RETORICA

SUPORT CURS 1

Retorica – I. Definiţii şi delimitări; funcţiile retoricii; II.

Curricullum historiae
I. Definiţii şi delimitări; funcţiile retoricii;
DEX ’96: 1 ) „arta de a vorbi frumos“; 2) „arta de a convinge un
auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată,
riguroasă, pusă în valoare de un stil ales“; şi 3) „ansamblul regulilor
care ajută la însuşirea acestei arte“
DSL: „Arta şi ştiinţa elaborării discursului în general, având funcţie
primordial persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau
deliberativă.”
Aristotel:
o îmbinare între o definiţie substanţială – „retorica este tehnica
discursurilor“ – şi o definiţie relaţională – „retorica este reversul
dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor
oamenilor, fără să presupună o ştiinţă specială”. Definiţia dată explicit de
Aristotel: facultatea (dynamis) de a găsi toate argumentele disponibile
pentru un caz dat.
Diderot:
insistă asupra a trei accepţii fundamentale în articolul „Retorică “ din
Enciclopedie: 1 ) „vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine“;
2) „mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane“; 3)
„elocinţă sau stil declamator al retorului“.
Iluminismul englez:
propune câteva definiţii celebre ale retoricii, care pun accentul pe
relaţia discurs – audienţă şi pe revalorizarea inventio-ului în raport cu
elocutio: „arta sau talentul prin care discursul este adaptat scopurilor”
– (Campbell) ; „procesul ajustăriii oamenilor al idei şi a ideilor la
oameni” – (Bryant); „găsirea argumentelor adecvate pentru a susţine
un punct de vedere şi aranjarea lor cu măiestrie” – (Whately)
Retoica Rediviva: desemnează o renaştere a interesului pentru
retorică în sec. XX, într-un context interdisciplinar generat de cotitura
lingvistică (linguistic turn)
Analiza definiţiilor de mai sus confirmă ideea că „retorica“ reprezintă un
termen atribuit unui concept complex, care este folosit cu mai multe
sensuri interdependente, nu întotdeauna delimitate cu precizie.
Încercînd să facem o medie semantică a acestor definiţii, putem
considera că cele mai importante valori atribuite conceptului „retorică“
sunt următoarele:
– artă şi ştiinţă a elaborării discursului;
– tehnică a ornării discursului;
– disciplină, obiect de studiu;
1 – practică socială; (D. Rovenţa-Frumuşani (2000, p. 1 2)) : „A
argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea
argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune
tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic acordă
tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de
expresie ca drept constituţional de bază. De aceea, în secolul al XX-
lea, după căderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda
cu istoria politică.”

Funcţiile retoricii
1 ) Funcţia persuasivă - se axează pe diferite maniere de a
convinge un auditor:
– seducţia ca scop şi efect al retoricii;
– demonstraţia, care ţine de domeniul ştiinţelor;
– argumentaţia din perspectiva logicii, dar strâns legată de retorică;
– manipularea ca zonă aflată la intersecţia psihologiei cu sociologia şi
lingvistica.

2) Funcţia hermeneutică - privită ca o interpretare continuă a

retoricii adversarului;
3) Funcţia euristică - se referă la faptul că retorica propune
soluţii în cazul problemelor care nu permit încadrarea acestora
în tiparul certitudinii;
4) Funcţia pedagogică, explicativă, critică: priveşte retorica în
calitatea sa de disciplină al cărei studiu permite descifrarea şi
elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei
funcţii presupune o activitate în două etape: prima, cea a demontării
discursului public (politic, publicitar, mediatic), a doua, a re-montării şi
a generării din perspectivă retorică şi argumentativă a textelor.
5) Funcţia revelatoare a idiolectului se referă atât la faptul că
retorica reflectă spiritul fiecăruia dintre noi, cât şi la aspectul
întrepătrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a
propriilor idei nu poate fi înţeles fără a accepta întrepătrunderea
permanentă între idiolecte).
6) Funcţia metalingvistică: tratând codul, limbajul însuşi, se poate
spune că retorica este înainte de toate o reflecţie asupra cuvântului
(scris sau vorbit), o disciplină care studiază condiţiile unei comunicări
mai eficace în cadrul unei limbi date. Aceasta presupune posibilitatea
efectuării unei „alegeri“ între infinitele posibilităţi şi/sau subtilităţi ale
limbajului.
II. RETORICA – curriculum historiae
 1 1. Grecia antica – originile

Nu intamplător, practica retorică apare odata cu democraţiile

greceşti. Momentul apariţiei retoricii: sfârşitul sec.V – inceputul sec. IV î.
Chr. , în Sicilia.
Prima lucrare de retorică : Corax şi Tisias: Techne Rhetorike (cca. 460 î.
Chr.)
Sofiştii dau un nou impuls retoricii, transformand-o în spectacol public;
cele mai importante figuri: Protagoras şi Gorgias.
Lisias (440/445 - 360): şeful unei şcoli de oratorie judiciară; in perioada
lui apar meserii noi: synegoros şi logograf;
Mari retori ai epocii: Demostene (384 - 322), Licurg (390 - 324),
Eschine (390 - 315);
PLATON (428 - 347): cel mai mare duşman al sofisticii şi indirect al
retoricii; retorica este arta care produce doxa.
ARISTOTEL (384 - 322): dă tiparele clasice retoricii şi o defineşte ca o
metodă de compunere a discursurilor fixată în reguli clare.
Isocrate (436 - 338): unul din cei mai rafinaţi retori ai epocii sale.
Contemporan cu Aristotel, eliberează retorica de uzurile sofistice.
1 2. Roma antică.

Cato cel Bătrân (234 – 149 î. Chr.) : primele discursuri politice de

valoare ale Imperiului Roman.
Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.Chr.): autor al unor discursuri
celebre si teoretician al retoricii, filosof şi jurist. Dă canoanele clasice
retoricii, care vor fi preluate de Quintilian (important prin De institutio
oratorica (93 d. Chr.), dar şi prin contribuţii originale asupra elocuţiei,
asupra figurilor şi tropilor), Seneca, Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr.
3. Părinţii bisericii
Augustin (340 – 397 ): funcţiile discursului: docere, delectare,
movere.
Alte figuri importante: Sfăntul Vasile cel Mare, Sfântul, Grigorie de
Nazianz, Ioan Gură de Aur.

1 4. Evul mediu.

Educaţia scolastică: trivium (gramatică, retorică, dialectica) şi

quadrivium (aritmetică, geometrie, muzică, astronomie) – retorica era
un element obligatoriu al educaţiei. Figuri importante: Toma d’Aquino,
Savonarola, Pietro de Medici, călugărul mistic Gerson.
1 5. Renaşterea şi reforma

Renaşterea aplică tehnica imitaţiei dincolo de obiectivele pedagogice

pentru care a fost concepută. Remarcabile sunt lucrările lui Erasmus:
De ratione studii, De copia.
1 6. Clasicismul
 Epocă de maximă audienţă a retoricii, dar totodată epocă marcată de o
creştere a audienţei cartezianismului, ceea ce înseamnă începutul
declinului pentru retoricii. Clasicismul promova ordinea, clasritatea,
echilibrul, obţinute prin respectarea regulilor care guvernează fiecare
gen în parte. Oratorul şi autorul tipic pentru clasicism: Bossuet.
1 7. Iluminismul

Istoria Franţei sec. XVIII este marcata de discursuri celebre,

generate de contextul politic: revoluţia franceză. În Anglia apare o
puternică şcoală de retorică, dedicată în special retoricii politice,
asimilată democraţiei parlamentare;
1 8. Romantismul

În Franţa romantismul declara „moarte retoricii, trăiască gramatica!”

(Victor Hugo). Antiretorismul epocii era îndreptat împotriva caracterului
normativ-prescriptiv al dsciplinei în sistemul pedagogic şi a proliferărilor
lipsite de sens a clasificărilor domeniului.
Pe de altă parte, ca perioadă de formare a statelor naţionale, abundă
discursurile politice: ex: Italia – discursurile lui Garibaldi.
1 9. Secolul XX

Anul 1958 – anul renaşterii interesului teoretic pentru retorică:

retorica rediviva. În Belgia apare lucrarea lui C. Perelman & L.O.
Tyteca – Traite d’argumentation – La nouvelle rhetorique iar în SUA
apare lucrarea lui Stephen Toulmin – The uses of arguments. Pe de
altă parte, interesul general pentru ştiinţelor limbajului (the linguistic
turn) a dus la reevaluarea rolului retoricii în cadrul ştiinţelor limbii dintr-
o perspectivă pragma-dialectică. Distingem între macroretorica (axată
pe inventio, reprezentată de Perelman sau Toulmin) şi microretorică
(teoria figurilor – Grupul μ).
Pe de altă parte, specific neoretoricii este tendinţa de a fi încadrată
în sisteme semiotice generale, descentralizând rolul limbii naturale din
sistemul retoric, pentru a putea construi retorică vizuală, retorică a
muzicii, retorica limbajului cinematografic, etc.
Logica, aflată de la Descartes în opoziţie cu retorica (pentru că logica
vizează evidenţa), a ajuns la un raport de complementaritate cu
retorica prin apariţia logicilor nealetice, a logicilor generalizate, a
logicilor fuzzy, etc.
Ultimile aporturi la dezvoltarea retoricii – analiza discursului: Teun van
Dijk: analiza enunţărilor în funcţie de locul social în care au fost
produse – o direcţie care orientează retorica dincolo de interesul pentru
limbaj înspre sociolingvistică şi ştiinţele sociale.