Riscul proiectelor

7.1 Riscul – o realitate a mediului economic

contemporan
Riscul şi incertirudinea îşi au geneza în ignoranţă şi necunoscut. De-a
lungul timpului comunităţile umane au căutat protecţie în faţa necunoscutului într-o
manieră mai mult sau mai puţin conştientă, mergând de la jertfă, ca formă supremă
de supunere şi adoraţie în faţa unor simboluri spirituale sau materiale (totemuri), la
măsurui practice de apărare în faţa pericolului animalelor sălbatice sau al
fenomenelor naturale; secetă, inundaţii etc. Hazardul, ca formă de manifestare a
imprevizibilului (evenimente neconforme cu derularea normală a unei acţiuni) a
avut de multe ori rol decisiv în derularea unor evenimente care au schimbat cursul
istoriei, de pildă; apariţia surpriză a corpului de armată prusac pe câmpul de bătălie
de la Waterlo sau, şansa avioanelor americane de a fi la locul şi în momentul cel
mai nepotrivit pentru portavioanele japoneze în bătălia de la Midway ş.a.
După al doilea război mondial rapiditatea schimbărilor şi turbulenţele
mediului economico-social sunt trăsături definitorii ale noului context economic-
social. O lume în continuă schimbare în care principiile de strategie şi tactică ale
războiului pătrund în birourile managerilor. Pentru a rezista în acest mediu incert,
şi de multe ori chiar ostil, managerii trebuie să conştientizeze pericolele, să dispună
de mijloace şi tehnici adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor.
Evoluţia postbelică a mediului economic a avut ca efect, printre altele,
creşterea vulnerabilităţii firmelor fenomen care poate fi pus pe seama următorilor
factori:
a) Creşterea complexităţii proceselor de gestiune a activităţilor economice
- efect al convergenţei evoluţiei fenomenelor sociologice şi tehnologice ale
intreprinderii.
Trecerea de la procese standardizate şi producţia de masă la tehnologii
flexibile şi diversificare au generat dificultăţi de adaptare şi înţelegere a noii logici
a producţiei. Gestiunea devine mai riguroasă în condiţiile în care factorii potenţiali
de vulnerabilitatea exo/endogeni sunt tot mai numeroşi. Este de ajuns de pildă ca,
un mărunt subantreprenor sau furniozor să nu-şi respecte întocmai obligaţiile
contractuale şi întreaga muncă de planificare şi ordonanţare a proiectului să fie
irosită.
 Totodată, rapiditatea cu care se produc modificările tehnologice (viteza de
reacţie a cercetării ştiinţifice) în majoritatea sectoarelor de activitate reduc efectul
de “experienţă” reduc câmpul de aplicaţie al principiilor producţiei de masă.
b) Multiplicarea interdependenţelor tip “plasă” şi concurenţa. Logica
diversificării relaţiilor de afaceri, de colaborare plasează intreprinderea pe un teren
variat şi greu de stăpânit. Gestionarii de proiect se confruntată cu variate situaţii şi
parteneri. Execuţia proiectului în sistem lotizat, în care fiecare subcontractant este
specializat şi răspunde pentru o anumită lucrare, dă naştere la situaţii inedite pe
care trebuie să le rezolve şeful de proiect. Această situaţie, voluntar acceptată, este
eficientă, dar obligă la vigilenţă şi măsuri asiguratorii deoarece se ştie că,
activităţile variate au o slabă sinergie şi ca atare cosecinţele sunt dificil de evaluat
cu exactitate.
Practica mondială arată că, în cadrul unor proiecte de anvergură firme
concurente conlucrează între ele, situaţie frecvent agreată îndeosebi de
întreprinderile japoneze. Adepţii unei astfel de strategii afirmă că, în acest fel se
evită confruntările inerente sistemului concurenţial al pieţéi libere şi colaborarea
tehnico-economică în astfel de situaţii are următoarele avantaje:
™ stabilitatea şi siguranţa afaceri;
™ facilităţi în circulaţia informaţiilor între parteneri;
™ posibilitatea de a promova stratergii agresive pe termen lung;
™ penetrarea unor segmente de piaţa greu accesibile.
Adversarii, aflaţi de obicei pe poziţia partenerului mai vulnerabil, spun că
de fapt ne aflăm în faţa unei forme subtile a luptei de concurenţă. Este o armă
concurenţială în mâna celor puternici care face ca destinul unei firme să depindă de
poziţia şi/sau acţiunile partenerilor. Se postulează astfel dezechilibrul de forţe şi
diferenţele de intenţii chiar din startul relaţiei de parteneriat, considerând-o o
alianţă bazată pe dominaţia celui mai puternic (vezi teoria alinţelor în teoria
jocurilor). Din păcate poziţia lor se bazează pe numeroase exemple ca de pildă,
manevra prin care firma British Leyland a devenit o simplă anexă productivă
europenă a concernului japonez Honda.
c) Volatilitatea tehnologică crează vulnerabilitate prin imposibilitatea de a
stăpâni şi de a asimila în timp util toate schimbările tehnologice din domniul
profesional al interprinderii. Sunt aşa numitele “riscuri de noutate” care trebuie
luate în evidenţă în cotextul mai larg al problemelor de cercetare-dezvoltare.
Materia primă a intreprinderii mileniului trei nu mai este, nici petrolul, nici
cărbunele ci materia cenuşie – inteligenţa umană. Departamentul de cercetare
trebuie să fie tratat ca un departament strategic pentru că riscurile industriale au, în
majoritatea cazurilor, drept principale cauze erorile de gestiune şi ignoranţa
tehnologică.
d) Criza de legitimitate în intreprindere. În intreprinderea tradiţională
produsul/serviciul realizat a fost liantul organizaţional al firmei care asigura
coeziunea sa internă şi externă. Diversitatea şi flexibilitatea – caracteristici ale
vieţii economice contemporane, rup aceste legături, zdrobind fundamentele
ataşamentului faţă de “specialitatea casei”. Această tendinţă este accentuată de
dezvoltarea produselor generice ce tind să impună imaginea distribuitorului şi nu
pe cea a producătorului.
Nu de mult, reuşita comercială era suficientă să motiveze oamenii. Azi însă
delocalizarea intreprinderii poate provoaca crize socio-culturale greu de stăpânit ce
se manifestă prin dificultăţi de adaptare la noul mediu de lucru independent de
produs. Obiectivele economce nu mai sunt unanim accepptate de toţi şi adesea este
hazardat să afirmi că “ce este bun pentru intreprindere este bun şi pentru salariaţi”.
Afacerile în lumea capitalistă urmăresc creşterea satisfacţiei acţionarilor, şi dacă
ele sunt prost gestionate, contravin interesului acţionarilor, aceştia sunt în drept să
intervină. Această vulnerabilitate face ca intreprinderea să aibă dificultăţi în a face
să evolueze sistemul spre o stare cât mai adaptată la mediu.
Alături de riscul crizei interne apare şi riscul legitimităţii externe. Se spune
că economia este amorală. Ca atare, în afaceri în universităţi se predau cursuri de
etică, se vorbeşte de transparenţă, competitivitate şi competenţă în afaceri, morala
în afaceri este restabilită cu ocazia fiecărui scandal sau proces antitrust, etc. Dar
originea amoralităţii are cauze mai subtile ce derivă din mediul extern şi sunt
generate în principal de turbulenţele pieţei financiare, care nelinişteşte prin
amploare şi frecvenţă. Chiar şi pe cei mai optimişti analişti economici (vezi
frecentele scandalurile tip FNI, accidente ale unor instituţii financiare româneşti
care zdruncină fragilul eşafodaj al economiei de piaţă). Goana după succes, alte
interese de natura celor enunţate mai înainte, împing tot mai mult societătile
comerciale spre activităţi tot mai îndepărtate de obiectul lor iniţial de activitate.
Ele pot desfăşura activităţi nonprofitabile, adesea chiar dezinteresate, de ordin
social, cultural, în beneficiul propriilor salariaţi al colectivităţii teritoriale sau a
clienţilor, din nevoia de a evita riscuri necomerciale în acest mediu imprevizibil.
Externalizarea riscurilor datorate crizei de identitate internă sau externă conduce la
integrare.
e) Investiţie financiară sau investiţie industrială. Mulţi oameni sunt
sceptici cu privire la efectele benefice ale dezvoltării pieţei financiare, pe care o
consideră anarhică şi periculaosă asupra activitătii producţiei de bunuri şi servicii.
Poziţiile mai radicale critică efectul malefic al economiei virtuale, consideră
activităţile productiveau devenit dependente de aceasta (industria este bolnava
finanţelor28)) şi din păcate argumentele nu le lipsesc.
Industria este bolnava finaţélor pentru că, întotdeauna pieţele financiare
pariază pe industrie. Dezvoltarea burselor este determinată de faptul că milioane de
indivizi, şi mii de centre de decizie sunt stimulate să cumpere titluri la societăţile
comerciale cu scopul de obţine beneficii mari. Ele devin astfel dependente de
starea de sănătate a sistemului financiar. Dar, vulnerabilitatea unui sistemului
financiar în faţa şocurilor destabilizatoare depinde de aranjamentele instituţionale
care guvernează funcţionarea pieţelor fnaciare.

28)
B. Jacquillat - L`industrie malade de la finance. Lettre de l`AFFI, avril, 1987.
 7.2 Riscuri specifice în colectivităţile teritoriale
Vorbind despre riscuri în viaţa economico-socială, prin raportare la poziţia
factorului de decizie, vis a vis de acestea, specialiştii le împart în două mari
categorii de mare importanţă pentru serviciile de asigurări:
a) Riscuri acceptate - au de regulă un caracter speculativ, şi decurg din
voinţă şi acţiunea factorului de decizie care, în mod conştient acceptă riscul,
speculând o conjunctură cu speranţă unui câştig de putere sau de bogăţie. Atfel de
situaţii generatoare de risc sunt:
¾ Decizii ale puterii publice de ordin fiscal sau legislativ,;
¾ Starea pieţei bunurilor şi serviciilor: concurenţă, conjuncturi etc;
¾ Modificări de ordin structural în activitate; externalizări, asocieri etc;
¾ Alte cauze cu motivaţii de ordin financiar sau socio-uman.
Deci, aceste riscuri nu sunt riscuri de activitate ci sunt rezultatul unor
acţiuni deliberate ale factorului de decizie (de aceea ele nu sunt asigurabile).
Trasăturile lor caracteristice sunt:
9 sunt acceptate ca o consecinţă a unor alegeri conştiente, voluntare;
9 sunt delimitabile adică, se poate evalua angajarea bugetară pentru
fiecare acţiune, produs, serviciu supuse riscurilor;
9 sunt controlabile şi cuantificabile deoarece se poate stabili cu o
exactitate acceptabilă efectele faste sau nefaste ale producerii lor;
9 se realizează în timp cu semne prevestitoare.
b) Riscuri pure (riscuri nedorite) sunt consecinţa unor evenimente
întâmplătoare sau a unor accidente nedorite. Ele pot fi puse deci pe seama
hazardului, fiind efectul acţiunii subite a unor forţe exterioare şi independente de
voinţa oamenilor.
Astfel de cazuri sunt: evenimente de forţă majoră cum ar fi: inundaţii,
cutremure, furtuni, sau se datorează comportamentului uman anormal ca de
exemplu: acte de vandalism, violenţe colective, război. Nu sunt excluse şi cauze
interne care ţin de slăbiciunea fiinţei umane: erori de concepţie, neglijenţă în
serviciu, nerespecarea unor norme de securitate. Trăsăturile lor specifice sunt
următoarele:
• spontaneitatea - adică, sunt imprevizibile, vin pe neaşteptate fără nici
un semn prevestitor ( nu excludem premoniţia);
• sunt dificil, dacă nu imposibil de controlat datorită caracterului aleator
, independent de voinţa şi acţiunea oamenilor;
• consecinţele sunt greu de estimat – de pildă, nimeni nu se poate
pronunţa asupra dimensiunii pierderilor în caz de dezastru natural.
Din păcate, consecinţele nu sunt numai în plan patrimonial, de multe ori se
manifestă şi în plan uman. Spontaneitatea şi dificultăţile de cuantificare a
consecinţelor sunt două repere principale pentru serviciile de asigurări.
Pornind de la ideia că, riscurile ce decurg din dorinţa de mărire şi/sau de
îmbogăţire a conducătorilor sunt aceleaşi, fie că este vorba de sectorul serviciilor,
fie că este vorba de sectorul privat, vom face în continuare o scurtă prezentare
a acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităţilor
teritoriale, independente de dorinţa sau voinţa oamenilor. Acestea se pot grupa în
trei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice şi riscuri sociale29).
a) Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel:
a.1 Riscuri de inundaţii sunt determiate de cauze naturale,
independente de voinţa oamenilor, cum ar fi:
ƒ creşterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor
evenimente anormale care se desfăşoară în amonte de localitate; ploi
torenţiale, topirea bruscă a zăpezii, ruperea unui baraj sau dig etc;
ƒ regim pluviometric excesiv în zona localităţii pe perioade scurte de
timp;
ƒ creşteri ale nivelului pânzei de apă freatice;
ƒ ruperea unui stăvilar, baraj;
ƒ invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă).
a.2 Risc de avalanşe în zonele expuse,
a.3 Risc de furtuni, uragane etc,
a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie unor cauze naturale (trăsnete),
fie unor cauze umane mai mult sau mai puţin voluntare,
a.5 Riscuri datorate deplasărilor/prăbuşirilor de teren ce pot fi
determinate de cauze; independente de acţiunea oamenilor (prăbuşiri de teren în
zonele carstice, alunecări de terenuri în pantă) sau datorită acţiunii oamenlor: tasări
de teren şi/sau formarea de cavităţi în vechi zone miniere (situaţia critică din zona
Ocnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în pantă datorită unor defrişări
necontrolate (situaţia din judeţul Botoşani) etc.
a.6 Riscuri de seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi
parametrii: cantitatea de energie eliberată – magnitudinea măsurată pe scara
Richter şi efectul distructiv asupra bunurilor şi populaţiei – intensitatea seismului
măsurat pe scara Mercalli.
b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel:
b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate din accidente care se produc
în unităţile economice din zona industrială sau comercială a localităţii Se manifestă
prin explozii, emanaţii de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele rezidenţiale
învecinate ( vezi exemplul exploziilor la fabricile de artificii din Enchede – Olanda
şi Valencia – Spania).
b.2 Riscul nuclear – este o trăsătură a lumii contemporane care devine tot
mai evident odată cu înmulţirea site-urilor atomice şi a deţină- torilor de tehnologii
nucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl –
Ukraina care a arătat că aria de dispersie este uriaşă (s-au atins teritorii la mii de
kilometrii în Franţa, Norvegia) iar efectele nocive asupra fiinţelor este de lungă
durată.
b.3 Risc de transport de materiale periculoase; radioactive, toxice,
inflamabile, etc. Se manifestă prin explozii,incendii şi/sau infestarea solului

29)
* * * - JurisClasseur. Ed. Daloz, Col. Collectivités Territoriales, tome VI
şi a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu şi riscurile în zonele de coastă
datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea apei.
Asistăm la o internaţionalizare a riscurilor tehnologice astfel că problemele
ecologice de protecţie a mediului nu se mai pot reduce la o banală monitorizare
locală a generatorului de noxe. Specialiştii au militează consecvent pentru
conştientizarea tuturor că eliberarea de noxe, otrăvirea mediului prin activităti
industriale necontrolate au efecte devastatoare în ţimp pe arii mult mai extinse, şi
de aceea toate ţările şi în special cele bogate (şi cele mai mari genratoare de riscuri
tehnologice) trebuie să-şi concerteze eforturile pentru o planetă mai curată.
Pentru România, şi în special pentru colectivităţile umane din aglomerările
urbane, moştenitoare a unor platforme industriale ce funcţionează în regim de
“avarie” pe baza unor tehnologii poluante, problema cea mai acută, din punct de
vedere al riscurilor industriale este problema emisiei de noxe peste nivelul admis
prin CMA-urile (cantităţile maxim admisibile) stipulate în normele de protecţie a
mediului şi sănătăţii populaţiei. Este vorba în special de platformele chimice,
metalurgica feroasă şi neferoasă, materiale de construcţii etc. Este adevărat că
unităţile care lucrează în situaţii de avarie sunt cunoscute, emisiunile lor
încadrându-se în categoria “emisii controlate”, dar nu puţine sunt cazurile când
situaţia scapă de sub control (Tunu Măgurele, Baia Mare,). Mult timp de aici în
colo aceste surse de emisii poluante vor constitui probleme speciale pentru
protecţia mediului în graniţele naţionale dar uneori şi în relaţiile cu vecinii. De
aceea este necesar un sistem complex de monitorizare a triadei: emisie – meteo –
imisie pentru păstratea calităţii factorilor de mediu în limite admisibile pentru
sănătatea şi viaţa oamenilor, şi un cadru reglementar adecvat.
Managemnetul calităţii factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat
pentru a face faţă tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de la
sursă la sursă. El se bazează pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii
(surse de poluare), factorilor meteorologici locali, şi calităţii aerului (imisii), ţinta
principală fiind de a pune sub control sursele de poluare. Ca atare el trebuie să
dispună de un sistem de supraveghere bazat pe reţele locale, regionale şi o reţea
naţională (şi chiar transnaţională), metode de prelevare şi analiză a probelor, a
parametrilor meteo.
Urmărirea calităţii aerului în reţea locală are ca scop:
Determinarea calităţii aerului în zonele rezidenţiale şi cele industriale cu
accent pe; aportul surselor semnificative, concentraţii reprezentative pe
aria supravegheată, şi în special în zonele de concentrare a populaţiei;
Atestarea respectăèii standardelor naţionale/internaţionale de calitate a
aerului (emisii – imisii);
Stabilirea şi evaluarea eficienţei măsurilor de monitorizare a surselor;
Procedurile de alertă în caz de stări catastrofice;
Studiul efectelor factorilor poluanţi asupra omului şi mediului-
Monitorizarea emisiilor presupune stabiliraea potenţialului de nocivitate şi
dozările în zonă. Pentru a stabili debitele şi concentraţiile diferiţilor agenţi poluanţi
trebuie să se cunoască toxicitatea lor,proprietăţile fizico-chimice, fluxul tehnologic
ce îi generează, condiţiile meteorologice în care acţionează etc.
Monitorizarea factorilor meteorologici înseamnă; cunoaşterea clasei de
stabilitate atmosferică, studierea direcţiei şi vitezei curenţilor de aer predominanţi
în zonă, gradientul vertical de temperatură în raport cu topografia locului.
Monitorizarea imisiilor se bazează pe datele furnizate de primele două
direcţii de monitorizare şi de aceea în general nu ridică probleme deosebite. De
pildă, direcţia de transport a norului poluant ese dată de direcţia vântului, viteza şi
modul de împrăştiere de turbulenţa atmosferică, iar distanţa faţă de sursă de viteza
curenţilor de aer la diferite momente ale emisiei. In cazul unei emisii instantanee,
aria de răspândire şi concentraţia poluării va depinde direct de condiţiile
meeorlogice ale momentului.
Pe lângă acţiunea de monitorizare oficialităţile locale trebuie să dispună de
un plan de acţiune în caz de urgenţe (depăsiri episodice sau de lungă durată) ale
cantităţilor minim admisibile şi de un sistem de avertizare a populaţiei.

Concentraţia principalilor agenţi industriali poluanţi

(în medie pe unitatea de timp)
Tabelul 7.1
Dioxid de
Dioxid de Particule în Oxid de Oxidanţi
sulf+
sulf (SO2) suspensie carbon(CO) fotochim
particule
ALERTA
- -
1 oră - - 200mg/mc
- 17.175
8 ore - - -
250/250 mg/mc
24 ore 858 mg/mc 500 mg/mc -
mg/mc
AVERTIZARE
800 mg/mc
1 oră
34.350
8 ore
1.716 1.000 mg/mc
24 ore 500mg/mc
mg/mc mg/mc

143. 125
URGENTA
mg/mc 1.400 mg/mc
1 oră
- 1.200 mg/mc
2 ore
85.875
4 ore
mg/mc 800 mg/mc
8 ore
2.860 1.500 57.250 -
24 ore 1.250 mg/mc
mg/mc mg/mc mg/mc -
-

Un astfel de plan (PAU) are trei nivele de acţiune: prgnoză, alertă (unul sau
mai mulţi agenţi poluanţâ ating un nivel prestabilit de concentraţie declarat
îngrijorător), avertizare (se constată o creştere continuă ce conduce la începerea
deteriorării mediului) şi urgenţa când nivelurile atinse de concentraţiile poluante
sunt considerate periculoase pentru sănătatea umană.
 c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglări
de natură psihologică caracteristice societăţii contemporane, cu o frecvenţă mai
mare în aglomerările urbane. Intervenţia brutală a mediului artificial urbanizat dur
şi lipsit de scrupule, are efecte nu numai asupra cadrului natural ci şi asupra
psihicului uman, producând labilitate psihică, deviaţii comportamentale care
conduc la reacţii neaştepta - te ce pot să meargă până la pierderea facultăţilor
mentale.
Acestea constituie în fapt, geneza întregii dimensiuni a fenomenului
infracţional care înseamnă atentat la integritatea vieţii şi proprietăţii cetăţenilor.
Aria sa de cuprindere este extrem de vastă; de la mărunte acte de hoţie şi până la
fraudă informatică şi violenţă colectivă.
În acest evantai de riscuri ale vieţii cotidiene din centrele urbane mai ales,
se înscriu: fenomene deviaţionale provocate de stres, accidente de circulaţie ,
accidente sanitare etc. Sunt riscuri previzibile, dar efectele lor sunt neaşteptate şi
greu de cuantificat, mai ales când este vorba de viaţa oamenilor (de exemplu;
reacţiile neaşteptate ale elevilor americani de a-şi rezolva cu arma în mână
probleme specifice vârste şi nu numai). Riscurile sociale se împart în două grupe:
delicvenţa ordinară şi violenţa colectivă.
c.1 Delicvenţa ordinară înglobează toate delictele individuale sau de grup,
cu grade diferite de periculozitate cum ar fi: spargeri, furturi, violuri, tâlharii,
vandalism pe căile publice, crime etc. dar şi forme grave cum ar fi: incendii,
explozii provocate, acţiuni cu caracter mafiot.
Zonele predilecte de acţiune ale delicvenţilor sunt:
™ reţelele de transport urban – de preferinţă nodurile de convergenţă;
™ spaţiile publice – riscul este sporit în zonele cu luminozitate scăzută sau
în orele de slabă frecvenţa a circulaţiei;
™ unităţi de utilitate publică cum ar fi: gări, autogări, centre comeciale,
centre de distracţie şi sport, unităţi de alimentaţie publică;
™ cartierele cu disfuncţii (rău famate) marginalizate.
Se apreciază că delicvenţa aparentă este direct proporţională cu numărul de
locuitori, cu nivelul de educaţie şi cultură dar credem că este influienţat şi de
rigoarea legislativă.
c.2 Violenţa colectivă este un fenomen sporadic dar extrem de periculos
care depinde de o conjunctură nefastă în acţiunea şi atitudinea mai multor factori.
O influienţă malefică se exercită uneori de factori interesaţi prin procedeul de
inoculare a psihozei colective centrată pe acte de violenţă şi de vandalism.Datorită
gravităţii repercursiunilor în viaţa comunităţii este nevoie uneori ca puterea publică
centrală să se substituie autorităţilor locale pentru stingerea focarelor de violenţă,
salvarea veţii şi proprietăţii oamenilor păstrarea stabilităţii comunităţii.
Aceste riscuri cu caracter social degradează capitalul de imagine al
localităţii scăzând gradul său de atarctivitate pentru întreprinzători sau nerezidenţi.
 7.3 Delimitări conceptuale privind riscurile proiectelor
Atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în mod
firesc problema cu privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există
posibilitatea ca, din diverse motive mai mult sau mai puţin cunoscute, să nu-şi
atingă scopul propus. Conştientizarea pericolului presupune şi asumarea
responsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat este, starea de risc şi
incertitudine este o realitate a a mediului concurenţial, instabil, caracteristic pieţei
libere. El are însă posibilitatea sa-şi aleagă calea cea mai convenabilă de actiune şi
să acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influienţei factorilor de risc. De
obicei specialiştii se ocupă cel mai adesea de anticiparea consecinţelor şi mai puţin
de identificarea cauzelor care le generează.
În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu rezultatele/efectele este o
cerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale dintre efectele
utile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane etc
alocate în acest scop.
Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă
economică ne permite sa afirmăm că, în evaluarea proiectelor se opereaza cel mai
adesea, cu informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resursele
investitionale şi cu estimari/sperante în planul rezultatelor proiectului. Cu alte
cuvinte, la evaluarea eficienţei unui proiect, se cunosc cu suficientă claritate şi
exactitate; obiectivele şi necesarul de resurse investiţionale, dar exista îndoieli cu
privire la rezultatele aşteptate şi implicit asupra eficienţei sale. Intrucât obţinerea
efectelor se face într-un viitor incert, este imperios necesar să se dispună de
instrumente adecvate de gestiune în condiţii de risc şi incertitudine, să se cunoască
riscurile la ce ameniţă viabilitatea proiectului în diferitele sale faze de evoluţie.
Teoretic viaţa unui proiect poate fi tratată în trei stări: stare de certitudine,
de risc si de incertitudine, deşi în practică este dificilă distincţia între risc şi
incertitudine.
a) Starea de certitudine este atunci când estimările sunt suficient de bine
definite într-un cadru bine delimitat, lucrându-se deci in mediu determinist.
Simplitatea şi stabilitatea sunt ipotezele care determină certitudinea. Cu cât este
mai simplu şi mai stabil procesul evoluează în starea de certitudine. Este o stare
ideală dar rar întâlnită, datorită instabilitătii mediului economic şi social în care
evoluează proiectul, a ritmului alert impus de progresul tehnico-ştiinţific.
b) Starea de risc înseamnă evoluţie într-un mediu în care este posibilă
apariţia şi evoluţia, cu o probabilitate matematică (cuprinsă într zero şi unu), a unor
fenomene nedorite, datorită unor factori, incontrolabili şi/sau greu de identificat, şi
suportarea eventualelor efecte nedorite dar posibile. Riscul poate fi definit ca
“posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă 29), fiind perceput ca
o probabilitate de pierdere ataşată unui efect scontat. Fiind asociat cu o
probabilitate riscul poate fi acceptat cu măsurile asiguratorii de rigoare.

29)
O`Shanghnessy Wilson - La Faisabilite de Project. Les Edition SMG, Paris, 1992
 c) Starea de incertitudine înseamnă îndoială cu privire apariţia unui
fenomen ale cărui coordonate sunt necuantificabile. În certitudinea este rodul unui
complex de cauze neidentificate, sau imprevizibile ca moment de apariţie sau
formă de manifestare. Uneori chiar dacă sunt identificabile sunt foarte instabile
astfel că nu pot fi evaluate probabilistic şi nu li se poate ataşa nici o probabilitate.
Cauzele incertitudini sunt independente de agentul economic, fiind imprevizibile şi
de cele mai multe ori necunoscute acestuia. Lipsa de informaţii privind
probabilitatea de apariţie a fenomenelor nedorite face imposibilă luarea unor
măsuri asiguratorii împotriva incertitudinii.
Întreprinzătorii au diferite atitudini fată de risc (aversiune, indiferenţă sau
preferinţă) dar îl acceptată sau nu în urma procesului de analiză când pun în
balanţă, posibilitatea de a atinge scopul propus şi mărimea câştigurilor. Folosind o
butadă, economistul american Sharpe W spunea30) “oamenii de afaceri americani
îşi etichetează prietenii drept ”investitori” iar pe duşmani drept “speculatori” (a nu
se confunda termenul de speculator cu cel de speculant). Deşi în esenţă nu este o
diferenţă evidentă între cele două noţiuni tipologice, trebuie să spunem ca,
speculatorul este privit ca un tip aparte, uneori în sens peiorativ, el având o
atitudine diferită faţă de risc în raport cu investitorul.
Dacă investitorul mizează pe un profit normal, în raport cu riscul ce şi-l
asumă, speculatorul mizează pe un profit exagerat de mare în raport cu riscul
asumat.
Speculatorul acţionează, de obicei. pe termen scurt, chiar în timpul unei
zile el poate să vândă şi să cumpere acieaşi acţiune de mai multe ori. Acţiunile
pentru el sun o marfă care trebuie să aducă profit. Investitorul obişnuit are un
orizont de timp relativ mare, micii acţionari deţinând acţiuni pe durata a zeci de ani
(strategia buy and hold).
Speculatorul face un “arbitraj de informaţie” – adesea beneficiind de
avantaj informaţional faţă de partenerii de afaceri ceea ce îi permite să anticipeze
evoluţii pe care ceilalţi nu le întrevăd. Investitorii consideră ca informaţiile,
semnalele pieţei sunt receptate şi corect/ortodox interpretate de toţi partenerii.
Investitorul caută sa deţină un portofoliu de acţiuni stabil care să-I permită
obţinerea de venituri din dividende sau din câştigul de capital. In schimb
speculatorul este interesat de maximizarea câştigului din dioferenţă de curs între
momentul cumpărării şi cel al vânzării.
Contrar aparenţelor însă, speculatorii sunt un factor de echilibru al pieţei,
preluând riscuri pe care alţii le evită şi astfel se va evita o piată înceată cu
blocaje,cu redistribuirea stimulentelor legate de risc.
Orice proiect privit ca “demers specific care urmăreşte o structurare
metodică şi progresivă a unei realităţi viitoare” are ca trăsătură specifică riscul,
noţiune opusă celei de certitudine. Specialiştii afirmă că, orice activitate de tip

30)
Sharpe W. – Capital Assets Price “Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk. Jurnal
of Finance, September, 1964.
antreprenorial se afla intr-un context de risc sau de incertitudine iar studiul riscului
trebuie orientat pe două direcţii principale31):
Gestiunea riscului respectiv: planificarea,organizarea,controlul riscului şi
analiza riscului respectiv; analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, si de
probabilitate având în vedere atit latura calitativă cit si cea cantitativă.
Atât în teoria cât şi in practica economcă de specialitate atenţia se
concentrează spre identificarea factorilor de risc, găsirea metodelor adecvate de
cuantificare a riscului precum, dar şi mijloacele de contracarare a factorilor de risc.
Contracararea efectelor nefaste datorate riscurilor (stăpânirea riscului) se poate face
astfel:
a) Schimbarea concepţiei proiectului pentru a-i schimba probabilitatea de
succes;
b) Reformularea necesarului de resurse (modificări de volum,structură,
calitate) pentru implementarea cu şanse mai mari de succes a concepţiei iniţiale;
c) Intensificarea eforturilor pe linia identificării şi stăpânirii cauzelor de
incertitudine şi risc, astfel ca sa se poată lua cele mai pertinente măsuri de
contracarare a riscului.
Identificarea şi analiza cauzelor de risc este realmente o activitate
ştiinţifică creativă datorită condiţiilor specifice şi imprevizibile de mediu în care
evoluează proiectul.

7.4 Tipologia riscului proiectelor

Aşa cum s-a mai arătat, evaluarea unui proiect are trei componente de
bază: studiul de piaţă, studiul de eficienţă şi evaluarea riscului şi incertitudinii.
Studiul metodic al riscului s-e dezvoltă şi în ţara noastră şi se bazează, în
primul rând, pe o structurare riguroasă a acestora, începând cu categoriile generale
şi până la riscuri specifice pe domenii. Cel mai adesea însă evaluarea se reduce la
riscurile arhicunoscute (riscul financiar), general valabile pentru orice structură
economică societate comercială, instituţie financiară.
Acest mod de abordare este însă simplificator, în condiţiile în care analiza
riscului trebuie să răspundă exigenţelor specifice câmpului de aplicaţie al
problemei supuse studiului. Altfel, neglijarea riscurilor specifice proiectului în sine
sau domeniului în care se implementează, în cadrul studiilor de fundamentare, se
va răsfânge nefavorabil asupra viabilităţii şi eficienţei proiectului. Este posibil ca
riscul de firmă să fie identic cu cel al proiectului şi ca primă consecinţă costul
capitalurilor acesteia poate fi considerat cost de oportunitate al capitalului alocat
proiectului, dar asta trebuie constatat şi argumentat. Riscurile specifice derivă din
caracterul inedit al condiţiilor de realizare a activităţilor, sau sunt determinate de
domeniul de aplicaţie al proiectului

31)
O`Shaghnessy W. – Op.citata
 Riscurile specifice proiectelor înseamnă situaţia de neîndeplinire a unuia
sau altuia din obiectivele fixate sau, mai grav, punerea în discuţie a însăşi existenţei
lor. Numai specialiştii pot găsi răspunsul adecvat cu privire la identificarea
riscurilor, definirea şi localizarea cauzelor precum şi găsirea căilor potrivite de
contracarare a efectelor negative. Dar nu trebuie neglijat faptul că este nevoie de
acceptul tuturor actorilor proietului deoarece, măsuri care pot avea o motivaţie
corectă din punct de vedere al promotorului/beneficiarului de proiect , în practică
pot să conducă la tensionarea relaţiilor cu partenerii, care, în final să compromită
însuşi scopul pentru care a fost iniţiat priectul.
1. După frecvenţa de apariţie32) avem:
1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariţie mare.
1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariţie minimă
Detectarea frecvenţei şi probabilităţii de apariţie necesită o bază de date
privind istoricul producerii acestor riscuri în proiecte anterioare. Dar, se pune şi
problema caraterului repetitiv sau nonrepetitiv al riscului, fapt dificil de verificat.
De aceea este periculos să vorbim de împrejurări similare de producere a riscurilor,
având în vedere dinamica condiţiilor. Deci, este hazardat să se facă estimări numai
pe baze istorice, pornind de la ideia că lucrurile nu s-au schimbat ître timp.
Conceptul de probabilitate include o doză de subiectivism, deoarece
depinde de aprecierea experţilor chemaţi să se pronunţe asupra posibiltăţii de
realizare/neralizare a unui fenomen. Reducerea acestei doze nu se poate realiza cu
certitudine printr-o tehnică anume, ci depinde de numărul celor chemaţi să se
pronunţe, de experienţa lor anterioară, de cunoştinţele lor despre proiectul în cauză.
De cele mai multe ori însă, riscurile nu sunt probabilizabile, fixarea
nivelurilor fiind deci o operaţiune aleatoare.
2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea:
2.1 Riscuri neglijabile - care nu prezintă pericol pentru eficienţă sau
existenţa proiectului,
2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degardări ale
obiectivelor proiectului, sau chiar pun în discuţie anumite obiective sau însuşi
proiectul. De aceia este nevoie să se introducă o scară a gradelor de periculozitate.
Aceasta nu este o operaţie standardizată ci specialiştii oferă numai nişte orientări.
De pildă poate fi considerat risc catastrofic dacă antreează o creştere de costuri mai
mare cu x %. Pentru obiective de cost consecinţele vor fi evaluate valoric iar pentru
obiective de termen în unităţi de timp. Problema devine dificilă în a aprecia
consecinţele asupra obiectivelor/specificaţiilor tehnice. Specialiştii recomandă
folosirea uno tehnici de lucru specifice; diagrame de influienţă, analiză
probabilistică, estimări Monte Carlo ş,a.
Trebuie să avem în vedere constatarea că, evaluarea nivelului de gravitate
este dificil de realizat cu exactitate, mai ales în evaluarea consecinţelor globale ale

32)
Frecvenţa de apariţie - numărul de observaţii asupra producerii riscului n proiecte anterioare
Probabilitatea de apariţie - şansele rezonabile ca realizarea lor în derularea proiectului să se
materializeze în dificultăţi reale
ansamblului riscurilor (logica globală) Faţă de logica individuală acum pot să apară
fenomene de compensare dând naştere la compromisuri (o consecinţă puternică
asupra unui obiectiv este compensată prin valori mai slabe la alte obiective cee ce
induce compromisul)
3. După gradul de controlabilitate avem:
3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinţei/dorinţéi factorilor responsabili
cee ce presupune un grad mărit de controlabilitate,
3.2 Riscuri subite - independente de voinţa factorilor responasbili ceea ce
le face greu de controlat
Controlul are în vedere în primul rând, conservarea totală sau parţială a
riscului sau acoperirea faţa de risc prin externalizare/transfer de risc sau partaj de
resposabilităţi şi/sau a costurilor şi pagubelor cu partenerii. Managerul de proiect
poate să decidă păstrarea (conservarea) anumitor riscuri în răspuderea sa, cu luarea
unor măsuri de prevenire, partajarea cu alţi actori ai proiectului, sau acoperirea lor
financiară: tehnici de asigurare, contracte de garanţie, ş,a.
4. După gradul de detectabilitate/ percepere33) avem:
4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne
prevestitoare specifice, sau despre care se ştie, cum apar şi cum se manifestă, din
experienţe anterioare. Nu este exclus nici fenomenul de premoniţie în detectarea
riscurilor.
4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariţie este necunoscut şi nu
au semne prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea
proiectului.
Această structurare este necesară pentru a stabili atitudinea responsabililor
şi tipurile de acţiuni de prevenire şi stăpânire a riscului.
In cazul riscurilor detectabile este necesară o atitudine anticipativă şi dinamică care
se traduce prin aplicarea de acţiui preventive de evitare a stărilor de risc, de
protecţie a obiectivelor pentru limitarea pagubelor în az de producere.
În cazul riscurilor nedetectabile este vorba de o atitudine statică, de
asteptare care cnstă în acţiuni de urmărire şi audit, folosirea de tehnici de simulare
a stării de risc. Cu cât un risc este mai nedetectabil problema trebuie rezolvată “la
cald”, nefiind posibil de anticipat, în caz de producere trebuie să se acţioneze rapid
şi în regim de urgenţă (cazul cutremurelor, inundaţiilor).
Lipsa instrumentelor de detecţie poate să conducă la abateri de costuri sau
termene. Având experienţa proiectelorctrecute este obligatorie crearea de proceduri
şi instrumente de detecţie. Cu toate acestea uneori probabilitatea de detecţie este
nulă sau necesită sisteme costisitoare de detecţie care nu se justifică la nivel de
proiect. Ca atare, costurile procedurilor de detecţie trebuie să se judece vis a vis de
costurile de slăbiciue sau de urmărire, fiind o problemă de optimizare sau de
compromis.
5. După efectele produse (consecinţé) se pot structura pe domenii sau zone
afectate astfel că riscurile pot să coducă la:
33)
Capacitatea actorilor proiectului de prevedea apariţia riscului în ciclul de viaţă al proiectului, a
sesiza şi reacţiona la semnele prevestitoare, înainte ca proiectul să fie afectat.
 ƒ insatisfacţia beneficiarilor proiectului;
ƒ demotivarea intervenanţilor;
ƒ degradarea de bunuri;
ƒ degradarea imaginii de firmă;
ƒ degradarea sau chiar punerea în discuţie a obiectivelor proiectului;
ƒ întreruperea sau abandonarea proiectului.
De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care
pot să pună, în discuţie însăşi existenţa proiectului. Deasemenea ele sunt cel mai
greu de prevăzut şi stăpânit, având conseciţe şi asupra promotorului de proiect.
6. După originea lor - riscurile sunt determinate de:
6.1 Riscuri de ţară (pays – debuche) este consecinţa instabilităţii politice,
gradului de îdatorare, nivelul cotaţiilor (ratingul de ţară). Riscuri de ţară – sunt
riscuri politice care depind de coerenţa politicii guvernamentale, calitatea gestiunii
macroeconomice, datoriile externe etc.
Evaluarea riscului de ţară se face de agenţii internaţionale specializate al
căror cuvânt cântăreşte greu în decizia investitorilor, străini mai ales, de a susţine
sau nu un proiect. Cele mai prestigioase instituţii de rating sunt agenţiile; Moody`s
Investors Service (1900) şi Standard and Poor`s Corporation (1860). Scările de
evaluare a riscurilor de ţară sunt în mare asemănătoare; scara Moody`s cuprinde
9 (nouă) trepte, de la “Aaa la C” iar scara Standard & Poor`s are zece trepte, de la
“AAA la D”
Moody`s Aaa Aa A Baa Ba B Caa Ca C
S & P: AAA AA A BBB BB B CCC CC C D
Plasamente sigure Plasamente speculative
6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract,
6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slăbiciuni,
producţie/tehnologie riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanţe
juridice şi/sau reglementare – intervenţii amestec administrativ, volatilitatea
cadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce obligă la modificări ale
specificaţiilor iniţiale ale proiectului.
6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale,
dificultăţi manageriale, inadaptare la cultura organizaţiei etc.
7. După natura lor riscurile pot fi:
7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producţiei, a
dificultăţilor de transfer tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei,
7.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, de
solvabilitate actorilor; furnizori,antreprenori,clienţi etc. Cauza principală este
penuria de resurse sau de mijloace financiare. Dar lipsa de capital trebuie tratată
nuanţaţ deoarece putem avea una din următoarele situaţii:
a) Penurie generalizată respectiv, lipsă atât de resurse interne (proprii) cât
şi de resurse externe care să permită finanţarea proiectului,
b) Penurie structurală care înseamnă o repartizare neadecvată a resurselor
pe capitole, pe destinaţii de cheltuieli. Cazurile cele mai frecvente sunt:
 supradimensionarea activelor fixe în detrimentul capitalului de lucru,
subdimensionarea unor capitole de cheltuieli considerate minore cum
ar fi: alocarea de resurse pentru contracarea influienţei negative a
factorilor perturbatori în implementarea proiectului,
supradimensionarea unor capitole de cheltuieli cu altă destinaţie decât
activitatea de bază
c) Lipsă de mijloace financiare necesare stingerii obligaţiilor faţă de
finanţatorii proiectului care este şi mai condamnabilă dacă este rezultatul unei
politici financiare greşite cum ar fi. Capitalizare neadecvată, supradimensionarea
părţii alocată dividendelor din profitul proiectului în detrimentul rezervelor pentru
investiţii .
Riscurile financiare se bucură de cea mai mare atenţie din partea
specialiştilor datorită rolului pe care componentan financiară îl are în viaţa
proiectului. Angajarea oricărei afaceri este judecată cu precădere prin viabilitatea
sa financiară. Pentru finanţator cunoaşterea riscului financiar este hotărâror în
acceptarea sau respingerea unui proiect. Din punc de vedere al gravităţii sunt patru
categorii de risc financiar:
c.1 Riscul de scădere a rentabilităţii – risc de diluare care înseamnă o
crestere a profitului inferioară sporirii capitalului,
c.2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanţare
necesară păstrării poziţiei de piaţă,
c.3 Riscul de insolvabilitate,
c.4 Riscul de faliment
Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităţilor economice.
7.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de
disponibilitate la momentele oportune, birocraţie, slabiciuni umane ce ţin de natura
umană cum ar fi: lipsa de pregătire şi/sau experienţă, lipsă de interes în pregătire
şi/sau perfecţionare profesională, fluiditatea mişcării personalului, birocraţia.
Circulaţia mare a personalului, la nivelul unei firme denotă, în majoritatea
cazurilor, lipsa unor stimuli motivaţionali: materiali sau morali. În aceste condiţii,
personalul cu un nivel de pregătire ridicat – profesioniştii ataşaţi mai mult profesiei
decât locului de muncă sunt cel mai expuşi tentaţiei de a părăsi firma, dacă
consideră că satisfacţiile lor morale şi/sau materiale nu sunt pe măsura aşteptărilor.
Birocraţia – ca formă de manifestare a unei activităţi nesatisfăcătoare poate
fi factor de risc în următoarele moduri: prin creearea de reguli de conduită
noi”originale” în relaţiile cu partenerii de proiect (furnizori, antreprenori etc),
aplicarea unor logici personale în cadrul relaţiilor de conlucrare cu partenerii.
Trebuie să subliniem că pentru proiectele de cercetare care sunt cele mai
nesigure şi, în raport cu proiectele industriale sau de amenajare teritorială sunt de
talie mică şi relativ ezoterice pentru persoane din afara sistemului, factorul uman
este esenţial. Recunoaşterea calităţilor de cercetător, a experienţei profesionale
constituie cel mai adesea cheia succseului sau insuccesului unui proiect de
cercetare
 7.4 Riscuri organzaţionale – determinate de fluienţa procesului decizional
sau a raporturilor ierarhice,
a) Riscuri manageriale – incoerenţă în caietul de sarcini, inabilităţi sau
lipsă de informare/cultura managerială, indisponibilităţi de resurse,
b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricţii administrative probleme
de întocmire şi derulare a contractelor,
c) Riscuri comerciale – determinate de cerinţele pieţéi, de concurenţă dar şi
de proasta gestiune a stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică,
insuficient argumentată,etc
8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea:
™ Riscuri latente,
™ Riscuri apărute - în curs,
™ Riscuri trecute
9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate
10. După puterea de acţiune: cu acţiune limitată, intremediare şi
riscuri majore.
Riscurile pot fi structuirate şi în funcţie de capacitatea managementului
proiectului de a le stăpâni care este la rândul ei caracterizată de arsenalul de
mijloace şi tehnici de care dispun managerii pentru a evita apariţia riscurilor şi/sau
de a limita consecinţele. Se mai pot judeca şi după capacitatea de a le pilota
respectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme de
risc şi incertirudine.
11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem:
a) Riscuri legate de investiţie – se referă la depăşiri de cheluieli de
investiţii, efecte economice nefaste datorate întârzierilor în execuţie, sau datorate
unor riscuri tehnologice,
b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se referă la sursele
externe,
c) Riscuri legate de exploatare - sunt legate de modul de stăpânire asupra
costurilor de producţie/funcţionare şi se evaluează prin analize de
sensibilitate.Putem avea influienţe directe (costuri de productivitate) sau indirecte
(costuri induse). Stăpânirea costurilor depinde foarte mult şi de gradulde
flexibilitate a lor. O rigiditate a funcţiunii de cost poate compromite imaginea de
piată. Riscurile de exploatare a proietcului pot avea şi cauze externecunm ar fi de
pildă; influienţéle de mediu.
d) Riscul de inflaţie care sunt de două feluri:
fără repercursiuni valutare în preţurile de vânzare sau în costuri şi
aceasta depinde de concurenţă (preţuri predeterminate) sau de
tehnologia folosită
fluctuaţii de preţ care provoacă o mare diversitate de efecte de preţ în
funcţie de impactul asupra variabileleor de legătură.
e) Riscuri financiare şi de trezorerie sunt legate de finanţare şi îşi au
oriignea în insuficienţa fondurilor proprii
 f) Riscuri de piaţă pot fi generate de variaţia volumului sau preţului de pe
piaţă piaţă şi care pot pune în dificultate proiectul fie ca execuţie fie ca exploatare,

7.5 Structura riscurilor specifice proiectelor

Practic toate riscurile cu impact economic la nivel de proiect pot fi grupate
în trei grupe: riscuri de ţară, riscuri de proiect (de exploatare, de trezorerie, de
rentabiliatae) riscuri financiare – legat de finanţare. Acestea însă se pot grupa în
funcţie de periada afectată din ciclul de viată al proiectului

7.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvestiţionale

Etapa de pregăţire a proiectului (preinvestiţională) se caracterizează prin

specificul acţiunilor derulate; se definesc activităţile ce compun proiectul, resursele
necesare, actorii şi competenţele lor în cadrul proiectului, se identifică factorii
interni şi externi de influienţă. O analiză coerentă a riscurilor specifice acestei
etape conduce la următoarea proiecţie:
A. Riscuri a căror geneză se află în stabilirea specificaţiilor de proiect şi
care pot avea cauze interne sau externe (fig.7.1),
1) Riscurile de natură internă ce pot influienţă procesul de definire a
specificaţiilor de proiect constau în:
1.1) Imprecizie în definirea activităţilor - este determinată, în special de
faptul că, în această etapă se operează cu informaţii nu foarte precise. Cauzele pot
fi multiple, ca de exemplu:
• din lipsă de timp, de informaţii analiza se bazează pe logica cutiei negre
“studiul intrărilor şi ieşirilor”;
• existenţa mai multor alternative tehnologice sau constructive conduc
uneori la deruta specialistului, la acţiuni şovăielnice;
• conţinutul exact al unor activităţi, durata lor sunt influienţate de
desfăşurarea ulterioară a procesului;
• lipsă de experienţă anterioară în proiectarea sau execuţia unor activităti,
dorinţa de a finaliza mai multe activităţi deodată;
• ambiguitate în definirea unor obiective de calitate, toleranţă,
durabilitate, fiabilitate, mentenanţă etc sau neînţelegerea lor de
executatnt;
• modificări frecvente de specificaţii determniate de resursele disponibile
ale momentului;
• modificări frecvente de competenţe şi responsabilităţi pe parcusul
implementării determinate de schimbări instituţionale.
Lipsă de logică (incoerenţă) în caietul de sarcini al proiectului. Aprioric
nimeni nu poate garanta de la început coerenţa perfectă între obiectivele şi
mijloacele proiectului. Dar în acelaşi timp trebuie să fie făcută distincţie între
competenţă, onestitate profesională şi morală pe de-o parte şi lipsă de scrupule şi
incompetenţă pe de-altă parte. Comanditarii, abuzând de poziţia lor vis a vis de
proiect, au tendinţa de a limita excesiv mijloacele în raport cu obiectivele fixate,
iar pe de altă parte rsponsabilii cu execuţia au tendinţa de a-şi creea spaţiu de
manevră pentru a fi protejaţi de eventualele dificultăţi ce pot să apară pe parcursul
îndeplinirii sarcinilor ce le revin şi după care sunt apreciaţi şi judecaţi.
1.2) În consecinţă, sunt şanse sporite ca schimbul de informaţii sa fie fals.
Pokerul transacţional ca efect pervers al “transparenţei uşilor deschise” încearcă să
elimine blufurile şi costurile supra - dimensionate. Printre cauzele de incoerenţă
amintim:
ƒ necorelarea bugetului cu obiectivele fixate;
ƒ optimism exagerat în fixarea termenelor;
ƒ prevederi de calitate prea ambiţioase în raport cu posibilităţile;
ƒ supraestimarea performanţelor resurselor angajate.
1.3) Riscuri tehnice şi de exploatare (d`industrilaization). În cazul
riscurilor tehnice este vorba de problema ca execuţia unui produs/lucrare să fie
strict determinată de folosirea numai unei anumite tehnologii sau a unor prescripţii
tehnice. În ceea ce priveşte riscul de industrializare este vorba de a fi în situaţia de
a nu se putea trece la producţia de serie decât în urma unor modificări de substanţă
în proiect şi pentru care nu s-au prevăzut resursele necesare. Cauzele apariţiei
acestor situaţii nedorite ar fi:
¾ subestimarea complexităţi tehnice a produsului/lucrării;
¾ alegerea unor procedee noi de lucru care condiţionează obiectivele de
performanţă;
¾ schimbarea “din mers” a unor soluţii tehnologice chiar parţial realizate,
caurmare a apariţiei pe parcursul implementării proiectului, a unor
procedee noi de execuţie care pot să conducă la modificarea costurilor
sau fiabilităţii;
¾ combinarea soluţiilor tehnologice sau de excuţie ceea ce poate să
conducă soluţii originale ce pot creea executanţilor dificultăţi
insurmontabile.
1.4) Nestăpânirea proceselor de evoluţie şi control a proiectelor. Calea cea
mai simplă de preântâmpinare a acestor situaţii este de a se angaja firme
specializate în consultanţă (savoir-faire). Deasemenea, a alegerea procedurii
adecavte de elaborare-implementare, schimbul corect de informaţii, respectarea
angajamentelor pot limita acest risc.
2. Riscuri externe la stabilrea specificaţiilor de proiect sunt generate în
special de relaţiile cu mediul, cu piaţa sau sunt reglementare.
Riscurile de piaţă sunt generate în special de îmbătrânirea comercială a
produsului (obsolescenţă) care, la rândul său, poate fi determinată de:
ƒ erori de apreciere asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţ
ƒ erori de apreciere a reacţiei concurenţei.
Riscurile reglementare derivă din:
¾ necuoaşterea exactă a prevederilor legale în domeniu
¾ incertitudine asupra intrării în vigoare a unor reglementări în domeniu.
 INCOERENTA INTRE CAIETUL DE SARCINI SI POSIBILITATI

Forme de manifestare: Optimism exagerat; Cauze: - cunoaştere imperfectă, negociere

supraestimarea posibilităţi; ambiţii de indirectă (poker tranzacţional); riscuri inevitabile
performanţa, necorelare într :resurse şi specificaţii

LA
IMPRECIZIE IN DEFINIREA ACTIVITATILOR

Forme de manifestare: analiza pe logica
“cutiei negre”, şovăială/ derută în alegerea
soluţiilor tehnologice/constructive, neînţelegerea
unor obiective, necunoaşterea exactă a
conţinutului unor activităti
Cauze: lipsă de timp; nefixarea unor responsabilităţi;
lipsă de experientă; ambiguităţi în definirea
obiectivelor interdependeţe ale unor activităţi cu alte
activităţi ulterioare lor

DIFICULTATI IN ELABORAREA SI URMARIREA PROIECTULUI

RISCURI INTERNE
ELABORAREA

- Riscuri ale contextului organizaţiei; nivelo scăzut de stăpânire a know how-ului; dificultăţi la folosirea
procedurilor de elaborare/urmărire şi în trensmiterea informaţiilor; pertinenţa reactivitătii; schimbări
frecvente de responsabilităţi; revizuiri frecvente

RISCURI TEHNICE SI DE INDUSTRIALIZARE

Figura 7.1

Forme de manifestare: Cauze; subestimarea complexităţii

Riscuri tehnice: condiţionarea realizării proiectului de o produsului; supraestimarea calitătii
anumită tehnologie/specificaţie sau de un anumit executant resurselor; nestăpânirea tehnologiei sau
Riscur de industrializare: dificultăţi în trecerea de la obsolescenţa acesteia; bricolaj tehnologic
SPECIFICATIILOR

prototip/serie zero la producţia curentă (de masă) defectuos; reviziuirea unor ctivităţi/sarcini
fără respectarea tuturor specificaţiilor

PREVIZIUNI COMERCIALE ERONATE

OBSOLESCENTA COMERCIALA A PRODUSELOR
Aprecierea greşită asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţei, sau a reacţiei concuremţei;
Schimbări rapide pe piaţă; apariţia de noi produse concurent/substitut;
PROIECTULUI

Modificarea imprevizibilă a unor factori consideraţi stabili

RISCURI REGLEMETARE PRIVIND UNELE SPECIFICATII

ALE PROIECTULUI
RISCURI EXTERNE

Riscul modificării nedorite ale unor specificaţii/resurse sau pieţe datorită unor modificări neprevăzute ale
legislaţiei;necunoaşterea exactă a conţinutului unor reglemtări; incertitudine în legătură cu intrarea în

IDENTIFICARE SI DEFINIRE ERONATA A RESURSELOR NECESARE

Cunoştinţe imprecise şi/sau incomplete privind necesarul,structura, calitatea a noilor resurse

Incoerenţă între resurse; 0 tehnologie nouă necesită o logistică nouă, formarea personalului de
exploatare, etc

RISCURI REGLEMENTARE PRIVIND RESURSELE NECESARE

DEFINIRE A
RESURSELOR
RISCURILE SPECIFICE FAZELOR PREINVESTITIONALE

Resurse umane: legislaţia muncii, durata de activitate, reglementări interne privind munca
DE IDENTIFICARE SI

Echipamente: grad de periculozitate, securitate, etc.

DEFINIREA ERONATA A POTENTIALULUI PRODUCTIV PREVIZIONAT

Necunoaşterea sau ignorarea performanţelor de fiabilitate/disponibilitate a resurselor necesare

Interpretarea greşită a antrenamentului (kaizen, creştere în cadenţă)
Coordonare defectuoasă, subestimarea problemelor de organizare

GESTIUNEA ERONATA A CONFLICTELOR DE INTERESE

NECESARE
A RESURSELOR

Dificultăţi în previzionarea resurselor disponibile, politici de prezervare, absenţa unor proceduri de

LA ESTIMAREA RESURSELOR SI MIJLOACELOR

DE DISPONIBILITATE

arbitraj. Elaborate de tip; capacitate infinită, subscriere la asigurare, gabegie, etc

 B. Riscurile în procesul de stabilire a necesarului de resurse. (fig.7.1) pot
fi grupate în două categorii:
3.1 riscuri în procesul de identificare şi definire a resurselor necesare, care
pot fi cauzate de restricţii interne şi/sau externe de ordin reglementar şi juridic, sau
de o slabă sau incoerentă cunoaştere a interdependenţei dintre anumite resurse.
3.2 riscuri referitoare la disponibilitatea resurselor prevăzute ce pot izvorî
din probleme de coordonare a resurselor pe şantier, supraestimarea procesului de
învăţare mânuire a unor resurse noi, intensitatea preocupărilor de ameliorare a
calităţilor şi/sau consumurilor, necunoaşterea curectă a calităţii şi/sau
performanţelor unor resurse etc.

7.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare

Analiza riscurilor în această etapă prcum şi a metodelor de protecjare/
acoperire (Risk analysis and mitigation) porneste de la studiul caracteristicilor
tehnice ale proiectului, actorii execuţiei, parametrii exogeni,în principal macro-
economici susceptibili sã afecteze sumele neceasre finanţãrii în aceastã etapã.
Practic trebuie sã se gãseascã rãspuns la trei întrebãri:
1. În ce constau aspectele tehnice ale unui proiect?
tehnologiile de lucru aplicate;
detalii privind costurile de realizare;
planificarea realizãrii.
De aici se degajã trei riscuri specifice majore: riscul tehnologic, riscul de
depãşire a costurilor şi riscul de depãşire a termenelor (de întârziere).
1.1 Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de
noutate tehnologicã. Investitorii se simt mai în siguranţa dacã tehnologia a fost
probatã în alte proiecte, folosirea unei tehnologii probate fiind o condiţie de a se
acorda un împrumut ne garantat (a recours limite) deoarece defectele tehnologice
au impact semnificativ asupra costurilor de investiţii şi nu existã metode standard
verificate de preîntâmpinarea unei asemenea situaţii.
Chiar în cazul unor tehnologii verificate existã un risc de incompatibilitate
atunci când acestea sunt asamblate sau bricolate arbitrar, plecându-se de la ideia cã,
douã tehnologii verificate, prin combinare nu pot conduce la o tehnologie nouã
verificatã. Este nevoie de autoritatea experţilor pentru a certificarea ansamblul
tehnologic şi nu a fiecărui echipament component în parte.Protecţia de risc
tehnologic se asigurã în primul rând prin garanţii din partea constructorului şi dacã
acestea sunt sau nu acceptabile şi realizabile.
1.2 Riscul de depãsire a costurilor ( risque de sur cout/cost overruns risk)
Construcţia proiectului trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pe
fiecare lucrare: fundaţii, terasament, zidãrie, echipamente, ş.a. trebue sã se compare
sumele avansate de constructor cu estimãrile consilierilor experti.

Originea depãşirilor de costuri poate fi:

subestimarea costurilor cu echipamentelor sau a lucrãrilor pe şantier
modificãri ale specificaţiilor din proiect, fie pentru a se corecta erori de
concepţie, fie pentru a se îmbunãtãţi performanţele instalaţiilor.
 ACCES TARDIV LA INFORMATII

- Acceasul este determinat de natutra riscului; Informaţiile interne, de regulă sunt

disponibile dar nu excelează prion acurateţe, oportunitate, formă sau suport,
informaţiile externe sunt satsfăcătoat=re dar cel mai adesea sunt foarte scumpe,
- Informarea în acest stadiu trebuie privită ca o condiţie sine qua non a unei
rectivităţi la risc eficace.

DIN PRELUCRAEA INFORMATIILOR

A PROBLEMELOR

In procesu de tgrecere de la informaţia brută la informaţia rafinată, datorită sursei de

DESCOPERIREA TARDIVA

informaţii, analiza prin mandatari, contextul care incita, sau nu la o bună prelucrare a
informaţiei

IMPORTANTA (supra/subestimare) ACORDATA

PROBLEMELOR

Alegere greşită de model pentru explicare, raportul; cauze aparente – cauze profunde,
efectul conjugat al mai multor cauze conduc la efecte diferite în funcţie de
conjunctură, mai multe cauze pot conduce la acelaşi efect
DIAGNOSTIC ERONAT

LOGICA LOCALA

Reportarea problemelor asupra altor actori, luare de decizii în absenţa actorilor

Figura 7.2 RISCURI SPECIFICE FAZEI DE REALIZARE A PROIECTULUI

importanţi, întârzierea soluţiilor adecvate pentru că ar da naştere la conflicte de

muncă

LOGICA INDICATORILOR

Acţiuni dictate pe baza valorii indicatorilor primiţi

SOLUTII NEADECVATE

CREEAREA DE NOI REGULI (BIROCARTIE)

Pentru rezolvarea aceloraşi probleme

 În general, experienţa şi profesionalismul actorului industrial (iniţiatorul)
poate duce riscul datorat primei cauze la valori rezonabile ce nu pot depãşi 10% din
valoarea investiţiei..
Consecinţele depãşirilor de cheltuieli sunt, pe de o suplimentarea de
fonduri, iar pe de altã parte creşterea dobânzilor generatã de aceastã suplimentare.
1.3 Riscul de întârziere (risque de retard/delay risk) conduce,pe de o parte
prin cresterea nevoii de finanţare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte
prin întârzierea intrãrii în exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelor
fatã de furnizori şi de clienţi. Întârzierile pot fi generate de o greşitã estimare a
duratelor de execuţie sau din slãbiciuni ale furnizorilor sau subcontractanţilor.
Se poate acţiona prin misiuni de experţi pentru a se identifica acei furnizori
şi/sau subcontractanţi dubioşi judecându-se aptitudinile lor de a-şi îndeplini
misiunea în cadrul proiectului. Întârzierea în execuţie poate fi legatã şi de obţinerea
autorizaţiilor administrative cum ar fi autorizaţia de construcţie.
Acoperirea riscului de întârziere este simultanã cu cea de depãşire de
costuri şi se fac prin alocaţii de risc fie de cãtre constructor, fie de garant
(acţionari).
Pentru finanţator acoperirea cea mai radicalã este garanţia de credit din
perioada de construcţie. Existã şi posibilitatea de împãrţire a riscului între acţionari
şi împrumutãtor prin crearea unei linii speciale de credit pentru a finanta
eventualele depãşiri sau întârzieri pe durata execuţiei. Este vorba de linie stand-by
(Stand-by Facility) unde modalitãţile de finanţare sunt negociabile în funcţie de
termenii şi condiţiile de finanţare (Term Seet) de soliditatea financiarã a
proiectului. De regulã se pune în joc o linie de stand-by pentru o sumã
predeterminatã (10% din costul proiectului) finaţatã fie de acţionari fie de acţionari
şi bancã.
Partajul riscului între constructori şi împrumutãtor este de cea mai bunã
tradiţie pentru proiecte, constructorii fiind cei mai avizaţi sã-şi asume riscurile de
depãsire de costuri sau de duratã. Raportarea riscurilor la constructor trebuie fãcuta
prin contractul de construcţii, tipic fiind contractul ”cle en main” . In acest caz faza
de recepţie este marcatã prin teste de performanţã pentru a constata dacã instalaţiile
rãspund specificaţiilor din proiect şi prezintã bunã funcţionare pe termen mediu şi
scurt. Prin asta trebuie sã înţelegem ca aceste teste nu se fac cinci minute ci pot sã
dureze uin an doi eliminând orice încercare de înselãciune. Pentru a se asigura
respectarea angajamentelor de cãtre constructor, finanţatorul sau actionarii
neconstructori pot fixa penalitãţi (Liquidated Domages) fie pentru întârzieri fie
pentru nerespectarea performenţelor contractuale. Plafonul penalitãţilor este destul
de important, mergând pânã la 20-30% din valoarea lucrãrilor (Europa) şi de 40-
45% (SUA).

2) Care este capacitatea antreprenorului de a-şi respecta obligaţiile? Încã

din faza de fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct de
vedere tehnic cât şi financiar. Nu este normal de pildã ca o societate cu o cifrã de
afaceri de cca 10 mil.lei sã execute o lucrare de câteva miliarde deoarece primul
eveniment neprevãzut va conduce la încetare de platã. Riscurile în acest caz sunt:
2.1 Risc de realizare. Construcţia unei instalaţii implicã concepţie şi
execuţie. Concepţia (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puţin
cunoscut)este legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuţie)
depinde de profesionalismul constructorului de tipul instalaţiei fiin foarte dificil de
estimat. Ca metodã de acoperire se recomandã studierea realizãrilor anterioare ale
constructorului la acelaşi tip de instalaţii ceea ce englezii denumesc “track record”
al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine în completarea
riscului de concepţie, în sensul de tehnologie.
2.2 Risc de credit(credit risk) înseamnã evaluarea capacitşãţii financiare a
constructorului de a face faţã plãţilor eventualelor penalizãri.Regula generala este
de adossees (back to back) a clauzelor contractelor de execuţie sau de furnizare.
Pentru aceasta trebuie sã se cunoascã riscul de credit pe fiecare furnizor şi
constructor. Pentru acoperirea de astfel de riscuri, respectiv plata eventualelor
penalitãţii, finanţatorii pot impune Perfomance Bonds (titlu de performanţã) emise
de bãnci acceptate cu un rating acceptabil.
2.3 Risc de interfaţã (Project management Risk).este generat de
intercondiţionarea dintre diferiţi executanţi pe şantier, fiecare responsabil pentru
partea lui de lucrare şi ca atare pot fi într-un continuu conflict. Este un risc ce
derivã din coordonarea executanţilor sau din incoerenţa între clauzele diferitelor
contracte de execuţie. Preântâmpinarea se poate face prin analize antefactum
pentru a identificã eventualele anomalii ce pot lua naştere. Soluţia cea mai simplã
este de a desemena un antreprenor drept coordonator de lucrãrii “le maître
d`ouvrage” care trebuie sã aibã capacitate financiarã şi experientã necesarã acestui
rol, respectiv de a-şi realiza partea de lucrare dar şi de a coordona munca celorlalţi.
2.4 Risc de subcontratctanţi (risque de sous-traitance/sub-contratcing risk)
este riscul luat de titularul de contract când trateazã lucrãri în subantreprizã şi
poate fi privit ca un risc de credit pentru subcontratctant (vezi expunerea societãţii
de proiect faţã de constructor(risc de credit). El nu implicã direct pe promotorul
proiectului.

3. Care sunt parametrii macroeconomici ce pot influienţa aranjamentul

financiar al unui proiect. Riscurile financiare în faza de construcţie poate avea
drept cauze: indexarea costurilor de construcţie, dobânzile şi ratele de schimb.
3.1 Riscul de indexare/actualizare a costurilor proiectului. Pe parcursul
fazei de construcţie, calendarul încasărilor în devize constante este previzibil,
fiecare încasare fiind actualizată după o formulă stabilită în contract. Riscul
provine din posibilitatea ca indicii de actualizare a costurilor construcţiei să crească
mai repede faţă de cei prevăzuţi şi mărească sumele de rambursat.
Metoda cea mai simplă de acoperire a riscului de actualizare este
încheierea de contracte care să nu prevadă actualuizări. Altfel spus, prin acest tip
de contract, constructorii îşi asumă în totalitate riscurile inflaţiei. În general,
supracosturile legate de creşteri imprvizibile ale preţurilor datorate indicilor de
actualizare sunt acoperite prin liniile de finanţare “stand-by”.
3.2 Risc de variaţie a ratei de schimb valutar. Acest tip de risc apare în
cazul când în contractele de execuţie sunt prevăzute plăţi în devize diferite faţă de
cele ale datoriei. Este cazul proiectelor care necesită echipamente sau mâna de
lucru ce nu sunt disponibile în ţara în care se realizează investiţia. Acoperirea
acestui tip de risc se poate realiza prin fixarea unei parităţi maxime.
3.3 Riscul de dobândă – se datorează posibilităţilor de modificare a
dobânzilor pe perioada de construcţie

7.5.3 Riscuri specifice fazei operaţionale

Cea mai frecventă problemă ce apare în peioada de exploatare este legată

de capacitatea beneficiarului investiţiei de a exploata în mod corespunzător
instalaţia, adică dacă este capabil să atingă nivelul de performanţă stabilit fără a
depăşii costurile planificate. De cele mai multe ori atingerea performanţelor este
posibilă cu supracosturi, care îşi au originea fie într-o proastă gestionare a
bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creştere a
preţurilor materiilor prime.
1. Riscul de depăşire a costurilor: Investitorii trebuie să facă faţă la două
tipuri de costuri: interne şi externe. Riscul datorat proastei gestiuni a costurilor
poate să provină din sumele datorate cu titlu de difernţe contractuale de
subantrepiză de exploatare. Există două metode de acopeire a riscului de depăşire a
costurilor: subordonarea acestora şi impicarea acţionarilor. Subordonarea costurilor
de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă
să finanţeze aceste costuri. Soluţia finanţării supracosturilor poate să nu convină
tuturor acţionarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredinţarea ansamblului de
exploatare unei alte societăţi în contrapartida unei remuneraţi fixate în avans. Cel
care exploatează poate fi chiar unul dintre acţionari, ceea ce lui îi permite, în
conformitate cu angajamentul luat, să beneficieze singur de eventualele creşteri ale
productivităţii.
2. Riscul de aprovizionare: Noţiunea de aprovizionare variază de la un caz
la altul. Astfel proiectele de investiţii se pot clasifica în trei mari caategorii:
ƒ proiecte care nu depind de una sau mai multe materii prime şi proiecte
de infrastructură (autostrăzi, transport în comun);
ƒ proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului);
ƒ proiecte care necesită o aprovizionare specifică.
Riscul de aprovizionare se analizează în raport cu capacitatea ansamblului
de furnizori de a-şi respecta angajamentele. În special proiectele manufacturiere
sunt în totalitate dependente de furnizoriide materii prime. Practic nu există
mijloace fiabile de acoperire a acestui tip e risc cu excepţia unei practici din ce în
ce mai întiâlnite în ultimul timp: obţinerea de la acţionari a unui angajament de
producţie minimă în momentul începerii exploatării. Această metodă însă
generează un risc de credit asupra acţionarilor garanţi. Pentru a nu se ajunge la
astfel de situaţii, băncile creditoare cer adesea să fie efectuate analize ale
potenţialului de producţie şi ale profilului de producţie pe care infrastructurile
respective le pot atinge.
Totodată mai apare şi problema locului în care este amplasată instalaţia
care necesită folosirea unei anumie materii prime. Astfel, dacă există cazuri în care
cel ce exploatează poate să-şi aleagă furnizorul de materii prime, nu aceeaşi este şi
situaţia în care dependenţa de un anumit furnizor sau anumite materiale ar genera
costuri suplientare de transport.
De asemenea poate exista riscul ca din diferite motive, furnizorul să nu
poată livra materiile prime la timp. În acest caz se pot încheia contracte de tipul
“put or pay” adică “livrează sau plăteşte”, prin care furniyorul este obligat să
plătească o sumă înregistrată în avans dacă nu are posibilitatea să livreze la timp
materialele.
3. Riscul de frecvenţă: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructură, nu
implică noţiunea de producţie ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă
eeste frecvenţa utilizatorilor şi preţul plătit de aceştia. Analiza proiectelor de
servicii se fundamentează în general pe studii de elasticitate a frecvenţei în raport
cu preţul serviciului.
O metodă des întâlnită e aceea de a mandata un grup de experţi să
analizeze evoluţia frecvenţei utilizatorilor în funcţie de anumite nivele de tarif şi de
a furniza cele mai realiste previziuni. Metoda este riscantă deoarece, dacă e vorba
de un serviciu nou, introdus într-o anumită zonă, se poate ca noii utilizatorii să nu
fie prea receptivi şi frecvenţa anticipaată să nu se atingă în perioada studiată.
O soluţie de acoperire a acestui tip de risc ar fi să se ceară acţionarilor să
garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă, începând cu punerea în funcţiune.
4. Riscul de volum şi preţ (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivel
satisfăcător de activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze
bunurile/serviciile la un astfel de nivel al preţurilor încât să poată fi acoperite atât
cheltuielile de exploatare ale liniei de fabricaţie cât şi ratele ce trebuie plătite
pentru rambursarea creditului.
Sunt situaţii în care riscul de comercialozare al produselor poate afecta
proiectul dar şi situaţii când contractele de vânzare sunt încheiate încă înainte de
obţinerea producţiei. În ultimul caz, chiar dacă accesul pe diferite pieţe este
asigurat rămâne de analizat şi acoperit riscul de preţ.
5. Riscul de forţă majoră - este cauzat de evenimente neprevăzute şi ca
atare este greu de preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului.
În categoria riscurilor de forţă amjoră se includ şi acele situaţii în care
furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar anumiţi clienţii sunt absolviţi de
obligaţiile lor contractuale în urma apariţiei unei situaţii neprevăzute şi
incontrolabile.
O metodă de acoperire a acestui tip de risc constă în acordarea de
indemnizaţii suplimentare pentru proiectul respectiv. Situaţia ideală constă în
adoptarea aceloraşi clauze de forţă majoră în toate contractele. Astfel, furnizorii
vor trebui să găsească o sursă alternativă de aprovizionare a proiectului dacă în
sursele lor de originare a intervenit un caz de forţă majoră iar clienţii vor trebui să
găsească o soluţie pentru acoperirea întregii cantităţi stabilite în contract.
6. Riscul politic: Reticenţa investitorilor de a intervenii în ţări aparţinând
aşa numitor zone de risc are două principale argumente: instabilitatea economică
generală a ţării şi posibilităţile unilaterale de decizie ale autoriaăţilor locale.
Atât riscul de aprovizionare cât şi cel de comercializare sunt adesea strâns
legate de situaţia macroeconoomică şi politică a ţării gazdă. Într-o ţară instabilă din
punct de vedere economic şi politic apar două tipuri de ric: de non-convertibilitate
a monedei locale şi de non-transfer.
Non-convertibilitatea presupune imposibilitatea de a trasforma moneda
locală în devize stăine pentru a efectua plata datoriilor iar non-transferul este
cauzat de imposibilitatea de a scoate dintr-o ţară fondurile necesare pentru
rambursare băncilor străine.
7. Riscul legislativ: Cunoaşterea contextului juridic este o condiţie
indispensabilă la demarare unui proiect şi presupune o arie largă de întindere:
legislaţie fiscală, drept bancar, dreptul asigurărilor, legi şi reglementări specifice
sectorului de activitate.
Legislaţia fiscală reprezintă un domeniu foarte vast iar instrumentele sale
variază în funcţie de natura juridică a investitorului şi a creditorilor, de
naţionalitatea lor,de structura capitalului deţinut precum şi de acordurile bilaterale
încheiate între ţările de provenienţă.
De aceea consultarea permanentă a unor jurişti cu renume care să aparţină
ţării în care a avut loc investiţia este de mare importanţă.
Riscul de evoluţie sau modificare a reglementărilor în vigoare este greu de
evaluat sau de acoperit. O situaţie ideală ar fi aceeea, ca în cazul unui proiect de
mare anvergură să se obţină din partea autorităţilor locale garanţii de menţinere în
vigoare a legislaţiei.
Pentru a analiza posibilitatea de a investi, un om de afaceri va lua în calcul
rata de amortizare, riscurile asociate cu realizarea investiţiilor şi costul atenuării
lor.În identificarea riscului, investitorul va acorda atenţie evaluării gradului de
stabilitate politică, socială şi economică şi a celor de natură financiară. Totuşi,
există posibilitatea ca investitorul să fie luat prin surprindere de riscurile de natura
legislativă şi normativă.
Unul dintre principalele riscuri de sorginte legislativa este reprezentat de
restricţiile referitoare la dreptul de proprietate al străinilor, restricţie ce poate fi
impusă de guvernele unor state în dorinţa de a limita sau exclude investiţiile
străine în anumite zone. Aceste restricţii sunt frecvente în domenii strategice:
producţia de armament, mass-media, transporturi şi utilităţi publice.
De asemenea, monedele care circulă în ţările ce formează noile pieţe sunt
deseori convertibile doar intern, fiind obiectul unor restricţii în privinţa parităţii.
Astfel de restricţii vor îngrijora investitorii străini din cauza limitării posibilităţii de
a se retrage dintr-o afacere, sau de a-şi retrage investiţia şi profitul la o rată de
schimb ce nu reflectă realitatea, ea fiind stabilita de către stat.
 Exista şi situaţii când statul gazdă impune investitorului să solicite aprobări
guvernamentale în vederea repatrierii profitului, capitalului sau sumelor provenite
din vânzări, sau, poate cere ca investiţia să rămână în ţară pentru un anumit interval
de timp, pentru a descuraja investiţiile pe termen scurt, fapt ce ar putea conduce la
sprijinirea investiţiilor pe termen lung, care ar asigura creşterea economică.
Orice astfel de restricţii referitoare la repatriere vor limita prezenta
investitorilor pe acea piaţă.
O categorie defavorizată este reprezentată de deţinătorii minoritari de
acţiuni, cărora legislaţia le oferă protecţie limitată. Drept rezultat, concepte precum
dreptul de preemţiune nu sunt prezente totdeauna şi oamenii de afaceri pot risca
situaţia ca societatea în care au investit să desfăşoare afaceri care să-i defavorizeze
pe acţionari.
În plus, de cele mai multe ori, legislaţia omite conceptul de “fraudă asupra
minorităţii” care permite unui investitor individual să solicite conducerii companiei
altă decizie decât cea care l-ar prejudicia neloial. Îndatoririle managerilor
companiei sunt deseori insuficient de bine formulate cu privire la persoanele faţă
de care au obligaţii sau, de multe ori este imposibil să se demită un manager înainte
de expirarea mandatului. De aceea este foarte important ca investitorul să fie
satisfăcut de managementul companiei în care îşi propune să investească.
Investitorul trebuie sa fie de asemenea conştient că, într-un număr de ţări
cu economie în tranziţie, legislaţia prevede restituirea proprietăţilor către
persoanele care le-au deţinut înainte de a fi naţionalizate. De asemenea, este bine
de ştiut dacă statul respectiv este în măsura să asigure compensaţii în cazul
restituirii unei proprietăţi.
Riscurile referitoare la forţă de munca sunt şi ele o problema pentru
investitorii străini, deoarece legislaţia ţărilor în tranziţie este favorabilă
personalului angajat, comparativ cu reglementările din ţările industrializate. Aceste
legi limitează dreptul de a concedia angajaţii, stabileşte programul de lucru şi
prevăd dreptul la greva. Aceste norme, precum şi mişcările sindicale active, pot
crea neplăceri serioase investitorilor.
Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în
tranziţie ca rezultat al deselor modificări ale actelor normative cauzate de nevoia
de adaptare la economia de piaţă.
Neplăcerile pot proveni şi din partea oamenilor legii, neexperimentaţi sau
cu o moralitate îndoielnică, care sunt puşi să decidă uneori în condiţiile existentei
unor reglementari neclare. De asemenea, investitorii pot fi îngrijoraţi din cauza
faptului că anumite avantaje oferite de noile reglementari pot fi anulate prin
apariţia altor acte normative.
 7.6 Direcţii de prevenire a riscurilor proiectelor
Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice,
strategiile de prevenire şi combatere sun în general aceleaşi dar cu eficacitate
diferită. De pildă în etapa de construcţie organizarea reacţiei prompte la risc este
prinipalul antidot de prevenire a efectelor nefaste.
Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune
acţiuni de pregăţire şi coordonare a viitoarelor activităţi, în ipoteza că sunt
dezavantajate de şansă şi ca atare fundamentarea lor se va face pe baza unor
scenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de elaborare a proiectului are la
bază două direcţii principale de acţiune: îmbunătăţirea informării şi externalizarea
riscului.
Pentru aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi de bani, şi nu există
certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă un
compromis între o bună dominare previzionară a riscului şi o bună organizării a
reacţiei la apariţia efectelor nefaste a riscului
a) Îmbunătăţirea informării este problemă serioasă deoarece, în
majoritatea cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanşarea
proiectului de toate informaţiile necesare. Calitatea, volumul şi pertinenţa
informaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se îmbunătăţesc pe măsura
avansării lucrărilor. De aceea lansarea proiectului este un proces bazat pe ipoteze
de lucru, mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea de a
determina expunerea la riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului de
informare a coordonatorilor. Dar acestă preocupare este dorită pe tot parcursul
implementări, în special atunci când se pregătesc dosarele tehnice necesare luării
unor decizii importante pentru proiect sau când se fac analize asupra pilotajului.
Este posibilca să apară activităţi de căutare de noi informaţii ceea ce ar conduce la
modificarea structuii proiectului.
Îmbunătătirea nivelului de informare se poate realiza prin: descompunerea
activităţilor în lucrări elementare, extinderea consultării chiar la nivele inferioare,
rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de seamă scrise la reuniuni
care să implice mai profund toţi actorii implicaţi,etc.
b) Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printr-
o clară definire a riscurilor pe care şâ le asumă promotorul/proprietarul proiectului
şi a celor care se pot transfera altor actori; furnizori, subcontractori, proiectanţi etc.
Cu aceştia trebuie să se stabilescă regului precise altfel răspunderea poate fi diluată
iar asigurarea de risc iluzorie. De obicei anumite lucrări se execută de către terţi pe
bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini, unde
sunt net definite specificaţii privind calitatea, costul, termenele de execuţie,
coerente din punct de vedere tehnic şi economic.
De reţinut că actorul coordonator (proprietarul sau persoana fizică sau
juridică investită special) are anumite obligaţii; punerea la dispoziţia executanţilor
a specificaţiilor de lucru, aproduselor, eliberarea resurselor,etc, care dacă nu sunt
respectate sau este exonerat prin cauze contractuale leonine asigurare în faţă
riscurilor este incertă existând condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea.
Deci, nu este suficient să apelezi la parteneri de înalt profesionalism, ci trebuie ca
toţi contractanţii să-şi respecte obligaţiile contractuale.
Organizarea reacţiei la risc – înseamnă capacitatea managerului de a
modifica rapid definiţia proiectului, pentru a ţine cont de noile informaţii care pot
să pună în discuţie ipotezele de lucru ce au stat la baza programării curente. Aceste
ipoteze vizează resursele disponibile, volumul lucrărilor, legăturile dintre acestea,
termenul de execuţie al proiectului sau al unor ansambluri de proiect. Modificările
pot duce la întârzieri fără consecinţe semnificative, în special dacă nu vizează
activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna execuţie a întregului proiect. De
aceea trebuie organizată reacţia promptă prin:
implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prin
excepţie a informaţiilor, etc care să asigure o identificare rapidă a
riscurilor,
implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor.
Organizarea reacţiei trebuie să dea răspuns la întrebări de genul: se poate
riposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie şi pot fi mobilizate, cum şi
când trebuie reacţionat, ce obiective trebuie privilegiate etc.

AMELIORAREA NIVELULUI DE INFORMARE-

- PARIUL ASUPRA ELABORARII,
D - CERECETARE INFORMATIILOR ADITIONALE
I - RISCURI INEVITABILE
R
E IN ETAPA
C DE
ELABORARE EXTERNALIZAREA RSCULUI (SINDICALIZAREA)
T - TRANSFER DE RISC ASUPRA TERTILOR
I
I

D
E REACTIVITATE PRIN MODIFICAREA
DEFINITIILOR PROIECTULUI
P
R
E REACTIE PRIN ANTICIPARE (LA RECE)
V - Actualizarea conţinutului lucrărilor
E - Actualizarea rezervelor de resurse
N
I
R REACTIE PRIN ADAPTARE (LA CALD)
E - modificăi de proiect
ORGANIZAREA
- Suprapunere/suprimare de activităţi
A - Modificare activităţi critice
REACTIVITATII
- Creare de noi activităţi
R - Revizuire obiective
I - modificări de resurse
S - resurse de interne
C - resurse externe
U
R
I REACTIVITATE ORGANIZATIONALA
L - Capitalizarea know how
O - Implementare structura de proiect
R - “ proceduri circ.inforamţiilor, de planificare
de actualizare a informaţiiolr,etc

Figura 7.3 Prevenire şi reacţie la risc

 a) Reacţia prin modificări în definiţia proiectului. Proiectul poate fi
modificat sub presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţii
disponibile. Responsabilii de proiect pot aduce modificări corective pentru a da un
răspuns satisfăcător mai puţin problemelor ce se anticipeaza cât problemelor
neaşteptate.
Reacţia prin modificare a proiectului poate fi; anticipativă (la rece) sau
adaptivă (la cald), deşi această împărţire este oarecum arbitrară deoraec anticipările
de cele mai multe ori conduc la adaptare
b) Reacţia prin anticipare (la rece) are în vedere că anumite lucrări
îndepărtate pot fi influienţate cu ocazia execuţiei unor lucrări mai recente. Noile
informaţii disponibile pot pune în discuţie alegerea de noi condiţionări cea ce ar
conduce la o nouă programare a lucrărilor viitoare. Pe de altă parte, programarea
proiectului se bazează pe anumite ipoteze de disponiobilitate a resurselor, a
echipamentelor. Şeful de proiect are interes să asigure periodic prezervarea
acestora, mai ales că privit pe perioade mai lungi acestea pot fi împărţite între
diferite proiecte. Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie
previzională, deoarece faţa de momentul prezervării la data când trebuie utilizate şi
disponibilităţile şi nevoile pot fi diferite.
Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile decizii
nu mai au coerenţă vis-à-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai mare
latitudine în alegerea răspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute.
c) Reacţie prin adaptare în funcţie de abaterile constatate înseamnă
reajustarea - obiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul datelor
este acceptat de toţi factori;
™ datele jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea
duratei finale,
™ nivelele de calitate admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate
prin caietul de sarcini dar numai dacă sunt acceptate de client,
™ costul proiectului poate fi revizuit în sensul creşterii.
Dacă reviziurea de obiective va conduce la eşec este de preferat să se
modifice specificaţiile proiectului şi/sau de resurse mobilizate. Acţiunea asupra
specificaţiilor presupune modificări în lista de lucrări, a legăturilor dintre ele, a
conţinutului lucrărilor, suprapunerea mai multor lucrări critice permite reducerea
întârzierilor dar implică cel mai adesea ca lucrările-amonte să generează informaţii
pertinente, eliminarea unor lucrări “accesorii” în măsura în care nu pun în cauză
finalitatea proiectului, adăugarea anumitor lucrări suplimentare dacă astfel se
asigură o mai bună administrare a riscuilor majore identificate pe parcursul
execuţiei, schimbarea conţinutului unor lucrări de regulă se abandonează un
procedeu, o tehnologie nouă în favoarea uneia cunoscute,
Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse
suplimentare pentru a se respecta obiectivele de termen, cost sau calitate: resurse
interne (ore suplimentare, munca în zile nelucrătoare legal, personal suplimentar de
la alte servicii sau proiecte etc), sau resurse externe (în măsura competenţelor
primite se poate apela la subcontractări, interimari etc).
 d) Reactivitate organizaţională – pentru a face faţă riscului nu este
suficient să se pună la punct proceduri de identificare şi limitare ci, în egală măsură
trebuie luate măsuri de adaptare a sistemului pentru a face faţă unor intervenţii
rapide. Puterea de reacţie se bazează pe următoarele:
Formarea unei competenţe colective în materie de gestiune a riscului
prin implementarea de programe de formare a unei culturi comune (vocabular,
principii metodologice, documente stanbdard, sisteme informatice etc) şi o bună
capitalizare a cunoştiinţelor (savoir faire – know how).
Implementarea unei adevărate structuri de gestiune de proiect care să
dispună de un grad de autonomie şi o liberatate de decizie, ceea ce ar permite
detectarea rapidă a problemelor şâ rezolvarea lor corectă fără a fi nevoie de
arbitrajul nivelelor ierarshice superioare, detecţia şi urmărirea riscurilor face
obiectul unor proceduri particulare.
Implementare unor procedee fiabile de circulaţie rapidă a informaţiilor
prin combinarea reţelelor clasice; ascendente descendente, transversale, şi folosirea
de mijloace informatice performante. Aceste informaţii pot fi brute sau prelucrate
în optica diagnosticului sub formă de tablou de bord, punând problema alegerii
indicatorilor cei mai pertinenţi şi a modului de interpretare a lor.
Implementare unei dinamici de grup prin incitaţii diverse care să
întărească coeziunea grupului, astfel că interesul fiecăruia să coincidă cu interesul
grupului iar acesta să corespundă interesului general al intreprinderii.
Ν Întrebări test
1. Care sunt factorii de creştere a vulnerabilităţii firmelor?

2. Caracterizaţi riscurile acceptate şi riscurile puse.

3. Caracterizaţi riscurile sociale.

4. Ce este starea de incertitudine?

5. Ce sunt riscurile financiare?

6. Care sunt riscurile organizaţionale?

7. Ce inţelegeţi prin „lipsa de logică” în „caietul de sarcini”?

8. Ce este riscul de forţă majoră?

9. Explicaţi organizarea reacţiei la risc.