Professional Documents
Culture Documents
CAPITOLUL 1
OBLIGAŢIA CIVILĂ
Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de
obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel
austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881
şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.1
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a
renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia
astfel: „ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei,
secundum nostrae civitatis jura.”
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea
căreia, o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei
prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”2
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea,
să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”3
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o
persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei
anumite prestaţiuni.”4
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are
dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care
acesta este îndatorat a o îndeplini.”5
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai
multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea
constrângerii de stat.”6
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este
ţinută faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva,
sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”7
1
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
2
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S.
Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
3
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;
4
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;
5
Ioan Albu, op. cit., pag. 14;
6
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;
7
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.
9;
2
„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor –
poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau
negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”8
„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia
intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit
debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face
ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”9
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul
juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute
prestaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.
Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care
aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci
când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci
când ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor,
atunci când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul
obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
12
Ioan Albu, op. cit., pag.34;
13
Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, Les obligations, Sirey, Paris, 1962, pag. 7; Alex Weill, Droit civil, Les
obligations, Dalloz, Paris, 1971, pag. 1;
4
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;
- obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite
14
Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în
depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”
5
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi
de doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii
determinate şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine, un
rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia vânzătorului de
a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract
de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea
acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin
care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea
pacientului.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în
obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative –
obligaţiile de a nu face -.
15
Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;
16
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997, publicată
în M.Of. nr.299/27.11.1997;
6
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale
grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu
bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că
sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a
participat direct şi personal la naşterea raportului obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul
unui contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil17. Dacă locatorul vinde
lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut
desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în
caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu
executor ce poate fi pus în executare silită.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care
nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are
posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.
În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligaţii
naturale, în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă 18,
respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil.19
17
Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
18
Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
de prescripţie era împlinit.”
19
Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”
7
Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi
juridice obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură
prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi simple, produc efecte ireversibile şi se
execută imediat după ce au luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă
particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.
Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic
care dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii contractele,
cvasicontractele, delictele, cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai
multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit şi voluntar, din care
se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din
partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere la
obligaţii reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte,
fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o
datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite
care, datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a
cauzat prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel, delictul
este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul
este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc, direct
şi nemijlocit, obligaţii civile. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86
Codul familiei.20
În doctrină21 a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligaţii, cu motivarea
că este incompletă, deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral, respectiv
inexactă, pentru că nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligaţii în:
- acte juridice:
20
Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute
de lege.”
21
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;
8
- contractul;
- actul juridic unilateral.
- fapte juridice:
- fapte juridice licite;
- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.
CAPITOLUL 2
CONTRACTUL
Codul civil defineşte în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Sursa de inspiraţie a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o
Codul civil italian, care prevedea în art. 1098 aceeaşi definiţie adoptată în art. 942.
Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau
convenţii” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existenţa sau inexistenţa unor
deosebiri între cele două noţiuni, contract şi convenţie, întemeiată pe dispoziţiile art.
1101 din Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul
este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
În sistemul francez22, se consideră că noţiunea de convenţie este mai largă,
reprezentând acordul de voinţă ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligaţii
ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.
În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract este sinonim cu acela de
convenţie. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare
a convenţiei faţă de contract. S-a afirmat că dacă convenţia este genul,
contractul este specia; convenţia este acordul de voinţă realizat cu scopul de
a produce efecte juridice, iar contractul este convenţia care dă naştere unei
obligaţii.23
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii
24
autori au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe
persoane în scopul de a produce efecte juridice”
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege
acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se
sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi , în sfârşit , potrivit altor
autori25, „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi
obligaţii”
Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se
pune pe efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori
includ în definiţia contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alţi autori se referă
22
Alex Weill, Francois Terre, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1986, pag. 142;
23
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 47;
24
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.47
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.25
9
numai la scopul contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste
efecte ).
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi
juridice: vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donaţia, depozitul,
locaţiunea , etc. Frecvenţa acestor contracte ,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil
,este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate.
26
Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986,pag,16.
10
După scopul urmărit de părţi, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial.
Art. 945 Cod civil, defineşte contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare
parte voieşte a-şi procura un avantaj.
Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de
locaţiune, contractul de asigurare,etc.
Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.31
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părţile cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor.
29
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.140 - 141
30
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 268;
31
Potrivit art. 947 Cod civil „ Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.”
13
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză,
contractul de schimb, contractul de locaţiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc
numai existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau
riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
Întinderea uneia sau cel puţin a uneia dintre prestaţii depinde de hazard.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos
patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care
una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donaţie, contractul de împrumut fără
dobândă, contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi
procură celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat,
comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
• în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu, legea interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele
celor pe care îi reprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii, chiar dacă au încuviinţarea
ocrotitorilor legali şi a Autorităţii tutelare;
• sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată
în formă autentică;
• contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de
aceea eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
• moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul
donaţiilor la masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot
să ceară reducţiunea lor în cazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;
• revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de
creditori, se exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se
intentează împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu
terţe persoane;
• în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor
contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul
contractelor cu titlu gratuit.32
32
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 30; Liviu Pop, op. cit., pag.40-41;
14
În funcţie de efectele produse33, contractele se clasifică în două grupe:
1. prima grupă cuprinde:
- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
- contractele generatoare de drepturi de creanţă.
2. cea dea doua grupă cuprinde:
- contracte constitutive sa translative de drepturi;
- contracte declarative de drepturi.
33
Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 – 40; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.56;
34
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Codul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag.
197;
15
• calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu
executare succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de
prescripţie.
35
Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, pag.29;
16
Contractele de adeziune sunt contractele redactate total sau parţial de către una din
părţile contractante şi pe care cealaltă parte nu poate să le modifice. Dacă acceptă
clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt
impuse de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule,
încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Încheierea contractului
40
Doru Cosma, teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 184 - 185
41
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 29 –33; Dan Chirică,
Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 36 –40;
18
Consimţământul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voinţe al părţilor unui
contract, acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însuşi contractul şi dă
naştere, ca atare, obligaţiilor respective.42
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la
încheierea contractului,43 sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-şi manifesta
achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.44
Pentru a dobândi valoare juridică, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vicii de
consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea,45 iar
potrivit art. 953 Cod civil consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea
actului juridic.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, care face ca voinţa celor două
părţi să nu se întâlnească, împiedicând însăşi formarea contractului. Această formă de
eroare este o eroare distructivă de consimţământ, pentru că distruge consimţământul, ceea
ce echivalează cu lipsa consimţământului, motiv pentru care operaţia juridică afectată de
o astfel de eroare este lovită de nulitate absolută.
Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic ( error in
negotio) şi eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). Această
soluţie este acceptată, de lege lata, atât în doctrină cât şi în practica judiciară. Astfel,
instanţa a admis acţiunea având ca obiect declararea nulităţii absolute a unui contract de
vânzare – cumpărare, pentru eroare obstacol, reţinând că vânzătoarea a făcut dovada că
intenţia sa a fost aceea de a încheia un contract de întreţinere şi nu de vânzare –
cumpărare, în condiţiile în care nici nu a primit preţul vânzării, având credinţa că va fi
întreţinută de pârâţi.46
Eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra
calităţii substanţiale ale actului – error in substantiam – fie asupra persoanei contractante
– error in personam -.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita cunoaştere a realităţii
constituie viciu de consimţământ în două ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului
prestaţiei părţilor şi când se referă la persoana cu care s-a încheiat actul.
Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului este necesar ca ea să fie
cauza unică şi determinantă a consimţământului deoarece nu orice eroare viciază
consimţământul.
În materia vânzării, între eroare asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi
viciile ascunse, reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o strânsă legătură,
42
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.52 – 53;
43
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 63;
44
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Edd. Universul Juridic,
Bucureşi, 2003, pag.280;
45
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 163; Ion
Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Teoria Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 281; Gh. Beleiu, op.
cit., pag.135;
46
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr. 1072/1998, nepublicată;
19
ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută
are ca scop să ocrotească victima erorii.
Sub acest aspect, în practica judiciară,47 s-a argumentat că „ între eroare asupra
substanţei şi viciile ascunse există o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide
calea acţiunii în anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea
priveşte substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării
permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi
acţiunea în micşorarea preţului.”
Un alt viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului este dolul
– sau viclenia – care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene
sau dolosive, pentru a o determina să încheie un contract.
Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei atunci
când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că,
fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
În doctrină, 48a fost susţinut şi punctul de vedere conform căruia, eroarea provocată
prin dol este, în realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar sancţiunea care
intervine în acest caz, ar trebui să fie nulitatea absolută.
Codul civil reglementează violenţa în patru articole.49Pornind de la consacrarea
legislativă, doctrina50 a definit violenţa ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie
un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, instanţele de judecată trebuie să
facă aprecierea ei în concret, în raport atât cu persoana victimei, cât şi cu împrejurările în
care s-a încheiat contractul. În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie51, investită cu
soluţionarea unui recurs extraordinar împotriva unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a
admis acţiunea în anularea contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea
consimţământului vânzătorului, a decis că „ instanţele de fond şi recurs, faţă de probele
existente la dosar, au fost îndreptăţite să reţină că autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de
boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele
două pârâte, a consimţit să încheie contractul de vânzare – cumpărare cu privire la
apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive să o facă.”
Ameninţarea care constituie substanţa violenţei trebuie să fie ilicită. Aceasta
înseamnă că dacă ea priveşte un rău care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu
ne vom găsi în prezenţa unui act de violenţă. Astfel, ameninţarea cu executarea unei
creanţe sau cu introducerea unei acţiuni în justiţie, nu reprezintă acte de violenţă.
47
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993 în „Dreptul „ nr. 7/1994, pag. 84;
48
Eugen Barasch, Dol et cause, Essai d’une theorie realiste du dol en droit francais, în Revue Generale du Droit, de
la Legislation et de la Jurisprudence, 1932;
49
Art. 955 Cod civil: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, atunci când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 : „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o
persoană de a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957:
„Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor
sau ascendenţilor”; art. 958: „Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
50
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 139; Ion Dogaru, op. cit., pag.220, Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 202; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 167;
51
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 200/1993, nepublicată;
20
În practica judiciară s-a stabilit că este valabil contractul de vânzare – cumpărare în
care s-a stipulat că obligaţia cumpărătoarei de plată a preţului se execută prin renunţarea
acesteia la creanţa ce o avea împotriva vânzătorului.
În acest sens, instanţa 52a respins acţiunea vânzătorului având ca obiect anularea
contractului de vânzare- cumpărare pentru vicierea consimţământului prin violenţă, cu
următoarea motivare: „ s-a dovedit că reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de
vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul stingerii obligaţiei sale de plată
a creanţei, prin renunţarea creditoarei la creanţa pe care o avea împotriva reclamantului,
scop ce nu este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi
ameninţat pe vânzător cu executarea creanţei, ca şi temerile acestuia de consecinţele
executării, nu constituie nici o violenţă, ca viciu de consimţământ, aşa încât acţiunea nu
este întemeiată.”
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disprroporţia văsită de
valoare dintre două prestaţii.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acţiunea în anulare pentru leziune se
restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere
şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.
Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai dacă actele încheiate de minorii
între 14 şi 18 ani care, în acelaşi timp, sunt acte de administrare şi au fost încheiate de
minori fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor şi sunt
comutative.
Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este acela la care părţile, sau numai
una din părţi, se obligă.
Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor condiţii generale, respectiv:
să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie
licit şi moral.
Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie să fie îndeplinită la momentul
încheierii acestuia, deoarece dacă lipseşte obiectul, lipseşte o condiţie esenţială a
contractului, ceea ce va atrage nulitatea absolută a acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil
prevede că dacă în momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă.
Pentru anumite contracte se cer întrunite şi condiţii speciale, cum ar fi: cel ce se
obligă să fie titularul dreptului subiectiv, să existe autorizaţia administrativă prevăzută de
lege, obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
52
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 1214/1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag.14-15;
21
Cauza sau scopul este acel element al contractului care constă în obiectivul urmărit
la încheierea acestuia.
Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
unei convenţii o cauză licită, iar art. 966 Cod civil, prevede că obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.
În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea cauzei atrage nulitatea absolută a
contractului atunci când lipseşte cauza datorită scopului imediat (causa proxima) ori
aceasta este ilicită sau imorală.
În dreptul francez53, s-au exprimat opinii diferite, în sensul că sancţiunea nulităţii
absolute intervine numai pentru cauză imorală şi cauză ilicită, în timp ce absenţa cauzei
este sancţionată cu nulitatea relativă sau cu nulitatea absolută
Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se datorează: lipsei obiectului
contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale,
lipsei elementului aleatoriu – riscul – în contractele aleatorii.
Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea prohibită de lege, contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice.
Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit motivul
impulsiv şi determinant la încheierea actului juridic reprezintă consideraţia unui scop
nepermis, contrar ordinii publice, economice şi sociale.54
Oferta de a contracta
2.5.1. Noţiune
În principiu, nu se cere nici o condiţie specială pentru forma ofertei, aceasta putând
fi exprimată prin oricare din modurile de exteriorizare a voinţei juridice, în scris, verbal,
expres sau tacit; situaţie consacrată şi în doctrina franceză.56
Acest lucru se explică prin faptul că în raport de principiul libertăţii contractuale,
autorii Codului civil nu au impus nici o condiţie specială de formă pentru valabilitatea
ofertei.
Promisiunea de vânzare
Acceptarea ofertei
2.7.1. Definiţie
62
Francisc Deak, op. cit., pag.21-22;
63
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în „Dreptul”nr.8/1992, deciziile nr. 221/1993,
nr.222/1993, nr.879/1993, nr.2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag.41 – 53; deciziile nr.
765/1993, nr. 1356/1993 şi nr. 1448/1993, în „Dreptul” nr.7/1994, pag.75-79;
64
Liviu Pop, op.cit., pag.50-51;
65
Potrivit art. 1437 Cod civil „ după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne
şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”;
25
Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute
de lege pentru voinţa juridică, în general, precum şi următoarele condiţii speciale:
• să fie pură şi simplă, adică să concorde cu oferta, să fie conformă acesteia;
• dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai acea persoană o
poate accepta, dar dacă a fost adresată publicului, acceptarea poate să
provină de la orice persoană interesată să încheie contractul;
• acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să
fi fost revocată.
66
Art. 79 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementare raporturilor de drept internaţional privat, dispune:
„Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a unei dintre părţi este supus, cât priveşte
condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.”
27
3.1. Noţiune şi reglementare
Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel
contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi.
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la efectele contractului în art. 969 –
985.
67
Elena Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, pag. 44 - 47
68
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, pag.71 -72
69
Liviu Pop, op. cit., pag.65
28
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect
(art.978 Cod civil);
• în cazul în care există îndoială clauzele contractului se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 Cod civil);
• regula in dubio pro reo, când este îndoială, convenţia se interpretează în
favoarea celui care se obligă (art. 983 Cod civil);
• oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai
prestaţiile la care părţile s-au obligat (art.984 Cod civil);
• atunci când în contract se dă un exemplu pentru aplicarea obligaţiilor, nu se
restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art.985 Cod civil).
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se
produc aceste efecte.
Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, principiul relativităţii şi
principiul opozabilităţii.
Principiul obligativităţii contractului este reglementat în art. 969 alin. 1 Cod civil,
conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În doctrină s-a susţinut că un contract nu poate fi identificat cu o lege, fie numai pentru
considerentul că legea are o aplicaţie generală, în timp ce contractul obligă numai pe cei
care l-au încheiat.70
Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obligă faţă de creditor să
determine o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din
contract.73
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele:
• terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul
promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau
încheie un nou contract;
• ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă
persoană să-şi asume un angajament juridic faţă de creditor;
71
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată
în M.Of. nr.278/30.03.2004
72
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag 140
73
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.66
30
• debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului
de către terţa persoană.
Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în folosul unei terţe persoane – este un
contract prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită promitent,
să dea, să facă sau să nu dacă ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar,
care nu participă la încheierea contractului.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materia donaţiei cu sarcină în
favoarea unui terţ (art.828 – 830) şi a rentei viagere (art.1642).
În afară de reglementările cuprinse în Codul civil, aplicaţii ale acestei excepţii se
mai întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi a
contractului de transport de bunuri76.
Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte juridice este obligatorie întrunirea
condiţiilor generale menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea contractelor
(capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect
determinat şi o cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:
1. voinţa de a stipula (animus stipulandi);
2. persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii
contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării
acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant şi promitent,
precum şi între promitent şi terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul
stipulantului de a pretinde promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul terţului
beneficiar.
Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul
de excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru
altul, în sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit, independent de
manifestarea de voinţă a terţului.
Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant şi
promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine),
iar dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea
74
Conform art. 1488 Cod civil, lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul să-l acţioneze direct pe
beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului.
75
Potrivit dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul
şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului.
76
Aurel Pop, Tonel Ciobanu, Dreptul transporturilor, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 28 - 38
31
contractului, însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea
sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul
relativităţii efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se
creează drepturi în favoarea altor persoane decât părţile contractului.
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul
public şi de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din
următoarele forme:
77
George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pag. 404;
George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 347; Francisc Deak, Curs de drept
civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, apg.153;Traian
Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor, Facultatea de drept, Bucureşti, f.a,
pag.259; Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de drept, 1980; Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pag.176; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag.122,
Paul C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag.79; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., pag.144, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.108, Flavius Baias, Simulaţia, Studiu
de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag.46-50
32
• contractul fictiv;
• contractul deghizat;
• contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a
realităţii, în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de
prevederile contraînscrisului.
În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică
consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor
bunuri pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
1. deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă
natura juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un
contract de vânzare – cumpărare, iar contractul secret este un contract de
donaţie.
2. deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai
anumite elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul
de vânzare – cumpărare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se
încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane
între care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia
donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei
gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie78
Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al ascunderii de către părţi a
cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop concret,
care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.
Efectele simulaţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, actul secret care modifică un act public nu
poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea
act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.
În sistemul dreptului civil român, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea,
sancţiunea specifică care intervine în cazul simulaţiei este, după caz, inopozabilitatea
faţă de terţi a situaţiei juridice create prin contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe
calea acţiunii în simulaţie.
Efectele contractului în caz de simulaţie sunt guvernate de două reguli:
1. contractul secret produce efecte numai între părţi şi, în principiu, succesorii
lor universali;
2. contractul secret nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor contractul public sau contractul
secret.
78
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.147
33
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în declararea simulaţiei este acea acţiune civilă prin care se urmăreşte
constatarea caracterului simulat al contractului public şi existenţa contractului secret care
modifică, total sau parţial, contractul public.
Proba simulaţiei se face după reguli diferite:
- între părţi, proba se face conform regulilor de drept comun
referitoare la proba actului juridic;
- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de probă, inclusiv martori
sau prezumţii, deoarece faţă de ei simulaţia este un fapt juridic.
Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea
79
Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.
34
obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute
propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia
instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în
care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi
îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.80
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de
neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare,
de schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are
dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel,
cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de
către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi
constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel
primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până
la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).81
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de
majoritatea autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din
contractele sinalagmatice.82, dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia
fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza
căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor
sale, fără a oferi şi ea ce datorează.83
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite
următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De
exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi
datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
- este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o
neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă
excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre
obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit,
înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a
obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei
de neexecutare;
80
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.
81
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.
82
Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil.
Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.
83
Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.
35
pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să
-
fi fost pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se
pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această
excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a
făcut în mod abuziv.84
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată
şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii
oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut
distinct născut din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea
obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la
care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea
excepţiei.
Definiţia rezoluţiunii
84
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.
85
Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.
86
Liviu Pop, op. cit., pag. 77
36
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că
fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.87
Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită
trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele
rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul
nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză.88 Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune
părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale
nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar
constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.89
Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune
Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer
îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema
rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în
condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte
importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor
de către cealaltă parte contractantă.90
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se
pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.
Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia
rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei
rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de
comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului
comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către
debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a
stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.91
87
Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.
88
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.
89
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.
90
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p.
79.
91
Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.
37
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele
rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd
că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează,
contractul se desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în
care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere
contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat
obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la
termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de
rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea
să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în
cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu
este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la
oportunitatea rezoluţiunii contractului.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de
drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de
judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a
contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi
fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va
avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea
contractului a operat de plin drept. 92
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că
singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-
a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact
comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a
contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea
contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de
tipul cel mai sever.93
Efectele rezoluţiunii contractului
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul
principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru
viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia
anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului
desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei
de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului,
obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat
92
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu,
Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.
93
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.
38
de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese
va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor
consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format
obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea
transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam
ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor
lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin
uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.94
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării
culpabile a unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de
neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă
ireversibile, rămân definitiv executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în
timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte
va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale
contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a
executat până atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul
numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al
rezoluţiunii.95
Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia
sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă
parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că
dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în
imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea
cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va
suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce
revine uneia dintre părţi.96
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul
timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii
independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care
vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se
obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două
94
Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.
95
Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.
96
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.
39
stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului
înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească
preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la
vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din
considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu
în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res
perit debitori.97
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va
putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu
va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice,
obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant.
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia
creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport
juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în
diferite materii. Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în
totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că
locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil).
Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul
contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat
de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata
pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea
de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.98
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în
întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se
execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat
suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar
putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această
situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-
au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care
această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a
97
Ioan Albu, op. cit., pag. 138.
98
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.
40
devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la
sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte
retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.
CAPITOLUL 4
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII
4.1. Definiţie
Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juridic civil care reprezintă
rezultatul voinţei unui singur subiect de drept având ca efect naşterea, modificarea sau
stingerea unei obligaţii.
100
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.
101
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.
42
4.2. Reglementare
Codul civil, ca dealtfel şi alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare
generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, acesta reprezentând o excepţie
dedusă din interpretarea anumitor instituţii juridice.
CAPITOLUL 5
FAPTUL JURIDIC LICIT
Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte
juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:
• Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);
• Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogăţirea fără justă cauză, care
nu are o reglementare legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a practicii
judecătoreşti.
102
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1998, pag. 128; Iosif Urs,
Smaranda Angheni, Drept civil, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian
Jora, op. cit., pag.125 - 126
43
5.2.1. Definiţie
103
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag.113;
104
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 296
44
105
Liviu Pop, op. cit., pag.149
45
5.3. Plata lucrului nedatorat
5.3.1. Definiţie
Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod
civil, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are
drept de repetiţiune în contra creditorului.”
Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care
prevede că „ cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat
a-l restitui aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.
Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de restituire a lui accipiens, care
diferă după cum acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă.
5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte o plată, deşi ştia că nu i se
datorează.
Obligaţiile sale sunt următoarele:
- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994 Cod civil);
- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de
preţul pe care l- a primit, la data introducerii acţiunii în justiţie (art.
996 Cod civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din
momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului în care va dovedi
că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod civil).
Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună –
credinţă sau de rea – credinţă, să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a
făcut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.
107
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 81
47
Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există în următoarele cazuri:
• cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor (art.
1092 Cod civil);
• dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
• dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura
îmbogăţirii sale (art. 1098 şi art. 1164 Cod civil);
• când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar
accipiensul a distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să
existe un temei juridic.108
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea
patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei
persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a
obţinut în dauna ei.109
Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obligaţii, având ca obiect
restituirea, se numeşte actio de im rem verso.
5.4.3. Reglementare
108
Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 127
109
Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272
48
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot fi grupate în două categorii:
1. condiţii materiale;
2. condiţii juridice.
110
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,
111
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999,
pag. 31-33
49
Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului
general de prescripţie, de 3 ani.
Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile
formulate în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă
din momentul în care persoana care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să
cunoască, atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi persoana care a beneficiat de această
mărire, împotriva căruia se intentează acţiunea.
CAPITOLUL 6
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII
- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport
juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat
alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile
legale.112
Într-o altă formulare113, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică
alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei
persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau
contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
- răspundere civilă contractuală
- răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei
convenţii.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
112
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21;
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-8
113
Liviu Pop, op. cit., pag.164
50
Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl
constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat114.
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care se
aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită ci a patrimoniului acesteia.
6.5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil
român în art. 998 – 999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999
Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
114
Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5
51
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa
sau imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate115 s-a susţinut şi necesitatea
existenţei capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori116 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un
element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii
civile delictuale.
Într-o altă opinie 117s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit
fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat
în condiţia vinovăţiei.
6.6. Prejudiciul
6.6.1.Definiţie
Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non118, este definit ca fiind efectul
negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă
persoană.119
Alţi autori120 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie
necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată,
ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui
interes.
115
Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.
89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.71
116
Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161,
117
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32
118
Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,
119
Constantin Stătescu, op. cit., pag.33
120
Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.29
52
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de
evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa
fizică provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale
sunt numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la
repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în
1969, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă
nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice
încercate de părţile vătămate prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările,
restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii
determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane
apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană
referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de
„compensare” sau „satisfacţie” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul
infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora
prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie.121
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o
dată sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau
eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al
întinderii sale.
Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul viitor, adică acel
prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt
sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea
unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o
convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de
plată a acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei
de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de
următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
123
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii
Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 109
124
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 93
125
Liviu Pop, op. cit., pag.169
126
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 223
127
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170
55
6.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a
prejudiciului
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte
ilicite, care, în concepţia tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau material
şi un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost,
ulterior abandonat. Aceasta înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar
elementul obiectiv al acesteia, adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă
şi voinţă a unei persoane.
128
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 438
56
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă
prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului
subiectiv aparţinând unei persoane.129
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care
are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei
persoane130 sau ca reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă
regulile de comportament în societate.131
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia
prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să
fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe
o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art.
480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea
fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele
culese, acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile
făcute pentru obţinerea fructelor.132
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv,
dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele
juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a
prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase
şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin
care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora. 133
Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte
comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când,
potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o
anumită acţiune
6.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite
Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în
scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor
aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general,
obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care
se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o asemenea pagubă.136
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în
următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei
care comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor
acesteia ori împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile
celui atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu
atacul.
Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost
săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al
altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul
ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau
a ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului137 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost
emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale;
ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de
către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.138
135
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela
45, 2002, pag.110-113,
136
Mihail Eliescu., op. cit., pag.152
137
Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică
judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-36
138
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.204
58
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia
titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora
desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în
scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic
protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială.139
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,
respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2
din Decretul nr. 31/1954 ;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţă, conform
dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod
civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă
delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil
cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a aduce prejudicii unui drept
subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării
unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce
exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi
considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce
anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens,
exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din
Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”140
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului
abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală
cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
139
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49
140
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag.
62
59
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate141, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu.142
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998,
răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar
conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în
condiţiile în care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost
încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii143:
• sistemul cauzalităţii necesare,144 potrivit căruia cauza este fenomenul care,
precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile145, care consideră că fenomenul –
cauză nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care, nu
produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste
condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă,
în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol
cauzal.
6.9. Vinovăţia
6.9.1. Noţiune
141
Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 178
142
Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile
delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.99
143
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002;
144
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.177
145
Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista
Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul”
nr.6/1991, pag.66
146
Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 225
60
Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a vinovăţiei.
Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele
vinovăţiei şi modalităţile acestora.147
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. Intenţia se
poate prezenta în două modalităţi:
1. intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea faptei;
2. intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1.imprudenţa (uşurinţa),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind, fără temei, că el nu se va produce;
2. neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată
trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în
judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus
probandi incumbit actori -.
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile
art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului,
a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a
vinovăţiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de
probă, inclusiv proba testimonială.
CAPITOLUL 7
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:
62
1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000
alin. 2 Cod civil);
2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5
prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica
faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale
care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie149, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1
din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de
copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei
ori adoptaţi.150
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a
produs un prejudiciu unei terţe persoane.
răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept” nr.10/1987,
pag.13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 147 - 148
152
Mihail Eliescu, op. cit., pag.256
153
Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul
cauzat de copii lor minori, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1981, pag. 62; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., pag.203
154
Liviu Pop, op. cit., pag.240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Actami, Bucureşti, 2000, pag.147
64
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că
minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt
ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
- minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie.
Această situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau
chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea
primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui
Consiliului judeţean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;
- pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori
debilităţii mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub
interdicţie.
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000
alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar
atunci când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care
copilul locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii
nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui
copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea
tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând
seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului,
ci locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită
condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor,
deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele
cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla
internat155.
În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre
judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece
numai acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.
155
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 152
65
7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul
le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate
extensiv şi pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este
permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se
poate face proba contrară.156
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează
că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că
prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi
răsturnată prin probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în
mod ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate
între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor.157
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere,
părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are
următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod
civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta
săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva
minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres
împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece
obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.
156
Gabriel Boroi, op. cit., pag.132
157
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241
66
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de
prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de
răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt
menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate
de răspundere.
160
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, deciziile nr. 392/14.03.1981 şi 402/17.03.1981,în Culegere de decizii ale T.S.
pe anul 1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.112-116
161
Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în „Revista Română de Drept” nr.
10/1983, pag.14-17
162
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 226-227
163
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 272/4.02.1982, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1982, pag.
312
68
-
comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul
acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce
decurg din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea
prepusului a ieşit de sub controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile prevăzute de
art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca
fapta prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate
acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul
unităţii la care este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat
traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea unităţii
pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii.164
164
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1673/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.173
165
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 392/14.03.1981 şi decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de
decizii ale T.S. pe anul 1981, pag. 113-117
69
calitatea comitentului de garant, îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă
împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.
Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii (sunt
responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub
a lor priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a
considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi
în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această
categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul
primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se
pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează
activitatea căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului "institutor"
termenul generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor
practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi
coloniile de vacanţă, din instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de
îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca
unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului,
pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi
trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o
instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi
Cercetării166.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care
primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în
vigoarea obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali,
particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de
societăţile comerciale. Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în
contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.
166
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252
70
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă
contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care
foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din
cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei
dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau
juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta
pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau
institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se
trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic
termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie
aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă
pentru persoane străine decât pentru părinţi"167.
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori,
consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care
fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori168.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de
elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a
artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai
minorii au a fi supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie
"împovăraţi cu o prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor"169.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la
momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii
încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin
aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului
(gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor
peste cea a minorităţii. Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori,
conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani"170.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la
pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile
cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului
sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a
prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi
legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba
pricinuită elevului sau ucenicului.
167
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 161
168
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210;
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279
169
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-280
170
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
71
7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor
CAPITOLUL 8
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE
RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de
dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că
animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002177, în art. 3 prevede că proprietarii
sau deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.
176
Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254
177
O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în M.Of. nr.
311/10.05.2002
178
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.253-255; Liviu Pop, op. cit., pag. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit.,
pag.248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.
cit., pag.288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 313; Dumitru Văduva , Andreea Tabacu, op. cit., pag.
136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 309-312
179
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în „Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, pag.35
74
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul
unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în
situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu
reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art.
1001 cod civil, potrivit cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul
cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa , fie că a scăpat.”180
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă
presupune doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului:
ciobanul, văcarul, zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil,
răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
- animalele domestice;181
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/1996 182, care în art. 15
alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine
gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict
protejate, autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu
şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba
de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o
răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001 Cod civil.183
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a
unui viciu de construcţie.
184
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de
drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova,
1998, pg.112
185
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53
186
Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137
76
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a
unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod
durabil, un imobil prin natura sa.187
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului,
dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de
construcţie.188
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării
prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea sau
comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă
există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al
construcţiei.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau
superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau
superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce
cădeau în sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost
determinată de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul
are obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale
lucrului.192
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana
culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998
– 999 Cod civil.
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau
prezumată, a paznicului juridic.
Unii autori198 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria
riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi
riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece
răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi
prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la
concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la
concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine
angajarea răspunderii paznicului juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din
urmă.
Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare în
scopuri paşnice a pus probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor
activităţi, precum şi răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special
în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară,
gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au
generat adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi internaţional.
Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenţia de la Paris
asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960199, Convenţia de la
Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963 200 şi
Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena, la
21.09.1988.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia de la Viena şi la
Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.
Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înţelege
„decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a
bunurilor, care provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a
acestor proprietăţi şi a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase
ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-
o instalaţie nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie
nucleară, sunt produse în această instalaţie ori sunt transmise la aceasta, orice altă
pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi în măsura în care prevede legea
tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede
199
Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;
200
Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;
81
orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori
rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o
instalaţie nucleară.”
În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege ”orice fapt sau succesiune
de fapte care având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”
Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul
guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în sesiunea
extraordinară din 21 mai 1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state
membre ale agenţiei în scopul elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării
internaţionale în domeniul siguranţei nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au
reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986, împreună cu reprezentanţi a 10 organizaţii
internaţionale, şi au redactat două proiecte de convenţie care au fost aprobate de
Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică, respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui accident nuclear şi
Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă
radiologică.201
Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această materie, dintre care
menţionăm: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare202, Convenţia
privind securitatea nucleară203, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a
deşeurilor radioactive204 şi Convenţia privind compensaţiile suplimentare pentru daune
nucleare.205
În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru
prima dată de Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear206, care a prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor
nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale în materie,
reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate
nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului
înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare207 şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003
privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare.208
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes
naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a
personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri
minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea
201
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;
202
Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată
în M.Of. nr.265/15.11.1993;
203
Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995,
publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;
204
Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/
16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;
205
Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999,
publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;
206
Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;
207
Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată
în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;
208
Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;
82
obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este
parte.209
Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activităţile şi sursele cărora li
se aplică, autorităţile competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie
şi ale altor persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de
control al acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi civilă pentru
încălcarea prevederilor legale.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional,
care are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile Nucleare
Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.
Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr.1259/7.11.2002210 şi se bazează pe recomandările Uniunii
Europene, prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte,
precum şi a actelor normative interne.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul
energiei nucleare, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la
Viena şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost
adoptată Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare211.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii
civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în
scopuri paşnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are
un regim juridic propriu, cu importante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne
găsim în prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.212
Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:
1.Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare
Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
la pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să
ceară despăgubiri în cea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă
astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de
orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi
dacă nu este inclusă în pct.2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri;
209
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;
210
H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a
Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;
211
Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;
212
Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;
83
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei
competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în
măsura în care pierderea sau dauna :
1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de
radiaţie care se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de
produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de
materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;
2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al
unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte
proprietăţi periculoase ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor preventive şi orice
pierderi sau daune cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de măsuri.
7.Sistemul de despăgubire
Legea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident
nuclear la cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.213
De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepţii:
1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate aproba
ca răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de
echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150
milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din fondurile publice în
vederea acoperirii daunelor nucleare produse;
2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii –
19.12.2002 - , cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului
poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub
echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75
milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie alocată de stat din fondurile publice;
3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de
cercetare, depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea
operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă,
în aceleaşi condiţii, până la echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;
4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale
nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la
echivalentul în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul
nuclear care a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată
la echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres
numai în următoarele situaţii:
1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;
2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia
de a cauza o daună nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice
care a săvârşit fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi transportatorul de materiale
nucleare au obligaţia legală de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie
financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existenţa acestora
fiind dovedită autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii autorizaţiei pentru
desfăşurarea unei activităţi nucleare.
CAPITOLUL 9
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -
9.1. Plata
9.1.1. Noţiune
9.1.2. Reglementare
214
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321
86
9.1.3.Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata
Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană
interesată sau neinteresată.
Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele persoane215:
• debitor, personal sau prin reprezentant;
• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obligată împreună cu
debitorul;
• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori,
respectiv persoane obligate pentru debitor;
• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exemplu, cumpărătorul unui
bun ipotecat care plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;
• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri sau
a unui contract de mandat.
De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există
următoarele excepţii216:
• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât
de debitorul acelei obligaţii;
• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor;
• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect
constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai
de proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină,
sub sancţiunea nulităţii plăţii.
Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune că plata
trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege
ori de instanţa de judecată să o primească.
Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu
deplină, iar sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea
relativă.
În consecinţă, plata poate fi primită de :
• creditor;
• succesorii creditorului;
• cesionarul creanţei;
• tutore;
• mandatar;
• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
215
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 -
417
216
Liviu Pop, op. cit., pag.477
87
1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei (de
exemplu, unui moştenitor aparent);
2. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului ( de
exemplu, s-a plătit unui creditor al creditorului);
3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o
primi.
Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce
i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că debitorul este obligat să plătească
exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează.
Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a da un bun cert sau sau
bunuri generice, respectiv de a face.
Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie
să remită acel bun în starea în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în
care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost pus în
întârziere.
În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, debitorul
trebuie să remită creditorului ,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu
au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform
principiului genera non pereunt.
În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a
obligat.
Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil,
care prevede că debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar
dacă datoria este divizibilă.
Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime, adică este indivizibilă.
De la acest principiu există următoarele excepţii:
• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie;
• în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia;
• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la
concurenţa celei mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;
• instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea
plăţii;
• când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând
beneficiul de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.
9.1.3.6.Locul plăţii
Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin
acordul de voinţă al părţilor.
Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la
domiciliul debitorului. Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.
Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina
debitorului, dar părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau
de ambele părţi în mod egal.
Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii
faţă de acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se
cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare
de dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are
interes să considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele
însoţite de garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie
convenţională şi imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa
uneia dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu
respectarea următoarelor reguli:
• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar
se încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar
termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei
scadente;
• dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va
preciza, în chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
89
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea
legii, conform regulilor prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv:
• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care este
mai oneroasă pentru debitor;
• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită
datoria cea mai veche;
• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime,
plata se impută proporţional asupra fiecăreia.
În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de
neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la
îndeplinire, în contul debitorului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea
creditorului de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut
cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe
cheltuiala debitorului.
În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o
plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună
– până la executarea obligaţiei.218
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre
judecătorească.
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este
aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în
natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar
încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a
218
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339
91
nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului
sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare
valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese
moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma
corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese
compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta
nu se mai poate face.”219
CAPITOLUL 10
EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –
10.1. Noţiune
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin
care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.224
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul
se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului
său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere
trebuie să îmbrace una din următoarele forme:
• notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;
• cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri225:
în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil),
de câte ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la
obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;
când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului
(art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);
când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe
care debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081
Cod civil);
în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a
apei;
în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice:
de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii;
din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii;
când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în
întârziere, riscul se strămută asupra debitorului.
224
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349
225
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386
94
10.6. Evaluarea despăgubirilor
10.6.1. Evaluarea judiciară
Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea unei
obligaţii având ca obiect o sumă de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare,
daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de
regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune –
interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite
decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge
de drept.”
Dobânzile legale226 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului
nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.
Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia
părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză
penală.
Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către
debitorul său.227
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
• este o convenţie accesorie;
• are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;
• este obligatorie între părţi, ca orice contract;
226
Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999,
pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor
reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea
nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;
227
Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti,
2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388
95
• este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat
cuantumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l
determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a
făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate
pretinde creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada
prejudiciului suferit.228
În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de
împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării
obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele –
interese pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul
pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”229
CAPITOLUL 11
DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI
DEBITORULUI
228
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag.82
229
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43
96
3) dreptul de interveni în procesele debitorului, cu privire la bunuri din
patrimoniu sau de partaj, pentru ca acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea
drepturilor creditorului;
4) dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.
Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile
debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru
valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.230
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin
care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză
sau neglijează să şi le exercite.231
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este
exercitată de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi
fost exercitată de debitor.232
230
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363
231
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344
232
Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista
Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97
233
Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil
Drăghici, op. cit., pag.475
234
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag.
39
97
Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:
• debitorul să fie inactiv;
• creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea
(de exemplu, debitorul este insolvabil);
• creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.
98
Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere
anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.235
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se
află în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea
actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.
Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
• existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o
prejudiciere a drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură
să determine sau să mărească insolvabilitatea debitorului;
• creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este
ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu
titlu oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul
trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl
atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor,
care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat
bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va
putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale,
prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”236
235
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60
236
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82
99
Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul
respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau
agravarea acesteia.237
CAPITOLUL 12
MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR
12.1.1.Definiţie şi reglementare
237
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42
238
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377
100
12.2.1. Definiţie
12.2.2. Reglementare
239
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462
101
Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă şi prin
subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care
plăteşte (solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.240
• subrogaţie legală;
• subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:
- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;
- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.
Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al
părţilor, în acele situaţii prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.
Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în următoarele cazuri:241
a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui
creditor ce are preferinţă. De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor
ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul
ipotecar, cu intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are
interes să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii
obligaţiilor indivizibile şi fidejusorii între ei.
d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de
inventar şi plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în
toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de
producerea pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.242
CAPITOLUL 13
MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR
103
13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi
debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei
obligaţiei vechi.
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu
un nou creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi
obligat faţă de noul creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de
creditor să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.
13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie
Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, aduce creditorului
său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă
alături sau în locul delegantului.244
Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care un debitor aduce
creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.245
Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în prezenţa delegaţiei
perfecte sau imperfecte, astfel:
- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o înlocuieşte cu
o obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă de care
rămâne obligat delegatul;
- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport obligaţional
celui preexistent, astfel că delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va mai
avea un debitor, pe delegat.
CAPITOLUL 14
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere
voluntară, compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin
efectul realizării condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.
244
Liviu Pop, op. cit., pag. 470
245
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387
105
Analizând textul menţionat, în doctrină246 au fost formulate următoarele critici:
• novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material;
• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:
a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a
părţilor: remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;
b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor:
imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.
2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei
creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului:
compensaţia, confuziunea, darea în plată;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului:
remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
14.1. Compensaţia
14.1.1. Definiţie şi reglementare
Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un mod de stingere a
oricăror obligaţii contractuale sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui
care i-a fost luat bunul, chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se
poate opune compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile
care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să
restituie bunul primit în depozit;
- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul pensiei de întreţinere.
Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care operează în temeiul legii,
fără a fi nevoie de acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de compensaţie operează „chiar şi
când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.”
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite următoarele condiţii248
• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare
având atât calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor;
• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri
fungibile, conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci
când obiectul obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie
diferită;
• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să neîndoielnice, determinate
în întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.
14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie
248
Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389
249
Liviu Pop, op. cit., pag.492
107
Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă
în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în
locul celei la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligaţiilor este
necesar consimţământul creditorului.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect, dar se şi
deosebeşte de aceasta deoarece darea în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe
debitor de executarea obligaţiei.
250
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509
251
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin
Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435
108
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a
obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul
său de creanţă.252
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.
252
Liviu Pop, op. cit., pag. 492
109
CAPITOLUL 15
OBLIGAŢIILE COMPLEXE
253
Liviu Pop, op. cit., pag.494
110
15.1.1.1.Definiţie
Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată
începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor corelative.254
15.1.1.2.Clasificare
254
Gabriel Boroi, op. cit., pag.189;Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag.182
111
În legătură cu efectele termenului prezintă interes distincţia dintre termenul
suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci numai exigibilitatea acesteia,
cu următoarele consecinţe:
• dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen, el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri conservatorii cu
privire la patrimoniul debitorului său;
• până la scadenţă (împlinirea termenului) nu curge termenul de prescripţie;
• până la împlinirea termenului, creditorul nu poate opune debitorului
compensaţia;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul nu poate intenta acţiunea oblică
sau acţiunea pauliană;
• de la data împlinirii termenului suspensiv începe să curgă prescripţia
dreptului la acţiune.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative. Astfel la împlinirea termenului încetează efectele raportului juridic
obligaţional.
Potrivit art. 1582 Cod civil „ nefiind de fapt teremenul restituţiunii, judecătorul
poate să dea împrumutatului un termen potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil,
prevede că „ dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau
când va avea mezii ( mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după
împrejurări.”
Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi este acordat de instanţa de
judecată atunci când obligaţia scadentă nu a fost executată de debitor.
Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se acordă de instanţa de judecată
numai în favoarea debitorului, fără a se cere şi consimţământul creditorului, cu excepţia
cazului în care părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV.
Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu împiedică compensaţia.
Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul termenului, iar
când termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor,
la beneficiul acestuia.
Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu va mai fi o obligaţie afectată
de modalităţi ci va deveni o obligaţie pură şi simplă.
Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul termenului apare în
următoarele cazuri:
• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu o vină
în producerea ei;
• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar această
micşorare îi este imputabilă.
Decăderea din beneficiul termenului are natura juridică a unei sancţiuni care
produce aceleaşi efecte ca şi renunţarea la termen.
15.1.2. Condiţia
15.1.2.1. Definiţie
15.1.2.2. Clasificare
257
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 255 – 256; Liviu Pop, op. cit., pag. 387 – 388; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 412 – 413; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 390 - 391
258
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 256 – 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 388; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 413 – 414; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 391
114
Până la îndeplinirea condiţiei raportul juridic obligaţional este considerat pur şi
simplu, cu următoarele consecinţe juridice:
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar creditorul poate să ceară
executarea obligaţiei;
• dobânditorul sun condiţie rezolutorie a unui bun individual determinat,
suportă riscul pierii bunului în calitate de proprietar – res perit domino;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte, tot sub condiţie rezolutorie.
Eveniente conditione
Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează retroactiv, cu următoarele
consecinţe juridice:
• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;
• drepturile constituite cu privire la un bun individual determinat se
desfiinţează retroactiv.
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii există următoarele
excepţii:
• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei sunt suportate de
dobânditorul sub condiţie rezolutorie;
• actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea acestuia.
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului în contractele cu titlu gratuit.
Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic obligaţional, ci stabileşte o obligaţie
pentru una dintre părţi, iar de caz de neexecutare creditorul va putea să ceară executarea
obligaţiei.
15.2. Obligaţiile plurale
15.2.1.Pluralitatea de obiecte
Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin faptul că debitorul
datorează mau multe prestaţii.
În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile la
care s-a obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur
obiect şi se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau multe
prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţiei.259 De exemplu, se datorează 100.000.000 lei sau un autoturism.
259
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 371; Renee Sanilevici, op. cit., pag.264; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.415
115
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să
aparţină şi creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027
Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din
obiectele obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În
cazul obligaţiei de a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se
transmite în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte
va intra în patrimoniul creditorului.
260
Liviu Pop, op. cit., pag. 395
261
Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 369
116
• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din
debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;
• plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru
ceilalţi debitori;
• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de
către unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori
(art. 1064 alin. 2 şi 3 Cod civil).262
Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când
titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata
făcută unuia din creditori liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi
creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii,
iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de
datorie faţă de toţi creditorii săi solidari.
În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce înseamnă
că solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară
produce următoarele efecte264:
1. fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a
creanţei, iar plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar,
debitorul poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);
3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu
poate face plata decât acestuia;
4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor
numai pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de
principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă pe
ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”
262
Liviu Pop, op. cit., pag. 397
263
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.418
264
Ion P.Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 262
117
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în
integralitatea ei, ci numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate
este posibilă în virtutea reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:265
1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata
integrală a datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);
2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele
punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art.
1036 Cod civil);
4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de
datorie, dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi
creditori;
6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori,
în măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.
Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-
au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata
făcută de unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia solidară
pasivă este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară
oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil,
iar izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în
materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod
civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:
1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund
solidar faţă de victimă266;
2. mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru
toate efectele mandatului267;
3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru
bunurile mobile încredinţate268;
4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din
cauza unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată,269; cu
265
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 376-377;
266
Art. 1003 Cod civil prevede: ”când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane
sunt ţinute solidar pentru despăgubire”
267
Art. 1551 Cod civil dispune: „ când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare
din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”
268
Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede:” ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au
încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a
încredinţat”
269
Art. 1483 Cod civil prevede: „ dacă în curs de 10 ani, număraţi din ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu
sau facerea unui alt lucru asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă învederat dărâmarea,
118
aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă.
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii
pasive este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică
dreptul creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul
obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun
(art. 1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte
secundare:
• punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii
solidari (art. 1044 Cod civil);
• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre
debitori angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
• întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă
de toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);
• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca
efect curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a
intentat acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor
solidari, precum şi excepţii personale, care îi profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii
s-au obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
3. cauzele de stingere a obligaţiei.
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită
numai celui care le-a invocat, sunt următoarele:
1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor
solidar;
2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele
efecte:
• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori
plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată
de fiecare debitor270;
• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea
părţii lor de datorie;
• de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului, întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”
270
Art. 1052 Cod civil prevede că „ obligaţia solidară în privinţa creditorului de împarte de drept între debitori:
fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”
119
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri271:
1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;
2. renunţarea la solidaritate.
Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor, nu
poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.272
Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei, fără
a fi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform art.
1058 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile
contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate”.
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065 Cod
civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un
obiect indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere
debitorului executarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori poate
fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plătit în întregime prestaţia
datorată, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru
partea fiecăruia dintre ei.
CAPITOLUL 16
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
277
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi,”Drept procesual civil. Curs selectiv”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pag.204
278
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.518
279
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.398
280
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.519
122
Garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii unui raport juridic
obligaţional principal, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea executării în natură a
creanţei sale. Garanţiile constituie, în consecinţă, modalităţi de asigurare a executării în
natură a obligaţiei, conservă anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorului în vederea
executării silite a creanţei. În timp ce unele garanţii sunt legale, acţionând în virtutea legii
(cauzele legale de preferinţă; unele ipoteci; dreptul de retenţie etc.), altele se stabilesc
prin acordul părţilor contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.).
16.3.Evoluţia garanţiilor
În decursul anilor, sistemul garanţiilor a rămas în linii mari acelaşi, deşi frecvenţa
lor a fost în continuă schimbare.
Literatura de specialitate282 menţionează ipoteca printre primele garanţii cunoscute
în Egiptul antic, având o întrebuinţare frecventă.
Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost “fiducia”, care presupunea
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligându-se să-l
retransmită proprietarului după ce acesta îşi va fi achitat integral şi în mod corespunzător
obligaţia. Ulterior, ca o specializare a fiduciei a apărut “pignus” sau “gajul”, care viza
atât bunurile mobile, cât şi pe cele imobile; bunul nu mai trecea în proprietatea
creditorului, care era de data aceasta un simplu detentor al bunului până la executarea
obligaţiei.
La romani, cea mai des uzitată garanţie însă era fidejusiunea, garanţie personală ce
se putea constitui atât în cadrul, cât şi în afara unui proces. Sub perioada dominaţiei
împăratului Justinian, fidejusorul a dobândit beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea
o situaţie deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.
În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate deosebită faţă de
cele mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul Revoluţiei
franceze când s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcripţiunea imobiliară, prin
care s-a urmărit asigurarea evidenţei, siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor
juridice prin care se constituie, se transmite şi se stinge dreptul real de ipotecă (sistem
281
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.78
282
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.79
123
preluat în dreptul român prin numeroase articole ale vechiului cod de procedură civilă şi
prin codul civil).
În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile au devenit considerabil mai
valoroase ca până în acel moment, fapt ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce
încorporau anumite drepturi de creanţă, care la rândul lor trebuiau garantate (prin aval, de
exemplu, garanţie specială de plată a unei cambii dată de un terţ). Astfel, preferinţele s-au
îndreptat spre garanţiile mobiliare perfecţionate ( cauţiunea bancară, garanţia bancară
autonomă). Ele se folosesc cu precădere, deoarece creditul imobiliar, extrem de oneros şi
de formalist, a devenit o piedică în calea desfăşurării raporturilor juridice.
În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii, care fie se adaugă celor
existente, fie le modifică conţinutul, cum ar fi, de exemplu, garanţii specifice anumitor
ramuri de drept (dreptul comerţului internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice
de garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare, ori chiar aplicaţii noi ale garanţiilor
cunoscute, cu unele modificări de regim faţă de Codul civil (garanţiile reale mobiliare,
astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice283).
16.5.Clasificarea garanţiilor
286
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.523
287
M.B.Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag.535
126
obligat să aducă un garant, care să se oblige faţă de unitatea bugetară că va acoperi
eventualele prejudicii pe care le-ar cauza gestionarul în cursul gestiunii.
Un caz de fidejusiune judecătorească este cel reglementat de art. 279 Cod
procedură civilă, care reglementează procedura încuviinţării unei execuţii vremelnice;
când hotărârea se va referi la bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă un
fidejusor care să garanteze acoperirea pagubelor care s-ar produce-“instanţa poate
încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de
cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de
insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădita în întârziere; în acest caz,
instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.
Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convenţional, deoarece
"nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinţei sale" 288. Caracterul contractual
al fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.
290
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.497
128
cu cele ale art. 1661, alin.1 Cod civil “Dacă fidejusorul, căpătat de creditor de
bună-voie sau judecătoreşte, a devenit apoi nesolvabil, trebuie să se dea un altul”,
respectiv un alt debitor solvabil.
Această regulă are şi o excepţie, consacrată în alineatul 2 al aceluiaşi articol: “nu
se aplică în singurul caz în care fidejusorul s-a dat numai în puterea unei convenţii, prin
care creditorul a cerut de fidejusor o anume persoană”, adică în situaţia în care
fidejusiunea s-a contractat în considerarea calităţilor unei anumite persoane, intuitu
personae.
Solvabilitatea unui garant se apreciază, în condiţiile art.1660 Cod civil, numai
după imobilele ce pot fi ipotecate, afară de cazul când datoria este mică sau afacerea este
comercială, respectiv obligaţie decurgând dintr-un act sau fapt comercial. “Spre acest
finit” (în acest scop) nu se pot lua în consideraţie imobilele în litigiu, nici acelea situate la
o aşa depărtare, situare în spaţiu, încât să devină foarte dificile “lucrările executive
asupră-le”, adică toate măsurile ce se impun în cadrul procedurii silite.
O altă opinie, a fost exprimată în sensul că o persoană poate fi considerată
solvabilă chiar şi în lipsa deţinerii de bunuri imobile291.
• fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean
în care urmează să se execute obligaţia, “în teritoriul jurisdicţional al
tribunalului judeţean, la care trebuie să se dea”, teza a doua a art.1659 Cod civil.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă, contractul de fidejusiune trebuie să fie
încheiat în formă scrisă, aceasta fiind cerută de lege doar ad probationem. Actul scris este
necesar numai în ceea ce îl priveşte pe fidejusor, nu şi pe creditor.
291
C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol.II, pag.1046
129
urmărirea fidejusorului de către creditor, până la soluţionarea excepţiei de către instanţă;
reduce obligaţia fidejusorului proporţional cu valoarea creanţei satisfăcută de însuşi
debitorul principal ori poate chiar stinge obligaţia acestuia.
Faptul că obligaţia fidejusorului este una accesorie şi subsidiară, îi conferă
acestuia posibilitatea de a invoca beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune,
precum şi excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune.
292
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.530
130
3. în cazul fidejusiunii judecătoreşti, conform art.1677 Cod civil “Garantul judecătoresc
nu poate cere discuţia - urmărirea- averii debitorului principal” şi art.1678 Cod civil “cel
ce s-a făcut garant numai pentru fidejusorul judecătoresc nu poate să ceară discuţia averii
debitorului principal şi a fidejusorului”.
Beneficiul de diviziune
293
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag.404.
132
Art. 1672 Cod civil stipulează că “fidejusorul ce a plătit prima dată nu are regres
contra debitorului principal ce a plătit de-a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune
contra creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat
pe datornicul principal, nu va avea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul
plăţii, datornicul ar fi avut meziu (mijlocul) de a declara stinsă datoria sa; îi rămâne însă
dreptul de a cere înapoi de la creditor banii daţi”.
Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat se face referire la două plăţi
consecutive: o primă plată o efectuează fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul
principal care, la rândul lui, efectuează a doua plată. În cel de-al doilea caz, mijloace
aflate la îndemâna debitorului pentru a paraliza executarea silită ar putea fi invocarea
compensaţiei, a prescripţiei extinctive etc. În ambele cazuri, fidejusorul are dreptul să
pretindă creditorului ceea ce el a plătit, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau fără
just temei, pierzând însă dreptul de regres împotriva debitorului principal.
Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat datoria garantată, este în
pericol de a nu fi acoperit pentru plata la care va fi eventual obligat, astfel că art.1673
Cod civil îi dă acestuia dreptul să se poată adresa anticipat debitorului principal:
“Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor:
1. când este urmărit în judecată pentru a plăti;
2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate;
3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi
acesta a expirat;
4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei stipulate;
5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de
scadenţă, întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se
stinge înaintea unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat
contrariul”.
În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează pentru unul şi acelaşi debitor şi
numai unul dintre ei a plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în contra
celorlalţi fidejusori, conform art.1674 Cod civil (“Când mai multe persoane au garantat
pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria
are regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate
acestea, nu are loc regresul decât când garantul a plătit în unul din cazurile arătate în
articolul precedent”) numai în cazurile prevăzute la art.1673 Cod civil, enunţate anterior.
În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente dispoziţiile art.1673 Cod civil,
fidejusorul care a plătit datoria are drept de regres numai împotriva debitorului principal.
Potrivit art. 1679 Cod civil “obligaţia ce naşte din fidejusiune se stinge prin acele
cauze prin care se sting şi celelalte obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se poate
stinge şi independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din modurile
generale de stingere a obligaţiilor.
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune, caz în care creditorul îl
liberează de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;
• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al creditorului. Cu privire la
confuziune, dispoziţiile codului civil sunt în sensul următor: art. 1680 Cod civil
stipulează “Confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin
erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra
acelui ce a garantat pentru fidejusor”;
• compensaţia opusă de fidejusor creditorului.
La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile art.1683 Cod civil, când,
datorită culpei creditorului, fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale,
privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul în conformitate cu art.1676 Cod civil
“cel ce e dator să dea garanţie e liber să dea un amanet sau altă asigurare, care să se
găsească suficientă pentru asigurarea creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului
nu au fost conservate garanţiile care asigurau creanţa principală, ceea ce presupune că
garanţiile reale specifice ce se pierd au fost constituite ca accesorii ale creanţei principale
în momentul când fidejusorul s-a angajat.
16.7. Gajul
16.7.1.Definiţie şi reglementare
Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract
accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea
134
datoriei ce constă în îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice
contract încheiat între persoane fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le
contrat de nantissement - fiind un contract accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil,
nici comercial, ci îşi împrumută caracterul său civil sau comercial de la natura obligaţiei
principale pe care o garantează, fără a se avea în vedere natura lucrului amanetat.
O altă definiţie dată în doctrină294 este formulată în sensul că “gajul este un
contract accesoriu prin care debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa
creanţei sale un obiect mobiliar corporal sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a
reţine lucrul până la îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului amanetat cu
preferinţă înaintea altor creditori”. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin
care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei
datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ care îl conservă pentru creditor" 295.
Bunul afectat garanţiei poate fi un bun mobil corporal sau incorporal, care se află în
circuitul civil şi, deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani, mărfuri, titluri de credit
etc.
Cuvântul “amanet” provine de la cuvântul turcesc "emanet" şi în acest sens a fost
folosit şi de Codul civil. Prin termenul de “gaj”, se înţelege atât contractul de gaj, cât şi
garanţia care rezultă din acest contract, precum şi obiectul garanţiei.
Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se regăseşte în următoarele acte
normative:
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice296;
- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de garanţii Reale
Mobiliare, modificată şi completată297;
- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor nr. 2506 /C/ 1324/2000
pentru aprobarea Instrucţiunilor privind modul de încasare şi plată a taxelor
prevăzute de O.G. nr.89/2000298;
- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr. 1235/C/14.06.2001299 privind criteriile de
autorizare a operatorilor de arhivă, prin care s-au abrogat Instrucţiunile nr.
2325/4.10.2000;
300
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.549
136
nefungibile etc., inclusiv creanţele (ex.: bani, mărfuri, titluri la purtător, brevete de
invenţii, dreptul de autor, drepturile succesorale etc.).
Legea nr.99/1999 stipulează că garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil
individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în
care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond
de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data
constituirii garanţiei reale. În acest caz, nu este necesar ca părţile care compun bunurile
afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.
Încheierea valabilă a contractului presupune inclusiv menţionarea creanţei ce se
garantează, a felului şi naturii bunului gajat sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii
lui.
• sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului este necesar să fie
respectate câteva reguli. Astfel, pentru ca gajul să fie opozabil terţilor, adică să-i
confere creditorului un drept de preferinţă asupra bunului dat în gaj, şi pentru a se
evita fraudele, Codul civil cere ca gajul să fie constatat printr-un înscris înregistrat
(art.1686). Înregistrarea consta în păstrarea unui exemplar al înscrisului
constatator al gajului într-o mapă specială, la judecătorie (conform dispoziţiilor
art.719 şi art.720 C.proc.civ, abrogate însă prin Legea nr.7/1996 privind cadastrul
general şi publicitatea imobiliară şi Legea nr.99/1999). Forma scrisă (act autentic
sau act sub semnatură privată, dar cu dată certă) este cerută de lege ad
probationem.
În noua reglementare, Legea nr.99/1999, cu modificările ulterioare, pune bazele
unui nou sistem de publicitate a garanţiilor reale, prin reglementarea înfiinţării şi
funcţionării Arhivei Electronice de Garanţii Reale, “bază de date la nivel naţional, care
asigură înscrierea şi accesul la informaţiile înscrise cu privire la avizele de garanţie”.
Arhiva îndeplineşte în principal două funcţii deosebit de importante: funcţie de
avertizare şi funcţia de asigurare a priorităţii, pentru respectarea principiului de drept
conform căruia “qui prior tempore potior jure”, “primul înscris, primul în drept”
(creditorul care îşi înscrie garanţia înaintea altui creditor, în aceeaşi arhivă, va avea
prioritate faţă de acesta din urmă, în cazul în care se va pune problema valorificării
garanţiei); arhiva pune la dispoziţia oricărei persoane interesate un sistem de căutare, care
să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la înregistrările garanţiilor reale
mobiliare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu ajutorul ei se poate determina prioritatea
înscrierii, în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi să urmărească acelaşi bun. De
asemenea, tot legea prevede că, în situaţia concursului între un creditor care are o
garanţie înregistrată în arhivă şi unul care nu a făcut această înregistrare, va avea câştig
de cauză cel care are înregistrarea făcută, fiind plătit cu preferinţă. Înscrierea la această
arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Deoarece nu dobândeşte un drept de proprietate asupra bunului gajat, ci doar
calitatea de detentor precar, creditorul are obligaţia de a conserva bunul, răspunzând după
regulile dreptului comun pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat, dacă îi poate fi
imputată vreo culpă.
Art.21 din Legea nr.99/1999 prevede faptul că pe durata contractului de gaj,
debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de
produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.
137
Odată obligaţia principală executată integral, creditorul trebuie să restituie bunul
gajat. Eventualele cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului, necesare sau utile, vor
fi restituite de debitor (art.1691 alin.2 C.civ.). Dacă aceste cheltuieli nu vor fi restituite,
creditorul păstrează dreptul de retenţie asupra bunului gajat până la plata lor.
Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul
debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută mai
întâi asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în
final, asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
În situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, Legea nr. 99/1999
prevede în art.11 că garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie
sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata
obligaţiei garantate. De asemenea, garanţia reală acordă creditorului garantat şi
următoarele drepturi:
a) dreptul de a verifica bunul afectat garanţiei în timpul programului de lucru al
debitorului, astfel încât să nu afecteze activitatea acestuia;
b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece la
urmărirea silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului
afectat garanţiei sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea
silită, astfel cum sunt determinate prin contractul de garanţie. Creditorul îşi poate exercita
acest drept numai dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul afectat
garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau exista posibilitatea ca plata,
executarea obligaţiei principale, să fie pe cale de a fi împiedicată.
În urma valorificării bunului afectat garanţiei, produsele obţinute constau în orice
bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi
sumele încasate din asigurare sau alta formă de administrare ori dispunere de acestea,
inclusiv sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare. Valoarea indemnizaţiei de
asigurare asupra bunului afectat garanţiei reprezintă rezultatul valorificării bunului afectat
garanţiei atâta timp cât suma ce trebuie plătită este datorată oricărei părţi din contractul
de garanţie sau împuternicitului acesteia.
Pentru ipoteza în care bunul afectat garanţiei se găseşte în posesia creditorului sau
a unui terţ care îl reprezintă, aceştia au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul civil
privind depozitul voluntar, precizează art.39 din Legea nr.99/1999. Astfel, creditorul va
percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei
stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltuielilor
normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra cuantumului
obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei, înstrăinarea acestuia,
distrugerea sau degradarea datorate neglijenţei ori deprecierea bunului datorată lipsei de
diligenţă, dacă s-au cauzat daune creditorului, vor atrage răspunderea debitorului, urmând
a plăti despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500
EURO.
În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de gaj, posesorul bunului
afectat garanţiei are următoarele obligaţii:
1. de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun proprietar;
2. de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a bunului afectat garanţiei şi,
după caz, a produselor acestuia, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
138
Orice garanţie reală înscrisă anterior la arhivă va fi opozabilă cumpărătorului, dacă
preţul de achiziţie al bunului depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 1.000 EURO.
Debitorul este obligat să transmită cumpărătorului un înscris eliberat de arhivă prin care
se atestă existenţa tuturor garanţiilor reale ori a sarcinilor asupra bunului sau un alt înscris
de la fiecare deţinător de garanţii reale sau sarcini care să declare că bunurile sunt libere
de orice sarcină. Neîndeplinirea de către debitor a acestei obligaţii atrage răspunderea
acestuia pentru orice daună cauzată creditorului garantat, în cuantum reprezentând cel
puţin echivalentul în lei al sumei de 500 EURO.
16.7.4. Stingerea gajului
Stingerea obligaţiei principale are ca efect şi stingerea gajului. De exemplu, dacă
intervine un mod de stingere a obligaţiei principale, cum ar fi plata, compensaţia,
remiterea datoriei, prescripţia extinctivă etc., el va avea influenţă şi asupra gajului; dacă
obligaţia principală este nulă absolut sau este anulată, atunci gajul va fi desfiinţat. Aceste
consecinţe decurg din caracterul accesoriu şi subsidiar al contractului de gaj.
În ceea ce priveşte prescripţia, se consideră că lăsarea gajului în mâna creditorului
constituie o recunoaştere permanentă a datoriei, care are drept efect întreruperea
prescripţiei dreptului la acţiune privind obligaţia principală301.
Uneori gajul poate să se stingă şi independent de obligaţia principală. Chiar asupra
contractului de gaj poate interveni unul din modurile generale de stingere a obligaţiilor
(ex.: pieirea totală a bunului gajat prin forţă majoră, face excepţie cazul când bunul gajat
a fost asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al creditorului se va păstra asupra
indemnizaţiei de asigurare; renunţarea creditorului la garanţie; desesizarea creditorului de
bun gajat302.
Garanţia reală încetează o dată cu îndeplinirea obligaţiei garantate, în afară de
cazul în care părţile au convenit, prin contract, că garanţia reală acoperă şi obligaţii
viitoare, precum şi în alte cazuri prevăzute de legea aplicabilă în materie (Legea
nr.99/1999)
Astfel, conform art.27, garanţia reală poate înceta:
1. printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau în
parte a obligaţiei garantate;
2. prin hotărâre judecătorească.
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul trebuie să înscrie
o notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica
corespunzătoare o menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui, la cererea
debitorului, să restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care anterior
intrase în posesia acestuia. În caz contrar, se poate atrage obligarea creditorului la plata
către debitor a unor despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al
sumei de 200 EURO.
16.8. Ipoteca
16.8.1. Definiţie şi reglementare
301
Renee Sanilevici, op.cit., pag.312
302
Ibidem
139
Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului
sau al altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a
urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi
creditori din preţul acelui bun.303
Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil.
Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia naştere în virtutea unei dispoziţii
legale.
Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de ipotecă legală au fost
abrogate.
În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă legală:
1. ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potrivit căruia garanţiile
suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu
numai în fidejusiune ori în gaj, dar şi într-o ipotecă;
2. ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri
fungibile asupra bunurilor imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2
Cod civil;
303
Liviu Pop, op. cit., pag. 435
140
3. ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul – Lege nr. 61/1990304 conform
căruia creditele acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru
cumpărarea de locuinţe din fondurile statului vor fi garantate prin
constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr.
85/1992305modificată prin Legea nr. 76/1994, conform căruia, în cazul în
care vânzarea se face cu plata preţului în rate, unitatea vânzătoare îşi
garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra locuinţei;
4. ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură penală, care reglementează o
ipotecă legală cu caracter asigurător având ca obiect bunurile imobile
sechestrate.
Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca convenţională este aceea care ia naştere
din convenţia părţilor, cu formele prescrise de lege.
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 1772 Cod civil, ipoteca
convenţională este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea
nerespectării formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.
16.8.4.Publicitatea ipotecii
Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în
cartea funciară aflată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul imobil, în
baza art. 108 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.306
Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi
este ordonată printr-o încheiere de către judecător.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul d eipotecă timp de 15 ani de la
data înregistrării, după care se perimă.
În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului, în virtutea
titlului din care rezultă ipoteca.
Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în sensul că oricât timp ar trece de
la data efectuării ei ea nu se perimă.
Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art. 1779 Cod civil. Importanţa
rangului ipotecii, constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang
prioritar, adică cel care a înscris primul ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească
integral din preţul imobilului ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce
rămâne.
304
Decretul – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat
în M.Of. nr. 22/8.02.1990
305
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din
fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992, republicată în M.Of. nr.
264/15.07.1998
306
Legea nr. 36/1995
141
Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea se radiază.
Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat, păstrează, în principiu, toate
atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinţa şi dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu sarcini reale.
Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797 posibilităţile pe care le are terţul
dobânditor al imobilului ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar
creditorul cere realizarea ipotecii:
1. terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau stingerea datoriei,
nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea
inscripţiei ipotecare;
2. terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se va subroga în
drepturile creditorului;
3. terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura acesteia este
reglementată în art. 1801 – 1814 Cod civil şi constă în oferta făcută
creditorului de a plăti creanţa garantată prin ipotecă, până la concurenţa
preţului de cumpărare a imobilului sau până la concurenţa valorii imobilului,
stabilită prin expertiză, dacă a dobândit imobilul printr-un contract cu titlu
gratuit;
4. terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vânzare,
fără participarea sa.
307141
141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141141
142
16.8.6. Stingerea ipotecii
16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare
Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea
creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.
În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi plătit cu
prioritate faţă de alţi creditori, datorită calităţii creanţei sale.308
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic din care s-a născut
creanţa.
Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 – 1745, art. 1780 – 1815 Cod civil
şi art. 409 Cod de procedură civilă.
308142
142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142142
143
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului
sunt:
privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725 Cod civil. În prezent în
-
această materie sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal309 şi ale Codului de
procedură fiscală310 care reglementează privilegiul statului pentru obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice de plată a impozitelor;
- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 1727 Cod civil, conform
căruia creditorul care a făcut cheltuieli în proces sau cu ocazia executării silite,
care au profitat şi celorlalţi creditori, are dreptul să le recupereze din sumele ce
formează obiectul urmăririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt enumerate în art. 1729
Cod civil, respectiv:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul ultimei boli în decurs de un an
înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs de şase
luni.
Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp
debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine
acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al
lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.311
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul
unui lucru este îndrituit să-l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva
proprietarului lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe care
deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie
un debitum cum re iunctum.
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă retentorului
numai o detenţie precară
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el fiind
creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.
16.10.2. Aplicaţii
311
Liviu Pop, op. cit., pag.451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 353; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 448
312
Liviu Pop, op. cit, pag. 452
145
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate,
până în momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către
instanţă, îi va plăti sulta.
CUPRINS
CAPITOLUL 2 – CONTRACTUL
Definiţia contractului
Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil
Clasificarea contractelor civile
Importanţa clasificării contractelor civile
Criterii de clasificare a contractelor civile
Clasificarea contractelor după modul de formare
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
Clasificarea contractelor după efectele produse
Clasificarea contractelor după modul de executare
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
Încheierea contractului
Capacitatea de a contracta
Consimţământul părţii care se obligă
Obiectul contractului
Cauza contractului
Oferta de a contracta
Noţiune
146
Forma ofertei
Felurile ofertei de a contracta
Condiţiile ofertei
Forţa obligatorie a ofertei
Promisiunea de vânzare
Acceptarea ofertei
Definiţie
Felurile acceptării ofertei
Condiţiile acceptării ofertei
Momentul încheierii contractului
Încheierea contractului între prezenţi
Încheierea contractului prin corespondenţă
Importanţa momentului încheierii contractului
Locul încheierii contractului
Importanţa locului încheierii contractului
Noţiune şi reglementare
Interpretarea contractului
3.2.1.Reguli generale de interpretare a contractului
3.2.2.Reguli speciale de interpretare a contractului
Principiile efectelor contractului
Principiul obligativităţii contractului
3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului
Principiul relativităţii efectelor contractului
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului
Principiul opozabilităţii efectelor contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
Excepţia de neexecutare a contractului
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Riscul contractului
Definiţie
Reglementare
Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii
Noţiune şi reglementare
147
Gestiunea intereselor altei persoane
Definiţie
Condiţiile gestiunii de afaceri
Efectele gestiunii de afaceri
Obligaţiile gerantului
Obligaţiile geratului
Plata lucrului nedatorat
Definiţie
Reglementare legală
Condiţiile plăţii nedatorate
Efectele plăţii nedatorate
Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă
Obligaţiile solvensului
Cine poate să ceară restituirea
Acţiunea în restituire
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
Îmbogăţirea fără justă cauză
Definiţie
Reglementare
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire
5.4.3.1. Condiţiile materiale ale acţiunii în restituire
5.4.3.2. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Prescripţia acţiunii