Ancheta

Este metoda cea mai utilizată în cercetarea sociologică, fiind cea mai cunoscută, fiind uneori identificată
cu cercetarea sociologică însăşi.

Definiţii
Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. Prezint mai jos
câteva dintre acestea pentru a ilustra varietatea posibilităţilor de abordare.

„O metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii

despre populaţia din care este extras eşantionul. „
(Ferber, apud May, 1990, p. 65)

„Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat ( un stat, un grup etnic, o
regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă cuantificabilă.”
(Javeau, 1970 )

Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.) la nivelul
grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi
explicării lor.
(Cauc, 1997, p. 167)

În cele ce urmează vom aborda câteva probleme de clasificare: raporturile metodei cu sondajele de opinie
şi cu interviul sociologic (ca metodă).

Raportul dintre anchetă şi sondaj

Ancheta sociologică include, ca şi categorie, sondajul. Sondajele sunt anchete pur şi simplu. Dar trebuie
să fie făcute de profesionişti. Nu ajunge să fii în stare să extragi un eşantion aleator, pentru a putea
accepta rezultatele unui sondaj.
Sondajul se ocupă mai ales cu descrierea opiniilor. Sondajele, spre deosebire de majoritatea
celorlalte anchete, sunt mai rapide, mai eficiente. Pe de altă parte, ancheta face uz de metode
complementare (observaţia, analiza documentară)

Iluţ şi Rotariu (1997) dezbat pe larg relaţia dintre anchetă şi sondaj? Ei identifică următoarele
caracteristici ale sondajelor:
 centrare pe aspectul opinional
 centrare pe probleme de interes public
 pronunţat caracter descriptiv
 realizate foarte rapid
 rezultatele sunt prezentate rapid
 se realizează la comanda unui beneficiar
 fac parte din viaţa unei societăţi democratice

Ancheta, curs Adrian Hatos

Anchetă şi interviu
De ce şi de către cine se identifică cele două metode? Metodologul român Chelcea (1998) precum şi mulţi
autori anglo-saxoni operează această identificare. Logica lor ar fi următoarea: aplicarea chestionarelor
presupune adeseori intervievarea (discuţia între un operator şi subiect) prin urmare, ancheta ar fi doar o
formă a interviului standardizat – iar chestionarul – ghid de interviu standardizat.
De fapt, diferenţele sunt esenţiale şi ţin de orientările metodologice diferite care susţin cele două
metode, de calitatea datelor obţinute, de modalitatea de prelucrare şi de finalitatea teoretică şi
paradigmatică a cercetării.

Ancheta, tehnici (directă, indirectă) – de ce îi zice directă la cea în care informaţia este obţinută prin
intermediar (operatorul de interviu?)
Interviul (individual, de grup)

Caracteristicile anchetei:
 metodă cantitativă, accent pe validitatea şi fidelitatea măsurărilor, prelucrare statistică
 rezultatele sunt generalizabile – se lucrează pe eşantioane reprezentative
 ţine de metodologia pozitivistă – empiristă

Caracteristicile metodologice ale interviului:

 tehnică (metodă) etnografică, calitativă
 datele sunt arareori cuantificate şi analizate statistic
 se lucrează pe un număr redus de cazuri, pe loturi, grupuri care nu sunt reprezentative

Este adevărat că uneori se utilizează protocoale de interviu pentru a obţine date care vor fi utilizate în
analize cantitative. Aceasta se întâmplă:
- în preanchetă (când se explorează o problematică mai puţin cunoscută şi se experimentează
construcţia unui instrument – chestionar – într-o temă sau pentru o populaţie – puţin cunoscută);
- când cercetătorii au dificultăţi în operaţionalizarea anumitor concepte, excluzând situaţiile de mai
sus, e vorba de cercetători cam tâmpiţei;
- când protocoalele de interviu sunt folosite pentru analiză secundară – analiza lor de conţinut.

Faptul că se foloseşte interviul în asociere cu metodele cantitative nu-l face metodă cantitativă în sine. În
primele două situaţii interviul este doar o cale spre realizarea unui chestionar, spre desăvârşirea unei
anchete concrete. În situaţia în care interviurile se prelucrează prin analiză de conţinut (ceea ce, îndeobşte,
nu se face) pe analist îl interesează caracteristicile discursului, ale textului, pe care încearcă să le descrie
cantitativ. Premisa anchetei este că datele obţinute se referă la o realitate obiectivă, la ceva care este
dincolo de discurs.

Ce fel de informaţii se caută

Ancheta poate servi la înregistrarea următoarelor categorii de caracteristici ale populaţiei investigate:
 opinii, atitudini, comportamente
 aspiraţii, trebuinţe, motivaţii
 cunoştinţe
 caracteristici demografice
 caracteristici ale mediului sociale

Ancheta poate servi la:

 descriere
 explorare
  explicare (verificare de ipoteze, construcţie de modele) – uzând de canonul variaţiilor
concomitente, pe care Durkheim l-a considerat calea fundamentală a sociologiei (Durkheim,
1974), care poate fi aplicat în forme foarte diversificate disponibile în aplicaţiile statistice.

Etapele unei anchete sociologice

Tehnicile de anchetă
Una dintre momentele importante ale planificării unei anchete sociologice este alegerea tehnicii
care va fi folosită. Modalitatea de administrare defineşte tehnicile de anchetă, care sunt următoarele:
- Anchetă directă
- Anchetă indirectă
Diferenţa dintre cele două modalităţi constă în modalitatea de colectare a datelor. În cazul anchetei
indirecte instrumentul de cercetare, chestionarul, este completat de către subiect, în timp ce la ancheta
directă, operaţiunea aceasta îi revine operatorului de anchetă, care poate realiza comunicarea cu subiectul
pe diferite căi.
Tehnica de anchetă este aleasă în funcţie de obiective de reprezentativitate, validitate şi fidelitate
constrânse de tema cercetării şi de populaţia cercetării, pe de o parte, şi de considerente de fezabilitate a
culegerii datelor.

Exemple:
1. În cazul unei cercetări care are ca obiect adaptarea adolescenţilor la viaţa şcolară, vom alege un
eşantion stratificat de tip cluster (vom selecta aleator clase de elevi şi vom aplica chestionarele la toţi
elevii claselor selectate) tehnica cea mai fezabilă este cea indirectă de tip extemporal.
2. Anchetele privind incidenţa corupţiei în rândul agenţilor economici recurg cel mai adesea la tehnica
autoadministrarii, din motive lesne de înţeles.

Ancheta directă are ca variante, definite de modalitatea de comunicare dintre operator şi subiect:
- faţă în faţă, la domiciliu, de obicei, dar oriunde unde e potrivit. Cel mai bine este la domiciliul,
totuşi; De ce – cadrele de eşantionare trimit la domicilii (avem de fapt populaţii de domicilii din
care selectăm, apoi din fiecare locuinţă trebuie să alegem persoana). Când instrumentul este lung,
e recomandabil ca interviul să se realizeze la domiciliu (confort, sentimentul controlului). Se
poate face observaţie (să se valideze răspunsurile subiecţilor). Are cea mai mică rată de non-
răspunsuri parţiale datorită prezenţei operatorului.
- prin telefon, tehnică descrisă mai jos.

Anchetele prin telefon

Anchetele realizate prin telefon, în care comunicarea între operator şi subiect se realizează telefonic este o
procedură foarte populară de culegere a datelor în ţările occidentale. Colectarea telefonică a informaţiilor
este o strategie fezabilă în aceste ţări deoarece un procent satisfăcător de cămine dispun de abonament
telefonic (peste 90%). În alte contexte, mai deprivate din punct de vedere economic sau al infrastructurii
disponibile, aplicarea telefonică a chestionarelor nu este recomandabilă datorită problemelor de
reprezentativitate. Astfel este situaţia şi în România unde ponderea gospodăriilor care au acces direct la
reţeaua telefonică este de sub 50%. Deoarece deţinerea abonamentelor telefonice nu este omogen
distribuită în populaţie sunt rare situaţiile în care prin procedura aceasta se pot constitui eşantioane
reprezentative.
Americanii au dezvoltat cel mai bine tehnica anchetei telefonice. Aceasta se realizează direct prin
calculatoare conectate prin modemuri la reţeaua telefonică (computer assisted telephone inteviewing),
dotate cu microfoane şi căşti. Calculatorul generează aleator numărul de telefon (random digit dialing) iar
datele se introduc de către operator direct în baza de date. Este, în mod cert, cea mai rapidă şi ieftină
modalitate de a realiza o anchetă.

Avantajele anchetelor prin telefon:

 rapiditate ( se pot realiza 500 chestionare cu 30 operatori, într-o zi);
 mare arie de acţiune (se pot lua eşantioane aleatoare din toate localităţile patriei);
 cost redus (telefonul e mai ieftin decât deplasare, diurnă etc.);
 fiabilitate (puţine refuzuri, oricum mai puţine decât în cazul în care subiectul este solicitat să
primească în casă un străin);
 studiu pilot în condiţii ideale (se poate îmbunătăţi instrumentul pe parcurs, cooperare, coordonare
permanentă între membri echipei de cercetare);
 control constant al terenului (întrucât totul se întâmplă într-o cameră cu telefoane);
 introducerea rapidă a datelor.
Anchetă indirectă (în scris, sau prin autoadministrarea chestionarului)

Modalităţi de aplicare în scris:

 în prezenţa operatorului (care îi oferă instrucţiuni)
 aplicarea în grup (tip extemporal)
 prin poştă
 chestionare publicate în presă
Avantaje autoadministrării sunt multiple:
 cost redus;
 se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului;
 se înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare ale operatorului;
 anonimatul răspunsului este mai bine protejat;
 operatorul are timp de gândire;
 subiecţii pot fi dispersaţi în teritoriu.
Dezavantaje pot, la rândul lor, afecta validitatea cercetării:
 nu ştim, în funcţie de modalitatea de administrare, cine răspunde la chestionar
 se pierde spontaneitatea răspunsurilor
 se pierde posibilitatea de a se elimina efectul de contaminare a răspunsurilor
 multe non-răspunsuri
 se pierde multă informaţie (oamenii scriu greu)
 teama de răspunsuri în scris
 apar multe erori datorate chestionarului
 nu putem clarifica sensul anumitor răspunsuri.

Ancheta poştală (după Babbie, 1994)

Metoda de bază în acest caz este distribuirea chestionarelor în cutiile poştale. Se introduc în cutiile
poştale: chestionarul, scrisoare explicativă şi un plic timbrat. (în cazul în care introduceţi plicuri timbrate
plătiţi şi pentru subiecţii care nu vor completa chestionarul. Probabil că există soluţii, negociabile cu
Poşta Română, pentru problema asta).
Problema cea mai spinoasă la distribuirea prin poştă o constituie rata de retururi – procentul din
chestionare care sunt returnate completate cercetătorilor. În cazul de bază, în care se face simpla
distribuire, prezentată mai sus, rata obişnuită de retururi nu depăşeşte 30%, care este arareori
satisfăcătoare. Supărător este mai ales faptul că eşantionul astfel obţinut nu constituie niciodată un
eşantion reprezentativ, completarea şi returnarea chestionarelor depinzând de diferite caracteristici socio-
demografice ale subiecţilor.
Esenţial este de a face completarea şi returnarea chestionarului mai uşoară îmbunătăţeşte calitatea
studiului.

Monitorizarea retururilor
Se poate urmări rata retururilor printr-un grafic care va cuprinde, pe zile, numărul de chestionare
returnate, ca şi frecvenţa cumulată a acestora. Urmărind curba retururilor va fi mai uşor să stabiliţi când să
interveniţi pentru a stimula completarea şi expedierea chestionarelor completate.
Chestionarele primite vor primi numere de ordine, corespunzătoare ordinii în care au sosit, chiar
dacă au fost deja atribuite alte numere de identificare. Aceasta va contribui la evaluarea erorilor induse de
non-răspunsuri.
Exemplu
Să presupunem că vârsta subiecţilor este corelată linear negativ cu acest număr de ordine (cei
tineri răspund mai greu, nu-I interesează, spre exemplu). Este corect să presupunem că, după
 utilizarea mai tehnicilor de stimulare a răspunsurilor, cei care nu au răspuns fac parte din
categoriile cele mai tinere. Datele pot fi ponderate în consecinţă.

Ce se poate face?
• O strategie care poate fi aplicată este colectarea chestionarelor de către operatori de la domiciliul
subiecţilor. Aceasta va mări rata retururilor.
• Pentru mărirea ratei retururilor se pot folosi chestionare auto-timbrate, care nu mai solicită
introducerea în plicuri.
• Cea mai eficientă soluţie găsită până acum este stimularea periodică a subiecţilor în direcţia
completării şi returnării chestionarelor. Se utilizează aşa-numitele scrisori de urmărire (follow-up
mailing). Concret, după un număr de zile, cercetătorii trimit subiecţilor de la care nu au primit
încă instrumentele de cercetare completate plicuri conţinând chestionarul şi o scrisoare în care se
justifică necesitatea completării chestionarului. Treaba asta se poate face de 2-3 ori, şi se pot
obţine chiar 80% din chestionare completate.
• Utilizarea de stimulente materiale: Într-o cercetare realizată de noi la Cluj am organizat o
tombolă, în care cei care au returnat chestionarele completate puteau câştiga premii, cât de cât
substanţiale. Cu toate acestea nu ne-au fost returnate mai mult de 25% din chestionare.
Specialiştii Universităţii din Hawaii au identificat un model de retururi care transcede, se pare, diferitele
specificităţi. În primele 2 săptămâni se primesc aproximativ 40% din chestionare. La alte două săptămâni
de la prima scrisoare de urmărire revin încă 20% din chestionare. Iar în cele două săptămâni care urmează
expedierii ultimei scrisori de urmărire revin încă 10% din chestionare. Chiar dacă realizarea unor cercetări
prin cercetări poştale ar produce cifre diferite, este evident că, odată cu trecerea timpului, probabilitatea
ca un chestionar să fie returnat scade.

Rate de retururi acceptabile

Rata de retururi spune destul de mult despre reprezentativitatea eşantionului obţinut (chiar dacă, şi aşa, nu
putem fi siguri cine a completat fiecare chestionar în parte). Nu există reguli cu privire la evaluarea
acurateţii datelor de anchetă poştală funcţie de numărul de chestionare completate şi returnate. Totuşi se
pot face unele evaluări pe baza experienţei de cercetare. Babbie notează astfel următoarele rate de retur:
- 50% - adecvat
- cel puţin 60% - bun
- cel puţin 70% - foarte bun

Ancheta directă
Calitatea datelor rezultate din anchetele directe depinde în mare parte de operatorii de interviu. astfel, o
buna parte din atenţia cercetătorilor trebuie sa se îndrepte către soluţionarea unor probleme legate de
selecţia, instruirea, motivarea si supervizarea operatorilor de ancheta.

Erori datorate operatorilor

Rotariu şi Iluţ (1997, pp. 112-114) trec în revista mai multe tipuri de erori din anchete, care pot fi atribuite
operatorilor:
Erori determinate de trăsături de personalitate
Acestea includ aspecte care variază de la aspectul fizic, la cel comportamental până la aspectul moral
care determina refuzuri sau erori de completare intenţionate sau nu . aici intra si fraudele comise de
operatori - când aceştia, în mod deliberat, deformează răspunsurile subiecţilor sau completează de la sine
din burta chestionare sau porţiuni din instrumente de cercetare.
Erori determinate de corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opinia intervievatorului
Asemenea corelaţii pot apare în legătură cu temele investigate - operatori puternic partizani vor tinde sa
deformeze rezultatele cum ar fi de exemplu operatorul greco-catolicul din Cluj, care avea sistematic, 80-
90 din subiecţi greco-catolici şi votanţi ai PNŢCD .
Erori rezultate din anticipaţiile operatorului
Ele pot fi de mai multe tipuri:
 anticipaţii de structura-atitudine: pe baza răspunsurilor la primele întrebări cercetătorul
evaluează structura atitudinală a subiectului îl etichetează, clasifica; ex.: stânga, dreapta si va
interpreta răspunsurile la întrebările următoare prin prisma acestei clasificări;
 anticipaţii de rol: operatorii tind sa clasifice subiecţii după date obiective factuale iar în cazul în
care primesc răspunsuri ambigue, vagi, sa decidă pentru răspunsul "adecvat" respectivei categorii
rol ;
 anticipaţii de probabilitate - operatorii au, uneori, supoziţii despre distribuţia anumitor variabile
opinii sau factuale în populaţia pe care o investighează. daca datele din teren nu confirma aceste
supoziţii, unii operatori tind sa schimbe răspunsurile pentru a le face conforme cu aceste teorii.

Caracteristicile operatorului
Erorile datorate operatorilor pot fi minimizate printr-o selecţie riguroasa a operatorilor, motivarea lor,
instruire de calitate si control strict, care sa sancţioneze orice abatere. se poate vorbi de încercarea de a
construi un portret robot al operatorului ideal ( Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 184 ). operatorul trebuie sa fie
plăcut din punct de vedere fizic, de preferat de sex feminin. din punct de vedere psihologic, se recomanda
ca operatorii sa fie extrovertiţi, cu abilităţi de comunicare si cu un anumit grad de empatie vis-a-vis de
subiecţi fără a exagera în momente de compasiune, care pot compromite cercetarea pregătirea anchetei
directe. Importante sunt şi trăsăturile de caracter, cinstea, corectitudinea şi conştiinciozitatea fiind
cerinţe fără de care nu se poate imagine activitatea de operator.
Operatori angajaţi?
Experienţa firmelor de sondaje şi a institutelor de cercetare arată că operatorii angajaţi manifestă arareori
aceleaşi valori dedicate corectitudinii muncii ştiinţifice pe care le întâlnim la savanţi. Pentru operatorii
angajaţi, această activitate este la fel ca orice slujbă, pe care încearcă să o ducă la îndeplinire în mod
satisfăcător. Aceasta înseamnă şi fraudă, dacă asta înseamnă o strategie satisfăcătoare din partea operatorului.
Roth (apud Baker, 1994, p. 190) spune că nu este o problemă de caracter, ci este ceea se poate aştepta de la
orice muncitor. Soluţia propusă este de a implica cât mai puternic operatorii de activitatea de cercetare. Dacă
se simt angajaţi în planificarea şi executarea proiectului de cercetare, operatorii vor fi mai puţin tentaţi să
producă fraude.

Este destul de clar că, din punctul de vedere al organizării echipei de operatori, conducătorii au de
rezolvat două probleme fundamentale:
- motivarea operatorilor care, precum în orice activitate organizată

Operatorii trebuie să fie suficient de instruiţi şi de inteligenţi pentru a îndeplini cerinţele anchetei, dar să
nu depăşească anumite praguri superioare deoarece:
- operatorii foarte educaţi sunt greu de motivat – adeseori aceştia consideră aplicarea chestionarului
ca subangajare, ceea ce determină superficialitate în aplicare sau chiar fraudă; o altă consecinţă
este că operatorii de acest gen se vor plictisi mult mai repede, vor încerca să producă variaţie în
desfăşurarea interviurilor – modifică formularea întrebărilor, comentează şi negociază cu
subiectul aspectele surprinse de întrebările din chestionar etc. ceea ce induce automat erori;
- operatorii foarte educaţi şi cei evident erudiţi/ inteligenţi pot să inhibe subiecţii (reacţii de
prestigiu, dezirabilitate socială etc.), ducând la deformarea răspunsurilor;
Instruirea operatorilor
Realizatorii cercetării vor elabora un set de instrucţiuni pentru operatori. Acest material trebuie să fie
prelucrat astfel încât cercetătorii să se asigure că prevederile sale sunt înţelese iar lămuririle necesare au
fost făcute. Setul de instrucţiuni trebuie să cuprindă toate regulile de bază pe care intervievatul trebuie să
le respecte pentru succesul cercetării. Acesta cuprinde:
- reguli generale privind interacţiunea cu subiecţii;
- reguli privind selectarea subiecţilor de interviu – adeseori revine operatorului sarcina de a stabili
persoana căreia îi va aplica instrumentul (în eşantionare pe metoda itinerariilor);
- reguli cu privire la completarea chestionarului;
- reguli cu privire la interacţiunea cu colectivul de cercetare;

Recomandări generale pentru operatori

În esenţă, recomandările care se pot face operatorilor sunt:
a. Operatorii să se poarte decent, ceea ce presupune curăţenie, modestie şi un stil
vestimentar şi comportamental care nu şochează subiecţii;
b. Operatorii să fie pur şi simplu amabili, relaxaţi şi prietenoşi, fără a fi prea familiari ori
prea insistenţi. Un intervievator bun îşi dă seama imediat cu ce fel de persoană se simte subiectul
confortabil.
c. Operatorul trebuie să cunoască instrumentul. Măcar pentru că se pierde timp preţios dacă,
în momentul aplicării chestionarului operatorul încearcă să-şi dea seama de formulările ori de
sensul unor formulări din chestionar.
d. Operatorul să respecte formulările din chestionar. Cercetările comparative au arătat că
reformularea întrebărilor poate duce la schimbarea răspunsurilor.
e. Operatorul să înregistreze precis răspunsurile. Recomandarea este evidentă pentru
întrebările închise, dar se pune acut şi în cazul întrebărilor deschise. Evident, la acest tip de
întrebări, dacă subiectul începe să bată câmpii, operatorul va fi nevoit să sintetizeze răspunsul
primit. Uneori, va fi nevoit chiar să întrerupă subiectul.

De ce acceptă oamenii să coopereze cu operatorii de interviu?

Este greu de crezut pentru mulţi dintre cei care nu sunt familiarizaţi cu cercetările realizate prin anchetă
că mii de oameni, din diferite categorii sociale, acceptă să primească necunoscuţi în căminele lor şi le
oferă informaţii de natură personală, pe care le-ar împărtăşi cu greu altor persoane. Rotariu şi Iluţ (1997,
p. 190) sintetizează motivaţiile care explică gradul destul de mare de cooperare din partea subiecţilor în
anchetele sociologice.
 reflexul de politeţe ( e greu să refuzi...)
 dorinţa de influenţare
 nevoia de a vorbi
Problemele de securitate din mediul urban, şi măsurile de securizare a locuinţelor ridică dificultăţi în
calea operatorilor.
Remarcarea gradul înalt de colaborare din partea populaţiei la realizarea anchetelor sociologice
nu înseamnă că refuzurile nu ar constitui, adeseori, o problemă serioasă în desăvârşirea operaţiunilor de
colectare a informaţiilor în anchetă. Dimpotrivă, în funcţie de momentul realizării anchetei şi de tematica
acesteia, rata refuzurilor poate ajunge la valori îngrijorătoare. Un număr mare de refuzuri afectează
negativ realizarea obiectivele cercetării în cel puţin două modalităţi:
 îngreunează culegerea datelor, întârzie obţinerea rezultatelor şi sporeşte costurile;
 poate compromite reprezentativitatea eşantionului, persoanele care refuză să colaboreze cu
operatorul neconstituind un eşantion aleator.
Evitarea unei rate mari de refuzuri subliniază importanţa momentului realizării contactului cu subiectul. O
parte din refuzuri pot fi evitate printr-o atentă pregătire a operatorilor. Cu toate acestea, contactul efectiv
cu subiecţii depinde de ei, iar cercetătorii trebuie să urmărească numărul de refuzuri obţinut de fiecare
operator. Aceia dintre operatori care înregistrează sistematic un număr mare de refuzuri vor trebui excluşi
din echipa de cercetare.

Construcţia chestionarului
Ceea ce diferenţiază ancheta de alte metode de investigare ştiinţifică este faptul că este necesară
construcţia unui instrument de colectare a datelor nou cu ocazia fiecărei investigaţii. Acest aspect este
neplăcut mai ales deoarece face dificilă compararea rezultatelor din cercetări diferite. Pe de altă parte,
întrucât nu există instrumente standardizate, cu excepţia unor scale de atitudini care au fost deja scalate pe
populaţia care urmează a fi investigată, trebuie să se abordeze faza elaborării instrumentului cu cea mai
mare atenţie.

Consideraţii generale despre chestionarul sociologic

Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă se
construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare.( De exemplu:
coeziunea grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele de
educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.). Finalitatea
acestei etape este asigurarea unei cât mai bune validităţi şi fidelităţi a măsurărilor noastre.

Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi pentru

conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele de educaţie
fizică poate să îi corespundă un singur indicator, şi deci, un singur item:

Cât de mulţumit sunteţi de orele de educaţie fizică?

4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR

Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze referitoare la
fenomenul cercetat. Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic şi
conştient construcţia instrumentului.
Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică atât în anchetele
indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne bizuim pe
aceştia, care putea adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel mai bine este ca
întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi destinate auto-
administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a formulărilor din chestionar,
intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori sistematice.

Pretestarea chestionarului şi studiul pilot

Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este pretestarea
chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat unui lot de
subiecţi selectat din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai
multe contribuţii valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:
- Identificarea întrebărilor care produc multe non-răspuunsuri sau răspunsuri evazive
- Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns
- Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin
întrebări deschise în pretestare
- Indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial
- Aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe
Mărimea şi modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de resursele şi
obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite, în care
precauţia metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane
aleatoare suficient de mari pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor
sau validitatea concurentă a unor instrumente.

De exemplu, în ancheta proiectului „Adolescenţi: viitori cetăţeni” finanţat prin grantul CNCSIS
A497/2006, am realizat înainte culegerii datelor din eşantionul planificat un studiu pilot pe un
eşantion aleator de 500 de elevi. Aceasta a permis optimizarea instrumentului de cercetare pentru
activităţile de culegere de date planificate şi îndeplinirea obiectivelor cercetării.

În cazul în care interesează doar aspecte de formulare a întrebărilor, loturi mai mici de 40-50 de
subiecţi sunt suficiente.

Chestionarul în ancheta indirectă

La chestionarea cu operatori de anchetă subiectul depinde de operator pentru accesul la întrebările de
chestionar. Prin urmare, operatorul controlează aplicarea întrebărilor din chestionar, înţelegerea lor de
către subiecţi şi înregistrarea răspunsurilor. În acest caz, discuţia trebuie să se concentreze, în mod
evident, pe evitarea erorilor pe care le pot produce operatorii. În cazul anchetelor indirecte, chestionarul
se dovedeşte foarte important, de vreme ce este interfaţa prin care subiecţii comunică cu echipa de
cercetare. Chestionarul trebuie să fie astfel construit încât datele colectate să fie valide şi fidele, altfel
spus, să aibă acelaşi înţeles pentru toţi subiecţii, înţeles care să fie identic cu cel plănuit de către
cercetător.
Reguli generale pentru construirea chestionarelor în anchete indirecte
Se pot elabora câteva reguli generale pentru construirea chestionarelor auto-administrate (Baker, 1994,
pp. 176-177):
1. Includeţi toate întrebările care acoperă interesele cercetării şi pe care planificaţi să le analizaţi;
2. Faceţi chestionarul cât mai atrăgător pentru subiecţi;
3. Chestionarul să fie cât mai scurt, în măsura în care se acoperă temele care se intenţionează a fi
analizate;
4. Instrucţiunile să fie scurte, dar să conţină toate informaţiile necesare pentru completarea
corectă a chestionarului;
5. Luaţi în considerarea toate problemele pe care le poate întâmpina un subiect în momentul în
care primeşte chestionarul. Fiţi siguri că instrumentul construit de voi rezolvă aceste probleme.

În afară de chestionar, setul de materiale recepţionat de subiect în cazul anchetei indirecte trebuie să
cuprindă şi o scrisoare de introducere şi un set de instrucţiuni.
Scrisoarea de introducere (cover letter)
Acesta va prezenta subiecţilor obiectivele cercetării şi solicită cooperarea din partea subiectului.
Obiectivele studiului trebuie prezentate onest, suficient de simplu pentru a fi înţelese de orice subiect şi de
o manieră care, într-un fel sau altul, indică importanţa cercetării. Importanţa studiului susţine şi apelul al
participare. Acesta poate fi egoist – cazul în care se subliniază interesul subiectului în derularea cu succes
a cercetării (fără a se exagera prea mult) sau altruist, când i se solicită subiectului să facă un gest de
generozitate faţă de cercetători prin completarea chestionarului. Pe lângă aceasta, scrisoarea de
introducere va include şi informaţii referitoare la sponsorul cercetării, la modalitatea de selecţie a
subiecţilor şi asigurări privind păstrarea anonimatului răspunsurilor.
Setul de instrucţiuni
Instrucţiunile trebuie să conţină toate informaţiile necesare completării corecte a formularului.
Exemplificăm câteva probleme pe care trebuie să le abordeze aceste instrucţiuni:
 - Modul de marcare a răspunsurilor – codurile se încercuiesc, sau se marchează în alt fel?
- Numărul de variante care pot fi marcate în cazul întrebărilor închise. Problema este importantă,
multe seturi de date fiind compromise de exprimarea unui număr de opţiuni mai mare decât cel
dorit de cercetători. De regulă se alege o singură variantă, iar acest principiu se afirmă de la
început iar în cazul întrebărilor unde se solicită mai multe răspunsuri se va menţiona expres în
formular.
- Instrucţiuni clare pentru abordarea întrebărilor filtru.
Instrucţiuni pentru returnarea chestionarului
Nu insist pe acest capitol al chestionarului din ancheta auto-administrată.

Evident, toate aceste amănunte devin mai puţin importante în cazul aplicării în grup a chestionarului. În
astfel de situaţii instructajul va fi realizat de un membru al colectivului de cercetare, care va fi la
dispoziţia subiecţilor pe durata completării instrumentului de cercetare.

Tipuri de întrebări.
După conţinut
a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale comunităţilor în care trăiesc.
Se referă la date direct observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm
direct pe subiecţi.

Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună? .....

Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu permite
modificarea răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste informaţii socio-
demografice sunt solicitate doar datorită rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor
fiind asigurat.
b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior al
subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi obţinute prin
observaţie directă, e nevoie de interogarea subiecţilor. Interesul pentru opinii este justificat de
presupoziţia că universul „interior” al persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia.
Măsurări valide şi fidele ale atitudinilor presupun utilizare scalelor, adică a mai multor întrebări care
să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să elimine erorile sistematice care ne pândesc la
fiecare întrebare în parte.
c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc anumite subiecte,
pentru a evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica onestitatea sau doar
simpla tendinţă a subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din punct de vedere social.

După formă de înregistrare

1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;
2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite. Pe lângă acestea apar
destul de des următoarele variante:
3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor închise, dar
subiectului nu i se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce răspunsul
liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar.
4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare şi o
variantă deschisă, alta, care.....

Discuţie: întrebări închise şi întrebări deschise

Chestiunea merită ceva discuţie, mai ales în ceea ce priveşte alegerea între întrebările deschise şi cele
închise.
 • Răspunsurile la întrebările închise se înregistrează prin coduri. Codurile sunt pur şi simplu nişte
simboluri, asociate variantelor de răspuns. Este de dorit ca aceste simboluri să fie numerice,
deoarece programele de prelucrare a datelor se descurcă mai bine cu cifre decât cu litere.
• La întrebările închise, variantele de răspuns trebuie să satisfacă anumite cerinţe:
o Exhaustivitate – oricărui răspuns posibil să i se poată asocia o variantă prestabilită; mai
mult în cazul întrebărilor de opinie, variantele pozitive trebuie să fie simetrice cu cele
negative;
o Exclusivitate – unui răspuns concret primit să-i corespundă o singură variantă
prestabilită.

• Întrebările deschise vor fi transformate în final tot în cifre. Diferitele răspunsuri primite sunt
clasificate în categorii. Categoriile acestea, stabilite după colectarea datelor seamănă foarte mult
cu variantele de răspuns ale întrebărilor închise.

• Se discută mult despre avantajele şi dezavantajele celor două tipuri fundamentale de întrebări.
Părerea mea este că avantajele sunt mult în favoarea întrebărilor închise din următoarele motive:
o Datele se prelucrează mult mai uşor şi mai rapid;
o Chestionarele se completează mult mai repede;
o Conţinutul întrebării este precizat în întregime;
o Înţelegerea întrebării şi a răspunsurilor este uniformă;
o Se evită erorile datorate operaţiilor de postcodificare;
o Întrebările închise ajută la găsirea răspunsurilor potrivite (fiind mai uşor să recunoşti
decât să reproduci), numărul non-răspunsurilor fiind mai mic.

Întrebările închise au, bineînţeles şi dezavantaje:

- întrebările închise sugerează răspunsurile (s-a arătat, de pildă, că la
formele închise, ponderea răspunsurilor pozitive este semnificativ mai mare decât la
formularea deschisă);
- nu se pretează la studierea fenomenelor complexe şi a celor prea puţin
studiate.

Reguli de formulare a întrebărilor din chestionare

Am mai afirmat, în altă parte, că rezultatul operaţionalizării îl constituie, cel puţin în cazul anchetei
sociologice, chestionarul. Întrebările din chestionar reprezintă instrumentul prin care se înregistrează
indicatorii conceptelor şi dimensiunilor identificate. O bună parte din chestionarele sociologice sunt
alcătuite din scale de atitudine, a căror construcţie am abordat-o într-un curs anterior. Chiar dacă par mai
simplu de elaborat, itemii care nu fac parte din scale de atitudine trebuie să îndeplinească aceleaşi rigori
vis-a-vis de validitate şi fidelitate. Recomandările de mai jos sunt formulate tocmai în vederea rezolvării
acestor probleme (Oppenheim, 1992, p.128):
• Lungime. Întrebările să nu fie prea lungi. Frazele să fie de mai puţin de 20 de cuvinte (asta în
limba engleză). Este bine ca înaintea fiecărei secţiuni să fie un text introductiv care să-l
acomodeze pe subiect şi să-l tempereze pe intervievator. Uneori, în cazul în care întrebarea
solicită lămuriri e bine să se renunţe la regula cu privire la lungimea întrebării.
• Evitaţi întrebările cu două sau mai multe sensuri (double barrelled questions): „Aveţi o bicicletă
sau o motocicletă?”
• Evitaţi proverbele, ele vor provoca o reacţie afirmativă. La fel, nici citatele nu ar trebui să fie
utilizate.
 • Evitaţi dublele negaţii: textul întrebării trebuie să fie pozitiv. Deci, pe de o parte, textul întrebării
nu trebuie să conţină negaţii. În ceea ce priveşte dublele negaţii, este clar că nu sunt
recomandabile datorită caracterului lor confuz.
• Nu ştiu şi Nu e cazul nu trebuie să lipsească atunci când sunt posibile aceste răspunsuri. Potrivit
lui Chelcea (1998) răspunsurile „nu ştiu” indică neinformare sau lipsă de interes în tema abordată.
Nu este de mirare, deci, că primim mai des gen de răspunsuri de la cei cu un nivel de instrucţie
scăzut sau de la femei. Frecvenţa răspunsurilor „nu ştiu” poate fi redusă printr-o formulare şi
prezentare atractivă.
• Folosiţi cuvinte simple, evitaţi acronimele, abrevierile, jargonul şi termenii tehnici (de exemplu
termenii din jargon vor provoca reacţie de prestigiu – răspunsuri aiurea).
• Unele cuvinte sunt notorii pentru ambiguitatea lor – trebuie evitate ori sensul lor trebuie făcut
clar; de exemplu: „Aveţi o maşină?” cine are maşina? Familia, subiectul, firma? Cum o are,
cumpărată, închiriată...?
• Toate întrebările închise trebuie să-şi înceapă existenţa ca întrebări deschise. (închiderea
întrebărilor se face în urma studiilor pilot). Nu trebuie să lipsească varianta Altceva.... acolo unde
este cazul;
• Evitaţi întrebările prezumtive. Altfel spus, întrebările nu trebuie să sugereze subiecţilor răspunsul
la acestea.
• Evitaţi cuvintele cu încărcătură axiologică şi afectogenă – democratic, negru, liber, sănătos. Etc.
• Nu supralicitaţi memoria subiecţilor. Când se solicită estimarea unui frecvenţei unui
comportament întrebarea nu trebuie să fie generală ci să solicite o privire retrospectivă pe un
orizont temporal precis şi adecvat posibilităţilor memoriei. În nici un caz să nu suprasolicitaţi
memoria celor anchetaţi.

De ex. Nu întrebaţi:
Câte pachete de ţigări consumaţi pe an?

Nici

Câte pachete de ţigări aţi consumat în ultimul an?

Ci:

Câte pachete de ţigări aţi fumat în ultima lună?

Fiţi atenţi la detalii – forme, prezentare, săgeţi etc.

Ordinea întrebărilor în chestionar (după Chelcea, 1998)

Tipuri de întrebări după funcţia lor în chestionar

1.Introductive , de „spart gheaţa”, care au rolul de a „încălzi atmosfera”. Prima întrebare trebuie să fie
închisă şi simplă. A intrat deja în folclor întrebarea introductivă a chestionarelor din Barometrul de
Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă:

Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?
1. Se îndreaptă într-o direcţie bună
2. Se îndreaptă într-o direcţie greşită
3. Nu ştiu
Este greşit să începeţi un chestionar cu întrebări de identificare (sex, naţionalitate, venit, religie) care pot
provoca reacţii negative din partea subiectului. La fel, primele chestionare nu trebui să fie prea dificile
pentru a genera refuz.

2. Întrebările de trecere – marchează, în structura chestionarului, trecerea de la o grupă de întrebări (pe

o temă) la o altă grupă de întrebări, referitoare la altă temă. Separarea grupelor de întrebări se poate face
şi grafic (grupările de întrebări pe teme pot fi separate prin chenare, semne etc.), sau poate fi marcată de
operator (pauză, schimbă tonul etc.), rostul lor fiind acela de relaxare, de „pauză”, similar oarecum celor
de introducere în raport cu segmente ale chestionarului.

3.Întrebări filtru – blochează trecerea unor grupe de subiecţi la un grup de întrebări

Ex. Sunteţi membru în vreo asociaţie?

1. DA 2. NU

Dacă DA, ce fel de asociaţie/asociaţii? .... etc.

Este discutabilă utilitatea acestui gen de întrebări în chestionare. Mulţi afirmă că ele doar complică
instrumentele de colectare a datelor din anchete, ele putând fi incluse în întrebări simple. Pentru exemplul
de mai sus, în locul celor două întrebări, ar fi fost suficientă una singură:

Din ce fel de asociaţie faceţi parte?

1. Nu fac parte din nici o asociaţie 2. Asociaţie sportivă ....

4.Întrebările bifurcate – care distribuie subiecţilor grupe de întrebări diferite în funcţie de răspunsul la
acest tip de întrebare

Ex. Sunteţi fumător?

1. DA 2. NU

Pentru cei care au răspuns DA:

Ce mărci de ţigarete fumaţi de obicei?.....

Pentru cei care au răspuns NU:

Menţionaţi câteva mărci de ţigarete ale căror reclame v-au atras atenţia în ultima
lună........................

5. Întrebările „ de ce”. Prin acestea se caută motivarea răspunsurilor primite. Acest tip de întrebări sunt
nerecomandate din cel puţin două motive:
a. Sunt recepţionate ca foarte directe, agresive de către subiecţi;
b. Explicaţiile sunt meseria cercetătorului, justificările subiecţilor interesează în măsura în
care studiul vizează teoriile de bun-simţ sau dimensiunea atribuţională a cogniţiei umane.
6. Întrebările de control sunt cele prin care se verifică fidelitatea, consistenţa răspunsurilor
primite. De obicei se aplică o formulare alternativă a întrebării a cărei consistenţă ne
interesează.
7. Întrebări de clasificare, cunoscute şi sub denumirea de întrebări de identificare sunt introduse
în chestionar la final şi servesc la gruparea indivizilor după variantele unor variabile socio-
demografice (sex, naţionalitate, vârstă, religie etc.). Elaborarea acestor întrebări pare pentru
mulţi un exerciţiu de rutină, ceea ce poate duce la erori. Absenţa sau proasta formulare a
oricăreia dintre aceste întrebări poate avea efecte dezastruoase asupra cercetărilor sociologilor
deoarece majoritatea ipotezelor implică raporturi dintre asemenea variabile „structurale” şi alte
 variabile sociologice. Este necesar ca, secţiunea întrebărilor de clasificare să fie supusă unor
verificări atente, chiar încrucişate (experţi din afara echipei de cercetare să verifice
chestionarul). Ca o părere personală, sugerez ca la variabilele care sunt de tip numeric (vârstă,
venit), cuantificarea să se facă la nivel numeric, existând posibilitatea ulterioară de a
transforma scalele la care sunt măsurate variabilele.

Modalităţi de structurare a chestionarelor

Au fost propuse mai multe modalităţi de structurare a chestionarelor
Tehnica pâlniei
Se porneşte de la întrebări generale ajungându-se, treptat, la întrebări specifice.
Tehnica pâlniei răsturnate
Este tehnica inversă celei menţionate anterior, pornindu-se de la întrebări particulare ajungându-se apoi la
întrebări mai generale. Utilizarea aceste tactici este recomandabilă în cazul unor subiecţi cu un nivel de
instrucţie scăzut, cu capacitate de abstractizare redus, întrebările iniţiale constituind cadru de referinţă
pentru cele generale. De exemplu – în chestionarul de la CCD, întrebările de la 7-10.

Ambele tehnici prezentate presupun o ordonare a întrebărilor după o logică a trecerii de la particular şi de
grupare a întrebărilor care acoperă aceleaşi teme. Aceste procedee incumbă riscul contaminării
răspunsurilor de la o întrebare de la răspunsurile de la alte întrebări. Aceste contaminări poartă denumirea
de efecte, o discuţie extinsă a lor întâlnindu-se la Chelcea (1998, pp. 237-239).
Efectul halo
Derivă din presiunea spre consistenţă a cogniţiei umane. Odată ce au răspuns într-un anumit fel la o
întrebare care îi angajează poziţia, subiecţii sunt atenţi la consistenţa răspunsurilor la întrebările ulterioare
cu răspunsul la această întrebare.
Cine s-a declarat de acord cu propoziţia: „Tinerilor de astăzi le place să muncească” va respinge probabil
propoziţia: „Tinerii de astăzi preferă să se distreze decât să muncească”. Este foarte probabil că
înregistrata consistenţă din răspunsurile subiecţilor să fie datorată unei structuri atitudinale bine
configurate. Un număr de răspunsuri pot fi afectate, totuşi, şi de efectul halo.
Efectul de poziţie
Poziţia diferitelor teme în chestionar poate influenţa orientarea şi intensitatea răspunsurilor de la alte
teme. Este bine în general ca întrebările generatoare de tensiune să fie lăsate la final pentru a nu afecta
răspunsurile la cele mai puţin neutre. Din acest motiv, întrebările pe teme politice, pe teme care suscită
polemici în viaţa publică trebuie plasate la final.

Diferenţe între chestionarele autoadministrate şi cele administrate prin operatori de interviu.

- Efectele de halo şi de poziţie nu mai pot fi controlate în cazul chestionarelor autoadministrate.

Eşantionarea
Eşantionarea se referă la metode sistematice de selecţie a subiecţilor care vor fi studiaţi. Precum am
menţionat într-un capitol anterior, cel mai adesea este necesară selecţia unităţilor de înregistrare din
universul cercetării, deoarece mărimea populaţiei investigate depăşeşte interesul ori resursele
cercetătorului. Cel mai frecvent, eşantionarea se aplică în cazul anchetelor sau al sondajelor, când
unităţile de înregistrarea sunt indivizi. Alte metode (analiza de conţinut, observaţia, analiza de reţea)
pretind şi ele selecţia subiecţilor din universul cercetat.
În acest capitol vom tratat mai ales eşantionarea din perspectiva necesităţilor anchetei
sociologice. Vom arăta la început de ce eşantionarea probabilistă este superioară celei neprobabiliste.
Astfel, George Gallup a fost primul care a reuşit să facă predicţii de mare precizie privind
comportamentul electoral, prin sondaje, plecând de la teoria probabilităţilor.
Vom prezenta principiile eşantionării probabiliste şi câteva tehnici de eşantionare. În final, vom
trece în revistă câteva proceduri de eşantionare neprobabiliste.
Scopul eşantionării probabiliste (denumită şi aleatoare) este de a oferi cercetătorului capacitatea de a
realiza inferenţe precise privitoare la o populaţie mare pe baza unui număr mult mai mic de cazuri.

Cum funcţionează eşantionarea probabilistă?

Eşantion probabilist (aleator) este acel eşantion care este proiectat pe baza regulilor probabilităţii, care
permite determinarea măsurii în care eşantionul reprezintă populaţia din care a fost selectat. Este
considerat aleator doar acel eşantion în al cărui caz fiecare individ din populaţie a avut o probabilitate
calculabilă de a fi inclus.

Statistici implicate în estimarea reprezentativităţii:

 Parametru – valoarea variabilei în populaţie – statisticile bazate pe eşantion încearcă estimarea
acestor parametri – de ex. Media veniturilor unei populaţii.
 Media pe eşantion (care estimează media din populaţie);
 Varianţa, adică gradul de împrăştiere al caracteristicii estimate;
 Eroarea de eşantionare – diferenţa dintre estimare şi mărimea parametrului în populaţie. Erorile
de eşantionare (aleatoare) trebuie deosebite de cele sistematice, datorate unor erori în realizarea
cercetării. Cele aleatoare nu sunt datorate unor greşeli ale cercetătorului ci variabilităţii
eşantionului selectat din populaţie.

Evident, cu cât eşantionul este mai mare, cu atât erorile de eşantionare vor fi mai mici. Însă, cu creşterea
mărimii eşantionului, creşte şi probabilitatea de apariţie a erorilor sistematice (nealeatoare). Pentru a
înţelege principiile estimării parametrilor prin eşantioanele aleatoare, un număr de elemente merită să fie
amintite.
 se extrag eşantioane repetate din aceeaşi populaţie; câte eşantioane de 1000 de persoane se pot
extrage din 300.000 de mii de oameni? Combinaţii de 300000 luate câte 1000. Adică foarte
multe.
 Fiecărui eşantion i se calculează media parametrului estimat. Să zicem înălţimea.
 Dacă avem un număr suficient de mare de eşantioane, se poate construi o histogramă a
distribuţiei acestor medii. – distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane – aici este baza
înţelegerii chestiunii.
 Ştim că media acestor medii este egală cu media din populaţie.
 Acestei distribuţii i se poate calcula abaterea standard (abaterea medie de la medie) care poartă
numele de eroare standard.
 Distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane este normală. Histograma ia forma unui clopot
(clopotul lui Gauss). Cu cât numărul eşantioanelor este mai mare cu atât mai mult se apropie
distribuţia de rigorile distribuţiei normale.
 Curba normală are anumite probabilităţi care fac posibil calculul reprezentativităţii eşantioanelor.
– plecând de estimarea proporţiei de estimări care sunt la o anumită distanţă de la media din
populaţiei (parametru). Această distanţă este eroarea standard.
o 1 e.s. – 68% din estimări
o 2 e.s. – 95% din estimări
o 3 e.s. – 99% din estimări

Ex. Ştim că estimarea din eşantionul nostru are 68% şanse să se abate cu 1 e.s. de la media din populaţie,
ori 95% să se abată cu 2 e.s. de media din populaţie. Ori 99% să se abată cu 3 e.s. de media din populaţie
(de fapt să cadă în acel interval).
Eroarea standard este afectată de varianţa populaţiei şi de mărimea eşantioanelor realizate.
Acum putem trece la măsurarea reprezentativităţii.

A măsura reprezentativitatea înseamnă a aprecia măsura în care estimările din eşantionul nostru se abat de
la parametri din populaţie. Dar nu ştim, de obicei, parametri din populaţie (altfel n-am mai face anchete)
şi nici nu am realiza un mare număr de eşantioane din aceeaşi populaţie. Putem înlocui eroarea standard a
distribuţiei de eşantionare cu eroare standard a eşantionului.

E.S. = abaterea standard/ N2

Apoi aplicăm proprietăţile curbei normale pomenite mai sus:

- alegem pragurile de confidenţă (68,26%, 95,44% sau 99,74%)

- calculăm intervalele de confidenţă
o media +/- E.S. la 68%
o media +/- 2 E.S. la 95%
o media +/- 3E.S. la 99%

Cadre de eşantionare
Enumerarea, lista indivizilor dintr-o populaţie constituie cadrul de eşantionare.
De exemplu, listele electorale sunt folosite adeseori pentru constituirea de eşantioane aleatoare pentru
sondaje de opinie.
Calitatea unui eşantion aleator depinde de calitatea cadrului de eşantionare. Cărţile de telefon, de
exemplu, nu constituie un bun cadru de eşantionare pentru extragerea de eşantioane reprezentative pentru
sondaje preelectorale (sunt foarte bune pentru eşantioane de posesori de telefon, însă). Este clar că
cercetătorul are nevoie de ceva perspicacitate pentru a găsi cel mai potrivit cadru de eşantionare.

Elaborarea unui eşantion aleator

Trebuie realizaţi trei paşi:

1) stabilită unitatea de analiză (cine este inclus în analiză)
2) realizată o listă a unităţilor de analiză
3) aleasă o metodă de selecţie, astfel încât eşantionul să fie reprezentativ

Metode de eşantionare aleatoare

Simplă – numere aleatoare

Înregistrările din cadrul de eşantionare au un număr de identificare unic iar subiecţii din eşantion sunt
extraşi pe baza acestor numere cu ajutorul unor numere aleatoare. Pe vremuri se foloseau tabele de
numere aleatoare dar astăzi, cu posibilităţile tehnice disponibile, numerele aleatoare pot fi generate de
către computere.
Această metodă de eşantionare mai poartă şi denumirea de eşantionare pură aleatoare.
Sistematică – metoda pasului (cvasi aleatoare)
Pentru această procedură de eşantionare, ca şi în cazul celei de mai întâi, este nevoie de existenţa unui
cadru de eşantionare care să cuprindă toate unităţile de analiză. Împărţindu-se toată populaţia la mărimea
dorită a eşantionului se stabileşte pasul de eşantionare p. Apoi se alege aleatoriu un prim individ, care
trebuie să aibă un număr de ordine mai mic decât pasul de eşantionare. Respectându-se pasul de
eşantionare se alege, pornind de la primul subiect, întreg eşantionul, selectând fiecare ale p-lea individ.
Metoda est e numită cvasi aleatoare deoarece în momentul în care este stabilit primul individ din eşantion
este stabilit întreg eşantionul, astfel că nu se mai respectă condiţia stabilită mai sus pentru eşantioanele
aleatoare: probabilitate egală non-nulă de selecţie pentru fiecare subiect. Mai mult, în cazul acestei
proceduri, numărul eşantioanelor posibile pentru o populaţie este egal cu mărimea pasului de eşantionare,
ceea ce constituie din nou o restricţie greu de acceptat de către unii metodologi.
Stratificată
În cazul în care anumite caracteristici sunt importante faţă de variabilele pe care dorim să le măsurăm, şi
cunoaştem distribuţia acestor variabile în populaţia investigată, este bine să se realizeze grupuri omogene
după respectivele caracteristici iar apoi se selectează subiecţii aleator din aceste grupuri proporţional cu
măsura în care aceste grupuri sunt reprezentate în eşantion. De exemplu, dacă este important într-un
sondaj de opinie ca reprezentarea pe cartierele oraşului să fie proporţională cu distribuţia din populaţie,
vom împărţi cadrul de eşantionare – listele electorale să zicem – pe cartiere şi vom selecta aleator printr-
una din procedurile descrise mai sus din fiecare dintre populaţiile de cartier. Această procedură de
eşantionare produce erori mai mici decât eşantionarea pură aleatoare.
Ponderată
Când aven nevoie de subeşantioane reprezentative pe anumite categorii mai mici în populaţie. Să
presupunem că dorim să comparăm români şi romi într-un eşantion de 200 de persoane, putem selecta
aleator 100 de români şi aleator 100 de romi. Evident, romii sunt suprareprezentaţi, dar aşa putem face
comparaţii mai precise. Altfel, dacă am fi atribuit tuturor subiecţilor aceeaşi probabilitate de a fi selectaţi,
nu am fi avut, probabil, mai mult de 2, 3 romi în eşantion.
Cluster
Clusterele (ciorchini în limba engleză) adună grupuri eterogene care sunt deja formate ca şi grupuri
stabile. – şcoli, organizaţii, etc. Deci, în eşantionarea cluster, stabilim grupurile de acest tip, din care
facem apoi selecţia. Membri grupurilor selectate constituie eşantionul nostru. Situaţia poate fi mai
complicată. Aceste colectivităţi pot fi grupate, iar selecţia din acestea se poate face, deci, stratificat. Să
presupunem că dorim să facem o anchetă cu privire la practicarea sporturilor la elevii de liceu. În acest
caz putem să lucrăm cu o eşantionare multistratificată cluster. Stabilim că cea mai eficientă tehnică de
anchetă este cea indirectă cu aplicarea chestionarelor în colectivitate (gen extemporal). În acest caz
obiectivul eşantionării îl vor constitui clasele de elevi şi nu elevii înşişi. Clasele de elevi le vom stratifica
după an (a IX-a, a X-a ...), liceu, profil sau tipul liceului (colegiu naţional, liceu teoretic, grup şcolar).
După ce am realizat această grupare vom alege clasele aleator din fiecare strat, astfel încât să se respecte
proporţiile.

Eşantionarea nealeatoare
Pe lângă procedurile de eşantionare expuse, care sunt singurele care permit realizarea calculelor de
reprezentativitate, în anumite situaţii se aplică şi proceduri nealeatoare. Cea mai cunoscută este
eşantionarea pe cote a cărei realizare presupune următoarele etape:
 Se stabileşte distribuţia populaţiei în funcţie de anumite caracteristici importante (pentru care
dorim să avem reprezentativitate).
 Se împarte eşantionul în cote, funcţie de distribuţiile stabilite la etapa anterioară. Cotele
reprezintă numărul de subiecţi care au anumite caracteristici. Cotele pot fi simple sau legate.
Adică distribuţiile pe caracteristicile importante pot să fie legate sau pot fi luate separat. În urma
împărţirii eşantionului, fiecare dintre operatori ştie ce caracteristici trebuie să aibă subiecţii pe
care îi va intervieva, aceste criterii constituind şi criteriu de includere în eşantion.
Exemplu
Să presupunem că dorim să realizăm o anchetă pe un eşantion de studenţi ai universităţii pentru care
eşantionarea o vom face pe cote. Alegerea procedurii de eşantionare este justificată de lipsa unui cadru de
eşantionare bun, mai ales din cauza mobilităţii geografice puternice a studenţilor. Cunoaştem că populaţia
de studenţi ai universităţii are următoarea distribuţie:
Tabel 1
 Români Maghiari
Băieţi 4000 1000 5000
Fete 4000 1000 5000
8000 2000 10.000

Eşantionul pe care ni-l dorim de 200 de studenţi va avea următoarea distribuţie:

Tabel 2
Români Maghiari
Băieţi 80 20 100
Fete 80 20 100
160 40 200

Principala problemă a eşantionării pe cote derivă din imposibilitatea estimării erorilor. Erorile pot fi
apreciate impresionistic prin compararea unor distribuţii sau indicatori cu datele pe care le avem pe toată
populaţia sau cu datele din alte anchete realizate pe respectiva populaţie. Cu toate acestea, calculele de
reprezentativitate sunt absolut irelevante matematic.