Professional Documents
Culture Documents
Nu putem aborda problematica globalizării, fără să avem o reprezentare relativ clară şi riguroasă
asupra felului în care ar arăta o economie globalizată, şi a felului în care aceasta constituie o nouă fază ăn
dezvoltarea economiei internaţionale şi un mediu total diferit pentru actorii economici naţionali.
Globalizarea în accepţiunea ei radicală ar trebui să însemne dezvoltarea unei noi structuri economice, şi nu
doar o schimbare conjuncturală direcţionată spre intensificarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale, în
cadrul unor relaţii economice deja existente. O formă extremă a acestui tip ideal ne permite să diferenţiem
între diversele stadii ale internaţionalizării, să eliminăm anumite ipoteze şi să evităm confuziile dintre
diverse poziţii. Existenţa unui astfel de model ne permite să-l raportăm la dovezile concrete ale tendinţelor
internaţionale, oferindu-ne astfel posibilitatea de a determina , mai mult sau mai puţin sigur, dacă
fenomenul dezvoltării unor noi sisteme economice supranaţionale are loc cu adevărat. Pentru aceasta am
dezvoltat două modele ideale de economie internaţională, total opuse, unul descriind o economie globalizată
în întregime, celălalt o economie internaţională deschisă, fundamental caracterizată de schimbul dintre
economii naţionale relativ distincte, în care multe rezultate, precum performanţa competiţională a firmelor
sau a sectoarelor de activitate, sunt în mare măsură determinate de procesele existente la nivel naţional.
Aceste modele ideale sunt valoroase atâta timp cât ne oferă posibilitatea de-a face lumină asupra
problemei din punt de vedere conceptual, mai precis în sublinierea diferenţei dintre o nouă economie
globală şi simplele extinderi şi intensificări ale relaţiilor economice internaţionale. Prea des se întâmplă ca
dovezi care susţin ultima teorie să fie folosite în argumentarea celei dintâi. Cu câteva excepţii remarcabile,
cei mai entuziaşti susţinători ai globalizării nu au reuşit să sesizeze această diferenţă, sau să aducă un
argument decisiv în favoarea unei schimbări structurale în direcţia unei economii globale. Creşterea
importanţei comerţului exterior şi a fluxurilor internaţionale de capital nu constituie per se dovada unui nou
fenomen distinct, numit „globalizare”. După cum vom vedea în capitolul doi ele sunt trăsături ale
economiei internaţionale dinainte de 1914.
Economia internaţională
Vom începe prin a dezvolta o versiune simplă şi extremă a acestui model. Înţelegem prin economie
internaţională acea economie în care actorii principali sunt economiile naţionale. Comerţul şi investiţiile
contribuie la intensificarea relaţiilor dintre economiile naţionale distincte. Un astfel de proces implică
integrarea din ce în ce mai mare a unui număr crescând de naţiuni şi actori economici în relaţiile
internaţionale de piaţă. Ca urmare relaţiile comerciale tind să îmbrace forma specializărilor naţionale şi a
diviziunii internaţionale a muncii. Astfel importanţa comrţului este înlocuită progresiv cu cercetarea relaţiilor
în domeniul investiţiilor dintre naţiuni, care acţionează din ce ăn ce mai evident în calitate de principiu
organizator al sistemului. Totuşi, forma de interdependenţă dintre naţiuni rămâne una strategică. Mai exact,
ea presupune continuarea demarcaţiei relative dintre cadrul intern şi internaţional al implementării de politici
şi al managenentului afacerilor economice şi, în plussepararea relativă a efectelor economice. Putem
compara aceste interacţiuni cu cele ale unei bile de biliard; evenimentele internaţionale nu pătrund şi nu se
infiltrează direct şi neapărat în economia internă, ci se refractează prin politicile şi procesele naţionale.
Domeniile politicilor interne şi internaţionale fie rămân relativ separate ca niveluri de guvernare distincte, fie
funcţionează în mod automat. În ultimul caz, ajustările nu fac obiectul unor politici publice ale autorităţilor,
ci sunt rezultatul forţelor „dezorganizate” şi „spontane” ale pieţii.
Probabil cazul clasic al unui astfel de mecanism de reglaj „automat” rămâne Etalonul Aur, care a
funcţionat cel mai mult în cadrul sistemului Pax Britannica, începând cu mijlocul secolului 19 până în 1914.
am marcat cuvântul automat cu ghilimelele pentru a semnala faptul că nu este decât o caricatură populară.
Sistemul efectiv de reglaj al pieţei de datora în bună măsură politicii de intervenţii interne directe (vezi
capitolul 2). Flexibilitatea salariilor şi a preţurilor impuse de sistemul Etalon Aur (valoarea internaţională a
monedelor nu putea fi modificată, de vreme ce acestea erau evaluate în aur) a trebuit să fie implementată de
guverne prin politici de reducere a cheltuielilor interne în vederea influienţării contului curent şi prin
politici ale ratei dobânzii pentru a influienţa contul de capital.
Marea Britanie şi-a însuşit rolul de hegemon plitic şi economic şi de garant al acestui sistem. Dar e
important să recunoaştem că sistemul Etalon Aur şi Pax Britannica a reprezentat numai o structură a
economiei internaţionale din cele câteva existente în acest secol. Aceste structuri depindeau în mare măsură
de conjuncturile socio-politice. Astfel, Primul Război Mondial a năruit hegemonia britanică, accelerând un
proces care ar fi avut loc mult mai încet, numai ca urmare a declinului industriei britanice. Acest lucru s-a
întâmplat într-o perioadă a protecţionismului şi a competiţiei naţionale autarhice în anii ’30, urmată de
instaurarea hegemoniei Americii după cel de-al Doilea Război Mondial şi de redeschiderea economiei
internaţionale prin sistemul Bretton Woods. Acest lucru ne demonstrează pericolul produs de afirmarea că
actualele schimbări majore ăn economia internaţională nu au precedent şi că sunt inevitabile sau ireversibile.
Perioada de viaţă a unui sistem predominant de realaţii economice internaţionale în acest secol nu a depăşit
30-40 de ani. Având în vedere însă faptul că cele mai multe monede europene nu au devenit convertibile
total până la sfârşitul anilor ’50, sistemul Brettom Woods după cel de-al Doilea Război Mondial nu a durat
mai mult de 14 ani. Atari sisteme s-au transformat datorită schimbărilor majore în balanţa puterilor politico-
economice şi conjuncţiilor care au determinat aceste mişcări au fost conflictele la scară mare dintre marile
puteri. În acest sens structura şi distribuţia puterii în economia internaţională se datorează celor mai
importante state-naţiune.
Perioada acestui sistem economic inter-naţional răspândit în toată lumea se mai caracterizează şi prin
apariţia şi maturizarea corporaţiilor multinaţionale, prin transformarea marilor companii negustoreşti de altă
dată. Din punctul nostru de vedere, cel nai important aspect al acestor companii multinaţionale rămâne totuşi
acela de a-şi păstra o bază naţională puternică; să rămână subiectul reglementărilor naţionale ale ţării de
origine să fie efectiv conduse de această ţară.
Mesajul descrierii acestui model ideal de instituţii ale perioadei belle epoque nu se vrea a fi o analogie
istorică; pentru că un sistem economic internaţional simplu şi automat precum cel dinainte de 1914 nu se mai
poate reproduce acum. Economia internaţională actuală este destul de deschisă, dar diferă în mod real de cea
predominantă înainte de Primul Război Mondial: comerţul liber este mult mai extins şi mai instituţionalizat
datorită existenţei OMC, investiţiile străine diferă în modalităţi şi în destinaţi – deşi creşterea mobilităţii
capitalului a devenit din nou posibilă - , scara fluxurilor financiare pe termen scurt este mai mare, sistemul
monetar internaţional este destul de diferit şi libertatea migraţiei forţei de muncă este drastic redusă. Totuşi,
sistemul de dinainte de 1914 era cu adevărat iternaţional, legat prin comunicaţii eficiente de lungă distanţă şi
mijloace de transport industrializate.
Revoluţia tehnologică a comunicaţiilor şi a informaţiei de la sfârşitul secolului XX a dezvoltat mai
departe un sistem comercial care ar fi putut stabili preţurile mondiale zi de zi: nu a făcut-o. În a doua
jumătatea a secolului 19 cablurile telegrafice intercontinentale subacvatice au contribuit la integrarea
pieţelor mondiale ( Standage 1988). Sistemele moderne au crescut fantastic volumul şi complexitatea
tranzacţiilor, dar avem un mediu infomaţional capabil să susţină un sistem comercial internaţional autentic de
mai bine de un secol. Diferenţa dintre un sistem comercial în care bunurile şi informaţia circulă cu vaporul
cu pânze şi altul în care se mişcă cu vapoarele cu aburi sau cu electricitate este calitativă. Dacp teoreticienii
globalizării susţin că avem o economie în care fiecare colţişor al lumii este conectat la pieţe strâns legate de
informaţii parvenite în timp real, atunci acest proces a început încă din 1870, nu din 1970.
Economia globalizată
Înţelegem prin economie globalizată un model ideal diferit de economia inter-naţională, care poate fi
dezvoltat în opoziţie cu aceasta. Într-un astfel de sistem global, economiile naţionale diferite sunt subsumate
şi rearticulate în sistem prin proceseleşi tranzacţiile internaţionale. Din contră, în aconomia internaţională
procesele care sunt determinate la nivelul economiilor naţionale sunt încă predominante, iar procesele
internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale. Eonomia inter-
naţională este un agragat al funcţiilor naţionale. Astfel, într-un asemenea model de economie, în timp ce
creşte numărul şi diversitatea relaţiilor economice internaţionale (pieţele financiare şi comerţul cu produse
prelucrate de exemlu), acestea tind să devină oportunitîţi sau constrângeri pentru actorii economice naţionali
şi reglementările lor publice.
Economia globală conferă acestor interacţiuni de tip naţional altă forţă. Sistemul economic
internaţional devine autonom şi dezimplicat social, în vreme ce pieţele şi producţia devin cu adevărat
autonome. Politicile interne ale corporaţiilor private şi cele ale autorităţilor publice ţin cont acum în mod
obişnuit de elementele internaţionale predominante, determinante în sfera lor de acţiune. În timp ce această
interdependenţă sistemică se dezvoltă,internaţionalul se infiltrează şi transformă nivelul naţional. Problema
pe care acest model de econimie globalizată o ridică autorităţilor publice ale diferitelor state este felul în
care s-ar putea construi politici care să coordoneze şi să integreze eforturile lor de reglementare, astfel încât
acestea sî facî faţă sistematicei interdependenţă dintre actorii economici.
Prima consecinţă majoră a unei economii globalizate ar fi deci dificultatea fundamentală a guvernării
ei. Extrase din contextul social , pieţele globale ar fi greu de reglementat,chiar şi presupunând cooperarea
efectivă a agenţiilor regulatori şi suprapunerea intereselor lor. Principala dificultate constă în construirea
unor modele integrate eficiente de politici publice naţionale şi internaţionale care să facă faţă forţelor
depiaţă globale. Interdependenţa economică sistemică dintre pieţe şi ţări nu va contribui în nici un caz atât
de sigur la o integrare armonioasă care ar permite consumatorilor să beneficieze de nişte mecanisme de
piaţă cu adevărat independente, distributiv eficiente. Din contră, mai mult ca sigur populaţile sau chiar statele
sau regiunile dezvoltate, încununate de succes, ar trebui să se lase în voia forţelor de piaţă autonome şi
incontrolabile (deoarece sunt globale). Interdependenţa ar provoca atunci des-integrare, adică competiţie şi
conflict între agenţiile de reglementare la diferite niveluri. Un astfel de conflict ar slăbi mai departe eficienţa
guvernării publice ca nivel global. Entuziaştii susţinători ai eficienţei pieţelor libere şi ai superiorităţii
controlului corporativ faţă de cel al agenţiilor publice ar percepe acest model ca fiind acela al unei ordini
mondiale raţionale, eliberate de lanţurile învecgite şi ineficiente ale intervenţiilor naţionale publice. Alţii,
mai puţin sangvini, dar convinşi de existenţa globalizării, precum Cerny (1998), îl percep ca pe un sistem
mondial în care nici un fel de reasigurare publică generală sau susţinută împotriva costurilor impuse
amplasamentelor de către rezultatele nefavorabile ale competiţiei economice, sau de către insuccesele pieţei,
nu este posibilă.
Chiar dacă ne-ar fi imposibil sî acceptăm în întregime existenţa procesului de globalizare, acest model
ideal ne poate ajuta să accentuăm anumite aspecte ale importanţei unei integrări economice mai mari în
rândul principalelor blocuri comerciale regionale. Atât Uniunea Europeană (UE), cât şi Zona Nord
Americană de Comerţ Liber (ZNACL) se vor integra curând în pieţele continentale. Deja în cazul Uniunii
Europene este evident că au apărut probleme fundamentale în integrarea şi cordonarea politicilor de
reglementare dintre diferitele autorităţi publice ale Uniunii, la nivel naţional şi regional.
De asemenea, este clar că acest model ideal scoate în evidenţă problema slăbiciunii guvernării publice a
principalelor corporaţii. Chiar dacă astfel de companii ar fi cu adevărat globale, nu ar putea să opereze pe
toate pieţele cu aceeaşi eficienţ şi, la fel ca şi guvernele, nu ar avea capacitatea de aoferi garanţii în cazul
unor crize neaşteptate, bazându-se numai pe propriile lor resurse. Guvernele nu vor mai putea acorda
asistenţă, aşa cum au făcut-o pentru „campionii naţionali”. Prin urmare, firmele vor căuta să disipeze
riscurile şi oportunităţile prin investiţii corporative , parteneriate, societăţi mixte etc. Chiar şi în economia
internaţionalizată actuală, se poate sesiza apariţia unor astfel de procese.
A doua consecinţă majoră a noţiunii de economie interbaţională globalizată ar fi transformarea
companiilor multinaţionale (CMN) în companii transnaţionale (CTN), acestea deţinând rolul de actori
principali în economia mondială*. Companiile transnaţionale vor avea un autentic capital delocalizat, fără o
identificare naţionlă specifică cu un management internaţionalizat, cel puţin potenţial dispuse de a se stabili
oriunde în lume pentru a obţine cele mai sigure sau mai mari profituri. În sectorul financiar, acest lucru s-ar
putea obţine extrem de rapid, iar într-o economie cu adevărat globalizată ar fi în întregime consecinţa forţelor
pieţei, fără a depine de politicile monetare naţionale. Companiile producătoare principale vor alimenta,
produce şi comercializa la nivel global, în funcţie de oportunităţile pieţei. Compania nu se va mai baza pe o
singură locaţie naţională importantă (ca în cazul companiilor multinaţionale), ci va deservi pieţele globale
prin intermediul operatiunilor globale. Spre deosebire de companiile multinaţionale, companiile
transnaţionale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naţionale. Mai
degrabă se vor supune numai standardelor de reglementare internaţionale, impuse şi stabilite de comun
acord. Guvernele naţionale nu ar mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor
standarde, în detrimentul companiilor transnaţionale care ar funcţiona în cadrul graniţelor lor. Companiile
transnaţionale ar fi manifestarea principală a unei economii globalizate autentice.
De pildă Julius (1990) şi Ohmae (1990,1993) consideră amândoi această tendinţă spre dominaţie a
companiilor transnaţionale ca fiind bine înrădăcinate. Ohmae afirmă că aceste corporaţii apartide au devenit
acum motoarele principale ale unei economi interconectate, concentrate în America de Nord, Europa şi
Japonia. El susţine că politicile de intervenţie industrială şi macroeconomică a guvernelor naţionale nu fac
decât să distorsioneze şi să împiedice procesul raţional de repartizare a resurselor rezultat al deciziilor
corporaţiilor şi al preferinţelor consumatorilor la o scară globală. La fel ca Akio Morita de la Sony, Ohmae
afirmă că asemenea corporaţii vor căuta să realizeze strategii de „localizare globală” ca răspuns la scara
mondială a pieţelor regionale specidice, localizându-se astfel încât să răspundă efectiv diverselor cereri ale
diferitelor grupuri de consumatori, situate în regiuni diferite. Ipoteza ar fi că acese companii transnaţionale se
vor bizui în primul rând pe investiţiile străine directe şi pe producţia localizată care să răspundă în întregime
acestor cereri specifice ale pieţii. O atare prezumţie e contrară strategiei situării nucleului de producţie cu
specializare flexibilă, în sediul principal al companiei strategie în care construcţia ansamblului de filiale ar fi
impusă de politicile publice naţionale. Aceasta din urmă e compatibilă cu companiile înregimentate naţional.
Probele adunate de la corporaţiile japoneze care sunt cei mai eficienţi operatori pe pieţele mondiale
favorizează opinia că această ultimă strategie ar fi predominantă . Se pare că în Japonia companile au evitat
să-şi localizeze miezul activităţilor precum cercetarea-dezvoltarea, sau părţile procesului de producţie în
străinătate cu valoare adăugată mare. Astfel, mai degrabă companiile naţionale cu o sferă internaţională a
activităţii par aconstitui modelul actual şi previzibil în viitor decât adevăratele companii transnaţionale.
Desigur aceste compani multinaţionale, deşi sunt la bază naţionale, sunt orientate internaţional. Pieţele
externe le influenţează strategiile interne iar concurenţa străină, procesele de producţie. Deşi companiile
multinaţionale continuă să comercializeze substanţial în cadrul propriilor economii naţionale, ponderea
semnificativă a exporturilor le influenţează acţiunile. Oricum, problema care se pune este că acest lucru nu e
o noutate; multe companii în lunga perioadă de boom economic de după 1945 au fost de asemenea
influenţate în acest mod şi au avut succes numai atâta timp cât au respectat standardele competiţiei
internaţionale.
A treia consecinţă a globalizării ar fi continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de
negociere economică a forţei de muncă organizate. Pieţele globalizate şi companiile transnaţionale tind să se
reflecte ăntr-o piaţă mondială deschisă a muncii. Astfel, companiile care necesită o mână de lucru foarte
calificată şi poductivă vor continua să se stabilească în ţările avansate, cu toate avantajele lor, decât să caute
regiuni unde salariile sunt mici, tendinţa de creştere a mobilităţii globale a capitalului şi relativa stabilitate
naţională a forţei de muncă vor favoriza acele ţări avansate ce cea mai maleabilă forţă de muncă şi cu cele
mai mici costuri sociale raportate la beneficiile competenţei şi motivaţiei muncii. Strategiile „social
democrate” de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă vor fi, prin urmare, viabile numai dacă vor asigura
avantajul competitiv al forţei de muncp, fără a contrânge prorogativele managementului , şi cu niveluri
fiscale nu mai mari decât media statelor avansate. Asemenea strategii ar reprezenta fără îndoială o cerinţă
exagerată, iar tendinţa globalizării ar fi de favoriza managementul în detrimentul chiar al forţei de muncă
mult mai puternic organizate, politicile publice înclinând în favoare primelor. Acesta ar fi cu adevăat
„capitalismul dezorganizat” a lui Lash şi Urry(1987), sau ar putea fi privit ca un pariu pe strategiile
moderate şi defensive unde forţa de muncă organizată rămâne puternică pe plan local (Scharpf 1991,1997).
O ultimă şi inevitabilă consecinţă a globalizării este creşterea multipolarităţii fundamentale în sistemul
politic internaţional. În cele din urmă, puterea naţionalăhegemonică nu va mai fi capabilă să-şi impună
propriile obiective reglementative distincte nici în propriile sale teritorii, nici ân altă parte, iar agenţii mai
neînsemnate (publice sau private) se vor bucura astfel de puteri sporite de negare şi de evitare a oricărui
aspirant „hegemon”. O serie de organizaţii de la agenţiile non profit internaţionale până la companiile
transnaţionale vor dobândi mai multă putere în detrimentul guvernelor naţionale şi folosindu-se de pieţele
globale şi de media ar putea apela şi obţine legitimitatea de la consumatori / cetăţeni de-a lungul graniţelor
naţionale. În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea
cetăţenilor lor, mai ales în ţările avansate, vor rămâne ataşaţă naţional. Într-o astfel de lume, puterea
naţională militară ar fi mai puţin eficienţă. Nu va mai fi folosită pentru a realiza obiective economice
deoarece controlul statal „naţionl” al economiei va dispărea în mare măsură. Utilizarea forţei militare se va
axa din ce în ce mai mult pe probleme non economice, precum naţionalitatea şi religia. O întregă varietate de
puteri mult mai specifice de sancţiune şi veto în sfera economică a diferitelor tipuri de organizaţii (atât
publice cât şi private) vor începe să concureze cu statele naţionale, schimbând astfel natura politicii
internaţionale. O dată cu despărţirea economicului de naţional, economia internaţională va deveni mai
„industrială” şi mai puţin „militară” decât acum. Războiul va deveni din ce în ce mai specializa; oriunde
interesele economice puternice globale ar fi ameninţate, părţile în conflict ar fi subiectul unor sancţiuni
economice devastatoare.
Companiile multinaţionale (CMN), companiile transnaţionale (CTN) şi afacerile internaţionale
Istoria internaţionalizării afacerilor este lungă şi în nici un caz nu se limitează la perioada care începe
cu anii ’60. De exemplu, activităţile comerciale datează încă din timpul primelor civilizaţii, dar de-abia
Evul Mediu, în Europa, a marcat iniţierea operaţiilor comerciale între state, axecutate de instituţii având o
natură privată corporativă (deşi adesea susţinute şi încurajate de stat). În secolul XIV de pildă, Liga
Hanseatică a organizat negustorii germani în efectuaea comerţului cu Europa de Vest şi Levantul,
implicându-i în producţia agricolă, topirea fierului şi în producţia generală. Cam în aceeaşi perioadă
Aventurierii Negustori au organizat vânzarea producţiei britanice de lâmă şi haine către Îările de Jos şi către
alte stste. Mai mult, comerţul şi băncile italiene au ocupat o poziţie cheie în procesul de internaţionalizare
generală a afacerilor la începutul Renaşterii. S-a estimat că la sfârşitul secolului XIV erau 150 de bănci
italiene deja operaţionale multinaţionale (Dunning 1993, pp 97-8).
În secolele XVII şi XVIII patronajul statal s-a extins pe măsură ce au apărut marile companii
comerciale colonoale: au luat naştere Companiile Olandeză şi India de Est Britanică , Compania Muscovy,
Compania Africa Regală şi Compania Hudson Bay. Acestea au pus bazele operaţiunilor comerciale en-
gros, acolo unde vor apărea principalele regiuni coloniale.
Însă cel mai apropiat precursor al companiilor multinaţionale din zilele de azi este dezvoltarea
industriei internaţionale o dată cu Revoluţia Industrială. Aici proeminenţa iniţială a firmelor britanice ca
producători multinaţionali păleşte. La început, America de Nord şi sud a oferit cele mai favorbile
oportunutăţi de investiţii , acestea fiind însă rapid urmate de Africa şi Australia. Există anumite dispute supra
ideii că „investiţiile coloniale” ar fi adevăratul precursor al investiţiilor stăine directe, însă producţia în
străinătate pentru pieţele locale a început în acest mod. Dezvoltările tehnice şi organizaţionale de după
1970 au permis producerea unei mai mari varietăţi de produse similare în cadrul aceleiaşi firme atât în
interior, cât şi în străinătate, în timp ce explorarea şi valorificarea resurselor minerale şi a altor materii
prime a atras de asemenea mari sume de ISD
Totuşi, una din problemele pe care le ridică o astfel de clasificare retrospectivă este că aceste concepte
moderne de „investiţie directă”, pe de o parte (care presupune o anumită noţiune de control managerial din
străinătate), şi „portofoliu de investiţii”, pe de altă parte (care presupune achiziţia de titluri de valoare emise
de instituţii străine, revendicându-se astfel venituri fără nici un control sau participare managerială), au
apărut de-abia la începutul anilir ’60, în acelaşi timp cu introducerea noţiunii de companii multinţionale.
Departamentul de Comerţ al Statelor Unite a raportat din 1929 ISD peste hotare, dar este o excepţie.
În ciuda lipsei de date consistente clasificate, a general recunoscut faptul că multinaţionalele
industriale au apărut în economia mondială după mijlocul secolului XIX, şi că s-au stabilit definitiv în
timpul Primului Război Mondial. Activitatea comercială internaţională a crescut masiv în anii ’20, o dată
cu maturizarea companiilor multinaţionale cu adevărat diversificare şi integrate, încetinând însî în perioada
de regresie a anilor ’30 şi de distrugeri de război în 1940, începând o expansiune fluctuantă după 1950.
Există două moduri de a cuantifica creşterea afacerilor internaţionale de-a lungul timpului. Primul
presupune analizarea statisticilor disponibile asupra investiţiilor internaţionale, generând date suplimentare,
reclasificându-le apoi pe baza distincţilor moderne.
Tabelul 2.1 Estimarea totalurilor acţiunilor ISD şi a valorilor comerciale la izbucnirea Primului
Război Mondial (în USm)
Surse: ISD: Marea Britanie, Corley 1994; Germania, Schroter 1984; SUA şi Franţa, Dunning 1993;
Olanda, Gales şi Sluyterman 1993; toate trasate de Jones 1994. Comerţ: Lewis 1981, app.4, p. 67
O atreia arie majoră a analizelor în contextul istoriei economiei internaţionale priveşte migraţia şi
consecinţele ei pentru integrarea pieţei forţei de muncă globale. Este general recunoscut că migraţia devine
(sau a devenit) un „fenomen” global”. Totuşi, prin „global”, aceşti autori înţeleg că începând cu mijlocul
anilor ’70 în special, din ce în ce mai multe ţări au fost afectate de migraţie, varietatea locului de origine ale
migratorilor fiind în creştere, iar statutul socio-economic al acestora fiind mai divers ca niciodată. Astfel,
pentru aceşti autori globalizarea indică mai degrabă o schimbare cantitativă ca dimensiune şi rază de acţiune
a migraţiei, decât o trăsătură a unei potenţiale ordini socio-economice diferite.
Există mai multe feluri de migratori. E limpede că o formă de migraţie „involuntară” a contituit-o
comerţul timpuriu cu sclavi (s-a estimat că 15 milioane de scalvi au fost mutaţi din Africa în America înainte
de 1850.Dar pentru a servi scopului analizelor noastre, ne vom concentra asupra migraţiei „voluntare”.
Perioada aleasă în vederea analizei se întinde de la „migraţia de masă ” de după 1815 (în principal despre
Europa), până la apariţia şi extinderea migraţiei forţei de muncă a „muncitorilor musafiri” după cel de-al
Doilea Război Mondial.
E greu să apreciem cu exactitate numărul migratorilor de la 1815 încoace, astfel încât e indicat să
tratăm toate datele de care ne vom folosi în continuare destul de precaut. Se apreciază că numărul
migratorilor de toate felurile (inclusiv 20 de milioane de refugiaţi şi solicitanţi de azil şi 30 de milioane de
muncitori în străinătate) în 1992 s-ar fi ridicat la aproape 100 de milioane. Ei au semnalat însă faptul că acest
număr reprezintă numai 1,7% din populaţia lumii astfel, marea majoritate a populaţiei mondiale ar rămâne în
graniţele ţării de origine.
Cea mai semnificativă perioadă înregistrată pentru migraţia voluntară a maselor a fost secolul de după
1815 (figura 2.1). În jur de 60 milioane de oameni au părăsit Europa pentru a se stabili în America, Oceania
şi Africa de Sud şi de Est. Un număr de 10 milioane au migrat voluntar din Rusia în Asia Centrală şi în
Siberia. Un milion din Europa de Sud şi Africa de Nord. Aproape 12 mlioane de chinezi şi 6 milioane de
japonezi şi-au părăsit ţara natală şi au emigrat în Asia de Est şi de Sud. Un milion şi jumătate au părăsit
India, îndreptându-se spre Asia de Sud-Est şi Africa de Vest şi Sud .Între cele două zăzboaie mondiale
migraţia internaţională a scăzut brusc. Acest lucru s-a datorat în mare măsură condiţiilor economice
nefavorabile din perioada interbelică, dar şi politicilor restrictive de imigraţie impuse de ţările de destinaţoe,
în stelial de Statele Unite.
O creştere a migraţiei internaţionale a început în perioada post belică, implicând în special din nou
Europa şi SUA. În orice caz, a fost perioada creşterii relative a migraţiei dinspre ţările în curs de dezvoltare
spe cele dezvoltate (figura 2.2) şi a apariţiei fenomenului de „muncitori musafiri”. În cursul anilor 1970 şi
1980 tendinţele globale au favorizat mutările controlate ale lucrătorilor temporari cu statut de „musafir”,
acesul imigranţilor fiind limitat la cei extrem de înzestraţi profesional, sau la cei ale căror familii locuiau deja
în ţara de destinaţie.
În general este recunoscut faptul că Statele Unite au fost şi rămân cea mai mare ţară
imigrantă. Figura 2.3 rezumă clar istoria imigraţiei în Statele Unite, care oglindeşte tendinţele
istoriei mondiale a migraţiei în ansamblu aşa cum au fost schiţate mai sus. Creşterea sigură a
migraţiei în Statele Unite în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial este evidentă
în acest grafic. Proporţia acumulată a imigranţilor în SUA în 1995 era de 8,7 procente.
Estimările fluxurilor globale ale migratorilor pentru anii ’80 erau de aproximativ 25-30
milione pe an. Aproapre 4 milioane dintre aceştia erau refugiaţi şi o bună parte dintre ceilalţi
erau muncitori temporari migratori (lucrători având intenţia de a se întoarce acasă). Se mai
aşteaptă încă să se mai repete modelul migraţiei familiale de masă care au operat în perioada
de până la Primul Război Mondial.
La mijlocul anilor ’90 s-a estimat un număr de 45 mii companii multinaţionale mamă, controlând
aproape 280 000 de organizaţii afiliate, (Naţiunile Unite 1997, de unde multe din informaţiile care vor urma
au fost extrase). Dintre acestea, 37 000 (aproape 82%) erau localizate pe plan naţional în cele 14 ţări
dezvoltate importante din cadrul OECD. 90% din sediile companiilor multinaţionale se află în lumea
avansată.
În 1996 stocul de ISD era de 3,2 trilioane de dolari SUA. Companiile multinaţionale care controlau
această rezervă erau responsabile pentru vânzările (interne şi internaţionale) în valoare de 7 trilioane de
dolari SUA. Aceasta reprezenta cu mult mai mult decât totalul comerţului mondial de 5,2 trilioane de dolari
SUA în 1996. Numai 8% din stocul de ISD îşi avea originile în companiile multinaţionale din ţările în curs
de dezvoltare, deşi acestea însumau aproape 15% din fluxuri .
Aproape 80% din comerţul SUA era desfăşurat de către CMN, aceasta nereprezentând în mare o
proporţie atipică pentru statele dezvoltate. Din totalul comerţului SUA, s-a estimat că aproape 40%
reprezenta comerţul intra- CMN. Comerţul intra-CMN – dirijat în cadrul graniţelor companiei, implicând
transferuri peste graniţe între diferitele părţi ale organizaţiei – este greu de definit şi de evaluat. Desigur,
investiţiile străine directe şi comerţul CMN sunt foarte strâns corelate, dar au loc schimbări importante în
această privinţă şi apar diferenţe între cele două elemente: vom discuta mai mult asupra acestor probleme
imediat.
Există o mare concentrare a ISD. În 1995, cele mai mari o sută de CMN controlau aproape o cincime
din totalul activelor globale exteane, deţineau două trilioane de dolari SUA din vânzările externe şi aveau 6
milioane de muncitori angajaţi. În măsura în care se mai pot face aceste diferenţe, 60% din totalul CMN erau
asociate producţiei, 37% serviciilor şi numai 3% sectorului materiilor prime. Trăsăura specifică a ultimului
salt al nivelurilor de investiţii globale a fost creşterea ISD în sectorul de servicii.
Lunga perioadă de avânt şi dezvoltare economică de după cel de-al doilea Război Mondial s-a
caracterizat printr-o dezvoltare masivă a comerţului mondial şi a investiţiilor interne (şi, până de curând,
într-o mai mică măsură externe). Prosperitatea economiei internaţionale se baza în mare măsură pe aceste
tendinţe – era dirijată de export. Principalele trăsături ale acestei perioade pot fi văzute în figura 3.1, care
indică „decalajul de export” între creşterea producţiei mondiale şi cea a exporturilor: exporturile crescând
într-un ritm mult mai rapid decât producţia dintre 1950 şi 1994.
Însă, începând cu anii ’80, a luat naştere o nouă tendinţă care se poate vedea în figura 3.2. Aici, ceea ce
sare în ochi este creşterea subită a fluxurilor ISD la mijlocul anilor ’80, în special în ţările industrializate.
Creşterea exportului a fost eclipsată de expansiunea ISD. De pildă, între 1985 şi 1995, fluxurile ISD s-au
extins la o rată medie de 18,4%, faţă de rata anuală de 11% pentru comerţul global cu mărfuri şi 8,5% pentru
PIB-ul mondial.
După cum se arată în figura 3.2, fluxurile spre ţările avansate au scăzut semnificativ în recesiunea de la
începutul anilor ’90, dar au continuat să crească puternic în ţările în curs de dezvoltare. În tabelul 3.1 se
poate vedea împortanţa acestor ţări în curs de dezvoltare.
În timp ce fluxurile spre statele în curs de dezvoltare rămâneau încă proeminente în 1995-6 (însumând
34% din fluxurile totale), modelul stabilit pentru ţările avansate la începutul anilor ’80 a început să se
reafirme după 1992. O dată cu apariţia crizei de pieţe din 1997-1998, ne-am aştepta ca această perioadă de
avânt a fluxurilor spre ţările în curs de dezvoltare să se schimbe dramatic, dar în ce direcţie nu este clar. Dacă
vor prevala nesiguranţa şi recesiunea, atunci fluxurile ar trebui să scadă. Dacă aceste economii vor fi
liberalizate şi deschise activităţii de fuziune şi achiziţie vestică, este posibil ca fluxurile să crească.
Cauzele revenirii de după 1992 sunt multiple. În perioada cea mai apropiată a reprezentat poate
consecinţa liberalizării semnificative a investiţiilor străine, o dată cu continuarea procesului de ridicare a
barierelor impuse ISD, atât în ţările avansate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.
S-a considerat că integrarea economică între Nord şi Sud s-a dezvoltat rapid începând cu 1970,
atingând niveluri dramatice la începutul anilor ’90. De exemplu, în cazul comerţului cu produse prelucrate,
între 1970 şi 1992 importurile OECD din ţările recent industrializate au crescut de la 4,6% parte din
importurile OECD Europa, proporţia a crescut de la 2,7 %. În cazul OECD Europa, proporţia a crescut de la
2,7% la 8,6%, numai în cazul Marii Britanii creşterea fiind de la 5,4% la 10,6%. În acelaşi timp, exporturile
de bunuri prelucrate către statele recent industrializate, ca procent din exporturile totale de produse prelucrate
, au crescut de la 9,6 % la 15,2% pentru statele OECD şi de la 6,3% la 8,0% pentru OECD Europa, scăzând
în cazul Marii Britanii de la 8,8% la 8,1% . În 1978, în cazul Statelor Unite , ţările în curs de dezvoltare
împreună totalizau 29% din importurile americane de produse prelucrate, această proporţie ajungând în 1990
la 36,4% .Totuşi, după cum vom vedea , a astfel de focalizare numai asupra originii importurilor din ţările
recent industrializate ca proporţie din totalul importurilor statelor avansate poate oferi o imagine eronată
asupra nivelului global de integrare între Nord şi Sud.
Însă chiar această schimbare în originea importurilor statelor avansate a îngrijorat guvernanţii şi
politicienii, şi în mai mică măsură economiştii, reprezentând sursa preocupării principale privind
potenţialele efecte ale globalizării asupra economiilor avansate. Aceasta se leagă de o mai amplă
transformare postbelică în privinţa deschiderii economiilor în general, măsurate prin raportul comerţ / PIB
(vezi mai jos). De vreme ce aceste temeri vizau mai ales economia Statelor Unite, figura 4.1 indică modelul
creşterii penetrării comerţului în cazul economiei americane între 1970 şi 1996. Informaţiile din această
figură ar trebui să ne atragă atenţia asupra unei trăsături importante a creşterii comerţului. Deşi media
reportului comerţ / PIB în cazul Americii a crescut de la aproape 8% în 1970 la 18% în 1996, cea a
importurilor din grupul de ţări mai puţin dezvoltate a crescut de la mai puţin de 1% la 4%: în orice caz,
aceasta a reprezentat mai degrabă o valoare absolută destul de scăzută în 1996 (de semnalat de asemenea că
acestea reprezintă importurile totale, nu doar dele de produse prelucrate).
Merită să abordăm aici problema dimensiunii interacţiunilor comerciale internaţionale în general, în
primul rând ntre mambrii Triadei şi apoi între „Nord” şi „Sud” (exprimate în funcţie de venitul naţional).
Figura 4.2 ne indică poziţia Triadei. Statele Unite au importat, în 1992, 4,6% raportat la PIB din Europa şi
Japonia (faţă de aproape 3% din ţările mai puţin dezvoltate: vezi figura 4.1b). În privinţa produselor
prelucrate, la începutul anilor ’90, raportul între schimburile comerciale dintre Statele Unite – ţări în curs de
industrializare şi PIB reprezenta numai în jur de 2% din PIB-ul Statelor Unite (în creştere însă faţă de
aproximativ 0,3% în 1970). După cum vom arăta mai departe, acestea nu reprezintă nişte proporţii prea mari,
deşi ratele creşterii sunt mai importante .Comparând datele din 1962 ce cele din 1992, ceea ce se vede
limpede în figura 4.2 este că dezvoltarea ţi dimensiunea integrării comerţului între statele Triadei erau în
1992 încă foarte modeste. De exemplu, numai fluxul comercial între Japonia şi SUA (plus Canada) era mai
mare de 2% dim PIB. Comparând cifrele pentru 1962 cu cele pentru 1992, putem sesiza o oarecare
schimbare a preponderenţei în sânul Triadei, cea mai mare schimbare afectând SUA, în special prin scăderea
proporţiei exporturilor către Japonia.
În figura 4.3 se reprezintă din nou felul în care au crescut până la cel mai ridicat nivel importurile de
produse prelucrate în Statele Unite (acesta fiind de asemenea şi cazul exporturilor de produse prelucrate,
deşi la un nivel mai scăzut). Importurile globale de astfel de produse finite a crescut de cinci ori, de la 1,54%
din Pib-ul SUA în 1963 la 7,66 % în 1992. Nici Europa, nici Japonia nu au reuşit să-şi crească într-atât
participarea cu produse prelucrate în comerţul internaţional.
Pentru a actualiza această analiză – şi pentru a o prezenta într-un format uşor diferit – datele din tabelul
4.1 indică nivelul importanţei fluxurilor comerciale cu mărfuri în 1996 între statele Triadei şi între acestea
şi principalele naţiuni comerciante din Asia de Este. E evident că adăugarea naţiunilor comerciante est-
asiatice în imaginea e ansambl nu schimbă cu mult semnificaţia globală a fluxurilor comerciale între ţările
Triadei. Nivelul comerţului din cadrul Triadei de-abia a depăşit 2% din Pib în 1996 şi nu a depăşit 4% o
dată cu adăugarea comercianţilor est-asiatici.
Să ne întoarcem acum asupra discuţiei principale a acestui capitol, relaţiile comerciale între Nord şi
Sud, măsurate raportat la PIB.
Acestea sunt conturate în figurile 4.4 şi 4.5. „Nordul” reprezintă statele OECD, în timp ce „Sudul”
reprezintă toate statele neaparţănând OECD. În figura 4.4 ţările OECD sunt prima dată prezentate separat, iar
apoi împreună. Sunt înregistrate proporţii similare ale relaţiilor comerciale cu „Sudul” pentru toate ţările
Triadei, pentru anul 1992. În plus, aceste date demonstrează importanţa mult mai mare a comerţului Nord-
Nord decât cel Nord-Sud ca întreg (11% în, 1992).
Comparaţia dintre 1962 şi 1992 arată că Statele Unite au fost cel mai mult afectate de creşterea
comerţului între Nord şi Sud ca procent din PIB.
Figura 4.5 dezvăluie dimensiunea integrării globale Nord-Sud, măsurată prin comerţul cu produse
prelucrate. În timp ce a existat o creştere destul de consistenţă în ultimii treizeci de ani în funcţie de PIB-ul
OECD, proporţiile erau destul de scăzute în 1992, importurile OECD din Sud nedepăşind 2,3% din PIB-ul
OECD (1,8% numai din importurile cu valoare adăugată ridicată).
E momentul acum să rezumămsemnificaţia acestor cifre. În primul rând, cel mai bine e să comparăm
proporţiile comerţului în venitul naţional (PIB) pentru a observa principalele tendinţe, în special nivelurile
integrării comerţului global. La începutul şi mijlocul anilor ’90 acestea arătau încă modeste. În al doilea rând,
principalele schimbări au privit economia Statelor Unite în cadrul „Nordului”. Economia SUA a arătat cea
mai mare predispoziţie spre un nivel mai ridicat de deschidere, în mare parte datorită începerii procesului de
integrare de la o bază extrem de scăzută în anii ’60.
Însă care este adevărata problemă a relaţiilor dintre Nord şi Sud pe care se presupune că aceste tendinţe
şi niveluri au iscat-o? E continua „competitivitate internaţională” a economiilor nordice în producţia de
bunuri prelucrate. Oare creşterea şi extinderea integării comerţului mondial să fi slăbit capacitatea de
producţie a economiilor din Nord, o dată cu realocarea acestei activităţi ţărilor în curs de dezvoltare din
Sud ? Care a fost impactul acestei evoluţii asupra perspectivelor forţei de muncă din Nord ? Oare şomajul şi
scăderea veniturilor reale de care au fost afectaţi cei mai puţin calificaţi din Nord să fie rezlutatul direct al
deplasării locurilor de muncă în producţie spre Nord? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci sentimentul
protecţionist, prezent în Statele Unite şi În mai mică măsură în Europa în anii ’80, ar fi justificat. Ne vom
apleca acum tocmai acestei dezbateri privind cauzele şi consecinţele deplasării vizibile a capacităţilor de
producţie spre Sud.
În mare, există două argumente uzitate în economia internaţională care să explice aceste tendinţe,
recent alăturându-li-se un al treilea. Cele două argumente principale privesc efectele comerţului ca fiind
opuse dezvoltărilor tehnologice asupra forţei de muncă şi niveluirilor de salarizare din Nord. Al treilea
priveşte efectele migraţiei, în special în Statele Unite, asupra pieţei forţei de muncă. Intenţia noastră aici nu
este de a face o analiză punctuală a acestei dezbateri, acest tip de analiză fiind deja efectuată . Ne vom
concentra însă asupra puntelor cheie ale acestei discuţii, asupra chestiunilor care trebuie analizate cu privire
la taza globalizării.
Există câteva modalităţi de a aborda diverşii factori care ar putea contribui la tendinţele pieţei forţei de
muncă şi a repartiţiei veniturilor amintite mai sus. În primul rând, am putea să analizăm nivelul de calificare
cerut de importurile şi exporturile din Nord: Nordul ar trebui să exporte produse (şi sevicii) care necesită un
grad ridicat de calificare şi să importe bunuri care să nupresupună un nivel performant de calificare. În al
doilea rând, am putea să ne concentrăm asupra variaţiilor preţurilor relative ale produselor de înaltă şi de
joasă calificare: preţul relativ al produselor de joasă calificare ar trebui să scadă în Nord şi invers. În al
treilea rând, salariile forţei de muncă necalificate faţă de cele ale lucrătorilor extrem de calificaţi ar trebui să
scadă în Nord. În al patrulea rând, forţa de muncă în Nord ar trebui să se concentreze asupra producţiei
performante, în timp ce şomajul în rândul muncitorilor necalificaţi va creşte (temporar). Însă, în al cincilea
rând, companiile nordice ar trebui să reacţioneze la reducerea salariilor relative ale forţei de muncă
necalificate prin creşterea proporţiei acestor muncitori în activitatea de producţie, atât în sectoarele intensive
în muncă de înaltă calificare, cât şi în cele intensive în muncă necalificată, compensând astfel într-o
oarecare măsură efectele punctului anterior. În al şaselea rând, am putea să ne concentrăm direct asupra
tendinţelor în inovaţia tehnologică, în special IT, care ar putea să conducă la o schimbare a aptitudinilor
tehnice (care se adaugă, dar este independentă de curentul de creştere neutră a factorului total de
productivitate, prezent în economiile avansate de mai bine de o sută de ani). În cele din urmă, am putea să
abordăm tendinţele educaţionale şi de cunoştinţe ale migratorilor înspre (şi dinspre) Nord.
Acestea descriu un tablou vast. Nu e simplu să determini care dintre aceste caracteristici asigură cea
mai adecvată măsură sau contribuţie. Multe din consecinţele potenţiale şi influenţele posibile sau puternic
interdependente şi legate în serie. Mai e şi problema dezvoltării de contraargumenterelevante. În plus, cum
putem măsura calificarea - ca educaţie, experienţă sau calificare a locurilor de muncă ? Prin urmare,
estimările importanţei relative a influenţelor variază considerabil şi nu pot fi rezumate uşor.
Una din tezele susţinute de o grupare importantă este aceea pentru care comerţul (deci, globalizarea)
este cel mai important factor care contribuie la scăderea salariilor reale în SUA şi la condiţiile proaste pentru
muncitorii necalificaţi în Nord. O analiză importantă care utilizează înzestrarea cu factorul calificare a scos
la iveală faptul că un procent substanţial al pierderii influenţei pe piaţă a forţei de muncă necalificate în Nord
s-a datorat schimbării de locaţie a industriei producătoare şi creşterii comerţului global. Wood susţine că,
luând în calcul activităţile care necesită un nivel redus de calificare, deja îndepărtate pe criterii de
competitivitate din statele avansate (privind astfel dincolo de proporţiile factorilor existenţi în industriile
competitive importatoare rămase, abordarea obişnuită) şi, în plus, considerând faptul că o parte din
schimbările tehnologice care au condus la reducerea forţei de muncă în Nord sunt rezultatul necesităţii
producătorilor de a concura cu comerţul din Sud, atunci peste 20% din scăderea cererii de muncă în Nord se
datorează în întregime comerţului. Această afirmaţie a lui Wood a fost combătută într-un alt studiu de
referinţă al lui Sachs şi Shatz (1994), care au estimat o proporţie cu mult mai mică a influenţelor cererii
bazate pe comerţ în economia Statelor Unite, de aproape 6%. Tabelul 4.4 rezumă aceste estimări, care
stabilesc mai mult sau mai puţin limitele extreme acceptate în general ale influenţelor datorate comerţului :
între 10 şi 20%.
Aceste abordări se concentrează asupra dotării cu factori de producţie (nivelul de calificare). Astfel, e
evident că în ţările avansate cererea de muncă s-a transferat în special spre categoria muncitorilor calificaţi,
atât între industrii – procentul din producţia totală realizat de segmentele industriale cu o forţă de muncă
necalificată scăzând faţă de cele cu o forţă de muncă calificată – cât şi în cadrul aceloraşi industrii ca cereri
– companiile trecând de la muncitori necalificaţi la calificaţi – astfel încât aşteptările celor cu o calificare mai
înaltă se pare că s-au îmbunătăţit, chiar dacă numărul lor relativ a crescut.
Însă, pe de altă parte, intensitatea calificării sectorului producător în Statele Unite a crescut atât la
limita de sus, cât şi la cea de jos.: această mişcare contrazice predicţiile modelului H-O /S-S, atribuind un
impact mai degrabă scăzut decât puternic afectelor comerţului .
Totuşi, aceste teorii se concentrează numai asupra dotării cu factori de producţie, putând fi astfel
criticate pentru neglijarea schimbărilor de preţuri. În această privinţă ar trebui să se vadă în mod normal
efectele oricărei schimbări în structura înzestrării cu factori de producţie. Formal, modelul H-O / S-S
funcţionează în termeni de ajustări de preţuri. Există însă puţine dovezi care să ateste că preţurile produselor
în ţările industrializate au urmărit modelul prezis în privinţa preţurilor concurente de import, bunurile
produse atât de forţa de muncă necalificată, cât şi de cea calificată scăzând în funcţie de preţurile produselor
extrem de performante, care beneficiază de un capital ridicat. Banca mondială concluzionează:
În anii ’80 şi ’90, în industria prelucrătoare din statele industriale, preţurile bunurilor produse cu
ajutorul forţei de muncă calificate au scăzut în mare parte faţă de preţurile bunurilorproduse cu u forţă
de muncă relativ necalificată . Chiar luând în calcul efectele progresului tehnologic asupra preţurilor
relative, schimbările intervenite în preţurile relative atribuite comerţului internaţioal au favorozat
bunurile produse de forţa de muncă necalificată faţă de cele produse de muncitori calificaţi. (Banca
Mondială 1997, p.75).
În sfârşit, acestea reprezintă nişte abordări parţial echilibrate, în timp ce noi avem nevoie de o analiză a
echilibrului general. Încercările în acest sens au furnizat nişte estimări foarte apropiate de valorile maxime
menţionate mai sus, contribuţia comerţului la creşterea inegalităţii salariilor în Statele Unite în anii ’80 fiind
estimată la aproape 20%. În teoria lui Minford, Riley şi Nowell (1997) valorile acestor efecte ale comerţului
sunt încă mai ridicate, reprezentând aproape 40% din colapsul salariilor şi al forţei de muncă necalificate.
O variantă alternativă la teza comerţului ca origine a scăderii salariilor este axarea în primul rând
asupra circulaţiei capitalului. Se consideră adesea că fluxul extern de ISD, implicând transferul de locuri de
muncă interne spre locaţiile offshore conduce la deindustrializarea economiilor avansate şi la reducerea
locurilor de muncă. Creşterea recentă a producţiei prin subcontractare în exterior şi dezvoltarea lanţurilor
adăugării de valare, substituind producţia internă, sunt tocmai reflectarea acestei tendinţe. Astfel, activităţile
companiilor multinaţionale pot înlocui exporturile din ţara de originecătre alte ţări din producţia directă şi din
rezervele de pe platformele de producţie offshore. După cum am văzut în capitolul 3, există ceva probe care
atestă desfăşurarea unui astfel de curent, însă analiza importanţei lui pentru economia SUA sugerează că
firmele americane nu par să fi înlocuit la scară mare muncitorii interni cu cei externi (Feenstra şi Hanson
1996). Într-adevăr numărul muncitorilor străini în companiile americane a atins un punt maxim la sfârşitul
anilor ’70. Acest curent poate avea o importanţă mai însemnată pentru câteva economii europene mai mici şi
pentru Japonia, însă problema este cum putem demonstra că exact această activitate a condus la inegalitatea
salariilor şi nu altele.
În afara acestor efecte „internaţionale” moderate, restul reducerii cererii de forţă de muncă necalificată
poate fi explicat prin „ cauze interne”. Aici avem de-a face cu a doua dimensiune majoră pe baza căreia se
poate construi o explicaţie: schimbarea în performanţa muncii, prin creşterea acesteia datorită tehnologiei.
Din acest punct de vedere, „deindustrializarea” se datorează cel puţin parţial impactului creşterii inegale a
ratei productivităţii în sectorul industrial şi servicii, care a afectat în special economiile avansate.
Economiştii care adoptă estimări scăzute ale influenţei comerţului consideră că rolul „competitivităţii
internaţionale” e exagerat. Influenţele interne sunt mult mai importante şi având în vedere proporţiile general
acceptate atribuite comerţului, între 10 şi 20%, înseamnă de 80, 90% s-ar datora cauzelor interne şi
tehnologice . Însă acestea nu reprezintă estimări directe. Schimbările tehnologice nu pot fi observate şi
schimbate cu precizie. Ori sunt înlocuitori în ecuaţii, ori se exprimă ca „valoare reziduală” în urma unei
funcţii de producţie. Astfel, creşterea performanţei munci în urma tehnologiei este invocată mai degrabă ca
şi cauză, nefiindu-i atribuită direct, empiric. De obicei, în acest caz, diferenţele reduse ale ponderilor
comerţului în PIB între Nord şi Sud constituie evineţele palpabile. Desigur, acest tip de analiză nu este total
satisfăcător. Însă ajută la demonstrarea faptului că, având chiar şi o serie sofisticată de tehnici de modelare
econometrică şi economică, importanţa relativă a influenţelor globale faţă de cele interne este cel mai
probabil scăzută. Aici una din probleme este că analize precum ale lui Wood (1995) menţionate mai sus, care
acordă o mai mare importanţă efectelor comerţului, deja iau într-o oarecare măsură în considerare
schimbările tehnologice în estimările lor, deoarece îşi ajustează probele astfel încât să includă schimbările
anterioare de deplasare a nivelului de calificare în urma evoluţiei tehnologice, induse indirect de comerţul
internaţional cu Sudul. Astfel comerţul şi schimbările tehnologice sunt interdependente, elemente aproape
gemene, prin urmare, aceste estimări nu pot fi decât presupuneri elaborate. Aceasta lasă loc pentru explicaţii
alternative. Acceptând deocamdată că influenţele comerţului se situează între 10 şi 20%, estimările efectelor
migraţiei (o altă explicaţie „internaţională”) nu contribuie cu mult la majorarea acestor procente . Însă
analizele economice convenţionale ignoră alte explicaţii posibile în afară de cele estimate indirect şi de
variabile reziduală a schimbării tehnologice.
Ceea ce lipseşte acestei aalize globale este concentrarea asupra strategiilor companiilor din Nord, de
pildă în domeniul muncii. Începând cu 1970 am fost martorii unui atac fără precedent al intereselor de
afaceri asupra forţei de muncă, cu precădere în Statele Unite şi Marea Britanie. Acest fapt dă naştere altor
probleme structurale, inclusiv cea a rolului puterii de negociere şi acţiunii colective. Nu toate modificările se
pot explica numai prin piaţa muncii . Perioada dintre New Deal şi mijlocul anilor ’60 în SUA a fost una de
acomoare strategică între afaceri şi piaţa muncii, marcată de acceptarea intereselor legitime ale fiecăruia, atât
în managementul activităţii, cât şi în termenii unui vast compromis social în general în politicile economice.
Însă acest compromis a fost în mod deliberat încălcat la mijlocul anilor ’70, în special în SUA şi Marea
Britanie, exact în momentul apariţiei creşterii inegalităţii pe care am discutat-o mai înainte.
Care este legătura posibilă între pierderea puterii pe piaţă a muncitorilor necalificaţi din sectorul
industrial şi declinul salariilor reale în general? Întreruperea compromisului istoric amintit mai sus a
cunoscut un nou atac asupra condiţiilor de muncă ale muncitorilor din america şi o relaxare a contrângerilor
asupra prerogativelor şi salarilor manageriale. David Gordon (1996) a analizat în detaliu consecinţele acestei
mişcări. El susţine că în ciuda retoricii de „îndulcire” a discursului în managementul american, faptele
dovedesc contrariul. Numărul salariaţilor la nivelurile se supervizare şi management a crescut. Această
analiză este sprijinită şi de evidenţe similare din Marea Britanie (Gallie ş.a. 1998). În plus salariile acestui
grup managerial s-au extins în detrimentul muncitorilor superviaţi şi dirijaţi. În acest context a apărut o
strategie a companiilor de reducere deliberată a salariilor muncitorilor din sectoarele de producţie, provocând
astfel o scădere a numărului de angajaţi în aceste sectoare. Simultan acest fapt a condus la reducerea
restricţiilor impuse asupra managementului corporativ, de a nu-şi mări rapid salariile. Securizarea
economilor în America, care a coincis cu dezvoltarea bursei, a constituit o sursă suplimentară de venit
pentru acţionari. Rezultatul a fost creşterea inegalităţii în Statele Unite, şi într-o măsură mai mică în Marea
Britanie şi în alte state din Europa.
Aceasta constituie o explicaţie alternativă a originii mişcării împotriva muncitorilor necalificaţi şi a
reducerii salariilor reale din Nord. E o explicaţie evident „internă” la origine. Justifică cele 80-90 de procente
lipsă, complementare dezvoltării tehnologice.
Însă această explicaţie are şi ea hibele ei. E posibil să subestimeze dimensiunea regresului din Statele
Unite. Alte date atestă o adevărată fărâmiţare a managementului. De asemenea ignoră creşterea locurilor de
muncă performante, creştere datorată înmulţirii numărului de muncitori cu pregătire tehnică, în procese mai
sofisticate de producţie, care tind să fie clasificate la nivelurile de supervizare şi manageriale. În plus,
experienţa europeană este variabilă şi credem că ar fi util să o analizăm acum puţin mai detaliat.
La baza interesului asupra efectelordezvoltării comerţului între Nord şi Sud stă chestiunea
„competitivităţii internaţionale” continue a economiilor nordice. După cum am amintit mai sus, problema
competitivităţii internaţionale s-a accentuat o dată cu interesul asupra efectelor globalizării – fiind două
evoluţii paralele. Însă există probabil cinci tendinţe relativ separate care pot explica cu exactitate această
amploare a discursului asupra competitivităţii.
Prima şi cea mai clară este legată de colapsul Războiului Rece. Atâta timp cât a existat acest război,
competitivitatea s-a limitat la sfera fundamental geopolitică: lupta între cele două blocuri principale politico-
ideologice a redus toate celelalte probleme mondiale la o singură confruntare geomilitară. O dată cu
terminarea războiului, diferenţele dintre ţări au ieşit la iveală, în special cele de performanţă economică,
evaluată în funcţie de propria „competitivitate”.
O a doua evoluţie importantă a fost sesizarea naturii neperformante a iniţiativelor de „politici
industriale” grandioase, la scară mare. În urmă cu douăzeci şi cinci de ani analiza economică critică era mult
mai interesată de diversele politici industriale şi de iniţiativele de restructurare ale statelor. Acum acestea
sunt percepute ca eşecuri (deşi nu susţinum ideea că toate iniţiativele de politici industriale au fost de fapt
eşecuri). Ca urmare, în conştinţa publică şi privată faţă de problemele economice, s-a pus accentul pe
competitivitate: intervenţiile trebuie să se limiteze la asigurarea unei bune funcţionări a pieţelor.
O a treia tendinţă este deplasarea spre politicile de liberalizare şi privatizare în termeni de schimbări
instituţionale interne. Deşi se consideră adesea că acestea ar fi rezultatul internaţionalizării sau chiar al
globalizării activităţii economice, noi susţinem că au fost negreşit consecinţa decizilor şi schimbărilor interne
(e.g. Thomson 1997). Totuşi, indiferent de origine, rezultatul a fost revigorarea importanţei acordate
competiţiei şi a soluţiilor problemelor economice, oferite de libera funcţionare a pieţei.
Cel de-al patrulea element implică „succesul” relativ al organizaţiilor în principal interguvernamentale,
de reglementare economică internaţională şi management care au dirijat economia mondială în perioada
postbelică, precum OECD, GATT/OMC, FMI şi BancaMondială. Activitatea acestor organizaţii a contribuit
la deschiderea generală a economiilor lumii o dată cu eliminarea sau reducerea drastică a barierelor
protecţioniste. În absenţa barierelor tarifare sau a controalelor de capital, competitivittea economică a ţărilor
până atunci ascunsă a ieşit la suprafaţă,de unde şi creşterea interesului pentru acest aspect al economiilor lor.
În cele din urmă, creşterea interdependenţei şi integrărilor în rândul principalelor economi mondiale de
la începutul perioadei post belice, proces cgiar dacă destul de limitat, a ajutat la afirmarea importanţei
competitivităţii relativa a diferitelor state.
Astfel, există o relaţie clară între creşterea interesului pentru competitivitatea internaţională şi pentru
„globalizare”, aspect asupra căruia vom reveni curând. În primul rând, vom schiţa mai amănunţit principalele
modalităţi de discuţie asupra „competitivităţii internaţionale” în literatura de politică economică
internaţională, aceasta putând servi drept model cadru pentru restul analizei. Apoi ne vom concentra asupra
aspectelor specifice ale literaturii economice, unde vom aborda diferitele concepţii asupra competitivităţii
internaţionale. Discuţia se va concentra în principal asupra poziţiei de avangardă a Marii Britanii, însă
plasată într-un context internaţional comparativ
Introducerea în cadrul acestei discuţii a naturii companiilor şi a atitudinii lor ridică o serie de alte
probleme legate de competitivitatea internaţională. Indicatorii costului unitar relativ al forţei de muncă şi ai
investiţiilor străine directe aparţin mai mult economiilor decât companiilor, fiind util să încercăm să separăm
aceste două elemente în anumite privinţe. Pentru început trebuie să stabilim clar faptul că avantajul
comparativ nu este tot una cu cel competitiv: unul aparţine economiei naţionale, celălalt companiilor care îl
folosesc. În teoria convenţională a comerţului, o economie va avea întotdeauna un avantaj comparativ pe o
anumită linie de producţie, comerţul asigurând astfel câştiguri reciproce. Acest rezultat, destul de atractiv
stipulat de teorie, poate fi totuşi pus sub semnul îndoielii, dacă acordăm importanţa cuvenită noţiunii de
avantaj competitiv. Nu este sigur că o economie va avea întotdeauna un avantaj competitiv într-o anumită
linie de producţie, dacă un astfel de avantaj este dependent de reuşita companiilor sale. Companiile trebuie
să organizeze producţia, această capacitate nefiind derivată din funcţiile economice globale precum costurile
relative. Companii aparţinând anumitor state pot eşua pe anumite linii de producţie comercializate
internaţional, în timp ce companii ale altor ţări pot avea un succes răsunător.
Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât abordăm cu seriozitate literatura asupra modelării
dinamice a creşterii veniturilor. Efectele în lanţ, feedbackurile pozitive, învăţarea din experienţă, toate pot
duce la traiectorii reuşite de creştere cumulativă a companiilor sau produselor, astfel încât să elimine în
întregime ceilalţi competitori (fiind posibil totuşi ca aceasta să nu ducă neapărat la cele mai eficiente sau
optime rezultate globale. Pe de altă parte, companiile depăşite ca performanţă vor suferi un declin cumulativ,
dispărând în cele din urmă de pe piaţă.
Când o ţară deţine pe teritoriul său o masă critică de companii de succes din punct de vedera al
competiţiei internaţionale, acea ţară va demonstra că are un evident avantaj competitiv absolut caracterizat de
creşterea cotei sale din comerţul mondial şi / sau aprecierea susţinută a monedei ţării respective. Dacă un stat
are ghinionul de a deţine pe teritoriul său mai multe companii perdante în bătălia competiţiei, va rezulta o
spirală cumulativă descrescătoare. Astfel, concepţiile asupra avantajului competitiv absolut pot fi chiar mai
importante decât cele asupra avantajului comparativ (relativ). Totuşi, e cazul să facem aici o distincţie
extrem de importantă.concepţiile avantajului competitiv absolut s-ar aplica acelor sectoare, de obicei de
producţie şi servicii, în care avantajul competitiv poate fi creat şi întreţinut în mod deliberat (de către
politicile publice sau cele ale companiilor). Acest lucru include în special evoluţiile asociate comerţului
intra-industrii. Avantajul comparativ ar părea că încă se aplică acelor sectoare al căror succes depinde în
continuare de înzestrarea comparativă cu factori naturali, precum producţia primară (agricultura şi extracţia
de materii prime). În cele din urmă, asecte formulări se adaugă criticii analizei modelului H-O / S-S de
înzestrare cu factori de producţie împreună cu discuţia efectelor comerţului Nord-Sud dezvoltată mai
devreme în acest capitol.
Chiar şi comentatorii iscusiţi ai acestor probleme nu reuşesc de multe ori să înregistreze aceste
diferenţe conceptuale cheie din teoria comerţului . De pildă, Kay susţine că Marea Britanie îşi menţine un
avantaj comparativ naţional în sectoarele în care limba engleză este importantă (editorial, media audio-
vizual, alte sectoare educaţionale) şi în domenii precum produsele chimice şi farmaceutice, motoare şi
electronice de aviaţie, asigurări şi alte câteva servicii financiare, precum şi comerţul cu amănuntul. Acestea
au constituit poveştile de afaceri de succes britanice, bazate pe competitivitatea companiilor engleze. Desigur
în terminologia noastră, cheia avantajului competitiv explicit al Marii Britanii este avanatjul competitiv al
companiilor cu activitatea în aceste domenii. Prin urmare, e important atât pentru companii, cât şi pentru
guverne să recunoască şi să întreţină aceşti factori pe care se bazează condiţiile actuale de performanţă
deosebită a unor companii şi să alimenteze acele condiţii care ar putea constitui noi avantaje competitive în
viitor.
Totuşi, din perspectiva lui Kay, este aproape inutil să dezvolţi configuraţia competitivă internă
existentă a sectoarelor şi domeniilor, când alte state şi companiile lor deja deţin un avantaj comparativ
curent. El susţine că e puţin probabil ca încercarea de a copia succesul comparativ din alte părţi să
îmbunătăţească pe termen lung forţele economiei de acasă. Totuşi, din când în când se pot înregistra succese,
după cum arată decizia de a menţine industria europeană de aeronave civile contra celei americane
dominante. Italia ar fi trebuit să se retragă din sectoare precum îmbrăcămintea şi încălţămintea, unde ţările cu
un nivel de salarizare scăzut deţin un avantaj comparativ puternic: totuşi aceste două sectoare constituie mari
succese ale exportului italian. Astfel, contrar argumentului lui Kay, o ţară nu ar trebui să elimine în totalitate
potenţialul unei încercări coordonate de a copia sau chiar de a întrece performanţa unor companii
competitoare, având deja un succes răsunător pe plan internaţional.
O altă consecinţă importantă a diferenţierii între companii şi ţări este posibilitatea de a trasa o linie de
separaţie şi mai clară între ceea ce ar fi benefic pentru o companie şi ceea ce ar fi benefic pentru o economie.
Acestea nu coincid întotdeauna. De exemplu, anumite acţiuni ale companiilor în vederea îmbunătăţirii
eficienţei şi competitivităţii lor internaţionale pot avea efecte negative asupra economiei în ansamblu,
precum în cazul modului în care operează piaţa forţei de muncă pentru a transfera problemele de angajare şi
pregătire la companii spre restul economiei. Deciziile companiilor asupra ISD menţionate mai sus pot
constitui un alt potenţial exemplu al acestei nepotriviri. Astfel, într-o economie îşi pot desfăşura activitatea
firme foarte eficiente şi competitive pe plan internaţional, în timp ce acea economie devine în ansamblu mai
puţin competitivă sau se află într-un declin relativ. Este foarte posibil ca acesta să fie cazul modelului
economic care ia naştere în Marea Britanie: mici „parcele” de eficienţă econmică, bogăţie şi competitivitate,
adunate în jurul companiilor industriale de succes, coexistând cu performanţa scăzută generalizată a
economiei globale, caracterizată de stagnare, creşterea sărăciei, inegalitate şi ineficienţă. Astfel, viitorul
economiei Marii Britanii s-ar putea descrie ca o formă de „blană de leopard” – pete de succes pe fundalul
unei degradări sociale crescânde şi al sărăciei.
Un important corolar al acestei probleme este întrebarea dacă într-adevăr este înţelept să ne gândim la
ţări ca fiind într-o continuă competiţie economică. În timp ce companiile sunt evident în competiţie –
dezvoltându-se şi extinzându-se sau dând faliment – ţările nu pot da faliment şi dispărea în lipsa succesului
economic. Pur şi simplu sărăcesc relativ. Singura modalitate prin care o ţară poate să dispară este în cazul
cuceririi sale de către o alta în urma unui război sau dacă decide să fuzioneze cu un alt stat. Astfel, tipul de
competiţie în în care sunt omplicate ţările de-a lungul unei dimensiuni destul de diferite faţă de cea a ştiinţei
economice convenţionale. Desigur, există ceva adevăr în această teză, în fond, ţările neconcurând în acelaşi
fel cu companiile sau cu aceleaşi urmări. Însă, la alt nivel, este evident că statele se întrec în termeni
economice, chiar dacă nu pentru a atrage investiţii străine directe. Dar competiţia dintre ele nu se limitează la
atât, fiind descrisă de nişte caracteristici atât de diverse, precum standardele comparative de viaţă şi puterea
militară.
În final, mai există o ultimă diferenţă importantă între companii şi naţiuni în privinţa activităţii
economice. Companiile „tind” să exporte cea mai mare parte din producţia proprie: se pare că aproape 99%.
Produsele sunt vândute pe pieţa „ exteană”, o cantitate redusă fiind consumată în cadrul graniţelorlor
instituţionale, muncitorilor, nefiindu-le permis consumul excesiv la acestora. Într-adevăr, companiile nu vând
prea mult propriilor muncitori pe piaţa deschisă. Însă lucrurile stau diferit în privinţa naţiunilor. Cantitatea de
produse (măsurată în PIB) este consumată pe plan intern, de proprii cetăţeni, numai un mic procent fiind
destinat exportului. Desigur, acesta diferă de la ţară la ţară. În timp ce în Statele Unite au exportat puţin peste
14% din PIB în 1996, Marea Britanie a exportat cu mult mai mult, aproape 30%, iar Germania un procent
ceva mai scăzut, 25%. Însă, după cum a arătat Krugman (1994a), cele trei blocuri economice ale Triadei ca
întreg (SUA, Japonia şi UE)au exportat aproape pe aceeaşi cantitate – 10-11 procente în 1993 (vezi tabelul
4.6 de mai jos: motivele diferenţelor dintre ţările individuale ale UE şi UE ca întreg se justifică prin comerţul
statelor în cadrul UE).
Ceea ce Krugman a scos în evudenţă, este că poate accentul pus pe comerţ şi competitivitate
internaţională în dezbaterile curente economice şi politice este greşit, în condiţiile în care acesta nu
însumează decât 11% din PIB. În vederea creşterii economice şi a standardelor de viaţă, adevărata problemă
devine aceea a schimbărilor în productivitatea naţională per se fără a acorda prea multă importanţă
dimensiunii comparaţiilor internaţionale. Aici ne reântâlnim cu problemele ridicate în prima parte a acestui
capitol. Ceea ce înseamnă că discuţiile pe seama competitivităţii ar trebui să se limiteze la o porţiune mult
mai mică a economiei – sectorul comercial internaţional – fiind indicat să ne abţinem să extindem
preocuparea de a fi „competitivi pe plan internaţional” tuturor celorlalte aspecte ale vieţii economice.