Cuprins:

Cuprins:................................................................................................................................................................................1
Capitolul I.............................................................................................................................................................................2
Noţiunea de moştenire. felurile moştenirii...........................................................................................................................2
§ 1. Definiţia moştenirii........................................................................................................................................................2
§ 2. Felurile moştenirii..........................................................................................................................................................3
A. Moştenirea legală.............................................................................................................................................................3
Capitolul II ...........................................................................................................................................................................5
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii....................................................................................................................5
Capitolul III .......................................................................................................................................................................11
Deschiderea moştenirii.......................................................................................................................................................11
§1. Consideraţii generale privind deschiderea moştenirii..................................................................................................11
§2. Data deschiderii moştenirii...........................................................................................................................................11
§3. Locul deschiderii moştenirii.........................................................................................................................................13
Capitolul IV........................................................................................................................................................................14
Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni................................................................................................................14
§1. Consideraţii generale privind condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni...........................................................14
§2. Capacitatea succesorală................................................................................................................................................15
§3. Vocaţia la moştenire.....................................................................................................................................................18
§4. Nedemnitatea succesorală ............................................................................................................................................20
(a nu fi confundata cu Exheredarea dezmostenirea)..........................................................................................................20
Titlul II Devoluţiunea succesorală legală...........................................................................................................................27
Capitolul I ..........................................................................................................................................................................27
Principiile devoluţiunii succesorale legale.........................................................................................................................27
§2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori................................................................28
§3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori....................................................29
§4. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.............................................................................29
§5. Reprezentarea succesorală............................................................................................................................................30
Capitolul II .........................................................................................................................................................................35
Dreptul rudelor defunctului la moştenire............................................................................................................................35
§1. Clasa I de moştenitori legali.........................................................................................................................................35
§2. Clasa a II-a de moştenitori legali..................................................................................................................................37
§3. Clasa a III-a de moştenitori legali.................................................................................................................................41
§4. Clasa a IV-a de moştenitori legali................................................................................................................................42
Capitolul III........................................................................................................................................................................43
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului........................................................................................43
§1. Consideraţii generale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului....................................43
§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali sau
în lipsa rudelor din cele patru clase....................................................................................................................................45
§3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra
darurilor de nuntă................................................................................................................................................................47
§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor.................................................................................................................49
§5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor......................................................................50
Capitolul IV........................................................................................................................................................................51
Drepturile succesorale ale statului asupra moştenirii vacante............................................................................................51
Titlul III..............................................................................................................................................................................53
Devolutiunea testamentara a moştenirii.............................................................................................................................53
Capitolul I...........................................................................................................................................................................53
Testamentul.......................................................................................................................................................................53
§1. Notiunea testamentului şi reglementarea legala a acestuia..........................................................................................53
§2. Cuprinsul testamentului................................................................................................................................................55
§3. Interpretarea testamentului...........................................................................................................................................55
§4. Condiţii cerute de lege pentru validitatea testamentului..............................................................................................55
5. Formele testamentare reglementate de lege lata în România.........................................................................................64
Capitolul II..........................................................................................................................................................................76
Principalele dispoziţii testamentare...................................................................................................................................76
§1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice ....................................................................................................................76
§2. Condiţiile legatului.......................................................................................................................................................76
§3. Clasificarea legatelor....................................................................................................................................................77
4. Ineficacitatea legatelor....................................................................................................................................................83

1
5. Exheredarea (dezmoştenirea).........................................................................................................................................92
6. Execuţia testamentară ....................................................................................................................................................94

Capitolul I

Noţiunea de moştenire. felurile moştenirii

§ 1. Definiţia moştenirii
Art. 644 C. civ. enumera succesiunea printre modurile de dobândire şi
transmitere a proprietăţii. Deşi nedefinit, termenul succesiune este folosit în mod
curent de Codul civil. In alte texte însă, se folosesc şi termeni precum: moştenire sau
ereditate (de exemplu, art. 737). Dreptul la moştenire a fost consacrat şi prin legea
fundamentală (art. 46) în Cap. Intitulat "Drepturile şi libertăţile fundamentale1.*
dreptul de mostenire este garantat.
Noţiunea de succesiune în dreptul civil este susceptibilă de mai multe înţelesuri.
Astfel, într-o primă accepţiune, largă, ce depăşeşte înţelesul termenilor de moştenire
sau ereditate, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi (universală,
cu titlu universal sau cu titlu particular) de la o persoană la alta, fie prin acte între vii,
fie pentru cauza de moarte în accepţiune restrânsă - şi acesta este sensul avut în
vedere în materia succesiunilor - prin succesiune sau moştenire se înţelege o
transmisiune a patrimoniului, a unor fracţiuni ale acestuia, ori a unor bunuri sau valori
determinate de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane fizice
în viaţă sau mai multe persoane juridice sau către stat, în baza unor norme
prestabilite 2. Normele juridice civile care reglementează moştenirea sunt aplicabile
1
art. 42 din Constituţie, "dreptul la moştenire este garantat"
2
Mircea Elicscu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei , Bucureşti,
1966, p. 19; Victor Ursa, Moştenirea, în Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed.
2
numai în încetării din viaţa a unei persoane fizice şi nicidecum în cazul încetării
lentei unei persoane juridice.
Noţiunea de moştenire desemnează şi patrimoniul care se transmite la
moartea unei persoane (averea succesorală).
Aşadar, prin termenul de succesiune (moştenire sau ereditate) urmează a se înţelege
atât transmisiunea pentru cauză de moarte, cât şi obiectul acestei transmisiuni.
Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin succesiune, se numeşte
de cujus, prescurtare a expresiei romane is de cujus succesione agitur (cel despre a
cărui moştenire este vorba).
Persoanele care dobândesc, în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat
moştenirea sunt denumite generic succesori sau moştenitori.
In cazul moştenirii testamentare, succesorul este desemnat, de regulă, prin
termenul de legatar.
§ 2. Felurile moştenirii

Succesiunea - după izvorul ei - este de două feluri: legalâ şi testamentară.

Teoretic, mai poate fi şi convenţională, denumită şi instituţiune contractuala (art. 933
C. civ ) lipsită însă astăzi de interes practic.3
Art. 650 C. civ. dispune expres că: "Succesiunea se deferă sau prin lege după
voinţa omului, prin testament" .
A. Moştenirea legală

Moştenirea este denumită legală în cazul în care transmisiunea pentru cauză de

moarte are loc în temeiul legii. Ea intervine numai atunci când persoana care a decedat
nu a dispus prin testament ori prin instituţiuni contractuale, de bunurile sale, în favoarea
uneia sau a mai multor persoane. Moştenirea legală mai este cunoscută sub denumirea
de moştenire ab intestat (fără testament). Mai mult, moştenirea este legală şi în cazul în
care cel dispărut din viaţă a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde dispoziţii care
privesc patrimoniul succesoral sau deşi conţine asemenea clauze ele sunt nule şi
prin urmare nu vor produce efecte.
B.Moştenirea testamentală
Moştenirea testamentală este diferită potrivit voinţei testatorului, materializată
într+un testament. Dispoziţiile testamentare referitoare la transmiterea masei
succesorale se numesc legate.Legatarii pot culege ca urmare a voinţei testatoruşui
întreaga moştenire (legatari universali) , sau o fracţiune din noştenire ( legatarii cu
titlu universal ) sau bunuri singulare ( legatarii cu titlu praticular), Aşa dar numai
moştenitorul testamentar poate fi moştenitor cu titlu particular.
C. Moştenirea convenţională
Nu se întîlneşte în practică deoarece dispoziţiile legale care o reglementează au fost
abrogate în 1954 prin nintrarea în vigoare a codului familiei. O astfel de moştenire
poate fi realizată prin donaţie de bunuri viitoare sau instituţiunea contractuală prin
care o persoană numită instituant desemnează printr+un contract de donaţie , un
succesor numit instituit pentru a culege bunurile sale viitoare.

Ştiinţifică şi Enciclopedica. Bucureşti, 1980, p. 334.

3
A se vedea şi Francisc Deak, op. cit., p. 7
3
 Coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară
Cele două feluri de moştenire nu se exclud ci pot coexista potrivit principiului
nemo partim testatus partim intestatus decedere potest ( nimeni nu poate muri în
parte cu testament, în parte fără testament.)
Situaţiile în care cele două forme succesorale coexistă:
+ de cujus instituie numai legatari cu titlu particular , în caz în care patrimoniul
susscesoral se transmite potrivit legii moştenitorilor legali, acestora din urmă le
revine obligaţia de a executa faşă de cei dinţîi legatele.. Această oblşigaţie nu
subyistă în cazul în care obiectul legatului cu titlu particular este reprezentat de un
drept real asupra unui bun individual determinat, întrucît într+o asemenea ipoteză
dreptul în discuţie nu va trece asupra moştenitorilor legali ci va fi dobîndit de către
legatar direct de la defuinct.
+ de cujus nu epuizează prin legatele cu titlu universal instituite întregul său
patrimoniu succesoral asrfel restul masei succesorale va fi atribuită moştenitorilor
legali potrivit legii,
+ de cujus prin legatele instituite a adus atingerea rezervei succesorale a
moştenitorilor rezervatari caz în care moştenirea va fi testamentară în limitele
legatelor şi legală în limitele rezervei.
Rezultă că moştenirea este exclusivă testamentară excluz’nd+o pe cea legală
numai dacă sunt întrunite condiţiile:
 Nu există moştenitori rezervatari,
 De cujus a instituit fie unul sau mai multi legatari universali sau mai
mulţi legatari cu titlu universal cu vocaţie la întreafga moştenire.

Coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu cea de legatar

O persoană poate cumula cele două calităţi de legatar şi moştenitor legal.

4
Capitolul II

Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii

Transmiterea moştenirii prezintă următoarele caractere juridice:

a) este o transmisiune mortis causa;
b) este o transmisiune universală;
c) este o transmisiune unitară;
d) este o transmisiune indivizibilă.

§1. Transmisiunea succesorală este c transmisiune mortis

causa
Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., „Succesiunile se deschid prin moarte".
Aşadar, transmisiunea succesorală, spre deosebire de transmisiunea între vii, se
produce numai la momentul încetă, ii din viaţă a unei persoane fizice (nu şi în cazul
încetării existenţei unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic
constatată sau de moarte declarată prin hotărâre judecătorească.
Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, aşadar, faptul morţii.
Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează mimai între persoane, fizice
sau juridice, în fiinţă, la data survenirii ei şi este guvernată de principiile
dreptului obligaţional. Conchidem aşadar că, regulile transmisiunii mortis causa
sunt aplicabile transmisiunii inter vivos şi nici în cazul încetării existenţei
4
persoanei juridice . Principiile dreptului succesoral sunt aplicabile, totuşi,
subiectului colectiv de drept, când acesta are calitatea de dobânditor al unui

4
Chiar dacă, la încetarea existenţei persoanei juridice. opereaz.ă o transmisiune universală sau cu titlu universal a
patrimoniului acesteia, regul ile aplicabile sunt instituite prin legi speciale, nefiind cele ale transmisiunii succes orale.

5
patrimoniu succesoral, întrucât de lege lata persoanele juridice şi statul 1 pot
avea calitatea de legatari. Mai mult, statul poate culege moştenirile vacante.
în puterea legii, devenind astfel moştenitor legal.

§2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală

Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul defunctului,
privit ca universalitate juridică. Patrimoniul succesoral este format din totalitatea
drepturilor (activul patrimoniului) şi obligaţiilor (pasivul patrimoniului), cu caracter
patrimonial, care au aparţinut defunctului. în principiu, sunt transmisibile pentru cauză
de moarte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului. Nu se
transmit, totuşi, prin moştenire următoarele categorii de drepturi:
- drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale ;
-drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie pentru că au
caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex lege intuiţii personae
(precum: dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă
viageră, dreptul la pensie ctc.)- fie din alte cauze:
- obligaţiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu personae
(precum, obligaţiile antreprenorului) sau cele legate de o calitate personală a
defunctului.
Deosebirile, ce vor fi identificate între transmisiunea succesorală şi transmisiunea
între vii, sunt explicabile prin caracterul universal al celei dintâi. Astfel, spre
deosebire de transmisiunea între vii, transmisiunea succesorală prezintă următoarele
clemente distinctive:
a) poartă asupra unei universalităţi de bunuri sau a unei cote din această
universalitate şi nu numai asupra unor bunuri singulare;
b) are ca obiect atât drepturi, cât şi obligaţii;
Transmisiunea între vii, însă, are ca obiect numai drepturi, nu şi obligaţii, întrucât
Codul civil nu reglementează transmiterea unei datorii. Totuşi, în literatura de
specialitate, a fost conturat regimul juridic al instituţiei cesiunii de datorie, prin
intermediul căreia debitorul cedent transmite datoria de care era ţinut cesionarului,
acesta din urmă obligându-se, în locul celui dintâi, faţă de creditorul cedat. Cu toate
acestea, deosebirea dintre cele două feluri de transmisiune se menţine, întrucât prin
cesiunea de datorie se transmite numai o datorie singulară şi nu universalitatea datoriilor
defunctului, precum în cazul transmisiunii succesorale.
c) nu este supusă formelor de publicitate, reglementate de Legea nr. 7/1996
privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, pentru a deveni opozabilă şi terţilor. în
cazul în care obiectul său este reprezentat de drepturi reale imobiliare5.
Cu titlu de excepţie, însă, în cazul vânzării drepturilor succesorale care au ca obiect
drepturi reale, este necesară realizarea publicităţii pentru opozabilitate faţă de terţi,
întrucât obiectul contractului nu este reprezentat de întreg patrimoniul defunctului,
deci de o universalitate, ci numai de un drept sau mai multe drepturi privite izolat de
acesta.
d)nu este supusă, cât priveşte dobândirea creanţelor, formalităţilor prevăzute de
lege pentru cesiunea de creanţe6.
Transmisiunea succesorală păstrează caracterul universal, chiar şi în următoarele
ipoteze:
- moştenitorii (inclusiv cei rezervatari) au vocaţie cu titlu universal, culegând numai
o cotă din moştenire;
- moştenirea este culeasă de către stat, întrucât este vacantă;
5
A se vedea; dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară; M.
Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. LI6, 152, 302, 310-311.
6
Potrivit dispoziţiilor art. 1393 C.civ., dobândirea unei creanţe, prin acte între vii, este opozabilă terţilor, fie prin
notificarea cesiunii, de către cesionar, debitorului, fie prin acceptarea cesiunii, de către debitor, prin act autentic. A se vedea şi
M. Eliescu, op. cit., p. 50.
6
 - moştenitorii acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, răspunzând de datoriile
moştenirii numai în limitele activului (intra vires heredinnis).

§3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară

Transmiterea moştenirii arc caracter unitar, deoarece întregul patrimoniu al
defunctului este transmis după aceleaşi reguli, indiferent de natura (drepturi reale
sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau bunuri imobile etc), provenienţa (de pe
linie maternă sau de pe linie paternă), originea (moştenite sau achiziţionate) sau
modalităţile de care sunt afectate (termen ori condiţie) bunurile care-1 compun .
Aşadar, prin caracterul unitar al transmiterii moştenirii nu trebuie să înţelegem
unicitatea actului normativ care reglementează această materie, întrucât, aşa cum
am arătat, constituie izvoare ale dreptului succesoral român, alături de Codul
civil şi alte acte normative (precum: Legea nr. 319/1944 privind dreptul de
moştenire al soţului supravieţuitor; Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivâ).
Acest principiu, ce derivă din caracterul unitar al patrimoniului transmis pe
cale succesorală, comportă, potrivit literaturii de specialitate7, unele excepţii,
reprezentate de situaţiile în care transmiterea moştenirii este guvernată de reguli
diferite, în funcţie de natura sau de originea ori provenienţa bunurilor care
formează masa succesorală a defunctului.
A. mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile
de nuntă ale defunctului se cuvin, potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr.
319/1944, soţului supravieţuitor numai dacă acesta nu vine în concurs cu
descendenţii lui de cujus.
În acest caz. suntem în prezenţa unei excepţii de Ia principiului unităţii
transmisiunii succesorale, întrucât aceleiaşi mase succesorale îi sunt aplicabile,
pe lângă regulile de drept comun şi reguli speciale, cât priveşte categoriile de
bunuri menţionate.
B. drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de concediu, pensiei şi
indemnizaţiei de asigurări sociale, neîncasate de defunct, sunt reglementate de norme
juridice speciale, derogatorii de Ia dreptul comun, astfel:

a) salariul cuvenit defunctului până la data decesului, dar care se plăteşte,

potrivit dispoziţiilor Codului muncii [art. 162 alin. (2), în ordine: soţului
supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor săi, iar în lipsa
acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun;
b) întrucât Legea nr. 53/2003, care reglementează materia concediului de odihnă,
nu cuprinde dispoziţii cu privire la ridicarea indemnizaţiei de concediu, ce se
cuvine salariatului decedat, pentru concediul neefectuat, literatura de specialiste
propune aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 162 alin. (2) C. muncii. In
consecinţă, indemnizaţia de concediu, ce se cuvine salariatului defunct, pentru
concediul neefectuat se plăteşte soţului supravieţuitor, copiilor, 1 părinţilor, iar în
lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun .
c) sumele neîncasate de către pensionarul decedat se vor plăti, potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale [art. 97 alin. (I)]: soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar
în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun;
Din dispoziţiile legale menţionate [art. 162 alin. (2) C. muncii şi art. 97
alin. (1) din Legea nr. 19/2000] rezultă că:
- soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile succesorale
menţionate, într-o altă ordine decât cea consacrată de Codul civil;
7
AL Bacaci. Gh. Comâniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6-7; L Stânciulescu, op.
cit., p. 298-299 ş.a.

7
 - soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile succesorale
menţionate independent de acceptarea moştenirii defunctului;
- cele trei categorii menţionate nu trebuie să prezinte certificatul de moştenitor.
Dimpotrivă ceilalţi moştenitori (ce pot fi legali sau testamentari, universali, cu
titlu universal sau cu titlu particular) trebuie să dovedească calitatea lor de
moştenitori.
c) indemnizaţiile de asigurări sociale, cuvenite pentru luna în curs şi neachitate
asiguratului defunct se plătesc, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 [art. 136
alin. (2)]: soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, persoanei
care dovedeşte că 1-a îngrijit pe defunct până la data decesului.

Din reglementarea legală rezultă că:

- dreptul asupra indemnizaţiei de asigurări sociale neachitată se cuvine, în
ordine, următorilor moştenitori legali ai defunctului: soţ supravieţuitor, copii,
părinţi;
- dreptul în discuţie este încasat de persoana care 1-a îngrijit pe defunct
numai în absenţa celor trei categorii de moştenitori legali;
- pentru a beneficia de acest drept special, persoana care 1-a îngrijit pe defunct,
indiferent că este sau nu moştenitor legal sau testamentar, trebuie să dovedească ,
îngrijirea prin orice mijloc de probă;
- în absenţa soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor şi persoanei care dovedeşte
că 1-a îngrijit pe defunct, dreptul special în discuţie se dobândeşte de ceilalţi
moştenitori ai defunctului, în condiţiile dreptului comun.
Este evident că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul unităţii
transmisiunii succesorale, întrucât drepturile menţionate, aparţinând patrimoniului
succesoral, sunt deferite moştenitorilor, în baza unor reguli speciale derogatorii, ce
consacră o altă ordine, decât cea de drept comun.
C. Potrivit Constituţiei României [an. 44 alin. (2) teza a doua]. „Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României Ia Uniunea Europeană şi din
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire Iegalâ.
Legea organică, la care face referire Constituţia, prin dispoziţiile sale, este
Legea nr. 247/2005. privind reforma în justiţie şi proprietate, care dispune că
„Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condiţiile stabilite de
legea specială 8. Singurul merit al acestui ultim act normativ este acela de a
extinde sfera beneficiarilor la persoanele juridice străine, atâta vreme cât
reiterează dispoziţiile constituţionale şi nu stabileşte condiţiile dobândirii dreptului
în discuţie.
Legea specială care reglementează dreptul de proprietate al cetăţenilor străini,
apatrizilor şi persoanelor juridice străine asupra terenurilor, la care face referire
legea organică mai sus menţionată, este Legea nr. 312/2005, care nu vizează şi
dobândirea în proprietate a terenurilor prin moştenire legală. Aşadar, dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor, de către cetăţenii străini şi apatrizi, prin
efectul moştenirii legale, este guvernată de dispoziţiile dreptului comun,
reprezentat de prevederile Codului civil şi cele ale Legii nr. 319/1944.
Singura prevedere că art. 41 din Constituţie, susceptibilă de aplicare imediată,
este cea care face referire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
prin efectul moştenirii legale'. Astfel, imediat după 1 ianuarie 2007, cetăţenii
străini şi apatrizii, indiferent că aparţin sau nu unui stat membru sau unui stat
terţ, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, dacă moştenirea a fost
deschisă, după revizuirea în 2003 a legii fundamentale. Este evident că persoana
juridică nu se poate prevala de un asemenea instrument pentru a deveni
8
A se vedea L. Pop, LM. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale. £d. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 160.
8
proprietar al unui teren, întrucât moştenirea legală poate fi culeasă, de lege lata, în
România numai de persoanele fizice.
Per a contrario, rezultă că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice
străine nu pot dobândi9 dreptul de proprietate asupra terenurilor, prin efectul
moştenirii testamentare . O altfel de interpretare a dispoziţiilor constituţionale ar
presupune o adăugare la textul legii fundamentale, fiind inacceptabilă. Cetăţenii
străini, apatrizii şi persoanele juridice străine ar putea culege, însă, prin efectul
moştenirii testamentare dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, având ca
obiect un teren situat în România.
Deşi, de lege lata, cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică străină nu
pot avea calitatea de legatar cu privire la un teren în România, în practică, pot fi
identificate situaţii în care testatorul a desemnat, mai înainte de 1 ianuarie 2007, ca
legatar, un cetăţean străin, un apatrid sau o persoană juridică străină. Eficacitatea
unui astfel de legat este apreciată diferit, în funcţie de obiectul acestuia. Astfel,
putem identifica două situaţii:
- obiectul legatului este reprezentat de un teren, caz în care dispoziţia de ultimă
voinţă a testatorului este: fie caducă, dacă incapacitatea intervine ulterior
datei testamentului, fie nulă, dacă incapacitatea există la momentul redactării
testamentului. Ca urmare, dreptul de proprietate asupra terenului va forma
obiectul dreptului de acrescământ al persoanei cu vocaţie succesorală concretă.
- obiectul legatului este reprezentat de terenuri cu construcţii, caz în care
legatul este ineficace numai cât priveşte proprietatea asupra terenului, ce va
forma obiectul dreptului de acrescământ al celorlalte persoane cu vocaţie
succesorală concretă. Cetăţeanul străin, apatridul sau persoana juridică străină
va dobândi, însă, un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate
asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei
construcţiei.
Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii
străini, apatrizii şi persoanele juridice străine prin efectul moştenirii legale,
constituie o excepţie de la caracterul unitar al transmiterii moştenirii, întrucât
aceasta este guvernată de dispoziţiile de principiu ale Constituţiei, dezvoltate şi
completate de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 247/2005 şi ale Legii 312/2005.
D. Intervenţia unui element de extraneitate în cadrul unei transmisiuni succesorale
(fie cetăţeanul român decedat are bunuri situate în străinătate, fie cetăţeanul străin
decedat are bunuri situate în România), atrage aplicabilitatea unor dispoziţii
speciale, cele ale Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat. Aşadar, suntem în prezenţa unei veritabile excepţii de la principiul
unităţii transmisiunii succesorale.
De lege lata, dobândirea bunurilor mobile prin moştenire, indiferent de locul
situării lor, este guvernată de legea naţională, pe care o avea defunctul la data
decesului – lex patriae, iar dobândirea bunurilor imobile şi a fondului de comerţ
este guvernată de legea locului unde acestea sunt situate - lex rei sitae, indiferent
de cetăţenia defunctului .
Însă, defunctul, prin voinţa sa, poate face inoperabile regulile menţionate. în
măsura în care, printr-o dispoziţie testamentară, alege legea succesorală aplicabilă,
atât în cazul moştenirii testamentare, cât şi al celei legal. Este restabilit, astfel, prin
voinţa testatorului, caracterul unitar al transmiteri moştenirii.
E. Nu constituie excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii moştenirii
următoarele ipoteze, prezentate cu titlu exemplificativ:
a) transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, potrivit dispoziţiilor. Legii nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
9
A s e vedea: C. Bîrsan, op. cit., p. 151; /. Adam, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti. 2005, p. 150; L
Stănciulescu, op. cit., p. 299

9
 Ca regulă generală, drepturile patrimoniale de autor se transmit la moartea
autorului ..prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani10,
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului.
Aşadar, regulile transmiterii succesorale a dreptului patrimonial de autor sunt
cele consacrate de dreptul comun, legea specială instituind unele reguli speciale,
cât priveşte caracterul temporar al dreptului patrimonial de autor dobândit prin
moştenire, care nu mai poate fi retransmis după expirarea termenului, datorită
stingerii dreptului însuşi'.
b) coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară ;
11
c) împărţirea de către defunct a moştenirii în mai multe mase deosebite .

§4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă

Transmiterea moştenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opţiune
succesorală vizează întreaga masă succesorală şi nu doar o parte a ci. Astfel,
moştenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot şi nu în parte. Acceptarea moştenirii
sub beneficiu de inventar nu contravine acestui principiu .
Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunţării la moştenire de către unul
sau mai rnulţi succesibili, a nedemnităţii sau a ineficacităţii legatelor, vor profita
de drept succesorii acceptanţi, a căror vocaţie era diminuată sau chiar înlăturată
(operează, aşadar, dreptul de acrescământ).
Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la efectuarea
împărţelii. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea transmisiune succesorală, ce
operează în baza unei împărţeli de ascendent, caz în care succesorii primesc, prin
voinţa autorului lor, încă de la data deschiderii moştenirii, cotele succesorale, în
proprietate exclusivă şi nu în indiviziune.
Constituie excepţii de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale
următoarele ipoteze:
a) creanţele şi datoriile lui de cujus în raporturile dintre moştenitori, pe de o parte
şi creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt împărţite de drept
între moştenitori, de la data deschiderii moştenirii;
12
b) potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar), republicată
cu modificările ulterioare, se recunoaşte dreptul la moştenire, nu numai celor care
aii acceptat-o în termenul de opţiune succesorală de 6 luni, ci şi celor care nu au
acceptat-o în acest termen (dar care nici nu au repudiat-o) şi care au făcut cerere de
reconstituire a dreptului de proprietate potrivit acestei legi, aceştia din urmă fiind
consideraţi repuşi în termen.
Per a contrario, acceptantului succesiunii, care şi-a exercitat dreptul de opţiune
succesorală în termenul de 6 luni, ce a curs de Ia data deschiderii moştenirii, dar
care nu a făcut cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, nu i se
recunoaşte nici un drept asupra terenurilor aparţinând autorului său.
c) Dispoziţiile art.13 din Legea nr.18/1991 sunt preluate şi de Legea nr.1/2000
privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere , precum şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

10
De lege lata, testamentul nu trebuie să conţină. în mod necesar, legate. Aşadar, în cuprinsul unui testament pot fi inserate
exclusiv dispoziţii privitoare la legea succesorală aplicabilă.
11
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 23.
12
Acceptarea sub beneficiu de inventar nu are ca efect confuziunea patrimoniului defunctului cu cel al succesorului, astfel
încât succesorul va fi ţinut să satisfacă datoriile moştenirii, numai în limita activului acesteia.
10
Capitolul III

Deschiderea moştenirii

§1. Consideraţii generale privind deschiderea moştenirii

Deschiderea moştenirii prezintă o deosebita importanţă juridica. întrucât face

posibilă producerea efectului juridic al transmisiunii succesorale, înainte de
deschiderea moştenirii, nu putem vorbi nici de moştenitori şi nici de masă
succesorală,
Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., moştenirile se deschid prin moarte. Astfel
numai persoana fizică decedată poate fi moştenită . Prin „moarte" se înţelege
moartea naturală, fie constată fizic, fie declarată printr-o hotărâre judecătorească,
în cazul imposibilităţii constatării fizice.
Ca urmare a declarării judecătoreşti a dispariţiei persoanei fizice, nu se
deschide moştenirea acesteia, întrucât dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 31/1954
privind persoana fizică şi persoana juridică , dispun în sensul ca „Cel dispărut
este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte,
rămasă definitivă".
Deschiderea moştenirii trebuie analizată atât sub aspectul datei, cât şi al locului.
§2. Data deschiderii moştenirii

2.1. Stabilirea datei deschiderii moştenirii

Data deschiderii moştenirii este data morţii lui de cujus. Aceasta nu trebuie
confundată cu data deschiderii procedurii notariale, declanşată prin cererea
moştenitorilor, ulterior deschiderii moştenirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ., cel care pretinde moştenirea sau unele
drepturi asupra acesteia, indiferent că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţii legale
sau pe dispoziţii testamentare, trebuie să dovedească atât faptul morţii, cât şi data
morţii. Uneori, trebuie dovedite, chiar ora şi minutul morţii lui de cujus. O astfel de
necesitate este evidentă în ipoteza în care moştenitorul a murit aproape în acelaşi
timp cu autorul său (spre exemplu, tatăl şi fiul mor în acelaşi accident rutier, la
intervale foarte scurte de timp).
11
 Faptul juridic al morţii şi data morţii pot fi dovedite, în cazul morţii constatate
fizic, cu certificatul de deces, eliberat după întocmirea de către serviciul de stare
civilă al primăriei din localitatea în care s-a produs moartea a actului de deces, pe
baza declaraţiei verbale, făcute de membrii familiei decedatului şi a certificatului
medical constatator al morţii. In cazul declarării judecătoreşti a morţii, actul de
deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte, rămasă
definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de instanţă, ca fiind aceea a
morţii.
Dovada contrara a morţii şi datei morţii se poate face prin orice mijloc de probă,
întrucât cele două elemente constituie simple fapte materiale. DEŞI actul
(respectiv, certificatul) de deces constituie un înscris autentic, totuşi
menţiunile acestuia fac dovadă numai până la proba contrară şi nu până la
înscrierea în fals, întrucât ele nu constituie constatări ale funcţionarului
public, făcute prin propriile simţuri - expropriis sensibus, în consecinţă,
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, printr-o
acţiune în justiţie poate fi solicitată anularea, modificarea sau completarea
actului de deces şi a menţiunilor acestuia. Similar, poate fi solicitată instanţei
de judecată rectificarea hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte, în ipoteza în
care se poate dovedi ca fiind adevărată o altă dată a morţii lui de cujus şi chiar
anularea acesteia, în cazul în care se poate dovedi că cel declarat mort este în
viaţă.
Prin orice mijloc de probă, se dovedeşte, de asemenea, ora şi minutul morţii. în
măsura în care cele două elemente prezintă utilitate şi nu sunt menţionate în actul
de deces.

2.2. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii

În funcţie de data deschiderii moştenirii, se pot stabili următoarele elemente:
- persoanele care au vocaţie la moştenire (care pot culege moştenirea),
capacitatea succesorală şi drepturile ce li se cuvin acestora asupra moştenirii;
- data de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de 6 luni de prescripţie a
dreptului de opţiune succesorală ;
- momentul transmiterii moştenirii la succesori, întrucât moştenirea se transmite
succesorilor, nu de la data acceptării, ci retroactiv, de la data deschiderii
acesteia. Similar, renunţarea la moştenire, cealaltă valenţă a dreptului de opţiune
succesorală, produce efecte retroactive până la această dată.
- compoziţia şi valoarea masei succesorale;
- momentul din care pactele asupra moştenirii devin valabile, întrucât de lege
lata , actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule absolut;
- începutul indiviziunii succesorale, în ipoteza pluralităţii de moştenitori
universali sau cu titlu universal şi, de asemenea, momentul până la care
retroactivează efectul declarativ al partajului;
- legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp. Potrivit
principiului neretroactivităţii legii, devoluţiunea moştenirii, în cazul unui conflict
de legi în timp, va fi guvernată de legea în vigoare la data deschiderii acesteia.
Actele ulterioare deschiderii moştenirii, precum cel de opţiune succesorală sau
partajul, vor fi guvernate, însă, de legea în vigoare la data săvârşirii lor, potrivit
principiului aplicării imediate a legii noi13.

13
A se vedea dispoziţiile art. 702 şi 965 Cod civ.
12
 §3. Locul deschiderii moştenirii

3.1. Stabilirea locului deschiderii moştenirii

Locul deschiderii moştenirii este reprezentat de ultimul domiciliu al defunctului,
indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului14.
Domiciliul persoanei fizice este, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr.
31/1954 „acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală"15. Domiciliul
persoanei cu deplină capacitate de exerciţiu, este cel ales liber de către aceasta -
domiciliu de drept comun sau voluntar, iar domiciliul persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu (minor sau persoană pusă sub interdicţie) este cel stabilit
de lege pentru aceasta - domiciliu legal. Aşadar, domiciliul minorului este, după
caz, cel al părintelui sau al tutorelui său, iar domiciliul interzisului judecătoresc
coincide cu cel al tutorelui său.
Domiciliul ales sau convenţional - cea de-a treia formă a domiciliului, nu
prezintă semnificaţie juridică în materia locului deschiderii moştenirii, întrucât nu i
se permite defunctului să stabilească o altă competenţă teritorială, decât cea impusă
prin normele imperative ale legii.
Deşi domiciliul persoanei dispărute este cel al curatorului său, totuşi acesta nu
prezintă nici o semnificaţie în materia locului deschiderii moştenirii. Şi în acest
caz, locul deschiderii succesiunii este determinat de ultimul domiciliu al
defunctului.
Dacă defunctul nu a avut domiciliu în ţară, indiferent că este cetăţean român
sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din ţară, unde se află bunurile
cele mai importante, ca valoare, ale acestuia.16
Dacă defunctul a fost normal, deschiderea moştenirii se va face la locul unde
se află cele mai importante bunuri ale acestuia, iar dacă nu a avut nici bunuri,
locul deschiderii succesiunii este locul unde s-a înregistrat moartea acestuia.
Dovada ultimului domiciliu al defunctului se poate face prin orice mijloc de
probă, fiind o chestiune de fapt. Ca regulă, dovada acestuia se face prin actul de
identitate sau prin certificatul de deces, în cazul minorilor, dovada ultimului
domiciliu se face prin actul de identitate al părinţilor sau tutorelui, iar în cazul
interzişilor judecătoreşti, prin actul de identitate al tutorelui.
Literatura de specialitate17 şi practica judecătorească au arătat că poate fi dovedit
prin orice mijloc de probă faptul că domiciliul defunctului, a fost altul decât cel
menţionat în actul de identitate sau în certificatul de deces .
Necesitatea determinării ultimului domiciliu al defunctului este impusă de
raţiuni de ordin practic. De cele mai multe ori, în acest loc se află înscrisurile ce
permit stabilirea moştenitorilor şi a masei succesorale.
3.2. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii
In funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:
14
Ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 55.
15
Această regulă nu este statuată de Codul civil, ci ea rezultă implicit din dispoziţiile art. 14 C.proc.civ. (potrivit
cărora competenţa soluţionării litigiilor privitoare la moştenire aparţine instanţei în a cărei rază teritorială a
avut defunctul cel din urmă. domiciliu) şi ale art. 10 Ut. a) şi b), respectiv ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
36/1995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale.
16
Art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
17
A se vedea în acest sens: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 153; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 71-72, E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, laşi, 1995, p. 43 şi urm. Cu privire la
numeroasele ipoteze practice privind dovada domiciliului, în materia locului deschiderii moştenirii, a se vedea, Fr. Deak,
op. cit., p. 36-37.
13
 a) competenţa teritorială a secretarului consiliului local (sau a procurorului)
de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi luarea, dacă este cazul,
a măsurilor de conservare. Secretarul consiliului local al localităţii în care a avut
defunctul ultimul domiciliu poate cere deschiderea procedurii succesorale
notariale, dacă masa succesorală cuprinde numai bunuri mobile şi este obligat sa
ceară deschiderea acestei proceduri, dacă în compoziţia masei succesorale se
găsesc bunuri imobile.
b) competenţa teritorială a notarului public de a realiza procedura
succesorală necontencioasă. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr.
36/1995, procedura succesorală necontencioasă este de competenţa notarului
public de la locul deschiderii moştenirii.
c) competenţa instanţei judecătoreşti de a soluţiona litigiile cu privire la
moştenire.
Competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa de la
ultimul domiciliu al defunctului, chiar dacă în masa succesorală se găsesc bunuri
imobile, aflate în circumscripţia altei instanţe. Această soluţie a fost reţinută de
literatura de specialitate, în temeiul caracterului universal al moştenirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 C.proc.civ., precum şi ale art. 74 alin. (3) şi ale art.
88 din Legea nr. 36/1995, instanţa de judecată de la ultimul domiciliu al
defunctului este competentă, în mod imperativ, să judece următoarele categorii de
cereri:
a)cereri referitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare;
b) cereri privitoare la moştenire, precum şi cereri privitoare la pretenţiile pe care
moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt18;
c) cererile legatarilor şi ale creditorilor celui decedat împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar;
d) cereri ale celor vătămaţi prin măsuri de inventariere şi conservare a bunurilor
succesorale, dispuse de notarul public, în cadrul procedurii succesorale;
c) cereri privitoare la anularea certificatului de moştenitor.
Se judecă potrivit regulilor generale de competenţă teritorială, încetând
competenţa excepţională a instanţei de la locul deschiderii moştenirii,
următoarele acţiuni:
- orice cereri privind moştenirea, formulate după desăvârşirea împărţelii între
moştenitori (inclusiv, după judecarea acţiunilor în garanţie între copărtaşi sau
pentru desfiinţarea împărţelii);
- cererile creditorilor defunctului împotriva unicului moştenitor al acestuia;
- acţiunile reale imobiliare ce nu au legătură cu moştenirea.

Capitolul IV

Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

§1. Consideraţii generale privind condiţiile cerute de lege pentru a putea

moşteni
Codul civil, în art. 654-6581, prevede două condiţii ce trebuie îndeplinite de
persoana care succede: să existe în momentul deschiderii succesiunii şi să nu fie
nedemnă. Doctrina adaugă la acestea o altă condiţie, anume vocaţia succesorală.
Aşadar, pentru a putea moştenire, o persoană trebuie să îndeplinească, în mod
18
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. l, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 429,
14
cumulativ, următoarele condiţii:
1. să aibă capacitate succesorală;
2. să aibă vocaţie succesorală;
3. să nu fie nedemnă de a moşteni.
Constituie condiţii generale de a moşteni, fiind comune atât moştenirii legale, cât
şi celei testamentare numai capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire.
Nedemnitatea succesorală constituie o condiţie specifică numai moştenirii legale,
în materia moştenirii testamentare fiind întâlnită revocarea legatelor pentru
ingratitudine ca o condiţie specială. Aşadar, echivalentul nedemnităţii succesorale,
din materia moştenirii legale este reprezentat, în materia moştenirii testamentare, de
ingratitudine. De altfel, în literatura de specialitate19, a fost formulată propunerea
ca, de lege ferenda, nedemnitatea succesorală să fie reţinuta drept o condiţie
generală a moştenirii. Nedemnitatea este în continuare considerată o condiţie
specifică numai moştenirii legale.
În întreaga literatura de specialitate, este realizată distincţia dintre condiţiile
pozitive de a moşteni şi condiţiile negative de a moşteni.
Capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală sunt calificate ca fiind condiţii
pozitive, iar nedemnitatea, respectiv ingratitudinea sunt calificate ca reprezentând
condiţii negative.
§2. Capacitatea succesorală

Potrivit dispoziţiilor art. 654 C.civ., are capacitate succesorală persoana care
există în momentul deschiderii succesiunii, adică în momentul morţii lui de cujus.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea generală a unei persoane de a fi
titular al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de succesor .
20
Alături de alţi autori , considerăm capacitatea succesorală, ca fiind numai o
valenţă a capacităţii de folosinţă , definită de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954 ca reprezentând „aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii”. Capacitatea succesorală reprezintă o formă a capacităţii de folosinţă,
prezentând anumite elemente de specificitate, imprimate de materia căreia îi este
specifică.
Pentru a putea moşteni, trebuie dovedită existenţa celui ce pretinde
drepturi asupra moştenirii, la momentul morţii lui de cujus. Această
dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi
succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care
moştenitorul a fost în viaţă, la data morţii lui de cujus, dar a decedat la scurt
timp.
În această a doua ipoteză, suntem în prezenţa retransmiterii', întrucât întâlnim
mai multe (însă, cel puţin două) moşteniri subsecvente. Pentru a opera
retransmiterea, este necesar ca moştenitorul lui de cujus să fie în viaţă la
data deschiderii moştenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat
termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală şi de a fi optat cu
privire la moştenirea în discuţie. Retransmiterea operează a fortior, în cazul în
care moştenitorul a murit, după ce a acceptat succesiunea şi autorului său. Este
evident însă că, aceasta nu va opera în cazul în care moştenitorul, înainte de a muri,
a renunţat la moştenire. Dreptul la moştenire al celui din urmă defunct se
19
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 65; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept
civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 385; C. Stătescu,
Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 112; Fr. Deak, op. cit., p. 40.
20
A se vedea: Tr. lonaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, laşi, 1928, p. 10; D. Chirica, op. cit., p. 16
15
retransmite către proprii moştenitori. Aşadar, aceştia trebuie să realizeze o dublă
dovadă: dovada că la data deschiderii moştenirii primului defunct, autorul lor era
în viată şi dovada că ei sunt în viaţă la momentul deschiderii celei de-a doua succe-
siuni. Prin retransmitere, ei vor primi moştenirea primului defunct.
O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moştenire prin
„reprezentare". Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că
reprezentatul nu mai era în viaţă la data deschiderii moştenirii şi, pe de altă parte,
faptul că, la acelaşi moment, el este în viaţă.
Rezultă, aşadar, că dovada capacităţii succesorale vizează „nu numai şi nu
atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care
lasă moştenirea.
2.1. Persoanele care au capacitate succesorală
Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:
a) persoanele fizice, în viaţă, la data deschiderii moştenirii, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere sau origine socială.
Nu prezintă importanţă durata vieţii moştenitorului, după data deschiderii
succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viaţă, la data morţii lui de cujus,
chiar dacă, ulterior acestui moment, moare. Aşa cum am mai arătat, dacă moştenitorul
moarte la scurt timp după autorul său, moştenirea celui de-al doilea defunct se
retransmite propriilor succesori ai acestuia.
Dovada existenţei moştenitorului, la data morţii lui de cujus, se realizează prin acte
de stare civilă sau, în ipoteza retransmiterii, prin certificatul de deces sau hotărârea
declarativă de moarte, din care rezultă data morţii celui ce transmite moştenirea către
proprii moştenitori.
Existenţa persoanei constituie o stare de fapt, astfel încât dovada contrară poate fi
realizată prin orice mijloc de probă.
b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr.
31/1954 „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte, rămasă definitivă".
Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre
judecătorească, ci şi cele nedeclarate prin hotărâre judecătorească.
Situaţia incertă a dispărutului se va definitiva prin următoarele modalităţi,
reapariţia acestuia, constatarea fizică a morţii acestuia sau declararea prin
hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, a morţii acestuia. Se
poate spune, astfel, că dispărutul are o capacitate succesorală „provizorie"21.
Dacă dispărutul reapare sau se dovedeşte că moartea sa, indiferent de modalitatea de
constatare, a intervenit după deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală provizorie a
acestuia se consolidează, fiind îndreptăţit a culege moştenirea (bineînţeles, dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii cerute de lege pentru a moşteni), direct, în prima ipoteză
şi prin succesorii proprii, ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.
Per a contrario, dacă se dovedeşte că moartea dispărutului a intervenit mai înainte de
deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală ,provizorie a acestuia se desfiinţează
cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea, către moştenitorii înlăturaţi sau ale
căror cote au fost diminuate prin prezenţa acestuia, a tot ceea ce s-a primit din
moştenire, în numele său. Este evident, însă, că, într-o asemenea ipoteză, succesorii
dispărutului se vor putea prevala de instituţia reprezentării şi îi vor culege cota
succesorală în calitate de reprezentanţi.
c) persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii. Potrivit
dispoziţiilor art.654 C.civ., „Copilul conceput este considerat că există. Copilul
născut mort este considerat că nu există. Are, aşadar, capacitate succesorală copilul
conceput, sub condiţia de a se naşte viu".
21
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 44.
16
 Cel care solicită moştenirea, în numele copilului, trebuie să facă dovada,
prin orice mijloc de probă, că acesta era conceput ia data deschiderii succesiunii
şi că s-a născut viu. De lege lata este instituită, în Interesul copilului, prezumţia
absolută că moştenirea a fost acceptată de minor sub beneficiu de inventai22
astfel încât acesta nu va fi ţinut să suporte datoriile moştenirii, decât în limita
activului succesoral.
Întrucât nu poate fi stabilit cu exactitate momentul concepţiei, art. 61 C.fam.
a instituit, în materia stabilirii filiaţiei faţă de tată, o prezumţie absolută cu privire
la perioada concepţiei. Potrivit acesteia, timpului cuprins între a trei suta (300) şi
a o sută optzecea (180) zi dinaintea naşterii copilului constituie perioada
concepţiei. Deşi această prezumţie legală a fost instituită într-o altă materie, este
unanim admis că este aplicabilă implicit şi materiei capacităţii succesorale, având
caracter general.
În consecinţă, copilul născut la cel mult 300 de zile de la moartea soţului
mamei are capacitate succesorală, putându-1 moşteni pe tatăl său. Dimpotrivă,
copilul născut după 300 de zile de la moartea soţului mamei, nu-1 poate moşteni pe
defunct, nici în temeiul legii, nefiind copilul acestuia, nici în temeiul unui
testament, nefiind conceput la data deschiderii moştenirii. Se stabilesc, prin
aplicarea acestei prezumţii legale absolute, atât filiaţia faţă de tată, cât şi capacitatea
succesorală a copilului conceput, dar nenăscut.
d) persoanele juridice înfiinţate în condiţiile legii, la data deschiderii moştenirii.
Persoanele juridice pot culege numai moştenirea lăsată prin testament, nu şi pe cea
legală, întrucât nu fac parte din categoria succesorilor legali. Pentru a culege
moştenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate succesorală. Aceasta se
dobândeşte la momentul obţinerii personalităţii juridice. Acest moment este
reprezentat, după caz, de:
data înregistrării,
data actului de dispoziţie în temeiul căruia iau fiinţă,
data recunoaşterii înfiinţării,
data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile art. 33 şi 34, recunoaşte subiectului colectiv
de drept, ca şi în cazul celui individual, o capacitate anticipată de folosinţă, de la data
actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca
acesta să ia fiinţă în mod valabil. Aşadar, persoana juridică are capacitate
succesorală de la momentul înfiinţării, care nu coincide întotdeauna cu data dobândirii
personalităţii juridice, uneori, precedând-o pe aceasta din urmă. Considerentul, în
temeiul căruia legiuitorul a recunoscut capacitatea anticipata de folosinţă persoanei
juridice, este acela că bunurile dobândite în temeiul unui legat pot servi la formarea
patrimoniului subiectului colectiv de drept, ce urmează a se înfiinţa.
Trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
statuat de dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi în materie succesorală. Aşadar,
dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru
care a fost creată persoana juridică. în caz contrar, legatul va fi nul, dacă
incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentul sau caduc, dacă aceasta
a intervenit ulterior acestui moment, dar mai înainte de deschiderea moştenirii.
Pentru a avea capacitate succesorală, subiectul colectiv de drept trebuie să fie
constituit în condiţiile legii, în momentul deschiderii moştenirii, fără a prezenta
importanţă durata existenţei acestuia. În cazul încetării sale, drepturile succesorale
dobândite vor reveni persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului
subiectului colectiv de drept supus reorganizării sau dizolvării persoanelor juridice
dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării
sau dizolvării.

22
Există şi legislaţii care atribuie capacitate de folosinţă anticipată numai copilului născut viabil. Este cazul, spre exemplu, al
Codului civil francez. Deşi puternic influenţată de Codul civil francez, legislaţia noastră civilă nu a condiţionat dobândirea
capacităţii anticipate de folosinţă, de viabilitatea copilului. A se vedea dispoziţiile art. 713 pct. 1 C.civ. F. Deak. op.cit. p.44.

17
 2.2. Persoanele care nu au capacitate succesorală
D in in te rp re ta re ap e r a c o n tra rio a d isp o z iţiilo ar rt. 6 5 4 C .c iv ., re z u ltă nc ău a u
c a p a c ita te su c c e so ra lă p e rso a n e le 2fiz c a re
ic en u m a i su n t în v ia ţă pşi e r s o a n e le j u r id ic e
c a r e a u în c e t a t a m a i a v e a f i in ţ ă , la 3d adteas c h id e r iimoştenirii.
A ş a d a r , f a c p a r t e d i n c a t e g o r i a p e r s o a n e l o r f i z i c e c a r e n u m va ia i sţău:nc to pî nilu l
c o n c e p u t I a d a ta d e s c h id e r ii m o ş te n ir ii, d a r n ă s c pu re t md eocret,d a ţiişi c o m o rie n ţii.
E s t e c o n s i d e r a t ă p e r s o apnrăe d e c e d a t ă a, c e a p e r s o a n ă c a r e n u m a i îens t ve i a ţ ă l a
d a t a d e s c h i d e r i i m o ş t e n i r i i , i n d i f e r e n t d e f a p t u l c ă amc oe satret ieaa a f o s t c o n s t a t a t ă
f i z i c s a u a f o s t d e c la r a t ă p r i n t r - o h o tă j u rdâerce ă t o r e a s c ă , d e f i n i t i v ă ş i i r e v o c a b i l ă .
P e r s o a n a p r e d e c e d a t ă , î n ps ăo ,a te f i re p r e z e n ta tă , în c o n d iţiile le g ii, d e c ă tre
d e s c e n d e n ţii s ă i.
C o m o r i e n ţ isi u n t , p o t r i v i t d i s p o z i ţ i i l o r a r t . 2 1 d i n D encr.r e3t1u/1l 9 5 4 , a c e le
p e r so a n e (d o u ă s a u m a i m u lte ), c a re m u aritu în a c e e a şi îm p re ju ra r e , fă ră să s e p o a tă
s ta b ili d a c ă u n a a su p ra v ie ţu it c e le ila lte ,s ofiin c o tid te c ă a u m u rîni t a c e ia ş i t im p .
O p e r â n d p r e z u m ţ ia m o r ţi i c o nte c onmtei, c o m o r ie n ţii n u s e p o t m o ş te n i. S o lu ţia re ţin u tă
d e c ă tr e le g iu ito rur ol m â n în p r o b le m a c o m o r i c n ţ ilo r e s te , c o n s id e r ă m n o i , c e a m a
ju s t ă .
P e n t r u a v o r b i dceo m o r ie n ţi ,t r e b u i e în t r u n i te , în m o d c u m u la tivurm , ătoarele
elem ente:
a ) d o u ă s a u m a i m u lt e p e r s o a n e ;
b ) d e c e s u l a c e s t o r a s ă f i e d e t e rm i n a t d e a c e e a ş i î m p r e ju r a r e ;
c)c o n d i ţ i i l e d e c e s u l u i n u p e r m i t s t a b i l i r e a f a p t u l u i c ă o p esupravieţuit
rsoană a
celeilalte.
A c e s to r c o n d i ţi i l e g a l e , l e e s te a d ă u g a tă , d e c ă t r e l it e r a tu r a l itdaet e2s4,p eoc i a lt ă
c o n d iţ ie , a c e e a rae c ip r o c it ă ţ ii v o c a ţ ie i s u c c e s .o rNa uleî m p ă r t ă ş i m a c e s t p u n c t d e
v e d e r e , î n t r u c â t c o n s i d e r ă m , a l ă t u r i dautorie a l ţ i , ca problema comorienţilor se
pune şi în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală unilaterală.
Deşi Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile sale, oferă o soluţie problemei
comorienţei, totuşi acesta nu a avut în vedere o situaţie asemănătoare, caracterizată
prin următoarele elemente:
a)două sau mai multe persoane;
b) decedează în acelaşi timp, nu însă şi în aceleaşi împrejurări;
c)nu poate fi stabilit faptul că o persoană a supravieţuit celeilalte.
Literatura de specialitate denumeşte aceste persoane „codecedaţi” şi
apreciază că cea mai justă soluţie, în acest caz, ar fi cea dată de Decretul nr,
31/1954 problemei comorienţilor - prezumţia morţii concomitente. În consecinţă,
codecedaţii, indiferent că au vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală nu se pot
moşteni, lipsindu-le capacitatea succesorală.
§3. Vocaţia la moştenire

Vocaţia la moştenire are semnificaţia unei chemări la moştenire, fie conferită de

lege, fie în temeiul unui testament. Se impune astfel a fi distinsă vocaţia
succesorală legală, de vocaţia succesorală testamentară.
3.1. Vocaţia succesorală legală
Vocaţia legală la moştenire constituie o condiţie generală, cerută de lege
pentru a accede la moştenirea deferită potrivit dispoziţiilor legale (moştenirea
legală). Aceasta, având semnificaţia chemării de către lege la moştenire a rudelor
defunctului, a soţului supravieţuitor al defunctului şi a statului, are un sens dublu:

23
C u p riv ire la so lu ţiile o ferite d e alte leg isla ţii p ro b lem e i co m o rienvedea:
ţilo r,Far.seD ea k,op. cit., p. 49
24
A se vedea, în acest sens: C . Stătescu,op. cit., p. 96;
M . E liescu,op. cit.,p ,6 6;S t. C ă rpena ruo,p . cit., p . 3 88 ,.
18
vocaţie succesorală generală şi vocaţie succesorală concretă.25
A. Vocaţia succesorală generală desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a
unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană .
Vocaţie legală generală au rudele defunctului şi soţul supravieţuitor ar
acestuia. Rudenia este, potrivit art. 661 C.civ.;
a) în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din descendenţa
unei persoane din altă persoană;
b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un autor
comun.
Sunt rude în linie directă:
- ascendentă: părinţii, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad;
- descendentă: copiii, nepoţii, strănepoţii, fără limită de grad.
Sunt rude în linie colaterală:
- fraţii şi surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală neexistând rude
de gradul I);
- nepoţii de frate sau soră, unchii şi mătuşile defunctului - rude de gradul
al III -lea;
- strănepoţii de frate sau soră, verii primari şi fraţii sau surorile bunicilor
defunctului - rude de gradul al IV-lea.
Rudele în linie directă, indiferent de grad, au vocaţie succesorală legală
generală, în timp ce rudele în linie colaterală au vocaţie succesorala legală generală
numai până la gradul al IV-Iea inclusiv.
Vocaţia succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocităţii
acesteia . Acest principiu are atât un sens pozitiv cât şi unul negativ.
Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocităţii vocaţiei generale la
moştenire, dacă o persoană are vocaţie la moştenirea lăsată de o altă
persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie generală Ia moştenirea celei
dintâi.
Acest principiu comportă, potrivit doctrinei 26 şi excepţii. Astfel, principiul
reciprocităţii nu operează în cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătoria
putativă), după decesul soţului de rea-credinţă. Soţul de bună-credinţă din căsătoria
nulă sau anulată are vocaţie la moştenirea soţului de rea-credinţă, în timp ce soţul de
rea-credinţă nu are vocaţie la moştenirea celui de buna-credinţa.
Potrivit sensului negativ al principiului reciprocităţii, dacă o persoană nu are vocaţie
la moştenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are vocaţie la
moştenirea celei dintâi.
Rudele defunctului cu vocaţiei succesorală generală nu sunt chemate toate împreună
şi deodată la moştenire. Pentru a culege moştenirea este necesar ca acestea să
îndeplinească şi o condiţie negativă - acea de nu fi înlăturate de la moştenire, de către
un alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această condiţie formează conţinutul
vocaţiei concrete la moştenire. Aşadar, rudele defunctului cu vocaţie generală trebuie să
aibă şi vocaţie concretă pentru a putea culege moştenirea.
B. Vocaţie succesorală concretă au persoanele cu vocaţie succesorala generală, care
nu sunt înlăturate, de la moştenire, de către alt succesibil27.
Nu toate rudele, care au vocaţie generală, vor culege moştenirea, ci aceasta va reveni
acelor rude, care sunt preferate celorlalte, anume celor care se află în clasă şi grad
preferabile. Legiuitorul foloseşte, aşadar, două criterii tehnico-juridice pentru a
25
A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 50-52, care propune ca textul de lege, care oferă soluţie comorienţilor, să fie
reformulat, astfel încât să fie avuţi în vedere şi codecedaţii, eliminându-se astfel controversele doctrinare.

26
Exista autori care susţin că principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale comporta o singură excepţie. A se vedea,
în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 58-59;
27
Este succesibil persoana care are vocaţie la moştenire (are posibilitatea de a o culege), iar succesor este persoana care a cules
efectiv moştenirea.

19
determina vocaţia concretă a rudelor defunctului: clasa de moştenitori şi gradul de
rudenie.
Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinţi şi unchi, spre exemplu, deşi
toate au vocaţie generală la moştenire, vocaţie concretă au numai părinţii defunctului,
deoarece ei fac parte din clasa a II-a de moştenitori, în timp ce unchii fac parte din clasa
a lV-a.
Cu privire la corelaţia dintre vocaţia generală şi vocaţia concretă, putem spune că
nu toate rudele, ce au vocaţie generală, au şi vocaţie concretă la moştenire, însă, toate
rudele care au vocaţie concretă, au şi vocaţie generală de a moşteni.
3.2. Vocaţia succesorală conferită prin testament
In materie testamentară, se pune exclusiv problema vocaţiei concrete la moştenire,
întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod special, vocaţie
generală la moştenirea testamentară. în principiu. oricine poate fi gratificat printr-un act
de ultimă voinţă, în măsura în care îndeplineşte condiţiile legale.

§4. Nedemnitatea succesorală

(a nu fi confundata cu Exheredarea dezmostenirea)

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală a nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea succesorală, reglementată de Codul civil în art. 655-658, reprezintă
decăderea succesibilului legal din dreptul de a moşteni, inclusiv rezerva succesorală,
întrucât a săvârşit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau
a memoriei acestuia.
Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea ~ cealaltă condiţie cerută de
lege pentru ca o persoană să poată moşteni. Incapacitatea este atrasă de neîndeplinirea
calităţilor sau condiţiilor de a moşteni, din motive independente de meritele
succesibilului (spre exemplu, copilul, conceput la data deschiderii moştenirii, se
naşte mort), în timp ce nedemnitatea intervine ca urmare a săvârşirii de către succesibil
a unei fapte grave faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia. Aşadar numai
nedemnitatea are rolul de a-1 pedepsi pe succesibilul, care este capabil să
moştenească, pentru faptele sale grave.
4.2. Natura şi caracterele juridice ale nedemnităţii succesorale
Cu privire la natura juridică a nedemnităţii succesorale, în literatura de specialitate s-
au manifestat două orientări.
Potrivit uneia dintre acestea, nedemnitatea succesorală are natura juridică a unei
pedepse civile, întrucât se bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite
ca o persoană, vinovată pentru fapte grave faţă de o alta, să o moştenească pe aceasta din
urmă .
Literatura de specialitate de dată relativ recentă28 apreciază, însă, câ nedemnitatea
reprezintă numai o sancţiune civilă, întrucât prezintă următoarele caractere juridice:
a) este aplicabilă numai moştenirii ab infestat, nu şi celei testamentare şi numai în
cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile imperative şi de strictă interpretare
ale Codului civil;
b) operează de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura, în principiu,
28
Au formulat şi susţinut teoria pedepsei civile, printre alţii: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 221;
M. Eliescu, op. cit., p. 76; St. Cărpenaru, op. cit., p. 389-390; D. Chirică, op. cit., p. 23.
20
această sancţiune. Excluderea succesibilului nedemn de la moştenirea lui de cujus
constituie opera legii, astfel încât acesta din urmă nu-1 poate ierta pe cel dintâi.
În literatura de specialitate însă, a fost formulată opinia, la care achiesăm şi
noi, potrivit căreia, după comiterea faptei ce constituie caz de nedemnitate
succesorală, cel care lasă moştenirea poate să-I gratifice pe nedemn, fie prin acte
juridice inter vivos, fie mortis causa. Acest fapt devine posibil, tocmai datorită
naturii juridice de sancţiune a nedemnităţii, care afectează numai moştenirea
legală.
Revocarea liberalităţilor nu este guvernată de aceleaşi reguli şi nu intervine în
aceleaşi cazuri ca şi nedemnitatea succesorală. Dimpotrivă, revocarea liberalităţilor
are reguli proprii şi intervine pentru cazuri, altele decât cele ale nedemnităţii, de
asemenea expres şi limitativ prevăzute de lege29. Este adevărat însă că, atentatul
constituie atât o cauză de nedemnitate, cât şi o cauză de revocare a donaţiei,
respectiv a testamentului. Aşadar numai în acest caz, gratificarea nedemnului, de
către cel care lasă moştenirea, nu are efect.
Intre nedemnitate şi revocarea donaţiei pentru ingratitudine, având aceeaşi
cauză - atentatul, există totuşi deosebiri esenţiale, sub mai multe aspecte. Astfel, în
caz de litigiu:
- instanţa constată nedemnitatea, respectiv pronunţă revocarea donaţiei pentru
ingratitudine;
- instanţa de judecată numai constată nedemnitatea care a operat în puterea
legii (ope legis), respectiv pronunţă revocarea donaţiei pentru ingratitudine, dacă
aceasta a fost cerută în termenul legal de 1 an;
-constatarea nedemnităţii poate fi cerută atât împotriva nedemnului, cât şi
împotriva moştenitorilor nedemnului, în timp ce acţiunea în revocarea donaţiei
poate fi introdusă numai împotriva donatarului - autor al atentatului contra vieţii
donatorului;
- numai constatarea nedemnităţii poate fi cerută de creditori pe calea acţiunii
oblice.
c) se aplică şi produce efecte, ca regulă numai împotriva autorului faptei, nu şi a
celorlalte persoane chemate la moştenirea lui de cujs în mod excepţional, copiii
nedemnului care vin la moştenire prin reprezentarea acestuia sunt vizaţi de efectele
nedemnităţii.

d) produce efecte relative, înlăturându-1 pe nedemn numai de la moştenirea celui faţă

de care a săvârşit fapta prevăzută de lege, nu şi de la alte moşteniri.
e) intervine ca urmare a săvârşirii unor fapte cu vinovăţie, fiind necesar astfel
ca, nedemnul să fi acţionat cu discernământ. întrucât este vorba de săvârşirea unor
fapte şi nu a unor acte juridice, se vor aplica în această materie regulile privitoare la
discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel,
discernământul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi al persoanelor puse sub
interdicţie trebuie dovedit, iar discernământul persoanelor, care au împlinit 14 şi care
nu sunt puse sub interdicţie, este prezumat până la proba contrară. In cazul în care
săvârşirea faptei ce atrage nedemnitatea succesorală ar implica condamnarea
minorului, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.
Aceste considerente constituie fundamentul calificării nedemnităţii, ca fiind o
sancţiune şi nu o pedeapsă civilă.
4.3. Cazurile de nedemnitate succesorală
Sunt reţinute limitativ de Codul civil, în art. 655, ca fiind fapte ce atrag
nedemnitatea următoarele:
a) atentatul la viaţa lui de cujus;

29
A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 60; 1. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 58-59;
21
 b)acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;
c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este
vorba.
Întrucât Codul civil enumără limitativ cauzele care atrag nedemnitatea succesorală,
judecătorul nu poate extinde aria de cuprindere a acestei sancţiuni şi la alte fapte.
a) atentatul la viaţa lui de cujus;
Este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 1 C.civ., „condamnatul pentru că a
omorât sau a încercat să omoare pe defunct. Aşadar, nimănui nu-i este permis să-şi
deschidă calea unei moşteniri printr-un omor.
Pentru a opera acest caz de nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- moştenitorul a săvârşit infracţiunea de omor sau tentativa la infracţiunea de
omor căreia a căzut victimă cel ce lasă moştenirea. Forma de vinovăţie specifică
acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă. Pentru a interveni
nedemnitatea, nu este necesar ca infracţiunile menţionate să fie săvârşite într-o
formă calificată (cu premeditare, prin cruzimi etc). Dacă infracţiunea, ce are ca
urmare moartea lui de cujus, este săvârşită cu altă formă de vinovăţie, culpă sau
praeterintenţie, nu intervine nedemnitatea, întrucât legiuitorul urmăreşte să
sancţioneze numai intenţia de a ucide şi nu faptul material al omorului. Aşadar,
săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă sau de lovituri cauzatoare de moarte
nu atrage nedemnitatea.
Ca urmare a săvârşirii unei astfel de fapte, intervin două sancţiuni: una penală
(constând într-o condamnare) şi una civilă (constând în înlăturarea de la moştenirea
victimei).
- moştenitorul a fost condamnat, printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, în
calitate de autor, coautor, complice sau instigator, chiar şi sub forma favorizării,
pentru una dintre aceste infracţiuni30.
Nu este îndeplinită condiţia condamnării şi nu intervine nedemnitatea
succesorala în următoarele cazuri:
-moştenitorul a fost achitat;
-moştenitorul a fost scos de sub urmărire penală;
-moştenitorul a decedat înainte de condamnare;
-fapta moştenitorului a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);
-s-a prescris sancţiunea penală.
Dimpotrivă, nedemnitatea va opera, fiind îndeplinită condiţia condamnării, în
următoarele cazuri:
- fapta moştenitorului a fost amnistiată, ulterior condamnării (amnistie
postecondamnatorie);
- moştenitorul condamnat a fost graţiat;
- moştenitorul condamnat a fost reabilitat.
Nedemnitatea intervine în cazul acestor măsuri de politică penală, întrucât ele şterg,
fie condamnarea sau executarea pedepsei, fie unele efecte secundare ale pedepsei, nu
însă şi intenţia de a ucide, care 1-a animat pe condamnat la momentul săvârşirii faptei.
După ce instanţa penală a pronunţat hotărârea de condamnare pentru omor sau
tentativă la infracţiunea de omor asupra defunctului, intervenţia instanţei civile, în
sensul de a pronunţa nedemnitatea este calificată în literatura de specialitate1 ca fiind
inutilă. Cel mult. instanţa civilă poate fi solicitată să constate nedemnitatea (aceasta

30
A se vedea: U. Eliescu, op. cit., p. 74; Fr. Deak, op. cit., p. 62-63; Al. Bacaci, Gh. Comâniţă, op. cit., p. 22; D.
Chirică, op. cit., p. 25. Potrivit opiniei acestora, la care achiesării şi noi, nedemnitatea este atrasă numai în cazul favorizării-
complicitate (favorizarea omorului sau tentativei de omor cu privire la defunct). în forma sa tip. infracţiunea de favorizare
nu atrage nedemnitatea favorizatorului, întrucât acesta nu participă sub nici o formă, la săvârşirea de câtre altul a infrac-
ţiunii de omor sau n tentativei de omor asupra defunctului. în cazul favorizării personale, nedemnitatea poate interveni, însă
pentru o altă cauză - nedenunţarea omorului, căruia a căzut victimă defunctul şi nu pentru omor sau tentativă de omor
asupra defunctului. Există însă şi autori care consideră că săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului nu atrage
22
operând în puterea legii), în ipoteza în care, printr-o petiţie de ereditate, aceasta ar fi
contestată.
b) acuzaţia capitală, calomnioasă la adresa lui de cujus;
„Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată
calomnioasă" este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 2 C.civ.
Pentru a fi în prezenţa acestui caz de nedemnitate este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- moştenitorul a făcut o „acuzaţie" capitală;
Prin „acuzaţie" trebuie să înţelegem un denunţ, o plângere sau o mărturisire şi nu o
acuzaţie propriu-zisă, întrucât aceasta constituie atributul exclusiv al procurorului.
„Acuzaţia" este capitală dacă priveşte fapte, care ar putea atrage pedeapsa cu moartea.
în legislaţia noastră însă, pedeapsa cu moartea a fost abolită, fapt ce face, considerăm
noi, inaplicabilă această cauză de nedemnitate.
Principalul argument pe care ne fundamentăm aceasta susţinere este acela că
legiuitorul a intenţionat să incrimineze, în special, intenţia moştenitorului de a-şi
deschide calea spre succesiune, prin provocarea morţii lui de cujus şi nu neapărat
gravitatea, de altfel de netăgăduit a faptelor ce formează obiectul „acuzaţiei".
Dacă legiuitorul ar fi urmărit să sancţioneze, cu prioritate, gravitatea faptelor la care
face referire denunţul moştenitorului, ar fi avut în vedere şi alte fapte, de asemenea
foarte grave, dar care nu au atras niciodată aplicarea pedepsei cu moartea.
- „acuzaţia" trebuie să fie declarată de instanţă ca fiind calomnioasă; „Acuzaţia"
este calomnioasă dacă priveşte fapte, care nu s-au săvârşit în realitate, nereale.
- să existe o hotărâre penală, definitivă, de condamnare a moştenitorului pentru
„acuzaţie calomnioasă".
c) nedenunţarea de către moştenitorul major a omorului, căruia a căzut
victimă de cujus.
„Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat această justiţiei" este, potrivit dispoziţiilor an. 655 pct. 3 C.civ.,
nedemn. Sancţiunea nedemnităţii operează, pentru acest motiv, dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
-moştenitorul care nu a denunţat omorul să fie major;
Per a contrario, dacă denunţul provine de la un minor, acesta nu este
considerat nedemn. Deşi textul de lege nu-î vizează decât pe minori,
considerăm că dispoziţiile acestuia trebuie extinse şi cu privire la persoanele
majore puse sub interdicţie, întrucât regimul juridic ce le este aplicabil acestora, în
general, este identic cu al celor dintâi. De lege lata, sunt incapabili, lipsindu-le
discernământul, atât minorii, cât şi persoanele puse sub interdicţie.
Nedemnitatea, pentru această cauză, are în vedere numai nedenunţarea
infracţiunii de omor (săvârşită cu intenţie), nu şi a uciderii din culpă şi numai
infracţiunea de omor consumată, nu şi tentativa la infracţiunea de omor.
-moştenitorul trebuie să fi cunoscut despre omorul lui de cujus: Nu este
necesar, pentru a fi în prezenţa acestei cauze de nedemnitate, ca moştenitorul major
să-1 fi omorât pe de cujus. Este necesar însă, ca moştenitorul să fi cunoscut despre
omorul săvârşit de o altă persoană şi căruia i-a căzut victimă de cujus. Cunoaşterea
despre omorul lui de cujus constituie o chestiune de fapt. ce poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă admis de lege.
- moştenitorul nu a denunţat omorul organelor competente; Moştenitorului
major îi revine această obligaţie numai în ipoteza în care alte persoane nu au
denunţat organelor competente omorul căruia a căzut victimă de cujus.
Moştenitorului, sub sancţiunea nedemnităţii, îi revine obligaţia de a denunţa
numai omorul lui de cujus nu şi pe făptuitor. Mai mult, legea nu instituie un
termen în care moştenitorul trebuie sa realizeze un astfel de denunţ. Instanţa de
judecată va aprecia, în funcţie de împrejurările concrete, dacă nedenunţarea îi
23
este sau nu imputabilă moştenitorului.
- nedenunţarea nu trebuie să fie scuzabilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 656 C.civ., nu devine nedemn cel care, daca ar fi
denunţat omorul, ar fi vătămat în drepturi pe ascendenţii şi descen denţii
autorului omorului, pe afinii sau soţul acestuia, pe fraţii, surorile, unchii,
mătuşile şi nepoţii săi.
Sunt apărate de nedemnitate pentru nedenunţarea omorului, aşadar, rudele
făptuitorului în linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, până la infinit, rudele
în linie colaterală până la gradul al lV-lea inclusiv, precum şi soţul acestuia.
Spre deosebire de primele două cauze de nedemnitate, nedenunţarea omorului
nu trebuie să fie sancţionată printr-o hotărâre penală de condamnare. Această
cauză de nedemnitate este singura care atrage numai consecinţe civile -
decăderea din dreptul de a moşteni.
De fapt, în literatura de specialitate s-a apreciat că, dintre cele trei cazuri de
nedemnitate, operează numai primul, celelalte două fiind căzute în desuetudine .
Se impune aşadar ca, de lege ferenda, nedemnitatea să fie reglementată, mai ales
cât priveşte cauzele ce o determină, de o manieră flexibilă, A fost propusă" o
formulare de tipul: „Este înlăturat de drept de la moştenire cel ce a fost
condamnat, potrivit legii penale, pentru că a săvârşit, cu intenţie, o faptă
împotriva vieţii persoanei care lasă I moştenirea sau împotriva vieţii celui care
înlătură sau restrânge vocaţia la moştenire a făptuitorului".

4.4. Efectele nedemnităţii succesorale

4.4.1. Invocarea nedemnităţii succesorale
Nedemnitatea este o sancţiune ce operează de drept, în puterea legii. Instanţa de
judecată are numai rolul de a constata dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile
pentru a opera nedemnitatea şi nicidecum de a o pronunţa.
Nedemnitatea poate fi constatată numai după deschiderea moştenirii, întrucât,
anterior acestui moment, acţiunea în constarea nedemnităţii este lipsită de interes.
Nedemnitatea poate fi invocată de orice persoană interesată, precum:
comoştenitorii; moştenitorii subsecvenţi; creditorii comoştenitorilor sau ai moştenitori
lor subsecvenţi, pe calea acţiunii oblice; procurorul; legatarii sau donatarii care au
beneficiat de liberalităţi excesive, supuse reducţiuni, ca urmare a prezenţei la
moştenire a nedemnului. întrucât operează de drept, nedemnitatea poate fi invocată,
chiar de către nedemnul însuşi'.
Spre deosebire de revocarea donaţiei/legatului, care poate fi cerută numai
împotriva donatarului/ legatarului, nedemnitatea poate fi invocată fie împotriva
nedemnului, dacă se află în viaţă, fie împotriva moştenitorilor acestuia.
Moştenitorii nedemnului vor fi ţinuţi să restituie bunurile primite de la autorul lor
nedemn adevăraţilor moştenitori, neputându-se prevala de teoria moştenitorului
aparent sau de dispoziţiile art. 1909 C.civ., întrucât sunt succesori cu titlu universal şi
nu cu titlu particular.
Nedemnitatea produce efecte atât faţă de nedemn şi urmaşii acestuia, cât şi faţă de
terţi.
4.4.2. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemn
Principalul efect pe care-1 produce nedemnitatea este înlăturarea totală retroactivă a
nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face parte din categoria
moştenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală. Partea nedemnului va reveni,
după caz, comoştenitoriîor, moştenito rilor subsecvenţi sau legatarilor/donatarilor ale
căror liberalităţi excesivear fi fost supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei celui
dintâi în calitate de moştenitor rezervatar.
Dacă moştenitorul nedemn a intrat înainte de declararea nedemnităţii în posesia
bunurilor din masa succesorală, el va trebuie să le restituie în natură. în caz de
24
imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în natură, datorată dispariţiei
(fortuite sau din cauză de forţă majoră), înstrăinării sau exproprierii pentru cauză
de utilitate publică, nedemnul va fi ţinut să plătească despăgubiri. Moştenitorul
nedemn este considerat posesor de rea-credinţă şi este de drept pus în întârziere de
la data intrării în folosinţa bunurilor succesorale (de la data deschiderii succesiunii
şi nu de la data constatării nedemnităţii). Rezultă că nedemnul este tratat mai sever
decât posesorul de rea-credinţă; astfel încât reaua-credinţă a celui dintâi nu trebuie
dovedită, întrucât ea reiese implicit din constatarea nedemnităţii succesorale.
Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de asemenea în
natură şi de la data deschiderii moştenirii, fructele (naturale, industriale sau civile)
produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumai sau a neglijat să le perceapă,
acesta va restitui valoarea lor. Aşadar, nedemnul datorează nu numai fructele pe
care le-a perceput, ci şi pe cele pe care ar fi trebuit să le perceapă.
Dacă nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moştenirii, va datora
dobânzi pentru acestea de la data încasării. De asemenea, toate drepturile şi
obligaţiile faţă de nedemn, stinse prin confuziunea patrimoniului propriu cu cel
succesoral sau prin consolidare, renasc.
Nedemnul, la rândul său, are dreptul de a pretinde celorlalţi moştenitori sumele
plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, împreună cu dobânda aferentă,
cheltuielile necesare şi utile (nu şi cele voluptuarii) făcute cu privire la bunurile
succesorale, precum şi contravaloarea muncii depuse pentru culegerea fructelor.
Nedemnitatea îl decade pe moştenitor numai din dreptul de a culege moştenirea
faţă de care s-a dovedit nedemn şi nu din dreptul de a culege alte moşteniri. Mai
mult, nedemnitatea produce efecte numai asupra acelor drepturi ale nedemnului
care îşi au temeiul dobândirii în moştenire şi nu asupra altor drepturi ale acestuia
fată de defunctul cu privire la care a devenit nedemn. Spre exemplu, soţul
supravieţuitor nedemn, deşi este decăzut din dreptul de a veni la moştenirea soţului
defunct, păstrează totuşi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul
căsătoriei cu acesta.

4.4.3. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de descendenţii nedemnului

Potrivit dispoziţiilor art. 658 C.civ., ,,Copiii nedemnului viind la succesiune, în
virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru
greşeala tatălui lor [...]".
Din interpretarea per a contraria a acestui text, rezultă că
nedemnitatea, în mod in just, produce efecte şi asupra copiilor defunctului, în
ipoteza în care aceştia vin la moştenire prin reprezentarea părintelui lor. Spre
exemplu, defunctul are doi fii, iar fiecare dintre aceştia are la rândul său câte trei
copii. Unul dintre fiii defunctului a atentat la viaţa acestuia, devenind astfel
nedemn. La data deschiderii succesiunii, fiul nedemn era decedat. In această
ipoteză, moştenirea va fi culeasă de către cel de-al doilea fiu al defunctului,
întrucât nepoţilor din partea nedemnului nu îi este interzis expres de lege să vină
la moştenire prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Dimpotrivă, însă, dacă
defunctul are numai un fiu. declarat nedemn şi predecedat la data deschiderii
succesiunii, moştenirea va fi culeasă de către nepoţii defunctului, în nume propriu
şi nu prin reprezentarea tatălui lor nedemn, întrucât aceştia nu sunt înlăturaţi I de
alte rude, în grad preferabil.
Din exprimarea legiuitorului rezultă că, faţă de ceilalţi descendenţi ai
nedemnului, alţii decât copiii, nedemnitatea nu produce efecte, aceştia putând
culege moştenirea în cauză, atât în nume propriu, cât şi 31prin reprezentarea
ascendentului lor nedemn. în literatura de specialitate se apreciază că
exprimarea legiuitorului nu poale fi întâmplătoare, atâta vreme cât. în alte texte de
lege, acesta foloseşte noţiunea de descendenţi, uneori chiar alături de cea de copil
Pot beneficia de reprezentare, potrivit legii numai descendenţii copiilor de fu ne tu
31
A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 68. "Cu titlu de exemplu, a se vedea, art. 659, art. 666, art. 669 cod civ.
25
lui şi descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului. Aşadar, nedemnitatea produce
efecte asupra copiilor nedemnului numai în ipotezele în care acesta este copil al
defunctului şi frate/soră al/a defunctului.
4.4.4. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţi
Nedemnitatea desfiinţează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, titlul de
moştenitor al nedemnului. în consecinţă, actele juridice încheiate de nedemn cu
terţii, în perioada dintre deschiderea moştenirii şi constatarea nedemnităţii, în
legătură cu bunurile succesorale, vor fi şi ele desfiinţate potrivit principiilor nemo
dat quod non habet şi resoluio jure dantis resolvitur jus accipientis. Această
soluţie se justifică numai în cazul terţilor de rea-credinţă, care au cunoscut despre
nevalabilitatca titlului de moştenitor al nedemnului, nu şi în cazul terţilor de bună-
credinţă. care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al acestuia.
Totuşi, aplicarea altor principii ale dreptului civil impune atenuarea rigorii
principiul desfiinţării retroactive a actelor încheiate de nedemn. Astfel:
a) actele de conservare şi de administrare încheiate de nedemn cu terţii, fiind
în egală măsură utile şi necesare, se menţin, în virtutea principiul interesului
economic general. Nu este exclus însă, ca adevăraţii moştenitori să ceară
desfiinţarea unui astfel de act, dacă terţul a fost de rea-credinţă, iar actul a fost
dăunător;
b) plata făcută cu bună-credinţă de către debitor, moştenitorului nedemn, este
valabilă;
c) actele de dispoziţie asupra bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la
purtător) se menţin în baza art. 1909 C.civ., dacă dobânditorul posesor este de
bună-credinţă;
d) actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile vor constitui pentru terţul de
bună-credinţă just titlu, cu care acesta se va putea apăra, în ipoteza invocării
uzucapiunii de 10-20 de ani. De cele mai multe ori, însă, nedemnitatea se constată
într-un termen mult mai scurt, astfel încât terţul dobânditor de bună-credinţă al
bunului imobil nu mai poate invoca uzucapiunea. Pentru a înlătura această
insuficienţă, în literatura de specialitate şi în practica judecătorească a fost
admisă teoria moştenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat de
moştenitorul nedemn se menţine, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:

- actul încheiat este cu titlu particular;

- actul încheiat este cu titlu oneros;
- terţul este de bună-credinţă {bona fides presumiîur ~ buna-credinţă este
prezumată );
- terţul dovedeşte că a existat o eroare comună (credinţă obştească);
- terţul dovedeşte că eroarea comună asupra calităţii de moştenitor a nedemnului
este invincibilă.
Aşadar, error communis facit jus (eroarea obştească este creatoare de drept).
Există, spre exemplu, eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a
nedemnului în ipoteza în care împotriva acestuia, nu exista o hotărâre
judecătorească de condamnare şi nimeni nu bănuia că acesta a săvârşit o faptă care
să-i atragă nedemnitatea.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, actul de înstrăinare încheiat de nedemn
rămâne valabil, fiind opozabil adevăraţilor moştenitori. Nedemnul însă este obligat
să plătească despăgubiri adevăraţilor moştenitori, ca un posesor de rea-credinţă.
Astfel, nedemnul datorează adevăraţilor moştenitori ai defunctului preţul obţinut
sau valoarea bunului înstrăinat, dacă aceasta este mai mare decât preţul, precum şi
fructele produse de acesta. De asemenea, nedemnul va repara orice pagubă cauzată
26
adevăraţilor moştenitori.
Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera teoria moştenitorului
aparent, altele decât cea potrivit căreia terţul este de bună-credinţă, actul încheiat
de nedemn cu acesta se va desfiinţa retroactiv. Terţul, însă, are posibilitatea de a-1
acţiona pe nedemn pentru evicţiune.
În literatura de specialitate se apreciază că aceleaşi reguli sunt aplicabile şi în
cazul în care actul cu terţii a fost încheiat de către copiii nedemnului care au cules
moştenirea prin reprezentarea acestuia, nedemnitatea fiind ulterior constatată. Se
apreciază, de asemenea, că aceştia sunt prezumaţi posesori de bună-credinţă, reaua lor
credinţă trebuind dovedită. In orice caz, copiii nedemnului vor fi obligaţi la
restituiri faţă de adevăraţii moştenitori ai defunctului.
e) actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile, încheiate de nedemn cu terţii de
rea-credinţă, se vor desfiinţa retroactiv, potrivit principiului molutojure dantis,
resolvitur jus accipientis.

Titlul II Devoluţiunea succesorală legală

Capitolul I

Principiile devoluţiunii succesorale legale

§1. Consideraţii generale privind devoluţiunea succesorală legală

Devoluţiunea succesorală reprezintă atribuirea patrimoniului succesoral către
anumiţi moştenitori. Devoluţiunea legală a moştenirii operează în ipoteza în care
defunctul nu a 32dispus prin testament de patrimoniul său şi este guvernată de
dispoziţiile legii , care stabilesc persoanele care au vocaţie la moştenire, ordinea
în care acestea vin la moştenire şi cotele ce le revin din moştenire.
Moştenirea legală este atribuită rudelor defunctului, care fac parte din cele patru
clase de moştenitori, soţului supravieţuitor al acestuia sau statului, în ipoteza
moştenirii vacante. Rudele din cele patru clase de moştenitori nu vin împreună şi
deodată la moştenire, ci în ordinea claselor şi a gradelor de rudenie cu defunctul.
Devoluţiunea legală a moştenirii este guvernată de următoarele trei principii:
a) principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori;

32
Art. 659-663 C.civ. şi Legea nr. 319/1944.

27
 b) principiul proximităţii gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de
moştenitori;
c) principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

§2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori

Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunctului. Aşadar,
reunirea unor persoane într-o clasă de moştenitori are la bază legătura de sânge.
Rudeniei de sânge îi este asimilată de lege rudenia civilă, rezultată din adopţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 C.fam., „Rudenia este legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multepersoane
au un ascendent comun”. Astfel, rudenia este în linie dreapt. rezultând din
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană şi în linie colaterală, rezultând din
faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Aşa cum am arătat, la rândul
ei, rudenia în linie dreaptă este ascendentă şi descendenta. Sunt rude în linie dreaptă
ascendentă cu defunctul: părinţii, bunicii, străbunicii etc. Sunt rude în linie dreaptă
descendentă cu defunctul: copiii, nepoţii, strănepoţii etc. Fac parte din categoria
rudelor în linie colaterală: fraţii şi surorile, nepoţii de frate/soră, strănepoţii de
frate/soră, unchii şi mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor.
Diferenţierea rudelor aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori se realizează cu
ajutorul gradului de rudenie. Acesta reprezintă distanţa între două rude, măsurată pe
linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor in te rv en ite.
De lege lata, gradele de rudenie stabilite după numărul naşterilor sunt următoarele:
În linie dreaptă, sunt rude de gradul I copiii şi părinţii, de gradul al
II-lea nepoţii şi bunicii, de gradul al III~Iea, strănepoţii şi străbunicii etc.Menţionăm
că rudele în linie directă, ascendentă şi descendentă, sunt chemate la moştenire
indiferent de grad (până la infinit).
În linie colaterală, sunt rude de gradul al Il-lea fraţii, de gradul al III-lea
unchii şi nepoţii, iar de gradul al IV-Iea verii primari şi fraţii/surorile
bunicilor. Menţionăm că rudenia în linie colaterală începe de la gradul al II-lea şi
de asemenea, că numai rudele colaterale de gradeleII-1V au vocaţie la moştenire.
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel:
- Clasa I este clasa descendenţilor în linie dreaptă şi cuprinde copiii (rude de
gradul I), nepoţii (rude de gradul al II-lea), strănepoţii (rude de gradul al III-lea) şi
ceilalţi descendenţi, până la infinit;
~ Clasa a II -a (clasă mixtă) este clasa ascendenţilor privilegiaţi (reprezentaţi
de părinţii defunctului, rude de gradul I) şi a colateralilor privilegiaţi (reprezentaţi
de: fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea; nepoţii de frate/soră, rude
de gradul al III-lea; strănepoţii de frate/soră, rude de gradul al IV-lea);
- Clasa a IlI-a este clasa ascendenţilor ordinari şi cuprinde bunicii, rude de
gradul al Il-lea, străbunicii, rude de gradul al III-lea şi ceilalţi ascendenţi fără
limită de grad;
- Clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi mătuşile
defunctului, rude de gradul al III-lea, verii primari şi fraţii şi surorile bunicilor,
rude de gradul al IV-lea.
Potrivit principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori,
rudele vin la moştenire în ordinea claselor cărora aparţin, indiferent de gradul de
28
rudenie. Criteriul avut în vedere de acest principiu este cel al clasei de moştenitori
şi nu al gradului de rudenie. Astfel, prima clasă de moştenitori le înlătură de la
moştenire pe celelalte. Spre exemplu, strănepoţii defunctului, rude de gradul III,
aparţinând primei clase de moştenitori, înlătură de la moştenire pe părinţii
defunctului, rude de gradul I, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori.
Clasa a II-a vine la moştenire numai în absenţa rudelor din prima clasă sau dacă
acestea nu pot (fiind nedemne) sau nu vor (fiind renunţătoare) să culeagă
moştenirea. Tot astfel, clasa a III-a de moştenitori vine la moştenire numai în lipsa
rudelor din primele două clase, iar ultima clasă de moştenitori accede la moştenire
numai dacă lipsesc moştenitorii din primele trei clase. Este posibilă venirea
concomitentă la moştenire a două clase de moştenitori numai în ipoteza în care
moştenitorii rezervatari (descendenţii şi părinţii) dintr-o clasă preferabilă sunt
exheredaţi de defunct prin testament. Într-o asemenea ipoteză, moştenitorii
rezervatari exheredaţi culeg numai rezerva succesorală, cotitatea disponibilă
revenind (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) moştenitorilor din clasa
subsecventă.
Spre exemplu, sunt dezmoşteniţi de defunct prin testament descendenţii săi.
Aceştia vor culege numai rezerva legală, restul moştenirii împărţindu-se între
moştenitorii din clasa a II-a.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasa
moştenitori, însă, în puterea legii, el vine la moştenire în concurs cu fiecare
clasă, pe care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat.

§3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de

moştenitori

În cadrul clasei de m oştenito ri, aşa cum am arătat, rudele se aflăgrade în

diferite de rudenie cu defunctul. Potrivit principiului proximităţii gradului de
rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele în grad m ai apropiat
înlătură de la m oştenire rudele în grad mai îndepărtat, deşi toate fac pane din
aceeaşi clasă (proximior excludă remotiorem).Spre ex em pl u, fraţ ii de fu n c tu lu i
în lătu r ă d e la m o şte n ire p e n e p o ţii şi
strănepoţii de frate ai acestuia.
Acest principiu comportă două excepţii:
a) în cadrul clasei aII-a de m oştenitori, părinţii defunctului, rude de
gradul I,
nu înlătură de la moştenire pefraţii şi surorile defunctului şi pedescendenţii
acestora, deşi sunt rude de gradul
II-1V;
b) prin reprezentaresuccesorală.

§4. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

Rudele din aceeaşi clasă, care au acelaşi grad, culeg moştenirea în cote egale,
împărţirea acesteia realizându-se pe capete. Spre exemplu, dacă la moştenirea
defunctului vin cei doi copii ai săi, aceştia vor primi câte 1/2 din moştenire.
Acest principiu comportă două excepţii:
a) împărţirea pe tulpini, ce caracterizează reprezentarea succesorală;
b) îm p ă r ţ ir e a p e li n i i, în c a z u l în c a r e , la m o ş te n i r e , v in a tâ t f r a( cţia rbeu na iu
a c e e a ş i m a m ă ş i a c e la ş i ta tă ) , c â t ş i f r a ţi c o n s a n g v in i ( n u tată)
m a i dsau e uterini
(num ai de m am ă).
In această situaţie, masa succesorală se împarte în dimidia maternis şi dimidia
29
paternis , iar, la rândul lor, acestea se împart pe linii. Fraţii uterini vor culege cât o
linie din dimidia maternis, fraţii consangvini vor culege câte o linie din dimidia
paternis, iar fraţii buni vor culege. întrucât au privilegiul dublei legături, câte o linie atât
din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis.
Întrucât principiul egalităţii operează numai cu privire la rudele aparţinând aceleiaşi
clase de moştenitori şi având acelaşi grad de rudenie cu defunctul, acesta nu este
aplicabil în raporturile dintre părinţii defunctului, pe de o parte şi fraţii/surorile şi
descendenţii acestora până la gradul al IV-lea, pe de altă parte. Deşi cele două categorii
de moştenitori aparţin aceleiaşi clase de moştenitori, totuşi gradele lor de rudenie cu
defunctul sunt diferite, astfel încât ei vor primi, în puterea legii, aşa cum vom arăta în
capitolul următor, cote diferite.
Soţul supravieţuitor culege o cotă diferită, în funcţie de clasa de moştenitori, cu care
vine în concurs.
§5. Reprezentarea succesorală

5.1. Noţiunea şi reglementarea legală a reprezentării succesorale

Reglementată de dispoziţiile art. 664-668 C.civ.. reprezentarea este o ficţiune a
legii care are ca efect punerea unui moştenitor legal, de un grad mai îndepărtat (numit
reprezentant), în locul, gradul şi dreptul ascendentului sau (numit reprezentat), decedat
la data deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi
cuvenit, dacă n-ar fi încetat din viaţă.
Prin intermediul reprezentării succesorale, legiuitorul înlătură efecte injuste ale
aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii
între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.
Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul arc doi
fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei
copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui ca
defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă, rudă de gradul I, întrucât înlătură
de la moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea.
Dându-se valoare însă, reprezentării succesorale, această soluţie injustă este
înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea
fiului predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat al
defunctului are calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat vor
culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire, adică 1/6 din moştenire,
fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului.
Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe
capete (în exemplul nostru, 1/4 pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini,
reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2. împreună).
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea din dreptul
comun, de care o apropie numai denumirea.
5.2. Domeniul de aplicare a reprezentării succesorale
C o d u l c iv il a d m ite r e p r e z e n ta r e a n u m a i în p riv in ţa d e s c e n dceonpţilo iilorr
d e fu n c tu lu i ş i d e s c e n d e n ţilo r d in f ra ţi ş i su ro r i. E n u maecesto
r a re ar b e n efic iari are
ca rac ter lim ita tiv , astfe l în câ t n ic i o altă ca teg deo ric
p ersoan e nu poate invoca
beneficiu l rep rezentării succeso rale.
In c o n c re t, p o t b e n e ficia d e re p re z e n ta re a su c c e so ra lă u rm ăcategorii
to a re le de
moştenitori:
a) n ep o ţii, străn ep o ţii d efun ctulu i ş.a. pâ nă la in fin it;
b ) n ep o ţii şi străn epo ţii d e frate /so ră ai defu nctu lu i.
5.3. Condiţiile reprezentării succesorale
Pentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite două condiţii în persoana celui
30
 reprezentat şi una in persoana reprezentantului ale principiului egalităţii între
rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.
Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul are doi
fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei
copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui ca
defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă, radă de gradul I, întrucât înlătură
de la moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea.
Dându-se valoare însă, reprezentării succesorale, această soluţie injustă este
înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea
fiului predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat al
defunctului arc calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat vor
culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire, adică 1/6 din moştenire,
fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului.
Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe
capete (în exemplul nostru, 1/4 pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini,
reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2. împreună).
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea din dreptul
comun, de care o apropie numai denumirea.
a) reprezentatul să fie decedat, la data deschiderii moştenirii, întrucât art. 668
alin. (1) C.civ. prevede, în mod expres, că „Nu se reprezintă decât persoanele
moarte".
În literatura de specialitate1 a fost formulată recomandarea ca această dispoziţie
legală să fie interpretată în sens de predeces (mort mai înainte), altfel comorienţii şi
codecedaţii neputând fi reprezentaţi. Dacă nu ar putea fi reprezentaţi comorienţii
şi codecedaţii s-ar ajunge la o soluţie inechitabilă, inadmisibilă. Spre exemplu,
într-un accident aviatic tatăl moare împreună cu unul dintre cei trei fii ai săi, din
partea căruia avea doi nepoţi, fără a se putea stabili ordinea deceselor. Dacă nu s-ar
admite aplicabilitatea reprezentării, în acest caz, tatăl ar fi moştenit numai de cei
doi fii ai săi în viaţă, iar nepoţii din partea fiului, decedat în aceeaşi împrejurare şi
(se presupune) în acelaşi timp. ar fi înlăturaţi de la moştenire, în virtutea
principiului proximităţii gradului de rudenie. în faţa unei astfel de soluţii
inechitabile, literatura de specialitate susţine unanim admisibilitatea reprezentării în
cazul comorienţilor şi codecedaţilor.
Nu poate fi reprezentată însă persoana fizică declarată dispărută, întrucât subzistă. în
ceea ce o priveşte, prezumţia relativă că se află în viaţă. Dacă însă, cu privire la
persoana dispărută intervine o hotărâre judecătorească declarativi de moarte, ulterior
deschiderii succesiunii, iar data indicată ca fiind data morţii este anterioară sau
concomitentă momentului deschiderii succesiunii, aceasta poate fi reprezentată.
Dimpotrivă, nu va opera reprezentarea dacă la data indicată în hotărârea
judecătorească declarativă de moarte, ca fiind data morţii celui declarat dispărut, este
ulterioară deschiderii succesiunii.
Menţionăm că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio,
adică sărind peste un grad intermediar. Spre exemplu, la data deschiderii
succesiunii, se află în viaţă numai unul dintre cei doi fii ai defunctului. Din
partea celui de-al doilea fiu al său, predecedat, de cujus are un nepot şi un
strănepot. Dacă nepotul lui de cujus renunţă la moştenirea bunicului său, pe
care ar putea să o culeagă prin reprezentare s a u e s t e n e d e m fna ţă d e a c e a s t ă
m o ş t e n i r e , a s t f e l în c â t n u o p o a t e c u l e g e p r i n r e p r e z e n t a r e , s t r ă ndeepcoutuj ul slnuui
p o a t e in v o c a b e n e f i c ri eu pl r e z e n tă r ii, în tru c â t a c e a s ta a r oppeer ra
s a ltu m ,a d ic ă a r s ă r i
p e s te lo c unl e p o tu lu i re n u n ţă to r sa u n e d e m n .
b ) l o c u l c e l u i r e p r e z e n t a t s ă f i e u n l o cR euptri el .z e n t a t u l t r e b u i e la s ăs e
r e p r e z e n ta n ţi lo r s ă i u n lo c u ti l. D a c ă a r f i în v ia ţ ă , l a d a t a dseusccchei ds ieur niii i ,
r e p r e z e n t a t u l a r p u t e a c u l e g e m o ş t e n i r e a , î n t r u c â t vaorc a ţie
v e ac o n c re tă ş i n u a r f i
n e d e m n . S in g u r a c o n d iţie p e c a r e r e p r e z ennutaotuîln d e p l i n e ş t e , d i n t r e c e l e t r e i c e r u t e
d e l e g e p e n t r u a p u t e a m o ş teeste n i , c e a c a re p riv e şte c a p a c ita te a su c c e so L orac lău l.
r e p r e z e n ta tu lu i n u e s te u til în u rm ă to a r e le s itu a ţii:
31
- re p re z e n ta ţu l e s te n e d e m n ;
- r e p r e z e n t a tu l n u a r e v o c a ţ i e c o n c r e t ă l a m o ş t e n ir e ;
- r e p r e z e n t a tu l, m o ş te n ito r n e r e z e r v a t aerx ehsete
r e d a dt e c ă tr e d e f u n cp tr in t e s t a m e n t .
M o ş t e n i t o r u l r e z e r v a t a r , p r e d e c e d a t ş i e x h e r e d a t , rep oparet ez en
f i ta t c â t p riv e şte
re ze rv a le g a lă .
c ) r e p r e z e n t a n t u l t r e b u i e s ă î n d e p l i n e a s c ă c o n d i ţ i i l e n e c e s aar ec uple e ngter u
m o şte n ire a lă sa tă d e d e fu n c t.
A ş a d a r , r e p r e z e n ta n t u l tre b u ie s ă în d e p l in e a s c ă u r m ă to a r e le c o n d iţ ii :
a ) să a ib ă c a p a c ita te su c c e so ra lă ;
b ) s ă a ib ă v o c a ţie g e n e r a lă ( n u c o n c r e tă ) p ro p r ie ;
c ) să n u fie n e d e m n fa ţă d e d e fu n c t;
d ) s ă n u fie re n u n ţă to r la m o ş te n ire a în c a u z ă ;
e) să n u fi fo st ex hered at.
R e p re z e n ta n tu l tre b u ie să a ib ă e l în su şi v o c a ţie g e n e ra lă p ro pterie n irelaa mpoe ş c a re o
c u le g e p rin re p re z e n tare . A u v o c a ţie g e n e ra lă p ro paceastă rie , în m aterie n um ai
descend en ţii co p iilor d efun ctu lu i, fără lim ită de g rad şi descend en ţii d in fraţi şi su rori,
nu m ai p ân ă la g radu l al IV -lea in clu siv .
A d o p ta tu l c u e fe c te d e p lin e .ş i d e s c e n d e n ţii a c e s tu ia p o t a v e ad e c a lita te a
re p re z e n ta n ţi a i a d o p ta to ru lu i, în tim p c e a d o p ta tu l c u e fe c te re strâ n se (a d o p ta t a n te
in tră rii în v ig o a re a O .U .G . n r. 2 5 /1 9 9 7 ) şi d e sc esăn di ennuţiip o t fi b en e fic iari ai ac e ste i
fic ţiu n i a le g ii, câ t p riv e şte m o şten adoptatorului.
ire a
Anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sub imperiul Codului
familiei, adopţia putea avea efecte depline sau restrânse. în cazul adopţiei cu
efecte depline, adoptatul devenea rudă cu adoptatorul şi cu rudele acestuia, însă
încetau raporturile de rudenie cu familia firească. în cazul adopţiei cu efecte
restrânse, adoptatul devenea rudă numai cu I adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia,
însă păstra legăturile de rudenie cu familia firească. Legea nr. 87/1998 a consacrat
sistemul unitar în materie de adopţie - adopţia cu efecte depline. însă, potrivit
principiului constituţional al neretroactivităţii legii, adopţiile încuviinţate cu efecte
restrânse nu s-au transformat în adopţii cu efecte depline, astfel încât este încă I
necesar să ţinem seama, în materie succesorală, de felul adopţiei.
Adoptatul cu efecte restrânse, neputând avea calitatea de reprezentant al
adoptatorului şi rudelor acestuia, poate beneficia, în schimb, de reprezentare cât
priveşte moştenirea rudelor din familia firească. Dimpotrivă, adoptatul cu efecte
depline, putând beneficia de reprezentarea rudelor din familia adoptatorului, nu
poate reprezenta rudele din familia firească.
În cazul desfacerii adopţiei, raporturile de rudenie ale adoptatului cu
adoptatorul şi cu rudele acestuia încetează numai pentru viitor, de la data hotărârii
judecătoreşti. Tot din acest moment se restabilesc şi legăturile de rudenie ale
adoptatului cu familia firească. Aşadar, vocaţia succesorală a adoptatului trebuie
apreciată, în funcţie de data deschiderii moştenirii şi de data desfacerii adopţiei.
În schimb, nulitatea adopţiei produce efecte retroactive, considerându-se că
niciodată legăturile de rudenie ale persoanelor implicate în I actul nul al adopţiei
nu au fost modificate.
5.4. Modul cum operează reprezentarea succesorală
Fiind îndeplinite cele trei condiţii analizate, reprezentarea operează, în temeiul
dispoziţiilor art. 665 alin. (2) C.civ.:
a) în toate cazurile;
b) la infinit;
c) de drept şi imperativ.
c) reprezentarea operează de drept şi imperativ.
Regulile reprezentării, fiind stabilite prin dispoziţiile imperative ale Codului
civil, în principiu, nu pot fi modificate, nici prin voinţa defunctului şi nici prin
cea a beneficiarilor reprezentării.
32
 Descendenţii-reprezentanţi pot influenţa regulile reprezentării numai prin
renunţare la moştenire, caz în care împărţirea se va face pe capete şi nu pe tulpini.
Spre exemplu, defunctul are patru copii, dintre care unul este predecedat, în locul
său venind la moştenire, prin reprezentare, fiul acestuia. In termenul de opţiune
succesorală, nepotul de fiu renunţă la moştenire, împărţirea făcându-se, astfel, în
cote egale între cei trei fii ai defunctului în viaţă (1/3 fiecare).
De asemenea, defunctul, prin testament, cu condiţia respectării rezervei
moştenitorilor rezervatari, poate influenţa efectele reprezentării, gratificându-i pe
reprezentanţi cu cote egale şi nu inegale, cum ar fi rezultat din împărţirea pe
tulpini, specifică reprezentării succesorale. Este necesar însă sa fie respectată
rezerva succesorală a descendenţilor legatari. Spre exemplu, defunctul, care are
doi copii predecedati, prin testament, dispune împărţirea moştenirii în cote egale
şi nu pe tulpini între cei trei nepoţi ai săi, unul din partea celui mai mare fiu, iar
doi din partea celuilalt fiu. Defunctul a influenţat astfel reprezentarea succesorală,
însă, acest lucru a fost posibil întrucât a respectat rezerva succesorală a acestora
(2/3 din moştenire dacă există 2 descendenţi, deci 1/3 pentru fiecare descendent).
Dacă, însă, defunctul ar fi avut mai mulţi nepoţi şi ar fi dispus împărţirea moştenirii în
cote egale, atunci ar fi adus atingere rezervei succesorale I a acestora, iar voinţa sa,
exprimată în testament, nu ar mai fi produs efecte juridice. Oricum, nepoţii
defunctului ar fi cules rezerva legală.

5.5. Efectele reprezentării succesorale

Potrivit art. 667 C.civ., „în toate cazurile în care reprezentarea este admisă,
partajul se face pe tulpină [,..]" împărţirea pe tulpini nu trebuie confundată cu
împărţirea pe capete şi cu împărţirea pe linii. Regula este reprezentată de împărţirea
pe capete în timp ce împărţirea pe linii şi împărţirea pe tulpini reprezintă excepţii.
Împărţirea pe capete este aplicabilă în cazul moştenitorilor de acelaşi grad şi din
aceeaşi clasă. Un exemplu de împărţite pe capete ar fi următorul: defunctului
are patru copii, toţi în viaţă şi zece nepoţi de fii. Moştenirea se împarte, în mod egal,
între cei patru copii, întrucât fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori şi se află în
acelaşi grad de rudenie cu defunctul.
Împărţirea pe linii se întâlneşte, aşa cum am arătat, în cazul în care. la
moştenirea defunctului, vin fraţii acestuia: buni, uterini şi consangvini.
Împărţirea pe tulpini este specifică reprezentării. în temeiul legii, reprezentanţii,
indiferent de numărul lor, vor culege doar partea ce ar fi revenit reprezentatului,
dacă ar fi fost în viaţă, la data deschiderii moştenirii. Astfel, dacă defunctul are
trei copii, însă unul este predecedat la data deschiderii succesiunii, având la rându-i
cinci copii, moştenirea va fi împărţită în trei părţi, fiii în viaţă vor lua câte o parte
(1/3), iar cei cinci nepoţi, din partea fiului decedat, vor culege cea de-a treia parte
(1/15). Deci reprezentanţii au cules partea din moştenire, ce ar fi revenit
reprezentatului, dacă ar fi fost în viaţă.
Tot pe tulpini se împarte moştenirea şi în ipoteza în care există mai mulţi
reprezentaţi. Spre exemplu, defunctul are doi copii predecedaţi şi unul în viaţă. Cel
dintâi fiu predecedat al defunctului are trei copii, iar cel de-al doilea copil predecedat
are un singur copil. Nepoţii din partea fiilor predecedaţi. vor veni la moştenire prin
reprezentare, alături de fiul în viaţă al defunctului (unchiul lor). Moştenirea va fi
împărţită în trei tulpini (1/3). Nepoţii defunctului din partea fiului predecedat nu
vor lua cote egale, ci vor culege tulpina tatălui lor. Astfel: cei trei nepoţi din partea
fiului celui mare vor culege împreună 1/3, din moştenire, adică câte 1/9 fiecare;
nepotul din partea celui de-al doilea fiu predecedat al defunctului va culege 1/3 din
moştenire; fiul în viaţă al defunctului va culege 1/3 din moştenire.
De asemenea, moştenirea se împarte pe tulpini, în cazul în care tulpina a produs
mai multe ramuri. Vom completa exemplul precedent cu încă un element, care să ne
permită să explicăm această ipoteză. Astfel, unul dintre nepoţii defunctului din
partea celui mai mare fiu predecedat nu se află nici el în viaţă la data deschiderii
moştenirii. Din partea acestuia, defunctul are cinci strănepoţi. Aceştia vor culege
33
împreună partea ascendentului lor (1/9). Aşadar, fiecare strănepot de fiu al
defunctului va primi 1/45 din moştenire. Reprezentanţii dobândesc prin culegerea
moştenirii nu numai drepturi, ci şi obligaţii. Deşi regulile reprezentării sunt stabilite
prin normele imperative ale Codului civil, reprezentantul nu este obligat a accepta
sub beneficiu de inventar, respectiv de a o repudia. De asemenea, în caz de
pluralitate de reprezentanţi, fiecare dintre aceştia are cele trei posibilităţi de opţiune
succesorală.
5.6.Reprezentarea succesorală potrivit Legii nr. 18/1991 1 , Legii nr.
112/1995 2 şi Legii nr. 10/2001 3
Reprezentarea succesorală este permisă şi de dispoziţiile Legii nr. 18/1991,
care dispun în sensul că, dacă fostul proprietar al terenului nu este în viaţă, pentru
a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, beneficiază de
prevederile legii „moştenitorii lui, în condiţiile legii". Aşadar, descendenţii
copiilor fostului proprietar decedat sau după caz, descendenţii fraţilor şi surorilor
acestuia pot veni la moştenire în locul părintelui lor, care a decedat mai înaintea
fostului proprietar al terenului. Ca şi dreptul comun, Legea fondului funciar permite
reprezentarea comorienţilor şi codecedaţilor, precum şi retransmiterea moştenirii.
Asemănător reglementează problema reprezentării şi a retransmiterii Legea nr.
112/1995 şi Legea nr. 10/20014.

5.7. Reprezentarea succesorală şi retransmiterea succesorală

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea succesorală,
cu care se aseamănă.
În cazul reprezentării, reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii,
întrucât Codul civil dispune imperativ că numai persoanele moarte pot fi
reprezentate.
In cazul retransmiterii însă, moştenitorul supravieţuieşte un interval scurt de
timp după deschiderea moştenirii, dobândind astfel cota sa parte de la defunct. Este
necesar ca moştenitorul să fi acceptat moştenirea deschisă, tacit sau expres, în
termenul de opţiune succesorală (care s-a împlinit). Sarcina acestei dovezi revine
moştenitorilor care pretind drepturi succesorale prin retransmitere. Dacă, însă,
termenul de opţiune succesorală nu a expirat, drepturile succesorale ale
moştenitorului se retransmit câtre propriii săi succesori, chiar dacă acesta nu a făcut
acte de acceptare tacită a moştenirii, dar nici nu a repudiat-o.
Cât priveşte capacitatea succesorală, cei care pretind dobândirea unor drepturi
succesorale prin retransmitere trebuie să realizeze, de asemenea, o dublă dovadă: cea
privind capacitatea succesorală a transmiţătorului Ia data deschiderii primei
succesiuni şi cea privind propria lor capacitate succesorală la data deschiderii celei
de-a doua succesiuni (fiind în viaţă la data deschiderii celei de-a doua succesiuni,
succesibilul a fost în viaţă şi la data deschiderii primei succesiuni).
Numai în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii se face pe tulpini, în cazul
retransmiterii făcându-se pe capete.
Un caz de retransmitere a moştenirii este următorul: defunctul are trei copii, toţi în
viaţă la data deschiderii moştenirii. Din partea fiecăruia dintre aceştia, defunctul
are câte doi nepoţi. La scurt timp de Ia data deschiderii moştenirii lui de cujus, cel
mai mare dintre fiii acestuia decedează, nu mai înainte însă de a fi acceptat
moştenirea tatălui sau. In aceasta ipoteză, se întâlnesc două moşteniri succesive: cea a
lui de cujus, culeasă de cei trei fii ai acestuia în viaţă (fiecare dintre aceştia culegând o
cotă de 1/3) şi cea a celui mai mare dintre fiii acestuia, a cărei masă succesorală
cuprinde şi cota de 1/3 din moştenirea lui de cujus. Cei doi nepoţi din partea fiului,
ulterior decedat, vor primi din moştenirea bunicului lor. prin retransmitere, o cotă de 1/6.
Reprezentarea succesorală operează numai în cazul moştenirii legale, spre
deosebire de retransmitere care poate opera, în egală măsură şi în cazul moştenirii
testamentare.
34
Capitolul II

Dreptul rudelor defunctului la moştenire

§1. Clasa I de moştenitori legali

Fac parte din clasa I, potrivit dispoziţiilor art. 669 C.civ., moştenitori copiii
defunctului şi urmaşii acestora, fără limită de grad şi fără să prezinte importanţă
sexul sau căsătoria din care au rezultat. Nu prezintă nici un efect juridic, în privinţa
vocaţiei succesorale a copiilor, anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei
părinţilor. Copiii rezultaţi din căsătorii diferite vor moşteni împreuna numai pe
părintele lor comun.
Mai mult, aparţin acestei clase şi copiii rezultaţi din afara căsătoriei, dacă filiaţia
a fost stabilită, întrucât aceştia au fost asimilaţi de lege copiilor rezultaţi din
căsătorie. In ipoteza în care prezumtivul tată al copilului moare în timpul procesului
de stabilire a paternităţii, ulterior stabilindu-se printr-o hotărâre judecătorească
filiaţia faţă de acesta, copilul rezultat din afara căsătoriei are, retroactiv, de la
momentul concepţiei, vocaţie la moştenirea tatălui său şi a rudelor acestuia.
Fac parte din această clasă de moştenitori şi copiii adoptaţi. In cazul adopţiei cu
efecte depline, adoptatul are vocaţie concretă la moştenirea părinţilor adoptatori şi a
rudelor acestora, însă nu vine la moştenirea părinţilor fireşti şi a rudelor din familia
firească, întrucât, prin efectul acestui tip de adopţie, s-au stabilit raporturi de rudenie
cu adoptatorul şi rudele acestuia şi au încetat relaţiile de rudenie cu familia firească.
35
 In cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul arc vocaţie concretă la moştenirea
părinţilor adoptatori, nu şi a rudelor acestora şi, în acelaşi timp, moşteneşte şi pe
părinţii fireşti şi rudele acestora, întrucât, prin efectul acestui tip de adopţie, s-au
stabilit raporturi de rudenie numai între adoptator şi adoptat şi s-au menţinut cele cu
familia firească.
Cu privire la vocaţia succesorală a copilului adoptat, pot fi identificate
următoarele ipoteze:
A.moştenirea este lăsată de adoptator, caz în care adoptatul şi descendenţii
săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopţiei;
B.moştenirea este lăsată de o rudă a adoptatorului, caz în care adoptatul şi
descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a fost cu efecte
depline;
C.moştenirea este lăsată de o rudă firească a adoptatului, caz în care adoptatul
şi descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a fost cu efecte
restrânse.
Daca adopţia a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului vocaţie
succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate.
Vocaţia succesorală la moştenirea adoptatorului trebuie să fie efectul
adopţiei şi nu cauza acesteia .
În concluzie, fac parte din clasa a I-a de moştenitori legali:
a) copiii din căsătorie şi urmaşii acestora;
b) copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii;
c) copiii adoptaţi de către defunct.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din
clasele subsecvente (II,III şi IV).
1.2. Împărţirea moştenirii
Potrivit art. 669 C.civ., moştenirea se împarte în mod egal (per capita) „când se
găsesc toţi în gradul dintâi şi sunt chemaţi după propriul lor drept”33. Acest text
trebuie interpretat în sensul că beneficiază de împărţirea pe capete nu numai copiii,
rude de gradul I, ci şi ceilalţi descendenţi ai defunctului până la infinit, când vin la
moştenire în nume propriu. Un astfel de caz poate fi următorul: defunctul are trei
copii şi doi nepoţi, din partea celui mai mare dintre copii. în termenul de opţiune
succesorală, cei trei copii ai defunctului renunţă la moştenire, astfel încât nepoţii
vor culege moştenirea. în ipoteza în care o acceptă, în nume propriu şi în mc egal
(1/2).
Dacă descendenţii defunctului din gradele subsecvente vin la moştenire prin
reprezentare, împărţirea acesteia se va face pe tulpini. Dacă la moştenire, alături
de descendenţi, vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, atunci se va stabili, cu
prioritate, cota acestuia, iar restul se va împărţi descendenţilor, după regulile mai
sus arătate.
1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor
Dreptul la moştenire al descendenţilor prezintă următoarele caractere juridice:
- descendenţii pot veni la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;
- descendenţii sunt moştenitori rezervatari;
Aceştia beneficiază, potrivit legii, de o parte din moştenire, numită rezervă
succesorală, chiar împotriva voinţei defunctului, exprimată prin testament. în
consecinţă, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin liberalităţi inter vivos
sau mortis causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenţilor, acestea
vor fi supuse reducţiunii.
- descendenţii sunt moştenitori sezinari, putând intra în posesia moştenirii, chiar
mai înainte de eliberarea certificatului de moştenitor;
- descendenţii sunt obligaţi la raportul (la readucerea la masa succesorală)
33
Fr. Deak , op.cit.p. 40.
36
donaţiilor primite de la defunct, fără scutire de raport.
§2. Clasa a II-a de moştenitori legali

P o triv it d isp o z iţiilo r a rt. 6 7 0 -6 7 1 C .c iv ., fa c p a rte d in a c e a stăm cola ştesăn ito

d eri
a sc e n d e n ţii p riv ile g ia ţi (p ă r in ţii d e fu n c tu lu i) ş i c o la te r a lii p riv ile g ia ţi (fra ţii/su r
d e fu n c tu lu i ş i d e s c e n d e n ţii a c e sto ra , p âgnraă d la u l a l IV -le a in c lu siv ). A şa d a r, c la sa a
d o u a d e m o şte n ito ri le g a li eo ste c la să c a re , c u p rin d e ru d e p e lin ii d ife rite şi d e g ra d e
d ife rite . A stfe l, p ă rin ţii d e fu n c tu lu i (a sc e n d e n ţii p riv ile g ia ţi) su n t ru d e în lin ie d re a
a s c e n d e n t ă , d e g r a d u l I , i a r f r a ţ ii /s u r o r il e d e f u n c tu lu i ş i d e sacestora
c e n d e n ţ sunt
ii rude în
linie colaterală, de gradele II-IV .M o şte n ito rii d in a c e a stă c la să v in la m o şte n ire n u m a i d a c ă :
a)d efun ctu l nu are d escen d en ţi;
b )d e fu n c tu l a re d e s c e n d e n ţi, în s ă a c e ş tia a u re n u n ţa t la m o ş te n ire ;
c)defunctul are descendenţi, însă aceştia sunt nedemni de a moşteni;
d) defunctul are descendenţi, însă aceştia au fost exheredaţi, prin urmare
culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moştenitorilor din clasa a II-a.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din
clasele subsecvente (III şi IV).
2.1. Ascendenţii privilegiaţi
2.1.1. Noţiune
Aceştia se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi
ascendenţi ai defunctului — bunici, străbunici, până la infinit.
Sunt ascendenţi privilegiaţi, tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie.
Deşi nu există în legislaţia noastră nici o dispoziţie expresă a legii, care sâ acorde
vocaţie succesorală tatălui din afara căsătoriei (numai indirect, art. 106 C.fam.34),
totuşi, în prezentt nimeni nu-i contestă acestuia dreptul de a veni la moştenirea
copilului său". Dacă însă filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin
recunoaştere şi se dovedeşte că unicul scop al acesteia a fost crearea vocaţiei tatălui
Ia moştenirea copilului sau, ţ atunci recunoaşterea este lovită de nulitate.
Părinţii au vocaţie la moştenirea copilului său. chiar în ipoteza anulării I sau
declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-
credinţă. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive. în relaţiile dintre
copii şi părinţi.
În cazul adopţiei cu efecte depline, au vocaţie la moştenirea adoptatului numai
părinţii adoptatori, nu şi părinţii fireşti. Dacă însă, unul dintre soţi adoptă cu efecte
depline copilul celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre copil şi părintele său firesc
se menţin, acesta din urmă păstrând vocaţia succesorală. În cazul adopţiei cu
efecte restrânse, 1 au vocaţie la moştenirea adoptatului atât părinţii adoptatori,
cât şi părinţii fireşti .
2.1.2. împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între
aceştia şi colateralii privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire singuri, dacă de cujus nu are
fraţi, surori sau descendenţi ai acestora sau pot veni la moştenire împreună cu
aceştia din urmă. în cazul clasei a Ii-a de moştenitori, întâlnim o excepţie
de la principiul proximităţii gradului de rudenie. Astfel, deşi ascendenţii
privilegiaţi sunt rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe colateralii
privilegiaţi, rude de gradul II-IV.
Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă, după

37
34
Art. 106 C.fam. prevede că „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului, în afară de dreptul la moştenire şi la
cum aceştia vin singuri la moştenire sau împreună cu colateralii privilegiaţi.
A. Dacă la moştenire vin numai părinţii, moştenirea se împarte între
aceştia, în mod egal, pe capete. Dacă la moştenire vin, alături de
adoptatori şi părinţii fireşti ai defunctului, aceştia din urmă vor primi o
cotă egală cu a celor dintâi. Astfel, la moştenirea adoptatului cu efecte
restrânse pot veni 2, 3 sau 4 ascendenţi privilegiaţi.
B.Dacă alături de ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire şi
colateralii privilegiaţi, moştenirea se va împărţi astfel:
a) dacă există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, restul
de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 673 C.civ.);
b) dacă există doi părinţi, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, restul de
1/2 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 671 C.civ.);
c) dacă la moştenire vin, alături de adoptatori, şi părinţii fireşti ai adoptatului
cu efecte restrânse, concursul dintre aceştia vizează numai cota ascendenţilor
de 1/2, neafectând cota colateralilor privilegiaţi. Părinţii, indiferent de numărul
lor, vor împărţi în mod egal cota de 1/2 din moştenire.
Dacă defunctul are soţ supravieţuitor, se va stabili cu prioritate cota I acestuia,
restul revenind ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în cotele
menţionate.
2.1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor
privilegiaţi
Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere
juridice:
- nu beneficiază de reprezentare, putând culege moştenirea numai în nume
propriu;
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari, fiind rude în linie directă cu defunctul;
- nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.
2.2. Colateralii privilegiaţi
Aceştia sunt denumiţi privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi
colaterali, numiţi ordinari (unchi, mătuşi. veri primari, fraţi şi surori ai bunicilor
defunctului).
Sunt colaterali privilegiaţi ai defunctului următoarele categorii de rude:
a) fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea;
b) copiii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al III-lea;
c)nepoţii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV-lea.
Fac parte din această clasă de moştenitori atât fraţii rezultaţi din căsătorie (fraţii
buni), cât şi fraţii din afara căsătoriei (fraţii uterini, care I au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi,
respectiv fraţii consangvini sau cosangvini care au acelaşi tata şi mame diferite) sau
rezultaţi din adopţie.
Numai fraţii rezultaţi din adopţia cu efecte depline au vocaţie la moştenire, întrucât
numai în această situaţie se stabilesc raporturi de rudeniei atât cu adoptatorul, cât şi cu
rudele acestuia. Spre exemplu, părinţii a mm copii rezultaţi din căsătorie au adoptat cu
efecte restrânse un al patrulea! copil. Unul dintre copiii fireşti ai soţilor adoptatori moare.
La moştenirea acestuia, alături de părinţi, vin numai fraţii fireşti, nu şi fratele adoptaţi
întrucât, prin adopţia cu efecte restrânse, acesta a devenit ruda numai cui adoptatorii nu
şi cu copiii fireşti ai acestora. Similar, ducă ar muri adoptatul cu efecte restrânse, la
moştenirea acestuia ar avea vocaţie numai părinţii fireşti şi adoptatorii, nu şi cei trei copii
ai adoptatorilor.

În schimb însă, adoptatul cu efecte restrânse va putea moşteni pe fraţii săi

fireşti, respectiv va putea fi moştenit de către aceştia.
38
 Aceste reguli sunt întocmai aplicabile şi în cazul descendenţilor din
fraţi/surori, când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de fratele/sora
defunctului sau de copilul acestuia/ei. Spre exemplu, defunctul are nepoţi
de frate adoptaţi cu efecte restrânse. Aceştia nu au vocaţie la moştenirea
defunctului, cu care nu s-au stabilit relaţii de rudenie, prin adopţia cu efecte
restrânse,
In practică, poate fi întâlnită ipoteza în care adoptatorul a adoptat
mai mulţi copii. Vocaţia acestora la moştenire este diferită, în funcţie
de felul adopţiei.
Astfel:
a} dacă toate adopţiile au fost făcute cu efecte depline, fraţii adoptaţi vor
avea vocaţie reciprocă la moştenire, întrucât prin efectul adopţiei au devenit
rude;
b)dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse, fraţii adoptaţi nu se vor
putea moşteni, întrucât nu au devenit rude. Prin excepţie însă, se vor putea
moşteni, deşi au fost adoptaţi cu efecte restrânse, fraţii fireşti;
c) dacă adopţiile sunt diferite, din punctul de vedere al efectelor produse,
adoptaţii nu se moştenesc35.
Similar, poate fi imaginată şi situaţia în care părinţii fireşti ai adoptatului
adoptă, la rândul lor, alţi copii. Copilul firesc va putea moşteni numai pe
adoptaţii cu efecte depline.
2.2.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi între aceştia şi
ascendenţii privilegiaţi
Întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi este
influenţată de faptul dacă aceştia vin singuri la moştenire sau în concurs cu
ascendenţii privilegiaţi.
Astfel:
a) dacă la moştenire vin numai colateralii privilegiaţi, aceştia o vor culege în
totalitate, potrivit principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad. Trebuie
precizat însă că, fraţii/surorile defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţii,
respectiv strănepoţii de frate/soră.
b) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu un singur
ascendent privilegiat, aceştia vor culege o cotă de 3/4 din moştenire;
c) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu doi sau mai
mulţi ascendenţi privilegiaţi, aceştia vor culege o cotă de ½ din moştenire.
Dacă, în concurs cu clasa a II-a de moştenitori, vine la moştenire soţul
supravieţuitor al defunctului, se va determina, mai întâi, cota acestuia şi restul va
reveni rudelor din această clasă, potrivit regulilor menţionate.
În toate cazurile, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi se
împarte, în mod egal, între moştenitorii de acelaşi grad. Această regulă comportă,
însă, două excepţii:
a) dacă descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului vin la moştenire prin
reprezentare, împărţirea se va face pe tulpini;
b) dacă la moştenirea defunctului vin atât fraţi buni, cât şi fraţi uterini sau
consangvini, împărţirea se va face pe linii (art, 674 C.civ.).
Fraţii buni sunt cei care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, indiferentei ei sunt
rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afaraB căsătoriei sau
din adopţia cu efecte depline, făcută de ambii soţi.
Fraţii uterini sunt cei care au aceeaşi mamă. indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi

35
A se vedea, pentru motivarea soluţiei, D, Macovei, op. cit., p. 47. In literatura de specialitate, a fost formulată şi o
soluţie contrară, Ia care nu achiesăm tjHfi, Potrivit acesteia, adoptaţii cu efecte depline au vocaţie la moştenirea adoptaţilor
39
căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline făcută numai de mamă.
Fraţii consagvini sunt acei fraţi care au acelaşi tată, indiferent că sunt rezultaţi
din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia
cu efecte depline făcută numai de tată.
În acest caz, cota ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două linii egale -
dimidia maternis şi dimidia paternis. Linia maternă se val împărţi între fraţii
uterini, iar linia paternă între fraţii consangvini. Fraţii buni vor culege câte o linie
atât din dimidia tnaîernis, cât şi din dimidia paternis, întrucât ei beneficiază de
privilegiul dublei legături.
Împărţirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărţirea tulpini. în
cazul reprezentării fraţilor/surorilor defunctului, buni, sau consangvini. De
asemenea, se impune a opera împărţirea pe linii şi cazul în care la moştenirea
defunctului vin numai nepoţii sau strănepot de frate/soră (bun, uterin sau
consangvin), în nume propriu. Acest fapt d e v i n e p o s i b i l d a c ă f r a ţ i i d e f u n c t u l u i î n m a i
m u l t e l i n i i s u n t r e n u n ţ ă tsau
o r i nedem n i d e a m o şten i.
P e n t r u a o p e r a î m p ă r ţ i r e a p e l i n i i , e s t e n e c e s a r c a f r a ţ i id/ es uf ur no cr itul el u i s ă
f i e î n l i n i i d if e r i t e , n e p r e z e n t â n d i m p o r t a n ţ ă f adpet sc
u l e cn ăd e n ţii a c e sto ra p ro v in s a u
n u d in c ă s ă to r ii d ife r ite s a u c ă , la d de as ctah id e r ii m o ş t e n ir ii , d e f u n c tu l a r e s a u n u
a s c e n d e n ţ i p r iv il e g i a ţi ş i/soţ
s a usupravieţuitor.
D a c ă î n s ă , d e f u n c tu l a r e f r a ţ i n u m a i d in t r - o l i n i e , a c e ş t i a vîn o rtrec uagleagco e tă
a co latera lilo r p riv ileg ia ţi.
C o n s t i t u i e u n e x e m p l u d e î m p ă r ţ i r e p e l i n i i u r m ă t o r u l : d e f u la n c tdual taa r e ,
d e sc h id e r ii m o ş te n irii, 2 p ă r in ţi (f ire şti) şi 6 fra ţi (2 fra ţi u te r in i, 3 fra ţi c o n sa n g v in i ş
fra te b u n ). M o ş te n ire a a c e stu ia s e v a îm p ă rţipaăsr tfe in ţii
l: v o r c u le g e 1 /2 d in m o şte n ir e ;
r e s tu l d e 1 /2 , c o n s titu in d c o ta c o la te r a lilo r p r iv ile g ia ţi, s e vîna îm d o pu ă r ţi
p ă rţi e g a le
(1 /4 f ie c a re ), în tru c â t d e fu n c tu l a r e fr a ţii p e m a linii; i m ud lte i m i d i a m a î e r n ivsa f i
î m p ă r ţ i t ă î n t r e i l i n i i e g a l e ( 1 / 1 2 f i e cînatru
r e )c,â t d e fu n c tu l a re d o i fra ţi d e m a m ă şi u n
fra te b u n ;d i m i d i a p a i e r n ivsa f i î m p ă r ţ i t ă î n p a t r u l i n i i e g a l e ( J / 1 6 f i eînctru a r ec)â,t
d efu n c tu l a re tre i fra ţi d e ta tă şi u n fra tef r ba ut enl;e b u n a c u l e s d o u ă l i n i i , u n a d i n p a r t e a
m a m e i ( 1 / 1 2 ) ş i u dn in a p a rte a ta tă lu i (1 /1 6 ) în tru c â t a re o d u b lă le g ă tu ră c u d e fu n c tu l.
R e m a r c ă m a s tf e l c ă p r in c i p iu l e g a l i t ă ţ i i î n t r e r u d e l e d e g r aaplică d e g a lnum s e ai
în interiorul liniilor. P u te m c o m p le ta e x e m p lu l a le s, c u u n a lt e le m e n t, p e n tru a a r ă ta c u m
o p e r e a z ă re p re z e n ta re a , în p riv in ţa fra ţilo r d e p e lin ii d if e rite p r.eAs ustfe
p u nl,e m c ă u n u l
d in tr e f r a ţi i d e m a m ă a i d e f u n c tu lu i ş i u n u lfra d in
ţiitrde e ta ta a i a c e stu ia su n t d e c e d a ţi, la
d a ta d e sc h id e rii su c c e siu n ii. pDa in rte a fra te lu i u te r in p re d e c e d a t, d e fu n c tu l a re tr e i n e p o ţi,
ia r d in p a r te a c e lu i c o n s a n g v in a r e d o i n e p o ţi. N e p o ţii, re p r e z e n tâ n d u -i p eloar,sc e n d e n ţii
v o r cu leg e p arte a ace sto ra d in m o şten ire astfe l:
c e i t r e i n e p o ţ i d e f r a t e u t e r i n v o r c u l e g e î m p r e u n ă c o t a revenindu-i d e 1 / 1 2 , fiecăruia o
cotă de 1/36;
c e i d o i n e p o ţ i d e f r a t e c o n s a n g v i n v o r c u l e g e î m p r e u n ă 1/16, c o t a revenindu-i
de
fiecăruia o cota de 1/32.

2.2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor

privilegiaţi
Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere
juridice;
-pot culege moştenirea atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;
40
 -nu sunt moştenitori rezervatari;
-nu sunt moştenitori sezinari;
-nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§3. Clasa a III-a de moştenitori legali

3.1. Noţiune
Clasa a 111-a de moştenitori legali este clasa ascendenţilor ordinari. Aceştia sunt
denumiţi astfel, întrucât sunt înlăturaţi de la moştenire de ascendenţii privilegiaţi. Fac
parte din această clasă de moştenitori bunicii străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de
grad şi indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt rezultaţi
din adopţie.
Moştenirea adoptatului cu efecte depline va fi culeasă de ascendenţii ordinari ai
adoptatorului, spre deosebire de moştenirea adoptatului cu efecte restrânse care va fi
culeasă de ascendenţii ordinari ai acestuia din familia firească.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire în următoarele situaţii:
a)lipsesc moştenitorii din primele două clase;
b) moştenitorii din primele două clase sunt renunţători;
c)moştenitorii din primele două clase sunt nedemni;
d) în afară de ascendenţi ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi, pe care i-a
dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii privilegiaţi, nefiind moştenitori
rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;
e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi),
însă aceştia au fost dezmoşteniţi. Prin urmare, moştenitorii rezervatari exheredaţi vor
culege numai rezerva legală, restul revenindu-le ascendenţilor ordinari.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din ultima
clasă.

3.2. Împărţirea moştenirii

Ascendenţii ordinari culeg moştenirea numai în lipsa rudelor din clasa îşi a II-a.
Ei vin la moştenire, în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi bunicii, rude de gradul
al II-lea, apoi străbunicii, rude de gradul al VI-lea şi apoi ceilalţi ascendenţi, în
ordinea gradelor, la infinit. Ei vor culege moştenirea, în cote egale, împărţirea
acesteia făcându-se pe capete.
Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se va
stabili cota ce revine acestuia şi apoi, restul se va împărţi, în mod egal,
ascendenţilor preferabili în grad.
3.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor
ordinari
Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinai! prezintă următoarele caractere
juridice:
- ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare;
- ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la
moştenire prin exheredare;
- ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, întrucât sunt rude în linie directă
cu defunctul, având astfel de drept posesia moştenirii, independent de realizarea
vreunei formalităţi;
- ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.
41
 §4. Clasa a IV-a de moştenitori legali

C la sa a IV -a d e m o şte n ito ri e ste c la s a c o la te ra lilo r o rd in a ri. F a c p a rte d in a c e a s

p o t r i v i t d i s p o z i ţ i i l o r a r t . 6 7 5 C . c i v . , r u d e l e ccaor el a t ne ur a lseu n t f r a ţi, s u r o r i s a u
d e sc e n d e n ţi a i ac e sto ra .
În c o n c l u z i e , f a c p a r t e d i n c l a s a a I V - a d e m o ş t e n i t o r i categorii u r m ă t o dea r erude:
le
a) u n c h i i şm i ă tu ş ile , ru d e d e g ra d u l a l III-le a ;
b ) v e r i i p r i m a r i , r u d e d e g r a d u l a l lV - l e a ;
c ) f r a ţ i i ş i s u r o r i l e b u n i c i l o r , r u d e d e g r a d u l a l I V - le a .
R a d e l e c o l a t e r a l e c e f a c p a r t e d i n a c e a s t a c l a s ă p o t f i d i n acfa ă sraă t oa cr iees,tediai ns a u
re z u lta te d in a d o p ţie .
În cazul adopţiei cu efecte depline, vin la moştenire colateralii ordinari din familia
adoptatoare, în timp ce în cazul adopţiei cu efecte restrânse, vin la moştenirea defunctului
numai colateralii ordinari, din familia firească.
Colateralii ordinari pot accede la moştenire, în următoarele situaţii:
a)lipsesc moştenitorii din primele trei clase;
b) moştenitorii din primele trei clase sunt renunţători;
c)moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni;
d) în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi şi ascendenţi
ordinari, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii privilegiaţi şi
ascendenţii ordinari, nefiind moştenitori rezervatari,
sunt înlăturaţi de la moştenire;
e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi),
însă aceştia au fost dezmoşteniţi. în consecinţa, moştenitorii rezervatari exheredaţi vor
culege numai rezerva legală, restul revenindu-le colateralilor ordinari.
4.2.împărţirea moştenirii
Colateralii ordinari vin la moştenire în lipsa rudelor din celelalte clase de moştenitori.
Colateralii ordinari în grad preferabil - unchii şi mătuşite defunctului vor înlătura de la
moştenire pe colateralii ordinari în grad subsecvent - verii primari şi fraţii/surorile
bunicilor defunctului. Colateralii de acelaşi grad vor culege moştenirea în cote egale.
întrucât împărţirea se face pe capete.
În caz de concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina cu prioritate
cota acestuia, restul revenind, în mod egal, colateralii ordinari.
4.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
ordinari
Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele» caractere juridice:
- nu beneficiază de reprezentare;
- nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire de către defunct
prin exheredare;
- nu suin moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moştenitor pentru a
intra în posesia bunurilor succesorale;
- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

42
Capitolul III

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

§1. Consideraţii generale privind drepturile succesorale ale soţului

supravieţuitor al defunctului
1.1. Reglementarea legală a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate Legea de m.

319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, ale cărei dispoziţii au
.
abrogat implicit pe cele inechitabile ale Codului civil
Codul civil, prin dispoziţiile sale, crea o situaţie defavorabilă soţului
supravieţuitor,
permiţându-i să culeagă moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al XII-lea.
Ulterior, au fost atenuate. Însă insuficient,aceste exigenţe, prin dispoziţiile Legii din
1921 asupra impozituluiprogresiv pe succesiuni, care permiteau soţului supravieţuitor
să culeagă moştenirea, după ultimul colateral de gradul al lV-lea. Beneficia de regimun
juridic „privilegiat" văduva săracă, căreia îi revenea, în concurs cu descendenţii, o cotă-
partc în uzufruct, iar în concurs cu celelalte rude ale defunctului îi revenea, în proprietate,
1/4 din moştenirea soţului defunct.
Legea nr. 319/1944 înlătură aceste exigenţe şi instituie, cât priveşte drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor, un regim juridic evidentfavorabil, recunoscându-i
acestuia un drept Ia moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori şi unele
drepturi succesorale accesorii.

1.2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru al putea moşteni

Pentru a-1 putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să
43
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viaţă la data deschiderii
moştenirii defunctului;
b) să nu fie nedemn faţă de defunct;
c) să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii.
Aşadar, soţul supravieţuitor, pentru a putea veni la moştenirea SOŢULUI
defunct, trebuie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege a putea moşteni
(să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemn faţă de defunct) şi o condiţie
specială (să aibă calitatea de soţ, la data deschiderii succesiunii), în locul rudeniei
cu defunctul.
Pentru a veni la moştenire în concurs cu rudele defunctului supravieţuitor
trebuie să aibă, la data deschiderii moştenirii lui calitatea de soţ. Nu prezintă
importanţă durata căsătoriei cu defunctul starea materială sau sexul soţului
supravieţuitor, existenţa copiilor din căsătorie sau faptul că soţii, la data deschiderii
moştenirii, convieţuiau sau erau despărţiţi în fapt36, Dimpotrivă, nu beneficiază de
dispoziţii legale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor concubinii
defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost convieţuirea acestora.
Nu putem vorbi de căsătorie şi, implicit de calitatea de soţ, în toatele cazuri:
a) căsătoria este desfăcută prin divorţ;
b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi;
c) căsătoria este declarată nulă sau este anulată.
O persoană păstrează calitatea de soţ până la data la care hotărârea; divorţ prin
care se desface căsătoria rămâne irevocabilă37. Aşadar, dacă la data deschiderii
moştenirii, procesul de divorţ era în curs, sau divorţul se pronunţase, însă hotărârea
judecătorească nu rămăsese irevocabilă, soţul supravieţuitor se poate prevala de
calitatea de moştenitor al soţului defunct. In acest caz, căsătoria nu
este desfăcuta prin divorţ, ci încetează prin moartea unuia dintre soţi.
Soţul (de bună-credinţă) recăsătorit al celui declarat judecătoreşte mort nu
mai poate veni la moştenirea primul soţ, în ipoteza reapariţiei acestuia şi a
anulării hotărârii declarative de moarte. într-un asemenea caz, prima căsătorie se
consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, iar soţul celui declarat
judecătoreşte mort şi reapărut îl poate moşteni numai pe cel de-al doilea soţ.
Dimpotrivă, dacă soţul celui declarat judecătoreşte mort este de rea-credinţă,
cunoscând faptul că soţul său este în viaţă, prin recăsătorire, săvârşeşte infracţiunea
de bigamie, cea de-a doua căsătorie încheiată fiind nulă, menţinându-se cea dintâi.
Calitatea de soţ se pierde şi ca urmare a desfiinţării retroactive a căsătoriei, prin
efectul constatării de către instanţa de judecată a nulităţii absolute, respectiv a
pronunţării nulităţii relative, chiar dacă moartea unuia dintre soţi a intervenit mai
înainte de hotărârea judecătorească. în această situaţie, nu se poate pune problema
unor drepturi succesorale ale soţului supravieţuitor, din căsătoria declarată nulă sau
anulată.
În mod excepţional însă, în temeiul art. 23 C.fam., „soţul care a fost de
bună-credinţă, la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează
până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitiva situaţia
unui soţ dintr-o căsătorie valabilă". Suntem, într-o asemenea ipoteză, în
36
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 131; Fr. Deak, op. cit., p. 112.
37
Faţă de soţi, desfacerea căsătoriei produce efecte de ia data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. Faţă de terţi
însă, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C.fam., de la data când
menţiune despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului de căsătorie sau la data când aceştia au cunoscut despre
divorţ pe orice altă cale. în consecinţei un terţ de bună-credinţă (care nu a avut cunoştinţă de divorţ) a contractat
(a cumpărat un bun) cu „soţul supravieţuitor", după rămânerea irevocabilă hotărârii de divorţ, dar mai înainte
de efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului e căsătorie, acesta se poate prevala de
inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorţului. Fr. Deak, op. cit. p. 113.

44
prezenţa instituţiei căsătoriei putative. Aşadar, dacă decesul muia dintre soţi
intervine mai înainte ca hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei
să rămână definitivă, soţul supravieţuitor va putea veni la moştenirea soţului
defunct numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, necunoscând
cauza de nulitatea a acesteia. Soţul de bună-credinţă în cazul căsătoriei putative
păstrează calitatea de soţ până la rămânerea definitivă a hotărârii de
desfiinţare a căsătoriei. Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soţi a intervenit după
rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul supravieţuitor nu va
putea veni la moştenirea defunctului, indiferent că a fost sau nu de bună-credinţă,
pierzând retroactiv, prin efectul nulităţii, calitatea de soţ.
1.3.Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi
comunitatea de bunuri a soţilor
In cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce necesita o soluţie este
determinarea masei succesorale a acestuia. La efectuarea acestei operaţii, trebuie
avut în vedere faptul că soţii au dobândit în timpul căsătoriei bunuri asupra cărora
au un drept de proprietate comună în devălmăşie. Soţul supravieţuitor are dreptul la
partea sa din comunitatea de bunuri, nu în calitate de moştenitor, potrivit regulilor
de drept succesoral, ci în calitate de codevălmaş. În temeiul dispoziţiilor art, 36
alin. (1) C.fam., comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin moartea unuia
dintre aceştia. în consecinţă, trebuie realizată împărţirea bunurilor comune. Potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, cotele de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor
comune, în cazul încetării comunităţii bunuri prin decesul unuia dintre soţi, se
stabilesc prin acordul moştenitorilor (al soţului supravieţuitor şi al celorlalţi
moştenitori, cu care vine în concurs iar, în caz de neînţelegere între aceştia, de către
instanţa de judecată.
Partea defunctului din comunitatea de bunuri, împreună cu bum proprii ale
acestuia, formează masa succesorală ce va fi împărţită întîi moştenitori. Aşadar,
soţul supravieţuitor va putea culege o cotă şi partea soţului din comunitatea de
bunuri.
1.4. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
În temeiul Legii nr. 319/1944, soţul supravieţuitor are următoare drepturi
succesorale:
a) un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele moştenitori sau,
în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv,
b) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiecte aparţinând
gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5);
c)un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 4).

§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre

cele patru clase de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

L e g e a n r . 3 1 9 /1 9 4 4 a c o rd ă s o ţu lu i su p ra v i e ţu ito r o c o tă v a riafubnilăc ţieînd e

c la sa d e m o şten ito ri le g ali cu c are v in e în c o n c u rs. S o ţu vieţu
l su ito
p rar n u este înlătu rat şi
nici n u în lă tu ră d e la m o ştenire ru d ele dtuefu lui,
n c indiferen t de clasa din care acestea fac
parte.
În c o n c u r s c u c la se le d e m o ş te n ito r i, s o ţu lu i s u p ra v ie ţu ito r urm îi re ătoarele
v in
drepturi succesorale:
a ) în c o n c u rs c u c laI,
saso ţu lu i su p ra v ie ţu ito r îi re v in e 1 /4 d intenire;
m oş
b )în c o n c u rs c u c la sa a II-a , tre b u ie d istin se u rm ă to a re le d o u ă ip o te z e :
- î n c o n c u r s c u î n t r e a g a c l a s ă a I I - a ( f o r m a t ă d i n a s c e n d elen ţgiiapţir i vş ii
45
 c o la te r a li p riv ile g ia ţ i), s o ţu l su p r a v ie ţu ito r v a c u l e g e moştenire;
1 /3 d in
- în c o n c u r s c u a sc e n d e n ţii p riv ile gsaiauţi c u c o la te ra lii p riv ile g ia soţului ţi,
supravieţuitor îi revine 1/2 din m oştenire;
c] în co n cu rs c u cla sa a III-a sau IV-aa d e m o şten ito ri, so ţu l su p raţuitor vie va culege
3/4 din m oştenire;
d) d a c a d e fu n c tu l n u a re ru d e şi n u a d isp u s a ltf e l, so ţu l su p ra vvaieţu culege
ito r
întreaga moştenire.
C â n d so ţu l su p ra v ie ţu ito r v in e la m o şte n ire în c o n c u rs c u anlţiitori, m o şte
m ai în tâi se
stab ile şte co ta cu v e nită a ce stu ia, restu l îm p ărţin d u -se în tre ceilalţi m o şten ito ri . P art
so ţu lu i su p rav ieţu ito r, în to a te ca zurile. fară ex cep ţie, se im p u tă a su pra m o şten ir
m ic şo rân d astfel p ărţile cec se u v i n c e lo r la l ţi m o ş t e n i to r i. S p r e e x e m p l u , î n c o n c u r s c u
c l a s a I d em o şte n ito ri, so ţulu i su p ra v ie ţu ito r îi re v ine 1 /4 d in m o şte n ire, re stu l d e 3 /4 (ş
n u în tre a g a m o şte n ire) îm p ărţin d u -se, d u p ă c a z p e c a p e tetulp sa uini,
p e în tre d escen den ţii
defunctulu i. C u cât clasa de m o ştenitori cuvine careîn concurs soţul supravieţuitor este m ai
îndepărtată, cu atât cota cecuvine se acestuia este mai mare.
Cât priveşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, în literatura de
specialitate sunt identificate două probleme speciale:

a) două sau mai multe persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de

soţi supravieţuitori.
Dacă mai multe persoane fac dovada calităţii de soţ al defunctului, la data
deschiderii moştenirii, situaţie ce poate fi întâlnită în cazul bigamiei sau
poligamiei, cota-parte stabilită de lege pentru soţul supravieţuitor se va împărţi, în
mod egal, între soţul din căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din căsătoria
nulă sau anulată.
b) soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori.
Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire în concurs cu două clase
(subclase) de moştenitori numai în ipoteza exheredării de către defunct a
moştenitorilor rezervatari (descendenţii sau ascendenţii privilegiaţi). Daca defunctul
exheredează o categorie de moştenitori rezervatari, aceştia vor culege totuşi rezerva
legală, caz în care, la stabilirea cotei soţului supravieţuitor, trebuie ţinut cont şi de
prezenţa acestora. Spre exemplu, defunctul dezmoşteneşte descendenţii, caz în care
soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu aceştia, culegând rezerva legală, cât şi
cu moştenitorii din clasa a II-a. De asemenea, defunctul, care nu arc descendenţi,
dezmoşteneşte ascendenţii privilegiaţi. în acest caz, soţul supravieţuitor vine în
concurs atât cu aceştia, cât şi cu colateralii privilegiaţi.
Dimpotrivă, exheredarea de către defunct a moştenitorilor nerezervatari (care sunt,
astfel, înlăturaţi de la moştenire) nu influenţează cu nimic stabilirea cotei soţului
supravieţuitor, acesta venind la moştenire în concurs cu clasa subsecventă (primind,
în consecinţă, cota legală pentru concursul cu aceasta).
Legiuitorul nu a oferit soluţie problemei concursului soţului supravieţuitor cu
două clase (subclase) de moştenitori. Doctrina a identificat, însă, mai multe soluţii.
Astfel:
- soluţia mediei aritmetice a celor două cote prevăzute de lege pentru concursul
cu cele două clase de moştenitori (spre exemplu, pentru ipoteza dezmoştenirii
descendenţilor, soţul supravieţuitor să beneficieze de o cotă de 3/8, rezultată din
media aritmetică a cotelor de 1/4, stabilită de lege pentru concursul cu prima clasă
şi de 1/2, stabilită pentru concursul cu o subclasă a clasei mixte). Această soluţie,
deşi pare cea mai echitabilă, prezintă totuşi inconvenientul de a atribui soţului
supravieţuitor, în concurs cu două clase de moştenitori o cotă mai mare, decât cea
pe care ar culege-o, dacă ar veni în concurs cu o singură clasă.
- soluţia stabilirii cotei soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii din clasa
cea mai apropiată cu care concurează (spre exemplu, în cazul exheredării
46
descendenţilor, deşi la moştenire vin şi rudele din clasa a II-a de moştenitori, cota
soţului supravieţuitor să fie de 1/4, adică cota stabilită de lege pentru concursul
cu prima clasă de moştenitori). Alături de alţi autori, considerăm că această soluţie
este preferabilă. Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor prezintă
următoarele
caractere juridice:
a) n u p o a t e v e n i l a m o ş t e n i r e d e c â t î n n u m e p r o p r i u , n u ş i p r i n r e;p r e z e n t a r e
b ) e ste m o şten ito r rez erv a tar;
c) n u este m o şten ito r sez in ar;
d) e s t e o b l ig a t l a r a p o r tu l d o n a ţ i i l o r p r i m i t e d e l a d e f u n c t n uvine
m a i în
d aconcurs
că cu
clasaI de m oştenitori.
§3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă

A rticolul 5 din L egea nr. 319/1944 dispune în sensul că soţulvieţuitor

supra va moşteni
şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice,
precum şi darurile de nuntă num ai
dacă nu vine în concurs cu clasa Imoştenitori.
de
3.1. Mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
3.1.1, Condiţii speciale cerute de lege pentru ca soţul supravieţuitor să
moştenească mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
Pentru ca soţul supravieţuitor să aibă acest drept special, trebuie îndoite
două condiţii:
a) soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasa I.
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu clasele II-IV de moştenitori,
acesta va culege toate mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice ale
defunctului. Aşadar, soţul supravieţuitor culege aceste bunuri peste cota sa
succesorală din celelalte bunuri.
b) defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin
liberalităţi, inter vivos sau mortis causa. Asupra mobilelor şi bunurilor comune
aparţinând gospodăriei casnice soţii au un drept de proprietate în devălmăşie. Dreptul
succesoral special al soţului supravieţuitor vizează numai cota defunctului din
aceste bunuri comune şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie.
Partea soţului supravieţuitor din mobilele şi bunurile gospodăriei casnice îi revin
acestuia, cu titlu de proprietate şi nu ca urmare moştenirii.
În privinţa acestor bunuri, soţul supravieţuitor nu este rezervatar, el având
numai un drept special. Soţul supravieţuitor este rezervatar numai în ceea ce
priveşte dreptul de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori
legali. Defunctul poate dispune de partea sa din mobilele şi bunurile aparţinând
gospodăriei casnice prin liberalităţi, fără ca acestea să fie supuse reducţiunii.
Soţul supravieţuitor va fi privat de acest drept special la moştenire numai dacă
defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobilele şi bunurile
aparţinând gospodăriei casnice. Dacă obiectul liberalităţilor făcute de defunct
către terţe persoane este reprezentat numai de o parte a acestor bunuri, restul va fi
cules de către soţul supravieţuitor.
De asemenea, soţul supravieţuitor nu pierde acest drept special daci în concursul
cu rudele defunctului din clasele II-IV. dă la o parte sau ascunde unele din
mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice întrucât acestea nu au nici un
drept asupra acestei categorii de bunuri.
în cazul defunctului bigam, au dreptul special asupra mobilelor şi bunurilor
aparţinând gospodăriei casnice atât soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă, cât şi
soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria putativă. Atribuirea acestui drept
special arc la bază criteriul afectaţiunii concrete a bunurilor în discuţie, folosinţei
47
comune în cadrul gospodăriei casnice.

3.1.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice

Doctrina şi practica judecătorească au determinat sensul concret al
acestor noţiuni. Astfel, prin „mobile", sunt desemnate bunurile destinate mobilării
locuinţei soţilor (precum: mobilierul, covoarele, televizorul. radioul etc), iar prin
„bunurile aparţinând gospodăriei casnice" sunt desemnate obiectele, care, prin
natura lor, sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: obiectele de
menaj, aragazul, aspiratorul, frigiderul, maşina de spălat rufe etc). Pentru a fi
calificate astfel, mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice trebuie să fi
fost folosite efectiv de soţi în cadrul gospodăriei comune, potrivit nivelului lor de trai,
„chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a
soţilor". Practica judecătorească a calificat „mobilier şi bunuri ale gospodăriei
casnice" acele bunuri care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, indiferent
de momentul dobândirii lor (înainte de încheierea căsătoriei sau în timpul acesteia).
Aşadar, calificarea unor bunuri ca aparţinând categoriei mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice are Ia bază două criterii: natura intrinsecă a acestora şi
afectaţiunea lor concretă.
Nu sunt considerate mobile şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice
următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul gospodăriei casnice
(precum: automobilul; pianul; bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei
defunctului; obiectele, care prin valoarea lor deosebită. depăşesc înţelesul obişnuit
al noţiunii de bunuri casnice etc); bunurile care nu au fost destinate folosinţei
comune a soţilor, ci. fost procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a face investiţii
sau pentru a fi donate) sau care au fost destinate uzului personal şi exclusiv al
defunctului;
b) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (precum: animale, unelte etc).
3.2. Darurile de nuntă
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 fac referire şi la darurile de nuntă care
se cuvin soţului supravieţuitor în mod exclusiv în măsura în care acesta nu vine în
concurs la moştenire ca rudele aparţinând primei clase de moştenitori. Darurilor de
nuntă le este aplicabil regimul juridic al bunurilor aparţinând gospodăriei casnice,
întrucât legiuitorul nu 1a instituit, în ce le priveşte, reguli speciale.
Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor cu ocazia celebrării
căsătoriei, indiferent ca acestea au fost făcute ambilor soţi sau numai unuia dintre
ei. De asemenea, sunt considerate daruri de nuntii darurile făcute de un soţ celuilalt.
Nu prezintă relevanţă pentru calificarea unor bunuri ca fiind daruri de nuntă faptul
că acestea au fost sau îl afectate folosinţei comune a soţilor.
Fac obiectul acestui drept special al soţului supravieţuitor numai partea
defunctului din darurile comune de nuntă, precum şi darurile, făcute exclusiv
defunctului. Darurile făcute exclusiv soţului supravieţuitor de terţe persoane sau
chiar de defunct, precum şi partea soţului supravieţuitor din darurile de nuntă
constituie bunuri proprii ale acestuia şi nu fac parte din masa succesorală. În
literatura de specialitate, nu se acordă un interes deosebit proble maticii darurilor de
nuntă, mai ales că, de lege ferenda , nu se recunoaşte acest drept soţului supravieţuitor.
Cu privire la natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor asupra
mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice,precum şi asupra darurilor
de nuntă, în literatura de specialitate şi înjurisprudenţă au fost formulate două teorii.
Astfel:
a) soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 319/1944
48
în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat,legea presupunând că defunctul
a dorit să lase aceste bunuri peste porţiuneasuccesorala. In consecinţă, acest legat
este supus regimului juridicspecific liberalităţilor testamentare. Inconvenientul pe
care-1 presupune această teorie rezidă în aceea că, în ipoteza concursului dintre
soţul supravieţuitor şi ascendenţii defunctului (moştenitori rezervatari), cel dintâi
beneficiază de bunurile ce fac obiectul dreptului special în discuţie numai în măsura
în care nu aduc atingere rezervei celor din urmă, în cazcontrar legatul fiind supus
reducţiunii. Mai mult, soţul supravieţuitorpoate opta diferit, cu privire la drepturile
succesorale conferite de dispoziţiile art.1, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 319/1944,
acceptându-le pe unele şi repudiindu-le pe altele.
b) faţă de inconvenientele celei dintâi teorii, doctrina şi practicajudiciara au
adoptat o altă concepţie, care s-a impus decisiv. Potrivit acesteia, dreptul special de
moştenire al soţului supravieţuitor este un de moştenire legală, cu destinaţie special.
In consecinţă, dacă defunctul nu a dispus altfel în mod expres cu privire la bunurile
prevăzute de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944, acestea se cuvin în totalitate
soţului supravieţuitor, chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de defunct, ele neputând
servi la întregirea rezervei ascendenţilor privilegiaţi. Maimult, soţul supravieţuitor nu
poate opta diferit cu privire la bunurile laare lac referire dispoziţiile art. 1,
respectiv ale art. 5 din Legeanr. 319/1944, în sensul de a le accepta pe unele şi de
a le repudia pe altele, atâta vreme cât ambele drepturi în discuţie au natura unor drepturi
de moştenire legală.

§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Articolul 4 din Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor un drept de

abitaţie asupra casei în care a locuit cu defunctul. Acest drept se naşte de la data
deschiderii moştenirii şi revine soţului supravieţuitor, indiferent de clasa de
moştenitori cu care acesta vine în concurs.
Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept, dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) soţul supravieţuitor a locuit până la data deschiderii moştenirii în acea casa;
b)soţul supravieţuitor nu are locuinţă proprie38;
c)casa face parte din masa succesorală, adică a aparţinut în proprietate soţului
decedat fie exclusiv, fie în cotă parte cu soţul supravieţuitor sau cu alte persoane ;
d) nu devine, prin moştenire, proprietarul exclusiv al casei. Pentru a pune în
discuţie acest drept, este necesar să vină la moştenire în concurs cu soţul
supravieţuitor şi rude ale defunctului. Altfel, nu se justifică invocarea de către soţul
supravieţuitor a dreptului de abitaţie, câtă vreme l-ar în întregime, fiind unicul
moştenitor (neminem ies sua servit).
e) defunctul nu a dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este stenilor
rezervatar în ceea ce priveşte casa.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:
 este un drept real;
 este un drept tem porar;
S o ţu l s u p ra v i eţu ito r p ă s tre a z ă ca lita te a d e titu lar a l a c e s tu i d rep t p âe na ă d ie
inş ir
in d iv iz iu n e s a u p â n ă la re c ă s ăto rir e , d a r n u m a i p u ţin an
d e de
u nla data deschid erii
m oştenirii.
38
Vezi Fr. Deak.
49
  e s t e u n d r ep t p er s o n a l, c e n u p o a te f i în s tr ă in a t s au g r ev a t d e s o ţu l
sup rav ieţu itor în favo area altei p ersoane, precu m ab itaţia de drept co m u n';
D i m p o t r i v ă , p o t r i v i t d i s p o z i ţ i i l o r a r t . 4 a l i n . ( 2 ) ş i ( 3 ) d i n nr. Legea
3 19 /1 9 44 , co m o şten ito rii po t cere restrân g erea d rep tu lu i d e abitaţie, c a z u lînîn
c a r e lo c u in ţ a d e p ă ş e ş t e n ev o i l e s o ţu lu i s u p r a v ie ţu it o r s aprocura
u p o t acestuia
din urmă o altă locuinţă.
D i n c a r a c t e r u l s tr i c t p e r s o n a l a l dreptului de abitaţie, r e z u lt ă şi
insesizabilitatea acestuia, creditorii defunctului n ep utându-1 urm ări.
 este u n drep t cu titlu gratuit, so ţul sup rav ieţu ito r fiind scu tit dca e uaţiud an e a
p re v ă zu tă d e a rt. 5 6 6 C .c iv ., p en tru ab ita ţia d e d rep t cop m recum
u n , şi de a
p lăti retro activ ch irie co m oştenito rulu i căru ia i-a fobuită, st atrila partaj, locuinţa.

§5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Determinarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor constituie o

operaţiune ce prezintă un anumit grad de complexitate, în ipoteza concursului
acestuia la moştenire cu rudele defunctului. Din această cauză, se impune,
considerăm noi, identificarea cu precizie a etapelor ce trebuie parcurse. Acestea
sunt următoarele;
a) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din bunurile comune;
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, soţii având
asupra acestora un drept de proprietate comună în devălmăşie, Prin decesul unuia
dintre soţi, încetează şi comunitatea de bunuri şi se impune partajul, în baza
gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor comune. în ansamblu. Asupra părţii
sale din bunurile comune, soţul supravieţuitor dobândeşte un drept exclusiv de
proprietate.
b) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din mobilele şi bunurile
comune aparţinând gospodăriei casnice, precum şi din darurile de nuntă;
c) determinarea masei succesorale;
Masa succesorală este formata din următoarele elemente:
- partea soţului decedat din comunitatea de bunuri;
- bunurile proprii ale defunctului;
- partea soţului decedat din mobilele şi bunurile comune aparţină gospodăriei
casnice;
- partea soţului decedat din darurile de nuntă;
- darurile făcute în mod exclusiv defunctului;
- casa de locuit (în tot, dacă ea este bun propriu al soţului decedat sau în parte,
dacă ea este bun comun al ambilor soţi).
d) c u l e g e r e a , d e c ă t r e s o ţ u l s u p r a v i e ţ u i t o r , a m o b i l e l o r ş i oabpiaercţin t e lâonrd
g o s p o d ă r ie i c a s n ic e , p r e c u m dşai rua r ilo rd e n u n tă , d in m a s a s u c c e s o r a lă , d a c ă n u
v in e în c o n c u r s c u d e s c e n d e n ţii ş i d a c ă d e f u ndispune
c tu l n u altfel
e) d o b â n d i r e a d r e p t u l u i d e a b i t a ţ i e a s u p r a c a s e i d e l o c u i t , dîn a cdăe p lin
s u nitet
c o n d iţiile sta tu a te d e leg e în a c e st se n s;
f)i m p u t a r e a c o t e i s o ţ u l u i s u p r a v i e ţ u i t o r a s u p r a m a s e i s u c dc ace s ăo r avlin
e ,e la
m o şten ire, în co n c u rs cu ru d e le d e fu n c tu lu i.

50
Capitolul IV

Drepturile succesorale ale statului asupra moştenirii vacante

§1. Noţiunea de moştenire vacantă şi reglementarea juridică a acesteia

Potrivit dispoziţiilor art. 680 C.civ. , „în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". Aceste
dispoziţii legale trebuie înţelese în sensul că bunurile defunctului trec în
proprietatea statului nu numai în ipoteza în care nu există moştenitori (legali sau
testamentari), ci şi în ipoteza în care există moştenitori (legali sau testamentari),
însă vocaţia concretă a acestora nu se întinde asupra întregii mase succesorale39.
Aşadar, lipsa moştenitorilor la care face referire Codul civil poate fi totală sau
parţială, fizică sau juridică.
Drepturile succesorale asupra moştenirii vacante trec asupra statului în
următoarele ipoteze:
a) defunctul nu are soţ supravieţuitor, rude din cele patru clase de moştenitori
şi nu a instituit legatari prin testament - lipsă totală a moştenitorilor legali şi
testamentari;
b) defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de
moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu titlu
particular, fără ca legatele acestora să epuizeze întreaga masa succesorală. în
consecinţă, restul moştenirii va reveni statului;
c) defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de
moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu titlu
universal, de asemenea legatele acestora neepuizând întreaga masa succesorală.
Şi în acest caz, restul moştenirii va reveni statului;40
d) d)defunctul are moştenitori legali nerezervatari, însă îi dezmoşteneşte prin
39
Avem în vedere conţinutul modificat al acestui text al Codului civil. Articolul 680 şi art. 700 C.civ. au fost
modificate prin Decretul nr. 73/1954
40
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 142.

51
 testament. în această ipoteză, moştenirea este vacantă şi va reveni în totalitate statului;
e) defunctul are moştenitori legali rezervatar pe care însă îi dezmoşteneşte pe prin
testament. Drepturile statului asupra moştenirii vacante vor coexista cu drepturile
moştenitorilor rezervatari asupra rezervei legale. Întrucât rezerva legală reprezintă
numai o cotă-parte din moştenire, cotitatea disponibilă va deveni vacantă şi va fi
culeasă de stat.
In concluzie, drepturile succesorale ale statului pot coexista atât cu moştenirea
legală, cât şi cu cea testamentară.

§2. Natura juridică a drepturilor succesorale ale statului şi interesul determinării

acesteia
D e t e r m i n a r e a n a t u r i i j u r i d i c e a d r e p t u l u i s t a t u l u i a s u p rvacante a m o ş t constituie
e nirii o
pro b lem ă fo arte co n tro v ersată în literaturalita de tespeciaş i p r e z in tă n u n u m a i in te r e s te o r e tic , c i ş
p r a c ti c .
D o c t r i n a a f o r m u l a t d o u a o p i n i i î n a c e s t s e n s , a d u c â n d favoarea a r g u m e am n t ebelor.
în
A P o t r i v i t u n e i a d i n t r e a c e s t e a c, uslteagt ue l b u n u r i l e m o ş t e n i r i i v a c a n t e , p r i v i t e î n
i n d i v i d u a l i t a t e a lîno r tem eiu l d rep tului de suveranitate (jure im perii), precum orice b u n fă ră stă p â n
d e p e terito riu l săInu .su sţin erea acestei teorii, sunt invocate urm ătoarelea argum r t . 4 7 ente:
7 C .c iv .
stip u le a z ă c ă „ to a te a v e rile v a c a n te şi fă ră stă p â n i, p re c u m şi a le p e rso a n e lo r c
f ă r ă m o ş t e n i t o r i , s a u a l e mcoăşrte o rn ir i s u n t le p ă d a te , s u n t a le d o m e n iu luai r pt 8u 5b lic " ;
d i n L e g e a n r . 3 6 / 1 9 9 5 p r i v i n d n o t a r i i p u b l i c i ş i notarială a c t i v i t a stipulează
te a că „în lipsa
m oşten ito rilo r legali sau testam enctari, e r e r la
e a re p re z e n ta n tu lu i s ta tu lu i, n o ta ru l p u b lic c o n sta
c ă s u c c e s i u n eeste a v acan tă, elib erând certificatul de vacanţă succesorală după t e r m expirarea
e n u lu i
l e g a l d e a c c e p t a r e a s u c c e s i u n i i " . A ş a d a r , n o t a r u le lib p u ebrlei ac z nă u o rg a n u lu i fin a n c ia r u n
c e rtific a t d e m o ş te n ito r.
Statul nu trebuie să opteze pentru moştenirea vacantă, pe care o acceptă, în
toate cazurile, sub beneficiu de inventar, în virtutea suveranităţii sale.
B. Potrivit celeilalte teorii (denumită teoria dreptului la moştenire), statul
dobândeşte moştenirea vacantă, privită ca universalitate. în baza unui drept de
moştenire legală .
Susţinătorii acestei teorii, cărora ne raliem şi noi, beneficiind şi de sprijinii fără rezerve
al practicii judecătoreşti , invocă următoarele argumente:
a) art. 652 alin. (2) teza finală, care prevede că, în lipsa moştenitorii legitimi sau
naturali şi a soţului supravieţuitor, „statul devine moştenitor";
b) Codul civil face referire la dreptul statului asupra moşteniri vacante în
cadrul Capitolului IV - Despre succesiunile neregulate Secţiunea a II-a - Despre
succesiunea soţului supravieţuitor si despre a statului;
c) eliberarea certificatului de vacanţă succesorală probează tocmai
incompatibilitatea dobândirii bunurilor succesorale prin exercitarea dreptului de
suveranitate;
d) lipsa dreptului de opţiune succesorală denotă caracterul universal al dobândirii de
către stat a moştenirii, trăsătură definitorie a transmisiunii succesorale;
e) statul dobândeşte moştenirea vacantă cu caracter universal şi nu cu caracter
particular, precum bunurile abandonate sau părăsite. Statul dobândeşte nu numai
activul moştenirii, ci şi pasivul acesteia.
Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii, vacante prezintă
importanţă practică, în ipoteza în care intervine un clement de extraneitate, iar în
masa succesorală se găsesc bunuri mobile.
Întâlnim un element de extraneitate în următoarele ipoteze:
- cetăţeanul român, care nu are moştenitori, are bunuri mobile în străinătate;
52
 - cetăţeanul străin, rezident în România, decedează fără moştenitori şi lasă bunurile
mobile pe teritoriul ţării noastre.

Titlul III

Devolutiunea testamentara a moştenirii

Capitolul I

Testamentul

I. Considerable generate privind testamentul

§1. Notiunea testamentului şi reglementarea legala a acestuia

Articolul 650 C.civ. prevede ca ,,Succesiunea se deferă sau prin lege. sau dupa
vointa omului, prin testament". Aşadar,în sistemul nostru de drept, este admisa
coexistenta moştenirii legale cu mostenirea testamentara, cea dintai reprezentand
regula şi constituind dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral.
Regulile instituite de legiuitorin materia moştenirii legale pot fi înlăturate, în tot sau în
parte, prin voinţa defunctului, exprimata in testament, întrucat legislaţia noastra a
consacrat principiul libertăţii testamentare, orice persoană capabilă poate dispune de
patrimoniul sau pentru cauza de moarte print-un act de ultima voinţă.
Potrivit dispozitiilor art. 802 C.civ., ,,Testamentul este un act revocabil prin care
testatorul dispune pentru timpul încetarii sale din viata, de tot sau parte din avutul
sau".
Definitia legala a testamentului este susceptibila de critica fiind nesatisfacatoare,
întrucât reduce cuprinsul acestuia numai la legate. In afara de legate (reprezentând
acele dispozitii testamentare prin care testatorul dispune de bunurile sale pentru
cauză de moarte). Însă, într-un testament AM fi inserate şi alte dispoziţii de ultimă
voinţă ale testatorului, precum (cunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, revocarea
unui testament interior, exheredări, desemnarea unui executor testamentar, un partaj de
53
ascendent, sarcini impuse legatarilor, dispoziţii cu privire la îngroparea defunctului etc.
Mai mult. nici nu este necesar ca testamentul să conţină legate, fiind să conţină numai
alte manifestări de ultimă voinţă ale defunctului [precum, recunoaşterea unui copil din
afara căsătoriei sau dispoziţii cu privire la îngroparea şi funeraliile defunctului).
Încercând să definească testamentul, legiuitorul a definit numai legalii, care, într-
adevăr, reprezintă principala dispoziţie testamentară, dar care nu se suprapune noţiunii
de testament. în faţa acestui fapt, literatura de specialitate a definit testamentul ca un
tipar, o formă cuprinzând o multitudine de acte juridice de sine-stătătoare, cu regim juridic
diferit.
In susţinerea tezei, potrivit căreia numeroasele acte juridice ce pot îmbrăca forma
testamentului nu au acelaşi regim juridic, prezentând caractere juridice diferite, sunt
invocate dispoziţiile Codului familiei [ art. 57 alin. (3)], potrivit cărora recunoaşterea
paternităţii copilului din afara căsătoriei printr-un testament este irevocabilă şi produce
efecte imediat şi nu de la moartea testatorului, în condiţiile în care testamentul este un
act esenţialmente revocabil. Aşadar, nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul
revocabilităţii testamentului, ci în prezenţa demonstraţiei că în cadrul testamentului
pot coexista acte de sine-stătătoare.
Din teza potrivit căreia testamentul poate cuprinde mai multe acte juridice de sine-
stătătoare, rezultă şi consecinţa că validitatea acestora Este analizata separat, nulitatea
unuia neatrăgând nulitatea celorlalte.
In schimb, viciile de formă ale unei singure dispoziţii testamentare atrage nulitatea
absolută a testamentului, întrucât forma testamentară este:
a) testamentul este un act juridic unilateral,
Din punctul de vedere al formării sale, testamentul este unilateral, exprinzând
numai voinţa testatorului. Numai prin voinţa exclusivă a testatorului testamentul
produce efecte juridice, transmiţându-se legatul către legatar din momentul
moştenirii, cu condiţia ca acesta din urmă să nu-l repudieze. Acceptarea
legatului constituie un alt act unilateral (act succesoral), distinct de testament şi
producător de efecte Aşadar, nu trebuie confundată acceptarea legatului cu acceptarea
necesară încheierii unui contract (act juridic bilateral).
b)testamentul este un act juridic esenţialmente personal, astfel încît nu poate fi
încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţai legal;
Caracterul personal al testamentului nu este înlăturat în ipoteza în care testatorul
solicită şi primeşte consultaţii de special redactării actului său de ultimă voinţă, în
măsura în care exclusiv voinţa personală a autorului.
Din caracterul personal al testamentului (şi în egală din caracterul unilateral şi
revocabil) rezultă şi caracterul individual al legiuitorul interzicând expres
testamentul conjunctiv (prin mai multe persoane testează, prin acelaşi act).
c) testamentul este un act juridic solemn, pentru validitatea sa trebuind
îndeplinită forma cerută de lege, sub sancţiunea nulitate
Testatorul are posibilitatea de a opta pentru una dintre formele reglementate de
lege. Aşadar, libertatea testatorului este limitată de legiuitor.
d)testamentul este un act juridic mortis causa, întrucît produce efecte numai după
moartea testatorului;
Aşadar, legatarul nu primeşte nici un drept în timpul i acesta din urmă având
dreptul de dispoziţie asupra bun obiectul testamentului. Deşi efectele testamentului se
produc la momentul deschiderii moştenirii testatorului, condiţiile acestuia
apreciază raportat la momentul întocmirii sale.
e) testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Oricând (până la momentul
morţii sale) şi în mod absolut, testatorul, voinţa sa unilaterală, poate revoca sau
modifica dispoziţiile sale testamentare. Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a
revoca testamentul, întrucât ar realiza un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis
expres de lege.
54
 Aşadar, din punctul de vedere al caracterelor sale juridice, testamentul se
constituie într-o excepţie de la dreptul comun, fiind guvernat de reguli fond şi de
formă speciale.
§2. Cuprinsul testamentului

Testamentul poate cuprinde:

a) legate (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular), reprezentînd acele
dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral. Aşa cum uită din dispoziţiile art.
802 C.civ., legatele reprezintă obiectul principal testamentului.
b) exheredări, reprezentând acele dispoziţii cu privire la înlăturarea de a la moştenire
a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege;
c) desemnarea unui/unor executori testamentari, care să asigure executarea
dispoziţiilor testamentare;
d) sarcini (obligaţii) impuse legatarului sau moştenitorilor legali fie de natură
patrimonială, fie de altă natură ;
e) revocarea, totală sau parţială, a unui testament anterior sau numai a unei
dispoziţii testamentare anterioare ori retractarea revocării anterioare;
f) împărţeala de ascendent, reprezentând împărţeala făcută de testatorul ascendent
între descendenţii săi , cu privire la toate bunurile succesorale sau numai la o parte
dintre acestea;
g) recunoaşterea de către mamă a unui copil născut din părinţi necunoscuţi sau
de către tată a unui copil din afara căsătorie ;
h) dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare, precum şi dispoziţii de ultimă
voinţă ale testatorului.

§3. Interpretarea testamentului

Deşi testamentul este un act solemn, acesta nu este realizat de catren» funcţionar
public competent decât în cazul testamentului autentic. Aşadar, testamentul (mai ales
cel olograf) poate conţine clauze îndoielnice, ambigue, care necesită a fi interpretate.
Competenţii realizeze această operaţiune juridică este instanţa de judecată, judecătorul
nefiind ghidat în demersul său juridic de dispoziţii legale speciale. Legea face referire
numai la legatul care are ca obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care
trebuie să fie prestat de calitate mijlocie. Devin astfel aplicabile regulile care
guvernează interpretarea contractelor.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că trebuie să fie în mod special respectate
în materia interpretării clauzelor testamentare lipsitei claritate următoarele reguli:
a) în interpretarea dispoziţiilor testamentare, trebuie avută în vedere voinţa reală a
testatorului şi nu sensul literal al termenilor (art. 977 C.civ,),
b) intenţia testatorului va fi căutată, în primul rând. în conţinutul testamentului şi
numai apoi în acte şi împrejurări exterioare ;
c)în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitori legali şi nu a
legatarilor;
d) clauzele testamentare se interpretează uncie prin altele, dându-st fiecăreia înţelesul
ce rezultă din întregul act (art. 982 C.civ.).

§4. Condiţii cerute de lege pentru validitatea testamentului

Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate,

prevăzute de art. 948-968 C.civ., privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi
cauza. Mai mult, fiind un act juridic solemn, este necesar ca manifestarea de voinţă
55
a testatorului să îmbrace forma solemnă Vom analiza, în cele ce urmează numai
condiţiile de validitate [care prezintă anumite particularităţi în materia testamentului.
4.1. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament
Codul civil a instituit reguli speciale, cât priveşte capacitatea de a dispune,
respectiv de a primi prin testament. Potrivit art. 856 C.Civ. „ orice persoană este capabilă
de a face testament dacă nu este poprită de lege” sau „ este capabil de a primi prin
testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului „ în temeiul dispoziţiilor art.
808 alin C.civ.
Sunt incapabili de a dispune prin testament potrivit dispoziţiilor cod civ.
a) minorul care nu a împlinit vîrsta de 16 ani,
b) minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament numai de jumătate din
bunurile de care poate dispune majorul,
Instituirea acestei incapacităţi parţiale a fost atrasă de faptul că testamentul, fiind
un act personal, nu poate fi realizat prin reprezentare.
Minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, art. 807 C.civ. îi recunoaşte o capacitate
parţială de a dispune prin testament. Acesta poate dispune prin acte de ultimă voinţă
numai de jumătate din averea sa. În ipoteza în care minorul de 16-18 ani are
moştenitori rezervatari, cotitatea disponibila este de 1/2 faţă de cea a majorului.
Nerespectarea acestei limite atrage nulitatea parţială a legatelor în cauză, în fapt o
reducţiune specială, ce nu trebuie confundată cu reducţiunea liberalităţilor excesive.
Rezultă, aşadar, că minorul cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani nu poate institui un
legatar universal. Întrucât numai jumătate din averea minorului poate forma obiectul
legatelor, în privinţa celeilalte jumătăţi operează regulile moştenirii În cazul minorului
de 16-18 ani, vor coexista, deci, cele două tipuri de moştenire, legală şi testamentară.
Capacitatea testatorului minor se apreciază raportat la momentul realizării
testamentului şi nu la momentul decesului acestuia. în consecinţă, va fi nul
testamentul realizat de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, respectiv va fi
supus reducţiunii legatului ce depăşeşte cota de 1/2 din averea minorului de 16-18 ani,
indiferent de momentul în care a intervenit decesul acestuia.
c) minorul cu vârsta cuprinsa între 16-18 ani nu poate dispune în favoarea
ocrotitorului său legal;
d) minorul ajuns la majorat nu poate dispune prin testament în favoarea
fostului său ocrotitor legal, dacă socotelile definitive nu au fost date şi primite.
Această interdicţie operează chiar şi în cazul în care testatorul a dispus prin
testament în favoarea ocrotitorului său legal, mai înainte ca acesta din urmă să fi fost
descărcat de gestiune de către autoritatea tutelară, deşi data deschiderii moştenirii este
ulterioară încuviinţării socotelilor. Nu subzistă această interdicţie, însă, dacă
ocrotitorul legal al minorului de 16-18 ani este ascendentul său;
e)persoana pusă sub interdicţie judecătorească;
Persoana pusă sub interdicţie judecătorească este supusa, potrivit dispoziţiilor art.
147 C.fam., aceloraşi reguli ca şi minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. în
privinţa acesteia operează incapacitatea totală de a dispune prin testament chiar şi în
momentele acesteia de luciditate. Aşadar, incapacitatea persoanei pusă sub interdicţie de
a dispune prin testament este nu numai totală, ci şi permanentă.
f) persoana care, nefiind pusă sub interdicţie, este lipsită temporar de discernământ.
în acest caz, suntem în prezenţa unei incapacităţi naturale, spre deosebire de cazurile de
incapacitate de la punctele a)-e) care reprezintă incapacităţi legale. Lipsa temporară a
discernământului, datorată unor cauze precum somnambulismul, hipnoza, starea de
boală, beţia alcoolică, consumul de stupefiante atrage incapacitatea de a testa ca şi lipsa
totală a acestuia.

56
Cu privire la situaţia persoanei care este lipsită temporar de discernământ fără a fi pusă
sub interdicţie, au fost exprimate în literatura de specialitate două punct e de vedere.
Potrivit unuia dintre acestea, lipsa discernământului, chiar şi temporară, ar echivala cu
absenţa consimţământului şi ar atrage nulitatea absolută a actului de ultimă voinţă.
Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, căruia ne raliem şi noi, lipsa
discernământului afectează interesul testatorului, deci un interes personal, astfel încât
sancţiunea ce va interveni cu privire la actul de ultimă voinţă încheiat în aceste condiţii
este nulitatea relativă.
Oricum, lipsa discernământului, indiferent de cauza căreia se datorează, trebuie să fie
dovedită neechivoc, cu probe concludente. în nici un caz nu putem consideră că lipsa
discernământului ar echivala cu vicierea consimţământului, întrucât aceste două cauze
se exclud reciproc.
g) comerciantul falit poate testa în mod valabil, întrucât testamentul va produce efecte
la data deschiderii succesiunii, astfel încât legatarii vor primi legatele după satisfacerea
creanţelor creditorilor acestuia.
În toate cazurile, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa, la data întocmirii
actului. Sancţiunea nesocotirii acestor interdicţii, menite să ocrotească interese
personale, este nulitatea relativă a actului de voinţă. în cazul minorului de 16-18 ani,
sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale privind incapacitatea parţială a acestuia este
nulitatea relativă, însă parţială a dispoziţiilor testamentare. Vor fi anulate numai
dispoziţiile testamentare prin care se dispune peste cota legală de 1/2.

4.1.2. Capacitatea de a primi prin testament

Cu privire la capacitatea de a primi, unii autori disting între incapacităţi de
folosinţă (absolute şi relative) şi incapacităţi de exerciţiu.

A. Incapacităţile absolute de folosinţă sunt următoarele;

a) incapacitatea persoanele fizice, neconcepute până la data deschiderii moştenirii şi
incapacitatea persoanelor juridice, care nu au luat fiinţă;
Potrivit dispoziţiilor art. 808 alin. (2) C.civ., interpretate per a contrario,
persoanele fizice neconcepute la data deschiderii moştenirii nu au capacitatea de a primi
prin testament.
De asemenea, dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954
statuează principiul potrivit căruia persoanele juridice tiu au capacitatea de a dobândi
drepturi (succesorale), decât de la data îndeplinirii formalităţilor legale pentru
constituirea lor. Totuşi, excepţional persoanelor juridice, care nu au îndeplinit
formalităţile legale de constituire, li se recunoaşte o capacitate limitată de a dobândi
drepturi, de la data actului de înfiinţare şi numai dacă acestea „sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil".
b) incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament drepturi, ce nu
corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art. 34 din
Decretul nr. 31/1954).
Aceste cazuri constituie, considerăm noi, incapacităţi generale dea moşteni
(indiferent că este vorba de moştenirea legală sau de cea testamentară), analizate în
57
cadrul capacităţii succesorale - condiţie generală cerută de lege pentru a succede şi nu
reprezintă incapacităţi speciale de a primi prin testament, motiv pentru care apreciem că
nu ar trebui tratate aici.

B. Incapacităţile relative de folosinţă (în fapt, veritabilele incapacităţi speciale de a

primi în materie testamentară) sunt următoarele:
a) incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de Ia minorul aflat sub ocrotirea sa,
chiar după ce acesta din urmă a ajuns la majorat, dacă socotelile definitive nu au fost
date şi aprobate. Poate totuşi primi tutorele care este ascendentul minorului.
Autorii care analizează această incapacitate, se prevalează de interpretarea per a
contraria a dispoziţiilor art. 809 C.civ., care interzic minorului ajuns la majorat să
testeze în favoarea ocrotitorului său legal, daca socotelile tutelei nu au fost date,
respectiv primite.
Considerăm, alături de alţi autori, că este inutilă reţinerea acestei incapacităţi,
atâta vreme cât testamentul este anulabil, în temeiul unor dispoziţii legale exprese,
pentru incapacitatea minorului de a dispune, interesul acestuia din urmă fiind astfel
întrutotul apărat. Aşadar, nu mai este necesară invocarea incapacităţii legatarului de a
primi, pentru a interveni anularea testamentului şi protejarea intereselor minorului,
întrucât aceeaşi finalitate este îndeplinită prin invocarea incapacităţii minorului de a
testa. Pe de altă parte, legiuitorul face referire expresă numai la incapacitatea minorului
de a testa, nu şi la incapacitatea tutorelui acestuia de a primi.
b) incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi de la cel pe care l-au tratat în
cursul ultimei boli, din care acesta moare şi incapacitatea preoţilor de a primi, de la cel
pe care l-au asistat religios, în cursul ultimei boli [art. 810 alin. (1)].
Această incapacitate vizează şi persoanele care practică ilegal medicina, în ceea
ce-i priveşte pe farmacişti, incapacitatea intervine numai în căzui în care aceştia şi-au
depăşit atribuţiile de serviciu, prescriind sau administrând medicamente, luând astfel
locul medicului, precum şi în cazul în care aceştia eliberează medicamente fără
prescripţie medicală.
Prin excepţie, sunt valabile legatele făcute în favoarea medicului, farmacistului
sau preotului dacă:
- acestea sunt cu titlu particular şi au caracter remuneratoriu, fiind conforme cu
starea materială a dispunătorului şi cu serviciile prestate de gratificat;
~ dacă medicii, farmaciştii sau preoţii, instituiţi legatari universali sunt rude până la
gradul al IV-lea inclusiv cu defunctul. De asemenea, este considerat valabil legatul făcut
în favoarea medicului curant, soţ al testatorului, cu condiţia încheierii căsătoriei, înainte
de ultima boală, Excepţional însă, nu este considerat valabil legatul universal făcut în
favoarea medicului, farmacistului, preotului, rudă colaterală cu testatorul, care are însă,
rude în linie dreaptă (ascendenţi şi descendenţi).
Pentru a fi reţinută această incapacitate, este necesar ca:
- liberalitatea să fi fost făcută în cursul bolii din care moare testatorul;
- moartea testatorului să fi fost cauzată de boala de care a fost îngrijit;
- asistenţa acordată testatorului să aibă caracter repetat sau continuu. Aşadar, nu
prezintă interes calitatea de medic, farmacist sau preot, dacă nu sunt întrunite aceste
58
condiţii. Această incapacitate se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi
sugestie, exercitată asupra testatorului, dovada contrară nefiind admisibilă.
c) incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi legate, dacă nu sunt rude cu testatorul
(art. 883 C.civ.).
Instituirea acestei incapacităţi are la bază prezumţia legală absolută de influenţare
a voinţei defunctului. întrucât dispoziţiile menţionate ale Codului civil nu fac referire
expresă (precum în cazul art. 882) Ia testamentul maritim, incapacitatea ofiţerilor de a
primi legate vizează orice testament (testament olograf) făcut de defunct pe marc.
- Prin excepţie, pot fi gratificaţi de o persoană care moare pe mare ofiţerii care sunt
rude cu aceasta, pe linie directă sau colaterală, până la infinit. Trebuie remarcat faptul că
legiuitorul nu limitează, precum în cazul claselor de moştenitori, rudenia colaterală,
până la gradul al IV-lea inclusiv.

C. Incapacităţile de exerciţiu sunt următoarele:

a) minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie pot accepta o liberalitate, ce
constituie un act de dispoziţie, prin reprezentanţii lor legali sau prin orice ascendent al
lor şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Aşadar, în materia liberalităţilor,
cât priveşte capacitatea de a primi, operează, pe lângă dispoziţiile dreptului comun (art.
11 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 147 C.fam.), şi o dispoziţie specială (art. 815 C.civ.).
potrivit căreia incapabilii pot accepta liberalităţile nu numai prin reprezentantul lor
legal, ci şi prin orice ascendent al lor. Aceste dispoziţii speciale sunt aplicabile şi
minorilor cu capacitate restrânsă de exerciţiu.
b) minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu (14-18 ani) pot accepta liberalităţile
numai cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor lor legali sau a unui ascendent al lor
şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale este nulitatea relativă a dispoziţiei
testamentare în discuţie şi poate fi invocată numai de către cei ocrotiţi, întrucât norma
juridică încălcată ocroteşte un interes al persoanelor incapabile (minori şi persoane puse
sub interdicţie).

4.1.3. Simulaţia în materia incapacităţiilor speciale de a primi

Dispoziţia testamentară va fi nulă sau anulabilă, chiar dacă testatorul, în scopul de
a face inaplicabile dispoziţiile legale ce instituie incapacităţi de a primi prin testament,
recurge la interpunerea de persoane, gratificând alta persoană (capabilă), în sarcină
căreia instituie obligaţia de a restitui legatul persoanei incapabile.
Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea
realizării acestei dovezi, legiuitorul [în art. 812 alin. (2) civ.] a instituit prezumţia
absolută, potrivit căreia sunt persoane interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul
persoanei incapabile. În consecinţă, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar
dispoziţiile testamentare făcute în favoarea lor sunt, după caz, nule sau anulabile.

4.2. Consimţământul

59
 Consimţământul testatorului trebuie să fie liber, nealterat de vreun viciu. Nu
trebuie confundată vicierea consimţământului testatorului, ce atrage nulitatea relativă a
actului de ultimă voinţă, cu absenţa consimţământului, ce atrage nulitatea absolută a
acestuia.
În principiu, în materie testamentară, consimţământul testatorului poate fi
viciat prin eroare, dolul sau violenţă. Leziunea, ca viciu de consimţământ, nu poate fi
întâlnită în materia testamentului, chiar dacă testatorul este un minor de 16 ani, deoarece
aceasta vizează numai actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.
Eroarea şi violenţa sunt întâlnite mai rar în practică în materie testamentară.
Eroarea poate atrage vicierea consimţământului şi anulabilitatea testamentului, în
următoarele ipoteze:
- poartă asupra identităţii legatarului sau asupra calităţilor sale esenţiale (testatorul a
considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);
- poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a ştiut că are rude
de sânge; dacă testatorul ar fi cunoscut despre existenţa unor rude de sânge, acesta nu ar
fi instituit legatari).
În materie contractuală, această ultimă cauză nu atrage nulitatea contractului, în
cazul testamentului însă, care este un act juridic unilateral, se impune intervenţia
nulităţii acestuia pentru un astfel de motiv
Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimţământului
testatorului prin violenţă, fizică sau morală. În practică însă, o asemenea ipoteza nu este
întâlnită, întrucât testatorul al cărui consimţământ a fost viciat prin violenţă are
posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.
Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul, ce prezintă
particularităţi, reprezentate de captaţie şi sugestie. Vicierea consimţământului prin dol
constă în utilizarea de către legatar (sau de către un terţ) a unor manopere viclene pentru
a câştiga încrederea testatorului şi pentru a-1 determina să dispună în sensul în care nu
ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
Este dificil de realizat o distincţie netă între cele două forme ale dolului în
materie testamentară, întrucât acestea se întrepătrund atât din punctul de vedere al
activităţilor folosite, cât şi al scopului urmărit.

4.3. Obiectul

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată raportat momentul

deschiderii succesiunii, pentru că la acest moment actul ultimă voinţă al defunctului îşi
produce efectele. Aşadar. în practica poate fi întâlnită situaţia ca un legat al cărui obiect
nu se afla la momentul întocmirii testamentului în circuitul civil să producă efecte
juridic întrucât obiectul său se afla la data deschiderii moştenirii în comerţ.
În cazul testamentului cu conţinut complex, trebuie examinate condiţiile de
valabilitate a obiectului, separat, pentru fiecare act juridic cuprinse în testament.
Aşadar, ca şi în cazul vicierii consimţământului, putem întâlni în cuprinsul aceluiaşi
testament dispoziţii al căror obiect să fie valabil şi dispoziţii anulabile pentru
nevalabilitatea obiectului.
60
 Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. El poate fi reprezentat şi de un
bun viitor, mai puţin de o moştenire nedeschisă. Potrivit ar. 906 C.civ. este valabil de
asemenea legatul cu titlu particular al bunului altuia dacă testatorul a dispus în
cunoştinţă de cauză.

4.4. Cauza (scopul)

Ca şi în cazul vicierii consimţământului şi al obiectului, valabilitatea cauzei
trebuie apreciată, la momentul deschiderii moştenirii, şi trebuie analizată separat, pentru
fiecare act al testamentului complex.
Cauza testamentului este valabilă dacă este întemeiată pe voinţa testatorului de
a gratifica, fără să urmărească obţinerea unui echivalent în schimb. Cauza falsă, ilicită
sau imorală atrage nulitatea testamentului. Interesează şi în materie testamentară, ca şi
în materia contractelor, nu numai cauza imediată -causa proxima (abstractă şi
invariabilă, constând în animus testandi), ci şi cauza mediată - causa remota (concretă
şi variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul ce 1-a determinat pe testator să facă
liberalitatea).
Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere în cazul legalului făcut
în favoarea concubinului. Literatura de specialitate şi practica judecătorească au
apreciat că are cauză imorală, fiind aşadar nul numai legatul făcut pentru a determina
începerea sau continuarea relaţiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreţinerea
relaţiilor sexuale. Aşadar, concubinajul nu constituie în sine o cauză de nulitate a
testamentului.
Falsitatea cauzei a fost invocată, în special, în ipoteza în care testatorului i se
naşte un copil postum. Nulitatea testamentului ar putea interveni pentru această cauză
numai dacă se dovedeşte că testatorul nu a avut cunoştinţă despre sarcina femeii şi că,
dacă ar fi cunoscut acest fapt, nu ar fi lăsat legatul în discuţie . Nevalabilitatea cauzei
trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de cel care o invocă.

4.5. Forma

5.5.1. Consideraţii generale privind forma testamentului

Potrivit art. 800 şi 858 C.civ., testamentul este un act solemn, nerespectarea
acestei exigenţe atrăgând nulitatea absolută a liberalităţii mortis causa. Aşadar, forma
testamentului este cerută ad solemnitatem şi ad probationem. Instituirea acestei
exigenţe de formă constituie o măsura de protecţie a testatorului, a cărui voinţă trebuie
să fie întotdeauna liberă.
Formalismul instituit de legiuitor în materie testamentară, fiind considerat excesiv,
a fost deseori criticat . S-a arătat că solemnitatea testamentului nu împiedică vicierea
consimţământului testatorului prin dol, în schimb atrage frecvent nulitatea pentru vicii
de formă. Ar părea, aşadar, că formalismul instituit în materie testamentară ar fi inutil.
Neîmpărtăşind acest punct de vedere, care exprimă, de altfel, adevăr, apreciem că
legiuitorul a fost exigent în materia actului de ultimă voinţă a testatorului, exclusiv în
scopul protejării voinţei acestuia. De altfel, legiuitorul ar putut fi mai exigent, aşa cum a
făcut-o cu forma altor acte juridice precum cea a donaţiei sau a somaţiei, care pot fi
61
realizate numai singură modalitate. Spre deosebire de acestea, testamentul cunoaşte
multe forme, testatorul având posibilitatea de a alege între acestea. Consideram, de
asemenea, că este necesară, cel puţin în cazul testament ordinare, menţinerea
solemnităţii.
Sistemul nostru de drept reglementează trei categorii de testamente:
a) testamente ordinale: testamentul olograf, testamentul mistic şi testamentul autentic
(art. 858 C.civ.);
b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală
contagioasă, testamentul maritim (art. 868-886 C.civ.);
c) alte forme testamentare, special reglementate de lege: testamentul cu privire la
depunerile CEC şi testamentul făcut în străinătate.
Toate aceste forme de testament trebuie să îmbrace forma solemnă, nu neapărat
forma autentică. Dintre toate formele testamentare, reglementari de lege lata în
România numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condiţiile legii,
celelalte categorii trebuind să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică.
Solemnitatea nu trebuie confundată, aşadar, cu autenticitatea. Solemnitatea este mai
vastă decât autenticitatea, pe care o încorporează în deplinătatea unor condiţii de formă
şi nu neaparat în autentificarea actului de către un funcţionar competent.

4.5.2. Condiţiile generale de formă

Legea consacră două condiţii de formă, comune tuturor testamentelor:
a) forma scrisă;
Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral,
nuncupativ fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea
pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee modeme, care pot
ascunde o fraudă.
Nici forţa majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură exigenţa
formei scrise a testamentului. Numai dacă reclamantul pretinde că a existat un testament
valabil şi că acesta a fost distrus sau dosit şi testatorul nu a ştiut despre aceasta, atunci el
va putea folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa şi conţinutul
testamentului.
Aşadar, dacă testamentul valabil încheiat nu poate fi prezentat pentru
valorificarea drepturilor pretinse, reclamantul trebuie să dovedească următoarele
elemente:
- testamentul valabil încheiat a existat;
- dispariţia sau distrugerea testamentului a intervenit după moartea testatorului sau în
timpul vieţii testatorului, dar acesta nu a avut cunoştinţă despre acest fapt. În ipoteza în
care testatorul a cunoscut despre dispariţia sau distrugerea testamentului său şi nu 1-a
refăcut, înseamnă că a consimţit ca actul său de ultimă voinţă să nu mai producă efecte
juridice.
- pretinsul conţinut al testamentului.
În scopul facilitării acestei dovezi deosebit de anevoioasă, se prezumă existenţa
legatului dacă s-a dovedit că distrugerea testamentului este opera moştenitorului pîrît .

62
Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, ce poate fi invocată de
orice persoană interesată şi oricând.
b) interzicerea testamentului conjunctiv.
Potrivit art. 857 C.civ., „Două sau mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi
act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane”. Suntem în prezenţa
interdicţiei testamentului conjunctiv, această interdicţie, se urmăreşte garantarea
caracterului pers unilateral şi revocabil al testamentului.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească, s-a apreciat testamentul
nu este conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeaşi coală de hârtie,
dacă manifestările de voinţă sunt distincte valabile în sine şi semnate separat, exprimând
fiecare voinţa unei singure persoane. Aşadar, testamentul este conjunctiv numai dacă
este comună a două sau mai multor persoane, dispoziţiile fiind contopite acelaşi context.
Sunt valabile însă, testamentele separate care conţin poziţii reciproce şi interdependente.
De asemenea, este valabil testamentul unuia dintre soţi, chiar dacă a fost semnat şi de
către celălalt
Orice formă testamentară, reglementată de lege lata, trebuie să plinească aceste
condiţii generale de formă. În plus însă, fiecare modalitate de a testa în parte trebuie să
îndeplinească şi unele condiţii specii de formă, ce vor fi prezentate şi analizate în
următoarea secţiune.

4.5.3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă

Nerespectarea condiţiilor de formă (generale sau speciale) atrage sancţiunea
nulităţii absolute art. 866 C.civ. Totuşi, în anumite situaţii, vor fi prezentate Ia punctul
următor, rigoarea acestei sancţiuni atenuată sau chiar înlăturată.

4.5.4. Limitări ale efectelor nulităţii absolute in cazul nerespectării condiţiilor de

formă ale testamentului şi derogări de dreptul comun
a) după moartea testatorului, moştenitorii legali sau legatarii universali şi cu titlu
universal ai acestuia pot confirma, ratifica sau executa voluntar testamentul nul pentru
vicii de formă (inclusiv testamentul verbal), dacă confirmarea, ratificarea sau executarea
este benevolă şi făcută în cunoştinţă de cauză [art. 1167 alin. (3) C.civ,, ale cărui
dispoziţii vizează donaţiile şi art. 1190 C.civ.].
b) sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă nu vizează acele dispoziţii testamentare,
care pot fi realizate şi într-o altă formă. Spre exemplu, «cunoaşterea unui copil din afara
căsătoriei, printr-un testament autentic, dar conjunctiv, produce efecte juridice (art. 48 şi
57 C.fam.). De asemenea, revocarea unui testament printr-unul ulterior autentic, dar nul
pentru că nu respectă forma actului separat, produce efecte juridice (art. 920 C.civ., care
face referire numai la caracterul autentic al actului de revocare).
c) testamentul autentic, testamentul mistic şi testamentele privilegiate nule pentru vicii
de formă (spre exemplu, au fost autentificate de către un funcţionar necompetent), sunt
valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de formă speciale ale
acestora din urmă (scris, semnat şi datat de mâna testatorului) .
d) nulitatea absolută intervine, în cazul testamentelor care nu respectă exigenţele de
formă reglementate de lege lata şi care au fost încheiate de către cetăţenii români, pe
63
teritoriul ţării noastre. Dimpotrivă, dacă testamentele sunt realizate de cetăţenii
români sub imperiul altor legi sau în afara teritoriului ţării noastre, regulile de
formă ale acestora vor fi apreciate diferit. Astfel:
- din punct de vedere temporal, este aplicabil în dreptul intern principiul tempus regit
actum, potrivit căruia validitatea testamentului (şi sub aspect formal) se apreciază după
legea în vigoare la momentul întocmirii;
- din punct de vedere spaţial, testamentul făcut, modificat sau revocat de cetăţeanul
român în străinătate este valabil dacă respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data
când a fost întocmit, fie la data deschiderii succesiunii şi consacrate de către una dintre
următoarele legi:
- legea naţională a testatorului;
- legea domiciliului testatorului;
- legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
- legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
- legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite.
e) cu privire la calificarea condiţiei actului separat, în literatura de specialitate au fost
formulate două teorii.
Potrivit uneia dintre acestea, la care achiesăm şi noi, interdicţia testamentului
conjunctiv constituie o condiţie de formă, nerespectarea ei atrăgând aplicarea sancţiunii
nulităţii absolute. Această sancţiune devine inaplicabilă în cazul testamentului făcut sub
incidenţa unei legi vechi, ce nu prevedea condiţia actului separat, precum şi în cazul
testamentului făcut de cetăţeanul român într-o ţară, a cărei legislaţie nu interzice testa-
mentul comun.
A fost formulată însă şi opinia, potrivit căreia interdicţia testamentului
conjunctiv constituie o condiţie de fond, astfel încât testamentul comun nu poate
produce efecte, nici măcar în ipoteza realizării lui sub imperiul unei legi vechi, care nu-
1 prohibea sau în ipoteza realizării acestuia de către cetăţeanul român într-o tară a cărei
legislaţie nu-1 interzicea.

5. Formele testamentare reglementate de lege lata în România

§1. Consideraţii generale privind formele testamentare

De lege lata testatorul are posibilitatea de a alege între următoarele forme testamentare:
a) testamente ordinare: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul mistic;
b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul în caz de boală
contagioasă şi testamentul maritim;
c) alte forme testamentare: legatele care au ca obiect sume de bani şi dispoziţiile
testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Intre aceste forme testamentare nu există deosebiri de valoare juridică ci numai de forţă
probantă. Oricum, după probarea existenţei şi conţinutului testamentului efectele
dispoziţiilor acestuia sunt identice indiferent de forma pe care o îmbracă.
64
 2. Testamentele Ordinare

2.1.Testamentul olograf
21.1. Noţiunea testamentului olograf şi reglementarea legală a acestuia
Potrivit dispoziţiilor art. 859 C.civ., Testamentul olograf nu este valabil
decât când este scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului Aşadar, testamentul
olograf este creaţia exclusivă şi personală a testatorului. Pentru a produce efecte
juridice, testamentul olograf, constituim de altfel, un înscris sub semnătură privată,
trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii de formă care atrag calificarea
acestuia ca act solemn. Aceste condiţii sunt următoarele:
- testamentul să fie scris integral de mâna testatorului;
- testamentul să fie datat de testator;
- testamentul să fie semnat de testator.
Absenţa uneia dintre aceste condiţii atrage nulitatea absolută a actului de ultimă
voinţă. Spre exemplu, testamentul olograf (scris de altul) sau de către testator, dar cu
mijloace mecanice şi semnat în faţa martorilor nu este valabil, ca testament olograf.
Eventual, dacă acest înscris îndeplineşte condiţiile testamentului autentic, poate fi
valabil sub această formă.
2.1.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf
Testamentul olograf prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Testamentul
olograf prezintă următoarele avantaje:
- poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie;
- realizarea lui nu presupune cheltuieli;
- poate fi făcut oriunde, oricând şi doar de către testator, fără ajutorul altei persoane şi
fără a fi nevoie de prezenţa vreunui martor;
- asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi uşor revocat de către testator, prin distrugere voluntară. Testamentul olograf
prezintă însă şi inconveniente, precum:
- poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar şi în timpul vieţii
acestuia, dar fără ştirea lui;
- poate fi uşor falsificat;
- voinţa testatorului poate fi uşor viciată prin dol;
- poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme testamentare;
- poate conţine dispoziţii redactate defectuos, ridicând astfel probleme de interpretare.
Unele dintre inconvenientele pe care le prezintă testamentul olograf pot fi înlăturate prin
întocmirea acestuia în mai multe exemplare sau prin încredinţarea lui unei persoane de
încredere sau unui notar public. Prin simplul fapt al încredinţării testamentului scris,
semnat şi datat de testator unui notar public acesta nu se transformă în testament
autentic.

2.1.3. Condiţiile speciale de formă ale testamentului olograf

65
 Pentru a fi în prezenţa testamentului olograf trebuie îndeplinite, sub sancţiunea
nulităţii absolute, următoarele condiţii de solemnitate, cerute ad validitatem şi nu ad
probationem:
a) testamentul să fie scris în totalitate de mâna testatorului:
Dacă actul este scris de un terţ sau este scris de testator cu mijloace mecanice,
nu suntem în prezenţa testamentului olograf, chiar dacă acesta este datat şi semnat de
către testator. Testatorul poate scrie testamentul olograf în orice limbă (chiar şi în limba
latina, care este o limbă moartă) pe care o cunoaşte, pe orice suport (hârtie, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.) şi cu orice instrument (creion, pix. stilou, cretă,
vopsea, cărbune etc), cu orice fel de scriere (caractere de mână sau de tipar, caractere
stenografiate sau alfabetul special al orbilor). Testamentul olograf este valabil chiar
dacă este scris pe mai multe suporturi materiale (mai multe foi de hârtie, spre exemplu).
În măsura în care există o legătură materială sau cel puţin intelectuală între acestea şi,
de asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape.
Valabilitatea testamentului olograf nu este condiţionată de folosirea unor
formule sacramentale. De asemenea, validitatea acestui tip de testament nu este afectată,
în principiu, de modificările, adăugirile, ştersăturile sau intercalările făcute de testator,
la momentul redactării sau ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple
corecturi sau interpretări.
Chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat. Dimpotrivă, dacă intervenţia
testatorului prezintă noutate faţă de dispoziţiile testamentare iniţiale sau elimină ori
modifică conţinutul iniţial al testamentului, aceasta va produce efecte juridice,
constituind un nou testament (denumit în practică codicil) numai dacă au fost scrise,
datate şi semnate de către testator41.
Testatorul poate fi asistat, dar exclusiv din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană
(avocat, prieten, rudă etc), la redactarea testamentului olograf. Rolul terţei persoane
trebuie să fie exclusiv acela de a oferi un model de testament sau de a contribui la
formularea clară a dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului. Pentru a produce efecte
juridice un astfel de testament, este necesar ca voinţa autorului să fie absolut liberă.
Dacă testamentul cuprinde o scriere străină, trebuie să distingem între două
ipoteze:
- scrierea străină nu are legătură cu dispoziţiile testamentului, caz în care actul de ultimă
voinţă a testatorului este valabil, independent de faptul că testatorul a avut sau nu
cunoştinţă despre aceasta şi independent de momentul realizării acesteia.
- scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentului şi testatorul a avut cunoştinţă
despre aceasta, caz în care actul mortis causa este nul; dacă testatorul nu a cunoscut
despre scrierea străină, ce are legătură cu dispoziţiile testamentare, actul său de ultimă
voinţă este valabil. în forma de el concepută.
b) testamentul să fie datat de testator;
În funcţie de data testamentului olograf, pot fi stabilite elemente de importanţă
majoră pentru validitatea acestuia. Astfel, data testamentului olograf prezintă importanţă
sub următoarele aspecte:
- în funcţie de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a testa;
41
Vezi Fr. Deak, op.cit.p.56
66
- în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile,
se poate stabili care a fost ultima voinţă a testatorului, aceasta revocându-le pe cele care
au precedat-o;
- în funcţie de dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului, care pot atrage
nulitatea acestuia (spre exemplu, existenţa posibilităţii vicierii consimţământului
testatorului).
Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul
testamentului, fiind important să rezulte că ea se referă la întregul act De asemenea, este
necesar ca datarea să fie făcută de mâna testatorului. Datarea se poate face prin
indicarea, în cifre sau în litere, a zilei, lunii şi anului în care testamentul a fost întocmit
sau se poate face prin indicatei unui eveniment (precum, ziua de Sf. Vasile, 2008). Nu
este necesară pentru validitatea testamentului olograf indicarea orei sau locului întoc-
mirii acestuia.
Lipsa datei ar atrage, potrivit legii, nulitatea absoluta a testamentului.
Considerând însă că data nu prezintă în cadrul testamentului olograf aceeaşi importanţă
ca şi scrierea şi semnătura, literatura de specialitate şi practica judecătorească au atenuat
considerabil rigoarea sancţiunii aplicabile pentru lipsa acestui element, admiţând, după
caz, stabilirea, întregirea sau rectificarea acesteia, cu ajutorul unor elemente intrinseci
sau extrinseci actului mortis causa. Aşadar, trebuie distins între următoarele ipoteze:
- dacă data lipseşte (în tot sau în parte) sau dacă aceasta este inexactă, datorită unei erori
involuntare a testatorului, îi este permis persoanei interesate (legatarul sau moştenitorul
legal ce ar veni la moştenire prin exheredarea celui preferabil, în clasă şi grad) să
dovedească, cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului, data
întocmirii acestuia, salvându-i astfel validitatea;
- dacă data este falsă şi aceasta s-a realizat intenţionat de către testator, actul său de
ultimă voinţă este nul absolut, chiar dacă falsitatea datei nu a avut drept scop fraudarea
legii;
- dacă testamentul este datat, data acestuia este prezumată relativ că este cea reală.
Dacă data, însă, este incompletă sau inexactă, se poate completa, respectiv rectifica un
element al acesteia (ziua, luna sau anul), fără a fi afectate celelalte elemente, întrucât
acestea sunt divizibile.
c) testamentul să fie semnat de testator.
Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului. Prin semnarea
testamentului, testatorul atestă că dispoziţiile acestuia reprezintă voinţa sa.
Semnătura efectuată de testator „de mână" trebuie să permită identificarea acestuia.
Nu este considerată semnătură ştampila, sigiliul sau parafa testatorului sau semnătura
prin punere de deget. în toate aceste cazuri, testamentul este nul.
Semnătura nu trebuie să cuprindă numele şi prenumele testatorului. Este
suficientă semnătură practicată uzual de către testator, care face posibilă identificarea
acestuia.
Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la
sfârşitul testamentului. Pentru validitatea semnăturii şi implicit a testamentului, este
necesar să rezulte că, prin semnătură testatorul şi-a însuşit conţinutul întregului act.

67
Chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi, este suficientă semnătura testatorului
aplicată la sfârşit.
În schimb, cât priveşte semnătura aplicată pe plicul în care se află testamentul, în
literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii. Potrivit uneia dintre
acestea, semnătura de pe plic nu este valabilă, întrucât cei interesaţi ar putea introduce
în plic un simplu proiect de testament pe care testatorul nu 1-a desăvârşit. A fost
formulată, de asemeni opinia contrară, potrivit căreia semnătura de pe plic este valabilă.
În sfârşit, a fost exprimată şi o opinie intermediară, la care achiesăm şi noi potrivit
căreia semnătura de pe plic poate fi considerată valabilă, dacă poate fi stabilită o
legătură indisolubilă între aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea
înlocuirii conţinutului plicului cu altul, care nu prezintă voinţa ultimă şi definitivă a
testatorului. Absenţa semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului. în materia
semnăturii testamentului olograf, nu a fost admisă atenuarea rigorii acestei sancţiuni,
astfel încât nu este permisă stabilirea, întregirea sau rectificarea semnăturii, în condiţiile
arătate în materia datei.

2.1.4. Forţa probantă a testamentului olograf

Testamentul olograf, deşi este un act solemn, se materializează într-un înscris sub
semnătură privată, astfel încât persoanele interesate îl pot contesta. Trebuie să distingem
însă între forţa probantă a scrierii şi semnăturii şi forţa probantă a datei.
a) forţa probantă a scrierii şi semnăturii;
Scrierea şi semnătura au forţă probantă numai dacă sunt recunoscute expres sau
tacit de către cei cărora li se opune testamentul. Dacă aceşti din urmă contestă
semnătura, notarul public suspendă procedura notariali (art. 78 din Legea nr. 36/1995),
instanţa de judecată trebuind să soluţioneze neînţelegerile dintre moştenitori.
Sarcina dovezii scrierii şi semnăturii nu incumbă celui care contestă, ci,
dimpotrivă, celui care invocă testamentul olograf .
În scopul dovedirii scrierii şi semnăturii, instanţa de judecată dispune efectuarea
verificării de scripte a actului (art. 1178 C.civ.). În cazul acestei proceduri, se compară
scrierea şi semnătura din testament, cu alte acte scrise de către testator şi recunoscute de
contestatari. În caz de îndoială, se dispune efectuarea unei expertize, întrucât proba cu
martori nu este admisă, decât în ipoteza în care prezentarea testamentului olograf nu
poate fi realizată din cauza forţei majore,
b) forţa probantă a datei.
În ceea ce priveşte data testamentului, există prezumţia relativă de veridicitate a ei,
dacă scrierea şi semnătura au fost declarate reale de către persoanele interesate sau ca
urmare a verificării de scripte. În materia testamentului olograf, nu este necesară darea
de dată certă, în baza art. 1182 C.civ., pentru a asigura opozabilitatea acestuia faţă de
terţi
Aşadar, data se prezumă a fi reală până la proba contrarie. Sarcina probei
inexactităţii sau falsităţii probei aparţine celui care o contestă. Proba contrară poate fi
realizată cu ajutorul elementelor intrinseci testamentului, cele extrinseci putând fi avute
în vedere numai dacă se coroborează cu cele dintâi Pentru dovedirea datei falsificate cu

68
intenţie frauduloasă (caz în care interviul nulitatea absolută a testamentului), se admite
orice mijloc de probă.

2.1.5. Formalităţi ulterioare decesului testatorului

Articolul 892 C.civ. instituie obligativitatea prezentării testamentul olograf (şi
mistic) înainte de executare la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a deschis
moştenirea, pentru a fi constatată, printr-un proces verbal, deschiderea lui şi starea în
care s-a găsit, după care acesta se va păstrat în arhiva biroului notarial. Neîndeplinirea
acestei formalităţi nu este sancţionată de cod civ.
Legea nr. 36/1995 [prin art. 71 alin. (5)] prevede însă că numai testamentul
(indiferent de felul lui) găsit la inventarierea bunurilor succesorale se vizează spre
neschimbare şi se păstrează în arhiva biroului notarial, nu şi cel prezentat de partea
interesată. Mai mult, testamentul (indiferent că este prezentat sau inventariat) se
deschide numai în cadrul procedurii notariale (şi nu mai înainte), iar procesul-verbal de
constatare a stării materiale trebuie încheiat numai în cazul testamentului olograf sau
mistic. Aşadar, dispoziţiile art. 892 C.civ., modificate implicit prin dispoziţiile
ulterioare ale Legii nr. 36/1995, sunt lipsite, astfel, de aplicabilitate.

2.2. Testamentul autentic

2,2.1. Noţiunea testamentului autentic şi reglementarea legală

Potrivit dispoziţiilor art. 860 C.civ., „Testamentul autentic este acela care s-a
adeverit de judecătoria competentă", iar potrivit dispoziţiilor art. 65 din Legea nr.
36/1995, testamentul autentic este cel învestit cu formă autentică de către notarul public.
În concluzie, este autentic testamentul autentificat de notarul public.
2.2.2, Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic
Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:
- poate apela la acest tip de testament orice persoană care nu ştie să scrie şi/sau să
citească sau care nu poate să semneze, din cauza bolii, infirmităţii sau din orice alte
cauze;
- contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul de autentificare are
autoritate publică, iar conţinutul actului de ultimă voinţă este verificat de notarul public,
astfel încât nu conţine clauze contrare legii sau bunelor moravuri şi nici clauze
formulate confuz, care să ridice semne de interpretare. Testamentul autentic se bucură
de prezumţia de legalitate, contrariul trebuind dovedit de contestatar.
- voinţa testatorului poate fi viciată mai greu,
- testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, întrucât un
formular original este păstrat în arhiva biroului notarial
Testamentul autentic prezintă, însă şi inconveniente:
- presupune cheltuieli materiale şi timp pentru îndeplinirea formalităţilor de
autentificare;
- nu asigură secretul ultimei voinţe a testatorului. Teoretic, acest risc nu există, întrucât
notarul şi personalul biroului notarial au obligaţia (în temeiul dispoziţiilor art. 36 din
Legea nr. 36/1995) de a păstra secretul profesional.
69
2.2.3. Autentificarea testamentului
De lege lata, procedura de autentificare a testamentului nu este una specială,
derogatorie de la dreptul comun. Aşadar, testamentul se autentifică ca şi celelalte acte.
Competenţa autentificării testamentului aparţine exclusiv notatul public, nu şi
secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici.
Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de testator de o terţă
persoană sau de către notarul public însuşi, însă este necesar la autentificare să se
prezinte personal testatorul, deoarece testamentul este un act cu caracter personal, ce nu
poate fi încheiat prin reprezentare.
Autentificarea testamentului se realizează, ca regulă, la sediul oricărui birou notarial şi
numai în mod excepţional, când testatorul este împiedicat de motive temeinice să se
prezinte la notar, autentificarea poate fi realizată în alt loc (precum, la domiciliul
testatorului).
Testamentul se redactează în limba română sau într-o altă limbă pe care testatorul o
cunoaşte sau, după ce ia cunoştinţă de cuprinsul testamentului, prin interpret.
Notarul public are obligaţia de a constata autentificarea testamentului printr-o
încheiere care trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii următoarele elemente:
a) data şi locul autentificării (dacă autentificarea s-a realizat în afara sediului biroului
notarial, notarul trebuie să precizeze motivele care au determinat aceasta);
b) elementele de identificare a testatorului;
c) constatarea că testatorul şi-a exprimat consimţământul;
d) constatarea că testatorul a semnat testamentul (daca testatorul nu a semnat
testamentul, notarul trebuie să menţioneze acest fapt, precum şi cauza ce 1-a
determinat). În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru autentificarea
testamentului, notarul dă, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de autentificare,
o încheiere de respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie, în cazul în care
instanţa de judecată dispune că poate fi făcută autentificarea, notarul va proceda în
consecinţă.
Pentru nerespectarea dispoziţiilor legale, ce reglementează procedura de
autentificare, testamentul este nul. Acesta, deşi nul, poate valora testament olograf, dacă
sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acesta din urmă (art. 1172 C.civ.).

2.2.4. Forţa probantă a testamentului autentic

Cât priveşte forţa probantă a testamentului autentic, trebuie să distingem între
următoarele două aspecte:
a) constatările personale ale notarului (precum, data şi locul autentificării, identificarea
testatorului etc.) fac dovadă până la înscrierea în fals;
b) declaraţiile testatorului sau alte împrejurări de care notarul nu a luat cunoştinţă prin
propriile simţuri fac dovadă numai până la proba contrară.
70
2.3. Testamentul mistic
2.3.1. Noţiunea testamentului mistic şi reglementarea legală
Potrivit dispoziţiilor art. 864-867 C.civ., testamentul mistic sau secret (formă
aproape neutilizată în practică) este acel testament semnat de testator, strâns şi sigilat şi
care este prezentat judecătoriei, pentru realizarea unor formalităţi.

2.3.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului mistic

Testamentul mistic reprezentând o formă intermediară între testamentul olograf
şi cel autentic, împrumută din avantajele şi inconvenientele acestora.
Astfel, testamentul mistic prezintă următoarele avantaje:
- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi folosit numai de persoanele care ştiu şi pot citi şi scrie;
- are, cât priveşte conţinutul său, forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată.
Testamentul mistic prezintă, însă şi următoarele dezavantaje:
- necesită anumite cheltuieli materiale şi pierdere de timp pentru realizarea
formalităţilor;
- are forţa probantă a unui înscris autentic numai cât priveşte actul suprascriere.

2.3.3. Formalităţile ce trebuie îndeplinite de testamentul mistici

Suntem în prezenţa testamentului mistic dacă actul de ultimă voinţă a testatorului
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) testamentul să fie scris;
Nu prezintă importanţă faptul că testamentul este scris de testator, mână sau cu
ajutorul unor mijloace mecanice sau faptul că este scris către o terţă persoană.
Testamentul poate fi redactat în orice formă care o cunoaşte testatorul, inclusiv în
alfabetul special al orbilor.
b) testamentul să fie semnat de testator;
Ca şi testamentul olograf, testamentul mistic trebuie să fie semnat de testator, chiar
dacă a fost scris de o altă persoană.
c) testamentul să fie strâns şi sigilat, anterior prezentării lui la judecătorie;
Dacă testatorul se află în imposibilitate fizică de deplasare, testamentul mistic va fi
prezentat unui judecător delegat. Absenţa sigilării! insuficienţa sigilării atrage nulitatea
absolută a testamentului mistic.
d) testatorul să declare judecătorului că testamentul sigilat este testamentul său, că a
fost scris de el sau de o terţă persoană şi că are semnătura;
e) judecătorul să întocmească actul de suprascriere, reprezentând potrivit dispoziţiilor
art. 864 C.civ., un proces-verbal în care judecătorul consemnează starea testamentului,
declaraţia testatorului că testamentul este al său, fiind scris de el sau de o altă persoană
şi că 1-a semnat. Dacă testatorul nu poate vorbi, această declaraţie se va face în scris,
prin conţinutul procesului-verbal. Actul de suprascriere trebuie datat (acea dată
devenind şi data testamentului) şi semnat de către testator şi de către judecător (actul
de suprascriere putând fi scris şi de o altă persoană decât judecătorul). Dacă testatorul

71
nu poate semna actul de suprascriere din cauze ulterioare redactării şi semnării
testamentului, această declaraţie va fi consemnată în procesul-verbal.
După îndeplinirea formalităţilor, care trebuie realizate fără întrerupere sub sancţiunea
nulităţii, testamentul poate fi păstrat la judecătorie sau poate fi restituit testatorului.

2.3.4. Forţa probantă a testamentului mistic

Testamentul mistic reuneşte un act sub semnătură privata, reprezentat de
testamentul propriu-zis şi un act autentic, reprezentat de actul de suprascriere. Primul
act are forţa probantă a oricărui înscris sub semnătură privată, făcând dovadă până la
proba contrară, realizată de persoanele ce prezintă un interes, iar cel de-al doilea act
are forţă probantă a unui înscris autentic, făcând dovadă până la înscrierea în fals.
Pentru nerespectarea formalităţilor prescrise de lege, intervine nulitatea absolută a
testamentului mistic, însă înscrisul testamentar poate valora testament olograf, dacă sunt
îndeplinite formalităţile prevăzute de lege pentru acesta din urmă.

§3. Testamentele privilegiate

3.1. Noţiunea testamentelor privilegiate şi reglementarea

Aceste testamente se numesc privilegiate, întrucât se realizează într-o formă

autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se află într-o situaţie excepţională,
care-1 împiedică să facă un testament autentic. Oricând însă, chiar şi în situaţii
excepţionale, testatorul poate recurge Ia testamentul olograf. Sunt testamente
privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi
testamentul maritim.

3.2. Testamentul militarilor

Potrivit art. 868-870 C.civ,, este valabil testamentul făcut de militari sau de
persoanele asimilate lor, în faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa altui ofiţer
superior, asistat de doi martori numai dacă aceştia se află în misiune militară sau sunt
prizonieri la inamic, în afara teritoriului ţării sau se află pe teritoriul României, însă într-
o localitate asediată sau într-un alt Ioc în care comunicaţiile sunt întrerupte din cauza
războiului. Dacă militarul este bolnav sau rănit, testamentul este valabil făcut, în
prezenţa medicului militar şef, asistat de comandantul militari spitalului.

3.3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Articolul 872 C.civ. consacră validitatea testamentului făcut într-un loc, care este
scos din comunicaţie, datorită ciumei sau altei boli contagioase, în faţa unui membru al
consiliului local, asistat de doi martori. In literatura de specialitate , s-a apreciat ca nici
testamentul militari şi nici cel făcut în timpul unei boli contagioase nu au valabilitate,
dacă în localitate există birou notarial.

3.4. Testamentul maritim

72
 Persoanele (atât cele care fac parte din echipaj, cât şi călătorii) pe mare, pe un vas
sub pavilionul României, pot testa, în mod valabil, în faţa comandantului navei sau a
înlocuitorului acestuia, care trebuie asistaţi de doi martori. Testamentul maritim poate
fi redactat numai în timpul călătoriei mare, nu şi dacă vasul se află ancorat la ţărm sau
se apropie de un străin. în care România are acreditat un reprezentant diplomatic
consular (art. 880 C.civ.).
Nu pot fi gratificaţi prin testamentul maritim ofiţerii instrument decât dacă sunt
rude (sau soţ) cu testatorul.
Articolul 876 C.civ. prevede că testamentul maritim trebuie făcut în două
exemplare originale. Un exemplar va fi predat agentului diplomatic consular român, din
primul port în care va ancora vasul, pentru a-1 trimite în ţară. Dacă vasul ancorează într-
un port românesc, ambele exemplare vor fi predate organelor portuare, pentru a fi
trimise biroului notarial, de la domiciliul testatorului, iar dacă la domiciliul testatorului
există mai multe birouri, cele două exemplare trebuie transmise biroului notarial care
ţine registrul de evidenţă a succesiunilor din acea circumscripţie. Nerespectarea acestor
reguli de predare şi expediere nu atrage nulitatea actului de ultimă voinţă.

3.5. Reguli comune testamentelor privilegiate

Trebuie respectate şi în cazul testamentelor privilegiate exigenţa formei scrise şi
interdicţia testamentului conjunctiv, întrucât acestea constituie condiţii comune de
forma tuturor testamentelor. In afara acestora, sunt identificate următoarele două
condiţii de formă, specifice numai testamentelor privilegiate:
- semnarea testamentului de testator, de agentul instrumentator şi de cel puţin unul
dintre martorii, care au asistat la redactarea lui (art. 884 Cciv.). Deşi dispoziţiile Codului
civil nu fac referire la obligativitatea datării testamentului privilegiat, literatura de
specialitate consideră că şi data acestuia reprezintă un element esenţial, întrucât
aprecierea caracterului excepţional al împrejurărilor, care au justificat realizarea actului
de ultimă voinţă într-o formă simplificată, se raportează la aceasta.
- aceste testamente produc efecte numai dacă testatorul a decedat în împrejurările
excepţionale, care au justificat încheierea lor în formă autentică, simplificată, iar după
încetarea acestor împrejurări numai o perioadă de timp limitată.
Astfel, testamentele militarilor şi cele făcute în timp de boală contagioasă devin nule
după trecerea unui termen de şase luni de la încetarea cauzei care a determinat
încheierea lor în această formă, iar testamentele devin nule după trecerea unei perioade
de trei luni.

§4. Alte forme testamentare

4.1. Testamentul al cărui obiect este reprezentat de sume de bani depuse la CEC
Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de
acestea pentru cauză de moarte, fie prin una din formele testamentare ordinare sau
privilegiate, fie printr-o formă simplificată, denumiţi clauză testamentară sau dispoziţie
testamentară.
73
 Astfel, art. 22 din Statutul CEC prevede: „Titularul depunerii are dreptul să indice
CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces.
Depunerile asupra cărora nu s-au dat testamentare se eliberează de CEC moştenitorilor
legali şi testamentari”.
Clauza testamentară este calificată de doctrină ca fiind un legat cu titlu particular,
trebuind astfel să îndeplinească condiţiile de validitate a testamentului în general.
Totuşi, pentru valabilitatea acestei clauze, este necesară numai semnătura
testatorului, nefiind necesară scrierea în întregime şi datarea acesteia de mâna
testatorului. Din aceste considerente, clauza testamentară a fost calificată de doctrină ca
fiind un testament olograf simplu Aşadar, cel care dispune printr-o clauză testamentară
trebuie să scrie şi să citească.
Clauza testamentară poate fi dispusă numai de către titularul libretului chiar dacă
suma de bani a fost depusă pe numele acestuia, de către o altă persoană. Titularul
libretului poate dispune, fie în favoarea unei persoane, fie în favoarea mai multora, în
acest din urmă caz. beneficiari având drepturi egale asupra sumei din libret. În cazul în
care o persoană are mai multe depozite şi doreşte să dispună de acestea pentru cauză de
moarte, printr-o clauză testamentară, trebuie să folosească această modalitate pentru
fiecare depunere în parte.
Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza
testamentară produce efecte după decesul titularului. în timp ce clauza de împuternicire
este un mandat ce produce efecte numai în timpul vieţii titularului. În temeiul clauzei
testamentare, gratificatul primeşte suma de bani existentă la data decesului
dispunătorului şi nu suma de bani existentă la data stipulării clauzei, întrucât cel din
urmă are posibilitatea ca, până la moartea sa, să adauge alte sume sau să le retragă pe
cele existente. Aşadar, dispunătorul poate revoca clauza testamentară prin anularea
acesteia, prin retragerea sumei de bani sau printr-un alt testament (indiferent de forma
acestuia). Revocarea clauzei testamentare este opozabilă CEC numai din momentul
înştiinţării.
În principiu. în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 trebuie respectat
principiul potrivit căruia acesta nu poate dispune de mai mult de jumătate din ceea ce
poate dispune majorul. Totuşi, cu titlu de excepţie, acesta poate dispune prin clauză
testamentară de sumele depuse la CEC, dacă se întreţine singur.

4.2. Testamentul făcut de cetăţeanul român aflat în străinătate

Potrivit art. 885 C.civ., ,,românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face
testamentul său, sau în formă olografă sau în forma autentică întrebuinţată la locul unde
se face testamentul".
Aşadar, cetăţeanul român aflat în străinătate poate testa în forma olografă
reglementată de legislaţia românească, chiar dacă aceasta nu este reglementată de legea
locului sau în forma autentică reglementată de legea locului. Ar rezulta că cetăţeanul
român aflat în străinătate nu poate recurge la alte forme reglementate de legea locului.
Această problemă este soluţionată de dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 105/1992
(contrare dispoziţiilor Codului civil, abrogate implicit3), potrivit cărora testamentul cu
74
element de extraneitate este valabil, dacă respectă formele prevăzute de una dintre
următoarele legi:
a) legea naţională a testatorului (lex patriae);
b)legea domiciliului testatorului (lex domicilii);
c)legea locului întocmirii testamentului (lex foci testamenti);
d)legea situaţiei imobilului ce formează obiectul legatului ( lex rei sitae);
e)legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite(lex forum succesionis).

75
Capitolul II

Principalele dispoziţii testamentare

Legatul

§1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice

Legatul este o dispoziţie testamentară, prin care testatorul desemnează una sau
mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit,
întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate .
Legatul prezintă următoarele caractere juridice: a)este un act unilateral;
b) este un act cu titlu gratuit, o liberalitate;
Ca şi donaţia, legatul este o liberalitate, întrucât testatorul procură gratificatului un folos
patrimonial, fără contra echivalent. Legatul păstrează caracterul de liberalitate, chiar
dacă este grevat de sarcini cu caracter patrimonial. In limita folosului pur gratuit, legatul
este o liberalitate.
e) este un act mortis causa, producând efecte numai la moartea dispunătorului, spre
deosebire de donaţie, care deşi este o liberalitate, produce efecte în timpul vieţii
donatarului. Drept urmare, patrimoniului testatorului şi cel al legatarului nu vor
cunoaşte modificări în timpul vieţii celui dintâi, prin efectul legatului.
d) este un act personal, astfel încât desemnarea legatarului se face personal de câtre
testator şi nu prin reprezentare;
e) este un act solemn.

§2. Condiţiile legatului

Legatul reprezentând principala dispoziţie testamentară, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie materializat într-un înscris;
Fiind o dispoziţie testamentară, legatul trebuie să fie materializat într-un înscris. Legatul
verbal este nul.
b) să cuprindă elemente ce permit identificarea legatarului; Prin legat se desemnează
legatarul, acea persoană care va culege, la moartea testatorului, patrimoniul acestuia din
urmă, în tot sau în parte. Desemnarea legatarului trebuie să fie în concordanţă cu
următoarele exigenţe;
- desemnarea trebuie făcută prin testament. în formele reglementate de lege;
Legatarul trebuie să fie identificat prin testament sau cel puţin identificabil, adică să se
indice elementele în baza cărora legatarul va putea determinat la data deschiderii
succesiunii. Aşadar, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin
determinabilă. In consecinţă. e nul legatul care nu precizează numele legatarului sau
legatul cuprinde numele legatarului, dar acesta este ilizibil. Pentru ca legatul să fie
76
valabil, este necesar ca acesta să cuprindă, cel puţin în parte, elementele care să permită
identificarea cu certitudine a legatarului.
Legatarul trebuie să fie o persoană prezentă sau viitoare. Rezultă, că poate fi gratificată
prin testament o persoană fizică, concepută la deschiderii moştenirii sau o persoană
juridică, aflată în curs de înfiinţare.
- desemnarea trebuie făcută personal de către testator;
Dacă testatorul lasă desemnarea legatarului în sarcina altei persoane, un astfel de
legat (denumit legat cu facultatea de alegere) este nul.
Dimpotrivă, este considerat valabil, îndeplinind condiţia desemnării legatarului,
legatul care prezintă următoarele elemente specifice:
a) legatarul este desemnat, dar are sarcina predării bunurilor unei persoane, aleasă fie
de acesta, fie de un terţ;
b) legatarii sunt desemnaţi, însă repartizarea între aceştia a legate este lăsată la
aprecierea unui terţ, numit de către testator în calitate de mandatar, în temeiul unui
mandat mortis causa .
- modul de desemnare a legatarului (desemnare directă sau este ales, în mod liber, de
către testator, care nu este ţinut să respecte anumite formule sacramentale.
Suntem în prezenţa unei desemnări directe, în ipoteza indicării numelui şi
prenumelui legatarului sau a calităţii acestuia (spre exemplu, frate). Desemnarea este
indirectă în ipoteza indicării unor elemente suficiente pentru identificarea legatarului,
altele decât numele şi prenumele, respectiv calitatea acestuia.
c) să cuprindă clemente ce permit identificarea bunului legat. Legatul este nul, dacă nu
cuprinde suficiente elemente pentru determinarea bunului legat. Aşadar, obiectul
legatului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, la data deschiderii
moştenirii. Dacă testatorul arc mai multe bunuri de aceeaşi natură şi a lăsat prin legat
numai unul, fără a-1 individualiza, legatarului i se va preda, în temeiul art. 908 C.civ.,
unul de calitate mijlocie.

§3. Clasificarea legatelor

Legatele pot fi clasificate după obiectului lor (art. 887 C.civ.) şi după modalităţile
care afectează voinţa testatorului. Codul civil face deosebire, în baza primului criteriu,
între: legate universale, legate cu titlu universal şi legate cu titlu particular. După cel
de-al doilea criteriu, legatele pot fi: legate pure şi simple, legate cu termen, legate sub
condiţie şi legate cu sarcină.

3.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Principala clasificare a legatelor are Ia bază criteriul obiectului acestora. în temeiul
acestuia, putem distinge între legate universale, legate cu titlu universal şi legate cu titlu
particular.
Intre legatele universale şi legatele cu titlu universal poate fi identificată numai o
diferenţă de ordin cantitativ, întrucât legatarul universal are vocaţie la universalitatea
bunurilor testatorului, iar legatarul cu titlu universal are vocaţie numai la o fracţiune din
moştenire. în schimb, legatele cu titlu particular, care conferă vocaţie succesorală numai
77
cu privire la bunuri privite, au o altă natură juridică, deosebirea dintre acestea şi legatele
universale şi cu titlu universal fiind una de ordin calitativ. Astfel, legatarii universali şi
cu titlu universal sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii, spre deosebire de
legatarii cu titlu particular, care, în principiu, nu răspund de datoriile şi sarcinile
acesteia.

3.1.1. Legatul universal

Potrivit dispoziţiilor art. 888 C.civ., „legatul universal este dispoziţia prin care
testatorul lasă după moarte, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor
sale".
Această definiţie a fost criticată în literatura de specialitate, calificată inexactă,
întrucât nu învederează particularitatea care disting legatul universal, de legatul cu titlu
universal sau cu titlu particular. Ce este specific legatului universal este vocaţia
eventuală la întreaga universalitate a bunurilor testatorului şi nu cantitatea bunurilor
efectiv cules, aşa cum ar rezulta din definiţia legală. Astfel se explică dispoziţia
legală, potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali. Fiecare
dintre aceştia are vocaţie eventuală la întreaga moştenire, iar dacă pot şi vor să vină la
moştenire, universalitatea succesorală se împarte, în mod egal între aceştia. Aşadar, nu
trebuie confundată vocaţia eventuală la moştenire, cu cantitatea bunurilor efectiv cules,
care se determină cu precizie numai la data decesului testatorului.
Prin universalitatea bunurilor, se înţelege totalitatea drepturilor ce compun un
patrimoniu (susceptibil de modificare atât în sensul cât şi al micşorării), cuprinzând
toate bunurile mobile şi corporale şi incorporale, ce aparţin testatorului, în momentul
morţii sale.
Legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:
a) legatul se poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul vine în concurs cu
moştenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptăţiţi la rezerva legală;
În această ipoteză, întâlnim legatul asupra cotităţii disponibile, o varietate a
legatului universal.
Un astfel de legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul a putea culege
întreaga moştenire şi nu numai cotitatea disponibilă, dacă moştenitorii rezervatari nu pot
sau nu vor să vină la moştenire, în limita rezervei legale. Aşadar, pentru calificarea unui
legat ca fiind universali prezintă importanţă cantitatea bunurilor efectiv cules, care poate
fi reprezentată numai de o fracţiune din moştenire, ci vocaţia eventuală a legatarului
întreaga moştenire.
b) legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de legatele titlu particular
sau cu titlu universal şi de datoriile sau sarcinile moştenirii.
Legatul asupra ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu universal şi/sau
cu titlu particular poartă denumirea de legatul prisosului sau rămăşiţei .
Şi în această ipoteză legatul păstrează caracterul universal, întrucât universal ar
putea culege universalitatea moştenirii, dacă ceilalţi nu pot sau nu vor să vină la
moştenire, iar creditorii sarcinilor şi
succesiunii nu doresc să beneficieze de drepturile lor. Literatura de specialitate a
recomandat ca, în ipoteza absorbirii totale a masei succesorale de către celelalte legate
78
şi datorii sau sarcini, instanţa să decidă în funcţie de circumstanţe, dacă testatorul nu a
avut intenţia de a mai desemna mai degrabă un executor testamentar, decât un legatar
universal. Practica judecătorească însă a apreciată că dimpotrivă, acte precum
înstrăinarea unor bunuri, instituirea ulterioară a unui legatar cu titlu particular,
încheierea unui antecontract de vânzare-cumparare, chiar şi cu legatarul universal în
cauză, nu au semnificaţia revocării legatului , influenţând numai emolumentul ce
urmează a fi cules de către universal.
c)legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului;
d)legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri.
Acest legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul devine la data deschiderii
moştenirii nudul proprietar (are numai atributul dispoziţiei) al întregii moşteniri, iar la
stingerea uzufructului va dobândi deplina proprietate a universalităţii succesorale.

3.1.2. Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă-parte) din moştenire. Sunt
legate cu titlu universal, potrivit dispoziţiilor art. 894 C.civ., următoarele:
a) legatul unei fracţiuni din moştenire, precum legatul unei jumătăţi, treimi etc. din
moştenire;
b) legatul tuturor bunurilor imobile;
c) legatul tuturor bunurilor mobile;
d) legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile;
e) legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile.
Legatul tuturor bunurilor imobile sau legatul tuturor bunurilor mobile,
respectiv legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile sau legatul unei fracţiuni din
toate bunurile mobile este un legat cu titlu universal, pentru că este astfel calificat de
dispoziţiile art. 894 C.civ. În absenţa acestei calificări legale, legatul al cărui obiect este
reprezentat de toate bunurile mobile sau imobile ale defunctului, ar fi un veritabil legat
cu titlu particular, întrucât determină bunurile asupra cărora poartă. In consecinţa,
legatarul tuturor bunurilor mobile sau imobile, fiind un legatar cu titlu universal va fi
ţinut de datoriile şi sarcinile moştenirii în limitele cotei-părţi primite. Precizăm că
operează calificarea legală menţionată numai dacă raportarea este făcută la totalitatea
bunurilor mobile sau la imobile sau la o fracţiune din acestea. Dacă cota-parte are o altă
raportare (precum jumătate din bunurile mobile din apartamentul deţinut în
localitatea X), legatul este cu titlu particular.
Întrucât enumerarea legală este una limitativă, rezultă că toate celelalte legate
care nu sunt universale sunt legate cu titlu particular. Totuşi, este considerat legat cu
titlu universal legatul făcut de minorul ce are vârsta cuprinsă între 16-18 ani asupra
întregii sale averi .
Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă-parte din
universalitate, iar nu întreaga masă succesorală efectiv culeasă de către legatar.
Legatarul cu titlu universal, având vocaţie la o fracţiune din patrimoniul succesoral, nu
va profita de nevenirea (datorată imposibilităţii sau voinţei) la moştenire a altui legatar
cu titlu universal, dar va profita de nevenirea la moştenire a legatarului cu titlu
79
particular sau a moştenitorului rezervatar, în măsura în care prezenţa acestora la
moştenire ar fi micşorat patrimoniul cu privire la care se calculează cota legatarului cu
titlu universal.
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca, ca şi legatul universal, următoarele
forme:
- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii:
- legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii (legatul unei fracţiuni din ceea ce rămâne
după executarea celorlalte legate cu titlu universal sau/şi cu titlu particular);
- legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.

3.1.3. Legatul cu titlu particular

Potrivit art. 894 C.civ., este un legat particular orice legat, ce nu este nici
universal şi nici cu titlu universal. Aşadar, Codul civil nu defineşte legatul cu titlu
particular.
Legatul cu titlu particular este acel legat ce conferă vocaţie succesorală la unul sau
mai multe bunuri determinate, spre deosebire de legatul universal şi cu titlu universal
care conferă vocaţie la o universalitate sau la o fracţiune dintr-o universalitate.
De asemenea, spre deosebire de legatarul universal şi cu titlu aniversai,
legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul moştenirii. Ceea ce interesează şi în
acest caz este vocaţia la moştenire şi nu momentul efectiv cules, întrucât valoarea
bunului sau bunurilor ce formează obiectul legatului cu titlu particular poate fi mai mare
decât valoarea celor care formează obiectul legatului universal sau cu titlu universal.
Sunt legate cu titlu particular următoarele:
- legatul ce are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, corporale, individual
determinate sau de gen.
Prin legatul cu titlu particular, poate fi transmis dreptul de proprietate exclusivă sau
comună (numai o cotă-parte ideală), nuda proprietate sau unele dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate (precum, uzufructul.
Legatarul cu titlu particular este îndreptăţit nu numai la bunul (mobil) legat, ci
şi la accesoriile acestuia, în starea în care acestea (bunul mobil şi accesoriile acestuia) se
află, la momentul deschiderii succesiunii şi nu la data întocmirii testamentului (art. 903
C.civ.).
De asemenea, legatarul este îndreptăţit, în cazul în care bunul legat este reprezentat de
un bun imobil (teren), Ia îmbunătăţirile şi la construcţiile nou efectuate de către testator,
asupra fondului legat, ulterior întocmirii testamentului.
Dacă obiectul legatului este reprezentat de un bun de gen, nedeterminat calitativ,
legatarul este îndreptăţit la un bun de calitate mijlocit (art. 968 C.civ.). Dacă însă,
testatorul a dispus că alegerea calităţii este lăsată la aprecierea legatarului, acesta din
urmă poate pretinde bunul având calitatea cea mai bună.
b) legatul ce are ca obiect bunuri mobile incorporale, precum o creanţă (legatum
nominis);

80
Testatorul poate gratifica pe legatarul cu titlu particular cu o creanţă pe care o are
împotriva unei terţe persoane sau cu alte drepturi pantrimoniale, precum drepturile de
proprietate intelectuală sau drepturile
asupra unor dividende ori beneficii.
c) legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de datorie (legatum
liberationis);
Într-o astfel de ipoteză, datoria legatarului se stinge în momentul deschiderii
moştenirii.
d) legatul unui fapt (posibil şi licit), prin care moştenitorul universului sau cu titlu
universal este obligat să facă sau să nu facă ceva. în favoarea legatarului cu titlu
particular (spre exemplu, legatarul universal plătească datoria legatarului cu titlu
particular faţă de un terţ).
e) legatul ce are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în calitate de succesor
universal sau cu titlu universal, nelichidată până la decesul acestuia. Moştenirea culeasă
de testator reprezintă o universalitate numai în raporturile dintre acesta şi transmiţător.
f) legatul nudei proprietăţi a unui/or bun/uri individual determinat/e.
g) legatul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie).

3.2. Clasificarea legatelor după modalităţile care le afectează

În funcţie de modalităţile care le afectează, legatele pot fi:

- legate pure şi simple,
- legate cu termen,
- legate sub condiţie,
- legate cu sarcină.

3.2.1. Legatul pur şi simplu

Legalul este pur şi simplu, dacă nu este afectat de nici o modalitate. În legatului
pur şi simplu (universal, cu titlu universal sau cu titlul particular), drepturile legatarului
se dobândesc din momentul deschiderii succesiunii, independent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea acestuia în posesie. De
asemenea, drepturile legatarului decedat după deschiderea moştenirii se transmit
propriilor moştenitori (art. 899 C.civ,). Este evident, de asemenea, că din momentul
deschiderii moştenirii legatarul poate înstrăina prin acte între vii dreptul dobîndit

3.2.2. Legatul cu termen

Testatorul poate supune legatul unui termen, suspensiv sau extinctiv, caz în care
vor fi aplicabile, în principiu, regulile dreptului comun, în materie de modalităţi.
In cazul legalului afectat de un termen suspensiv, este amânată executarea
acestuia până la împlinirea termenului (spre exemplu. 1 an de la deschiderea moştenirii
sau majoratul legatarului). Aşadar, naşterea dreptului legatarului coincide cu
data deschiderii moştenirii numai exerciţiul acestora fiind amânat până la împlinirea
81
termenului. In consecinţă devenind proprietar din momentul deschiderii succesiunii,
legatarul dispune prin acte inter vivos sau mortis causa de drepturile dobândite prin
testament, însă nu poate pretinde predarea lucrului legat sau creanţei, decât la
împlinirea termenului.
Dimpotrivă, în cazul legatului afectat de un termen extinctiv, legatarul îşi poate
exercita drepturile succesorale, din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul
legatului pur şi simplu, acestea încetând pentru viitor, la împlinirea termenului.
Constituie, spre exemplu, legat afectat de termen extinctiv legatul având ca obiect
dobânzile produse de o sumă de bani. pe o durată de timp determinată.

3.2.3. Legatul sub condiţie

Testatorul poate supune legatul unei condiţii, suspensive sau rezolutorie. În cazul
condiţiei suspensive, legatarul nu devine proprietar sau creditor de la data deschiderii
moştenirii, ci de la data îndeplinirii condiţiei pozitive sau neîndeplinirii condiţiei
negative. Îndeplinirea condiţiei produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar
sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
Înainte de îndeplinirea condiţiei (pendente conditiane), legatarul poate lua măsuri
conservatorii, potrivit dreptului comun, dar spre deosebirea dreptul comun, legatul
devine caduc prin moartea legatarului înainte de îndeplinirea condiţiei. Aşadar,
drepturile legatarului sub condiţie suspensivă nu se transmit către proprii moştenitori,
dacă acesta decedează înainte de împlinirea condiţiei. Rezultă că dreptul legatarului este
dublu condiţionat, pentru naşterea lui trebuind îndeplinite două condiţii: cea impusa de
testator şi cea legală de a supravieţui până la momentul realizării evenimentului.
In cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere după momentul
deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, la îndeplinirea condiţiei
atrăgând desfiinţarea retroactivă a legatului.
Pendente condiţione, legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în cazul decesului
legatarului, legatul se transmite succesorilor acestuia.
Eveniente condiţione, (după îndeplinirea condiţiei), legatul se desfiinţează retroactiv de
Ia data deschiderii moştenirii. în consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor
legatarilor, indiferent că este vorba de o transmişi tine între vii sau pentru cauză de
moarte.
Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiţiei), legatul se consolidează
definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

3.2.4. Legatul cu sarcină {sub modo)

Sarcina este singura modalitate ce afectează exclusiv liberalităţile. Aceasta
reprezintă obligaţia impusă de testator legatarului, constând în a da, a face sau a nu face
ceva. După acceptarea legatului, legatarul este obligat a îndeplini sarcina impusă de
testator. Sarcina poate afecta atât legalul universal şi cu titlu universal, cât şi legatul cu
titlu particular.
Sarcina se aseamănă cu condiţia rezolutorie, sub următoarele două aspecte:

82
- nu afectează dobândirea dreptului asupra legatelor, acesta luând naştere din momentul
deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu;
- nerealizarea sarcinii produce efecte retroactive, până la momentul deschiderii
moştenirii.
Spre deosebire. însă. de condiţia rezolutorie, neexecutarea sarcinii poate atrage
executarea silită şi chiar revocarea judiciară a legatului. Sarcina poale fi stipulată în
interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul legatarului însuşi.
a) sarcina prevăzută în interesul unui terţ;
Dacă testatorul a prevăzut în testamentul său o sarcină în favoarea unui terţ,
acesta a realizat astfel o stipulaţie pentru altul, constituind în fapt o plată sau o
liberalitate indirectă. Dacă testatorul a realizat o liberalitate indirectă, suntem în
prezenţa unui dublu legat, caz în care se stabilesc raporturi juridice între testator şi
legatar, între testatorul-stipulant şi terţul beneficiar. Regulile capacităţii de a dispune,
respectiv de a primi prin intermediul unui legat trebuie analizate în raporturile stabilite
între testator şi legatar, cât şi în raporturile stabilite între testatorul-stipulant şi terţul
beneficiar. Nu se impune aceeaşi exigenţă.
b) sarcina prevăzută în interesul testatorului,
c)sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi.

4. Ineficacitatea legatelor

In literatura de specialitate a fost exprimat însă în legătură cu cauzele de

ineficacitate a legatelor şi punctul de vedere potrivit căruia acestea SUNT reprezentate
numai de nulitate, revocare şi caducitate. In această opinie, nu a mai fost reţinută
reducţiunea liberalitaţilor excesive, ca fiind cauză de ineficacitate a legatelor,
apreciindu-se că efectul acestei sancţiuni este tocmai caducitatea legatelor.
Cu privire la ineficacitatea legatului, s-a conturat în literatura de specialitate şi o
a treia opinie potrivit căreia ineficacitatea actului juridic nu trebuie confundată cu
nulitatea acestuia, întrucât nulitatea afectează însăşi existenţa actului juridic la a cărui
încheiere nu au fost respectate condiţiile de validitate, iar ineficacitatea stricto sensu
presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar care nu produce efecte juridice,
din cauze ulterioare încheierii acestuia. Cauzele care atrag ineficacitatea
actului, în această opinie, sunt; revocarea şi caducitatea.
In ceea ce ne priveşte, achiesăm la acest ultim punct de vedere, considerând că
ineficacitatea stricto sensu nu include şi nulitatea. Este adevărat că în generai, nulitatea
este definită ca reprezentând sancţiunea ce lipseşte actul juridic încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de validitate de efectele juridice. Însă. pe de altă parte,
intervenind nulitatea actului juridic trebuie să consideram că acesta nici nu a fost
încheiat între părţi, acestea trebuind repuse în situaţia anterioară manifestării de voinţă
nulă. Aşadar, stricto sensu, ineficacitatea reprezintă acele ipoteze în care legatele
valabil încheiate nu-şi produc efectele fireşti, din cauze ulterioare prevăzute de lege,
precum revocarea sau caducitatea.

83
 Nulitatea (absoluta sau relativă) legatului intervine, ca şi în cazul oricărui act
juridic, pentru nerespectarea. la momentul întocmirii actului de ultimă voinţă, a
condiţiilor, generale sau speciale, de validitate. Aşadar, cauzele nulităţii sunt anterioare
sau cel puţin concomitente cu momentul facerii legatului şi constau exclusiv în
nerespectarea condiţiilor de validitate privind capacitatea, consimţământul, obiectul,
cauza şi forma.
În materia legatului, sunt identificate următoarele două aspecte derogatorii de la
regulile dreptului comun:
a) termenul de prescripţie a acţiunii în anulare de 18 luni curge de la data deschiderii
moştenirii şi nu de la data încheierii actului, precum în dreptul comun, întrucât
testamentul produce efecte numai de la dau morţii testatorului;
b) în unele ipoteze (precum cea a nulităţii legatului pentru vicii de formă) este admisă
acoperirea nulităţii, chiar şi absolute a legatului (a titlu particular), prin confirmare,
ratificare sau executare voluntară a acestuia, de către persoanele interesate, adică de
către cei care ar beneficia de ineficacitatea legatului, precum moştenitorii legali sau
legatarul universal. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, ratificarea va produce efecte numai
faţă de cei care au consimţit.
Spre deosebiri de nulitate, cauzele revocării şi caducităţii ulterioare momentului
întocmirii testamentului. Deosebiri pot fi identificate şi între revocare şi caducitate, cea
dintâi avându-şi originea în voinţa testatorului, iar cea de-a doua în cauze străine
testatorului, Ceea au în comun cele două cauze de ineficacitate este însă desfiinţarea
retroactivă a efectelor legatului.

4.2. Revocarea legatelor

Revocarea legatelor, a cărei consecinţa rezidă în lipsirea acestora de efecte juridice

deşi sunt valabil încheiate, poate fi emanaţia voinţei unilaterale a testatorului, caz în
care suntem în prezenţa revocării voluntare sau poate fi opera instanţei de judecată, caz
în care suntem în prezenţei revocării judecătoreşti.
4.2.1. Revocarea voluntară a legatelor
Posibilitatea revocării legatului, de către testatorul însuşi rezidă din caracterul
esenţialmente revocabil al testamentului. Testatorul poate reveni oricând pană în ultima
clipă a vieţii sale) asupra voinţei materializate în testament, nai puţin în cazurile în care
legiuitorul a dispus, în mod expres, altfel.
Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a revoca dispoziţiile sale testamentare,
orice clauză în acest sens fiind nulă absolut. De asemenea, acest drept nu este
susceptibil de exercitare abuzivă, putând fi astfel exercitat chiar şi discreţionar. In
consecinţă, legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, atâta vreme cât testamentul,
reprezentând un act de iultimă voinţă, produce efecte de la data deschiderii moştenirii.
Testatorul poate revoca testamentul, în tot sau numai în parte, expres sau tacit.
Revocarea voluntară expresă a legatelor
Aceasta rezultă din declaraţia testatorului, cuprinsă într-un înscris, potrivit
dispoziţiilor art. 920 C.civ., testatorul poate revoca actul său de unică voinţă printr-un
nou testament, făcut în oricare din formele legale sau printr-un act autentic. Rezultă,
84
aşadar, că revocarea testamentului este act solemn şi că nerespectarea condiţiilor de
formă atrage sancţiunea nulităţii absolute.
a] revocarea voluntară expresă a legatului printr-un nou testament;
Validitatea revocării nu este afectată de faptul că testamentul revocator are o altă formă
decât testamentul revocat ("spre exemplu, testamentul autentic este revocat printr-un
testament olograf) sau că testamentul revocator nu conţine decât dispoziţia de revocare.
În mod necesar însă, testamentul revocator trebuie să respecte, în afară de condiţiile
generale de validitate, condiţiile de formă ale unui testament. Dacă testamentul
revocator conţine şi legate, ineficacitatea acestora datorată incapacităţii legatarilor sau
lipsei voinţei de a moşteni, nu influienţează validitatea revocării (art. 922 C.civ.).
b)revocarea voluntară expresă printr-un înscris autentic;
Revocarea testamentului poate fi cuprinsă într-un înscris autentic redactat special în
acest sens sau într-un alt act autentic, precum într-un de donaţie. În ipoteza revocării
testamentului printr-un înscris autentic nu este necesar ca acesta să respecte condiţiile
speciale de formă ale testamentului, nefiind un act de ultimă voinţă indiferent că este
realizată prin testament sau prin act autentic, revocarea voluntară expresă nu trebuie
exprimată în termeni sacramentali.
Pentru a fi însă în prezenţa revocării voluntare exprese, este necesar ca voinţa
testatorului să fie neîndoielnică.
Revocarea voluntară tacită a legatelor
Aceasta rezultă, indirect însă neîndoielnic, din anumite acte sau fapte ale
testatorului sau cunoscute de acesta şi nu din declaraţia sa expresă de voinţă.
Codul civil face referire la două cazuri de revocare tacită: confecţionarea unui testament
nou ce desfiinţează numai clauzele incompatibile sau contrarii ale testamentului anterior
(art, 921) şi înstrăinarea obiectului legatului art. 923), căreia îi este asimilată distrugerea
obiectului legatului. A. incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile
testamentului posterior şi ale celui anterior (art. 921 C.civ.);
Pentru a opera acest caz de revocare tacită, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) testamentul nou întocmit trebuie să se conformeze exigenţelor:
- să respecte condiţiile de formă cerute de lege
- testatorul să aibă capacitatea de a testa;
- consimţământul testatorului să fie neviciat.
Validitatea revocării tacite este afectată numai de nulitatea noului testament, nu şi de
caducitatea legatelor cuprinse de acesta.
b) testamentul nou întocmit să nu conţină revocarea testamentului anterior, pentru că
într-o astfel de ipoteză, ne aflăm în prezenţa unei revocări exprese şi nu se mai pune
problema incompatibilităţii sau contravine noilor dispoziţii testamentare.
c) testamentul anterior să conţină dispoziţii necompatibile sau contrarii cu cele
ale testamentului posterior.
Dacă dispoziţiile diferitelor testamente succesive întocmite de către acelaşi testator, nu
sunt incompatibile sau contrarii, nu se pune problema ineficacităţii acestora, datorată
revocării tacite. Rezultă, aşadar, că revocarea tacită intervine în cazul în care dispoziţiile
testamentelor succesive sunt incompatibile sau contrarii.

85
B înstrăinarea obiectului legatului (arî. 923 C.civ.) sau distrugerea acestuia
a)înstrăinarea obiectului legatului
Potrivit dispoziţiilor art. 923 C.civ., înstrăinarea bunului legat atrage revocarea
legatului, chiar dacă executarea legatului, după deschiderea moştenirii nu ar fi
imposibilă, întrucât înstrăinarea este nulă sau testatorul a redobândit bunul în cauză.
Pentru ca înstrăinarea bunului legat să atragă revocarea legatului. trebuie îndeplinite o
serie de condiţii atât în privinţa legatului care se revocă , cât şi în privinţa actului de
înstrăinare.
I. În privinţa legatului care se revoca, trebuie întrunite următoarele condiţii:
- legatul să fie cu titlu particular,
- legatul să aibă ca obiect bunuri individual determinate, corporale sau incorporale sau
bunuri de gen individualizate.
II. În privinţa actului de înstrăinare, trebuie îndeplinite condiţiile:
-înstrăinarea să fie voluntară,
-înstrăinarea trebuie să fie cel puţin parţială,
-bunul legat a fost înstrăinat cel puţin numai în o anumită cotă,
- a fost înstrăinată numai o parte din bunurile ce formează obiectul legatului,
- au fost constituite prin actul de înstrăinare numai dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate,
- bunul legat a fost grevat cu garanţii reale,
- înstrăinarea totală sau parţială a bunului legat este voluntară, reală şi efectivă,
- înstrăinarea terenului prin act sub semnătură privată,
- înstrăinarea bunului prin contract de donaţie ce nu s-a conformat exigenţei de
autentificare.
b) distrugerea bunului;
Revocarea legatului operează numai în ipoteza distrugerii voluntare a bunului legat de
către testator sau de către o terţa persoană, cu voia testatorului. Numai în aceste ipoteze
poate fi dovedită intenţia revocatoare a testatorului. Dacă, dimpotrivă, bunul legat este
distrus involuntar de către testator sau dacă acesta este distrus de o terţă persoană fără
voia testatorului, ori dacă bunul a pierit fortuit în timpul vieţii testatorului nu intervine
revocarea legatului, ci caducitatea acestuia.
C. distrugerea testamentului de către testator sau cu ştiinţa acestuia.
Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către o terţă
persoană cu ştirea testatorului constituie, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, o cauză
de revocare voluntară tacită a legatului.
Deşi, pentru a interveni revocarea testamentului, nu prezintă importanţă
modalitatea de realizare a distrugerii materiale a acestuia (rupere, ardere, ştergere în
întregime a scrisului, ştergere numai a unui element esenţial al acestuia sau ştergerea
semnăturii), totuşi, trebuie îndeplinite următoarele condiţii, statuate în practica
judiciară;
a) testamentul dispus să fie olograf sau mistic;
Problema revocării testamentului, ca urmare a distrugerii materiale voluntare, se
pune numai în cazul testamentului olograf şi a celui mistic, * se realizează într-un singur

86
exemplar, nu şi în cazul testamentului autentic, când se încheie în mai multe exemplare,
unul fiind păstrat, întotdeauna, de către notarul public.
b) distrugerea testamentului, indiferent că este realizată de testator sau DE O terţă
persoană, trebuie să fie voluntară;
Caracterul voluntar al distrugerii, în ipoteza realizării acesteia de către o terţă
persoană, rezultă din cunoaşterea acestui fapt de către testator. Se consideră, de
asemenea, că distrugerea testamentului este voluntară, chiar dacă aceasta este datorată
unui caz fortuit, însă testatorul a cunoscut fapt. Dimpotrivă, distrugerea testamentului
independent de voinţa testatorului nu constituie o cauză de revocare a acestuia, fiind
admisă, în condiţiile art. 1191 C.civ., proba existenţei şi cuprinsului actului de
liberalitate mortis causa în discuţie.
c) distrugerea testamentului să fie efectivă;
Dacă ordinul de distrugere, dat de testator, terţului care avea în păstrare testamentul
nu a fost pus în executare, iar testatorul a cunoscut acest fapt, testamentul nu este
considerat revocat. Pentru a operarea revocarea testamentului, în acest caz, este necesar
ca testatorul să întocmeai un nou testament, care să cuprindă o dispoziţie expresă în
acest sens.
Dacă însă, testatorul nu a cunoscut despre faptul că cel care avea în păstrare
testamentul său şi căruia i-a ordonat distrugerea lui a dus la îndeplinire dorinţa sa,
testamentul va fi considerat revocat. întrucât are relevanţă nu distrugerea în sine, ci
conştientizarea şi acceptarea acesta de către testator.
d) testatorul să îndeplinească, la data distrugerii testamentului, condiţiile de capacitate şi
voinţa.
Pentru a opera revocarea testamentului ca urmare a distrugerii ulterioare a
acestuia, este necesar ca testatorul să aibă deplină capacitatea de exerciţiu, iar voinţa sa
să fie liberă şi neviciată. Aceste condiţii trebuit îndeplinite în persoana testatorului, la
momentul distrugerii testamentul pentru ipoteza în care testatorul personal distruge
actul său de ultimă voinţă, respectiv la momentul adresării ordinului de distrugere în
ipoteza în care distrugerea este ordonată unei terţe persoane.
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului, ca şi în celelalte cazuri, poate fi
totală sau parţială, după cum distrugerea a vizat un act de ultimă voinţă sau numai o
parte a dispoziţiilor acestuia în legătură cu ştersăturile intervenite în cuprinsul
testamentului se impun următoarele precizări:
a) Dacă radierea este concomitentă cu momentul întocmirii testamentului, ştersăturile
sunt prezumate a forma corp comun eu testamentul. semnat şi datat, producând astfel
efecte juridice. Această prezumţie este însă relativă, fiind permisă proba contrară.
b) Dacă radierea este ulterioară momentului întocmirii testamentului, Ştersăturile
produc efecte numai dacă sunt semnate şi datate de către testator. În fapt, este vorba
despre o revocare expresă a testamentului întrucât în materia revocării testamentului, nu
este necesară respectarea simetrici formelor, ştergerea unei dispoziţii testamentare,
urmată de semnarea şi datarea acesteia, poate interveni şi în cazul unui testament
autentic.
Retractarea revocării voluntare a legatelor

87
 Testatorul poate reveni asupra revocării testamentare (realizând astfel o retractare a
revocării), indiferent că aceasta a fost expresă sau tacită. Aşadar, revocarea legatelor
este ea însăşi revocabilă.
Retractarea revocării este în esenţă o revocare, motiv pentru care poate interveni în
aceleaşi condiţii ca şi aceasta din urmă. Astfel, retractarea este expresă sau tacită.
Retractarea expresă trebuie realizată, sub sancţiunea nulităţii absolute, printr-un act
autentic sau într-o formă testamentară. Retractarea tacită rezultă din întocmirea unui
nou testament, prin care nu se retractează expres revocarea anterioară, dar care conţine
dispoziţii incompatibile sau contrare cu revocarea anterioară sau din distrugerea
voluntară a înscrisului constatator.
Nu poate fi retractată însă, revocarea tacită prin înstrăinarea ori distrusa bunului
legat sau prin distrugerea testamentului. In aceste ipoteze, este necesară realizarea unui
nou testament, în una din formele reglementate de lege, cu respectarea condiţiilor de
fond şi de formă specifice, ca o concluzie este impusă de dispoziţiile exprese ale art.
923 C.civ. care statuează că retractarea revocării, produsă prin înstrăinarea bunului, nu
operează ca urmare a reintrării bunului în patrimoniul testatorului.
Problema efectelor pe care le produce retractarea revocării voluntare este una foarte
controversată întrucât, de lege lata. aceasta nu este reglementata.

4.2.2. Revocarea judecătorească a legatelor

Spre deosebire de revocarea voluntară, care intervine ca urma manifestării de
voinţă a testatorului, revocarea judecătorească se realizează săvârşirii de către legatar a
unor fapte culpabile, expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest caz, revocarea va
interveni pentru săvârşite, după caz, înainte sau după deschiderea succesiunii, însă va fi
dispusă numai de către instanţa judecătorească, la cererea persoanelor interesate, după
moartea testatorului.
Revocarea judecătorească a legatelor, specifică materiei testamentare,
constituie corespondentul nedemnităţii succesorale, din materia moştenirii legale şi
intervine, în principiu, în aceleaşi cazuri la revocarea donaţiei. Nu se regăsesc însă.
datorită caracterului mortis causa al actului de ultimă voinţă al testatorului, printre
cazurile de revocare judecătorească a legatelor, două dintre cauzele ce atrag revocarea
donaţiei - refuzul de alimente şi survenienţă de copil.
Legiuitorul nu a reţinut ca fiind o cauză de revocare a legatului refuzul de
alimente. întrucât testamentul produce efecte numai de la data morţii testatorului, astfel
încât legatarul nu poate avea obligaţii faţă de testator în timpul vieţii acestuia din urmă.
Nimic însă nu-1 împiedică să revoce (voluntar) actul său de ultimă voinţă, pentru acest
considerent.
Similar, testatorul poate revoca (voluntar) actul său de ultimă voinţă dacă, după
momentul întocmirii acestuia, i se naşte un copil. Absenţa revocării testamentului de
către autor, ulterior intervenţiei acestei împrejurări are semnificaţia menţinerii
dispoziţiilor de ultimă voinţă aşa cum au fost formulate iniţial.

4.3. Caducitatea legatelor

88
 Caducitatea este cauza de ineficacitate a legatului care se datorează unor
împrejurări ulterioare întocmirii testamentului şi independente de voinţa testatorului sau
de culpa legatarului şi care împiedică executarea legatului.
Caducitatea se deosebeşte atât de nulitate, cât şi de revocare. Spre deosebire de
nulitate, care este determinată de cauze anterioare sau concomitente încheierii actului,
caducitatea este determinată de cauze ulterioare.
De asemenea, caducitatea se deosebeşte de revocarea legatelor, atât de cea
voluntară, cât şi de cea judecătorească. Astfel, spre deosebire de revocarea voluntară a
legatelor, care intervine ca urmare a voinţei testatorului, caducitatea se produce
independent şi chiar împotriva voinţei testatorului. Deosebirea dintre caducitate şi
revocarea judecătorească a legatelor rezidă în aceea că cea din urmă sancţionează
anumite atitudini culpabile ale legatarului, în timp ce cea dintâi intervine independent de
orice culpă a acestuia.
Sunt, potrivit Codului civil, cauze de caducitate a legatelor următoarele:
- predecesul legatarului;
- incapacitatea legatarului de a primi legatul;
- neacceptarea legatului de către legatar;
- pieirea în totalitate a bunului ce formează obiectul legatului.
a) predecesul legatarului (art. 294 C.civ.)
Legatul devine caduc în cazul în care legatarul moare înaintea testatorului.
Reţinerea de către legiuitor a acestei cauze de caducitate este determinată de
caracterului intuituu personae al testamentului, Fiind încheiat în considerarea
persoanei legatarului, testamentul este lipsit de efecte (devine caduc) în ipoteza în
care acesta moare înaintea testatorului.
Întrucât testamentul prezintă caracter personal, moştenitorii legatarului
predecedat nu au nici un drept asupra legatului. Legatarul, neavînd capacitate
succesorală, nu a dobândit el însuşi nici un drept asupra moştenirii în discuţie, astfel
încât să-1 poată transmite propriilor succesori. Nici de reprezentare nu se pot prevala
moştenitorii legatului predecedat. întrucât aceasta caracterizează numai moştenirea
legală.
În cazul în care prin testament au fost instituiţi mai mulţi legatari şi numai unul
dintre aceştia moare înaintea testatorului, soarta celorlalte legate nu este influenţată, ele
fiind culese de către legatarii instituiţi şi care se află în viaţă.
Este posibilă însă evitarea caducităţii (întrucât dispoziţiile art. 924 C.civ. au
caracter supletiv şi nu imperativ), prin recurgerea de către testator la o substituţie
vulgară, în temeiul dispoziţiilor art. 804 C.civ. Valorificând aceste dispoziţii legale,
testatorul poate institui prin testament un substituit (o altă persoană) care să beneficieze
de legat în ipoteza în care instituitul nu ar putea veni la moştenire (din cauza
predecesului său sau dintr-o altă cauză). Aşadar în această ipoteză nu mai intervine
caducitatea legatului şi îşi produce efectele substituţia vulgară.
În literatura de specialitate s-a afirmat că suntem în prezenţa caducităţii şi în ipoteza
în care legatarul moare în acelaşi timp cu testatorul neputând fi stabilită, astfel, ordinea
deceselor - fie în aceeaşi împrejurare, în ipoteza comorienţilor sau a codecedaţilor.
b) incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C.civ.);
89
 Legatul devine caduc, potrivit dispoziţiilor art. 928 C.civ., dacă. la data deschiderii
moştenirii şi mai înainte de predarea legatului, legatarul devine incapabil de a primi.
Aşadar, incapacitatea legatarului de a primi trebuie apreciată raportat la momentul
deschiderii moştenirii şi nu la momentul întocmirii testamentului. Dacă incapacitatea
legatarului există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul şi nu caduc.
Intervine, spre exemplu, caducitatea legatului pentru incapacitate, în ipoteza în care
legatarul persoană juridică îşi schimbă obiectul de activitate, astfel încât bunul legat nu
mai corespunde acestuia. Aşadar, nu mai este respectat, în această ipoteză, principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice gratificate.
Intervine, de asemenea, caducitatea legatului în cazul în care, la data deschiderii
moştenirii, legatarul, beneficiar al unui teren, nu mai are cetăţenie română.
c) neacceptarea legatului de către legatar (ari. 928 C.civ.) ;
Neacceptarea legatului de către legatar, după deschiderea moştenirii atrage
caducitatea acestuia. Ca şi moştenitorul legal, legatarul are, potrivii dispoziţiilor art. 686
C.civ. , dreptul de a opta cu privire la succesiunea ce i se cuvine, în sensul de a o
accepta (pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar) ori de a o repudia. Dacă legatarul
refuză legatul, iar testatorul nu a prevăzut prin testament o substituţie vulgara, legatul
devine caduc. Pentru a opera caducitatea legatului, neacceptarea acestuia, trebuie să
intervină, sub sancţiunea nulităţii absolute, după deschiderea moştenirii.
d) pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului (art. 927 C. civ);
Pieirea bunului atrage caducitatea legatului, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
- legatul sa fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporal certe, individual
determinate. In consecinţa, nu operează caducitatea, îl cazul legatului universal şi cu
titlu universal. întrucât în ipoteza dispariţie unor bunuri din patrimoniu intervine numai
o micşorare a cantităţii bunurilor legatului şi de asemenea nu operează caducitatea, nici
în cazul legatului eu titlu particular, al cărui obiect este reprezentat de bunuri de gen
neindividualizate (întrucât genera non pereunt) sau de bunuri incorporale.
Caducitatea legatului cu titlu particular al cărui obiect este reprezentat de un bun
individual determinat intervine chiar şi în cazul pieirii dezmembrămintelor proprietăţii
şi nu numai a proprietăţii sau a nudei proprietăţi
- bunul să fi pierit în totalitate;
Pentru a interveni caducitatea legatului este necesar ca bunul să fie pierit în
totalitate. Pieirea parţială a bunului legat are ca efect numai micşorarea emolumentului
(cantităţii bunurilor) şi nu caducitatea (parţială) a legatului. Spre deosebire de dreptul
francez, dreptul nostru nu permite acordarea de despăgubiri sau de indemnizaţii de
asigurare legatarului decât în cazul pieirii parţiale.
Numai în mod excepţional, legatarul poate beneficia în cazul pieirii totale a
bunului legat de despăgubiri sau de indemnizaţii de asigurare. Excepţia este
reprezentată de ipoteza în care. din interpretarea voinţei testatorului, exprimată în actul
său de ultimă voinţă, rezultă intenţia acestuia de a-i acorda legatarului, în cazul pieirii
totale a bunului legat, dreptul la creanţa de despăgubire sau la indemnizaţia de
asigurare.
-pieirea să aibă loc, în timpul vieţii testatorului;
90
 Caducitatea legatului nu intervine decât dacă bunul legat piere în timpul vieţii
testatorului, adică între momentul întocmirii testamentului şi deschiderea moştenirii.
Dacă bunul nu există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul pentru lipsa
obiectului. Dacă bunul piere ulterior deschiderii moştenirii, legatul nu este caduc,
întrucât legatarul a dobândit proprietatea bunului de la data morţii testatorului. În
această ipoteză, se pune problema suportării riscului pieirii bunului de către proprietar
(legatar), potrivit principiului res perii domino. Persoana obligată să predea bunului
legat suportă riscul pieirii acestuia numai dacă a fost pusă în întârziere cu privire la
obligaţia de predare a bunului şi numai dacă nu reuşeşte să dovedească că bunul ar fi
pierit şi la legatar, dacă i s-ar fi predat. De asemenea, aceasta răspunde, în condiţiile
dreptului comun, pentru pieirea bunului legat din culpa sa.
Regula, potrivit căreia caducitatea operează numai dacă bunul legat piere în timpul
vieţii testatorului, comportă următoarea excepţie: în cazul legatului sub condiţie
suspensivă, pieirea bunului legat atrage caducitatea dispoziţiei testamentare în cauză,
chiar dacă aceasta se produce după momentul deschiderii moştenirii, dar mai înainte de
realizarea condiţiei .
-pieirea bunului poate fi cauzată de un caz fortuit sau de forţă majoră ori poate fi
imputată unei terţe persoane sau chiar legatarului ori testatori.
Fapta intenţionată a testatorului care are ca urmare pieirea bunului legat constituie
revocare voluntară a legatului şi nu cauză de caducitate. Înstrăinarea bunului,
independent de voinţa testatorului, precum vînzarea la cererea creditorilor sau
exproprierea pentru cauză de utilitate publică este asimilată de doctrină cu pieirea
bunului. In consecinţă legatul unui bun. înstrăinat fără voia testatorului, devine caduc,
înstrăinarea s-a produs în timpul vieţii testatorului.
e) alte cauze cu efecte asemănătoare caducităţii.
Literatura de specialitate adaugă celor patru cauze legale de c citate altele, precum:
neîndeplinirea condiţiei suspensive care afectează legatul"; depăşirea cotităţii
disponibile", dispariţia cauzei impulsive şi determinante a actului de liberalitate ; lipsa
autorizaţiei la care face referire art. 811 C.civ. De fapt, aceste cauze atrag, ca şi
caducităţi ineficacitatea legatului, însă nu sunt veritabile cauze de caducitate întrucât
aceasta presupune imposibilitatea executării legatului din cauze obiective, apărute după
momentul întocmirii testamentului şi independent de voinţa legatarului .
Literatura de specialitate manifestă interes faţă de soarta legatului secundar, grefat pe un
legat principal, devenit caduc. Este posibil ca, pe legatul principal, devenit caduc, să fie
grefat un legat secundar. Un astfel de exemplu îl constituie ipoteza în care legatarul al
cărui legal a deveni caduc este însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane
(legatarul unui autoturism este însărcinat cu plata unei sume de bani în favoarea unei
terţe persoane). Caducitatea legatului principal nu atrage caducitatea şi legalului
secundar, decât dacă cel dintâi este un legat cu titlu particular, iar obiectul său piere în
totalitate, în condiţiile art. 927 C.civ, în ori în cealaltă situaţie, legatul secundar nu este
afectat de caducitatea legatului principal.

91
5. Exheredarea (dezmoştenirea)

§1. Noţiunea exheredării

Legislaţia noastră nu reglementează dezmoştenirea, dar nici nu o interzice, astfel
încât posibilitatea exheredării este unanim recunoscută de literatura de specialitate. De
fapt. Codul civil face referire indirecta la exheredare prin dispoziţiile sale referitoare Ia
rezerva succesorală.
Exheredarea este dispoziţia testamentară, prin care testatorul înlătură la
moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali. Spre deosebire de dispoziţii
testamentare, care conferă drepturi şi care pot fi în calificate în consecinţă, ca
reprezentând dispoziţii testamentare pozitive, exheredarea înlăturând succesibilii de la
moştenire poate fi calificată ca reprezentând o dispoziţie testamentară negativă.
Testatorul are libertatea de a dezmoşteni, exclusiv după bunul său plac, orice
moştenitor legal, nu numai rudele din cele patru clase de moştenitori legali, ci şi soţul
supravieţuitor. Spre deosebire de moştenitorii nerezervatari. care pot fi dezmoşteniţi în
totalitate, moştenitorii rezervatari pot fi dezmoşteniţi numai în limita cotităţii
disponibile. Aceştia din urmă vor culege, ca urmare a exheredării numai o cotă din
moştenire, denumită rezervă succesorală.
Deşi dezmoşteniţi (lipsiţi de emolumentul succesoral), moştenitorii îşi păstrează
aceasta calitate şi. în virtutea acesteia, au următoarele drepturi:
- să ceară anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare;
- să ceară revocarea judecătorească a legatelor;
- să ceară constatarea caducităţii legatelor;
- moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi au posibilitatea de la reducţiunea liberalităţilor
excesive;
- să ceară inventarierea şi luarea măsurilor de conservare a bunilor succesorale (art. 70
şi urm. din Legea nr. 36/1995);
- de a li se comunica, de către notarul public, măsurile de conserva a bunurilor,
- de a fi citaţi la dezbaterea moştenirii, chiar dacă nu sunt moştenitori rezervatari şi prin
legate a fost epuizată întreaga moştenire a defuncţilor

§2. Felurile exheredării

După modul de manifestare a voinţei, exheredarea poate fi: indirectă şi cu titlu de
sancţiune.
a) Exheredarea directă (sau expresă) rezultă din voinţa externă a testatorului,
materializată în testament, de a dezmoşteni pe toţi moştenitorii legali sau numai o parte
a acestora. Aşadar, exheredarea poate fi totală sau parţială.
Dacă exheredarea directă vizează toţi moştenitorii legali ai testamentului (inclusiv
unicul moştenitor), aceasta este totală. Dacă testatorul desmoşteneşte toţi moştenitorii
săi legali şi nu a instituit nici un legatar, moştenirea sa va deveni vacantă şi va fi culeasă
de către stat.
Dimpotrivă, exheredarea directă, ce are ca efect înlăturarea de la moştenire de către
testator a unuia sau mai multor moştenitori legali este parţială. în această ipoteză,
92
moştenirea testatorului (după totalitate sau numai cotitatea disponibilă) va fi culeasă, în
absenţi moştenitorilor, de către comoştenitorul celui exheredat sau de către moştenitori
subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
Exheredarea moştenitorilor rezervatari este întotdeauna întrucât aceştia vor culege.
în puterea legii, rezerva succesorală. lor. exheredarea produce efecte numai în limitele
cotităţii disponibile
Dacă de cujus are un singur copil pe care-1 dezmoşteneşte şi nu instituie legatari, acesta
va culege 1/2 din moştenire, corespunzând sale succesorale şi nu întreaga moştenire, pe
care ar fi putut-o culege dacă nu ar fi fost dezmoştenit. Cealaltă jumătate a moştenirii
revin moştenitorilor legali subsecvenţi.
Dacă însă de cujus are doi copii şi dezmoşteneşte numai pe unul dintre aceştia, cel
dezmoştenit va culege numai 1/3 din moştenire, corespunzând rezervei sale legale iar
celălalt copil nedezmoştenit al defunctului culege restul de 2/3 din moştenire.
b) Exheredarea indirectă rezultă implicit din faptul instituirii de către testator a unor
legatari care vor culege moştenirea. În acest caz testatorul nu precizează expres faptul
dezmoştenirii unor moştenitori legali rezervatari sau nerezervatari însă instituie unul sau
mai mulţi legatari care vor culege cotitatea disponibilă sau întreaga moştenire. Spre
exemplu testatorul desemnează un legatar universal sau doi legatari cu titlu universal
fiecare pentru o cotă de ½ din moştenire. Aşadar exheredarea indirectă este realizată
printr-un legat.
c) Exheredarea sancţiune reprezintă acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca în justiţie
testamentul. O astfel de exheredare vizează fie moştenitorul care ar ataca dispoziţia
testamentară prin care a fost instituit un legat cu titlu particular, în favoarea altei
persoane. Dispoziţia care conţine o exheredare sancţiune este analizată ca un legat sub
condiţie rezolutorie expresă.
- eexheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor moştenitor rezervatari,
chiar dacă aceştia au atacat în justiţie testamentul.Aşa dar, exheredarea sancţiune nu
vizează rezerva succesorală, însă afectează cotitatea disponibilă.
- exheredarea sancţiune nu poate împiedica pe moştenitori să ceară bconstatarea nulităţii
dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, în temeiul art. 5
C.civ. Rezultă, aşadar, că exheredarea sancţiune este nulă, dacă urmăreşte să apere
dispoziţii testamentare ilicite sau imorale.
In literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra necesităţii interpreţii restrictive a
clauzei de exheredare sancţiune. În acest sens, s-a apreciat că nu trebuie să opereze
această sancţiune, în ipoteza în care moştenitorul legal sau legatarul solicită instanţei de
judecată numai interpretarea dispoziţiilor neclare sau obscure ale testamentului sau în
faza în care moştenitorul rezervatar solicită numai ca instanţa de judecată să verifice
dacă prin liberalităţile făcute de defunct s-a depăşit nu cotitatea disponibilă şi s-a adus
atingere rezervei succesorale. De asemenea, s-a apreciat că instanţa chemată să se
pronunţe asupra validităţiii testamentului trebuie să aprecieze şi asupra validităţii
clauzei penale de exheredare. Aceasta îşi produce efectele, în baza hotărârii
judecătoreşti definitive, însă retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.

93
6. Execuţia testamentară
Noţiunea execuţiei testamentare
Execuţia testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la îndeplinire dispoziţiile
unui testament. De regulă, obligaţia de a executa testamentul l revine moştenitorilor
legali sau legatarului universal. Testatorul însă poate desemna prin testament, unul sau
mai mulţi executori testamentari (art. 910 C.civ.). Rezultă, aşadar, că numirea executor
testamentar nu este obligatorie.
Numirea executorului se poate face numai prin testament (chiar codicil, realizat ulterior
testamentului, însă în formă testamentară), după regulile de desemnare a legatarului.
Similar, revocarea unui ex testamentar se realizează, în general, după aceleaşi reguli ca
şi revocarea legatelor (art. 920 şi urm. C.civ.).
De regulă, testatorul procedează la numirea unui executor testamentar pentru a-i
degreva pe moştenitori de această sarcină sau în ipoteza în care ştie că moştenitorii săi
nu pot (fiind incapabili, minori sau puşi interdicţie judecătorească) sau nu vor să asigure
executarea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă.
Executor testamentar poate fi orice persoană ce are deplină capacitate exerciţiu la data
deschiderii moştenirii (art. 913 şi art. 915 C.civ.).
Aşa dar oate fi numită executor testamentar şi persoana insolvabilă. în măsura în
aceasta este de bună-credinţă şi chiar şi o persoană incapabilă de a primi de la testator,
dacă are capacitatea de a se obliga. Incapabilul de a primi de la testator poate fi
desemnat executor testamentar, însă nu poate fi renumerat forma unei liberalităţi
testamentare. Dacă remuneraţia acestuia simulează un legat, instanţa de judecată o poate
diminua până la valoarea serviciilor prestate. Executorul testamentar care este capabil
de a primi de la testator poate beneficia însă de un legat remuneratoriu. Aşadar, pentru
a beneficia un legat remuneratoriu, executorul testamentar trebuie să deţină
capacitatea de a primi de la testator, cât şi capacitatea de a fi executor. Poate avea
calitatea de executor testamentar şi notarul public, în măsura în care este învestit în
cauză cu desfăşurarea procedurii succesorale notarială asemenea, poate fi desemnat în
calitate de executor testamentar un avocat.
Nu poate dobândi calitatea de executor testamentar persoana pusă sub interdicţie sau
minorul, chiar dacă aceştia ar avea încuviinţarea reprezentanţilor lor legal şi autorizarea
autorităţi tutelare. De asemenea, nu poate avea calitatea de executor testamentar
unitatea administra teritorială întrucât aceasta nu poate administra un patrimoniu străin,
în mod gratuit.
Testatorul poate desemna în vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor sale de ultimă
voinţă, unul sau mai mulţi executori, care pot avea următoarele atribuţii:
- atribuţii divizate, caz în care fiecare dintre aceştia trebuie să îndeplinească în totalitate
propriile atribuţii;
- atribuţii conjunctive, caz în care oricare dintre executori poate pune în execuţie în
totalitate, dispoziţiile testamentare;
- atribuţii subsidiare, pentru ipoteza în care primul executor desemnat nu poate sau nu
vrea să accepte această însărcinare.
De asemenea, testatorul are posibilitatea de a evita, în cazul atribuţiilor conjunctive ale
executorilor testamentari, ca numai unul dintre aceştia să se ocupe de execuţia
94
testamentului, prin inserarea în testament a obligaţiei executorilor testamentari de a
lucra împreună (art. 918 C.civ.).
Atestarea calităţii de executor testamentar se va face cu testamentul prin care acesta a
fost instituit.
Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera persoanei instituita de
testator în calitate de executor testamentar un certificat care atestă această calitate şi, cu
acelaşi prilej, vor fi determinate drepturile şi obligaţiile acestuia, precum şi întinderea
lor.

Atribuţiile executorului testamentar

Atribuţiile executorului testamentar diferă, după cum acestuia i s-a atribuit sau nu de
către testator sezina, adică posesia, în tot sau în parte, a succesorale.

3.1. Executorul testamentar fără sezină

Executorul testamentar fără sezină este cel care nu are sezina (nu are detenţia) bunurilor
mobile ale moştenirii. El are, potrivit art. 916 C.civ., următoarele atribuţii:
a) să ceară punerea sub sigiliu a bunurilor vizate de pericolul înstrăinării pierderii.
înlocuirii sau distrugerii, dacă există moştenitori minori, interzişi sau dispăruţi [art. 916
alin. (1) C.civ. şi art. 72 din Legea 136/1995]. Dacă nu există astfel de moştenitori,
executorul testamentar nu este ţinut de obligaţia de a cere punerea sigiliilor însă are
această facultate.
b) să stăruie, pe lângă notarul public, să se facă inventarul bunurilor mobile ale
succesiunii, în prezenţa moştenitorilor prezumtivi [art. 916 alin (2)C.civ. şi art. 70 şi
urm. din Legea nr. 36/1995];
c) dacă nu există „sumă îndestulătoare pentru plata legatelor", executorul testamentar va
cere „vinderea mişcătoarelor" [art. 916 alin. 2. C.civ.], pentru a asigura astfel executarea
dispoziţiilor testamentare;
d) să se îngrijească de luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale;
e) în caz de contestaţie a executării dispoziţiilor testamentare, executorul are obligaţia
de a interveni în proces, pentru a apăra validitatea testamentului
S-a susţinut, în literatura de specialitate, că executorul testamentar poate apăra
validitatea dispoziţiilor testamentare, împotriva persoana obligate să le execute, atât pe
cale principală, printr-o acţiune, cât şi pe cale incidentală.
Pentru a putea să-şi exercite atribuţiile conferite de lege, este necesiţi ca executorul
testamentar să fie citat în cadrul procedurii succesoralei notariale, alături de moştenitorii
legali şi de legatari (art. 75 din Legea nr. 36/1995)

3.2. Executorul testamentar cu sezină

Executorul testamentar cu sezină este acela care are puteri mai largi decât executorul
testamentar fără sezină, întrucât deţine bunurile mobile ale succesiunii, în scopul
executării dispoziţiilor testamentare.
Sezina trebuie atribuită, în mod expres, de către testator, nu însă într-o formulă
sacramentală.

95
Se admite. în doctrină , că este executor sezinar executorul împuternicit să plătească
legatele, care au ca obiect bunuri mobile, precum şi executorul instituit sub aparenţa
unui legatar universal.
În scopul de a depăşi limitele legale ale atribuţiilor unui executor testamentar, testatorul
poate numi, sub aparenţa unui legatar universal, un executor testamentar. Această
simulare rezultă din faptul că moştenirea este absorbită, aproape în totalitate, de către
alte legate (cu titlu universal şi cu titlu particular) şi de sarcinile moştenirii. Legatarului
universal îi rămâne, după executarea legalelor şi a sarcinilor, cel mult valoarea
remuneraţiei serviciilor prestate. Persoanele interesate (de regulă, moştenitorii legali)
pot cere instanţei de judecată să constate că, în fapt, intenţia testatorului a fost aceea de
a numi un executor testamentar şi nu un legatar universal şi să limiteze, în condiţiile
legii, atribuţiile acestuia. Dacă însă, în aceeaşi persoană sunt întrunite, în mod real, atât
calitatea de succesor universal, cât şi cea de executor testamentar, nu va mai opera
limitarea atribuţiilor executorului testamentar, acestea fiind completate de cele ale unui
succesor universal. Prin certificatul de executor testamentar, eliberat acestuia de către
notarul public, vor fi stabilite următoarele elemente: calitatea de executor sezinar,
bunurile mobile (în totalitate sau în parte) vizate de sezină, durata sezinei şi sarcinile pe
care executorul trebuie să le îndeplinească.

Natura juridică, obiectul şi durata sezinei

I. Natura juridică a sezinei
Sezina executorului testamentar nu trebuie confundată cu sezina moştenitorilor legali ai
defunctului, rude în linie directă cu acesta. In virtutea sezinei. moştenitorii legali
sezinari au nu numai posesiunea, ci chiar proprietatea bunurilor succesorale, indiferent
că acestea sunt mobile sau imobile. Dimpotrivă, sezina executorului testamentar este
numai o simpla detenţie precară, deşi legea o denumeşte „posesiune" şi vizează numai
bunurile mobile. Executorul testamentar deţine, în virtutea sezinei. bunurile mobile
succesorale. în numele moştenitorilor legali sau testamentari, acestui din urmă
fiind adevăraţii lor proprietari. Literatura de specialitate 1-a denumit pe executorul
testamentar cu sezină un simplu „sechestru" împuternicit să asigure executarea sau să
execute anumite dispoziţii testamentare.
Executorul testamentar, deţinând în virtutea sezinei atribuite testator bunurile mobile ale
succesiunii, are dreptul de a refuza preda acestora succesorilor universali, dacă, potrivit
voinţei testatorului, trebuie să revină legatarilor cu titlu particular sau trebuie să fie
distruse.
Având conţinut diferit, sezina executorilor testamentari poate coexista cât priveşte
bunurile mobile succesorale şi în limitele stabilite testament, cu sezina
moştenitorilor legali.
//. Obiectul sezinei
Sezina are ca obiect, potrivit art. 911 C.civ., bunurile mobile, { totalitate sau în parte,
existente în masa succesorală, la data deschid succesiunii. întinderea sezinei este
determinată de testator, în funcţiei dispoziţiile testamentare care urmează să fie
executate. Prin interpreţi per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că
sezina poate avea ca obiect bunurile imobile şi fructele acestora.
96
///. Durata sezinei
Durata sezinei va fi determinată, în baza dispoziţiilor art. 911 de către testator, însă, în
nici un caz, nu va depăşi un an. de la deschiderii moştenirii. Drept urmare, durata
sezinei nu va putea fi prelung nici de către instanţa de judecată. Dimpotrivă însă. durata
acesteia va putea fi limitată. Astfel, sezina va înceta, mai înainte de împlinirea unui an.
în următoarele cazuri:
- testatorul a dispus ca sezina să aibă o durată mai mică de un an;
- moştenitorii, în baza dispoziţiilor art. 912 C.civ., oferă sume îndestulătoare pentru
plata legatelor mobiliare sau fac dovada că aceste legate;
- executorul decedează. înainte de împlinirea termenului de un an. Ca regulă, durata
sezinei se calculează de la data deschiderii moştenirii.
În cazurile în care executarea testamentului nu poate fi începută, de la data deschiderii
moştenirii, durata sezinei se calculează de la data Ia care execuţia devine posibilă.
Constituie astfel de cazuri, cu titlu de exemplu, următoarele
- testamentul a fost descoperit la o dată ulterioară deschiderii. moştenirii;
- testamentul a fost contestat;
- testatorul a fost declarat mort, pe cale judecătorească.
Sezina încetează, fie prin expirarea termenului, fie prin executarea legaterlor. Înşelarea
sezinei nu atrage, în mod necesar şi încetarea executării.

97