EȘECURILE PIEȚEI VERSUS EȘECURILE GUVERNAMENTALE

Economiile de piață moderne au la bază piețele libere. Piaţa este şi va rămâne instituţia
centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică. Piețele libere sunt instituții semnificative,
care dau semnale prin prețurile formate pe baza confruntării forțelor pieței, coordonând deciziile
luate separat de milioane de agenți economici independenți, care isi urmează propriile interese.
Piețele iși îndeplinesc funcțiile și sunt eficiente prin următoarele caracteristici:
• preţurile pieţei oferă o mare cantitate de informaţie despre condiţiile de piaţă în
permanentă schimbare;
• sistemul de piaţă descentralizat este mai flexibil (de exemplu, dacă preţul
petrolului va creşte, fiecare individ poate să aleagă să îşi folosească sistemul de încălzire,
dar să economisească la consumul de benzină);
• în economia de piaţă preţurile se modifică pe măsură ce se schimbă condiţiile de
pe piață;
• economia de piaţă descentralizează puterea şi astfel este nevoie de mai puţine
constrângeri asupra indivizilor decât în alte tipuri de economii;
• piața liberă face posibilă atât eficiența productivă, cât și eficiența alocativă;
• eficiența productivă se manifestă atunci când singurul mod de a produce mai mult
dintr-un bun este de a produce mai puțin din alt bun; eficienţa productivă înseamnă să te
afli pe curba posibilităţilor de producţie şi nu în interiorul ei (presupune minimizarea
eforturilor);
• eficiența alocativă se manifestă atunci cînd nu este posibil să se producă o
combinație de bunuri, diferită de altele, care să-i permită unei persoane să devină mai
înstărită fără să o afecteze (sărăcească) pe alta; eficienţa alocativă se referă la alegerea
între puncte alternative de pe curba posibilităților de producție (presupune maximizarea
efectelor utile).
Economistul Adam Smith în lucrarea “Avuția Națiunilor” (1776) remarca cǎ întreprinderea şi
indivizii activi pe piaţǎ se comportǎ ca şi cum ar fi ghidaţi de o “mânǎ invizibilǎ”. Fiecare își
urmărește propriul interes contribuind la bunăstarea tuturor.
Din acest punct de vedere, piaţa constituie o organizare a activitǎţii economice ce conduce la
situaţii eficiente, la alocarea eficientă a resurselor. Termenul de “eşec” al pieţei este utilizat
pentru a desemna o situaţie în care piaţa, singurǎ, nu poate aloca resursele eficient. Pe o
asemenea piaţǎ, “mâna invizibilǎ” nu funcţioneazǎ din diverse motive.

1
 Eșecul pieței
Economia bunǎstǎrii dezvoltatǎ de cǎtre şcoala neoclasicǎ este o formǎ a intervenţionismului
de tip liberal (şcoala suedezǎ prin K. Wickseel) ce teoretizeazǎ eşecul pieţei pornind de la teoria
echilibrelor parţiale şi a echilibrului general, inspiratǎ direct de la teoria keynesistǎ. În acest fel
se explicǎ cǎ, prin creşterea continuǎ a presiunii fiscale dar şi a cheltuielilor publice prin
intermediul sistemului preţurilor şi al economiei de piaţǎ nu se pot realiza eficace anumite
probleme (drepturile de proprietate, libertatea individualǎ etc.).1 Astfel, teoria economică a
bunăstării a fost dezvoltată ca fundament al unor recomandări privind intervenţia
guvernamentală în funcţionarea pieţelor, în legătură cu costurile sociale.
Piaţa concurenţială prezintă uneori imperfecţiuni, generează insuccese nu numai pentru
agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru sistemul economic în
general. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem
economic de a susţine activităţile necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele
nedorite. În acest context2, se recunosc două cauze ale eşecului unei pieţe:
• insucces prin structura pieţei (failure by market structure).
Aceasta se manifestă atunci când condiţia concurenţială a multor producători într-un domeniu nu
este asigurată. Într-o asemenea ipostază, concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor
telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu
poziţie de monopol se supun unor reglementări guvernamentale.
• insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).
Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prăbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi
avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de
bunuri şi servicii generează pe de o parte nu numai costuri contabile de producţie, dar şi costuri
sociale, iar pe de altă parte, nu numai venituri firmelor producătoare, dar şi avantaje sociale.
Eșecul pieței poate fi analizat și în funcție de direcțiile principale în care se manifestă în
economie3:
• eșecul pieței în furnizarea bunurilor și serviciilor dorite de societate – se referă la
situații de eșec precum bunurile publice, monopolul, externalitățile;
• eșecul pieței în repartizarea veniturilor – atunci când repartizarea veniturilor nu se
face potrivit productivității, eficienței fiecărui participant la viața economică;

1
Mariana Vuță, Rodica Gherghina: Abordări moderne privind eșecul pieței și externalitățile,
www.oeconomica.uab.ro, pag. 1
2
Platis Magdalena: Economia Sectorului Public, Editura Universității București, 2003, pag. 30
3
Coord. Moșteanu Tatiana: Economia Sectorului Public, Editura Universitară, București, 2005,
pag. 17-25
2
 • eşecul pieţei în echilibrarea preţurilor şi a pieţei muncii – care se manifestă prin
instabilitatea prețurilor și creșterea șomajului.

Principalele situații de eșec ale pieței sunt:

1. bunurile publice – reprezintă o situație de eșec al pieței deoarece este dificilă definirea
drepturilor de proprietate în cazul acestora.
În principiu, bunurile publice sunt definite drept acele bunuri care sunt oferite într-o
cantitate identică unui ansamblu de consumatori.
Bunurile publice se caracterizează prin nonexcluziune și nonrivalitate.
Nonexcluziunea se referă la situația în care o persoană nu poate fi împiedicată să
folosească un bun, chiar dacă nu a plătit pentru acesta. De exemplu, este cazul în care o
persoană ce nu își plătește impozitele nu poate fi exclusă de la a beneficia de apărare națională.
Nonrivalitatea este proprietatea care arată că orice nou utilizator al unui bun nu
afectează posibilitatea ca acel bun să fie utilizat și de alte persoane. De exemplu, dacă o
persoană se plimbă printr-un parc public, nu înseamnă că nu se mai poate plimba si altcineva.
Bunurile care se caracterizează prin exclusivitate și rivalitate sunt bunuri private, iar cele care se
caracterizează prin nonexclusivitate și rivalitate sunt bunuri în proprietate comună.
O clasificare a bunurilor în funcție de cele două caracteristici exclusivitate și rivalitate este
prezentată în schema de mai jos:

Exclusivitate
DA NU

Bunuri private: maşini, Bunuri în proprietate comună: ape

DA
frigidere, ciocolată, roşii termale, păduri, păşuni, bazine de
înnot

Rivalitate
Informaţiile şi cunoaşterea în Bunuri publice: apărarea națională,
general, programe de calculator, farul de coastă, poduri, iluminat
NU
muzica, TV cablu, servicii de public
sănătate

2. externalitățile – reprezintă o situație de eșec al pieței pentru că acțiunile unui producător

3
 sau consumator generează costuri sau beneficii pentru alți agenți economici. Astfel,
prețul pieței nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producției sau
consumului.
Noțiunea de externalitate a fost introdusă în limbajul economic la începutul secolului XX de
către economistul englez Alfred Marshall. În concepția sa, externalitățile reprezintă o ilustrare a
faptului că agenții economici sunt independenți din punct de vedere al alegerii modului de
alocare a resurselor.
Externalitățile pot fi definite și ca efecte ale acțiunii unor agenți economici asupra bunăstării
altora. În funcție de tipul de efect, externalitățile pot fi pozitive (dacă efectul este benefic, de
exemplu vaccinarea) sau negative (dacă efectul este advers, de exemplu poluarea).
Externalitățile pot fi analizate în producție sau în consum:
• externalităţi în producţie
- pozitive: producția de roboți industriali
- negative: poluarea
• externalităţi în consum
- pozitive: investiția în educație
- negative: consumul de alcool.

În analiza problemei externalităților este necesară cunoașterea următoarelor noțiuni:

a) costurile private (CTP) – sunt acele cheltuieli suportate direct de unitățile producătoare
ale bunurilor generatoare de externalități; deci sunt costurile suportate de cei implicaţi în
mod direct într-o activitate economică;
b) costurile sociale (CTS) – sunt cheltuielile și șansele sacrificate de membrii comunității
în urma organizării și desfășurării unei anumite activități; adică sunt costurile suportate
de întreaga societate;
CTS = CTP + orice cost suportat de o terță parte
c) beneficiul social (BS) semnifică expresia valorică a tuturor utilităților în consum de care
beneficiază membrii unei comunități rezultate din organizarea și desfășurarea unei
activități; deci, beneficiul întregii societăți;
d) beneficiul privat (BP) se extinde la acele utilități în consum de care se bucură doar
persoanele implicate direct într-o activitate oarecare producătoare de bunuri; adică
beneficiul primit de cei implicați direct într-o activitate economică, ca urmare a
contribuției lor la această activitate;
BS = BP + orice beneficiu către o terță parte
e) internalizarea externalității negative presupune încorporarea costurilor externe în

4
 prețul pieței.

Externalităţile creează diferenţe între beneficiile şi costurile sociale şi beneficiile şi costurile

private.
Externalitățile în producție generează costuri sociale și costuri private:
- externalitățile pozitive în producție: CTP > CTS
- externalitățile negative în producție: CTS > CTP
Externalitățile în consum presupun beneficii private și beneficii sociale:
- externalitățile pozitive în consum: BS > BP
- externalitățile negative în consum: BP > BS.

A. Externalităţile negative în producţie:

- de exemplu, dacă se produce un bun care în procesul de producție creează poluare, din
cauza poluării costul suportat de societate pentru a produce acel bun este mai mare decât
costul suportat de către producătorii bunului respectiv;
- pentru fiecare unitate produsă din bunul respectiv costul social include costul privat al
producătorului plus costul celor afectați în mod negativ de poluare; deci costul social este
mai mare decât costul privat;
- acest cost social mai mare decât costul privat necesită impunerea unor măsuri de reducere
a producției bunului respectiv, prin aplicarea unei taxe care să internalizeze externalitatea
respectivă.

Pretul Costul social

Oferta (costul
privat)

Punctul
optim
Pe
Cererea

Cantitate
Q optim Qe
• Costul social > Costul
privat;

5
• Cantitatea optimă (Q optim) < cantitatea de echilibru (Q e)
• Se impune internalizarea externalității apelând la principiul poluatorul plătește.

B. Externalităţile pozitive în producţie

- de exemplu, dacă se produc roboți industriali costul social de producere a unui robot industrial
este mai mic decât costul privat, pentru că această producție ar contribui la scăderea poluării, la
creșterea productivității muncii, la protejarea sănătății oamenilor;

- astfel, din punct de vedere social este recomandabil să crescă producția de roboți industriali, iar
aceasta presupune siusținerea domeniului prin subvenționare, de exemplu.

Oferta (costul privat)

Preţul
Costul social

Pe Punctul
optim

Cererea privata

• Costurile sociale
Cantitatea
ale productiei < costurile private. Qe Qoptim
• Cantitatea optimă (Q optimă) > cantitatea de echilibru
(Q e).
• În acest caz externalitatea pozitivă se poate susţine prin subvenţionarea producţiei de
roboţi industriali.

C. Externalităţile negative în consum

- de exemplu, consumul de alcool este o externalitate negativă în consum întrucât cei care
consumă alcool sunt predispuşi la accidente, la scandaluri care îi afectează pe alți oameni;

- beneficiile sociale în acest caz sunt mai mici decât beneficiile private, iar acest tip de consum
trebuie inhibat, de exemplu prin creșterea accizelor.

- unele cercetări au reliefat faptul că consumul de alcool transferă costurile nete spre restul
societăţii deoarece adesea acest consum constituie o cauză a accidentelor auto sau a unor crime
violente.

6
 Pretul Oferta (costul privat)

Punctul
Pe
optim

Cererea (beneficiul privat)

Beneficiul social
• Beneficiul social Qoptim Qe Cantitatea
< Beneficiul privat;
• Cantitatea socială optimă < cantitatea de echilibru
• Acest tip de externalitate se internalizează prin inhibarea consumului.

D. Externalităţi pozitive în consum

- educaţia este un exemplu de externalitate pozitivă în consum: o populaţie mai bine

educată permite atingerea unui nivel ridicat de cunoaştere în societate, ceea ce este
benefic pentru toată lumea;
- beneficiul social este mai mare decât cel privat, fapt ce impune susținerea domeniului;

Oferta (costul privat)

Pretul
Punctul
optim

Pe
Beneficiul social

Cerere (beneficiul privat)

• Beneficiul social
> Beneficiul
privat; Qe Q optim Cantitatea

• Cantitatea socială optimă > cantitatea de echilibru;

• Acest tip de externalitate se internalizează prin diverse forme de susținere a
domeniului.

7
 Economiștii sunt preocupați de găsirea unor metode de internalizare a externalităților.
Internalizarea externalităţilor negative presupune încorporarea costurilor externe în prețul pieței,
prin creearea de instituții adecvate și adoptarea de reguli de conduită care să-i determine pe
producătorii de astfel de efecte să trateze costurile și beneficiile sociale ca și pe cele rivate. În
practică, dificultățile în aplicarea uneia sau altei metode de internalizare a efectelor negative
decurg din faptul că efectele externalităților negative sunt greu de măsurat.

Principalele metode ce pot fi aplicate în vederea internalizării externalităților sunt:

 Soluţia PIGOU: prin aplicarea impozitelor/taxelor asupra activităţilor poluante şi

acordarea unor subvenţii pentru cei care suportă efectele externe negative. Această soluție
presupune intervenția guvernamentală. Arthur Pigou a arătat că externalităţile negative pot fi
internalizate printr-un sistem corespunzător de impozite şi subvenţii, prin implicarea guvernului,
prin:

- practicarea de amenzi pentru producătorul de externalităţi negative;

- acordarea de subvenţii celor ce produc externalităţi pozitive;
- introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale.
De exemplu, în cazul poluării, perceperea unei taxe în vederea internalizării poluării poartă
denumirea de principiul poluatorul plătește. Se consideră că abordarea bazată pe taxa pe
poluare şi principiul în virtutea căruia poluatorul plăteşte vor permite o alocare eficientă a
resurselor deoarece4:
• în primul rând taxa pe poluare va conduce la creşterea costurilor de producţie şi va face
ca oferta din aceste industrii să scadă. Veniturile generate prin colectarea acestor taxe se
pot utiliza pentru: a compensa pe cei afectaţi de poluanţi sau pentru a finanţa o serie de
proiecte legate de aplicarea cercetării şi a unor metode alternative de îmbunătăţire a
calităţii mediului.
• în al doilea rând taxa pe poluare va oferi firmelor posibilitatea manifestării unei
iniţiative economice de utilizare a metodelor de producţie (şi de control tehnologic) care
ar putea conduce la diminuarea poluării. Atâta timp cât este mai ieftin pentru o firmă să
controleze daunele aduse de emisii decât să plătească taxele corespunzătoare acestor
emisii, firma va prefera să controleze poluarea.
• în al treilea rând, atâta timp cât firmele vor fi capabile să reducă taxele prin controlul
poluării ele vor avea iniţiativa de a reduce nivelul poluării.

4
Suciu Marta-Christina: Economie. Noua economie si societatea cunoasterii, Editura ASE,
Bucuresti, 2004, pag. 474
8
  Soluţia COASE: se referă la un număr redus de agenţi afectaţi de o externalitate
negativă, soluţia internalizării externalităţii negative fiind atribuirea drepturilor de proprietate.
Ronald Coase (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1991) a demonstrat că dacă
drepturile de proprietate sunt definite cu claritate, atunci părţile interesate iau măsuri de
internalizare a externalităţilor, fără intervenţia guvernamentală. Propunerea lui Coase se referă la
faptul că atunci când numărul agenţilor economici afectaţi de externalităţi negative este redus,
atribuirea dreptului de proprietate duce la internalizarea efectelor externe. Exemplul lui Coase se
referă la cazul unui agricultor şi al unui crescător de vite. Externalitatea negativă constă în
pagubele pe care vitele le cauzează recoltelor agricultorului. Pe măsură ce numărul vitelor
creşte, pagubele cresc. Pentru a realiza o alocare eficientă a resurselor, pagubele trebuie incluse
în costurile crescătorului de vite. Dacă drepturile de proprietate corespunzătoare agricultorului
includ şi protecţia recoltei împotriva pagubelor cauzate de vite, atunci crescătorul de vite este
automat obligat să plătească daunele corespunzătoare.
Dar, de cele mai multe ori, externalităţile implică un număr mare de participanți şi drepturile
de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica eficient în practică.

3. monopolul – este o formă de eșec al pieței pentru că el impune un preț mai ridicat decât cel de
pe piață, iar nivelul producției este mai mic decât cel ce asigură folosirea eficientă a resurselor.
Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţă în care există un singur ofertant al unui
produs. În cele mai multe oraşe, domeniile de distribuţie a energiei electrice, a gazelor naturale
sunt pieţe de monopol. Astfel, o întreprindere este în situaţie de monopol, atunci când este
singurul ofertant al unui bun omogen, iar acesta este lipsit de substitute apropiate.
 Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o ipoteză
a pieţei competitive eficiente este ca producătorii să acţioneze drept acceptanţi de preţ. Ori, în
situaţia unui singur producător, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta firmei de monopol
fiind oferta agregată de pe piaţă. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scăzute ale
rivalilor, din moment ce aceştia nu există.
 Preţul de monopol excede preţul rezultat în condiţii de concurenţă, în timp ce producţia
ramurii este mai mică în primul caz decât în al doilea.

 Preţul stabilit de monopolist depăşeşte costul marginal, ultimul fiind egal la echilibru cu
încasarea marginală. În condiţiile concurenţei perfecte, cele trei mărimi sunt egale între ele.

9
  Monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile (preţul este superior costului mediu),
în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere. Libera intrare în condiţiile
concurenţei perfecte, permite creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei până acolo unde
supraprofiturile dispar.
 Din perspectiva consumatorilor, situaţia de monopol este indezirabilă. Aceştia
achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare un preţ mai ridicat. Controlul
monopolului asupra preţului asigură de fapt o redistribuire a venitului de la consumatori către
monopolişti.

4. Informația imperfectă (asimetrică)

Informaţia imperfectă apare atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Informaţia
imperfectă este o trăsătură a economiilor contemporane. Piaţa eficientă cere ca informaţia
disponibilă să fie în întregime accesibilă fără eforturi atât producătorilor, cât şi consumatorilor.
Pe o piaţă reală, producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi în mod
egal cu privire la situaţia pieţei, fapt care provoacă pierderi fie producătorilor, fie
consumatorilor.
Referitor la ofertanţi, ei pot omite anumite informaţii cu privire la produsele pe care le
oferă (de exemplu, dacă pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine, dar care
emit radiaţii puternice, ar omite să informeze consumatorul despre aceste radiaţii) sau pot
“semnaliza” calitatea unui bun ( de exemplu, prin asigurarea unor servicii de garanţie extinsă).
În ceea ce-i priveşte pe consumatori, apar în principal 2 situații de informație imperfectă:
hazardul moral, selecţia adversă.
Hazardul moral exprimă tendinţa unei părţi a unui contract de a-şi schimba
comportamentul, ca urmare a încheierii contractului, acest lucru afectând negativ cealaltă parte a
contractului. De exemplu, şoferii au tendința de a fi mai puțin prudenți în trafic când au o
asigurare CASCO; sau, o persoană care îşi încheie o asigurare medicală nu va mai cheltui atât de
mult pe prevenirea îmbolnăvirii.
Problema selecţiei adverse apare atunci când informaţia pe care o deţine una dintre
părţile contractante nu este cunoscută de cealaltă parte şi, ca rezultat, aceasta are de suportat
costuri mari. Spre deosebire de hazardul moral care apare după ce contractul a fost semnat,
selecţia adversă apare chiar în momentul încheierii contractului. De exemplu, o persoană care are
de gând să dea foc casei sale cumpără cea mai bună asigurare împotriva incendiului.
Eșecul guvernamental
Eşecul statului este un fenomen tot atât de real ca şi eşecul pieţei. Birocraţii sectorului
public nu operează fără fricţiuni şi fără costuri; există ineficienţă, slabă funcţionare şi birocrație.

10
Atât piaţa cât şi sectorul public, în calitate de procese de alocare a resurselor şi redistribuire a
veniturilor, au propriile eşecuri. Tocmai de aceea este necesar să se identifice limitele acţiunii
guvernamentale şi să se definească avantajele comparative ale sectorului public în cadrul unei
economii de piaţă.
Economistul James Buchanan a obţinut premiul Nobel în economie în anul 1987 pentru
activitatea sa de pionierat întreprinsă alături de Gordon Tullock şi de alţi autori într-un nou
domeniu, economia alegerii publice. Reprezentanţii teoriei alegerii publice caracterizează
eşecurile sectorului public sub forma ineficienţei politicilor guvernamentale. Teoria alegerii
publice studiază acele probleme, care, de regulă, erau analizate de știința politică, considerând
omul politic ca fiind o ființă rațională care își urmărește propriile interese.
Intervenţia guvernului pentru a corecta eşecurile pieţei are ca ţel final sporirea bunăstării
sociale. Guvernul caută să protejeze viața și prosperitatea, să îmbunătățească eficiența
economică, să protejeze indivizii, să influențeze rata creșterii economice și să stabilizeze
economia. Dar, guvernul nu este întotdeauna consecvent în acţiunile sale. Uneori, acţiunile
guvernului reflectă interesul unor anumite grupuri care doresc să obţină favoruri deosebite (prin
activităţi de tipul ‘rent–seeking’).
Acest nou curent din economie sugerează că ar trebui să ne gândim la alegători, la
funcţionarii oficial aleşi şi la angajaţii guvernului ca la nişte persoane care îşi urmăresc mai
degrabă propriul interes şi care au mai puţin o viziune altruistă. Această idee a evoluat progresiv
şi a permis dezvoltarea unei alte abordări în economia modernă: guvernul și eşecul public.
Aceasta se bazează pe încercarea de a demonstra că eşecul guvernamental este cauzat de faptul
că, de regulă, cei aleşi vor face ceea ce serveşte propriului lor interes şi nu ceea ce serveşte
interesului public.
Teoria eşecului guvernamental este adesea comparată cu eşecul pieţelor. Eşecul
guvernamental, ca de altfel şi eşecul pieţelor, nu are în vedere negarea rolului economic al
guvernului în sistemul economic orientat spre piaţă. În opinia lui Joseph E. Stiglitz guvernul are
un rol important în economiile moderne deoarece: redreseză eşecul pieţelor; redistribuie venitul;
acordă asigurări sociale împotriva unor riscuri, cum ar fi șomajul, asigurările de sănătate.
Deşi eşecurile pieţei reprezintă un posibil motiv care justifică acţiunile guvernului, aceste
acţiuni pot să nu aducă un remediu eficient; totuşi oricând se manifestă o situaţie de eşec al
pieţei, există un potenţial rol pentru guvern.

Eșecul guvernamental constă în acea situație în care beneficiile potențiale ale necesarei
intervenții sunt mai mici decât costurile ei complete directe și indirecte, respectiv acea situație în

11
care prin măsurile guvernului nu se atenuează eșecurile piețelor și nu se obține alocarea optim
eficientă a resurselor.
Cauzele principale ale eşecului sectorului public sunt legate de: rigiditatea guvernanților
în adoptarea regulilor și reglementărilor, implicarea intereselor subiective ale diferitelor grupuri
de putere în formularea obiectivelor, alegerile publice ineficiente. Aceste cauze pot fi legate de
următoarele aspecte:
• un organism decizional centralizat se caracterizează prin rigiditate în a reacționa la
condițiile pieței în continuă schimbare; regulile și reglementările, rata impozitării și
politicile de cheltuieli sunt greu de modificat în raport cu condițiile pieței;
• guvernele sunt lente în recunoașterea greșelilor în guvernare, chiar dacă sunt conștiente
de acestea;
• intervenţia statului produce schimbări impredictibile; de exemplu, controlul chiriilor sau
al subvenţiilor pentru chirii reduc oferta de locuinţe private pentru închiriere pe termen
lung;
• este dificil de stabilit ţinta finală a politicilor publice; cunoaşterea mijloacelor şi relaţiilor
finale din sfera politică este adesea insuficientă;
• există eşecuri de implementare; implementarea necesită sisteme complexe, negocieri, iar
existenţa unui număr mare de instrumente de politică economică şi obiective pot face ca
statul să se blocheze în ceea ce priveşte controlul adecvat al agenţiilor şi al proceselor de
implementare;
• intervenţia guvernamentală nu este un bun liber; guvernul este servit de o birocraţie
costisitoare; de aceea este necesară compararea acestor costuri de tranzacţie cu costurile
de tranzacţie ale pieţei;
• oficialii publici au propriile cariere și familii, iar deciziile pe care le iau sunt influențate
de interesele personale;
• comportamentul de căutător de rentă al politicienilor şi birocraţilor - ‘rent–seeking’
(comportament instituţional în care eforturile individuale de maximizare a valorii
generează risipă socială şi nu surplusuri sociale).
Politicile guvernamentale sunt adesea prezentate ca posibile căi menite să contribuie la
gestionarea problemelor care decurg din eşecul pieţelor. Ideea eşecului guvernamental ridică o
problemă fundamentală: trebuie cu adevărat să depindem de acţiunile guvernului pentru a
corecta eşecurile pieţei? Economiile moderne nu au un răspuns de tipul DA sau NU.
Dimpotrivă răspunsul este: ”depinde!” Depinde dacă beneficiile anticipate a se putea obţine prin
aplicarea unei politici sunt mai mari decât costurile anticipate. Alegerea publică şi politicile
publice presupun atât alegeri economice cât şi alegeri politice.
12
 Astfel, teoria opțiunii publice oferă un model de surprindere a eșecului guvernamental, după
cum teoria economică a bunăstării a oferit parametrul de tratare a eșecului pieței.

Concepte cheie
• eșecul pieței
• bunuri publice
• externalități
• monopol
• informația imperfectă
• eșec guvernamental

De reţinut
• Piețele libere sunt instituții semnificative, care dau semnale prin prețurile formate pe baza
confruntării forțelor pieței, coordonând deciziile luate separat de milioane de agenți
economici independenți, care isi urmează propriile interese.
• Piaţa liberă constituie o organizare a activitǎţii economice ce conduce la situaţii eficiente,
la alocarea eficientă a resurselor.
• Eșecul pieței este sintagma care sintetizează toate situațiile în care piețele libere nu
asigură o alocare eficientă a resurselor, situații de ineficiență și de inecchitate în societate.
• Principalele situații de eșec ale pieței sunt: bunurile publice, externalitățile, monopolul,
informația asimetrică.
• Deşi eşecurile pieţei reprezintă un posibil motiv care justifică acţiunile guvernului, aceste
acţiuni pot să nu aducă un remediu eficient; totuşi oricând se manifestă o situaţie de eşec
al pieţei, există un potenţial rol pentru guvern.
• Eșecul guvernamental constă în acea situație în care beneficiile potențiale ale necesarei
intervenții sunt mai mici decât costurile ei complete directe și indirecte, respectiv acea
situație în care prin măsurile guvernului nu se atenuează eșecurile piețelor și nu se obține
alocarea optim eficientă a resurselor.
• Principalele situații de eșec guvernamental sunt legate de: rigiditatea guvernanților în
adoptarea regulilor și reglementărilor, implicarea intereselor subiective ale diferitelor
grupuri de putere în formularea obiectivelor, alegerile publice ineficiente.

13
Întrebări de control
1. Ce este eșecul pieței și care sunt principalele forme de eșec al pieței?
2. Care sunt principalele cauze ale eșecului pieței?
3. Care este diferența dintre bunurile publice și bunurile private?
4. De ce monopolul este considerat o situație de eșec al pieței?
5. Ce sunt externalitățile și cum pot fi clasificate?
6. Care sunt principalele forme de internalizare a externalităților negative?
7. Când apare informația imperfectă?
8. Ce este eșecul guvernamental și care sunt principalele cauze ale acestuia?

Bibliografie reprezentativă
 Colectivul Catedrei de Economie și Politici Economice, Economie, Ediția a opta, Editura
Economică, București, 2009
 Colectivul Catedrei de Economie și Politici Economice, Dicționar de Economie, Ediția a
Doua, Editura Economică, București, 2001
 Mariana Vuță, Rodica Gherghina: Abordări moderne privind eșecul pieței și
externalitățile, www.oeconomica.uab.ro
 Moșteanu Tatiana și colab.: Economia Sectorului Public, Editura Universitară, București,
2005
 Platis Magdalena: Economia Sectorului Public, Editura Universității București, 2003
 Richard Lipsey, Alec Chrystal: Principiile economiei, Editura Economică, București,
2002
 Suciu Marta-Christina: Economie. Noua economie si societatea cunoasterii, Editura
ASE, Bucuresti, 2004

14