânzare a mărfurilor unei anumite firme, nu va găsi sau recomanda acesteia
cşienţi pentru afaceri comerciale, întrucât toate acestea sunt fapte de comerţ, interzise
activităţii consulare, chiar dacă nu sunt urmate de un comision pentru consul. De
asemenea nu are dreptul să facă demersuri pentru plata unor datorii, reclamate de
cetăţenii statului trimiţător faţă de firme ori cetăţeni ai statului de reşedinţă, deoarece, pe
de o parte, ministerul de externe sau autorităţile administrative nu au competenţa de a
examina o asemenea pretenţie a reclamantului, iar pe de altă parte, consulul nu poate
decide cât de legitimă este cererea , care trebuie să urmeze procedura specială, judiciară
ori arbitrară.
Una din sarcinile consulului este cea de a informa, prin toate mijloacele licite,
asupra condiţiilor şi evoluţia vieţii comerciale, economice, culturale, ştiinţifice, această
funcţie consulară însă nu trebuie înţeleasă ca o sarcină a consulului de a trimite rapoarte
în ţara sa, ar rezulta ca ea să nu mai fie înscrisă ca normă de drept consular. Ea trebuie
înţeleasă ca obligaţie pentru statul de reşedinţă de a permite şi sprijini pe consul să se
informeze, prin toate mijloacele licite, aceasta fiind una dintre premizele ce stau la baza
dezvoltării relaţiilor economice dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
În exercita acestei funcţii, consulul are dreptul să ceară vizite de documentare
autorităţilor statului de reşedinţă, spre exemplu poate cere să viziteze portul(rile) în care
urmează să sosească nave ale statului trimiţător sau poate cere informaţii scrise despre
legile care implică întreprinderile statului său, de asemenea el mai poate folosi şi dreptul
47
În Titlul II intitulat „Despre faptele de comerţ” , art.3 „[Faptele de comerţ obiective] Legea consideră ca
fapte de comerţ : 12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale ”.

45
de petiţie pentru a solicita relaţii despre o firmă a statului de reşedinţă, care are legături
cu o firmă a statului trimiţător.
Dreptul de protecţie îi permite consului să se adreseze numai autorităţilor,însă
dreptul de informareîi permite să se adreseze şi particularilor pentru a primi date.
Consulul poate solicita un expert pentru a-i face un raport într-o problemă economică a
statului de reşedinţă, poate cere date despre o firmă interesată să negocieze cu o firmă din
statul trimiţător lucru enunţat şi de Regulamentul consular din anul 1937 art.134
prevede:” Dacă o firmă comercială ori o cameră de comerţ din ţară va cere informaţii
asupra unui comerciant, consulul va culege acele informaţii şi le va comunica
interesatului”.
Informaţiile nu trebuie să depăşească un interes legitim, iar procedeele să fie
acceptate de statul de reşedinţă, spre exemplu secretul bancar limitează dreptul de
informare al consulului, însă el poate cere bilanţul unei firme pentru a dovedi aptitudinea
acesteia de a angaja raporturi serioase cu firmele statului trimiţător, având în vedere
faptul că activitatea firmelor este publică, inclusiv în ceea ce priveşte bilanţul realizărilor
lor.
Convenţia de la Viena din anul 1963 (art.5 lit.c) menţionează dreptul oficiului
consular de a face rapoarte către statul trimiţător în sensul că statul de reşedinţă
garantează astfel de comunicări care materializează dreptul de informare.
d. Normele dreptului internaţional în domeniul navigaţiei sunt cele prevăzute în
Convenţia de la Viena din anul 1963 la art.5 lit.k şi l următoarele funcţii pentru postul
consular:
”k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi
regulamentele statului trimiţător, asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având
naţionalitatea statului trimiţător şi asupra avioanelor înmatriculate în acest sta, ca şi
asupra echipajelor lor;
l) a acorda asistenţă navelor şi avioanelor menţionate în alineatul k din
prezentul articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor
nave, a examina şi a viza documentele de bord şi, fără a prejudicia prerogativele
autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în cursul

46
călătoriei şi a reglementa, în măsura ăn care legile şi regulamentele statului trimiţător
autorizează aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari.”
Din punct de vedere al regimului juridic, navele sunt nave de stat şi nave comerciale.
Regimul juridic al navelor de stat este stabilit prin Convenţia internaţională pentru
unificarea anumitor reguli referitoare la imunităţile navelor de sat, semnată la Bruxelles
la 10 aprilie 1926. Potrivit acestei convenţii sunt nave de stat cele care sunt proprietatea
acestuia şi sunt folosite pentru exercitarea unor funcţii oficiale, nu neapărat funcţii
militare, de asemenea intră în această categorie şi navele de supraveghere a teritoriului,
chiar supraveghere vamală, navele sanitare.
Navele de stat se bucură de un regim de extrateritorialitate, adică ele sunt supuse
numai jurisdicţiei statului sub al cărui pavilion navighează.Prin regim de extrateritorial se
înţelege imunitatea de jurisdicţie şi imunitatea de constrângere a navelor şi a personalului
acestora.Navele de stat nu pot forma obiect de judecată, nu pot fi sechestrate sau urmărite
silit pentru debite, iar personalul nu poate fi judecat sau arestat pentru fapte comise pe
navă sau pe uscat, totuşi ele au obligaţia de a respecta anumite reguli, cum ar fi: obligaţia
de a solicita autorizaţie48 de intrare în apele teritoriale sau în porturile unui stat străin, pot
fi supuse regulilor de carantină şi au anumite obligaţii privind salutul49.
Navele comerciale sunt supuse regimului naţional al statului în ale cărui ape teritoriale
sau porturi se află. Ele pot forma obiect de judecată, pot fi urmărite silit potrivit legii
aplicabile teritorial. Echipajele navelor comerciale se bucură de un regim de
extrateritorialitate limitat, adică nu vor fi supuse judecăţii şi constrângerii statului în care
se află decât pentru faptele comise pe uscat. Faptele

48
Cererea de autorizare se face pe acle diplomatică, deoarece ea se adresează guvernului unui stat, cu care
numai misiunea diplomatică poate comunica.
49
În legislaţia multor state navele au obligaţii de salut special şi în faţa de consuli. Consulii sunt asimilaţi,
în privinţa dreptului de ceremonial, cu anumite grade militare : în Franţa şi Brazilia, consulii generali au
dreptul de onoruri rezervate contraamiralilor, iar în Franţa, consulul este asimilat cu căpitanul. Sunt primiţi
pe navele militare cu salve de artilerie, al căror număr este dat de gradul consulului, iar ca exemplou un
consul general are dreptul al 10 salve, iar echipajul se aliniază şi comandantul dă raportul.

47
6.Rangurile misiunii consulare:
Rangurile (clasele) misiunii consulare sunt următoarele: a) consulat general; b)
consulat; c) vice-consulat; d) agenţie consulară, după rangul pe care îl are funcţionarul
consular care conduce misiunea consulară.

48
 CAPITOLUL III

Personalul oficiilor consulare

1.Rang şi categorii:
Convenţia de la Viena din anul 1963 foloseşte termenul general de post consular
atunci când îi stabileşte funcţiile, drepturile, imunităţile şi privilegiile consulare.
Termenul este definit în art.1 lit.a ca desemnând orice consulat general, consulat, vice-
consulat ori agenţie consulară. Un consulat spre exemplu cu rangul de agenţie
consulară poate fi înfiinţat ca instituţie de sine stătătoare, potrivit art.69 din Convenţia
de la Viena din anul 1963 şi anume:” Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili
sau va admite agenţii consulare girate de către agenţi consulari, care nu au fost
desemnaţi ca şefi de post consular de către statul trimiţător”.
Desemnarea şefului acesteia din clasa care corespunde rangul oficiului este o altă
caracteristică ce defineşte statutul unui oficiu consular.
Art.9 din Convenţia de la Viena din anul 1963 împarte şefii de post consular în
patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari. Clasa şefului
oficiului consular este echivalentă rangului oficiului: un consul general conduce un
consulat general; un consul, un consulat; un vice-consul, un vice-consulat; agentul
consular poate conduce o agenţie consulară de sine stătătoare.
Consulatele de carieră cât şi cele onorifice sunt forme de reprezentare a intereselor
economice, culturale, comerciale, consulare ale statelor şi se înfiinţează potrivit
normelor generale de drept consular, prin acordul dintre statul trimiţător şi statul de
reşedinţă. Ambele categorii de oficii consulare au aceleaşi elemente constitutive care
conform art.4 din Convenţia de la Viena din anul 1963, sunt fixate de statul trimiţător şi
sunt supuse aprobării statului de reşedinţă: rang, sediu şi circumscripţie.
Faptul că un stat propune deschiderea unui post consular de un anumit rang ori
categorie nu are o relevanţă anume. Totuşi un consulat de un rang superior dispune de o

49
 circumscripţie mai mare, consulul general, este numit de şeful statului sau de către
guvern, îndeplineşte plenar toate funcţiile consulare, iar în protocolul consular se
bucură de preeminenţă.

2.Componenţa oficiilor consulare:

Convenţia de la Viena din anul 1963 defineşte personalul oficiilor consulare în art.1
lit g:” Prin expresia „membrii postului consular” se înţeleg funcţionarii consulari,
angajaţi consulari şi membrii personalului de serviciu”. Personalul deserveşte un oficiu
consular cu toate sarcinile ce-i revin: de conducere, sarcini de exercitare a funcţiilor
consulare, activităţi tehnico-administrative ori de serviciu.
Funcţionarii consulari sunt persoanele însărcinate în această calitate cu exercitarea
funcţiilor consulare (art.1 lit.d din Convenţie), adică sunt împuternicite de statul trimiţător
conform normelor lui interne dar au şi acceptul necesar al statului de reşedinţă. Cea mai
înaltă funcţie a funcţionarilor consulari este aceea de şef de post consular, el îndeplinind
sarcinile de conducere ale oficiului, şi de regulă beneficiază în statul de reşedinţă de:
privilegii şi imunităţi50 mai mari decât ale funcţionarilor consulari şi de precădere
consulară. Numai funcţionarii consulari sunt îndreptăţiţi să exercite funcţii consulare şi
tot numai ei sunt admişi ca parteneri de derulare a relaţiilor dintre oficiu consular şi
autorităţile statului de reşedinţă. Şeful de oficiu consular51 nu are, de obicei, atribuţii
distincte în exercitarea funcţiilor consulare cu ceva mici excepţii şi anume: desemnarea
gerantului interimar, dreptul de a consimţi intrarea în oficiu consular a autorităţilor
statului de reşedinţă în caz de incendiu.
Noţiunea de funcţionar consular cuprinde ambele categorii de personal, atât
consulii de carieră cât şi consulii onorifici, însă imunităţile şi privilegiile celor două
categorii sunt diferite pentru că consulii de carieră au anumite obligaţii în plus spre
exemplu: de a nu desfăşura o activitate lucrativă, de a nu se angaja în afaceri de nici un
fel.

50
Regimul privilegiilor este stabilit bilateral, Convenţia de la Viena din anul 1963 nu face distincţie între
consuli şi şeful oficiului.
51
Şeful de post consular poate arbora drapelul statului trimiţător la reşedinţa sa şi pe mijloacele de transport
folosite în misiune, ceea ce nu este admis pentru ceilalţi funcţionari, art.16 din Convenţia de la Viena din
anul 1963 reglementând precăderea între şefii de post diplomatic.

50
 Indiferent de categoria lor, consulii onorifici sau consulii de carieră, se împart în patru
clase conform Statutului corpului diplomatic şi consular:
a) consulul general este cea mai înaltă clasă consulară, el exercitând, de obicei, o
funcţie de conducere, de supraveghere şi de îndrumare asupra tuturor funcţionarilor, pe o
circumscripţie consulară mai mare şi este , de regulă, şef de oficiu52. Echivalentul
gradului diplomatic este de la ministru plenipotenţiar la consilier.
b) consulul este clasa consulară următoare şi este echivalentu cu gradul de prim-
secretar,el îndrumând activitatea celorlalţi funcţionari consulari, care îi sunt de clasă
inferioară;
c) vice-consulul este funcţionarul care execută sarcini fie în consulat, fie într-o
localitate diferită unde consulatul are deschis un vice-consulat. El ajută pe consulul
general sau pe consul, iar gradul lui este echivalent cu cel al secretarului III;
d) agentul consular este ultima clasă consulară şi exercită funcţii tot în cadrul unor
consulate generale sau consulate, fie conduce o unitate distinctă, iar multe state folosesc
această funcţie pentru a desemna consulii onorifici.
Consulatul mai poate avea şi un cancelar, un secretar al consulului, care îl asistă în
activitatea sa zilnică, dar acesta nu are putere propriu-zisă şi nu poate desfăşura
activităţi consulare.
Angajaţii consulari sunt acea categorie de personal care ajută administrativ la
desfăţurarea activităţii consulare, secretare, dactilografe, şoferi, contabili şi alţii, iar prin
noţiunea de membrii ai personalului de servicii se înţelege personalul aflat în serviciul
casnic al consulului (femei de serviciu, portari, grădinari, electricieni, mecanici şi alţii).
Efectivul personalului oficiului consular este la latitudinea statului trimiţător, dar
cenzurat de statul de reşedinţă în art.20 din Convenţia de la Viena din anul 1963
prevăzându-se:” În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului consular,
statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de
el ca fiind rezonabile şi normale având în vedere circumstanţele şi condiţiile din
circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză”.
Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede în art.1 alin.2 posibilitatea înfiinţării în
relaţiile dintre state a oficiilor consulare conduse de funcţionari consulari onorifici.
52
La un oficiu consular pot fi numiţi şi alţi consuli generali, în afara şefului, deoarece clasa consulară este
distinctă de funcţia administrativă.

51
 În concepţia Convenţiei, instituţia consulilor onorifici are un caracter facultativ,
art.68 al Convenţiei prevăzând că:” fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi
sau va primi funcţionari consulari onorifici”. Deşi în Convenţie nu este definită expres
ce se înţelege prin funcţionarul consular onorific, anumite elemente pot fi desprinse din
practica statelor în materie. Comparaţia cu funcţionarii consulari de carieră determină
apariţia următoarele elemente definitorii şi anume: este, de obicei, cetăţean al statului
de reşedinţă sau cetăţean al unui stat terţ; nu este remunerat de statul trimiţător; poate fi
o persoană privată; poate exercita, în paralel, activităţi cu caracter lucrativ în statul de
reşedinţă.
Consulii onorifici sunt, de regulă, persoane cunoscute pentru prestigiul şi reputaţia
lor în statul de reşedinţă, care sunt alese de statul trimiţător pentru a promova interesele
acestuia şi ale cetăţenilor săi. Ei sunt supuşi aceloraşi proceduri de numire şi încetare a
funcţiilor ca şi pentru funcţionarii consulari de carieră, Convenţia de la Viena din anul
1963 reglementând în mod unitar această materie (Cap.I al Convenţiei). Luându-se în
considerare faptul că, de regulă, consulul onorific este cetăţean al statului de reşedinţă,
nu vor primi aplicare dispoziţiile referitoare la declararea persona non grata.
Funcţionarii consulari onorifici exercită acele funcţii consulare (cuprinse în art.5 al
Convenţiei) pe care i le încredinţează statul trimiţător. Ei însă nu pot exercita funcţii
consulare care implică exerciţiul autorităţii de stat a statului trimiţător, aşa âncât ei nu
vor exercita funcţii în materie de vize, paşapoarte, stare civilă şi altele.
Convenţia de la Viena din anul 1963 reglementează prin procedeul normelor de
trimitere un statut juridic mai restrâns pentru funcţionarii consulari onorifici, în
comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră.
În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, art.63 din Convenţie prevede că în
cazul declanşării unei proceduri penale împotriva sa, funcţionarul consular onorific se
va prezenta în faţa organelor competente. Statul de reşedinţă are obligaţia de a conduce
procedura” cu menajamentele ce se cuvin funcţiei sale, astfel încât exercitarea funcţiilor
consulare să fie cât mai puţin stingherită”. De asemenea, statul de reşedinţă este obligat
să asigure consulului onorific protecţia care poate fi necesară în baza funcţiei sale
oficiale. În acelaşi timp, consulii onorifici beneficiază, în temeiul Convenţiei, de:
inviolabilitatea arhivelor şi documentelor; protecţia localurilor consulare; scutirea

52
fiscală a localurilor consulare; scutirea vamală restrânsă la anumite obiecte prevăzute
de Convenţie; scutire de anumite prestaţii personale; dreptul de arborare a drapelului;
libertate de deplasare; libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător; înlesniri
pentru desfăşurarea activităţii; facilităţi pentru obţinerea de localuri; dreptul de a
percepe taxe consulare.

3.Numirea şi admiterea membrilor oficiului consular:

Numirea şi admiterea şefului de oficiu consular este o procedură specială, bazată
pe un raport de drept internaţional care se numeşte raport de misiune consulară, iar el
are două momente: numirea şefului de oficiu consular, care este un act de drept intern,
supus normelor dreptului administrativ, şi cel de al doilea moment este admiterea
şefului de oficiu consular, care este un act internaţional, pentru că apar raporturi
juridice între două state.
Numai numirea şefului oficiului consular este rezultatul acordului dintre cele două
state care urmează o procedură scrisă lucru prevăzut în art.10 alin.1 din Convenţia de la
Viena din anul 1963 conform căreia:” Şefii de post consular sunt numiţi de statul
trimiţător şi sunt admişi pentru exercitarea funcţiilor de către statul de reşedinţă”,
acelaşi articol reglemetând şi raportul de misiune consulară.
Modalităţile interne de numire şi admitere a şefului de oficiu consular sunt
prevăzute de normele dreptului intern al statelor conform art.10 al Convenţiei de la
Viena din anul 1963 ce prevede:” Sub rezerva dispoziţiilor prezentei Convenţii,
modalităţile de numire şi admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile,
reglementările şi uzanţele statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă”.
Deosebirea dintre raportul de misiune consulară şi raportul de misiune diplomatică
este esenţială, deoarece ea derivă din caracterul diferit al celor două misiuni care
urmează a fi îndeplinite de persoane cu însărcinări internaţionale.
Şeful misiunii diplomatice este acreditat după ce i se cere agreementul, adică se
cere asigurarea că persoana sa nu este non grata pentru statul acreditar. Acreditarea
reprezintă voinţa care emană de la statul acreditant şi declaraţia expresă a statului
acreditar de acceptare a numirii respective, acestea fiind declaraţii unilaterale distincte
de care dreptul internaţional leagă efecte specifice. După ce s-a primit agreementul,

53
şeful misiunii diplomatice prezintă scrisorile de acreditare şi nu primeşte nici un
document de la statul acreditar.
Din contră, admiterea şi numirea unui şef de oficiu consular constituie un acord de
voinţe cu caracter contractual, care se realizează prin numirea de către statul trimiţător,
care este atestată de un document numit patentă consulară şi admiterea de către statul
de reşedinţă, care se face printr-un document numit exequatur. Art.12 din Convenţia de
la Viena din anul 1963 prevede:” Şeful de post consular este admis să-şi exercite
funcţiile printr-o autorizaţie a statului de reşedinţă denumită exequatur”.
O serie de evenimente( cum ar fi numirea şi admiterea, sosirea şi plecarea de pe
teritoriul statului de reşedinţă, înlocuirea de personal şi alte modificări), cu implicaţii
asupra membrilor oficiului consular şi, în primul rând, şefului de oficiu, trebuie să fie
cunoscute de către autorităţile competente din staul de reşedinţă.
Statul de reşedinţă, fiind obligat să asigure respectul ce i se cuvine unui şef de
oficiu care reprezintă un guvern străin şi să recunoască anumite privilegii şi imunităţi
personalului oficiului, trebuie să dea instrucţiunile necesare în acest scop.
Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din anul 1963 (art.24), sunt notificate
către statul de reşedinţă, respectiv ministerul afacerilor externe sau autorităţilor
desemnate de acesta, numirile, sosirile şi plecările, astfel:
” -numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numirea la postul
consular, plecarea lor definitivă sau încheierea funcţiilor lor, precum şi orice alte
schimbări referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la
postul consular;
-sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al postului
consular care locuieşte împreună cu ei şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine
sau încetează de a mai fi membru al familiei;
-angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa în statul de reşedinţă,
ca membri ai postului consular sau ca membri ai personalului particular care au dreptul
la privilegii şi imunităţi”. Dacă este vorba de sosirea sau plecarea definitivă, trebuie ca
acestea să facă obiectul, pe cât posibil, al unei notificări prealabile.
În funcţie de finalitatea lor şi de elementele pe care le cuprind, notificările şi orice
alte comunicări se fac în locuri şi la organe diferite. Dacă notificările privesc statul de

54
reşedinţă, ele se vor face la ministerul afacerilor externe al acestuia ori la autorităţile
desemnate de către acest minister; în alte cazuri ( când este vorba de admiterea şefului
de oficiu consular la exercitarea funcţiilor), notificările se fac către autorităţile
competente ale circumscriţiei consulare. Afară dacă legislaţia statului de reşedinţă nu
dispune astfel, notificarea este adresată ministerului de externe.
Obligaţia de a face notificări revine, în raport de situaţie, unor subiecţi diferiţi: în
primul rând, statului trimiţător, prin organele sale (misiunea diplomatice sau oficiul
consular în satul de reşedinţă ori prin ministerul său de externe), iar în al doilea rând,
misiunii diplomatice a staului trimiţător sau, în lipsa ei, şefului consular; în al treilea
rând obligaţia revine însuşi statului de reşedinţă care trebuie să informeze autorităţile
sale competente din circumscripţia consulară, de îndată ce a admis pe şeful de oficiu
consular.
Art.16 din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede următoarele reguli în ceea
ce priveşte ordinea de precădere între şefii de oficii consulare( în cadrul Corpului
consular):
- ordinea de precădere a şefilor de post consular este determinată, în primul rând, de
clasa din care face parte (consul general, consul, vice-consul, agent consular), ei
trecând înaintea funcţionarilor consulari care nu au această calitate;
- în cadrul fiecărei clase, ordinea este determinată de data acordării exequaturului;
- este luată în considerare (asimilată fiind cu exequaturul) şi autorizarea temporară
astfel că, în cazul în care un şef de oficiu consular este admis să exercite funcţiile sale
cu titlul provizoriu înainte de a fi obţinut exequaturul, data acestei admiteri determină
ordinea de precădere, iar această ordine este menţinută şi după acordarea exequaturului;
- în cazul în care doi sau mai mulţi şefi de post consular au obţinut exequaturul sau
admiterea provizorie la aceeaşi dată, ordinea de precădere între aceştia este determinată
de data la care patenta lor sau actul similar a fost prezentat sau la care notificarea care
le înlocuieşte a fost făcută statului de reşedinţă.
Există reguli şi în ceea ce priveşte cazul geranţilor interimari (geranţii vin după toţi
şefii de post consular, iar între interimari, ordinea de precădere este determinată în
raport de data la care şi-au preluat funcţiile de geranţi interimari). Funcţionarii

55
onorifici, şefii de oficiu consular, se situează ca ordine de precădere în fiecare clasă
după şefii de oficiu consular de carieră, în ordinea şi după regulile mai sus menţionate.
Ordinea de precădere între funcţionarii aceluiaşi oficiu consular constituie o
chestiune care cade în competenţa exclusivă a statului trimiţător, căci în Convenţia de
la Viena din anul 1963 nu sunt referiri decât despre notificarea către autorităţile statului
de reşedinţă a acestei ordini de precădere.
Art.21 din Convenţie arată că:” Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai
unui post consular şi orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea
diplomatică a statului trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de
reşedinţă, de către şeful postului consular, ministerului afacerilor externe al statului de
reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister”.
Geranţa interimară este reglementată de art.15 al Convenţiei de la Viena din naul
1963. Gerantul intermediar este un şef de post care exrcită, cu titlu temporar, funcţiile
de conducere, el fiind desemnat prin notificare de misiunea diplomatică a statului
trimiţător sau şeful titular al postului consular, care va lipsi temporar de la oficiu.
Gerantul intermediar nu este numit prin patenta consulară. De regulă, gerantul
intermediar trebuie să fie desemnat dintre funcţionarii consulari sau diplomaţii statului
trimiţător, care activează în statul de reşedinţă.
Dat fiind caracterul provizoriu al geranţei interimare şi pentru a asigura exerciţiul
neîntrerupt al funcţiilor consulare, numirea gerantului interimar nu este supusă
procedurii de admitere. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să
acorde asistenţă şi protecţie gerantului interimar, iar atribuirea calităţii de şef al
oficiului consular, chiar cu titlu interimar, are efecte asupra statutului juridic al
persoanei în cauză (art.15 alin.3 şi 4 din Convenţie).
În cazul geranţei interimare există chiar o ordine de preferinţă. Deşi Convenţia nu
face chiar o enumerare expressis verbis, ordinea se poate deduce: mai întâi agentul
diplomatic sau un funcţionar consular, iar la nevoie, orice altă persoană, acesată ordine
de preferinţă este mult mai precis fixată în convenţiile bilaterale, apoi indiferent despre
ce persoană este vorba, se cere să se facă o notificare în acest sens la organele statului
de reşedinţă. Notificarea, de regulă, trebuie să fie prealabilă, numirii, pentru că în raport
de categoria din care face parte persoana în cauză şi raţiunea notificării sale prealabile

56
este diferită (dacă este vorba de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al
statului trimiţător în statul de reşedinţă, acesta nu trebuie să se pronunţe cu privire la
atribuirea calităţii de agent interimar).
Gerantul interimar se bucură, în principiu, de aceleaşi drepturi şi imunităţi ca şeful de
post consular, mai puţin ordinea de precădere, care este după toţi şefii de post consular
(art.16 alin.4 al Convenţiei).
Misiunea gerantului interimar ia sfârşit, ipso facto, prin revenirea şefului titular în
fruntea acelui oficiu sau prin dispariţia cauzei care l-a împiedicat, pentru un timp, să-şi
exercite funcţiile de şef de oficiu consular.

4. Patenta consulară şi exequaturul consular:

57
 CAPITOLUL IV

Relaţiile consulare ale României

a.Istoricul consulatelor în România:

Crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza şi dezvolta
relaţiile economice, în special cele comerciale între ţări, dar ele au rezultat şi din cerinţa
de a asigura ocrotirea persoanelor fizice şi juridice ale unui stat, care se aflau sau
desfăşurau o activitate pe teritoriul altui stat. Ele reprezintă consecinţa dezvoltării
comerţului marcând de asemenea şi o prezenţă politică peste hotare.
Fondată pe interese politice, instituţia relaţiilor consulare se bazează, în acelaşi
timp, pe premisele juridice generale, derivând din dreptul şi obligaţiile pe care ordinea
juridică internaţională le atribuie statelor (fenomenul imigrării sau al prezenţei străinilor
ocazionează unele angajamente pentru statul de imigraţie – cât priveşte tratamentul pe
care trebuie să-l acorde acelei categorii de străini, după cum legătura de cetăţenie
implică anumite obligaţii – cum ar fi aceea de fidelitate sau jurisdicţie personală
astatului de apartenenţă şi altele pe care statul de reşedinţă nu le poate ignora).

58
 Instituţia consulatelor din România a apărut şi a fost folosită, atunci când ţara
noastră, prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea ea oferi, areprezentat interes
pentru expansiunea economico-comercială străină53. Evoluţia social-economică din
ţările române (navigaţia pe Dunăre, baza de materii prime şi debuşee pentru produsele
industriale) a atras atenţia expansiunii economice a capitalului vest-european, fapt care,
adunat cu lupta unor puteri vecine de a-şi extinde sferele de influenţă sau de a-şi
instaura dominaţia în această regiune, au constituit cei doi factori motori de bază care
au dus la înfiinţarea de numeroase consulate, în cele mai diferite colţuri ale ţării.
Dacă a existat o raspândire densă şi timpurie de consulate pe teritoriul ţării noastre
(când cele mai multe ţări europene din acel timp erau, într-un fel sau altul , reprezentate
în România), în schimb consulatele noastre din străinătate au luat fiinţă, mult mai târziu
şi fără a cunoaşte o extindere prea mare şi aceasta deoarece ţările stăine, în special
marile puteri, erau în competiţie pentru aavea reprezentanţe care să realizeze scopurile
de expansiune politică şi economică, adr netratând ţările române ca entităţi politice de
rangul lor, nu erau dispuse să accepte reprezentanţe ale acestora pe teritoriul lor.Ţările
române, la rândul lor nu aveau o expansiune economică şi nici interese cu caracter
consular de apărat în străinătate nu apăruseră, întregul efort fiind angajat în lupta pentru
dobândirea independenţei, a recunoaşterii României ca stat.
Reprezentarea consulară a constituit o etapă în acţiunea pentru asigurarea
reprezentării statelor străine în ţările române şi de promovare a unei evoluţii care adus
la reprezentarea politică, astfel că după cum se ştie consulatele au premers legaţiilor,
unele dintre ele transformându-se în reprezentanţe diplomatice ori, cel mai adesea, în
organe mixte de reprezentare diplomatică şi consulară (legaţie şi consulat general), dar
cele mai multe (altele decât cele din Bucureşti) au continuat să funcţioneze, încă o
vreme îndelungată. Poziţia autorităţilor române a fost de a învinge rezerva statelor
străine şi de a urgenta trecerea la reprezentarea politică, iar existenţa organelor
consulare (care se ocupau şi cu problemele politice) a constiuit o împrejurare
favorabilă, pentru că acest salt calitativ a necesitat numai o punere de acord a formei, cu
conţinutul.

53
Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, ‘’Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti’’, Editura
Politică, Bucureşti,1966 (‘’Activitatea consulilor nu era numai de ordin politic.Chestiuni economice, ca
importul de grâne,…era una din preocupările lor’’, pagina 215).

59
 Consulatele străine au îndeplinit şi sarcinile politice corespunzătoare acelor
vremuri. În condiţiile în care existau o serie de impedimente la crearea de reprezentanţe
diplomatice (ca urmare a situaţie pe care o aveau Principatele române), iar mişcările
social-politice din această regiune, ca şi lupta ce se ducea, dacă nu pentru acapararea de
teritorii, cel puţin pentru obţinerea de sfere de influenţă, se intensificase, în cursul
redeşteptării naţionale şi a luptei pentru cucerirea independenţei şi a unităţii naţionale,
folosirea reprezentanţelor era necesară şi impusă, ca fiind cea mai potrivită formă de
reprezentare a statelor străine care putea fi admisă în acel timp.
Consulatele străine din ţările române au fost create şi au funcţionat în epoca în care
relaţiile dintre state erau stabile în dispreţul general faţă de principiul independenţei şi
suveranităţii statelor, când se practicau relaţii inegale şi intervenţia în treburile interne
ale statelor mici; ca atare aceste consulate aveau un drept de jurisdicţie şi prcticau
sistemul capitulaţiilor. Până la dobândirea independenţei, statele străine tratau cu
Imperiul Otoman problema înfiinţării de consulate pe teritoriul nostru, precum şi
statutul lor juridic. În virtutea tratatelor de’’capitulaţiune’’ cu puterile occidentale,
străinii veniţi în Moldova şi Valahia erau îndreptăţiţi să profite de privilegii
excepţionale în baza protecţiei consulatelor lor54. Dar aplicarea sistemului
capitulaţiilor55 în ţările române constituia un abuz.
Devenind un stat suveran, egal în drepturi cu toate celelalte state, liber să întreţină
relaţii economice şi politice fără nici o îngrădire, România a înlăturat amestecul în
treburile sale interne din partea agenşilor străini care, sub pretextul apărării intereselor
cetăţenilor lor ori profitând de regimul capitulaţiilor, ştirbeau interesele ei ca stat.
Lupta împotriva abuzurilor consulare străine a reprezentat o parte integrantă din
lupta generală pentru recunoaşterea ţării noastre (a Principatelor Unite) şi a
independenţei sale de stat. La rândul lor, consulatele române şi-au adus contribuţia la
afirmarea independenţei noastre de stat, fiind unul dintre cele mai importante
instrumente pentru stabilirea de relaţii politice cu celelalte state.Dacă în trecut, consulii
statelor europene erau numiţi în Principate cu acordul Porţii, după Unire s-a tins la o
clară limitare a puterii consulatelor străine şi la schimbări în procedura de numire a
54
Termenul ’’capitulaţii’’ poate fi definit ca ’’desemnând un tratat în termenii căruia străinii rezidenţi în
Turcia sunt îndreptăţiţi la imunităţi şi drepturi speciale şi sunt mai mult sau mai puţin supuşi legilor ţării
respective.’’
55
Capitulaţiilor li s-a atribuit caracterul unor’’convenţii’’ intervenite între domnii români şi sultani.

60
 consulilor, organele române socotind de competenţa lor dreptul de a aproba înfiinţarea
unor consulate sau de accepta numirea unor consuli.regimul jurisdicţiei consulare
devenise cu totul anacronic, după formarea şi organizarea statului naţional român.
Regimul de drepturi de care beneficiau străinii în Principatele unite, motiva întru totul
desfinţarea jurisdicţiei consulare, iar ca rezulta relaţiile dintre autorităţile statului
naţional român şi reprezentanţii consulari au marcat o schimbare; s-a respins regimul de
care beneficiau supuşii străini faţă de cetăţenii Principatelor (regim care le îngăduia
săvârşirea unor serii de abuzuri pe care consulatele le apărau) autorităţile române luând
măsuri pentru a limita imixtiunile consulatelor în justiţie.
Apariţia instituţie consulatelor în ţara noastră constituie expresia luptei pentru
independenţă, precum şi pentru apărarea şi afirmarea naţională.
Declararea independenţei de la 9 mai 1877, care consacră pe plan oficial dreptul de
legaţie, găseşte ţara noastră cu numeroase legături de natură oficială stabilite, cu agenţi
cvasidiplomatic în principalele ţări, cu instituţii interne pentru afaceri externe şi cu
practicare, după toate normele internaţionale, a uzanţelor primirii şi trimiterii de
reprezentanţi.Ca şi alte state din sud-estul european, în schimbul unui tribut plătit,
Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat organizarea lor şi totala libertate de acţiune,
situaţie pe care doctrina de drept internaţional specifică epocii o caracterizează în
sensul că statul tributar îşi păstrează suveranitaea completă,deşi plata tributului
reprezintă o dovadă a slăbiciunii şi diminuează strălucirea demnităţii.
Statutul special56 pe care l-au avut Moldova şi Ţara Românească a permis ca acestea
să întreţină relaţii cu alte state, inclusiv cu Imperiul Otoman sub protectoratul căreia se
afla încă din secolul al XVI-lea, iar destrămarea feudalismului şi începuturile relaţiilor
capitaliste în ţările române au determinat apariţia în suprastructura politică şi juridică, a
unor elemente noi care urmau să ducă la schimbări corespunzătoare în raporturile de
vasalitate româno-turce.
În prima parte a secolului al XIX-lea şi mai ales, după Tratatul de la Adrianopol
(1829), Principatele şi-au întărit autonomia şi au dobândit condiţii favorabile dezvoltării

56
Protectoratul clasic consta în obligaţii la anumite datorii convenţionale în raport cu protectorul său, statul
protejat nu ramâne mai puţin suveran şi, în consecinţă, în lipsa unei clauze formale conservă folosirea şi
exerciţiul dreptului de reprezentare diplomatică cum este cazul Moldovei şi Ţării Româneşti care trimiteau
însărcinaţi cu afaceri în probleme de religie ortodoxă pentru a reprezenta interesele lor la Constantinopol,
regim consacrat în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi.

61
lor politice şi economice, iar ca urmare a acestor noi împrejurări (libertatea comerţului
pentru Principate şi dreptul locuitorilor acestora de a naviga), au fost create consulate la
Bucureşti şi Iaşi de către Rusia (1781), Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798),
Anglia (1803).
Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi cuprindea prevederi care recunoşteau
guvernului rus dreptul de a numi un consul general în Principate, dar consulatele ruseşti
în Principate au funcţionat(cu întreruperile cauzate de războaiele ruso-turce) din prima
jumătate a secolului al XIX-lea.Totuşi, abia după războiul Crimeei, consulii ruşi au
reglementat o serie de chestiuni de interes local prin discuţii cu autorităţile române, fără
a mai cere acordul Porţii.La rândul său, guvernul român s-a folosit, până în anul 1869,
în relaţiile cu Rusia, de forma misiunilor speciale, deşi acesta avea consuli la Bucureşti,
Iaşi,Galaţi,Brăila şi Ismail.
Începând din deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, s-a oficializat sistemul de
numire a consulilor ruşi în ţările române şi s-au făcut apoi, un pas important pe lini
dezvoltării relaţiilor politice prin ridicareconsulatului general de la bucureşti la rangul
de agenţie diplomatică (reprezentanţa purta denumirea de’’ agenţie diplomatică şi
consulat general al Rusiei’’).
Primii consuli ai Austriei au fost numiţi în 1873 şi aceştia aveau ca sarcină apărarea
intereselor supuşilor austrieci (sudiţii) care se îndeletniceau cu comerţul, precum şi de
a informa guvernul de la Viena despre atitudinea domnilor şi relaţiile lor cu Rusia şi
Turcia. Prezenţa lor pe teritoriul ţării noastre aînsemnat însă, un întreg şir de abuzuri.
Pe baza înţelegerii cu Poarta, Prusia, urmând exemplul Rusiei şi Austriei, şi-a
trimis consuli la Bucureşti şi Iaşi, încă de la sfâşitul secolului al XVIII-lea, pentru
aproteja interesele supuşilor germani din Principatele române, dar acestora nu li s- a
îngăduit să se bucure de dreptul de reciprocitate.
După câştigarea independenţei sale, Belgia a căutat să strângă relaţiile cu ţările
române şi, pentru menţinerea şi dezvoltarea acestor legături, la 17 noiembrie 1838,
aînfiinţat primul consulat la galaţi cu caracter comercial, dar şi politic, având misiunea
de a o reprezenta în ambele principate. După 1880, când reprezentanţa diplomatică a
Belgiei la Bucureşti devine legaţie,se va ănfiinţa un consulat belgian ăn capitala
României, apoi se vor instala alte două la Constanţa şi Sulina.

62
 Olanda, la rândul ei, reluând relaţiile economice cu ţările române, a înfiinţat la 21
decembrie 1841 un consulat comercial la Galaţi, iar la 25 august 1856 stabileşte la
Bucureşti o misiune cu atribuţii mai largi, o agenţie şi consulat general, iar după această
dată de înfiinţează agenţii consulare onorifice în diferite localităţi: în cursul anului
1857, la Botoşani, Bârlad, Focşani, Roman, iar în anul 1858 la Giurgiu. După
recunoaşterea independenţei României, la 13 februarie 1880, consulatul general este
transformat în misiune diplomatică, iar cu timpul, acestei legaţii i s-au adăugat două
consulate (la Bucureşti şi la Galaţi), patru viceconsulate (Brăila, Sulina, Tulcea şi
Giurgiu), şi o agenţie consulară (Focşani).
În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării relaţiilor
româno-franceze, a pătrunderii în această zonă, din ce în ce mai des, a negustorilor şi
intelectualilor francezi, a creşterii influenţei franceze, îndeosebi, pe plan social şi
cultural înfiinţându-se în Principate un consulat general francez la Bucureşti şi un
viceconsulat la Iaşi. -----Prin pacea încheiată în 1802 cu Poarta, Franţa a obţinut de la
turci, nu numai redeschiderea şi chiar lărgirea reprezentanţei sale consulare în Balcani,
dar şi reînnoirea privilegiilor economice prin vechile capitulaţii şi permisiunea acordată
pentru prima oară, de a desfăşura un comerţ liber şi activ în Marea Neagră.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, marile puteri
încep să-şi manifeste un interes crescut faţă de Principatele române, care ocupau o
importantă poziţie economică şi politică în cadrul Imperiului Otoman, iar acest interes
creşte mai ales, după Pacea de la Adrianopol din 1829, în urma căreia ţările române
căpătau dreptul de a încheia în mod independent tranzacţii comerciale cu alte state.În
acest context, au fost înfiinţate consulate ale acestora, cu menirea de a îmbina atribuţiile
economice cu cele de natură politică. Dezvoltarea porturilor Galaţi şi Brăila şi
introducerea navigaţiei pe Dunăre atrage atenţia angliei care era o mare amatoare de
materii prime şi exportatoare de fire, stofe şi produse feroase. În baza capitulaţiilor
încheiate cu Poarta, prin care Anglia dispunea de dreptul de a înfiinţa reprezentanţe în
orice provincie a Imperiului Otoman, ambasadorul britanic la Constantinopol a hotărât
să acrediteze, cu titlu personal, un emisar în ţările române (februarie 1800). Dar primul
consul englez a fost instalat la Bucureşti abia după ce Rusia, Austria, Prusia şi Franţa îşi
desemnaseră reprezentanţii în cele două principate (1802 este numit consulul la

63
Bucureşti, iar în anul 1814 un al doilea consul general este numit la Iaşi), pentru că
recunoaşterea în calitate de consul a reprezentantului englez nu a fost confirmată de
către Poartă decât în ianuarie 1803.
Statul grec şi-a înfiinţat primele reprezentanţe consulare în ţările române, mai ales
pentru apărarea intereselor grecilor ce se aflau în emigraţie. Începând cu data de 25
februarie 1835 când se stabileşte primul consul general grecesc la Iaşi şi un
viceconsulat la Galaţi, se mai înfiinţează agenţii consulare în următorii ani la Focşani,
Bârlad, Fălciu.În Ţara Românească, se înfiinţează un consulat la Bucureşti în 1841, în
acelaşi an un viceconsulat la Brăila, mai târziu o agenţie consulară la Ploieşti, alta la
Craiova şi alta la Giurgiu. La 24 ianuarie 1876, consulatul general al Greciei la
Bucureşti a fost ridicat la rangul de agenţie diplomatică şi consulat general.
La rândul său, ţara noastră a înfiinţat două consulate onorifice (unul la Patras şi altul
în Corfu în 1880) cu sarcina dea proteja interesele ţării şi ale comerţului local.
Chiar în primul an de domnie al lui Alexandru Ioan Cuza (1859), un consul al
Statelor Unite ale Americii a fost numit în Principatele Unite.Acest consul a iniţiat
negocieri pentru încheierea unui tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie cu Principatele
Unite, dar fără a se ajunge la un rezultat datorită opoziţiei Porţii.În perioada care a
urmat Statele Unite ale Americii au avut fără întrerupere reprezentanţe diplomatice şi
consulare, dar abia după anul 1871, consulul american îşi are sediul în Bucureşti,
menţinând totodată consulare sau viceconsulate la Galaţi, Brăila şi vremelnic la Iaşi.În
următorii ani s-au desfăşurat negocieri pentru încheierea unor convenţii comerciale şi
consulare între Statele Unite ale Americii şi ţara noastră. Investiţiile americane în ţara
noastră au crescut într-un ritm accentuat după cucerirea independenţei de stat a
României, ceea ce a impus intensificarea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi
Washington (ca rezultat, în anul 1881, se înfiinţează legaţii în capitelele celor două
ţări). Consulatele americane îşi continuă activitatea pe teritoriul român, dar cele dintâi
consulate ale ţării noastre pe teritoriul american încep să funcţioneze în perioada 1917-
1918 în cursul Primului Război Mondial (un consulat general la New York, un consulat
la Chicago şi unul la Washington).
Folosind la început delegaţii consulare onorifice sau serviciile consulatelor altor
state (Franţa, Italia), Ministerul Afacerilor Externe a hotărât în anul 1905 înfiinţarea

64
unui consulat general la Cairo, iar în anul 1906 guvernul turc şi-a dat acordul pentru
înfiinţarea acestuia la Cairo. După Primul Război Mondial au fost înfiinţate agenţiile
consulare onorifice de la Alexandria şi Port Said.
La data de 27 iulie 1862 a fost emis un decret prin care s-a reorganizat Ministrerul
de Externe (contopindu-se cele două ministere de externe), cuprinzând trei secţiuni, una
dintre acestea fiind cea a afacerilor consulare. Ca rezultat a avut loc organizarea
serviciului extern al României (legea organică a Ministerului de Externe din 1873)
potrivit căreia România era reprezentată în străinătate de ”trimişi diplomatici, consuli şi
agenţi de comerciu sau delegaţi”.Consulii îndeplineau funcţiile de ofiţeri ai stării civile
pentru românii din străinătate, de judecători în materie civilă şi comercială pentru
pricinile iscate între români, de notari şi depăzitari; ei eliberau paşapoarte şi apărau
interesele cetăţenilor şi statului român, urmăreau îndeplinirea tratatelor şi convenţiilor
încheiate de statul român cu guvernul român cu guvernul ţării de reşedinţă, întreţineau
corespondenţa cu organele statului şi informau guvernul român despre îndeplinirea
misiunii lor.
Consulii vor fi numiţi, conform legii, ”unde va fi trebuinţă”, stabilindu-se două
categorii de reprezentanţi consulari: consuli retribuiţi şi consuli neretribuiţi, precum şi
gradele consulilor retribuiţi (consuli generali, care puteau primi şi titlul de agenţi
politici sau însărcinaţi cu afaceri, consuli şi viceconsuli). Consulii erau numiţi ăn
oraşele mai importante care prezentau interes pentru România şi aveau în special
sarcini economice şi juridice.
Primul nostru Regulament consular datează dinainte de proclamarea Regatului,
din anul 1880, iar în anul 1937 a fost adoptat cel de al doilea Regulament consular al
României. Într-un volum de texte bine puse la punct şi sistematic aranjate,
Regulamentul cuprindea un număr de 176 articole cea mai mare parte din prevederile
lui regelementând foarte cuprinzător funcţiile consulare pe fiecare domeniu de
activitate distinct, adr sunt tratate şi probleme generale(categoriile consulare, regulile
după care se desfăşoară activitatea, personalul consulatelor şi statutul lui juridic, modul
de numire a consulilor şi altele).

65
 Practica consulară a României a urmat sistemul tradiţional adică în România au
funcţionat un număr însemnat de consulate străine, din care multe onorifice57, iar la
rândul său ţara noastră a organizat unele consulate, fie în ţările occidentale, dar mai ales
în ţările vecine, în scopul apărării intereselor cetăţenilor români şi a sprijinirii
comerţului58 asta întâmplându-se până după cel de al Doilea Război Mondial. În anul
1948, statul român a adoptat o atitudine restrictivă faţă de activitatea consulară, de
restrângere a acesteia, iar ca rezultat toate consulatele străine din România, cu excepţia
celui rus şi turc de la Constanţa au trebuit să-şi înceteze activitatea, aceleaşi rezerve au
fost manifestate şi asupra folosirii consulatelor noastre în străinătate. După anul 1960
România şi-a revizuit politica externă faţă de ţările occidentale în perioada de după
Convenţia de codificare a dreptului consular ( la care a participat şi România) şi sub
influenţa exercitată asupra modului de abordare a relaţiilor consulare, instituţia a fost
reconsiderată, iar ac urmare au fost încheiate convenţii consulare cu un număr destul de
mare de state occidentale (Franţa, Italia, Belgia fiind unele dintre ele) şi au fost
înfiinţate consulate române în străinătate. După Revoluţia din decembrie 1989
problema consulatelor a fost abordată de ţara noastră într-un mod fundamental nou,
pornindu-se de la rolul pe care acestea îl au ca factor de colaborare internaţională.
Serviciul exterior al Ministerului Afcerilor Externe cuprinde în afară de misiunile
diplomatice şi oficiile consulare (art.12 din Hotărârea Guvernului nr.21/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe). Ţara noastră are în prezent
un număr destul de mare de consulate generale de carieră (Alexandria, Cape Town,
Cernăuţi, Chicago, Istambul,Los Angeles, Marsilia, Milano, Marsilia, Montreal,
Munchen, New York, Odessa, Rio de Janeiro, Salonic, San Marino, Shanghai, Skopje,
Sydney, Szeged, Toronto, Zagreb) şi consulate onorifice în număr de 78.România a
admis pe teritoriul său în acelaşi timp un număr de 6 consulate generale de carieră
(Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Sibiu, Suceava, Cluj-Napoca) şi un număr de
consulate onorifice. Înteresant de menţionat este faptul că reprezentanţa consulară a
constituit formula la care s-a recurs în sistemul nostru până la restabilirea relaţiilor
diplomatice cu Spania şi Republica Federală Germania.

57
Au funcţionat 47 consulate de carieră şi 77 consulate onorifice.
58
România a avut 25 de consulate de carieră şi 62 de consulate onorifice.

66
 Practica convenţională a ţării noastre iniţial nu a fost prea dezvoltată având în
vedere faptul că existau doar 4 convenţii bilaterale încheiate ( cu Statele Unite ale
Americii în 1881, Elveţia în 1880, Italia în 1880 şi Belgia în 1881) şi câteva convenţii de
stabilire şi tratate de comerţ şi navigaţie. După cel de al Doilea Război Mondial aceste
convenţii au fost declarate caduce. Convenţiile consulare au fost înlocuite după
codificarea dreptului consular de la Viena cu noi convenţii şi s-a extins odată cu acestea
şi sfera statelor cu care ţara noastră a reglementat probleme de natură consulară, aceasta
reprezentând o deschidere în materie. După 1990 România şi-a modificat poziţia faţă de
instituţia consulatelor onorifice, în sensul admiterii lor. Astfel că România are încheiate
un număr de 88 convenţii consulare ( cu Anglia, Austria, Australia, Belgia, Bulgaria,
Brazilia, Canada, Cipru, China, Finlanda, Franţa, Grecia, Germania, Italia, Iugoslavia,
Rusia, Republica Africa de Sud, San Marino, Statele Unite ale Americii, Sudan, Turcia,
Ucraina,Ungaria).
România a aderat la Convenţia de la Viena din anul 1963 prin decretul nr. 481 din 20
decembrie 1971, iar pe plan intern în prezent există un regulament de organizare a
oficiilor consulare şi unul pentru consulatele onorifice.
Problema determinării organelor care exercită funcţii consulare s-a pus în
convenţiile consulare bilaterale ale ţării noastre, însă tratarea ei nu s-a făcut identic, deşi
în fond soluţiile sunt aceleaşi. În reglementările ce au urmat după adoptarea Convenţiei
de la Viena din anul 1963, România a preluat formularea exhaustivă a acesteia, în sensul
că s-a dat un răspuns complet la întrebarea cine poate îndeplini funcţii consulare.
În prima convenţie încheiată după acestă dată(Convenţia cu Italia art.5) se prevede:
” 1. Funcţiile consulare vor fi exercitate de către funcţionarii consulari ai statului
trimiţător.
2. Funcţiile consulare pot fi exercitate, când este cazul, şi de către agenţii diplomatici
din cadrul misiunii diplomatice a statului trimiţător în statul de reşedinţă;în această
situaţie, vor fi respectate drepturile şi îndatoririle agenţilor diplomatici”.
Un text identic se găseşte şi în convenţiile consulare cu: Anglia ( art.13 pct.1 şi 2),
Turcia (art.5 pct.1 şi 2) şi Austria ( art.5 pct.1 şi 2). În convenţia consulară cu Franţa
(art.42 pct.1), există o formulare diferită în ceea ce priveşte exercitarea de funcţii
consulare de către misiunile diplomatice:”ele vor putea fi, de asemenea, exercitate, când

67
este cazul potrivit regulilor dreptului internaţional, de către misiunea diplomatică a
statului trimiţător aflată în statul de reşedinţă, respectându-se drepturile şi îndatoririle
membrilor misiunii diplomatice”.
În ceea ce priveşte înfiinţarea de consulate pe teritoriul ţării noastre practica bilaterală
nu este unitară, chiar dacă ca orientare generală, prevederile convenţionale au acelaşi
sens.În convenţiile noastre consulare anterioare codificării dreptului consular, se
înscrisese principiul că fiecare parte are dreptul să înfiinţeze consulate şi că sediul, rangul
şi circumscripţia vor fi stabilite printr-o înţelegere între părţile contractante. Aceste
formulări nu erau de cele mai multe ori potrivite pentru că puteau genera interpretări
precum dreptul statului trimiţător de a înfiinţa un oficiu consular pentru simplul fapt că
era enunţată de principiu şi că aceată problemă era deja tranşată prin convenţie şi că în
discuţie s-ar mai afla doar simpla precizare a sediului, rangului şi circumscripţiei
consulare. Neconvenirea circumscripţiei consulare şi a sediului putea fi considerată ca un
fel de obstrucţie adusă exercitării unui drept recunoscut. Practica ulterioară codificării
concordă cu regulile care se găsesc înscrise în Convenţia de la Viena din anul 1963 (art.
4), înfiinţarea unui ofociu consular fiind, în toate cazurile rezultatul unui acord între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă59. Dar, dacă în textul de la Viena se subliniază rolul
determinant pe care-l are statul de reşedinţă, precizând că înfiinţarea unui oficiu consular,
fixarea sediului consular, rangului şi circumscripţiei, ca şi modificările ulterioare aduse
acestora, sunt supuse consimţământului sau aprobării statului de reşedinţă ( încercându-se
poate să menajeze susceptibilităţile acestuia) pentru că în alte convenţii există nuanţe care
se abat de la aceste formulări. Ca exemplu este convenţia consulară încheiată cu Belgia
(art.2) în care se prevede că:” Fiecare înaltă parte contractantă poate înfiinţa oficii
consulare pe teritoriul celeilalte înalte părţi contractante”, pentru ca cerinţa înţelegerii
între cele două state să fie limitată numai ş astabilirea oficiului, a rangului său şi a
circumscripţiei consulare, precum şi referitor la schimbarea acestora. Rezultă că părţile
contractante au reglementat deja problema înfiinţării oficiului consular, urmând a fi
negociate, numai celelalte elemente ale acestuia punându-se accent pe convenirea
acestora.

59
Convenţiile cu Anglia(art.2), Italia(art.2), Turcia(art.2) şi altele.

68
 În practica bilaterală a ţării noastre in ceea ce priveşte personalul oficiilor
consulare, posterioară codificării dreptului consular, întâlnim aceleaşi clasificări care
există şi în Convenţia de la Viena din anul 1963. În toate convenţiile încheiate după acest
an, regăsim în articolul afectat definirii expresiilor folosite în cuprinsul lor, categoriile de
şef de oficiu, membru al oficiului consular, membru al personalului consular, membru al
personalului privat.
În convenţiile consulare bilaterale, cu privire la efectivul personalului consular, ale
ţării noastre care au a fost încheiate anterior codificării dreptului consular din anul 1963,
această problemă nu a fost, de regulă, reglementată. În toate convenţiile încheiate după
adoptarea Convenţiei de la Viena din anul 1963, problema a fost reglementată bilateral de
ţara noastră, în conformitate cu soluţia dată de Convenţie, dar mai apare mult mai
evidentă preocuparea statelor contractante de a ajunge la un anumit echilibru în regimul
stabilit, atât pentru statul trimiţător, cât şi pentru cel de reşedinţă.Tocmai de aceea este
afirmat mai întâi dreptul statului trimiţător de a-şi stabili efectivul personalului şi în
acelaşi timp, este menţionat şi dreptul statului primitor de a-şi afirma poziţia; faţă de
Convenţia de codificare, se menţionează dreptul statului de a stabili efectivul şi nu mai
este subînţeles. În convenţia consulară cu Franţa (art.6), această preocupare este astfel
concretizată:
” 1. Statul trimiţător stabileşte numărul membrilor oficiului său consular, în funcţie de
importanţa activităţii acestuia, precum şi de necesităţile unei normale desfăşurări a
activităţii sale; statul de reşedinţă va putea cere totuşi, ca efectivul membrilor oficiului
consular să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră rezonabil şi normal, ţinând
seama de condiţiile existente în acea circumscripţie consulară şi de necesităţile efective
ale oficiului consular”.Un text identic se regăseşte şi în convenţiile cu: Belgia (art.5),
Cuba (art.5 pct.1) şi cu Statele Unite ale Americii (art.5 pct.1) din ele fiind omis criteriul
pe care-l are în vedere statul trimiţător la fixarea efectivului. În schimb în convenţiile
consulare cu: Anglia (art.5), Austria (art.7), Finlanda (art.9) şi cu Italia (art.7 pct.1 şi 5),
textele au în vedere: ” volumul de muncă” sau ” alţi factori care privesc activitatea
proprie a oficiului consular” (cea cu Finlanda); în plus cea cu Austria are unele formulări
mai logice (”în funcţie de volumul de muncă şi de alte condiţii de care depinde

69
desfăşurarea unei activităţi corespunzătoare....” ori ” statul trimiţător este liber să
stabilească aşa cum consideră necesar numărul....”).
Potrivit practicii noastre interne cu privire la patenta consulară, numirea şefului de
oficiu consular este notificată după caz, şefului de stat, şefului de guvern sau ministerului
afacerilor externe al statului pe teritoriul căruia urmează să-şi exercite atribuţiile prin
patenta consulară eliberată la nivelul corespunzător organului căruia i se adresează.
Practica bilaterală a României are unele elemente comune cu practica consulară generală,
aşa cum a fost ea codificată la Viena în anul 1963, fără a fi unitară însă. În convenţiile
consulare anterioare codificării, se regăseşte în primul rând o prevedere nemaiîntâlnită în
Convenţia de la Viena privind necesitatea obţinerii, prealabil numirii, a acordului statului
de reşedinţă relativ la persoana consulului; solicitarea acestui acord, înainte de numirea
şefului de oficiu consular, apare ca un gest de curtoazie faţă de statul de reşedinţă şi nu ca
o formalitate inutilă de natură a complica procedura, contribuind astfel la întărirea
prestigiului şefului de oficiu consular. Convenţiile consulare bilaterale posterioare
codificării dreptului consular sunt orientate după reglementările din Convenţia de la
Viena din anul 1963, fără a abandona totuşi practica anterioară. Dacă în convenţiile
consulare cu Anglia (art.3)60, Belgia (art.3) şi Franţa (art.3), s-a pornit de la Convenţia de
codificare din care n-au fost reluate soluţiile de alternanţă, iar singurul element distonant
care apare, este cel cu privire la necesitatea obţinerii pe cale diplomatică a acordului
prealabil al statului de reşedinţă în ceea ce-l priveşte pe şeful de oficiu consular, în
convenţiile cu Austria, Italia şi Turcia (care au dispoziţii identice) apar unele nuanţeşi
deosebiri ( nu este menţionat expres dreptul statului trimiţător de a numi pe şeful de
oficiu consular, acest lucru rezultând numai în mod implicit; nu se cere acordul prealabil
al statului de reşedinţă în legătură cu numirea unei persoane ca şef de oficiu consular).
În ceea ce priveşte admiterea unui diplomat la exercitarea de funcţii consulare în
practica convenţională a ţării noastre soluţiile sunt variabile. În convenţiile încheiate
anterior anului 1963, se menţionează pur şi simplu că prevederile Convenţiei cu privire la
drepturile li obligaţiile consulilor se vor aplica corespunzător şi colaboratorilor
reprezentanţelor diplomatice însărcinaţi să îndeplinească funcţii consulare, făra a se face

60
În vederea numirii şefului de oficiu consular, statul trimiţător trebuie să obţină, pe cale diplomatică,
acordul prealabil al statului de reşedinţă; ” după obţinerea acordului sus menţionat” (art.3 Convenţia
consulară cu Anglia).

70
menţiune despre necesitatea notificării agentului diplomatic care îndeplineşte funcţii
consulare ori despre necesitatea obţinerii consimţământului pentru persoanele care preiau
geranţa consulatului. În convenţiile încheiate după anul 1963, soluţiile sunt concepute şi
formulate în sensul practicii internaţionale.
În practica convenţională bilaterală a ţării noastre, problema numirii membrilor
oficiului consular a fost reglementată într-un mod amănunţit, existând preocuparea de a
evita situaţiile echivoce şi de aici, eventualele neînţelegeri. Cât priveşte convenţiile
consulare încheiate anterior codificării dreptului consular, practica nu este unitară, dar se
pot reţine unele caractere comune: se exclude, de principiu, numirea şi primirea
consulilor onorifici; consulii şi persoanele oficiale ale oficiului consular nu au dreptul de
a face comerţ ori de a exercita vreo profesiune pe teritoriul statului de reşedinţă; situaţia
angajaţilor consulari şi a personalului de serviciu nu a fost reglementată în ceea ce
priveşte condiţiile numirii şi admiterii lor. În convenţiile consulare încheiate după
codificarea dreptului consular, există o reglementare mult mai precisă pentru fiecare
categorie de membri ai oficiului consular: şeful de oficiu, funcţionarii consulari,angajaţii
consulari şi membrii personalului de serviciu ai oficiului consular. În ceea ce-l priveşte pe
funcţionarul consular, necesitatea ca acesta să aibă cetăţenia statului trimiţător, să nu fie
rezident permanent pe teritoriul statului de reşedinţă ori să se găsească acolo pentru
îndeplinirea altor sarcini, să nu execute vreo activitate lucrativă şi să fie consul de carieră
(în convenţiile consulare cu: Austria art.8, Belgia art.6, Franţa art.6), dar aceste condiţii
nu sunt în toate convenţiile la fel formulate ori chiar stipulate ca atare. În ceea ce priveşte
faptul că membrii oficiului consular nu pot desfăşura pe terotoriul statului de reşedinţă
nici o activitate lucrativă, trebuie înţeles faptul că de respectarea acestei condiţii depinde
rămânerea în rândul personalului oficiului consular(nu şi de numirea în cadrul postului).
Convenţia consulară cu Franţa în art.6 prevede:
” 5) Angajaţii consulari... nu pot fi decât cetăţeni ai statului trimiţător sau ai statului de
reşedinţă.
6) Membrii oficiului consular nu au dreptul să exercite pe teritoriul statului de
reşedinţă vreo altă activitate profesională şi nici să facă acte de comerţ”.
Acelaşi text îl regăsim şi în convenţiile consualre cu: Anglia (art.7 pct.1 şi art.9 pct.1),
Austria (art.8 pct.2), Cuba (art.5 pct.4), Finlanda (art.6 pct.2), Italia (art.7 pct.3 alin.2 şi

71
4), Turcia (art.7 pct.2), Belgia (art.6 pct.2), există o soluţie nouă faţă de practica
precedentă, în sensul că se poate admite numirea de angajaţi consulari din rândul
cetăţenilor unui stat terţ (” persoanele care au altă cetăţenie decât cea a statului trimiţător
sau a statului de reşedinţă nu pot fi numite angajaţi consulari... decât dacă statul de
reşedinţă permite aceasta”). Soluţiile care se distanţează de practica noastră de până acum
sunt cele din convenţia consulară cu Statele Unite ale Americii (unde condiţia cetăţeniei
fiind pusă numai pentru funcţionarii consulari, înseamnă că în principiu angajaţii
consulari pot avea orice cetăţenie) şi cea cu Federaţia Rusă (unde problema a fost pur şi
simplu omisă). În ceea ce priveşte personalul de serviciu al oficiului consular regulile
sunt foarte apropiate, dacă nu identice, cu cele existente în cazul angajaţilor.
În ceea ce priveşte modul de încetare a funcţiilor consulare practica bilaterală a
României a reglementat amplu şi cuprinzător problemele în convenţiile încheiate ulterior
Convenţiei de codificare a dreptului consular, din care s-au inspirat, aproape în întregime.
Cu taote acestea, prevederile în cauză variază de la o convenţie la alta. În unele convenţii
(cu Anglia art.10), este preluat textul codificat într-o formulă sintetizată; în altele
( convenţiile cu Austria art.12, Franţa art.7, Italia art.8, Turcia art.8), se fac unele adaptări
impuse de caracterul bilateral al reglementării sau din dorinţa menajării relaţiilor.
Instituţia geranţei interimare a fost reglementată în convenţiile noastre bilaterale, în
linii generale, într-un mod asemănător cu prevederile din Convenţia de la Viena din anul
1963.Dar mai există şi diferenţe cu privire la numite aspecte, iar însăşi practica noastră
bilaterală nu este unitară. În convenţiile încheiate după codificarea dreptului consular, de
către ţara noastră reglementările se apropie de exemplul oferit de Convenţia de la Viena
din anul 1963, dar prezintă în plus avantajul de a fi mai precise (convenţiile consulare cu
Anglia art.4, Austria art.6, Cuba art.4, Finlanda art.8 şi altele). Precizia reglementării
bilaterale rezultă în primul rând din faptul că cercul de persoane cărora li se poate
încredinţa conducerea oficiului este mai bine circumstanţiat ( nu orice persoană, ci numai
cele care lucrează într-un organ care are legătură cu activitatea consulară, iar prin
atribuţiile lor sunt în măsură să facă acest lucru, pentru că este un funcţionar ori agent
diplomatic); există o ordine de prioritate ( funcţionarul consular în statul de reşedinţă sau
agent diplomatic al statului trimiţător în statul de reşedinţă); există obligaţia notificării

72
prealabile, dar statul de reşedinţă nu are facultatea de a admite sau a consimţi la această
numire.
Convenţiile consulare bilaterale ale României cu privire la funcţiile consulare se
plasează pe linia practicii internaţionale generale şi în mod special a Convenţiei de la
Viena din anul 1963. În toate convenţiile noastre consulare s-a adoptat sistemul
determinării şi definirii complete a funcţiilor consulare (există un capitol în care sunt
formulate, în texte separate, fiecare din funcţiile consulare). Dacă în convenţiile consulare
încheiate anterior anului 1963, funcţiile consulare au fost inserat cu o anumită reticenţă şi
stângăcie, în convenţiile consulare încheiate după anul 1963, sub influenţa codificării
dreptului consular, dar şi ca urmare a experienţei acumulate de ţara noastră în acest
domeniu, funcţiile consulare sunt formulate în mod complet (fiind incluse toate funcţiile
consulare principale , dar menţionându-se, în acelaşi timp, şi posibilitatea exercitării şi a
altora în afara celor enumerate).
În convenţiile noastre bilaterale nu găsim o reglementare în sensul acordării
consulatelor a dreptului de a exercita acte diplomatice, iar ca exemplificare ar fi situaţia
aparte pe care o constituie reglementarea din convenţia cu Republica Croaţia (art.18), în
care se prevede posibilitatea ca un funcţionar consular să poată acţiona şi în calitate de
reprezentant al statului trimiţător pe lângă organizaţiile care îşi au sediul ăn statul de
reşedinţă. Raţiunea acestei practici rezidă în faptul că aceste convenţii sunt concepute şi
elaborate ca instrumente internaţionale care reglementează exclusiv relaţiile consulare în
contextul în care relaţiile politice şi-au găsit deja o rezolvare. Aproape în toate
convenţiile noastre consulare, sunt inserate reglementări care fixează ca atribuţii ale
consulatelor şi consulilor contribuţia acestora la promovarea relaţiilor economice,
comerciale, tehnico-ştiinţifice şi la dezvoltarea relaţiilor de prietenie între state şi
popoare. Aceste sarcini sunt intrinseci activităţii consulare şi chiar dacă unele dintre ele
au un caracter politic, nu-şi pierd nici caracterul de funcţii consulare, ele reprezentând
scopul, finalitatea, oricărei activităţi consulare; rezultă că unele acte politice capătă forma
unor funcţii consulare, chiar dacă caracterul lor ca atare nu apare la prima vedere.
În toate convenţiile încheiate ulterior anului 1963 sunt prevăzute, în mod expres
atribuţiile care revin consulilor în promovarea şi întărirea relaţiilor de prietenie între
părţile la convenţie, de promovare a relaţiilor economice şi culturale (convenţiile cu:

73
Anglia art.11, Austria art.13, Franţa art.8, Italia art.9, Republica Populară Mongolă art. 6,
Federaţia Rusă art.8, Republica Croaţia art.16 şi altele). Practica noastră din această
perioadă are formulări în unele cazuri identice cu prevederile din Convenţia de la Viena
din anul 1963, în alte cazuri, cel puţin inspirate după aceasta, dar în cele mai multe cazuri
chiar şi mai cuprinzătoare (” relaţiile economice, comerciale, tehnico-ştiinţifice, culturale,
turistice şi pe linie de învăţământ” art.9 din convenţia cu Republica Populară Chineză). În
multe din aceste convenţii, s-au înscris în preambul şi principiile fundamentale ale
dreptului internaţional contemporan. Totuşi în convenţiile noastre există şi o diferenţă
faţă de Convenţie în ceea ce priveşte funcţiile consulare. Convenţia de la Viena din anul
1963 enumeră printre funcţiile consulare: favorizarea dezvoltării relaţiilor economico-
comerciale, culturale şi ştiinţifice, precum şi promovare de relaţii amicale (art.5 lit.b),
punându-le la rând cu celelalte funcţii (notariale,acordarea de vize, oficierea de căsătorii,
asistenţă şi protecţie consulară), în toate convenţiile noastre în care aceste aspecte au fost
reglementate, ele sunt concepute ca ” scop al funcţiilor consulare”, şi nu ca funcţii
consulare( convenţiile consulare cu Republica Populară Chineză, Republica Croaţia – ”
scopul funcţiilor consulare”). Oricât de largă ar fi accepţiunea care s-ar da activităţii
consulare, favorizarea dezvoltării relaţiilor economico-comerciale, culturale şi ştiinţifice,
precum şi promovarea de relaţii amicale, toate acestea sunt o consecinţă a modului în
care se îndeplinesc funcţiile consulare şi nu atribuţii propriu-zise ale consulilor.
Concepţia adoptată în convenţiile noastre bilaterale este unilaterală în sensul că,
menţionând dezvoltarea relaţiilor economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice ca scop al
activităţii consulare,fără a include aceste atribuţii şi în sfera funcţiilor consulare, s-ar
putea crede că funcţionarii consulari nu ar avea sarcini efective în această materie, la
realizarea acestor obiective contribuind numai indirect, prin desfăşurarea activităţii lor
propriu-zise, lucru care nu corespunde realităţii. Potrivit legislaţiei în vigoare, oficiile
consulare române sunt organizate, pe secţii şi cuprind în efectivul lor funcţionari
consulari specializaţi pe probleme de relaţii economice, comerciale, tehnice şi ştiinţifice,
turistice, lor revenindu-le o serie de sarcini: promovarea relaţiilor economice, comerciale
şi altele, sprijinirea participării României la târguri şi expoziţii internaţionale şi la
organizarea altor forme de propagandă şi reclamă comercială; înlesnirea desfăşurării
activităţii reprezentanţilor permanenţi ai societăţilor şi firmelor de comerţ exterior şi a

74
oamenilor de afaceri români; urmărirea modului în care se îndeplinesc obligaţiile
contractate de către furnizorii şi beneficiarii străini; studierea economiei ţării de reşedinţă,
a realizărilor ei în domeniul economiei şi tehnicii, a tendinţelor de dezvoltare;
promovarea prin toate mijloacele a turismului din ţara de reşedinţă spre România;
realizarea unor acţiuni care decurg din acordurile de colaborare în domeniul cultural
(organizarea de expoziţii).
Funcţia eliberării de paşapoarte şi a acordării de vize a fost reglementată în toate
convenţiile noastre bilaterale încheiate. Încă înainte de codificarea dreptului consular,
convenţiile noastre cuprindeau asemenea reglementări. În convenţiile consulare încheiate
după anul 1963, modificările aduse au vizat mai mult forma de redactare decât prevedera
în sine (în convenţia consulară cu Franţa art.9 prevede că funcţionarii consulari au
dreptul: ” să elibereze cetăţenilor statului trimiţător paşapoarte sau alte documente de
călătorie şi să le reînoiască; să acorde vize persoanelor care doresc să meargă în statul
trimiţător şi să prelungească valabilitatea acestora”); în unele reglementări (convenţia cu
italia art.13), problema eliberării paşapoartelor şi a acordării de vize este complet separată
de cea a înregistrării, lucru normal pentru că obiectul reglementării nu este identic în
ambele ipoteze (funcţia înregistrării se limitează numai la cetăţenii statului trimiţător, în
vreme ce vizele sunt acordate deopotrivă şi străinilor). Unele convenţii clasifică
atribuţiile după categoriile de beneficiari (cetăţeni proprii şi străini), iar altele au în
vedere categoriile de acte (paşapoarte şi vize). În ciuda caracterului lapidar pe care-l au
toate aceste prevederi, ele ramân, în multe privinţe, dispoziţii de trimitere, pentru că
rostul acestora se limitează la a formula admisibilitatea funcţiei ca atare (ca gen de
activitate şi subiect beneficiar). Ce se înţelege prin documente de călătorie, în ce cazuri se
eliberează paşapoarte sau se acordă vize, ce fel de vize şi în ce condiţii sunt probleme
reglementate prin normele interne ale fiecărui stat şi nu fac obiectul convenţiilor
interstatale numai în ipoteza unor acorduri de desfiinţare a vizelor de călătorie. Atribuţiile
consului român în materie de paşapoarte şi vize au la bază pe lângă convenţiile şi
acordurile la care România este parte şi practica internaţională, prevederile legale interne
care reglementează, precis şi în detaliu această materie. În baza legislaţiei române,
consulilor le revin o serie de sarcini în acest domeniu. În conformitate cu Decretul Lege
nr.10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate, misiunile

75
diplomatice (secţiile consulare) şi oficiile consulare ale României în străinătate, au în
competenţa lor: eliberarea la cerere de paţapoarte simple cetăţenilor români cu domiciliul
În străinătate şi prelungirea valabilităţii acestora (art.8); eliberarea titlurilor de călătorie
valabile pentru o singură deplasare la destinaţie pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate care din diferite motive nu mai posedă documente de trecere a frontierei ori
paşapoarte consulare (art.10). În Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor în România
şi H.G. nr.476/2001 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, sunt prevăzute atribuţiile pe care le au
misiunile diplomatice şi oficiile consulare în domeniul acordării vizelor de intrare în
România. Viza română se acordă, la cerere, de către misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României (art.6 alin.1 din Lege). În funcţie de scopul călătoriei, viza poate
fi diplomatică, de serviciu, simplă sau de tranzit, iar ele pot fi acordate atât de misiunile
diplomatice cât şi de oficiile consulare (art.6 alin.5 lit.a şi b din Lege). Condiţiile
acordării vizelor sunt stabilite prin instrucţiuni comune de către Ministerul Afacerilor
externe, Ministerul de Interne şi Ministerul Finanţelor Publice. Viza acordată de către
misiunile diplomatice şi oficiile consulare se aprobă conform Normelor metodologice şi
anume: a) la cererea străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel puţin 6 luni
peste valabilitatea vizei solicitate şi recunoscute de statul român, eliberate de autorităţile
ţării de reşedinţă; b) pentru ceilalţi străini aflaţi în ţara de reşedinţă, vizele se acordă
numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe (art.8 alin.1 din Lege).
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare române pot acorda vize care să nu depăşească
termenul de 30 de zile, în condiţii de reciprocitate (art.10 alin.5 din Lege). Pentru a-şi
stabili domiciliul în România, străinii pot depune cererile, în străinătate, la misiunile sau
oficiile consulare române (art.24 alin. 2 din Lege).
Atribuţiile oficiilor consulare şi ale misiuniilor noastre diplomatice, în materie de
stare civilă au la bază dispoziţiile legale în vigoare şi prevederile din convenţiile
consulare la care România este parte, avându-se în vedere şi practica internaţională.
Calitatea de ofiţer de stare civilă a funcţionarului consular este consacrată în toate
convenţiile noastre consulare.
În reglementările noastre convenţionale se au în vedere înregistrările naşterilor şi a
deceselor şi eliberarea certificatelor corespunzătoare, cât priveşte oficierea căsătoriilor,

76
competenţa consulului nu a fost recunoscută în toate convenţiile (convenţiile cu Anglia şi
Austria), rolul lui reducându-se la ”ţinerea evidenţei” acestora, iar în alte convenţii (art.14
– Franţa, art.14 – Italia şi altele) a fost admisă.
Practica ţării noastre se poate caracteriza astfel:
a) admisibilitatea efectuării de către funcţionarii consulari a actelor de stare civilă, fără
ca aceasta să constituie o competenţă exclusivă;
b) atribuţiile consulului în materie de stare civilă se limitează în principiu, la cetăţenii
români;
c) cât priveşte competenţa teritorială, oficiul consular poate instrumenta, numai în
privinţa cetăţenilor români care în momentul evenimentelor înregistrate se află în
circumscripţia consulară respectivă;
d) încheierea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români în străinătate la oficiul
consular nu-i dispensează pe aceştia de obligaţiile pe care pot să le aibă sau de
formele pe care trebuie să le îndeplinească potrivit legilor statului de reşedinţă.
Potrivit prevederilor interne, competenţa în materie de stare civilă, aparţine şefului
de oficiu consular sau al misiunii diplomatice, care are în mod normal calitatea de
delegat de stare civilă, însă el poate numi pe unul sau mai mulţi funcţionari consulari
ori diplomaţi care să îndeplinească funcţii de stare civilă.
Competenţa în materie de stare civilă a funcţionarului consular ori a diplomatului
este circumscrisă numai la numite acte şi fapte de stare civilă (de regulă: înregistrarea
naşterilor, oficierea şi înregistrarea căsătoriilor şi înregistrarea deceseor), care privesc
numai cetăţenii români cu domociliul în străinătate ori angajaţi temporar în străinătate.
Atribuţiile consulului, ca delegat de stare civilă, sunt: înregistrarea faptelor de stare
civilă (naşteri,căsătorii, decese); efectuarea menţiunilor de căsătorie şi deces pe baza
actelor înregistrate şi a comunicărilor primite; înscrierea pe actele de naştere şi
căsătorie respective menţiunile de recunoaştere şi stabilire a: filaţiei, înfierea, divorţul,
schimbarea numelui ori prenumelui; efectuarea rectificărilor sau anulărilor de acte , pe
baza hotărârilor judecătoreşti rămase definitive; primirea cererilor de schimbare a
numelui ori prenumelui, cererile de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de
stare civilă.

77
 Potrivit Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, prin actele de stare
civilă înţelegându-se înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea , căsătoria ori
decesul unei persoane, iar printre ofiţerii de stare civilă numărându-se: ” şefii misiunilor
diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României” (art.3 ali. 2 lit.b), tot ei
putând delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă unuia dintre agenţii
diplomatici ori unuia dintre funcţionarii consulari (art.3 alin.3).
Cererile de eliberare a certificatelor de naştere şi de căsătorie, ca şi de deces făcute
de cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se depun la misiunile
diplomatice şi oficiile consulare ale României şi vor fi soluţionate de Ministerul de
Interne. Transmiterea acestor documente se va face prin Ministerul Afacerilor Externe,
dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră
ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare acreditate în românia ori
prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara noastră este parte.
Certificatele de stare civilă eliberate de autorităţile administraţiei publice locale, care
au fost înregistrate şi faptele de stare civilă, sunt valabile şi în străinătate (art.11 Legea
nr.119/1996).
Secţiunea a 4-a din legea nr.119/1996 este alocată problemelor legate de întocmirea
actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite de autorităţile străine au
putere doveditoare în ţară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă
române. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din
straăinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne. Cetăţeanul român este
obligat ca în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară ori de la primirea din străinătate a
certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la
autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are
domiciliul.
Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în alte localităţi
care au aparţinut României, dar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita
întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a acărei
rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă

78
ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Statului. Transcrierea acestor extrase în registrele
de stare civilă se va face cu aprobarea Ministerului de Interne.
Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se
face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la
autorităţile locale competente. Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de
carieră ale României încheie căsătorii între cetăţenii români sau dacă unul dintre viitorii
soţi este cetăţean român, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt
acreditaţi.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin
Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă,
pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al
municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit
actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi trimis, în termen
de 30 de zile de la data când toate actele au fost completate, la autoritatea administraţiei
publice locale a municipiului Bucureşti.
În Legea nr.404/2001 privind asistenţa judiciară în materie penală, se prevede că,
pentru acordarea de asistenţă judiciară, în baza curtoaziei internaţionale, cererea este
transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant (art.5), iar în conformitate cu
dispoziţiile art.24 din Legea nr.296/2001 privind extrădarea, cererea de extrădare se
poate adresa Ministerului Justiţiei şi pe cale diplomatică, iar cererea de arestare
provizorie în vederea extrădării, se transmite Ministerului de Justiţie (art.33 alin.3
aceeaşi lege).
Problema şi-a găsit locul doar în convenţiile şi în practica ulterioară anului 1963,
dar a fost reglementată astfel:” Funcţionarii consulari au dreptul să transmită cetăţenilor
statului lor, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul statului de reşedinţă, acte
judiciare şi extrajudiciare provenite din statul trimiţător, dacă acei cetăţeni acceptă
primirea actelor respective”( Convenţia cu Franţa art.12).
Practica noastră convenţională, deşi permisivă, cuprinde elemente de prudenţă
care rezultă, atât din ipotezele reglementate, cât şi din formularea condiţiilor în care
asemenea activităţi sunt admise. Cât priveşte actele de jurisdicţie contencioasă, ele sunt
excluse de principiu, căci actele de jurisdicţie revin în mod exclusiv organelor statului

79
nostru, iar oficiilor consulare străine li se admite efectuarea numai a acelor activităţi
care nu îmbracă propriu-zis forma unui act de jurisdicţie( de aici, transmiterea de acte
fără folosirea constrângerii).
Atribuţii ale consulilor în materie de cetăţenie sunt prevăzute în toate convenţiile
noastre consulare, dar s-a manifestat o deosebită prudenţă aşa incât în aproape toate
cazurile, prevederile se reduc la formularea unor sarcini care ţin de organizarea
evidenţiei cetăţenilor. Excepţie în această privinţă o face Convenţia consulară cu Belgia
(art.19) care are nişte prevederi mai largi:” să primească cereri şi declaraţii în probleme
de cetăţenie şi să înmâneze documente corespunzătoare, în conformitate cu legile şi
regulamentele statului trimiţător”.
Conform prevederilor regulamentare, oficiul consular român are o serie de atribuţii
în această materie: primirea cererilor de dobândire şi redobândire a cetăţeniei; primirea
cererilor de aprobare a renunţării la cetăţenie; primirea cererilor de clarificare a situaţiei
cetăţeniei; eliberarea dovezilor de cetăţenie şi altele.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare primesc şi înaintează în ţară, spre
rezolvare la organele competente, cererile de repatriere şi cele privind cetăţenia. Şeful
de misiune diplomatică sau de oficiu consular eliberează persoanei căreia i s-a acordat
cetăţenia română un certificat constatator şi dovezi de cetăţenie. Sunt autorizaţi să
primească şi să autentifice declaraţii de la cetăţenii români care şi-au pierdut cetăţenia
română din diferite motive pentru redobândirea cetăţeniei române. Potrivit Legii
cetăţeniei române nr.21/1991, dovada cetăţeniei române se face şi cu paşaportul
(art.21), iar în caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României
eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români rămaşi în străinătate
(art.22), iar pentru foştii cetăţeni români care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au
pierdut cetăţenia din diferite motive, o pot redobândi, la cerere, şi pe baza unei
declaraţii autentificate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României
(art.35).
Funcţiile notariale ale consulilor sunt reglementate în toate convenţiile noastre
consulare, fie că au fost încheiate înainte de codificarea dreptului consular de la Viena,
fie după aceea, iar în toate convenţiile bilaterale, problema a primit o reglementare
destul de amănunţită şi cuprinzătoare având o practică destul de unitară.

80
 Practica noastră convenţională are următoarele caracteristici:
- reglementate în toate convenţiile consulare, funcţiilor notariale li s-au acordat spaţii
şi dezvoltări inegale adică în unele convenţii ele au fost prezentate exhaustiv, în altele,
relativ sumar, pentru ca în altele, să se prevadă de principiu că pot fi exercitate şi alte
funcţii notariale încredinţate de statul trimiţător;
- funcţiile notariale de bază le găsim în toate convenţiile consulare, iar în cele mai
multe dintre ele sunt menţionate şi funcţii de certificare şi depozit consular;
- toate funcţiile se pot exercita, numai dacă legile statului de reşedinţă nu se opun şi
ele privesc, cu o singură excepţie, numai unele acte ale cetăţenilor statului trimiţător;
- actele notariale îndeplinite de către funcţionarii consulari li se recunoaşte
valabilitatea şi forţă juridică şi pe teritoriul statului de reşedinţă;
- sub aspectul categoriilor de beneficiari, în stabilirea actelor notariale pe care
funcţionarul consular le poate îndeplini, practica noastră s-a arătat destul de restrictivă
în sensul că în parte referitoare la funcţiile notariale, sunt mai circumstanţiate atât cât
priveşte enumerarea atribuţiilor, cât şi a condiţiilor de exercitare faţă de practica
internaţională generală.
Potrivit Legii nr.36/1995 (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale), actele
notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare (art.5), iar
activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României se
desfăşoară pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este
parte, precum şi potrivit uzanţelor internaţionale (art.13).
L acererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a persoanelor
juridice române, misiunile diplomatice şi oficiile consulare îndeplinesc următoarele
acte notariale:
a) redactarea de înscrisuri în cadrul autentificării sau legalizării;
b) autentificarea înscrisurilor;
c) legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;
d) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
e) certificarea unor fapte;
f) legalizarea de copii de pe înscrisuri;
g) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

81
 h) primirea în depozit a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi;
i) eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice şi
oficiile consulare.
Activităţile notariale prevăzute la alin. 2 lit. c, f şi g pot fi îndeplinite de către
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, şi la cereea persoanelor fizice
şi juridice străine, în măsura ăn care legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se
opun. Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare, precum şi la bordul aeronavelor şi navelor sub pavilion românesc care se află
în raza de activitate a acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român sau în
alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi
statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare fac şi supralegalizarea semnăturii
notarului public (art.162 din Legea nr.105/1992). Consulul poate autentifica procuri
prezentate de cetăţeni români sau străini prin care se dă mandat unor persoane din ţară
de a cţiona în numele lor pentru întocmirea unor acte de dispoziţie privind construcţii şi
terenurile aferente, şi tot el autentifică testamentele cetăţenilor români aflaţi în
străinătate şi poate primi spre păstrare originalul autentificat al acestora.
Practica noastră convenţională în ceea ce priveşte funcţiile consulare în materie
succesorală cuprinde soluţii destul de complete, adică problema a fost tratată în toate
convenţiile bilaterale şi că majoritatea aspectelor şi-au găsit rezolvarea, iar nivelul şi
concepţia care stau la baza reglementării, sunt în acord cu practica generală a statelor.
Totuşi această practică nu este unitară, iar explicaţia rezidă nu în legislaţia şi
principiile care stau la baza sistemului nostru care din contră, se caracterizează prin
disponibilitatea unor soluţii complete şi substanţiale, ci în specificul sistemelor
partenerilor de reglementare, de care a trebuit să se ţină seama în convenirea textelor
incluse în convenţii.
Practica noastă convenţională în ceea ce priveşte funcţiile consulare în domeniul
navigaţiei şi aviaţiei civile nu este prea unitară. În afara faptului că în timp ce în unele
convenţii, problema a fost pur şi simplu omisă (cu Republica Populară Mongolă), în
altele, reglementarea este relativ sumară, dar în cele mai multe, reglementarea cuprinde
mai toate aspectele cunoscute şi dă răspuns la problemele ridicate de practică.

82
 Convenţia cu Franţa (art.16) cuprinde minimul de dispoziţii privind acest domeniu
astfel că se formulează de principiu dreptul funcţionarului consular de a acorda
asistenţă navelor care poartă pavilionul statului trimiţător şi care ăntră sau se găsesc
într-un port din circumscripţia lui consulară; reglementează posibilitatea de a lua
legătura cu echipajul şi de a efectua anumite acte la bord, atribuţiile în caz de avarie,
eşuare sau naufragiu al navei, măsurile pe care le poate lua pentru salvarea navei,
echipajului şi încărcăturii, condiţiile în care autorităţile statului de reşedinţă pot lua
anumite măsuri la bordul navei, prevedri asemănătoare se mai găsesc şi în convenţiile
consulare încheiate cu Finlanda (art.23) şi Statele Unite ale Americii (art.13).
Convenţiile consulare cu Anglia (art.25), Austria (art.22), Belgia (art.22) şi altele,
cuprind prevederi ca cele mai sus menţionate, cu deosebirea că unele clauze se referă la
aspecte mai de detaliu, pe linia sublinierii rolului pe care-l are funcţionarul consular în
această materie (legalizarea sau întocmirea de documente referitoare la navă –
înmatricularea, armarea sau desarmarea unei nave, înlocuirea căpitanului şi altele).
Reglementările din convenţiile cu Anglia şi Belgia sunt cât se poate de complete şi
cuprind soluţii pentru majoritatea situaţiilor care se pot ivi în practică.
În practica noastră bilaterală referitoare la alte funcţii exercitate de către un
funcţionar consular, formulările sunt diferite dar ăn esenţă soluţiile nu diferă între ele
(în Convenţia cu Italia, se vorbeşte despre „orice alte funcţii încredinţate de statul
trimiţător şi la care statul de reşedinţă încunoştiinţat fiind nu se opune” art.21, iar în
Convenţia cu Franţa, există formularea” exercită orice altă funcţie consulară la care
statul de reşedinţă, fiind în prealabil încunoştiinţat, nu s-a opus” art.18).

83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97