1

DARIS BASARAB

STENOGRAME
povestiri

Bucureşti
2005
www.darisbasarab.com
 2

C UPR INS

1.- Cleo..................................................................2

2.- Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată...56

3.- ...mă-ntorc acasă!...........................................69

4.- Dialog..............................................................92

5.- Nihil Sine Deo!...............................................96

6.- 1 Decembrie 1999.........................................100

 3

C LE O

Au trecut trei luni de la verdictul ”nu va dura mai

mult de cinci zile” şi Narcis continuă să se zbată stoic între
viaţă şi moarte. Totul s-a abătut ca un trăsnet. Două zile la
mare, vreo cinci ore de somn bun la soare şi ceea ce se
manifesta lent, a răzbit la suprafaţă. Alertă, analize,
consultaţii, tehnică ”nouă” şi verdictul – tumoră la
pancreas!? Dezbateri în familie – familie dezbinată – medici,
prieteni, colegi, operaţie. ”Unde-l operăm?!” Ezitări,
propuneri contradictorii şi o alegere subiectivă. „Mă va
opera un prieten! Am fost cineva în acest spital! Mă cunosc
asistentele şi infirmierele, nici nu mă va costa prea mult!”
„Tocmai acuma când cabinetul mergea atât de bine!?” „Lasă
Cleo! Nu e ceea ce se spune! O recidivă hepatică şi un
diverticul, cam mare, dar totuşi, un diverticul!” Ideea cu ”nu
mă va costa prea mult” i-a surâs lui Cleo, în pofida
rezervelor ce le avea faţă de prezenţa putorilor, avide de
banii boşorogului. Asistentele ajunseseră să-i macine creierii,
în ciuda deselor ieşiri în public cu caracter punitiv. O ştia
întreg spitalul. ”Doamna Cleo” ajunsese motivul principal al
hotărârii lui Narcis de a se pensiona. Cu, sau fără invitaţie,
dimineaţa, la prânz, sau seara, întotdeauna inopinat, se
strecura pe poarta spitalului pentru a-l surprinde pe
incorigibilul afemeiat în acţiune, mângâind, în cabinet, un
 4

sân sau un fund mai fraged, sau, strecurând în buzunarul

vreunui halat, niscai hârtii nevinovate, introduse la rândul
lor, printr-un gest asemănător, în buzunarul imaculat al
uniformei de medic. Nu era uşor să pună mâna pe dovezi.
Solidaritatea profesională îşi făcea datoria. Un telefon, sau
un sol, îl punea în gardă pe năbădăiosul Narcis şi cabinetul
se golea ca prin farmec de probe. Totuşi, prezenţa lui Cleo
obţinea şi rezultate iar bâlciul nu mai putea fi evitat. Cuvinte
ca boşorog, putorile dracului, comunist împuţit, se
amestecau cu exclamaţiile de indignare ale celor vizaţi. În
spital, acest gen de vizite erau considerate ca un prilej de
destindere. Se amuzau bolnavii, se amuzau colegii, se
amuzau ”curvele”. După astfel de scene, Narcis lua hotărâri
decisive.” Gata! M-am săturat! Nu mai putem continua aşa!
Ori pleci tu şi-ţi iau o garsonieră, ori plec eu!?” „Ţi-ar
conveni, sunt sigură! După ce mi-ai mâncat tinereţea şi l-ai
îndepărtat şi pe Marcel, poţi să te dedici curvelor tale! Eşti
un obsedat sexual! Dac-ar şti ele că-ţi faci injecţii cu
hormoni, sau că ai încercat s-o plasezi pe Malvina lui
Marcel, ca să rămână în familie?!” „Cleo! Eşti o paranoică
incurabilă...dacă cineva este obsedat sexual, apoi aceea eşti
tu.” Şi operaţia a avut loc, dar nu în condiţiile impuse de
Narcis. „Băiatule, dacă găseşti ceva ce nu-ţi place, faci un
simplu by-pass la bilă şi nu te atingi de nimic. Asigurăm o
evacuare a bilei şi basta! Promis? O.K!” „Bine doctore,
promis!” Şi promisiunea nu a fost ţinută. La deschidere, cele
câteva perechi de ochi s-au încrucişat, s-a auzit un ”off!” şi o
parte din stomac a fost rezecată!? Abia după vreo patru
săptămâni, neintervenind decesul prorocit la ”termen”, s-a
spus adevărul. Şi asta, la insistenţele lui Marcel. Ceva nu-i
părea cuşer în toată tărăşenia şi a insistat să afle adevărul.
 5

Mai târziu a aflat şi Narcis. ”Asta nu e prietenie! Mi-a

promis, nu s-a ţinut de cuvânt şi...n-am să-l iert! ”Primele
zile după operaţie s-au scurs greu. Toată lumea aştepta să
treacă cele cinci zile fatidice. Condiţii erau! O rezervă pusă
la dispoziţie, asistente şi infirmiere doldora, vizite de
specialitate. Numai Cleo nu era mulţumită. Tensiunea
aşteptării, mirosurile inerente, prezenţa ”putorilor” la patul
muribundului. Nu, era prea mult! „Să se termine o dată! Eu
nu sunt obişnuită cu aşa ceva! Şi nici Marcel nu poate! E
mereu obosit, şi nici nu se înţeleg.” „Bine Cleo, de ce nu
angajaţi pe cineva să stea nopţile cu el?!” „Sergiu, să aduc pe
una din curvele lui aici?! Nu, asta n-am s-o fac! Şi tu ştii cât
cer pentru o noapte? Păi n-am de gând să toc rezervele la
care am contribuit făcând muncă de servitoare, la cabinet!
Eu, din ce am să trăiesc?” El a ştiut doar să toace banii. Şi lui
Marcel, ce-i rămâne?!” „Cleo, treaba cu cele cinci zile, nu
ţine! Uite-te la el! Păi aşa arată faţa unui muribund?! Treaba
va trena, sunt sigur, aşa cum sunt sigur că nu ai să rezişti să-
ţi petreci zilele şi nopţile lângă el. În plus, vă mai şi certaţi şi
asta numai bine nu vă face.” „Ei, aşi! Doi bani nu dă el pe
cearta asta. Şi, măi Sergiule, tu crezi că eu mai pot ţine în
mine tot răul sădit de el? Păi, afemeiatul ăsta, preocupat
numai de înfăţişarea lui de bărbat bine, spreiat până şi în
chiloţi, m-a umilit şi batjocorit în faţa unei lumi întregi. Şi
lui Marcel ce i-a făcut?! Băiatul ăsta minunat, hipersensibil,
a devenit un dur care nu mai vrea să ştie de familie. Auzi, tu,
să încerci să-i plasezi fiului tău pe fosta amantă şi să insişti
s-o ia de nevastă!? Putoarea asta de Malvina, drăguţă, nimic
de zis, a vrut să ţină în mână nu un doctor, ci doi, tatăl şi fiul.
Măi, tu eşti un tip deosebit, spune-mi dacă aşa ceva se poate
înghiţi?!” „Chestia cu un tip deosebit, nu prea ţine. Cam ştiu
 6

eu ce părere ai tu despre mine, dar nu cred că e momentul să

divagăm.” „Sunt convinsă că neruşinatul ăsta ţi-a băgat tot
felul de prostii în cap la adresa mea. Aşa a făcut mereu.
Tuturor le spune că sunt nebună!” „Nu te mai gândi la prostii
şi concentrează-te pe adevărata tragedie ce se întinde ca o
plagă. Când te gândeşti cum alerga mai ieri la tenis şi mă
îndemna să nu-l menajez! Ţinea morţiş ca la sfârşitul
sezonului să slăbească vreo zece kilograme şi mai ales să mă
bată!? A reluat chiar lecţiile cu Marin. Depunea un efort
deosebit în tot ce făcea. Nu concepea să fie al doilea. E
absurd ce se întâmplă! Oricum, ar fi bine ca Marcel să
sacrifice măcar o noapte şi să rămână cu el. Din felul cum
vorbeşte despre el, se poate vedea de la o poştă cât suferă din
cauza lui. Dacă l-ai auzi cum îşi deapănă amintirile! Nu
poate pricepe de unde apare această forţă centrifugă care-i
aruncă, îi îndepărtează pe tinerii de azi de familie. De fapt,
ca să-i distrag atenţia de la boală, îl provoc la discuţii. L-am
întrebat ieri care este amintirea cea mai pregnantă legată de
Marcel. Mi-a povestit, cu lux de amănunte, cum au rămas
singuri, pe o creastă a Bucegilor, pe o potecă îngustă, cu
prăpastia în dreapta, cu rucsacurile în spinare, în întunericul
nopţii. Teama lui, încrederea puştiului în forţele lui ”tati”,
absurdul situaţiei pe care doar el o provocase, prea încrezător
în muntele pe care-l iubea atât! Ascultându-l, retrăiam
hoinărelile prin ţară, cu fiica mea, fericită că eram fără ”ele”,
fără mama şi bunica, o noapte petrecută la poalele gheţarului
Scărişoara, într-o pădure, şi aşa începeam să înţeleg pe ce se
bazează a noastră prietenie. O sumă de afinităţi, de gusturi
comune, o dragoste bolnavă pentru munte, mare, deltă. Aşa
am aflat despre slăbiciunea lui pentru cele două concerte
pentru vioară de Max Bruch. I-am promis să-i aduc mâine
 7

înregistrarea lor pe o casetă. Avea ochii înlăcrimaţi...” „Lasă

măi, Sergiule, astea sunt doar de faţadă. Sunt convinsă că şi
acum suferă mai mult nu din cauza operaţiei, ci de teama că
nu s-ar mai putea întoarce la putorile lui. Tu, îmi spui de
Marcel. Cum o să-l pun să doarmă aici?! În meseria lui are
nevoie de linişte, de odihnă. Seara este foarte obosit, şi apoi,
între ei este o prăpastie. Am să încerc eu să rămân aici
nopţile, mai ales că ştiu că tu vii să mă schimbi dimineţile.
De fapt, dimineaţa are el mai mare nevoie de ajutor. Pedant
cum e, nu suportă să rămână nebărbierit, nespălat, nearanjat
la oglindă. Se teme probabil să nu fie vizitat, ştii tu de cine.
Ţi-am vorbit eu de ultima lui cucerire? Una, Mia, lua-o-ar
dracu! Are douăzeci de ani, bineînţeles că la vârsta asta arată
foarte bine, ce se compară cu noi babele?! Şi, ca orice
putoare, se îmbracă din nu ştiu ce, de-ntoarce ochii la toată
lumea. Dar, hai, du-te şi tu acasă! Eu mă întorc în salon, să
mă pregătesc de o noapte albă! Groaznic! Şi putorile astea de
asistente şi infermiere care mă provoacă şi mă sfidează de
parcă aş fi ultima zdreanţă!” „Nu te mai gândi la ele şi, mai
ales, nu le mai buşi. Fără ele nu se poate şi pace! Şi nu te
mai lua de el...ai să ai timp după ce se va întoarce acasă.
Pa!” Primele patru zile au trecut greu.Toţi aşteptau ziua
fatală. S-a potrivit să fie duminică. Sergiu îşi petrecea
dimineţile în rezerva lui ”Don’ Director”,căruia, când nu
erau în public, îi spunea ”frumosule”. La rândul său, Narcis
îl apostrofa cu ”blondule”,şi asta, de când aflase de porecla
”Marele Blond” cu care se întorsese din Africa. S-au
cunoscut întâmplător, la Tenis Club, într-o după-amiază în
care s-au pomenit amândoi fără parteneri de joc. Pe teren
lucrurile s-au petrecut simplu. Au trecut la joc fără încălzire,
fără reţineri. Erau apropiaţi ca valoare, cu o uşoară înclinare
 8

a balanţei în favoarea ”blondului” de mai târziu. Joc simplu,

fără ambiţii, presărat cu multe gesturi de fair-play. S-au
revăzut, s-au apreciat, au trăncănit vrute şi nevrute, şi asta
ani la rând, până când o recidivă a ficatului l-a obligat pe
Narcis să renunţe la tenis. A fost pentru el ca o lovitură sub
centură! Sergiu l-a vizitat la spital. Găseau mereu subiecte
pentru puţină destindere. Aşa au trecut cam şapte ani până
când, vizibil refăcut, doctorul s-a hotărât să reia tenisul. Se
simţea bine, voia să alerge şi să slăbească. După schi, tenisul
era cea de a doua pasiune. Aşa s-au reluat partidele de
altădată, între un medic încă în plină activitate şi un ”fost”
inginer, pensionarul Sergiu. Atmosfera la Tineretului era
plăcută, multă curăţenie, multă verdeaţă, bazine de înot, şi,
mult, mult aer curat. O incredibilă oază în Bucureştii bântuiţi
de cenuşiu. Dar fericirea n-a ţinut mult. Trei sezoane şi
jumătate şi, bomba! La o săptămână de la plecarea în
concediu, Narcis îl suna pe ”Marele Blond” şi cu o voce
sugrumată îi spunea – blondule, s-a sfârşit! Tumoră la
pancreas...mâine vin să golesc dulapul...te-am pupat! Serrgiu
a rămas tăcut, cu receptorul la ureche, ascultând tonul care
luase locul vocii sentenţioase. ”Cancer?! Cum e posibil?!
Acum două săptămâni voia să ia lecţii cu Marin, ca să mă
bată. Doamne! Răstoarnă diagnosticul!...” Şi ziua a cincea a
sosit. Era într-o duminică. Pe la orele opt, Sergiu, contrar
obiceiului, a mai găsit-o pe Cleo la spital. Era speriată şi
extrem de nervoasă. Spunea că nu dormise din cauza
ţânţarilor şi a patului incomod. „Bine că ai venit! S-a
întâmplat ceva neplăcut! Mai bine zis, oribil! Ştii că doctoru’
avea în sacoşă, sub pat, vreo trei milioane. Dimineaţa când
am verificat, lipsea un milion. Cum eu te-am schimbat
aseară şi am dormit aici, cine a luat banii, i-a luat ieri! Nu
 9

pot să cred!” „Cleo, ai căutat bine? Poate i-ai pus separat, pe

probleme? Aici nu are cum să opereze cineva. Narcis nu prea
doarme, sacoşa este sub pat!? Nu, nu văd cum?!” „Ei,doară
nu crezi şi tu că sunt nebună?! Doctore, nu cumva i-ai dat la
vreo putoare de a ta?! Că doar, la patul tău, e un adevărat
pelerinaj. Toate curvele vin să mângâie şi să sărute moaştele
celui care încă nici n-a murit. Ar putea să mă respecte puţin
măcar acum când eşti pe ducă! Doamne! De s-ar sfârşi
odată! Totuşi, banii au dispărut! Sunt disperată! Tu ştii ce
cheltuieli vor urma?! Un milion trebuie să-i dau numai
anestezistei! Altă putoare! Bine că măcar nu trebuie să
plătim chirurgul! Sper că nu ar avea tupeul să ia bani pentru
ceea ce a făcut! Mai bine zis, pentru ceea ce nu a făcut...”
„Cleo, scoate totul din sacoşă şi mai caută o dată prin
buzunare, printre acte!” „Ce rost mai are, dragă?! Banii au
făcut picioare! Totuşi, nu înţeleg cum s-a putut întâmpla!
Doar am stat cu rândul!? Nu, nu înţeleg!” „Ascultă Cleo, eu
nu plec de aici până nu lămurim! Desfă sacoşa cu răbdare!
Dacă n-ai chef, lasă-mă pe mine!” „Nu, nu, am să caut...” Şi
sub ochii atenţi ai lui Sergiu, Cleo s-a supus şi a desfăcut
totul. Şi, şi misterul a fost dezlegat. Un buzunar discret din
interiorul sacoşei ascundea comoara dispărută, milionul.
„Cred că e milionul pus separat pentru anestezistă?! Probabil
că a fost un gest automat?! Bine că s-a lămurit!” „Şi mai spui
că nu eşti nebună! Erai gata să chemi infirmierele şi să
începi scandalul. Când e vorba de bani, nu te poţi comporta
civilizat. Doamne! De câte ori m-ai pus în situaţii delicate!
Dragă Sergiu, n-o lua în seamă! Paranoia ei are două fixuri –
curvele şi banii – şi mai are şi o armă – şantajul...” „Acum
poţi pleca liniştită! Noi începem ”procedurile”...ai că te
conduc până la poartă.” „Te sărut, iubitule! Mă întorc cât pot
 10

de repede. Fii cuminte şi ascultă-l pe Sergiu! Doamne, ce m-

aş fi făcut fără el?! Pa!” Au ieşit împreună, fără să scoată
nici un cuvânt. La poartă, Cleo a ţinut să mai dea dovadă, o
dată în plus, de lipsă de tact. Tăcerea ei s-a spart. „Îmi
închipui ce crezi despre mine! Ştiu, nu e nevoie să
protestezi! Dar, tu, nu-l cunoşti încă suficient pe doctoru’.
Comunistul ăsta nenorocit mi-a mâncat viaţa, şi pe a lui
Marcel. Viaţa lui au fost putorile astea de la spital sau de la
policlinică. Şi acum are una, ţi-am vorbit eu de ea. Ţin minte
cum odată, când i-am găsit în cabinet, la o cafeluţă, mi-am
ieşit din fire şi m-am descărcat – Ascultă putoare, tu nu
înţelegi că eu sunt doamna doctor?! Că tu n-ai să rămâi decât
o târfă care se mulţumeşte cu impotenţa lui proverbială şi cu
ceva bacşişuri?! Că pe mine mă duce la Atena şi la Paris?!
Mie îmi cumpără tot ce-i cer! Că de mine are nevoie şi de
mine se teme dacă mai vrea să-l vadă pe fi-su?! Ieşi afară şi
caută-ţi un armăsar, nu un boşorog! Hai, valea! – Da, m-am
simţit uşurată! Ce cred ele că burtosu ăsta mă va lăsa
vreodată, sau că eu am să-l las?! E prea târziu! Când mi-aduc
aminte de ce partidă am pierdut pentru el, îmi vine să-l
omor! Acum eram soţie de arhitect, şi nu oriunde...la Paris!
Ţi-am spus că am mai fost căsătorită? Pentru nenorocitul
ăsta am divorţat. Şi el a mai fost însurat.Când s-a îmbolnăvit
de plâmâni, l-a părăsit. Dar ce importanţă mai are?! De s-ar
sfârşi odată! Ştii că am adus lumânări? Le-am pus în sacoşă,
pe fund. Dacă se întâmplă ceva, le găseşti sub pat. Bine, te-
am lăsat. Nu am să întârzii. Pa!” Capul lui Sergiu vâjâia. ”Ce
fel de relaţii sunt astea?! Cum dracu de n-a lăsat-o?! In
preajma ei e infernul.” Doctorul îl aştepta nerăbdător. „Ai
scăpat întreg?! Eşti tare, blondule! Cred că ţi-a îmbuibat
capul. Ştii că în sacoşă am găsit lumânări? Săraca, nu mai
 11

are răbdare! M-am însurat cu ea deoarece a rămas gravidă.

După ce a apărut Marcel, nu mi-a mai păsat. A fost o minune
de copil! Ca să fiu mereu cu el, m-am apucat de patinaj, de
schi, de tenis...Am făcut împreună excursii de neuitat.
Scorpia a reuşit să-l îndepărteze de mine. Este cel mai mare
rău pe care mi l-a făcut! Marcel a trecut o singură dată pe
aici, şi atunci în fugă!? Apropo de răbdare, e înnebunită să
pună mâna pe banii pe care-i avem acasă şi la bancă. Nu
vrea să umble după înmormântare cu actele pentru
succesiune. Şi mai e ceva, avară cum e, nu vrea să împartă
nimic cu Marcel!? Vrea doar să-l comande. Am acasă, în
seif, vreo şapte mii de dulăi şi ceva milioane bune la bancă.
Este înnebunită! Ieri, după ce ai plecat, m-a tocat cu
înmormântarea! Vrea să mă lase aici, la capela spitalului. Nu
vrea să cheltuiască şi să cheme acasă ”toţi beţivii”!? Ştii bine
că nu dau doi bani pe canoanele bisericeşti, dar, parcă n-aş
discuta cu muribundul, amănuntele morţii. E total lipsită de
tact în hapsânismul ei. Sora mea a vrut să vină să mă vadă,
dar a repezit-o la telefon. A făcut-o bigotă şi obsedată de
pomeni. Ce mai?! Şi tu, ce mai faci? Ne radem?” „Eu, aşa şi
aşa! Te ridici pe pernă sau vii pe scaun?” „Mă scol, mă simt
mai bine. Vin la oglindă!” „O.K., frumosule!” „Ştii că ei
aşteaptă să mor astăzi?” „Da, mi-ai spus. Hai să le tragem
clapa! Gata, sus! Dă furtunul ăsta din nas peste cap, să pot
săpuni cum trebuie. Aşa! Merge strună! Stai să iau şi sub
ureche. O.K. Poţi să te speli! Pe spate te spăl eu...aşa,
perfect! Înfăşoară-te cu prosopul ăsta să nu curgă în
pantaloni. Gata! Mergem la WC-eu? Nu?! Bine...” „Bună
dimineaţa! Ce fac domnii?! Se fac frumoşi? Şi încă în
picioare?!” „Marcel, bună dimineaţa! Fă cunoştinţă cu
domnul inginer Sergiu.” „Mă bucur să vă cunosc! Sunteţi
 12

marele partener de tenis al lui tata, nu? Vă mulţumesc mult

pentru tot ce faceţi pentru el!” „Nu e cazul! Suntem
prieteni!” „Tată, azi rămân cu tine. Dorm aici. Am să-i dau
un telefon mamei să vină mâine dimineaţa.” „Mă bucur, mă
bucur mult, Marcel! Sergiu mi-a adus înregistrate pe casetă
cele două concerte pentru vioară de Max Bruch. O putem
asculta.” „Grozav! Cine interpretează?” „Am tras-o aseară
de pe un disc grozav. Salvatore Acardo la vioară, Kurt Masur
la pupitru, orchestra Gewandhaus. O să vă placă! Acum vă
las, pe mâine!” A fost o primă încercare de reapropiere între
tată şi fiu. O umbră de oboseală se putea citi pe faţa lui
Marcel. Sau îngrijorare?! Îl obseda ideea că s-a greşit
flagrant la operaţie. Treaba cu diverticulul cât o ciupercă, era
doar o închipuire, o idee fixă. Cei din echipă nu puteau fi
traşi de limbă. Fiecare vorbea pe limba lui. Un element
comun se desprindea totuşi – surpriza din ochii chirurgului
după deschidere şi modul precipitat în care s-a hotărât pentru
o rezecţie. Se pare că partea inferioară a stomacului fusese
prinsă şi ea. Sugestia şi rugămintea lui Narcis de a nu
recurge decât la un by-pass al bilei, fusese abandonată pe
loc. De ce?! Era esenţial să se deschidă un drum de ocolire
pentru bilă. Teama de icterul care complica mult lucrurile?!
„Trebuie să văd fişa operaţiei! Mă duc să văd ce pot găsi.”
„Marcele, ce vrei să găseşti azi, duminica? Nu e nimeni,
totul este închis. Stai aici cu mine...avem atâtea să ne
spunem şi atât de puţin timp!” „Bine, tată! Timp, totuşi, vom
mai avea berechet!” „Crezi?! Mi-ar plăcea! Hai să ascultăm
Max Bruch! Cum o fi reţinut?! Îmi place mult, mai ales al
doilea. Hai, pune caseta!” Primele acorduri din concertul doi
au răsunat în rezerva în care, tatăl şi fiul încercau cu teamă
sentimentul unei reconcilieri. Şocul s-a produs o dată cu
 13

intrarea viorii. Lacrimile au pornit şiroaie pe obrajii

îngălbeniţi de icter. „Cum să mor când în jurul nostru există
asemenea comori?! Marcel, închide-l! Mi-e imposibil să
ascult!? Şi tu ai lacrimi?! Mâine îi spun lui Sergiu să-şi ia
caseta. Nu mai pot, nu mai ştiu, nu mai vreau să mă las furat
de slăbiciune! Vreau să plec demn!” „Da, cred că nu este cel
mai înţelept să ne lamentăm. Mai bine stăm la taifas. Ştii,
îmi pare rău că ne-am înstrăinat! Poate o să-ţi pară desuet,
dar am venit nu numai pentru a petrece o noapte cu tine,
dar...dar şi să-ţi cer iertare...” „Iertare?! Mie?!...Tu, chiar
crezi că-s pe moarte?! Oricum, mi-ai luat-o înainte...Eu eram
pregătit să-ţi cer iertare. Să ştii că aş fi făcut-o şi dacă nu mă
înbolnăveam. Ştii, am discutat mult cu Sergiu. E un tip pe
cinste! Mi-a arătat atâtea faţete ale problemei, încât m-a
făcut să înţeleg că e o tâmpenie! Mai grav e că tâmpitul eram
eu. Nimeni nu are dreptul , să încerce măcar, să intervină
între noi. Mi s-a reproşat mult o părere de-a mea privind
femeile – sunt făcute pentru a fi folosite – nu ştiu în ce
împrejurare aş fi spus eu asta, dar ştiu că familia a fost şi a
rămas singurul lucru sfânt pe care nu l-am negat niciodată.
Pentru mine, naşterea unui copil este marea minune a lumii!
Moartea?! Moartea este cea mai mare enigmă...Femeile din
afara familiei nu sunt decât urmarea unor manifestări pur
biologice, chiar dacă îmbracă uneori aspecte sentimentale...”
„Tată, hai să schimbăm subiectul! E suficient că amândoi ne
bucurăm că suntem alături! Acum, hai la ale tale! Ia să-ţi văd
rana, mai supurează? Da?! Am să chem asistenta să shimbăm
pansamentul.” „Mai întâi să-mi termin toaleta! Dă-mi, te
rog, deodorantul, şi oglinda, şi pieptenul. Sunt în sertarul de
sus. Nu-mi place că sunt constipat. I-am spus lui Cleo să-mi
aducă supozitoare cu glicerină, dar a uitat. Cred că le spun
 14

să-mi facă o clismă. Dar nu astăzi. Astăzi vreau să stau

lşiniştit cu tine. Ăştia se tem că astăzi am să dau ortul popii.
Nici vorbă! Dacă mă ascultau, mă tratam eu singur un an,
doi. Cum poate să-ţi facă aşa ceva un prieten?! Am greşit
când m-am hotărât să mă operez şi am greşit când m-am
bazat pe el! Cred că s-a speriat când a deschis, dacă nu
cumva, i-a scăpat bisturiul direct în stomac?! Şi nici nu a
vrut să-mi spună! Ceva tot am aflat eu. E clar că a tăiat din
stomac...” „Lasă că mă lămuresc eu! Şi Sergiu, ăsta, vine în
fiecare dimineaţă?!” „Şi în fiecare după amiază! Norocul lui
Cleo! Aşa are timp să meargă acasă, să facă duş, să-mi
pregătească câte ceva. Aş prefera să stea mai puţin pe aici.
Repede în stânga şi în dreapta. Când vine aici, nu mai intră
nimeni. O singură asistentă o ţine la respect. Ai vorbit cu sor’
mea? Să-i spui că nu e cazul să vină. Nu vreau scântei în
plus. Chiar că sare spitalul în aer. Singurul cu care pot vorbi
orice, este Sergiu. Marele Blond. Eu i-aş spune Marele
Romantic!?” Duminica a trecut repede, prea repede pentru
Narccis! Ar fi vrut s-o prelungească la infinit. Târziu, dar nu
prea târziu, visul de a-l avea alături pe Marcel, se împlinise.
Nu dorea să moară acum. Trebuia făcut ceva! Trebuia scăpat
de icter! Narcis luă hotărârea de a pleca în câteva zile acasă.
Se va îngriji singur. Marcel îl putea ajuta la pansamente. Pe
Cleo nu se putea baza. Mereu se plângea că nu poate să vadă
o rană, că nu suportă mirosul de spital – spectrul hidos al
morţii o dărâma. Miros de puroi, miros de fecale şi de urină!
Renunţase la atitudinea ostilă faţă de Sergiu. La urma urmei,
dacă-i era prieten, cum se pretindea, putea să facă şi el
ceva!? Nici nu avea ceva mai bun de făcut! Pensionar, fără
nici o preocupare. Dacă nu era nebunia cu tenisul, nici n-ar fi
deranjat-o prea mult. Dar să strici dimineţile de sâmbătă şi
 15

duminică, era prea de tot! Doi boşorogi, care au dat în

mintea copiilor! I-a şi spus-o odată. Ca de obicei i-a răspuns
cu un citat din Brâncuşi – când nu mai suntem copii, am
murit demult! Luni, pe la şapte şi jumătate, Sergiu l-a găsit
pe Marcel pe picior de plecare. Ochii lui Narcis radiau o
bucurie aparte. Acum era convins că merita să lupţi cu
moartea. Se şi vedea acasă, îngrijindu-se singur, asistat de
doctoraşul familiei, reluând treptat lucrul în cabinet. Trebuia
să mai tragă niţel pentru a spori micile sale rezerve. Era clar
că nu avea nici o şansă să scape de Cleo. Devenise un rău
necesar. Familia trebuia să supravieţuiască. Nebună-nebună,
dar, totuşi, mama unicului său copil. Marcel redevenea, în
închipuirea sa, singurul scop al vieţii. Trebuia să-l ajute, să
şi-l apropie. Ruptura dintre ei era ceva artificial. Multă
prostie la mijloc, dar şi înfruntarea dintre doi căpoşi!
„Blondule, ia-ţi caseta acasă! N-am putut s-o ascultăm...suna
prea frumos pentru o stare ca a mea. L-am făcut şi pe Marcel
să lăcrimeze!? Astăzi mă simt mai în formă. Dacă aş scăpa
de icter, aş mai prinde ceva curaj. Când o fi să te operezi, să
nu te laşi pe mâni de prieteni sau rude! Nici acum nu ştiu
exact ce au găsit, ce au tăiat. Cred că nu m-au ascultat. Bila
trebuia obligată să se scurgă! La vale! Oricum, dacă scap,
dacă mai amân, cu tenisul, mai va! Păcat! Ai fost un partener
teribil! Ce păcat că nu ne-am cunoscut mai din timp! Mai din
tinereţe! Îmi pare rău că nu l-am putut capta şi pe Marcel! Ce
zici, ne bărbierim? Ştii, am făcut acum o oră o clismă. Nu
mai suportam starea asta de preaplin. Cred că trebuie să fug!
Ţine-mă de braţ, te rog! Ia repede un sul de hârtie, hai!” Ce a
urmat a fost de nedescris! Au ajuns cu bine la cabină, s-a
aşezat şi l-a rugat pe Sergiu să stea pe aproape. Descărcarea
s-a făcut sub presiune, umplând cabina cu un lichid vâscos,
 16

negru, cu un miros care nu aducea a nimic cunoscut până

atunci. Sânge negru?! Sergiu stătea în uşa cabinei încercând
să desfăşoare sulul de hârtie în ritmul în care, un om chinuit
de dureri, şi, mai ales, de umilinţă, încerca cu disperare să
îndepărteze urmele neputinţei sale. Acel chip frumos, de mai
ieri, căpătase o culoare de cadavru, ochii injectaţi de efort,
scăpărau de furie. Oare pe cine era furios?! Pe viaţă?! Pe
Dumnezeu?! Pe neputinţa de a se ajuta?! Erau de toate!
„Sergiule, nu mai sta aici! Mă simt umilit!” „Ce-s tâmpeniile
astea?! De ce să plec?! Lasă că-i bine! Te-ai descărcat! Nu te
ridica! Aşteaptă puţin! Fug să aduc o soră cu un lighean şi un
halat. Stai liniştit frumosule, că nu se moare de aşa ceva!
Caut o soră mai bătrână...să nu mi-o pun în cap pe Cleo!” A
fost, într-adevăr, pentru Narcis, o experienţă prea dură. El,
spălatul, el, pieptănatul cu dichis, stând gol puşcă şi
ascultând cuvintele de îmbărbătare ale unei infirmiere gata
de pensionare, lăsându-se în voia ei, spălat peste tot, pe
acolo pe unde, altădată, mâini delicate, căutau desfătarea
prin desfătare! „Lăsaţi don’ doctor, acum e rândul nostru să
vă facem bine! Destul ne-aţi doftoricit! Domnul este fratele?
Ar fi bine să mergeţi să-i aduceţi lui don’ doctor o pijama
curată. Vă facem ca pe un bebeluş...” „Sergiule, adu-mi, te
rog, şi spray-ul...nu mă suport aşa!” Incidentul, dacă i se
poate spune aşa, a avut urmări nefaste asupra stării de spirit a
”frumosului”. A devenit tăcut, a încercat să scape şi de
Sergiu. „Măi, Blo0ndule, du-te acasă! Ai stat şi aşa mult. Imi
pare rău că te-am pus în situaţia asta! Cred că Ana-Maria nu
e prea încântată că îţi petreci zilele în spital!? Uite, acolo,
este o sticlă cu alcool...dezinfectează-te când pleci! Dă-ţi pe
mâini, pe faţă...” „Măi băiete, măi! Iar îţi plângi de milă?! Ce
dracu?! Nu plec până nu vine Cleo! Important e că nu a fost
 17

aici. Ştiu că nu suportă atmosfera din spital.” „Cleo?! Acum,

cred, are alte preocupări. I-am spus de banii din seif, şi de
cei din bancă. Grozav ce-i place să mângâie banii! Abia
aşteaptă să scape de mine! Acum nu mai produc, acum sunt
o povară, un consumator...Ştii? acum câteva luni, eram la un
parastas, într-o biserică, uitând unde este, se ruga în şoaptă
pentru moartea mea! Cred că nu am fost singurul care a
auzit-o. A trebuit s-o atenţionez ca să revină la realitate. Da,
da!Ce n-aş da să nu mai rămână peste noapte aici! Ziua, mai
merge. Se tot plimbă prin spital şi agită spiritele. Multe am
pătimit cu ea! Seara, în schimb, până târziu în noapte, mă
toacă. Subiectul ei preferat este înmormântarea!? Vrea să
mor aici, s-o scutesc de bâlciul de acasă, să n-o coste prea
mult. Noroc că m-am îngrijit de mormânt! Am un cavou la
periferie, într-un loc liniştit şi frumos, departe de acest oraş
împuţit. Ce mult iubesc viaţa! Cred că iubesc totul, chiar
dacă sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg...” „Apropo de
asta, cad ca o mănuşă versurile lui Blaga – Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte
– şi încheie – Căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” „Eşti grozav cum ştii să potriveşti cuvintele, ale
tale sau ale altora, unor situaţii inedite...Regret că trebuie să
mor! Am fi avut atâtea să ne spunem!” „Ei, ca să nu mă
dezmint, am să-l citez pe Esenin, care, înainte de a muri, i-a
scris unui prieten, cam aşa – Bun rămas prietene, la
revedere, Dragul meu, tu eşti în pieptul meu, Despărţirea ce
ne-a fost predestinată, Revederi promite-n felul său. Bun
rămas, prietene, fără cuvinte, Nu fii trist şi nu te încrunta, ’N
viaţa asta a muri nu-i noutate, Dar nici a trăi nu e mai nou.”
„Mă omori cu zile, blondule! Când ajung acasă, am să-ţi
 18

dau să citeşti ceva. Acum vreo trei decenii, am publicat o

culegere de povestioare, nu cine ştie ce, dar a fost prima mea
tentativă de a scrie oficial. Mai am un roman, contractat şi
apoi restituit. Ceva nu era destul de ortodox pentru anii
şaptezeci. Vreau să le răsfoieşti. Spune, tu n-ai încercat să
scrii?” „Eu? ba da! confidenţial...” „Cum aşa?!” „Am scris
pentru mine. În special versuri. Tematica? Multilateral
dezvoltat!? Mă recunosc mai mult reporter, decât poet. Nu
ştiu cum să-ţi spun în două cuvinte...Când scriu, o fac pentru
a mă descărca. Simt ceva ce mă apasă. În cap! Se poate
întâmpla noaptea, se poate întâmpla în timpul unei şedinţe.
Carneţelele mele de note sunt pline de astfel de descărcări.
Totul se petrece rapid, fără prea multă punctuaţie, ideea se
îmbracă singură în rimă şi face versul. Cum îţi spuneam, mă
descarc, nu mă chinui! Nici ai mei nu au ştiut mult timp de
treaba asta şi nici acum nu se prea înghesuie în lumea mea
de ”singuratic”. Da, sunt un fel de reporter la care ficţiunea e
pe plan secundar, cel mult pe post de metaforă.” „Când oi fi
acasă, vreau să-mi aduci ceva dintr-ale tale. Sper să mă
vizitezi şi acasă! Ar fi nu ştiu cum să te împiedici de Cleo!
De fapt, acum se pare că vă înţelegeţi mai bine!? Într-un
timp, te băga şi pe tine şi pe Anna-Maria, în aceeaşi cocină
cu mine. Într-o zi am întrebat-o de ce nu v-o spune în faţă?!
Ştii ce mi-a răspuns? Că este o actriţă prea bună ca să nu-i
joace pe toţi cum vrea ea! Ea nu-şi imaginează că eu nu am
nici un fel de rezerve faţă de tine. Mă ştie un tip închis şi se
bazează pe asta. Totuşi, a şocat-o faptul că n-ai vrut să vii pe
la noi, la cabinet. Ce-a fost la gura ei! Te-a făcut comunist,
bolşevic, nostalgic, ca să nu mai spun de altele! Ar trebui să-
i povesteşti şi ei o dată, ce aventuri te leagă de bolşevici.
Pentru ea, ce spune opoziţia, este sfânt, iar ce scrie în
 19

Caţavencu, este forma supremă de manifestare a literaturii!

E de un snobism feroce! Ai mei n-au fost nimic! Ai ei au fost
”cineva”!? Te umflă râsul! Când am fost la Paris, n-am
apucat să intrăm în nici un muzeu! Magazinele şi cafenelele
stradale au acaparat-o în întregime. Mi-e ruşine s-o spun...”
„Măi, Narcis, un lucru nu pot să pricep! Din ce mi-ai
povestit, aş putea scrie un roman. De ce dracu, aţi rămas
împreună?!” „Dragul meu, tu şi cu Anna-Maria, faceţi o
pereche aparte! E destul să vă privească omul şi poate să se
încline în faţa voastră! Cum ai putea tu să înţelegi ceva care
nu v-a umbrit?!” „Ei, nici chiar aşa! Şi noi suntem oameni
obişnuiţi şi ca atare am trecut şi trecem şi prin clipe mai
sumbre. E firesc!” „Când la mijloc este o fiinţă cum este
Marcel, toate canoanele se clatină! Printre diferitele forme
de şantaj practicate de Cleo, şantajul cu copilul a fost şi a
rămas cel mai eficace!” „Hai să ne grăbim! Parcă nu s-a
întâmplat nimic! Proaspăt ras, proaspăt spălat, proaspăt
schimbat. A, da! pieptenul şi oglinda. Treaba cu freza o faci
singur. Tu eşti ca Roosvelt! Şi ăla se ştia ”bine”, avea un
chip ”frumos” şi a ţinut-o aşa până la moarte. Uite-o pe
Cleo! Sărumâna!” „Ce faceţi, băieţi? Se pare că toate merg
ca pe roate?! Cum te simţi, iubitule? Bine?! Ei, atunci meriţi
o săpuneală! Păi bine, mă, băiatule! Tu îmi spui de banii din
seif şi nu te laşi până nu-ţi baţi joc de mine?! Ce fel de chei
ai lăsat tu acasă?! Or fi la vreo târâtură de pe aici?! M-am
chinuit să deschid, am căutat alte chei, aşi de unde!” „Despre
ce fel de chei vorbeşti, tu, Cleo?! La ce ţi-au trebuit chei
când seiful nici nu se închide?!” „Cum aşa?! Păi nu l-am
încercat fără cheie! Cui putea să-i treacă aşa ceva prin cap?!
Şi tu spui că banii au stat într-un seif deschis?! Uite,
Sergiule, de ce este în stare omul ăsta!? N-am dormit toată
 20

noaptea din cauza asta. Destul că la bancă nu am acces!

Sergiule, mai stai puţin? Te rog, mult! Mă duc să văd ce
prăpăstii spune individul ăsta. Marcel s-a odihnit ceva?
Sărmanul băiat, e atât de sensibil! Iubitule, vrei să-ţi aduc
ceva?” „Nu-i nevoie să te grăbeşti, dar când vii, adu-mi
presa. De toate, afară de Caţavencu!” „Nu-ţi face griji, te
cunosc! Ştiu ce să-ţi aduc! Pa!” A fost o zi grea. Mai bine
zis, o dimineaţă. Vizita chirurgului şi a anestezistei nu au
adus nimic nou. Narcis simţea în privirile lor conspirative, o
jenă. Era şi logic! Rugămintea lui, era clar deja, nu a fost
respectată. Îi răsunau încă în urechi şoaptele Laurei, o
asistentză mai în vârstă – Dom’ doctor, am auzit întâmplător
o discuţie care m-a speriat, se pare că au ciupit, fără să vrea,
din stomac, acolo unde nu trebuiau să taie, înspre pancreas.
Cred că e mai bine să ştiţi!? Aşa vă puteţi trata mai bine
singur, dacă ştiţi adevărul. Or fi ei chirurgi, dar
Dumneavoastră sunteţi un medic adevărat! Mergeţi acasă şi
îngrijiţi-vă singur! Vă rog să nu vorbiţi cu nimeni! Dacă mai
suflă ceva, vă ţin la curent...” Da, bănuise de la început că i
se ascunde ceva. Hotărârea de a părăsi spitalul în câteva zile,
era irevocabilă. Trebuia să aştepte până la terminarea
perfuziilor. Ştia că nu-i va face o bucurie lui Cleo, dar nu
putea accepta să fie tratat ca un nătărău, cu zâmbete şi
încurajări, urmate de ofuri prelungite, în spatele uşilor. Era
conştient că nu avea scăpare, dar iubea viaţa prea mult ca să
nu recunoască faptul că s-ar fi bucurat de orice zi câştigată.
Condiţia era, doar, să moară în picioare! Trebuia forţat
icterul să se retragă şi pentru asta nu mai avea nevoie de
spital. Avea nevoie de camera lui, de aparatele lui, de cărţile
sale! Nu va mai putea alerga, dar puţin cabinet tot mai putea
face şi mai avea şi dorinţa de a scrie. „Dacă aş mai rezista un
 21

an-doi?! Aş mai pune ceva bani deoparte. Nu-i pot lăsa aşa!
Sărmana Cleo! Cum să trăiască ea din pensie?! Şi Marcel, de
câte lucruri mai are nevoie! E încă atât de firav! Da, trebuie
să rezist, trebuie să mai robotesc!” Somnul îl doborî. Când
dormea, pe chipul lui frumos, dispărea orice urmă de
zbucium. Când se trezea, întindea automat mâna după
oglindă şi-şi cântărea şansele după culoarea ochilor şi a
pielii. Începuse să manifeste o fobie faţă de galben. Nişte
prieteni i-au adus într-o zi flori galbene, de un galben
luminos, strălucitor. După plecarea lor a rugat o soră să le
scoată din cameră. „Oare n-am să scap niciodată de galbenul
ăsta hidos?! Adică, cum niciodată?! Păi, dacă crăp,
bineînţeles că niciodată îşi pierde sensul! Şi Sergiu ăsta, îi
tot dă cu – s-a retras mult culoarea, uite cum câştigă teren
albul ochilor, şi unghiile – mare pezevenghi! El uită că sunt
medic?! Nu, nu uită, dar suferă alături de mine, cred că
spune ceea ce ar vrea să fie...” Zilele ce au urmat nu au adus
schimbări evidente. Icterul rămânea pe poziţie, rana continua
să supureze. Prezenţa lui Cleo la spital îngreuna mult
lucrurile. Repezea pe te miri cine, vorbea într-una despre
înmormântare, despre bani. Starea de spirit, atât de pozitivă,
degenerase văzând cu ochii. „Ştii, blondule, cred că de data
asta nu mai scap. Prima dată m-au condamnat la moarte
după ce m-am operat de plămâni. Eram tânăr absolvent,
medic fără ”reclamă”. Când a văzut nevastă-mea – prima
nevastă – cum se poartă doctorii cu mine, a înţeles că totu-i
pierdut. Ca urmare, m-a părăsit!? Era o femeie inteligentă,
foarte bine făcută, dar pragmatică. Ne-am întâlnit
întâmplător, după mulţi ani. Arăta foarte bine. Noi am fost
consideraţi o pereche foarte ”reuşită”. Mulţi mă invidiau!
Întâlnirea a fost banală, dar mi-a lăsat un gust amar...De atâta
 22

pas şi streptomicină, mi-am distrus ficatul! Acum

optsprezece ani am făcut icter – complicaţii, verdicte fatale!?
Eram cu Cleo, puştiul, un mic adolescent, superb...eu, în
pragul disperării! La spital, la infecţioase, eram lăsat, practic,
să crăp! Cleo speriată, a reuşit să mă externeze. Un profesor
m-a luat de ”medic” şi mi-a turnat-o direct – Grav! Fără
operaţie, nici o speranţă! Dacă vrei, rămâi la noi şi vedem ce
iese?! Când te gândeşti că am ales medicina ca s-o duc mai
bine! Am pătimit mult din cauza banilor în adolescenţă. Am
lucrat mult ca salahor. Ce nu făceam?! Visam să fac litere,
dar m-am hotărât pentru medicină. Aveam nevoie să scap de
sărăcie. Nu-mi pare rău, dar nici nu pot să spun că radiez. Ţi-
am spus doar, îmi plăcea să scriu. Nu prea am avut condiţii.
Cu o ciocănitoare ca inegalabila Cleo, îţi imaginezi ce
puteam face în casă! Dacă întârziam la spital, venea buluc
grămadă, să mă surprindă. O obsedată, săraca! Totuşi, atunci,
m-a îngrijit! Nu am acceptat operaţia. Am citit, m-am
documentat şi, m-am tratat singur. După câţiva ani eram
voinic, frumos, şi, plin de viaţă! A fost a doua mea victorie
asupra morţii! Am reluat excursiile pe munte, am luat lecţii
de tenis. Apoi, ne-am întâlnit şi am rămas parteneri. Nu a
durat mult, ştii! Ficatul s-a revoltat din nou. A urmat o nouă
pauză, până acum patru ani, când ne-am regăsit la Tenis
Club. Restul îl ştii. Acum e a treia mare încercare a morţii de
a mă seduce. Situaţia e gravă, o ştiu, urmările pot fi urâte,
dar...nu mă pot gândi la sinucidere. Vreau să mor demn, iar
Cleo nu mă prea ajută. Mă bucur de Marcel! A trecut şi
aseară pe aici. Pare îngrijorat şi nu o ascunde. Nici n-aş vrea!
Am vorbit cu chirurgul. De mâine nu mai fac perfuzii.
Poimâine plec acasă! Abia aştept! Sper să nu mai faci
mofturi şi să vii pe la noi! Cu Anna-Maria, bineînţeles! Cred
 23

că acum, Cleo te are mult mai la inimă. Pe Anna-Maria o

simpatizează mult. Cel puţin aşa îmi spune!? Dar, cu Cleo,
nu poţi şti niciodată! Basta! Cred că ţi-am împuiat capul. Mă
simt puţin obosit, chiar puţin bine! Hai, du-te acasă! Nu mai
are rost să vii la spital. Am să te sun acasă şi ne înţelegem.
Cum spuneai tu că se salută prin Ardeal? A, da! Servus,
blondule!”

*
* *

Zilele ce au urmat au marcat printr-o stare de disconfort

viaţa lui Sergiu. Ştia că începuse o nouă etapă în relaţia cu
Narcis. Înainte de a renunţa să mai vină pe la spital, îl
abordase pe chirurg care l-a lămurit fără menajamente – Nu
mai e nimic de făcut! Cu pancreasul nu-i de joacă! Ştiţi,
plaga s-a întins şi a cuprins şi o parte a stomacului. N-am
putut face mare brânză! Am rezecat o bucăţică din stomac.
Tot aşa de bine puteam să-l închid la loc. Când l-am deschis,
am simţit că pierd un prieten! Dacă-l închdeam, murea în
cinci zile! Aşa va dura câteva luni. Ştiam că avea nevoie de
ceva timp ca să rezolve nişte treburi pentru familie. Aţi fost
un prieten adevărat! Avea nevoie de aşa ceva. Nevasta lui, e
cum e! În nici un caz nu-l poate ajuta cu atitudinea ei. Şi nici
nu poate fi lămurită! Nu, nu! E o fiinţă imposibilă! Paranoia
în toată splendoarea ei! Îi va fi greu acasă, dar nu a vrut să
mă asculte. L-aş fi ţinut aici. Avem condiţii bune, totuşi! I-aş
fi uşurat, pe cât posibil, suferinţele. Dar ce pot face?! Acum
e supărat pe mine...cică nu l-am ascultat?! E un medic foarte
bun, dar nu ştie ce înseamnă să iei hotârâri în câteva
 24

secunde! Numai un chirurg poate înţelege situaţiile absurde

care apar când deschizi! E îngrozitor să te ocupi de un
prieten, şi mai ales când e şi medic! Asta e! Va pleca şi nu
red că am să-l mai văd. Toată familia mi-a devenit ostilă!?
Oricum, cu Cleo nu m-am înţeles niciodată. Îmi pare rău de
Marcel! Nespus de rău!... Instalat în camera cabinetului său
particular, Narcis şi-a propus să privească lucrurile cu mult
calm, fără speranţe deşarte, fără dramatism, să moară, când o
fi, demn. Trebuia luptat în primul rând cu icterul. Culoarea
ochilor şi a unghiilor devenise o obsesie. Mai era şi
supuraţia! S-a apucat să întocmească o listă de medicamente.
Trebuia să înceapă tratamentul pe cont propriu. Ce putea şti
un chirurg?! Mai era şi regimul alimentar! Pe atâţia îi
convinsese să respecte cu stricteţe recomandările sale
privind alimentaţia! Acum, când trebuia să-şi impună lui un
regim, se simţea în impas. Perioadele în care a fost obligat să
se alimenteze după norme, l-au chinuit întotdeauna. Nici
acasă, relaţiile nu erau dintre cele mai favorabile pentru o
alimentaţie raţională, dar mi-te pentru un regim sever! În
general i-a fost greu să ducă o viaţă controlată. Obişnuia ca
la zece să fie în pat pentru a se scula pe la cinci-şase. Cleo
stătea la televizor vânând filme sexi, până târziu în noapte.
Dimineaţa se scula după orele nouă. Pleca la spital pe la
şapte, fără să îmbuce ceva, fără măcar o cafea!? Până şi
duşul o deranja! La spital, bine flămânzit, scotea din
diplomat pâine şi ceva salam sau afumături, îşi pregătea o
cană cu lapte şi germeni şi, o cafea tare! Cum la un moment
dat ajunsese să lucreze în vreo trei locuri, ajungea acasă
obosit, nervos, tratând masa de prânz cu aceeaşi indiferenţă
cu care Cleo o pregătea. Minuturi, mai ales minuturi! În nici
un caz pasiunile ei nu aveau nimic comun cu bucătăria. Un
 25

reataurant, o grădină de vară, o cofetărie! „Doctore, mă scoţi

un pic în lume? Hai, să mâncăm, undeva, prin Herăstrău...”
„Cleo, cum să împăcăm şi capra şi varza?! Pe de o parte mă
înnebuneşti cu banii, eu mă supun şi alerg de colo-colo, pe
de altă parte vrei să te distrezi şi nu vezi că vin epuizat!?”
„Asta-i culmea! Când e să joci tenis cu afemeiatul ăla, atunci
nu mai eşti epuizat?! E tot aşa de pervers ca şi tine! A tunat
şi v-a adunat! E chiar expresia lui! Doi nostalgici. Mă întreb
dacă nu sunteţi şi poponari?! De fapt asta ar explica multe!”
„Cleo, eşti, într-adevăr, bună de legat! Tu nu realizezi că din
cauza ta am rămas singuri?! Că toţi ne-au întors spatele?! Că
Marcel nu mai suportă atmosfera din casa asta?! De ce crezi
că ne ocoleşte? Îţi verşi paranoia în capul celor care-ţi ies în
cale. Doamne!” „Ce tot pomeneşti de Dumnezeu?! Şi aici vă
potriviţi. Doi comunişti împuţiţi! Las’ că l-am mirosit eu.
Auzi, liber cugetători!? Eu,cel puţin, cred în Dumnezeu aşa
cum ni-l dă religia în care m-am născut. Nu zic că nu-mi
plac mai mult catolicii. O invidiez pe Anna-Maria! Dar şi ea
stă cu un antichrist ca şi mine. Da, da, vă potriviţi de
minune!” Rememora aceste repetabile discuţii, cu un
caracter stereotip. Da, Cleo nu se putea lăuda cu prea multă
imaginaţie! Spaima că o dată întors acasă, totul va reîncepe,
îl făcea să se întrebe dacă, totuşi, nu greşise plecând de la
spital. Şi teama lui era întemeiată. „Bine că s-a terminat cu
spitalul! Sper ca Sergiu să nu stea pe capul meu! Nu zic, mi-
a prins bine! dar acum, acuma vreau linişte în casa
mea...Sper să nu te viziteze de câte ori îi va trece prin cap!
N-am timp de musafiri!” „Chiar că ai înnebunit! Păi ce a
făcut Sergiu pentru mine şi pentru tine, n-ar fi făcut-o un
frate! De câte ori a venit Nelu cu nevastă-sa la spital? Hai,
spune! Tu ştii în ce situaţii a fost el alături de mine?! Nu, nu
 26

ştii, pentru că tu ai ştiut să tot dispari, când era azul. Aş fi

fericit să vrea să mă mai vadă. Să nu cumva să încerci să-l
împiedici! Nu ştiu ce aş fi capabil să-ţi fac!?...” „Bine, bine,
recunosc că m-a ajutat, dar câte zile mi-a stricat cu tenisul
vostru, n-am să uit! E o figură cu citatele lui. Într-o zi eram
pornită pe tine şi i te-am prezentat aşa cum de fapt şi eşti. Un
imoral, un fustangiu. Imediat s-a grăbit să-ţi lumineze
imaginea cu nişte versuri din Blaga, cam aşa ceva – Tu ştii
că numa-n lacuri cu noroi pe fund, cresc nuferi? - Auzi! Tu şi
nufăr! Un nufăr ce abia aşteaptă să se culce pe un nur de
târfă, că femei nu le pot spune! Nufărul meu drag! Da,
cândva, poate că ai fost nufărul meu!? Erai aşa de frumos şi
de tandru! Te-ai ofilit doctore, prea repede! Sau, poate,
numai pentru mine?! Zi-i, doctore, că n-am dreptate...auzi,
Sergiu!? Eu cred că e comunist!” „Măi, Cleo, ce ştii tu de
trecutul lui? Băiatul ăsta a scăpat ca prin minune dintr-un
pohod.” „Ce-i aia?!” „O coloană nesfârşită a celor care nu
mai trebuiau să se întoarcă, a deportaţilor în Siberia. Tu ştii
ce a însemnat pentru el, pentru sufletul lui de copil, să scape
cu ai lui, să ajungă, după lungi peripeţii în satul bunicului şi
să nu-l găsească?! Să afle că a fost dus?! După ani de zile a
aflat că a fost împuşcat pentru tentativă de evadare! Sergiu şi
comunist! De aia şi-a dat comoara după un dizident?! Tu
chiar n-ai înţeles nimic din masca ce o poartă, ocolind prin
glume subiecte care pe tine , şi pe cei de la Caţavencu, vă
amuză. Tu ştii ce înseamna să ceri expatrierea în timpul lui
Ceauşescu?! Ei, ginerele lui a făcut-o!...Lasă-l în pace şi nu-l
mai scormoni! Răbdarea lui e proverbială, dar nu fără
margini. Nu-mi lua această scurtă bucurie. Prietenia lui mi-a
făcut atâta bine! N-am mai cunoscut un om atât de
dezinteresat. Nu eu l-am ajutat ca medic, ci el a fost
 27

adevăratul meu medic! El m-a ajutat să-mi revin, să simt că

trăiesc. Îl cunoştea atâta lume la club! Avusese şi avea la
dispoziţie parteneri mult mai ”aşi” ca mine. Nu asta l-a
interesat. Venea pe la mine la spital nu pentru că era bolnav.
Ştia că avea multe de reparat, dar nu-i păsa!? Ţinea în el şi
bolile şi suferinţele. Venea să mă vadă. Nu ştiu dacă ţi-am
spus? a venit într-o zi şi la întrebarea mea prostească – ce ai?
te supără ceva? – mi-a spus zâmbind – am vrnit să văd un
om! – am rămas lemn! Atât de simplu m-a pus la punct sub
masca unui compliment...” „Bine, bine! Am să stabilesc eu
un program de vizite. Dacă mă iau după el, e în stare să vină
zilnic. Asta îmi mai lipseşte, să umblu să-l servesc şi pe el!
Mi-ajunge cât alerg după tine! Şi eu cu ce mă aleg?! Ai
prăpădit în stânga şi în dreapta şi mă laşi în fundul gol. Uite,
ei au fost simpli ingineri şi ce apartament au făcut! Nu zici
că eşti într-un bloc. Şi ce perspectivă au! Ca mâine, parcă
văd, pleacă peste ocean. Unii au noroc! Numai eu am avut
norocul să dau de unul ca tine! Când s-a oferit Sergiu să-l
ajute pe Marcel să plece, te-ai opus ca un catâr. Acuma tu
crăpi, iar eu nu mai am cum să-l ajut. Şi nici măcar nu vrea
să se însoare!? O să ajungă şi el un fustangiu ca taică-său.
Măcar să nu facă copii!” „De ce Cleo?! Crezi că ţi-ar sta rău
ca bunică?! Ce n-aş fi dat să am un nepot, sau o nepoţică!
dar mi-e că mor şi nu mai am timp de nimic...” „Ascultă
doctore, spune-mi şi mie , cum crezi că va evolua starea ta?
Sper să nu cazi într-o comă hepatică?! Crezi că ai putea
deveni şi violent? Ce dracu mă fac cu tine?! Eu nu bag pe
nimeni în casă! N-am chef nici de sor-ta şi nici să arunc
banii pe infirmiere! Prefer să mă chinui singură!...” „Lasă
Cleo, nu va fi cazul...judecând după cum ”cedează” icterul,
după intensitatea supuraţiei, după starea de epuizare, sunt
 28

convins că mă voi stinge lin şi destul de rapid...” „Ce vrei să

spui cu rapid? Cât de rapid? Trebuie să ştiu să mă pregătesc.
Ieri, nici nu ţi-am spus, am fost la pompe funebre. M-am
speriat! O groază de bani! Şi nici n-am aranjat cu banca!? Ce
zici? mâine n-ai putea să vii cu mine şi cu Nelu, cu maşina
lui, să facem formele pe numele meu? Mai trebuie să vând şi
maşina! Vezi? dacă toate au fost pe numele tău?! Ai crezut
că mă duc eu prima, nu? Te-ai înşelat şi acum am să am tot
felul de încurcături. Şi cu cabinetul? ce dracu fac?! Ştii bine
că pe Marcel nu-l interesează...” „Doamne, Cleo, şi mai spui
că eşti credincioasă! Nu poţi să ai şi tu un pic de răbdare?!
După înmormântare ai să ai tot timpul să le rezolvi pe toate,
prin succesiune. De ce te temi de Marcel?! După cum îl ştiu,
nu-ţi va pretinde nimic. Cel mult să-l laşi în pace!”
„Doamne, eşti oribil! Să ştii că dacă Marcel ţine la cineva,
aceea sunt eu! M-a întrebat, nu o dată, de ce nu te las?! Ce
ştie el? Cum era să te las pe mâna târfelor, să irosim tot ce
am adunat, chiar dacă nu e cine ştie ce?! Da, trebuia să te las
de la început! Acum eram, probabil, la Paris!? Pe Sergiu am
să-l sun eu să-i spun că poate veni între douăsprezece şi unu.
Sper că vă ajunge pentru confesiuni?! Să-i spun să aducă şi
lucrurile tale de la club.” „Păi, stai mai întâi să vină! Cum o
să deschidă dulapul când cheile sunt aici?! Las’ că o să le
aducă, nu te teme, nu se va pierde nimic! Te rog să-i suni şi
pe ai mei, să le spui că sunt acasă. Poate vor să mă vadă...”
„Acum ai vrea să umplu casa de musafiri?! Ce Dumnezeu!
tu nu vezi cât sunt de epuizată?! Tu vrei să mor înaintea ta?!
Ţi-ar plăcea, nu?! Nu-ţi face iluzii, voi rezista! N-o să încapă
munca mea pe mâna nu ştiu cărei târfe! Te voi îngriji, dar te
voi şi îngropa!” Zilele au început să se scurgă parcă şi mai
greu ca la spital. Singurele clipe de linişte le petrecea Narcis
 29

când Cleo o lua razna pe străzi sau prin magazine, fie,

prefăcându-se că doarme. Ca să nu fie ”deranjat” în lipsa ei,
Cleo i-a scos telefonul paralel din cameră. Destul suferise
din cauza acestui telefon! Ce idee diabolică, să pună un
întrerupător! Adio, ascultări în paralel! Obsedată de
telefoanele lui ”secrete”, Cleo a reuşit, când era el la duş, să
pună mâna pe agenda atât de bine păzită. Lăsase şi
diplomatul, contrar obiceiului, cu cheia în el. N-a găsit decât
câteva nume de femei, fără numele de familie. Atât i-a
trebuit! Le-a copiat şi s-a pus pe treabă. La ore considerate
”potrivite” a început să sune. Numele de Simona i-a sărit în
ochi în mod special. Nici Laura nu i-a plăcut. La Simona a
dat peste mama ”fetei” care a strigat-o fără întrebări pe fiica
sa. A urmat ceva ca-n filme – curvă, putoare, incultă,
oralistă. „Cu cine doriţi să vorbiţi, doamnă?! Cine sunteţi?
Opriţi-vă o clipă, să ne înţelegem. Liniştiţi-vă, pentru
Dumnezeu!” „Care Dumnezeu?! Putoare ce eşti! Ce
îndrăzneală să-mi închidă telefonul! Data viitoare am să
vorbesc cu mamă-ta! Dumnezeule, pedepseşte-o Doamne!”
Al doilea telefon a prins-o direct pe Laura. De data asta n-a
fost cine s-o asculte. „Scârba dracului! Crede că dacă are
douăzeci de ani, se poate regula cu cine vrea?! Putoare! Să
mă facă nebună! Normal, asta-i scos de la el! Aflu eu unde
lucrezi...” Încercările lui Sergiu de a vorbi la telefon cu
Narcis au eşuat. Cleo i-a explicat că doctorul se simte rău, că
e apatic, n-are chef de nimeni, că a rugat-o să-i scoată
telefonul din cameră. „Totuşi, pot să-l văd?” „Dragă
Sergiule, poţi să vii când doreşti! Sper că vine şi Anna-
Maria! Cel mai bine e să veniţi între douăsprezece şi unu.
Atunci sunt eu mai liberă. Oricum, luni nu se poate. Mă duc
la bancă, iar doctorul nu deschide la nimeni. Marţi şi
 30

miercuri vine contabilul firmei să punem ceva la punct. Ştiu

eu?! Poate pe vineri e cel mai bine? Te rog să suni de două
ori. Nici eu nu deschid la nimeni. Ştii câte spargeri au avut
loc în ultima vreme prin cartier?! Da, e bine vineri! Sâmbăta
şi duminica vine Marcel şi atunci vrem să fim numai în
familie!” „Bine Cleo! Trecem să-l vedem, chiar dacă ai un
program atât de încărcat. Transmite-i salutări! Sărumâna!”
„A, stai aşa! Ştii că soră-sa a aflat că e acasă şi vea să vină?
Ce dracu mă fac?! Cred că-i dau un telefon şi-i spun să stea
pe fund. E o fiinţă imposibilă! Mereu a băgat zâzanii între el
şi noi. Şi pe Marcel a încercat să-l pornească împotriva
mea...”Convorbirea a durat cam patruzeci de minute! Când
Cleo avea chef de vorbă, uita de partea economică. Zilele au
zburat repede. Vineri, fix la orele douăsprezece, Sergiu şi
Anna-Maria sunau la uşa apartamentului. Grilajul metalic
era tras, dar fără lacăte. „Cine-i? Voi sunteţi?” „Da, nu-i nici
un pericol!” „Haideţi mai repede, să nu se zgâiască
cotoroanţa de alături. Moare să afle ce se întâmplă, de când
am scos firma. Hai să stăm aici până dă doctorul un semn de
viaţă. Cred că doarme. Merci, Anna-Maria! Nu trebuia să te
deranjezi...sunteţi nişte drăguţi! Ştiţi câţi s-au perindat pe la
doctoru, pe la cabinet, cunoştinţe bineînţeles, fără să aducă
un fir de floare, sau, mă rog, acolo, ceva?!” „Cleo, e făcut de
mine, fără conservant, special pentru el.” „Anna-Maria, tu
eşti o gospodină! Eu nu-mi pot permite, eu sunt aici o
servitoare plătită, ca orice putoare de la spital, pe post de
infirmieră!? Da, am un salariu de mizerie! Măcar de mi-ar
băga şi mie nişte hârtii în buzunar, cum face cu asistentele
lui. Auzi, tu?! El strică o grămadă de bani cu putorile lui ca
să se dea mare!? Şi ele, scârbele dracului, în jurul lui – dom’
doctor în sus, dom’ doctor în jos. Norocul lor e că-s tinere,
 31

iar eu, eu nu mai sunt! Sergiu, adică voi, serviţi o cafea? Am

şi nişte prăjituri de la Ana. Pentru voi le-am luat!” „Cleo, o
cafea am să sorb cu plăcere, dar mai întâi merg să văd ce-mi
face pacientul.” „Stai să văd dacă nu doarme. Iubitule, eşti
treaz?!” „Sigur că sunt treaz! Când m-ai mai văzut tu
dormind la ora asta?! Sergiule! Hai, băiete, vino şi lasă
cerberul la uşă! Bună! O! Sărut mâinile, Anna-Maria! Ce
grozav arătaţi! Când vă văd aşa senini, îmi dau seama de
ceea ce voi pierde! Cu tine, Sergiule, am ceva de discutat!
Fetele pot să se întreţină în voie, ca la club, sâmbetele...ce
minunat era parcul! Şi răul ăsta, Doamne, cât mă chinuia pe
teren! Şi ce grozav mă simţeam!” „Da, bineînţeles, acolo ai
întors boala! Ţie numai tenisul îţi lipsea!” „Cleo, când ai să
înţelegi că acolo erau puţinele clipe în care eram eu, în toată
fiinţa mea!” „Fiinţa ta?! Hai, las-o mai moale! Oamenii ăştia
or să creadă că sunt o scorpie! Hai, Anna-Maria, să ne
retragem! Domnii au probleme elevate de rezolvat...” „O
auzi, Sergiule? Mă întreb dacă fiinţa asta gândeşte înainte de
a vorbi?!” „Apropo de asta, avea Goethe un panseu –
Deprins e omul când aude vorbe să creadă că sub ele-i şi
gândire! – hai să acordăm şi noi acest credit!” „Eşti o figură!
De unde ai mai scos-o şi pe asta? E o traducere a Annei-
Maria? Dacă ţi-ar auzi tonul ironic Cleo, n-ai mai călca în
casa asta.” „L-am găsit în Săptămâna, cred, în versiunea lui
Eugen Barbu. Cu călcatul prin casa asta, ai dreptate! Greu
mi-a fost să obţin o audienţă!? Nu, tu, luni! Nu, tu marţi! Nu,
tu, miercuri!...peste joi s-a sărit şi iată-mă vineri aici! Cum te
simţi? Parcă ai mai dat ceva jos din gălbeaţă?!” „Aşi, de
unde! Lucrurile sunt albastre, nu se mai poate face nimic!
Mi-a adus Marcel ultimele analize. Nici măcar el nu şi-a dat
seama de realitate!? Este, încă, încrezător. Îl bubuie pe
 32

chirurg şi pune mari speranţe pe tratamentul pe care l-am

convenit noi doi. A devenit foarte tandru! Sunt fericit! Dacă
mamă-sa nu l-ar pisa atât, ar fi mai des pe aici...păcat!
Blondule, ia tu de pe masă cheile şi desprinde cheiţele de la
Club. Când poţi, adu-mi, te rog, lucrurile. În sacoşă găseşti,
în aia mare, un set Lacoste, un pantalon şi o bluză, noi,
păstrează-le de la mine, chiar dacă nu ţi se vor potrivi. Am
avut zile bune împreună! Ai fost un adevărat prieten! N-am
crezut că voi mai întâlni aşa ceva! Dacă nu era Cleo, aşa
cum deja o ştii, am fi putut forma un grup pe cinste. Ce
noroc ai avut cu Anna-Maria! Până şi Cleo, uneori,
recunoaşte că sunteţi un cuplu deosebit! Obosesc!...Hai să ne
grăbim! Vino când vrei. Dă-i un telefon ca să fie acasă. Eu
nu mă mai scol ca să deschid. Acum deschide seiful şi ia de
sus o cărţulie şi dosarul albastru. Dă-mi cărţulia să
mâzgălesc o dedicaţie – Lui Sergiu, cu afecţiune – sună
corect, nu? Dosarul conţine romanul, contractat, apoi
restituit. N-am vrut să-l operez!Să nu te aştepţi la cine ştie
ce! Eşti prima persoană şi, probabil, ultima care-l va citi.”
„Mulţam! Apropo de dedicaţii, prin şaizeci şi opt, am
publicat o carte de specialitate şi am oferit un exemplar unui
partener de tenis, medic. I-am scris – Nu pentru a fi citită, ci
pentru a fi păstrată – l-a amuzat, dar mi-a spus să nu scriu
aşa ceva şi altora, căci s-ar putea să-i jignesc!” „N-am ştiut
că ai publicat!? Nu mi-ai spus niciodată. Înainte de a mă
îmbolnăvi, i-am cumpărat lui Marcel un leptop. L-am făcut
fericit! Acum e înnebunit cu Internetul.” „Cred şi eu! A
rămas visul meu neîmplinit şi nici nu se va împlini! La
servici m-am distrat mult cu calculatorul. Am şi reuşit nişte
programe care au schimbat mult lucrurile...” „Ai lucrat la
calculator?! Ia spune, e vreun domeniu în care nu te-ai
 33

implicat? Doamne, de ce nu ne-am cunoscut mai devreme?

Mi le spui toate astea acum, când sunt gata de plecaree?! Mi-
ar fi plăcut să te cunoască Marcel! Să-mi aduci neapărat ceva
din ce-ai scris...Chiar că mă faci curios! Ce-o fi moartea asta,
măi Sergiule?! Oare la ce să mă aştept?! Îmi pare rău că nu
sunt un credincios, în sensul bisericesc al cuvântului!”
„Malraux spunea că – moartea transformă viaţa în destin –
frumos, nu?” „În faţa morţii orice definiţie îşi pierde sensul.
Ştii că am început să răsfoiesc Vechiul Testament?! Cândva,
l-am citit în întregime, acum însă, sună cu totul altfel!? Te
pune pe gânduri! Blondule, am obosit! Nu mi-o lua în nume
de rău...m-ai bucurat mult...sărut-o pe Anna-Maria şi mai stai
puţin cu fetele. Te aştept!! „Servus, frumosule, şi amân-o cât
mai mult! Mai avem multe să ne spunem...” Rolul de Cerber
pe care şi l-a asumat Cleo, îl izola practic total de restul
lumii, de viaţă. Încercările de abordare prin telefon erau
retezate din faşă. Tonul sec cu care primea orice apel,
dezarma chiar şi pe cei care ajunseseră s-o cunoască cât de
cât. Directorul, atât de iubit şi de stimat, era căutat în
permanenţă. „Doctorul e bolnav, dar este bine, vrea linişte,
nu răspunde la telefon şi...spuneţi-le şi celorlalţi că n-a murit
încă! Nu este cazul să-l jeliţi! Asta este treaba soţiei!
Bunăziua!” Între timp, evoluţia bolii lăsa întunericul să
pătrundă în sufletul celui atât de iubit de pacienţii săi.
Oameni simpli apelau la el fără nici o reţinere, spre
disperarea lui Cleo. „Ascultă măi, tu chiar vrei să
transformăm cabinetul ăsta într-un centru de caritate?! Tu nu
vezi ce greu se adună banii?! Când dracu o să trăim şi noi ca
oamenii?! Să ştii că pe pomanagiii ăştia n-am să-i mai
programez! Dacă vin fără să mă sune, le închid uşa în nas! Şi
de vecinii ăştia m-am săturat! Tratament pe gratis, bârfă pe
 34

săturate! Tu nu vezi cum o duc cei cu cabinet? Uite-te la

Marcu! Ştii că şi-au luat Mercedes, că vila din Buşteni este
aproape gata? Şi noi?! Noi stăm în magherniţa asta, cu o
singură baie, în care îmi intră toţi nespălaţii. Ştii? Nu ţi-am
spus, ieri a venit o ţigancă, ţigancă sadea, s-o consulte dom’
doctor!? Bineînţeles că n-am lăsat-o! Nu mai ştiu ce i-am
spus, dar sunt sigură că nu mai dă pe aici...” „Tu eşti nebună
de legat! Cum să nu primeşti o bolnavă?! Tu poţi să ştii ce
avea?!” „Avea pe dracu! Arăta ca o floare, numai culori vii,
ca ţiganii, ce mai!” Măi, femeie! Tu ai să-mi pui în cap
oamenii! Şi acum sunt convins că cele trei spargeri ale
maşinii, sunt opera ta, indirectă! Unii oameni poate te
ignoră, alţii, poate, se răzbună. Mai gândeşte-te şi tu dacă aşa
ceva este posibil!?” Singur, cu gândurile hoinărind aiurea,
doctorul relua aceste mici discuţii cu Cleo şi-l străbătea un
fior sincer de îngrijorare. Se pomenea vorbind singur, nu în
gând, cu voce tare. „Ce se va face ea fără mine?! E totuşi un
caz patologic! Când n-oi mai fi, de cine se va mai ocupa?
Sărmanul Marcel! Ce-l aşteaptă?!” Gândurile astea care
părăseau stivele de memorii într-o ordine aparent haotică, se
grupau în jurul unui singur leit-motiv – Cleo! Cât de mult i-a
schimbat viaţa această fiinţă! Dacă începuturile au fost cum
au fost, dar au fost încununate de cea mai fericită clipă –
naşterea lui Marcel – ceea ce a urmat a fost îngrozitor!
Gelozia generată de fantasticul cuplu, tată-fiu, obsesia
degenerativă legată de ”putorile” care-l asaltau mâncându-i
banii, snobismul purtat la rang de artă...Ca orice snob, nu
avea o părere proprie despre nimic. Moda, greşit înţeleasă,
era firul călăuzitor. Lăcomia şi invidia erau izvorul nesecat al
atitudinilor sale. Un Jago feminin! Un personaj cinic, în
genul acelui – nu sunt ceea ce par că sunt – care l-a făcut pe
 35

profesorul Mihai Rădulescu să mediteze şi în final să enunţe

acea definiţie care l-a făcut celebru – dihotomia antonimică.
Da, Cleo era un caz patologic, demn de a fi luat în studiu!
Cine s-o facă dacă nimeni nu se putea apropia de ea?! Dacă
ar fi internată i-ar duce de nas pe toţi. Se va pierde într-o
bătrâneţe dureroasă, fără un suflet care s-o înţeleagă. De fapt
acesta era unul din motivele pentru care nu se despărţise de
ea. Va înţelege oare Marcel ceva din infernul care i-a marcat
adolescenţa şi tinereţea?! era întrebarea care-l frământa
obsesiv. Marcel se maturizase mult, dar se şi însingurase. Se
îndrăgostise de calculator, dispunea de reţeaua Internet pe
care o exploata la maximum – noroc cu tata care-l
subvenţiona regulat – se apucase de doctorat. Era lucrul
care-l bucura cel mai mult pe Narcis. De data aceasta o
făcuse fără să mai fie bătut la cap. Cleo reuşise să ”stoarcă”
aceste ultime noutăţi şi nu vorbea decât la superlativ despre
viitorul ce-l aştepta pe băiat. Mai aflase Cleo o treabă care o
bucura, dar o şi îngrijora. Găsise Marcel o nouă prietenă,
viitor medic, frumoasă, bine, deşteaptă, care promitea o
căsătorie reuşită. Doi medici, frumoşi şi deştepţi! „Ce viitor
îi aşteaptă, mai ales dacă se duc în occident!” Umbra care
estompa visele ei era legată de teama că nu o vor accepta în
preajma lor. Dacă se lua după răceala lui Marcel, putea uşor
bănui că nu se va lăsa mămit. Poate că era, totuşi, mai bine
să rămână holtei!? Gânduri, şi iar gânduri, pe care i le
împărtăşea lui Narcis, în clipele rare când se aşeza pe
marginea patului şi-l lua de mână. „Ce mă fac singură,
doctore?! Tu, te duci, Marcel se însoară, eu rămân singură
cuc, pensionară fără nimic şi fără nimeni! Doamne, cât am
greşit în viaţă! Am crezut că totul îmi stă la picioare!” „Cleo,
ia spune, tu ai văzut fata? Ţi-a prezentat-o Marcel?” „Aşi, de
 36

unde! Păi când i-am spus s-o aducă, s-o cunoşti şi tu, nici nu
a vrut să audă. A zis că toate la timpul lor.” „Păi, atunci, de
unde ştii că-i frumoasă, că-i bine, că-i deşteaptă?!” „Ei, l-am
tras de limbă! Ştii că nu-mi scapă nimic! Părea încântat şi eu
am încredere în gusturile lui, doar e fiul meu! fiu de
arhitectă...are gusturi foarte rafinate.” Vestea asta a adus un
nou culoar în gândurile lui Narcis. Ştia că nu-l poate ruga pe
Marcel s-o aducă la ei, s-o cunoască, acum la plecare. N-ar fi
avut nici un succes demersul. I-ar fi plăcut să aibă o noră, o
familie mai mare şi mai unită şi, poate, un nepot. L-ar fi
răsfăţat, dar acum ştia şi cât de uşor se poate greşi. E drept
că alta e să fii bunic! Vorba lui Sergiu – nepotul nu este
capitalul investit, este dobânda, şi cu ea te mai şi joci. Din
păcate, era prea târziu! Zilnic răsfoia un album cu poze. Ce
tânăr era! O viaţă de om fusese preocupat de înfăţişare. Ştia
că era considerat un tip bine, nu accepta nici o abatere de la
programul de întreţinere – două-trei duşuri, proaspăt
bărbierit, dacă era cazul şi de două ori pe zi, mereu cu
pieptenul la îndemână, mereu scos ca din cutie. Ce
premoniţie pe naşul său să-i aleagă numele de Narcis!
Aproape o ironie! Numele acesta i-a adus destule
insatisfacţii. Vorba lui Paler – narcisismul este înţeles, în
general, ca ceva peiorativ. Insatisfacţiile plecau de la tonul
ironic cu care mulţi pronunţau acest nume. El nu era
îndrăgostit , în mod vulgar, de propriul chip. Atitudinea lui
însemna cu totul altceva – era pedant., sever cu sine însuşi,
fără derogări. Ce rău era în asta?! Nici Cleo nu era
mulţumită de nume. Ocolea, pe cât posibil, dacă nu chiar cu
ostentaţie, să-l pronunţe. Îi spunea ”doctore”, sau, când se
maimuţărea, ”iubitule”. Nu era mulţumită nici cu numele ei.
„Auzi, Clementina! Ce idee pe taică-meu! Toţi credeau că
 37

mă cheamă Cleopatra şi mă priveau, cred, cu ochii cu care o

savurau pe Melidoneanu. Eu şi...Doamne fereşte!” Şi Sergiu
îi spunea sau ”doctore”, sau ”frumosule”. Şi asta era o aluzie
discretă la adresa numelui. Pe marginea mesei se afla
întotdeauna o oglinjoară. Narcis întindea cu teamă mâna,
închidea ochii, inspira adânc şi se studia. „Ce culoare! Ăsta
este sfârşitul! Mâine am să las în scris câteva dorinţe – nu
vreau să fiu vizitat de nimeni! Doar familia şi Sergiu. Mulţi
s-ar bucura la vederea epavei care am ajuns! Nu vreau să le
dau satisfacţie! Direct la capela cimitirului! Dacă e
creştineşte, cu sicriul acoperit!? Ce frumos este locul pe care
l-am ales! Da, da, mâine le scriu pe hârtie...” S-a trezit puţin
buimac. Avusese un coşmar. Se luptase cu nişte fiare, parcă
erau dinozauri, simţise disperarea în toată puterea ei. Nu ştia
finalul, dar starea de spirit anunţa o zi şi mai puţin fastă.
„Iubitule, azi vine Sergiu, la amiază. Eu trebuie să cobor, dar
am să fiu la timp acasă. Nu vreau să te ridici. I-am spus cum
să sune. Până atunci stai liniştit. Mai dormi puţin.” „Nu mai
pot dormi. Azi noapte, spre dimineaţă de fapt, am avut un
coşmar, mă atacau nişte fiare...eram neputincios...” „Semn
rău, dragule! Ce vrei?! La ce să te aştepţi?! Am să mă
sfătuiesc şi cu Sergiu în privinţa înmormântării. El se ia după
Anna-Maria, e catolică şi nu dintre alea greco. E chiar
romano-catolică! Şi eu admir obiceiurile lor. Sunt mult mai
decenţi în astfel de situaţii. Cu Sergiu pot discuta aşa ceva.
El nu mi-o ia în nume de rău. Şi în fond, ce-i rău în asta?!
Vreau să nu fiu luată prin surprindere şi să-ţi cunosc şi
dorinţele. Doamne, fă o minune şi nu-l lua pe doctoru! Chiar
dacă am fost rea, acum nu mai vreau să te pierd! Cred că
Sergiu şi Anna-Maria vor fi singurii care nu-mi vor întoarce
spatele!? Sper că nu m-ai pictat prea rău în faţa lui Sergiu?!”
 38

„Cleo, la ce mai era nevoie să te pictez? Ai avut tu singură

grijă de asta! Mă mir că oamenii ăştia nu ne-au întors încă
spatele! Tu nu vezi cât de singuri am rămas?! Nu aşa am
început noi viaţa! Omul care se izolează, se sinucide! Nu
uita să iei un set de pansamente sterilizate. Cât mai multe!
Rana chiar că-şi face de cap! Nu ţi se pare că m-am umflat
mai tare?” „Ce să te mai umfli?! De zece ani eşti un burtos
impudic care-şi etalează trupul de amant pe terenurile de
tenis. Da, cândva, erai bărbat bine! Acum nu ţi-a rămas decât
chipul, şi acela în declin. O ruină dragule, o ruină!” „Ruină?!
Nu-i nimic rău în asta! Ştii ce a spus Blaga? – de sub orice
ruină izvorăşte un fluviu de melancolii – ce poetic spus!”
„De când cu Sergiu, te-ai apucat şi de poezie. Tare-s curioasă
ce mâzgăleli îţi aduce azi! Gata! Am plecat...” Ziua care se
anunţase grea de cu zori, avea să-şi confirme previziunile.
Proaspăt bărbierit, spălat, parfumat, pieptănat, cu jaluzelele
trase pe jumătate pentru a se ascunde într-o penumbră
protectoare, Narcis se aşternu pe aşteptat. Era nerăbdător să-l
asculte pe Sergiu. Oare citise?! Ce părere-şi făcuse?! Ştia că
nu va fi menajat. Avea o înţelegere mutuală în această
privinţă. Îi va aduce oare ceva din gândurile scrise?! Va mai
veni oare?! O stare de aşteptare ca în preajma unui examen.
Când soneria a răsunat de două ori, Narcis a mai tras un
piepten prin păru-i grizonat. De data asta pe pipăite, fără
oglindă. Aşteptarea îl încorda. Asculta cu atenţie să
descifreze vocile înăbuşite de uşile dintre camere, închise cu
mare grijă de Cleo. Cu îngrijorarea omului din faţa casei de
bilete, care-şi consultă ceasul de teama că va pierde trenul,
Narcis nu-şi mai lua ochii de la deşteptătorul de pe masă.
Minutele treceau greu, dar se adunau – zece, douăzeci,
treizeci!? „Ce-or fi făcând, domnule?! Eu nu mai am timp şi
 39

nici putere! Cleo!...” „Daaa? Ce-i iubitule? Te-ai trezit?!”

„Cum să mă trezesc?! M-ai văzut tu dormind?! De ce nu-l
laşi în pace pe omul ăsta?! Stau aici şi-l aştept de o oră şi tu-l
ţii la palavre! Aveam atâtea de discutat! Eşti incorigibilă!
Stai jos Sergiule, te rog! Nu mai am putere. Clipele mele de
luciditate sunt tot mai palide...Ai adus ceva?” „Ţi-am citit
materialul, ţi-am adus şi ceva de-al meu, bătut la maşină. Ce
să-ţi spun? Şi povestioarele şi romanul sunt scrise pe acelaşi
calapod. Nu ştiu dacă medicina a câştigat un medic atât de
bun ca să fi meritat să smulgă lumii literare un psiholog, un
analist atât de profund!” „Ei, nici chiar aşa!” „Nu mă
întrerupe, singur ai spus că timpul e scurt! Nu vreau să te
flatez. M-a mişcat faptul că am fost primul care a avut şansa
să te citească. Ce se întâmplă – eşti un observator fin al
faptelor aşa zis ”banale” , al personajelor ”şterse”. Mediul
oamenilor simpli, prin care trecem deseori precum raţa prin
apă, pentru tine se dezvăluie ca o revelaţie, un izvor nebănuit
de inspiraţie, de observaţii, de analiză. Şi în povestiri, şi în
roman, personajele alese sunt de o banalitate atât de
răspândită, şi totuşi, ascund trăiri şi atitudini inedite. Fără să
vreau mă gândesc la oamenii printre care am trăit atât, a
căror viaţă interioară am ignorat-o, şi, acum, urmărind firul
investigaţiilor tale, încep să descopăr lucruri care aruncă, cu
toată micimea lor aparentă, o cu totul altă lumină, arată o cu
totul altă faţetă a vieţii. Spune-mi, ce ecou au avut primele
tale povestiri?” „Ecou?! Poate e prea mult spus!? Şi bun, şi
rău...Cartea s-a vândut, nimic de zis. Cronica a fost puţină –
în Contemporanul, de exemplu, am fost atacat pentru numele
caraghioase, neverosimile, purtate de personaje...un cuvânt
bun în Flacăra, analist pătrunzător, sau aşa ceva?!
Acceptabilă primire pentru un debut. Cu romanul nu mi-a
 40

mers. Ştii, prin ’72 – ’73, era mai greu. Am semnat

contractul, apoi mi s-a restituit, parcă ţi-am mai spus? Erau
unele aluzii, mai mult sau mai puţin voalate, la adresa
birocraţiei, la lehamitea faţă de muncă, şi altele. Nu m-am
prins la o colaborare şi contractul a fost reziliat. Mă bucur că
l-ai citit! Nici lui Cleo, nici lui Marcel, nu le-am putut trezi
curiozitatea!? Părerea ta e măgulitoare, dar tu întotdeauna ai
ştiut să fii domn, chiar şi în situaţii care nu te-ar fi obligat.
Merci!” „Apropo de domn, tot vorbind cu un vecin, un
medic, despre sărăcia care ne-a invadat ţara şi despre
consecinţele ei, contrariat de spusele altui vecin, i-a retezat-o
– sărăcia nu naşte domni! Ştii, în actuala conjunctură, şi eu
mă consider sărac!?” „Bine, blondule! Lasă-mă să-mi revin
puţin şi să încerc să parcurg ce mi-ai adus. Sunt mai mult
decât curios! Când termin, o pun pe Cleo să te convoace.
Sper să mai apucăm o şedinţă de cenaclu...Te pup!” Zilele
ce-au urmat au presărat starea de spirit a lui Sergiu cu
amărăciune. Era evident că orice speranţe erau deşarte. Se
împliniseră trei luni de la operaţie fără ca tratamentul iniţiat
de Narcis să-şi arate roadele. Din contra, icterul se simţea la
el acasă, rana nu dădea semne de vindecare iar slăbiciunea,
sfârşeala, cum obişnuia să spună, punea stăpânire umbrind
ultimele zvâcniri ale speranţei. Doctorul se resemnase. Se
scula tot mai rar, apela la Marcel pentru câte un bărbierit, se
lăsa dus de tot felul de temeri – dacă vor începe durerile? Ce
uşor putea să intre cineva în casă, să-l imobilizeze, sau, şi
mai rău, să ducă aparatele, banii!? O ruga pe Cleo să pună
cele două lacăte la grilajul din faţa uşii de la intrare, chiar şi
când cobora pentru cumpărături. De fapt, ideea nu-i
aparţinea, i-o insuflase chiar Cleo. Discuţiile despre
înmormântare nu-l mai afectau. Considera normal să fie
 41

întrebat. Totul se discuta la amănunt. „Cu ce te îmbrac,

dragă? Cred că-ţi pun costumul gri, o cămaşă albă...numai
cravata vreau să fie în culori vii. Ce zici? N-o să-mi fie greu
cu îmbrăcatul. Am aranjat la spital să-mi trimită pe cineva
descurcăreţ pentru îmbălsămare. M-au asigurat că e un tip
cumsecade. El te va spăla şi îmbrăca. Oare cât o să-mi ia?
Ei, mă descurc eu! Am să-l pun să-ţi aranjeze puţin faţa şi
buzele, să nu arăţi aşa de palid. Am scos din sufragerie tot ce
era cu galben. Ştiu că nu suporţi galbenul. Sper să nu aducă
cineva flori galbene! Dacă aduce aşa ceva, le scot pe balcon.
Vai, ce greu îmi vine să discut cu tine aşa ceva!” „Lasă,
Cleo! Pe mine nu mă mai deranjează. Să nu-ţi fie frică, simt
că mă voi stinge liniştit. Poate, totuşi, ar fi bine să vină
sor’mea, să te ajute?! Să nu fii singură. Pe Marcel nu te poţi
baza prea mult. Aşa-s tinerii!?...Dă-i un telefon lui Sergiu şi
roagă-l să vină mâine. Am multe să-i spun. Băiatul ăsta a
fost pentru mine o cutie cu surprize. Ce varietate de gânduri
transcrise în vers! Un adevărat romantic întârziat! Să vină
mâine, să ne spunem ce avem de spus. Te rog!” „Să-mi laşi
şi mie în seara asta hârtiile alea, sunt curioasă, adică, tu m-ai
făcut curioasă.” „Nu ştiu, le-a adus doar pentru mine!? Păcat
că nu a publicat! Oricum, să nu-i spui că te-am lăsat să
citeşti. E totuşi un tip curios, nu ştiu cum ar reacţiona...”
Ziua ce a urmat, o zi mohorâtă, avea să tulbure pentru mult
timp gândurile lui Sergiu. S-a prezentat, aşa cum s-au înţeles
la telefon, în jurul amiezii. Grilajul era închis cu unul din
lacăte!? Nu avea rost să sune. Narcis nu obişnuia să se
scoale. Îl intriga şi chiar îngrijora lipsa lui Cleo. S-a
întâmplat ceva?! S-a hotărât să coboare, să aştepte în stradă.
Trebuia să apară! O jumătate de oră l-a apăsat cât, altădată,
ore întregi de aşteptare. O văzu pe Cleo, îndoită sub
 42

greutatea a ceva ce părea o valiză grea. A întâmpinat-o

luându-i din mână povara, care, după cum avea să afle mai
târziu ascundea o maşină de scris cu carul mare, cam 15
kilograme. Era ceva pentru Cleo! Venise cu un troleibuz de
la policlinică, recuperase, cu chiu cu vai, maşina de scris de
la o asistentă şi o căra, mai bine zis o târa, cale de o jumătate
de staţie. „Ce bine că m-ai aşteptat! Cât o fi ceasul?! Unu
fără un sfert?! Doamne, mă omoară! Dacă ai şti cum se
frământă când te aşteaptă! Are multe să-ţi spună. Să ştii că
m-ai dat gata cu poeziile tale! Cel mai mult mi-au plăcut cele
câteva schiţe. Ce stil modern! Să nu-i spui că ţi-am spus că
le-am citit. M-am delectat azi noapte. N-a vrut să mi le dea!?
L-am convins până la urmă. Ce atâtea secrete?! Hai repede!
Închid, dragă, grilajul, că mi-e frică. Ştii câte spargeri au fost
în ultimul timp?! Chiar aici, aproape, la un cabinet particular.
E plin de ţigani. Mi-e frică să mai rămân în cartierul ăsta
împuţit.” „Intră tu Cleo la el şi vezi cum se simte.” „Bună
iubitule, ce faci? Îl aştepţi pe Sergiu? Avenit şi el cu mine.
Vrea să te vadă...” „Unde, dracu, ai fost?! O faci cu
premeditare? Nu ştiai că îl aştept pe băiatul ăsta ca pe un
medicament? Cum poţi fi aşa de haină?! Să-l ţii pe omul ăsta
la uşă! Doamne, câte aveam să-i spun! Din păcate n-am să
mai am putere. Lasă-ne singuri măcar un sfert de oră!” „Uite
şi tu, Sergiule, cum mă tratează! Parcă eu am lăsat lucrurile
împrăştiate prin toate cotloanele! Doamne!...de s-ar termina
o dată! Nu mai pot!” „Sergiu, n-o lua în seamă! Era atât de
simplu să-l roage pe Marcel s-o aducă cu maşina! Auzi, tu,
să care cu troleibuzul! De zgârcită ce e! Putea lua un taxi, că
slavă Domnului...” „Ce faci, frumosule? Mai bine?
staţionar?” „E începutul sfârşitului! Nu mai am puterea să-ţi
spun tot ce am vrut. Sunt sfârşit! Totuşi, un rezumat, la
 43

despărţire...M-ai uluit! Regret că nu mai avem timp să-mi

aduci şi restul. Mi-a plăcut atât de mult încât am trecut peste
înţelegere şi i-am dat şi lui Cleo. Să ştii că a rămas surprinsă,
sincer cred, de data asta. Eşti un poet înnăscut! Nu, nu o fac
la reciprocitate! Lasă-mă, nu mă întrerupe! Câte gânduri,
câte domenii! Cele adresate lui Paula, sunt frumoase, dar nu
sunt încurajante pentru ea. Prea te lamentezi uneori. Fii mai
pozitiv, cum spun americanii! Încercările în proză cuceresc
prin simplitate. Mi-au plăcut nespus gândurile despre Tit. E
un personaj real?!” „Titus Popovici. Am fost colegi, prieteni.
În adolescenţă l-am venerat. Un copil minune!Din păcate
vremurile nu i-au permis să se confirme. S-a supus lor...”
„Sergiule, îţi mulţumesc că m-ai lăsat să te ”citesc” mai bine.
Trebuie să publici. E păcat de atâta muncă de calitate! Te rog
să nu mai vii! Puterile mă lasă, nu vreau să mă vezi...aşa!
Vor fi zile mai grele. Îţi mulţumesc pentru tot! Nu te supăra
pe Cleo! Nu întotdeauna a ştiut să deosebească binele de
rău...E prea târziu să se trezească! S-o lăsăm aşa cum e!
Servus, prietene...” Drumul spre casă i se păru mai scurt ca
niciodată. Coborî din troleibuz şi o luă în direcţie opusă.
Ajunse, fără să-şi dea seama, în Kiseleff, trecu de Arcul de
Triumf şi pătrunse în păduricea ce marca limitele dinspre
şosea ale terenurilor de tenis. O junglă, o imensă ladă de
gunoi!? Pe lângă gardul de beton şi plasa de sârmă, şerpuia,
totuşi, o cărare, bătută de căutătorii de mingi rătăcite. Nu
prea erau mulţi care să-şi permită să renunţe fie şi la o minge
mai uzată. Narcis era altfel. Nici în ruptul capului nu s-ar fi
deranjat pentru aşa ceva. E drept că în dărnicia lui nu juca
decât cu mingi chinezeşti!? spre disperarea lui Sergiu. Nu-l
lăsa nici pe ”blond” să scoată mingi ca lumea – Penn,
Dunlop sau Slasinger – ce deosebire! Se opri în faţa unui
 44

Penn, marcat cu un semn roşu. Ridică mingea şi o aruncă

peste gard. Se auzi un mulţumeeesc! Sergiu se opri în
dreptul terenului 4 şi înăbuşi un oftat. Şterse nasul cu mâna,
apoi, discret, parcă ruşinat, o lacrimă. „Măi, frumosule, ce
te-a apucat, măi?! Unde, dracu, te duci?! Puteai să mai stai
niţel, poate o zbugheam împreună!? N-ar fi fost nici asta o
soluţie – tu, ţi-ai pregătit cavou pe malul unei ape, eu, eu am
lăsat cu limbă de moarte să mi se arunce cenuşa în Dunăre,
pe la Plaur. Nu am avut timp nici măcar să ne punem de
acord într-o chestiune care ne-a frământat pe amândoi. Te
preocupa mult problema morţii. Ţii minte când m-ai întrebat
– ce e moartea, în fond?! N-am ştiut să-ţi răspund scurt,
concis. Am făcut un adevărat slalom – moartea e o noţiune
pentru a delimita cele două componente ale vieţii, viaţa finită
şi viaţa infinită, nimic nu a fost creat pentru a dispare, pentru
”a muri”. E pragul trecerii finitului în infinit, greu de înţeles
la nivelul educaţiei ce am primit-o de generaţii! Judecând
aşa, omul n-ar trebui să se teamă de moarte. Dornic de viaţă,
de cât mai multă, omul înţelege că, de fapt, asta îl aşteaptă, o
viaţă veşnică! Poate că de asta se şi teme!? Cineva, nu mai
ştiu exact cine, a scris că nu se teme de moarte, ci de
veşnicia ei. Teribil de sec explicat ceea ce eu mă chinui să
susţin...Ştii că după ce ţi-am golit dulapul, l-am închis la
loc?! Trăia în mine o speranţă ascunsă că te vei întoarce la
joc. Toţi mă întrebau de tine. Doamne, câţi bani ai risipit cu
ei! Când încercam să te domolesc spunându-ţi că ne strici
piaţa, îmi spuneai – easy come, ease go! Banii trebuie să se
întoarcă de unde vin, în fond ei sunt sursa bunei mele stări.
Da, aveai o filozofie aparte! O să-mi lipseşti! Nu muri
doctore, mai stai un pic!” A ieşit din tufişuri mai trist decât
intrase. N-a mai urmat impulsul de-a intra în incinta bazei.
 45

Ce să le spună celor care nu-l vor slăbi cu întrebările?! Că

dom’ doctor nu va mai reveni?! Probabil că, de fapt, şi-au
dat seama că o astfel de absenţă, peste trei luni, nu era de
bun augur. Drumul spre casă a fost mai lung, mai greu. Mai
făcea acest parcurs şi în alte împrejurări, dar atunci pleca
acasă mulţumit de orele petrecute în acea incredibilă oază a
Bucureştiului. Anna-Maria l-a dibuit de la primele cuvinte.
Bănuia că lucrurile mergeau pe o cale fără de întoarcere, dar,
parcă, totul se petrecea absurd de repede. Înainte de plecarea
în concediu au fost toţi patru în parcul Herăstrău, aşezaţi la o
masă, pe un ponton. Era plin de vervă, râdea până şi la
înţepăturile lui Cleo, fără replici tăioase. Comandase de
toate, de dragul de a comanda, de dragul unei atmosfere
plăcute, pe care o căuta, parcă, cu disperare. Trei luni
schimbaseră un destin! „Cum merge?” „N-aş mai spune că
merge, se topeşte, alunecă în abis şi se pare că-l înspăimântă.
Ţi-am spus că s-a apucat de Vechiul Testament, ei, de câteva
zile s-a apucat şi de Noul Testament! Pare confuz. Regretă că
nu poate fi un credincios fervent. A început să-mi vorbească
ceva de Apocalipsă, dar a renunţat spunând – ce cuvânt
înspăimântător! I-am replicat că, de fapt, înseană revelaţie.
M-a privit mirat şi a renunţat la subiect. E foarte slăbit,
icterul nu dă înapoi, culoarea îl obsedează, rana nu se
vindecă. E resemnat, dar nu împăcat. Cel mai greu a fost
când mi-a spus să nu mai vin!? E preocupat de degradarea
chipului său. A fost foarte drăguţ la adresa a ceea ce i-am dat
să citească. Prea drăguţ chiar! Din păcate i-a dat şi lui Cleo!?
Mi-a spus că nu vrea despărţiri, mai ales că a ţinut foarte
mult la noi. Am plecat fără strângere de mână, fără
încurajări, fără adio! M-am ridicat şi n-am răspuns nici
măcar la servus-ul spus cu sclipiri în ochi. N-am putut!” „Şi
 46

Cleo, ce mai zice?” „Cleo? Era să uit, e pornită numai pe

gafe! După ce că n-a fost acasă, ceea ce l-a scos din sărite pe
doctor, m-a pus să-mi iau şi strugurii acasă!?” „Cum aşa? ce
struguri ?” „I-am dus nişte struguri, foarte frumoşi, ştiam că
în ultima vreme Narcis sugea din când în când câte o boabă,
şi ce crezi?! Cleo mi-a spus, foarte delicat – te rog să nu te
superi, dar am casa plină de struguri, toţi mi-au adus numai
struguri, iar eu nu mănânc, de fapt nu mănânc nimic, nu te
supăra, te rog, du-i acasă, n-are rost să cheltuieşti! Am crezut
că explodez! Am luat strugurii şi ţi i-am adus. Cred că i-am
spus sărumâna la plecare?! Nu sunt sigur...” „Doamne, ce
gafă! Femeia asta n-are un pic de discernământ! Cum a
suportat-o omul ăsta?! Oare ce trebuia să-i duci? Un parfum
parizian?! Doamne!” A urmat o perioadă grea. N-au lipsit
nici sclipirile de speranţă. Narcis urmărea cu stricteţe
regimul medicamentos pe care şi l-a prescris, dar nu şi pe cel
alimentar. Mereu avea chef de ceva deosebit. Puţin, dar
deosebit! Cleo suporta mofturile celui mai iubit bărbat
făcându-i poftele, dar, presărind mereu aceste mici-mari
favoruri cu un lung şirag de răutăţi şi atenţionări. „Dragule,
dacă ai să te manifeşti ca o femeie gravidă, ai să mă laşi în
fundul gpl! Nu crezi?! Cine ştie cât o să mai dureze, iar banii
se topesc văzând cu ochii. Mai sunt şi medicamentele!”
„Cleo, nu te mai văita! Bani sunt destui şi ai să poţi
valorifica destule şi după înmormântare. Fă-mi plăcerea, cea
de pe urmă, şi nu mai vorbi de bani! Mai am puţin şi ai să
răsufli uşurată. Ai mai vorbit cu ai mei? Eu vreau să vină
sora mea! E dorinţa mea şi te rog s-o respecţi. Aşa cum o
ştiu, te va ajuta în multe . Sergiu nu te va mai supăra, am
convenit cu el, nu mai are rost. Sună în seara asta şi spune-le
că e bine să vină pentru câteva zile. Te rog!” Olimpia a sosit
 47

a doua zi, trecând peste mândrie, încercând să pareze printr-o

atitudine paşnică. Incidentele însă n-au putut fi evitate.
Practic îşi petrecea timpul lângă patul doctorului, încercând
să-i ghicească orice urmă de dorinţă. Narcis devenise apatic,
stătea mult cu ochii închişi, refugiindu-se astfel în tăcerea
care-i era atât de necesară. Era flasc, incredibil de greu
pentru un om care pierduse peste douăzeci de kilograme.
Mai exprima câte o dorinţă culinară, dar nu se mai putea
bucura de ea. Olimpia preluase şi gătitul pentru ei doi.
„Acum, că ai venit, te rog să rezolvi şi treaba cu bucătăria.
Eu m-am săturat şi, de altfel, nici nu mai mănânc! Nu vezi
cât a mai rămas din mine?! Ai grijă cu aragazul! Şi nu te lua
după el...vrea de toate şi nu mănâncă mai nimic. Destul am
tot aruncat! Apă, să-i dai mereu apă, şi când nu-ţi cere. Mi-a
spus asta înainte de a veni tu. Şi mai lăsaţi-mă în pace! Nu
mă mai tot bârfiţi...Abea aştept să se termine! Şi cu vecinii,
când te duci după cumpărături, nu intra în jocul lor. Sunt
groaznici! Cât de mult bine le-a făcut doctorul, şi acum vor
spectacol!? Să ştii că am hotărât deja, cum moare, îl duc la
capela cimitirului. Nu vreau circ în casă! N-ai decât să faci
ce vrei la voi acasă, pomeni, parastase. Eu, nu!” „Vorbeşti de
el ca şi cum ar fi murit deja!? Cum poţi fi atât de rece?! Nu
trebuie să te iei după mine, întreabă şi tu vecinii sau oamenii
de pe stradă, ce trebuie să faci la cimitir, nu poţi să te faci de
râs! De noi nu trebuie să ai grijă, noi ştim ce trebuie făcut.
Oare aşa te-au crescut părinţii tăi?!” „Până la părinţi, te rog!
Vrei să mai rămâi lângă el, atunci fii civilizată! Auzi,
domnule, cine-mi vorbeşte de părinţi! Ascultă, părinţii mei
au fost cineva! Ei nu au fost nişte oameni simpli ca voi. Eu
nu a trebuit s-o fac pe hamalul, eu am fost crescută în palme,
eu am făcut o facultate, eu am o diplomă! Dar nu înţeleg de
 48

ce mă enervez?! Ce am eu de împărţit cu tine?!” Au urmat

clipe grele. Tot calvarul ultimelor zile a căzut pe umerii
Olimpiei. Noroc cu Marcel care mai venea să-l panseze.
După două săptămâni de nesomn, Olimpia simţea că nu va
mai rezista mult. Era corpolentă, cu unele probleme
cardiace. Cleo se mulţumea doar să-i facă observaţii. Nimic
din ceea ce făcea, nu era bine făcut. Într-o dimineaţă, în timp
ce Cleo îşi făcea plimbarea prin oraş – o cofetărie, o librărie,
o expoziţie – Olimpia hotărî să plece acasă pentru una, două
zile. Trebuia să se refacă, cât de cât, pentru a rezista în
clipele grele ce se anunţau. Narcis încuviinţă cu un zâmbet
trist. Îşi făcu valiza şi coborî să caute un taxi. Trebuia să
ajungă cât mai repede posibil la gară.Până la primul tren mai
avea doar două ore. Când o văzu pe Cleo, venind agale, se
opri locului, puse valiza jos şi aşteptă. Cleo realiză doar în
ultima clipă ce se întâmplă. Ochii i se fixară întrebător
asupra valizei. „Ce te-ai săturat?! Repede ai obosit. Acum îl
laşi când e pe sfârşite?! Bravo! Halal soră!” „Cleo, lasă
răutăţile la o parte. Trebuie să plec să-mi iau lucruri de
schimb, sunt obosită şi în halul ăsta nu-l pot ajuta. Mă întorc
în două zile.” „Ba, să faci bine să nu te mai întorci! Ce, casa
mea e hotel?! Aş prefera să nu te văd nici la cimitir! În casa
asta nu mai ai ce căuta!” Cleo urcă în silă un etaj, apoi îşi
aminti de lift. Îl găsi pe doctor cu ochii deschişi, ţintind
parcă ceva, undeva departe. „Ce-i, dragule? S-a plictisit de
greu?! Acum poate o să mă înţeleagă şi pe mine. Frumos,
nimic de zis, ca ţiganul la mal! Şi ce ţâfnoasă era când a
venit! Acum, descurcă-te singură...Ce dracu mă fac?! Eu nu
pot să te mişc. Doamne, câtă tevatură şi cu moartea asta!
Oare de mine cine va avea grijă?!” Doctorul întoarse privirea
şi îngână printre buze – Lasă Cleo, a mai rămas foarte puţin,
 49

poţi să mă laşi singur, doar puţină apă, te rog! Marcel nu

vine?” „ Nu, dragă, bietul băiat e atât de obosit! I-am spus să
stea, să se odihnească. Să-ţi aduc nişte apă proaspătă.” Ceva
îi spunea lui Cleo că greul era pe aproape. Un fior rece, te
teamă, îi străbătu întreaga fiinţă. „N-am să intru noaptea în
camera lui, nu ştiu cum e când se moare!? Mâine o sun pe
Doamna Magda, să nu mă lase singură.

*
* *

Noaptea a trecut uşor. Adormise îmbrăcată la televizor

şi se trezise din cauza unei jucăuşe raze de soare. „Oare a
murit deja?” Deschise uşa cabinetului şi privi cu atenţie la
ceea ce mai rămăsese din frumosul ei doctor. Faţa-i senină
nu arăta nici o urmă de zbucium. Se apropie şi tresări. O
uşoară, abia peceptibilă mişcare a pieptului o lămuri că viaţa
nu-l părăsise. „Doctore! Iubitule, mă auzi?” „Tăcerea
singură însoţi întrebarea. „Ce mă fac?!...da, s-o sun pe
Doamna Magda.” După nici cinci minute se auzi soneria de
la intrare. „Staţi liniştită, lăsaţi-mă pe mine, doamna doctor,
am trecut prin multe de astea! Daţi-mi o oglindă mică. Aşa,
ia să vedem, nu mai respiră, s-a dus...Dumnezeu să-l ierte!”
„O, dragul meu! ce mă fac acuma?! Ai scăpat de mine, cum
ţi-ai tot dorit...eu ce mă fac?! A, da, să sun la spital, să vină
cineva cu îmbălsămatul. Doamna Magda, rămâneţi cu el, eu
cobor până la Pompe Funebre. Oare cât o să coste? Să-l sun
şi pe Marcel? Nu, îl sun mai bine seara. Acum, mai bine, îl
sun pe Nelu. Sper să se ocupe el de toate! Un telefon şi lui
Sergiu, poate vrea să-l vadă cât mai e acasă? Rămâneţi aici,
vă rog! Sunteţi aşa de bună că aţi venit! Ce m-aş fi făcut
 50

singură?! Ştia soră-sa de ce n-a rămas! Să n-o mai văd! Bine,

să încep cu telefoanele.” Treburile au mers ca pe roate.
După-amiază, totul era în ordine. Doctorul, spălat,
îmbălsămat, îmbrăcat, aranjat, şi-a luat locul în centrul
sufrageriei, într-un sicriu cam ieftin pentru condiţia lui,
aşezet pe două scaune. De mult nu mai aveau o masă în
sufragerie, nu era modern!? O panglică, roşu-alb-albastru, se
odihnea pe pieptul celui, a cărui soţie iubea atât de mult
Parisul! Seara, când sosiră Sergiu şi Anna-Maria, o găsiră pe
Cleo în uşa apartamentului, despărţindu-se de Doamna
Magda. „Vai cum mă bucur că aţi venit! Intraţi să-l vedeţi ce
frumos arată şi mort!” „Condoleanţe! Îmi pare rău!” „Uite-te
la el, Sergiule, parcă doarme, nu?! Sergiu se apropie de cel
care-i fusese prieten adevărat. Chipul senin nu trăda
suferinţele prin care trecuse de când şi-au luat rămas bun.
Era el, cu un discret zâmbet de mulţumire, dar păstrând o
urmă de ironie, nelipsita ironie care-l caracteriza. Nu-şi
putea lua ochii de la acest chip. Tresări când Cleo îl întrebă
dacă nu doreşte o cafea. „Nu, nu, mulţumesc...priveşte-i
zâmbetul, Anna-Maria! Este el, neschimbat. Pleacă cum l-am
ştiut. Cleo, dar ce-i cu Marcel?! A plecat?!” „Nu, nu a fost.
L-am anunţat mai târziu...nu cred că are rost să vină astăzi.
Mâine îl ducem împreună la capelă. Ştii, nu am spus
nimănui. Nici vecinii nu ştiu. N-am chef de pelerinaj! Am
rugat-o pe Doamna Magda să nu spună la nimeni. Nici la
cimitir nu vreau să vină. Să-i ia dracu pe toţi! Dacă ai şti ce
răi sunt!” „Nici la serviciu n-ai sunat?!” „Nuuu! Acolo chiar
că nu vreau să se afle. Vrei să transform înmormântarea într-
un pelerinaj al târfuliţelor?! L-am rugat pe cel cu
îmbălsămarea să nu trăncănească! Las’ că ştiu eu ce ştiu!
Rudele lui, dacă vor veni, Nelu cu nevasta, voi, şi mai văd
 51

eu...va fi simplu, ca la catolici, nu?!” Drumul spre casă a fost

marcat de tăcere, impusă de un sentiment de tristeţe, de
regrete. Nici Sergiu, nici Anna-Maria nu reuşeau să lege o
conversaţie. În ochii fiecăruia părea scris, ca pe un ecran –
cine ar fi crezut?! Multe poate ascunde o înmormântare! Şi
cunoscuţi, şi necunoscuţi, împrumută o înfăţişare sobră,
chiar cu nuanţe de tristeţe, ascunzând de multe ori gânduri,
bune sa rele, uneori fără nici o legătură cu evenimentul.
Sergiu, fără să vrea, recitea în gând pasajul cu
înmormântarea , din romanul neîmplinit al doctorului.
Surprinsese Narcis, o sumedenie de lucruri care, în general,
trec neobservate, care se pierd pe drumul de întoarcere de la
cimitir. Acolo însă, era vorba de o mulţime care însoţea pe
ultimul drum un coleg, la iniţiativa conducerii intreprinderii.
Unde-s mulţi, apar şi aspecte care sar în ochi, te intrigă, te
pun pe gânduri, te provoacă. Aici, nu era cazul. Un om
cunoscut, apreciat, iubit, era condus, e adevărat în linişte, de
o mână de oameni!? În capul unora răzbea întrebarea – cum
e posibil?! Alţii, avizaţi, direct sau indirect, acceptau faptul
fără comentarii. Puţinii oameni adunaţi, rude sau prieteni,
stăteau răzleţiţi în faţa capelei, în aşteptatrea Slujitorilor
Domnului. Capela, o veche bisericuţă, afumată precum
vechile lăcaşuri de rugăciune, te îndemna la smerenie.
Singurul lucru care nu cadra era lumina electrică,
candelabrele. Ce rost are să pătrundă civilizaţia şi acolo unde
nu-şi are rostul?! Interiorul, luminat doar de candele şi
lumânări, ar fi înlesnit, parcă, această trecere oficială în
nefiinţă. Mai puţină lumină, ar fi ascuns primele semne de
descompunere, atât de dureroase pentru cei ce rămân, ar fi
estompat privirile greu de stăpânit ale celor împărţiţi în
tabere. La un moment dat, Sergiu a îndrăznit să-i sugereze
 52

unuia dintre cei doi preoţi, abia sosiţi, să se renunţe la

candelabre. Nedumerire! „Cum?! Să renunţăm la
electricitate?! Păi, noi cu asta ne mândrim! Ştiţi cât ne-au
costat aceste candelabre?! Nu! în nici un caz! Sunteţi o rudă?
Nu?! atunci nu are rost să mai discutăm!” Sergiu se
îndepărtă, alegând o alee ce cobora spre lac. Simţi nişte paşi
ce se apropiau şi se opri. Era Marcel. „Îl cunoaşteţi de mult
pe tata? Mi-a vorbit mult de Dumneavoastră...” „Nu tocmai,
să fie vreo 15 – 16 ani. Ne-am cunoscut absolut întâmplător
la Tenis Club. Încet, încet am devenit parteneri. Ne
potriveam ca valoare şi, mai ales, prin comportament.
Iubeam tenisul amândoi, dar nu cădeam în patimi. Fair-play-
ul ne-a apropiat. Nu conta cine câştigă, cine pierde. Jucam
pentru plăcerea de a juca. Era cam ceea ce mi-a lipsit şi
motivul pentru care, proaspăt întors din Africa, renunţasem
la vechea ”gaşcă”. Prea erau pătimaşi şi, la nivelul nostru, nu
era cazul.” „Marcel, unde v-aţi dus, dragă?! Sergiu, scuză-ne
puţin, a venit Doamna Neacşu şi vreau să stea puţin de vorbă
cu ea. E singură, nu cunoaşte pe nimeni şi am invitat-o
special pentru a discuta puţin despre o bursă pentru Marcel.
Hai!” „Mamă, nu crezi că nu-mi arde de aşa ceva?! Bine,
vin, numai nu te uita aşa la mine, te rog!” Sergiu îşi continuă
drumul spre lac, se propti de singura salcie pletoasă şi
rămase pe gânduri. „Nici aici nu-l slăbeşte pe băiat?! Cred că
a simţit nevoia să vorbească despre ”tata”. Ceva îl frământă,
cred.” Slujba, susţinută de doi preoţi tineri şi de un cantor, s-
a derulat într-o atmosferă aparte. Cântau frumos, preluau ca
într-o fugă, unul de la altul, textele normate pentru astfel de
împrejurări, într-o manieră deosebită, mai modernă, s-ar
putea spune. Voci frumoase, tinere, şcolite. Armonie
odihnitoare, dătătoare de speranţă, pentru ce va să vie. Micul
 53

cortegiu o luă pe aleea centrală, cu paşi mărunţi, fără grabă.

Sergiu se pomeni cu Marcel în stânga sa. „Mă iertaţi, a
trebuit să fac conversaţie! Rămân pe lângă Dumneavoastră,
poate nu ne mai întrerupe nimeni.” Sergiu încercă să reia
firul întrerupt. Povestea, aproape în şoaptă, lucruri care-l
făceau pe Marcel să tresară nedumerit. „Cum?! Discutaţi cu
tata despre literatură, muzică, sculptură?! Nu pot să cred!”
„De ce? Tata era un interlocutor extrem de plăcut. Profitam
de orice moment prielnic şi fără nici o premeditare ne
pomeneam vorbind de Bacovia, Blaga, Stănescu, de
Beethoven sau Bruch, de Irimescu sau Brâncuşi. Odată, când
a auzit că am zăbovit câteva ore în muzeul Rodin, şi-a dat o
palmă peste frunte, înciudat că-i scăpase. Mi-a spus – am
zăbovit prea mult în muzeul La Fayette, muzeul preferat al
lui Cleo. Aşa am aflat că-i plac concertele pentru vioară şi
orchestră ale lui Max Bruch şi i le-am înregistrat pentru
spital.” „Ştiu, din păcate, nu a putut să le asculte, l-a înnecat
emoţia! A fost o surpriză pentru mine această sensibilitate...
Există un muzeu la Paris cu numele La Fayette?” „Nu ştiu,
tata se referea la un mare magazin...” „O, înţeleg! Îi plăcea
să înţepe!” „Discutam mult despre copilăria ta şi a Paulei. Să
ştii că te-a iubit enorm! Erai un fel de idol, coborât de
undeva din amintiri. Te-a adorat! Şi aici ne-am potrivit. Şi la
duşuri discutam despre voi. Nici nu poţi să-ţi închipui câte
ştiu despre tine! Despre copilăria şi adolescenţa ta. Da, a fost
un om deosebit!” „ Vă ascult şi nu mă pot dumiri!? Părea
mai mult un timid, un închis, ca să nu spun încuiat. Să stea la
taifas despre literatură, despre artă!” „Da, Marcel! şi o făcea
cu competenţă, îmi recita din Eminescu, mie, care
pretindeam că-mi place poezia! La duşuri, din cauza
zgomotului apei, trebuia să ridicăm vocea, să strigăm,, să tot
 54

repetăm. Îi plăcea să cânte. Într-un timp fredona Macarena.

Dar cred că ar trebui să mergi mai în faţă, ne apropiem de
mormânt. Ai grijă de mama! Mai vorbim noi...” „Vă
mulţumesc! Nu m-am aşteptat să aud aşa ceva! Ceva m-a
îndemnat să vă abordez!?” Marcel se strecură printre
morminte şi ajunse la timp pentru a participa la coborârea
sicriului în cavou. Era o nouă experienţă pe care i-o servea
viaţa, tocmai când se aştepta mai puţin. Era un moment
dificil. Se simţea confuz. Se perindau imagini din copilărie,
se auzea strigând într-una ”tati...tati”. Realiza, în fapt, cu o
intensitate nebănuită, dragostea care-l lega de cel ce pleca
pentru totdeauna. Întoarse capul după mamă-sa şi o zări
stând singură., retrasă după un pom, fixând, parcă, aleea pe
care veniseră. Zâmbi, înţelegând pe loc preocuparea ce o
stăpânea. Două blonde, tinere, stăteau la o distanţă
apreciabilă, ferite, oarecum, de privirile celor de lângă
cavou, de pădurea de monumente funerare, plăci masive
mozaicate, purtând cruci de marmoră albă. „Nici aici nu-şi
găseşte liniştea! Oare va suferi mereu?!” Părăsi mormântul
unde meşterii se pregăteau să zidească compartimentul şi se
apropie de Cleo, o femeie firavă, obosită. „Ce-i, dragule? S-a
terminat! Mă duc să-i spun vreo două vorbe Olimpiei, să mă
ţină minte!” „Mamă, nu te mai frământa, o înmormântare
trebuie să-i apropie pe oameni, nu să-i depărteze.” „Ce-ai tot
vorbit cu Sergiu?” „Multe, mi-a povestit multe despre tata.
Mă întreb dacă l-am cunoscut cu adevărat!? Mi-a făcut bine,
plec împăcat de la această înmormântare. Cum să spun?! m-
am despărţit în relaţii bune de tata! Mi-a fost mai uşor. Şi nu
te mai uita după femeile alea! Nu vezi că nici nu s-au
apropiat? Hai, să mergem!” „Cum să nu mă uit, dragule?!
Nu pot fi decât putorile lui! Le cunosc de la o poştă! Să le ia
 55

dracu, Dumnezeu să mă ierte! Mi-au distrus viaţa...Sper să

n-o iei pe urmele lui!?” „Mamă, încetează! Hai, să mergem!”
„Stai, uite-o că vine! Ascultă Olimpia, să ştii că n-am să te
iert niciodată pentru că l-ai lăsat pe fratele tău în comă! Noi
două am terminat-o! Te rog să uiţi că ne-am cunoscut!...şi să-
l laşi în pace şi pe Marcel! Decât aşa mătuşă, mai bine lipsă!
Stai să văd ce face Nelu, aşteaptă-mă!” Nelu aranja cu
meşterii ultimele amănunte. „Vreau să cimentăm şi capacul.”
„Nu-i prea deveme, dom’ inginer? Trebuie lăsat o vreme, să
intre aer în cavou!” „Da? n-am ştiut! E cavou mare, nu
contează, e destul aer înăuntru! Hai la treabă!...” „Nelu, am
venit să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut. Mi-aţi fost de
mare ajutor, şi tu, şi Sergiu...” „Eu?! Cleo, tot ce am făcut,
am făcut-o pentru Narcis, o ştii bine! În nici un caz n-am
făcut-o pentru tine! E mai bine să rămână lucrurile clare!
Cred că şi Sergiu la fel. Nu m-aş mira, după cât l-am
cunoscut, să ţi-o spună şi el...” „Nu veniţi în seara asta până
la noi? Adică, până la mine...Am rămas singură! Să vărsăm
un strop de vin, că aşa e obiceiul. E cam barbar, dar e obicei
şi eu respect obiceiurile, chiar dacă nu-mi plac!” „Nu mai e
cazul, Cleo! Am făcut-o aici cu preotul, numai că tu erai prea
departe de mormânt!?” „Bine, cum vreţi, eu, eu v-am invitat!
Încă o dată vă mulţumesc. Ştiu că doctorul m-a vorbit de rău,
dar eu sunt înţelegătoare. La revedere!” A doua zi, telefonul,
mai strident parcă, îl făcu pe Sergiu să tresară. „Alo! Eu
sunt, Sergiu...Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, ce
aţi făcut, pentru doctoru. El a ţinut mult la voi. Mereu v-a dat
de exemplu. Ştiu că ai făcut-o din prietenie pentru el, din
prietenie! Eu am fost o nimeni. Ce crezi? A decurs bine la
cimitir? Am văzut că Marcel s-a tot lipit de tine?!” „Da, mi-a
făcut plăcere, e un băiat sensibil şi foarte bine crescut, cum
 56

spunem noi, părinţii. Şi Anna-Maria e încântată de el. E şi

frumuşel foc! Avea dreptate Narcis.” „A, era să uit! Vreau
să-mi spui, nu ai remarcat la cimitir, aşa, mai la distanţă,
două femei, două blonde? Cred că erau amantele lui...” „Nu,
Cleo, am fost mereu mai în faţă şi mai tot timpul cu Marcel.
Nu, nu cred să fi fost ceea ce crezi.” „Lasă Sergiule, că doar
nu sunt nebună! Numai doctorul spunea asta la toată lumea.
Bine, am să vă mai sun. Numai în voi mai am încredere!
Sărut-o pe Anna-Maria! Vă sărut!” Sergiu rămase cu
telefonul în mână. Îl trezi tonul strident, care parcă încerca
să-l aducă la realitate. Puse receptorul în furcă şi spese –
cred că e incurabilă! Vai de Marcel! „De ce? Ce ţi-a mai
spus?” „Lasă, am să-ţi povestesc altă dată...” Căută prin
mapa cu ciorne şi scoase câteva rânduri, versuri scrise în
ziua când şi-a dat seama că doctorul mai avea puţin. „Vrei să
asculţi ceva ce am scris în ziua în care am vorbit cu
chirurgul? Uite – Ascult Rachmaninov şi-mi vine, Să plâng
la gândul că tu mori, Şi ceru-i astăzi plin de nori, Şi lacrimi
cad pe-a mele rime. Ce-a fost în fond a ta sclipire? Un fulger
care-a luminat?! Adeseori m-am întrebat, De n-ai fost doar
o-nchipuire. Căci mult prea mult am investit, Şi chipul tău l-
am prelucrat, Ai fost aşa cum te-am sculptat, Sau am ascuns
o amăgire?! De-o fi şi-aşa, eu tot regret, Plecarea ta în
nemurire...”

sfârşit

Bucureşti, 25 Nov. ’97

 57

B A S A R A B I E,
Ţară râvnită,Ţară sfârtecată.

Nu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi

atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care
le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes.
Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut
în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau
Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar
întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri,
literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le
abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea
vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite,
poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până
la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de
pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui
prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei
prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Din capul locului
autorul se vrea şi se declară un documentarist. ”Voiajul în
urma căruia am scris acest reportaj despre Basarabia, a fost
făcut în primăvara anului 1934. Desigur, că de atunci, s-au
schimbat multe din cele cuprinse în această carte. Ele vor
 58

rămâne, totuşi, ca un document a unor vemuri triste, pentru a

căror completă dispariţie mai trebuie luptat încă.” Reportajul
s-a bucurat de aprecierea lui George Călinescu, care, în a sa
Istorie a literaturii române, din 1941, scria despre Geo
Bogza: ”procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un
scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi
depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile.
Talentul său în acest gen e mare.” Oare aşa să fie?! La
capătul lecturii, non stop de data aceasta, am rămas cu
impresia că am de aface cu un reporter care a vânat cu
obstinaţie senzaţionalul în grotesc, în hidos, sclav al unui
şovinism prost disimulat. Aşa sunt, aşa scriu cei ce pleacă la
drum cu idei preconcepute. Nu de astfel de ”document”
aveau nevoie românii cu privire la Basarabia, impropriu
denumită astfel Ţara de la Dunăre la Hotin, ţinut făcând
parte integrantă din trupul mare al Moldovei. Fără să vreau,
gândul mă duce la tristeţea care i-a măcinat pe basarabenii
actului de la 27 martie 1918, care au realizat realipirea la
Patria Mumă, întâmpinând o dureroasă indiferenţă din partea
fraţilor de dincoace de Prut. Atunci, unirea s-a făcut numai
datorită lor, şi numai lor! De ce această atitudine a mea faţă
de un reportaj?! Nu voi căuta prea multe argumente în
propriile-mi vorbe, voi da frâu liber autorului să se etaleze
singur. În primul capitol – ”Cum începe Basarabia” – Bogza
face dovada, prima dovadă, a caracterului tendenţios al
”reportajului”. O înmormântare în comuna Corjeuţi, judeţul
Hotin. Senzaţionalul în grotesc, se revarsă asupra Basarabiei,
asupra românilor moldoveni, fără a spune nici un cuvânt
despre rutenizarea ”istorică” realizată de Austria în nordul
Bucovinei şi, implicit, în fâşia îngustă dintre Prut şi Nistru
din nordul Basarabiei, proces început după raptul din 1775 şi
 59

continuat până în anii 1900-1910. Basarabia românească,

începea cu acest nord ”metamorfozat” al ei! Cucerit de
această introducere, Bogza nu se dezminte şi continuă cu un
alt capitol – ”Leizar Şimon personaj hotinian” – în care, pe
româneşte spus, îşi dă arama pe faţă. Această caricatură de
evreu este definită din titlu – personaj hotinian!? Şi drumul
căutătorului de senzaţional continuă. Hotinul nu se lasă
părăsit. Ce contează pentru Bogza că timpul alocat
Basarabiei se scurge? El insistă – dughenele evreilor,
”pustiul şi singurătatea”, oamenii, comerţul în general – ”un
om înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vândă”. Sfânta
mizerie şi numai atât?! ”Bărbi negre, sure, năclăite, murdare.
Bărbile oamenilor din Basarabia! În această abundenţă de
păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci când se deschide,
neagră, pare o gură de prăpastie.” Mici frânturi din imensa
înşiruire de imagini ”fantastice, aproape neverosimile”.
Talentul său în acest gen e mare...Da, în acest gen! O fi
talentul mare, dar documentarea în domeniu, care trebuie să
preceadă un reportaj ”document”, chiar exprimat într-o
formă literară elevată, lipseşte la d-l Bogza. Să nu fi răsfoit
dumnealui, înainte de plecare, Istoria Basarabiei a lui Ion
Nistor, sau notele de drum ”Trei zile în Basarabia” ale lui
Nicolae Iorga, sau datele statistice şi informaţiile istorice
lăsate de Ion Antonescu încă din anul 1919, în a sa cărţulie
”Românii – Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”,
sau, etc., etc?! Posibil, dar greu de crezut. Am ajuns la
parcurgerea a peste 30% din reportaj şi mă las dus de Bogza,
tot prin Hotin, la o sinagogă, la o acţiune electorală, la nivel
de bandă electorală!? Pro ”naţional ţărănismus”...Totul i se
pare grotesc, dezgustător, precum cerşetorii din primul
capitol, care, pe lângă aspectul înspăimântător, mai cerşesc şi
 60

în limba rusă – ”Cred că nici o limbă din lume nu e mai

proprie lamentaţiei, văicărelii, ca limba rusă”. !??? Măi, să
fie! El, care recunoaşte din capul locului că nu cunoaşte
limba rusă, omul de litere plin de talent, se încumetă la astfel
de afirmaţii! Limba rusă, la general definită, numai la auzul
ei, rostită de nişte cerşetori! Limba lui Tolstoi şi a lui
Puşchin, a lui Dostoievschi şi Lermontov, a lui Cehov şi a lui
Esenin, devine în imaginaţia ”dirijată” a lui Bogza, o limbă
proprie lamentaţiei şi văicărelii. Bravo maestre! Halal să-ţi
fie! Şi spectacolul fantastic şi deplorant continuă cu
incredibelele ”mori de vânt”. Şi iarăşi, românii moldoveni
sunt ocoliţi, nu afli nimic semnificativ despre ei. Afli în
schimb despre copiii evrei. ”E o diferenţă de cel puţin o mie
de ani între ei şi viaţa zilelor noastre”. Sunt copiii evrei din
Basarabia şi Bucovina. Morile de vânt!? ”Cărui, meşter
medieval i-a dat această născocire prin minte?”...”..., o
moară de vânt în asemenea împrejurări, nu-i chiar un lucru
peste care să poţi trece cu una, cu două. Nu ştiu chiar de ce o
fi râzând lumea, că acela pe care servitorul său gras şi
poltron îl botezase Cavalerul Tristei Feţe, a fost cuprins de
furie la vederea morilor de vânt, şi s-a năpustit asupra lor,
într-un atac executat după toate normele cavalerismului, şi
pe care larga noastră înţelegere omenească, la care am ajuns
azi, îl găseşte perfect justificat?...” Oare, un om de cultură,
un literat de talent, cum a fost considerat Bogza, avea nevoie
de o astfel de ”interpretare” a lui Don Quijote, pentru a
scoate în relief, acest spectacol fantastic al morilor de vânt,
mori de vânt care, în viziunea lui apar ca ”...foarte agresive
şi atacurile pe care ele au obiceiul să le dezlănţuiască asupra
oamenilor, sunt unele dintre cele mai periculoase. Aşa încât
don Quijote a avut perfectă dreptate, să atace el, cel dintâi”.
 61

Şi, mai departe, în mod obsesiv, ”In ceea ce mă priveşte,

spirit mai puţin combativ decât eroul lui Cervantes,
mărturisesc că morile de vânt sunt acelea care au sărit mai
întâi asupra mea, şi m-au atacat fără milă...” El, reporterul de
talent, fotograful de artă, vorba lui Călinescu, a văzut
neverosimilul şi grotescul, acolo unde , orice om sensibil,
atât la creaţiile naturii cât şi la cele ale omului, ar fi văzut un
peisaj aparte, mai rar întâlnit, plin de trăsături romantice, de
frumos. Citind rândurile scrise de Bogza, nu rareori presărate
cu adevărate comori de expresie literară, nu poţi să nu te
întrebi, de unde această pornire, aş zice de rea credinţă,
asupra unui ţinut românesc, împânzit de români moldoveni,
de obiceiuri româneşti. Oare chiar nimic nu l-a atras, nimic
nu l-a fascinat?! Departe de mine gândul de a-i contesta
talentul literar, talentul de scormonitor al reporterului. Mă
închin în faţa unor rânduri ca cele ce urmează. ”Închipuiţi-vă
ceea ce se petrece în fiecare zi cu soarele şi cu florile lui, în
Basarabia. Dimineaţa la ora cinci, el începe să se ridice de
peste câmpiile răsăritene ale Rusiei. De cum a apărut
deasupra orizontului, din Basarabia, o provincie întreagă de
flori îi răspunde, privindu-l atent, cu interes, ca pe un
cunoscut aşteptat care vine. Sute de mii, milioane de sori în
miniatură, îl întâmpină şi nu-l mai pierd din ochi. O
provincie întreagă, magnetizată ca de o baghetă magică,
execută, clipă de clipă, aceeaşi mişcare. Când soarele e sus,
florile îşi resfrâng capul, ca un om care goleşte o sticlă cu
apă. Căldură cotropitoare a după amiezii. Soarele coboară, şi
florile după el, nepărăsindu-l o singură clipă. Şi apoi
crepusculul. Câmpiile de floarea soarelui privesc toate, ca un
amfiteatru cu milioane de spectatori, cum soarele apune. E
ultimul act din spectacolul imens şi colectiv al heliotropilor.”
 62

Frumos, foarte frumos! Dar oare e ceva specific numai

Basarabiei? Nu e ceva întâlnit de reporterul scriitor şi în alte
părţi ale Ţării, în Bărăgan de exemplu?! Rânduri minunat
formulate, care vin să îndulcească textul. Şi chiar dacă i-au
fost inspirate de privelişti întâlnite în Basarabia, este prea
puţin, da, prea puţin pentru a îndulci gustul amar al
întregului reportaj. La numai câteva rânduri, reporterul îşi
revine şi se repede, precum Don Quijote, asupra Basarabiei.
”După câteva luni de zile, floarea soarelui e coaptă. O nouă
recoltă invadează pieţele din târgurile mocirloase ale
Basarabiei. Oamenii îşi pregătesc bani de câte un leu să
cumpere căniţele în care e vândută. În China e orezul. În alte
ţări e nuca de cocos. În Basarabia e floarea soarelui. Hrana
naţională. Stema atâtor lucruri care se petrec în această
provincie. Simbol al plictiselii şi al sărăciei. Sute de mii de
oameni rod, de dimineaţă până seară, sămânţă de floarea
soarelui.” Am parcurs mai mult de jumătate din reportaj şi
continui să mă învârt cu Bogza, pe o rază de nici 50 de
kilometri, prin acelaşi Nord Extrem al Basarabiei, locuit de o
majoritate ruteană, după cum am mai spus, adusă la finele
secolului al 18-lea de austrieci. Aici îi place lui Bogza, aici
setea lui de grotesc este satisfăcută, aici vorbeşte el, la
marele general, de Basarabia. Câtă deosebire între impresiile
culese de el în 1934 şi cele lăsate cu atâta căldură de Nicolae
Iorga, despre Basarabia, încă din anul 1926! Şi iar rămân cu
Bogza în zona Hotinului, mai precis, la vreo 35 de kilometri,
la Lipcani. Apropo de Lipcani, reţin noi fraze care mă
indispun. ”De abia acum am înţeles bine de tot, am simţit eu
însumi, din ce realitate grozavă vine pictura lui Chagall de
exemplu, sau montările regizorului Sternberg. Am înţeles pe
uliţele acestea atrocea dramă omenească, din croitoriile,
 63

cizmăriile şi brutăriile basarabene.” Şi mai departe! ”Nimeni

nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă,
atmosfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri. O
spaimă subită, a necunoscutului, te molipseşte în câteva
clipe. Eczema de pe lucruri ţi se întinde pe suflet, cenuşie, te
asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie de om, ar putea
fi locul celui mai amarnic exil; ci aici, într-unul din târgurile
acestea mizerabile...O săptămână, două, şi un om care ar
veni din părţile luminate ale lumii, at înnebuni sau s-ar
sinucide.” Dezarmantă această tendinţă de a caracteriza prin
extindere, mereu prin extindere la ceea ce înţelege el prin
”Basarabia”, a unor aspecte particulare, locale, extrem de
locale. Este, pot spune, sclavul senzaţionalului, caracteristic
multor reporteri care-şi bazează cariera pe căutarea acestui
element atât de comercial! În sfârşit, o delimitare teritorială.
Prins, într-o noapte, alături de un soldat, într-o gară, o haltă,
se simte obligat să precizeze. ”Nici nu puteţi bănui câte
lucruri interesante, poate spune un soldat, noaptea, într-o
gară pierdută, în Nordul Basarabiei.” Mă liniştesc, nu cine
ştie cât, dar mă liniştesc. Din păcate nu ţine mult. Vine
călătoria cu trenul de la Lipnic la Atachi, unde, pe malul
rusesc se află Moghilevul. Traseul curios al căii ferate pare
să-l fascineze pe excursionistul Geo Bogza. Dar, dar revine
la generalizări. Rămas în continuare prins de acest Nord
Extrem al Basarabiei, reporterul implică întregul teritoriu al
provinciei. ”Poate din toată Basarabia, în afară de Delta
Dunării, singură porţiunea aceasta din nord, dintre Lipnic şi
Atachi, corespunde aşteptărilor excursionistului
convenţional, acela care vrea să vadă lucruri interesante în
sensul obişnuit al acestui cuvânt, acela pentru care se
întemeiază societăţile de excursii şi se face afişul de
 64

propagandă, cu o mostră de peisaj. Un afiş de propagandă se

poate face şi pentru porţiunea Lipnic – Atachi. Excursioniştii
vor găsi destule prilejuri să exclame, să pună binoclul la ochi
şi să fotografieze.” Nici de data aceasta, însă, capitolul nu
poate rămâne cu o amprentă cât de cât pozitivă, un strop
patriotică. Atachi îi oferă ocazia să-şi revină. Căutarea unui
hotel, a celui mai bun, îi permite să mai puncteze o dată,
negativ, bineînţeles. ”Din felul cum mă priveau, încordaţi,
hămesiţi, se vedea cât le e de foame, cum abia aştzeptau ca
să sosesc. Ştiam că n-am să rămân.” Da, nota reportajului
rămâne pe linia de plecare. Totul este numai şi numai
mizerie, pe care excursionistul reporter o caută, iarăşi, cu
ostentaţie. Şi acest drum al căutării continuă. Un nou prilej îi
oferă spectacolul deprimant dat de cizmăriile şi croitoriile
din târgurile basarabene. Introducerea în acest capitol este
evidentă. ”Două, trei nopţi petrecute pe străzile desfundate
ale târgurilor basarabene, şi ceva a început să supureze
înăuntru. Bubelor urâte ale târgurilor, le răspund alte bube
identice, interioare.” Sau, ”Atunci când îţi dai seama de toate
acestea, că hidoşeniile pe care ochiul le surprinde speriat,
zac şi în străfundurile adânci ale oamenilor, în care s-au
scurs pe nesimţite, abia atunci sesizezi ce lucru îngrozitor
poate fi viaţa de provincie basarabeană,...Din aceste
întunecimi, se desprinde uneori câte o mogâldeaţă care
înaintează într-un dans grotesc, semănând uneori a ţap,
alteori a cămilă. Sunt locuitorii târgurilor basarabene,
oameni în a căror suflete, monstruozităţile şi chirciturile
străzii, au încolţit alte monstruozităţi şi alte chircituri.” Este
capitolul în care Bogza pare că se dezlănţuie. Nimic în
Basarabia anului 1934 nu este ca ”dincoace de Prut”...”În
Muntenia, sărăcia oricât de crâncenă ar fi, rămâne sărăcie;
 65

penibilă, câinească, dar pură sărăcie. Cu câte lucruri nu se

complică ea în Basarabia!” Şi continuă generalizările. ”Iată,
de exemplu, sunt disperări multe, şi mizerie destulă, în
cizmăriile din Vechiul Regat. Dar se pot compara acestea cu
cizmăriile din târgurile Basarabiei?”Chiar aşa să fi fost
prăpastia dintre această provincie românească, atât de râvnită
şi de sfârtecată, şi restul lumii civilizate reprezentată de Ţara
de ”dincoace de prut”, de Vechiul Regat?! Mă îndoiesc! Nu
mă mai pot îndoi, însă, de reaua credinţă a autorului acestui
”document”. Era prima vizită a scriitorului reporter în
Basarabia şi, cu o plăcere sadică, se învârtea, precum câinele
după propria-i coadă, într-o zonă deromânizată, în jurul
Hotinului. Neapucând să coboare, încă, nici până la Soroca,
mai trânteşte o constatare generalizantă. ”De la Hotin până la
Cetatea Albă, Basarabia e un vast teren pe care circulă cele
mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi oameni.”Lăsând la o
parte cizmăriile şi croitoriile arhaice, precum morile de vânt,
Bogza nu se mulţumeşte să încheie acest capitol înainte de a
mai plasa două-trei perle generalizatoare. ”Instituţia normală
de comunicaţie în Basarabia este trăsura. E veche, sigură şi
merge în toate părţile. Trenul e o excepţie, ca şi automobilul,
de altfel...Nu cred însă că numărul lor să depăşească pe acel
al unei staţii de taxiuri din Bucureşti. Această raritate a
automobilelor în Basarabia o atestă şi caii de la trăsuri care,
ori de câte ori se întâlnesc cu unul din ele, se sperie şi încep
să fugă peste câmp de frică, aşa cum numai la început de tot,
înainte de război, se petrecea în Muntenia...Dacă vreţi să vă
întâlniţi cu feluri de viaţă pa care le credeaţi apuse, de acum
o sută de ani, veniţi în Basarabia.” Superbă invitaţie, superbă
caracterizare, superbă comparaţie! Cum probabil Soroca nu a
stârnit nimic deosebit în sufletul de căutător al reporterului,
 66

cartea îl coboară repede în mijlocul Tighinei, cam repede,

parcă, dacă ţinem cont de mijloacele de transport atât de bine
caracterizate cu câteva pagini mai înainte. Şi aici, parcă
mânat de nu ştiu ce pornire à la don Quijote, Bogza caută şi
găseşte caii de bătaie – ruşi, evrei, ţigani corturari, şi lupta
reîncepe. ”În Tighina, pe străzile largi şi pline de noroi ale
oraşului se plimbă, într-o parte şi alta, o mulţime de Ruşi. Şi
Basarabia începe să fie altfel...Acolo unde sunt Ruşi, totul se
schimbă. Viaţa capătă o savoare de lucru necioplit care se
urneşte greoi; e ca un hamal osos, cu spete largi, cu cizme
înalte şi grele, lipăind prin noroaie, prin gropi, fără să se uite
unde calcă, având în fundul oaselor o rezistenţă, o vitalitate
adâncă şi nesecată. Miroase a grajd, a cai şi a bălegar, dar
robustă, e grea şi ţeapăn proptită în pământ...Vitalitatea asta
grosolană îşi are străzile ei, chiotele ei, cârciumile şi
ceainăriile ei mai aes, cărora le imprimă un speci fic, cum nu
se poate realiza în nici o altă parte, decât acolo unde sunt
ruşi mulţi, ciolănoşi, neciopliţi şi murdari. Acesta este un
specific numai al oraşelor din Basarabia. Mai este apoi şi un
alt specific, tot numai al oraşelor din Basarabia. Sunt în total
două. Pe cel de al doilea îl crează evreii...Şi unul şi altul au,
drept material în care se realizează, aceeaşi temă, viaţa în
mizerie, în murdărie şi nevoi.” Şi iarăşi se confirmă impresia
iniţială. Pe Bogza nu l-a interesat Basarabia românească,
Basarabia moldovenilor. Trei sferturi din reportaj nu s-au
referit măcar o singură dată la moldoveni, la români!? Se ştie
că prin 1934, viaţa din Basarabia nu era uşoară, dar oare
Vechiul Regat reprezenta într-adevăr ţara belşugului general,
ţara tuturor cuceririlor civilizaţiei?! Mă îndoiesc şi de data
aceasta! Să cobori de la Hotin la Tighina şi să nu întâlneşti
nimic specific românesc! Să cauţi răul de dragul
 67

senzaţionalului, iar specificul să-l culegi de la minoritari! Şi

drumul denigrator al vânătorului de grotesc nu se popreşte.
Bogza nu mai coboară spre Cetatea Albă, nu-l mână
frumoasele cuvinte scrise de Iorga în călătoria pe malul
Nistrului, când a coborât până-n sudul cel mai sudic al
Basarabiei, nu-l atrag şi alte minorităţi cu ale lor minunate
sate. Este vorba de elveţieni, nemţi, francezi, care au
contribuit enorm la dezvoltarea acestei părţi a Basarabiei.
Nu, Bogza se întoarce şi o ia înspre Bălţi, ca să mai atragă
atenţia cu încă un titlu de senzaţie – ”Un oraş din infern”.
”Mă vor crede oamenii? Oraşul acesta din Basarabia e un
oraş al infernului, e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa
pământului.” !!!...”Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o
sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva
i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp, un
oraş. E Bălţi”...”Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al
foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bântuit de
atâtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că se poate.”
Muştele şi murdăria sunt elementele care-l întâmpină, îl
izbesc pe Bogza. E în elementul său, poate scrie. ”Oamenii
acestui funest oraş, n-ar putea fi spălaţi cu toate apele
pământului. Ar fi şi inutil de altfel. Murdăria lor, nu e numai
murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se
complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare
grotească adresată întregii lumi.” Grotească prezentare, înt-
adevăr! Şi ca să încheie ”cum trebuie”, conchide retoric. ”E
un oraş cu oameni vii, sau un oraş cimitir, un oraş cu cadavre
intrate în descompunere?” Şi, colac peste pupăză – ”Dar nu
eram în nici un infern, ci în Basarabia, pe străzile
îngrozitoare ale celui mai blestemat oraş din această
provincie, ea însăşi atât de blestemată...” Aşa să fi fost?!
 68

Atunci, cum se explică invazia de funcţionari şi diriguitori

care au copleşit în acei ani această ”blestemată” Basarabie,
venind din paradisul Vechiului Regat, pentru a se îmbogăţi,
pentru a ridica corupţia la nivel de principiu?! Veneau şi nu
se grăbeau să fugă înapoi îngroziţi. Şi asta a continuat până
la raptul din 1940. Şi s-au întors pe meleagurile natale, bine
căptuşiţi şi plini de regrete pentru ceea ce au lăsat. În gura
lor, Basarabia era un fel de Eldorado pierdut. Nu se
speriaseră nici de ruteni, nici de evrei, nici de ruşi, nici de
gropi, nici de muşte. Se speriaseră doar de raptul istoric, de
perspectiva de a fi prinşi de bolşevici! După un titlu incitant
şi promiţător – Misterele Chişinăului – entuziasmul lui
Bogza pentru senzaţional se stinge. Cişinăul, care avea să fie
considerat al doilea oraş al României, îl obligă la rezerve, la
un ton mai puţin arţăgos. ”...mă pomeneam acum prizonier
în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între
oameni bine îmbrăcaţi, care aveau să dea mâna şi să invite la
un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor...”
Cum însă nu asta căuta reporterul, frumosul, normalul,
trebuiau să ascundă ceva. ”Străzile pe care mă învârteam,
strada Puşchin şi Alexandrowskaia prea erau lungi, prea erau
frumoase, pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită
cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar
sinistru al ei.” Şi a căutat plin de speranţă, acel ceva care
scăpa privirilor sale pătrunzătoare. Mahalalele cu viaţa de
noapte. Găsise sursa. Dacă existau ”Misterele Parisului”,
trebuiaun să existe şi ”Misterele Chişinăului”! Speranţele
însă i-au fost înşelate şi resemnat a notat. ”Mi-am dat seama
că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de
aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în
două cu mâna...” ”Misterele Cişinăului? Ploşniţe, păduchi,
 69

foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor

mahalalelor din lume.” Da, a găsit, totuşi, ceva, o explicaţie.
Finalul reportajului se opreşte la ”Viaţa pe Nistru”, acest
fluviu mic, dar cu implicaţii istorice atât de mari, şi nu
numai pentru România. Într-un fel, şi remarca lui Bogza
spune acelaşi lucru, dar în modul său fireşte. ”Ce ar fi fost
Basarabia fără Nistru? Provinciei blestemate, bântuită de
atâtea flagele, îi trebuia un cancer suprem, o bucată de carne
vie, sângerând permanent, pentru ca imaginea ei să fie
completă.” Chiar dacă nu este evident, mă bucur că am găsit
un punct de convergenţă. Şi Bogza încheie periplul său
spunând un mare adevăr. ”Afară, sub cerul înalt, acoperit de
o puzderie de stele, apele Nistrului curg liniştite, despărţind
Europa în două.” Remarca este valabilă şi acum, în pragul
mileniului trei...

21 martie 1999
Bucureşti
 70

Lui Mihai Olteneanu.

...mă-ntorc acasă!

Urmăresc cu interes orice material referitor la

Basarabia sau Bucovina, mă bucur şi mă întristez, caut
interlocutori. Îmi place să ascult, aşa că, fără efort, câştig
parteneri de dialog într-o perioadă în care, din ce în ce mai
rar, se pot găsi informaţii credibile despre cele două
provincii româneşti înstrăinate prin rapt, împotriva oricărei
logici. Răsfoiam deunăzi cele două pagini ale
săptămânalului România Mare, sugestiv întitulate ”Basarabia
şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei” când m-am
oprit asupra titlului ”Istoria nu poate fi acoperită cu lopata de
lut!” Incitant titlu, nimic de zis! O rememorare, din păcate
scurtă, a unui eveniment tragic, petrecut în Bucovina
ocupată, la 1 aprilie 1941. Cunoşteam episodul şi, poate de
aceea, mi s-a părut prea scurtă relatarea. Sunt lucruri în viaţă
care ar merita să fie servite cu polonicul, şi nu cu linguriţa,
mai ales acum, când se vorbeşte prea unilateral despre
genocid. Este vorba despre masacrul săvârşit de către
soldaţii ruşi şi ucraineni asupra ţăranilor români bucovineni
care, sătui de ororile ocupaţiei sovietice, au hotărât să ceară
acte de trecere legală a frontierei, pentru a se stabili în
România. Peste şaisprezece mii de ţărani, bătrâni şi tineri, cu
 71

femei şi copii, înarmaţi cu obiecte de cult bisericesc pe care

le-au sfinţit la Suceveni, au trecut Siretul şi s-au îndreptat
spre centrul raionului Adâncata (Glyboky de azi). Familii
înmtregi părăseau satele de pe valea Siretului pentru a se
alătura fraţilor din România. Cu tot refuzul autorităţilor,
ţăranii şi-au continuat drumul, străbătând păduri sau urmând
cursul Siretului. Aveau de străbătut cam 20 de kilometri. În
apropiere de Fântâna Albă sunt întâmpinaţi de o unitate de
cavalerie. Comandantul şarjează înspre crucea din lemn
masiv purtată de tinerii din fruntea coloanei. Izbeşte crucea,
dar sabia se frânge iar calul speriat cabrează aruncând
călăreţul din şa şi-i zdrobeşte piciorul cu copitele. Călăreţii,
ca şi mulţimea, interpretează faptul ca pe o minune cerească.
Coloana îşi continuă marşul nestingherită. Speranţa se
transformă în încredere, se aud chiote de bucurie. Cei bătrâni
îngenunchiază, fac cruci, sărută pământul, icoanele. La doar
câţiva kilometri de graniţă, grănicerii deschid focul.
Mitralierele seceră fără milă. O movilă de trupuri susţine
crucea care, parcă, cere socoteală cerului. După 22 iunie
1941, soldaţii români eliberatori descoperă în pădurile din
stânga Nistrului 28 de gropi pline cu martiri. Peste 7000 de
români se opriseră să doarmă acasă, la doi paşi de graniţa cu
România sfârtecată. Un episod cutremurător, dar nu şi
singurul, din istoria noastră zbuciumată. Am rămas cu ochii
aţintiţi în gol când clinchetul soneriei a spulberat amintirile.
Era un prieten, un bun prieten, un bun povestitor. „Bună! Am
picat într-un moment nepotrivit?” „Nu! De ce?!” „Pari
abătut...” „Îmi pare bine că ai venit. Hai, intră! Cunoşti
drumul...” A trebuit să motivez totuşi expresia mea nu
tocmai primitoare. I-am relatat şi lui episodul de la Fântâna
Albă reuşind, fără să vreau, să-l aduc şi pe el la starea mea
 72

de spirit. „Am reuşit să te indispun?” „Nu este vorba de aşa

ceva. Sunt şi eu sensibil la tot ce priveşte Basarabia sau
Bucovina. Am avut, şi mai am şi acum, cunoştinţe şi chiar
prieteni basarabeni. Am auzit multe treburi de genul ăsta şi
le-am pus la suflet. Cele întâmplate în Bucovina ocupată, la
numai câteva luni de la eliberare, mi-au fost povestite de
către un coleg bucovinean, dar fără prea multe amănunte.
Acum însă, ascultându-te şi simţind durerea care te apasă,
mi-aduc aminte de o cu totul altă poveste, dacă i se poate
spune aşa, relatată de acest coleg, o poveste adevărată,
cutremurătoare prin dezvăluirea unor aspecte nebănuite ale
comportamentului instituţiilor sovietice faţă de proprii lor
soldaţi. Ascultând această poveste, punând cap la cap şi alte
lucruri auzite sau citite, am pus semnul egalităţii între Hitler
şi Stalin. Nu-i nevoie să-l citeşti neapărat pe Solzhenitsyn ca
să iei contact cu realitatea regimului sovietic, ca să nu mai
vorbim de ceea ce ne-a adus nouă acest regim. Am simţit tot
răul în toată ”splendoarea” lui pe propria piele. Mă bucur că
am ascultat-o pe maică-mea, izvor nesecat de înţelepciune,
dar nu pot şterge din memorie toate umilinţele prin care am
trecut alături de ea. E într-adevăr o vorbă mare aceea care
spune că poţi ierta, dar nu poţi uita. Este şi util să ţii minte şi
la nevoie să şi împărtăşeşti amintirile şi altora, pentru a
învăţa câte ceva din rolul răului pe pământ...” „Povestea cu
iertarea şi cu uitarea poate că sună frumos din punct de
vedere creştinesc, dar eu unul sunt convins că nu voi uita şi
că nici nu voi ierta pe aceia care au îndeplinit cu atâta
sârguinţă rolul diavolului pe pământ. Cei care mi-au ucis
bunicul şi mi-au chinuit tatăl, nu pot fi iertaţi pentru faptul că
există astfel de dictoane care, de altfel, cred, au fost create
chiar de ei. Dostoievski a spus că ”există o singură dovadă a
 73

frumuseţii absolute: Isus.” Este clar că noi, muritorii de rând,

păcătoşii de zi cu zi, nu putem aspira la o astfel de
frumuseţe. Noţiunea de absolut exclude aceasta, iar iertarea
invocată de Isus a fost de domeniul absolutului...”
„Interesant mod de a privi lucrurile! M-ai prins nepregătit
pentru o astfel de discuţie. Îţi promit să nu uit şi s-o reluăm
cu o altă ocazie. Până atunci însă, am să încerc să redau cât
mai fidel povestea colegului meu din Bucovina. Într-un fel,
pare desprinsă dintr-o altă lume, o lume a ficţiunii de dragul
ficţiunii.” Cu tot talentu-i de povestitor, de la început s-a
simţit că este marcat de subiect. Cursivitatea discursului său,
atât de fluidă altă dată, purta amprenta unei stări de emoţie
aparte. Vorbea rar, prelungind cuvintele în mod nefiresc, cu
pauze însoţite de priviri ce căutau golul. Nu căutam să-i
surprind privirea şi răsfoiam, în mod deliberat, un volum de
poezii. „Asculţi?!” „Ba daaa! Nu te opri! Încerc să fixez în
memorie toate amănuntele. Intuiesc o desfăşurare a
evenimentelor pe spaţii întinse şi chiar un posibil
deznodământ. Nu te mira! Am o experienţă bogată, dar
nefericită, în tot ce este legat de sovietici, de comunism. În
mod voit spun ”sovietici” şi nu ruşi, pentru că am o
deosebită admiraţie pentru acest popor obidit, dar măreţ în
trecutul său...” „Ai şi de ce! Literatură, muzică, pictură,
suflet. Apropo, îţi place Esenin?” „Mult! Are un limbaj atât
de bogat şi de colorat încât trebuie să cunoşti foarte bine
limba rusă ca să-l poţi savura. Iertare pentru întrerupere!” La
asta ne pricepem amândoi şi poate de aceea putem pălăvrăgi
cu atâta plăcere. Acum, revenind la mutoanele noastre, să
vezi cum se leagă uneori lucrurile între ele! Tipul de care ţi-
am vorbit, colegul meu bucovinean, s-a născut la Adâncata
de care mi-ai pomenit. În anul 1940 era în gazdă la un unchi
 74

de-al său din Suceava unde urma cursurile liceului din

localitate. Părinţii lui, amândoi învăţători la Adâncata, au
hotărât să-l trimită la un liceu cu o firmă mai bună şi au
apelat la acest unchi. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea soţie,
elevă la liceul de fete din Suceava, un liceu cu regim de
internat. Fata era şi ea din nordul Bucovinei, de la Herţa. O
idilă plină de romantism adolescentin s-a infiripat, după o
serbare la care au dansat împreună, într-o formaţie a celor
două licee. Evenimentele de la sfârşitul lui iunie 1940 i-au
surprins la Suceava iar părinţii le-au transmis să rămână pe
loc. Nenorocitul tratat de neagresiune sovieto-german îşi
dădea roadele. La trei zile de la ultimatum, pe 29 iunie,
sovieticii au intrat în Basarabia şi Bucovina ocupând, ”din
greşală”, şi Herţa.” „Da, cunosc datele problemei. Ştii că
pactul ăsta, Molotov-Ribbentrop, a fost semnat pe 23 august
1939? Acest 23 a devenit o cfră fatidică pentru noi. Aproape
o jumătate de secol, 23 august a fost sărbătoarea noastră
naţională! Interesantă a fost împărţeala pe care au făcut-o
sovieticii cu aceste teritorii, pentru a li se pierde urma
istorică. Sudul Basarabiei, împreună cu nordul Basarabiei şi
nordul Bucovinei au trecut la Republica Sovietică Ucraina,
iar ceea ce a mai rămas, mijlocul Basarabiei, s-a unit cu
”Republica Moldovenească” din stânga Nistrului şi a format
o republică moldovenească, cu limbă moldovenească şi,
culmea, cu scriere chirilică! De pe atunci a apărut şi
anecdotica întrebare la românii supuşi sovietizării, dacă nu
era cazul să editeze un dicţionar moldo-român. Ce zici de o
cafea?” „Măi, chiar dacă nu vreau, tu tot o să mă faci s-o
beau. Bine că e rece! Dar printre picături, am să-mi continui
povestea. Ion al meu, Ivan, după cum obişnuiau colegii să-l
tachineze, s-a obişnuit uşor cu statutul de nepot şi nu şi-a pus
 75

prea mule probleme legate de soarta celor ajunşi sub

ocupaţie. Unchiul său, regalist convins şi în mare măsură
filo-german, aştepta cu încredere războiul care, după părerea
lui, mijea la orizont. Hitler nu putea să mai aştepte mult
pentru a-şi realiza visul – să pună mâna pe bogăţiile marii
Uniuni Sovietice – pe care era convins că o ba zdrobi
fulgerător. Ivan asculta teoriile unchiului său fără să
înţeleagă prea mult lucru. Pentru el adolescenţa începea
promiţător. Maria era raza lui de soare, simbolul unei iubiri
eterne, întruchiparea poeziei. Vârful de lance al visurilor sale
era Bucureştiul. Maria era şi ea prinsă de visele lui Ivan, dar
o umbră acoperea deseori frumoşii ei ochi albaştri. Teama
pentru cei rămaşi acasă, situaţia ei neclară la internat, grija
pentru Andrei, fratele ei, aflat sub ocupaţie la o vârstă
periculoasă pentru noile circumstanţe – bun de luat la oaste.
Optimismul lui Ivan era molipsitor dar nu putea s-o
liniştească. Veştile care se strecurau de dincolo de noua
graniţă erau destul de alarmante. Se vorbea despre arestări,
dispariţii, deportări. Era un termen nou intrat în vocabularul
celor de dincolo şi de dincoace de graniţă, nedefinit încă
pentru nişte copii. România era sub şocul nedumeririi. Cum
a fost posibil?! Aşa, peste noapte?! Nici o împotrivire, nici
un foc de armă?! Inevitabilul începea să iasă la suprafaţă.
Andrei a fost luat la armată şi trimis la o unitate din
Kazahstan. Tatăl lui Ivan, arestat, interogat şi sfătuit să-şi
cheme de urgenţă fiul acasă. Refuzul l-a costat deportarea,
undeva în Siberia. Nu era un caz izolat. Din primele luni ale
ocupaţiei, procesul dislocării populaţiei a început în forţă.
Familii întregi erau expediate în vagoane de marfă, în
condiţii inumane, în cele mai depărtate colţuri ale marii
Uniuni Sovietice. Herţa a fost curăţată de orice urmă de etnie
 76

română. Maria a cunoscut disperarea în toată grozăvia ei.

Era însă prea copil ca să poată înţelege ceva din catastrofa
care se abătuse asupra familiei sale. La cererea Internatului,
Episcopia Sucevei a preluat cheltuielile legate de
şcolarizarea ei. Dragostea lui Ivan era nu numai necesară,
era benefică. Sufletul ei de copil s-a legat de visele lui, de
atitudinea părintească a unchiului acestuia...” „Eşi marcat de
cele relatate de colegul tău. Eu, parcă ascult poveşti legate de
copilăria mea. Toate îmi sunt cunoscute, dar le ascult de câte
ori am ocazia, pentru a le păstra nealterate în memoria care
nu iartă. Hai să ne mai oprim puţin, să mai ascultăm puţină
muzică. Propun uvertura Egmont. E atât de dramatică! Dar,
vorba aia, cui cu cui se scoate...” „Nu, nu, prefer să nu mă
opresc. Eu nu am cunoscut nici Basarabia, nici Bucovina, în
direct, cum se spune, dar suferinţa acelor vremuri nu mi-e
necunoscută, chiar dacă s-a manifestat în alte circumstanţe.
De fapt le cunoşti foarte bine. Vorbesc cam greoi, tărăgănat,
ceva neobişnuit la mine, dar sunt marcat de faptul că nu pot
reda povestea lui Ivan în maniera în care eu am auzit-o.
Tipul m-a copleşit cu multitudinea de date şi amănunte,
lucru pe care eu nu-l pot face. Au trecut ani buni de când am
auzit această poveste, pe care nu ştiu de ce o numesc
poveste, omul a şi murit între timp, iar memoria, mai bine zis
stiva de memorii, a început să sufere de uzura timpului. E
mai bine să continuăm, dacă nu te-am obosit deja...”
„O.K...let’s go!” „Haraşo! Unde am rămas? A, da! Toamna
optimismul din casa unchiului lui Ivan a luat proporţii
delirante. Toată lumea aştepta cu înfrigurare declanşarea
războiului de eliberare. Chemarea la guvernare a lui
Antonescu a dat şi mai multă apă la moara zvonurilor. Peste
noapte Hitler devenise în viziunea românilor Cruciatul care
 77

urma să izbăvească lumea de Antichrist. Nimeni nu mai

credea în valoarea reală a pactului de neagresiune încheiat
între Hitler şi Stalin. Aducerea la guvernare de către Carol al
II-lea a lui Antonescu, la 4 septembrie 1940, a încins şi mai
mult speranţele. Spre dezamăgirea românilor însă, nu s-a
întâmplat nimic, nici toamna, nici iarna, nici primăvara. Abia
la 5 martie a aflat Antonescu, de la Göring, de planul
Barbarosa, cu promisiuni de compensaţii, în cazul
participării României la campania împotriva bolşevismului.
La timpul respectiv Hitler se purta cu mănuşi cu Antonescu
fiind interesat de rezervele de petrol din România. Treaba
asta o cunosc mai bine de la bunicul meu care era mare
mahăr în lumea petrolului. Într-o zi am să-ţi povestesc mai
multe despre acest bunic, un VIP în lumea petrolului
european, ieşit din circuitul economic după război, odată cu
sosirea sovieticilor. Aşa s-a dus pe apa sâmbetei situaţia
noastră materială. Mama m-a învăţat ceva foarte sănătos: să
nu regret ce am pierdut şi să-mi construiesc viitorul meu
propriu. A fost o femeie înţeleaptă! Ei, şi a venit ziua mult
aşteptată, 22 iunie 1941. Românii, împinşi în faţă de către
nemţi, au atacat pe Prut. Lupte grele în prima săptămână, dar
la 25 iulie, Basarabia şi Nordul Bucovinei erau eliberate.
Hitler, încântat de treaba făcută de români, i-a încredinţat lui
Antonescu misiunea de a se ocupa de Transnistria şi de a
duce luptele în bătălia pentru Odesa. Ivan, Maria, şi mulţi
alţii ca ei, întorşi acasă, îşi lingeau rănile provocate de
pierderile suferite. Tatăl lui Ivan dat dispărut, părinţii Mariei
deportaţi. Nici urmă de Andrei, luat în armată. Se zvonea
doar că luptau undeva pe frontul ucrainean, cu pistolul
politrucilor în ceafă. Românii, prost echipaţi, înarmaţi cu o
tehnică de luptă demnă de primul război mondial, făceau
 78

minuni, înaintând pas cu pas spre Odesa. Unităţile germane

veneau în urma lor, profitând din plin de terenul gata
defrişat. Hitler era mulţumit: petrol, da! carne de tun de
primă calitate! Conform înţelegerii cu Mussolini, flota
italiană avea să atace pe mare. Italia era angajată deja în
operaţiuni maritime încă din vara lui 1940, culminând cu
atacurile asupra Libiei şi Somaliei, operaţiuni care s-au
întins până-n iarnă. În toamna lui 1941, au dislocat o parte
din flota din Mediterana şi au trecut, fără obstacole, Marea
Egee. S-au strecurat prin Dardanele, au făcut o croazieră prin
Marea Marmara şi s-au avântat prin Bosfor în Marea Neagră.
Vedete rapide, crucişătoare de mare tonaj echipate cu
artilerie de mare calibru, vase de mare tonaj pentru transport
de combustibil, muniţii şi infanterişti, şi în avangardă, un
submarin german de recunoaştere. Într-o linişte prevestitoare
de rele, formaţia a urmat cursul litoralului bulgăresc, apoi
românesc, şi s-a îndreptat înspre Odesa, prima ţintă a
misiunii. Părea că sovieticii erau împăcaţi cu pierderea
Ucrainei şi-şi retrăseseră flota cu gândul apărării
Sevastopolului. Nici măcar mine! Aducea a cursă întinsă
celor care ar fi atacat Odesa de pe mare. La o aruncătură de
tun, s-a dezlănţuit infernul. Artileria de coastă a început
canonada. Răspunsul a fost pe măsură. Cuirasatele şi-au
făcut datoria. Puţine obuze sovietice şi-au ajuns ţinta. Câteva
vedete rapide au fost făcute surcele. Italienii au ţintit portul
şi au făcut prăpăd. Au scos din uz câteva baterii de coastă
stârnind panică şi făcând primele victime.După numai câteva
ore de încăierare, apărarea a amuţit. Italienii nu s-au dezis şi
s-au pus pe cântat. Sub acoperirea focului, au pornit spre
port. Nici un avion sovietic! Părea o enigmă. Anecdota
spune că Stalin, ascultând rapoartele referitoare la situaţia de
 79

pe front, ar fi spus: Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră!

Macaronarii nu vor scoate nici măcar o barcă din Marea
Neagră.” „Nu e chiar o anecdotă. Fraza asta a făcut istorie şi
a fost repetată zi de zi până la sfârşitul războiului. El miza
mult pe patriotismul proverbial al ruşilor. Întreaga ţară era
împânzită cu enorme afişe pe care se puteau citi cuvintele:
Za naşu rodinu, Matuşca Rosia! Adică: Pentru patria noastră,
Mama Rusia! Stalin, chiar gruzin fiind, nu avea încredere în
”popoarele conlocuitoare”. Unităţile militare aveau scheletul
format din ruşi, fiind doar împănate cu soldaţi de alte etnii.
Tactica asta nu a dat chiar rezultatele scontate. De regulă,
etniile conlocuitoare nu-i sufereau pe ruşi ceea ce ducea la
tensiuni în cadrul unităţilor respective. Cei care se temeau
mai mult de politruci erau ruşii. Nu puţini politruci au murit
pe front de gloanţele rătăcite din armele unor astfel de
conlocuitori. Ruşii, sărmanii, erau obsedaţi de sintagma –
pohod na Sibiri. Dar, iartă-mă pentru întrerupere...” „Ivan
povestea multe lucruri cu lux de amănunte, pe care le-a aflat
de la cumnatul său mult timp după terminarea războiului. Eu
le comprim destul de mult aşa că povestea pierde ceva din
farmecul pe care-l pot avea amănuntele în redarea culorii
locale. Dar nu ăsta este scopul. Vreau, pur şi simplu, să scot
la lumină unul din multiplele fapte , sau întâmplări, pierdute
în anonimat. Italienii, cu sau fără voia lor, ţintiseră bine
portul, avariind, din păcate, celebra scară de marmoră, cu
cele două sute de trepte ale sale, calea de acces spre oraş.
Ştiu că ai fost la Odesa, aşa că poţi să-ţi imaginezi cam cum
arăta totul. Trupuri neînsufleţite, gemete, asta au găsit primii
italieni care au pus piciorul în Odesa. Spectaolul i-a îngrozit
pe tinerii puşcaşi marini. O nouă canonadă s-a dezlănţuit. De
data aceasta tunurile ruseşti au ţintit chiar portul, provocând
 80

un recul al forţelor italiene, luate prin surprindere. Mulţi şi-

au găsit moartea, alţii, răniţi, s-au pomenit zăcând alături de
cadavrele sau răniţii sovietici. Nu puţini şi-au găsit sfârşitul
în mare. Noaptea a adus o linişte apăsătoare în ambele
tabere. Nimeni nu se gândea nici la morţi, nici la răniţi. În
zorii zilei italienii reiau bombardamentele vizând, de data
aceasta, nu numai portul, dar şi întreaga arie a oraşului. În
această perioadă Odesa, ca şi alte puncte de apărare, era
împânzită cu formaţiuni militare pestriţe, fără o pregătire
specială, adevărată turmă de carne de tun. Sărmanii calmuci,
abonaţi fără voie la acest rol, nu înţelegeau nimic din
regulile războiului, încercând prin şarje de cavalerie să apere
teritorii faţă de care nu erau legaţi prin nimic. Focul
prelungit al artileriei italiene a produs un adevărat haos în
oraş şi în împrejurimile acestuia. Din nou au fost atinse
câteva baterii de coastă, dar şi câteva din cele amplasate
dincolo de oraş. Răspunsul sovieticilor s-a dovedit prea
anemic pentru a opri o nouă încercare de debarcare. La
coborârea pe uscat italienii au avut de suportat acelaşi
spectacol dezolant: morţi, răniţi, incendii şi, ici-colo, rafale
de arme automate. Din nou nici o rezistenţă la vedere.
Ordinul primit era: prudenţă! Transportarea morţilor şi a
răniţilor italieni. Operaţiunea a fost dureroasă şi anevoioasă.
În final, un alt ordin cerea ridicarea tuturor răniţilor din
armata sovietică şi, în măsura posibilităţilor, luarea de
prizoniri valizi. Despre morţii din armata sovietică, nici un
cuvânt. Transportarea morţilor şi viilor s-a încheiat târziu în
noapte, pe unul din vasele de mare tonaj din ariergardă, unde
se afla şi un spital de campanie. Italienii s-au dovedit a fi
oameni. Chiar dacă prima lor grijă a fost îndreptată asupra
camarazilor răniţi, au instalat un cort imens şi pentru
 81

îngrijirea răniţilor sovietici. Chirurgii lor nu se grăbeau, după

cum se credea, cu amputările. Aveau un interpret pentru
limba rusă, consultau, interogau, încercau să trateze rănile.
Nedumerirea se putea citi în ochii prizonierilor. Andrei, căci
la el am vrut să ajung, gândea cu amărăciune: Ăştia vor să ne
păstreze vii pentru judecată şi apoi să ne împuşte ca pe nişte
criminali de război! Noi şi criminali! Eu numai de război nu
aveam nevoie! Am ajuns în armata asta ca musca-n zăr, casa
mea nu mai e casă, părinţii? Cine ştie?! Şi nu noi i-am
atacat! Măcar să fi luptat cu români şi să fiu dus prizonier
acasă...Din prima zi când italienii au bombardat portul,
Andrei s-a ales cu umărul zdrobit şi cu o plagă deasupra
genunchiului. A rămas imobilizat pe celebrele trepte,
înconjurat de corpuri neînsufleţite. După prima debarcare,
italienii s-au plimbat printre cadavre şi răniţi, culegând
armele acestora, în general automate cu încărcătoare în
formă de tambur, barabane, cum le spuneau sovieticii. S-au
retras din cauza contraatacului lăsând pe câmpul de luptă
chiar şi proprii răniţi. La revenire, profitând de un răgaz, s-
au pus pe cărat, la început proprii răniţi şi morţi, mai apoi
răniţii sovietici şi ceva prizonieri capturaţi fără efort. Erau
soldaţi, în special români din Basarabia şi Bucovina, care
sperau ca pe această cale să ajungă mai repede în România,
să se întoarcă acasă. Când Andrei s-a pomenit pe un fel de
masă de operaţie, îngrijit de un tip zâmbăreţ, îmbrăcat în
halat alb, şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit culcat pe jos, pe o
pătură curată. Durerile, şi mai ales arsurile, se estompaseră.
Era bandajat la umăr şi la picior. Nu avea curajul să se mişte.
Când a încercat totuşi, a scos un strigăt de durere. Un alt
halat alb s-a apropiat de el făcându-i semn să stea liniştit. Un
zâmbet cald l-a făcut să uite de durere. În jurul său stăteau
 82

culcaţi alţi camarazi, bandajaţi în fel şi chip, privind

nedumeriţi spectacolul ce se desfăşura în faţa ochilor. Jocul
de-a debarcaea şi retragerea s-a repetat câteva zile în şir. De
fiecare dată italienii soseau cu noi loturi de prizonieri, răniţi
sau valizi. Medicii şi infirmierii îşi făceau datoria
conştiincios, de parcă nu tratau duşmani! Hrana săracă şi
puţină asigura, totuşi, supravieţuirea. Cei care nu prea
înţelegeau nimic din ce se întâmpla erau, în special, asiaticii.
Ei ştiau că pe front te duci să mori, să ucizi, nu să-ţi
îngrijeşti duşmanul. Numărul de prizonieri a crescut uşor la
câteva sute. Spitalul plutitor s-a pregătit să facă stânga
împrejur. Intre timp, submarinul german primind misiunea
de a se îndrepta spre Creta, a deschis calea vasului italian în
drumul spre Italia, un drum lung, din fericire fără incidente,
dar greu de suportat pentru unii răniţi. Au fost şi decese. Se
proceda la ”înmormântări” marinăreşti, procedeu aplicat,
până la urmă, şi morţilor italieni recuperaţi din portul Odesa.
Călătoria pe mare a luat sfârşit la Syracusa, în estul Siciliei.
Nu s-au terminat însă şi chinurile. Plimbarea a continuat pe
uscat, în condiţii mult mai dificile, în camioane. Ţinta era
centrul Siciliei, înspre Caltanisseta, zonă cunoscută pentru
exploatarea sulfului. Italienii aveau deja organizat un lagăr
pentru prizonierii de război şi se gândeau să folosească
această nouă forţă de muncă. Condiţiile erau precare, barăci
vechi, apă sălcie. Nici îngrijirea medicală nu a mai fost la
nivelul practicat pe vasul de război. Atitudinea gărzilor era în
schimb tolerantă, ceea ce a făcut mai uşoară aşteptarea. De
fapt, prizonierii nu prea ştiau ce să aştepte. Veşti despre
desfăşurarea războiului nu ajungeau până la ei. Rănile se
vindecau încetul cu încetul, cei recuperaţi erau scoşi la
muncă, timpul trecea mai uşor. Asta se întâmpla la finele
 83

anului 1941, când amintirea Odesei se estompa chiar şi

printre cei ce luptaseră acolo. Odesa nu a fost cucerită de
italieni. Pe la jumătatea lui octombrie, românii au ocupat
oraşul.” „Da, ştiu. În două luni românii au străbătut
Transnistria făcând, declaraţia lui Hitler, minuni de vitejie.
Pierderile însă au fost mari. Ei au fost bine primiţi de
localnici până când nemţii şi-au stabilit cartierul general la
Odesa. Dar asta, numai aşa, ca să respiri şi tu puţin.” „Măi,
ca să nu lungesc vorba, lucrurile au rămas aşa până prin iulie
1943 când aliaţii au debarcat în Sicilia, străbătând-o în marş
forţat. Au trecut în Clabria şi, şi aşa mai departe.
Evenimentul cel mai important a fost eliberarea lagărului de
prizonieri. Au fost surprinşi să vadă prizonieri sovietici aduşi
până în Sicilia. Pentru aceştia însă era o eliberare adevărată.
Numărul lor ajunsese între timp la câteva mii. O a doua
porţie de nedumerire i-a cuprins pe locatarii lagărului –
atitudinea americanilor. Nu mai era vorba de o pază propriu-
zisă, era mai mult un consemn, transmis prin semne şi vorbe
de neînţeles. O mulţime de camioane militare s-au oprit în
apropierea lagărului. Soldaţii americani s-au apropiat de
grupurile de prizonieri formate ad-hoc, oferind ţigări şi
ciocalată. Toţi încercau să spună ceva, dar nimeni nu
pricepea nimic. La un moment dat soldaţii americani s-au
retras făcând loc unui grup de militari mai arătoşi. Erau în
ţinută militară, îngrijită, dar fără însemne speciale care să
trădeze gradele, sau altceva. În urma lor venea vreo duzină
de indivizi, îmbrăcaţi în salopete şi purtând, ca pe nişte
raniţe, vermorele. Grupele de prizonieri au început să se
adune formând o mulţime liniştită, dar contrariată. Un bărbat
la vreo 40 de ani, bine făcut, făcu un semn prietenos cu
mâna, un salut care numai militar nu era. S-a adresat în
 84

engleză, cu fraze scurte, traduse pe loc de un interpret de

limba rusă. ”Sunt generalul...,n-are importanţă, şi sunt
bucuros să întâlnesc prieteni din Uniunea Sovietică.
Împreună ducem un război greu cu Germania hitleristă
pentru a salva democraţia. În clipa de faţă aveţi condiţii
foarte grele de viaţă, neigienice, departe de casă. În curând
totul se va da uitării şi în spiritul democraţiei americane veţi
putea alege singuri drumul de urmat. Veţi fi transferaţi într-
un campus, părăsit de militarii italieni, unde veţi avea cu
totul alte condiţii de viaţă. Sunteţi liberi, dar pentru o
perioadă de timp, veţi fi protejaţi de militarii americani
pentru a fi feriţi de eventuale atitudini ostile din partea
localnicilor sau chiar a grupurilor de militari italieni care mai
bântuie prin Sicilia. Să nu uităm că ei ne consideră duşmani!
Campusul este situat undeva prin sudul Siciliei, unde veţi fi
transferaţi treptat, în condiţii de siguranţă. Acum, camarazii
mei, vor trece la nişte operaţiuni de igienizare, pentru a vă
face viaţa mai uşoară. Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Dumnezeu să binecuvânteze America!” Sovieticii erau
obişnuiţi cu ovaţiile aşa că, spontan, au trecut la fapte:
America! America!...Andrei jubila. Cu lacrimi în ochi privea
cerul gândind în sinea lui: mă-ntorc acasă în România! am
terminat-o cu Uniunea Sovietică! Erau destui români
basarabeni şi bucovineni care gândeau la fel. Şi au început
operaţiunile de igienizare. Prizonierii erau rugaţi să se
dezbrace la piele şi să-şi arunce hainele în câteva locuri
prestabilite de cei cu vermorelele. O nouă stare de
nedumerire a pus stăpânire. Când grămezile de haine au fost
aprinse, după ce au fost stropite cu benzină, un murmur de
nemulţumire a răzbit din rândul prizonierilor. Generalul a
zâmbit şi a făcut câteva gesturi de liniştire. În acest timp, în
 85

incinta lagărului au pătruns două autocisterne. Au fost

instalate o serie de duşuri iar prizonierilor li s-au distribuit
săpunuri. Interpretul i-a invitat să îndrăznească şi să se
îmbăieze. Oarecum liniştiţi, oamenii au trecut la executare.
Cei care terminau baia erau chemaţi să-şi dea pe păr cu o
substanţă, plăcut mirositoare, ceva pentru despăduchiere.
Atmosfera a devenit plăcută. S-au auzit chiar şi cântece,
triste, dar necesare probabil descătuşării din inerenta teamă
care-i stăpânise. Cei cu vermorelele au intrat în barăci
pulverizând din abundenţă o substanţă, de data aceasta, mai
puţin plăcută la miros. Interpretul i-a anunţat că se vor
întinde corturi, cu pături pe jos, unde se vor putea odihni.
Vor primi haine. Aşa s-a şi întâmplat. Pachetele, descărcate
din câteva camioane, conţineau de toate: lenjerie de corp,
pijama, blugi, bluze, cămăşi, câte o cravată, un costum, o
jachetă de vânt, o şapcă, încălţăminte, săpun, pastă de dinţi,
periuţe, aparat de ras cu lame şi, şi prezervative. Toate
aranjate în cutii purtând eticheta mărimilor. Nu lipseau nici
ţigările, şi încă bune. Nedumerirea care i-a stăpânit de atâtea
ori s-a transformat într-o manifestaţie de bucurie – strigăte,
ovaţii. Generalul le făcea cu mâna şi mustăcea a mulţumire.
Dacă cei ca Andrei, proveniţi din familii mai răsărite,
savurau plăcerea cu toată intensitatea, calmucii, şi alţii ca ei,
trădau condiţia existenţei lor asiatice, puţin spus
subdezvoltate. Nu prea înţelegeau ei ce e cu hainele astea.
Un-doi, ofereau la schimb haine pentru ţigări, nu prea ştiau
ce e aceea cravată, aruncau cât-colo periuţele de dinţi,
stârnind, de data aceasta nedumerirea americanilor. Andrei
încerca o stare de jenă pe care încerca s-o ascundă stând mai
mult cu spatele spre binefăcătorii lor. Un lucru deosebit s-a
întâmplat totuşi cu această mulţime pestriţă. Mulţi au înţeles
 86

că sunt cu adevărat aliaţii Americii, că amaricanii nu sunt

nişte capitalişti sălbatici, aşa cum li s-a propovăduit nu cu
mult timp în urmă, că sunt prietenoşi şi darnici. Să se ocupe
de nişte amărâţi un general în persoană! Ce lecţie bună ar fi
fost pentru nişte politruci de-ai lor, dacă s-ar fi găsit şi ei
acolo unde se murea pentru Mama Rusia! Probabil că li s-ar
fi explicat că nu era decât propagandă capitalistă, că
americanii au ajuns bogaţi pe spinarea altora. Cam asta era
atmosfera din lagărul eliberat, iar atitudinile hazlii nu au
lipsit...” „Ai obosit? Hai să ne mai dezmorţim picioarele!
Ştii, nu este exclus ca acel general să fi fost chiar Patton,
omul surprizelor. Era în Africa cu celebrele sale blindate
când a primit dezlegarea să debarce în Italia, plan care, de
altfel, îi aparţinuse. A ales Sicilia, a străbătut-o în marş
forţat, s-a oprit la Syracusa, să se închine memoriei lui
Archimede, a luat-o spre centru, apoi spre Nord-Vest, pentru
a trece în peninsulă pe la Messina. Niciodată nu şi-a lăsat
spatele descoperit. Înainta, dar se şi rotea, pentru a elimina
orice surpriză. Era admirat, temut şi iubit! Ocazia cu lagărul
de prizonieri sovietici nu-l putea lăsa indiferent. Era şi el,
cumva, omul imaginii şi nu putea să scape o situaţie cu iz
diplomatic. Chiar dacă nu el a fost generalul prezent în
lagărul de prizonieri, sunt convins că toată povestea a fost
construită de el.” „Măi, e posibil. Cert e că Andrei nu a
pomenit nici un nume. Treptat oamenii au fost transeraţi în
campusul de lângă Syracusa unde condiţiile erau cu totul
altele. În primul rând clima. După dogoarea din centrul
Siciliei, aerul proaspăt mediteranean era o binefacere.
Situaţia prizonierilor eliberaţi a rămas, totuşi, incertă.
Americanii nu căzuseră încă la o înţelegere cu sovieticii
asupra modului de transfer al acestora către Uniunea
 87

Sovietică. În timp ce sovieticii cereau predarea acestora in

corpore, americanii afişau principiile democraţiei,
considerându-i pe foştii prizonieri oameni liberi, respectiv,
cu dreptul de a-şi hotărî singuri soarta. Americanii nu s-au
mulţumit numai cu aceste tratative, ei s-au apucat să-i pună
în temă şi pe ”prizonierii liberi”, cum le plăcea să le spună.
Ei le-au făcut trei propuneri. Să aştepte terminarea războiului
şi să primească statutul de oameni liberi putând să meargă
care încotro, să se pronunţe pentru întoarcerea imediată
acasă, sau, să accepte să facă instruire militară pe lângă
unităţi americane pentru a se putea întoarce, la nevoie, pe
front. În cea de a treia variantă urmau să fie supuşi regulilor
vieţii militare, cu o soldă formală de cinci dolari pe lună. A
fost o găselniţă grozavă pentru a le da o preocupare
permanentă. Componenţa era pestriţă şi ca atare şi răspunsul
la cele trei întrebări nu putea fi decât pestriţ. Primii care şi-
au manifestat dorinţa de a se întoarce au fost asiaticii, în
speţă calmucii. Basarabenii şi bucovinenii oscilau pentru
varianta rămânerii până la terminarea războiului, convinşi
fiind de faptul că victoria sovieticilor însemna şi
permanentizarea stăpânirii teritoriilor ocupate în 1940. Ruşii,
ucrainenii, şi alţii ca ei, se gândeau la dolari. Nu ştiau nimic
despre valoarea dolarului, reţinuseră că era mijlocul
stăpânirii popoarelor, al exploatării, dar bănuiau că era calea
spre îmbogăţire. În sinea lor americanii se amuzau,
demonstrând, mai fără de perdea, o doză mare de cinism.
Totuşi, cei care optaseră pentru dolari, au fost transferaţi într-
un alt campus, pierzând astfel legătura cu foştii lor camarazi
de arme, cum era şi normal. Pentru cei care manifestaseră
dorinţa de a se întoarce acasă, au început tratative directe cu
sovieticii, tratative, cumva, trase de păr, din vina ambelor
 88

părţi. Cei care aşteptau terminarea războiului, erau şi cei mai

liniştiţi. Aleseseră varianta care le surâdea cel mai mult
americanilor. De ce?! Era greu de înţeles. Urmăreau ei ceva
pe linie de propagandă. Aşteptarea era, totuşi, grea şi din
cauza nasiguranţei ascunse în propunerea americanilor. Mai
era şi dorul de casă şi veştile contradictorii de la radio.
Prindeau şi Bucureştii şi Moscova. Sovieticii câştigau teren
şi se părea că nimic nu-i va mai putea opri. Pentru
basarabeni şi bucovineni asta însemna rămânerea pe vecie
sub stăpânirea lor. Andrei se întreba dacă nu cumva şi soarta
României nu era pecetluită. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva,
atunci în care Românie avea să se întoarcă? Ca el gândeau şi
alţii. Gândul trecerii în grupa celor ce urmau a fi trimişi
acasă a început să încolţească. De rămas în occident nici nu
putea fi vorba. Acasă însemna, oricum, sub sovietici.
Evenimentele începutului de an 1944 aveau să-i confirme
presupunerile. Aliaţii, speriaţi oarecum de înaintarea
nestăvilită din Est, au forţat frontul din Italia, s-au bătut la
Cassino şi în iunie au ocupat Roma dându-i pe nemţi peste
cap. Tot în iunie a avut loc şi debarcarea din Normandia. Şi
sovieticii, şi aliaţii trăgeau, care mai de care, să ocupe cât
mai mult din Europa. Cu o strângere de inimă caracteristică
luării marilor hotărâri, Andrei s-a prezentat la comandantul
campusului şi şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce acasă.
Aşa s-a alăturat el, împreună cu alţi români, grupului de
asiatici pregătit pentru plecare. Din cele câteva mii de
prizonieri se formase un grup de 50 de oameni. Cei mai
fericiţi erau calmucii. Cântau de dimineaţă până seară. Era
un semn de bună dispoziţie specific acelor oameni
neobişnuiţi cu viaţa sedentară, îndrăgostiţi de animale şi în
special de cai. Andrei a devenit calul de bătaie al întrebărilor
 89

fără răspuns. De unde putea şti el cum vor evolua lucrurile,

cum vor fi primiţi acasă? Erau întrebări care îl frământau şi
pe el. Răspunsul era o enigmă. De la înrolare nu mai primise
veşti de acasă. Din auzite aflase de nenorocirile care se
abătuseră asupra celor din Herţa. Despre ai lui însă, nu ştia
nimic. Au fost transportaţi în Turcia, undeva pe lângă munţii
Ararat, aproape de graniţa cu Armenia. Acolo urma să se
facă predarea oficială. Erevanul era aproape. Un oraş
frumos, cu oameni primitori din fire. Speranţele într-un
viitor pozitiv au început să înflorească. Cu rănile pe care le
primise, Andrei spera într-o lăsare la vatră imediată. Şi a
sosit şi ziua cea mare. Încărcaţi cu valizele pnine de tot felul
de lucruri, cadouri primite de la americani la părăsirea
Italiei, încfadraţi de militari americani în echipament de
război, cu inimile bătând să se spargă, prizonierii s-au
apropiat de punctul de trecere al frontierei. O îmbrăţişare
frăţească între grănicerii sovietici şi americani a ridicat
ştacheta speranţei. După formalităţile de predare, coloana,
costumată în civil, stârnind zâmbete ironice în tabăra
sovietică, a trecut, cu paşi nesiguri, linia de demarcaţie.
Americanii s-au întors la maşini agitând braţele în semn de
rămas bun. Grănicerii au făcut semn coloanei să-i urmeze
într-o pădure, unde, noii sosiţi au fost îmbarcaţi în camioane
militare, de provenienţă americană. Au urmat şoseaua spre
Erevan într-o tăcere apăsătoare. Nici un cuvânt nu a fost
adresat celor întorşi acasă, de bună voie.” „Cred că aş putea
continua povestea în locul tău. Am cunoscut prea bine lumea
lui Stalin ca să nu intuiesc ce a urmat.” „Crezi?! Ar trebui să
te las să scrii ce ai în cap şi apoi să confruntăm cu povestea
mea. Dar, hai să n-o mai lungim! Nedumerirea repatriaţilor a
crescut brusc atunci când au fost invitaţi să coboare din
 90

maşini într-o zonă pustie, la marginea căii ferate, unde

staţiona o locomotivă legată de câteva vagoane de marfă. O
trupă înarmată cu automate a coborât dintr-un vagon făcând
un lanţ în jurul nenorociţilor care nu mai înţelegeau nimic,
sau, mai bine zis, nu voiau să înţeleagă. La un ordin dat de
comandantul trupei, valizele au fost depuse într-unul din
vagoane, iar cei cincizeci de nefericiţi au fost împinşi, cu
toţii, într-un singur vagon. Odată uşile vagoanelor blocate,
trenul s-a pus în mişcare. Călătoria fără de sfârşit începuse.
O călătorie lungă, istovitoare, de exterminare premeditată,
fără mâncare, fără apă. Oameni înghesuiţi, rezemându-se
unii de alţii, gemând de durere şi oboseală, făcându-şi
nevoile fireşti pe loc, nu îndrăzneau să comunice între ei. Cei
care leşinau, riscau să fie striviţi de picioarele confraţilor de
suferinţă. Cinci zile fără haltă! Nu departe de Taşkent, trenul
a oprit aproape de malul unui râu. Au fost lăsaţi să coboare,
să bea apă din râu, să se spele, aşa îmbrăcaţi cum erau, să se
trântească pe jos. Li s-au distribuit un fel de pesmeţi. Un
calmuc, simţind libertatea pe care o oferea imensul spaţiu, s-
a aruncat în apă şi a înotat vârtos spre celălalt mal. O rafală
bine ţintită a pus capăt temerarei încercări. Dacă a fost un act
necugetat sau o încercare deliberată de sinucidere, nimeni nu
a putut afla. Oricum, a fost un avertisment ferm. Înainte de
reîmbarcare, deţinuţii, pentru că asta ajunseseră, au fost puşi
să cureţe interiorul vagonului. Un miros pestilenţial răzbătea
din vagonul carceră. A urmat o nouă săptpmână de chinuri.
Aceleaşi condiţii, acelaşi drum istovitor. Oamenii se
transformau, încet-încet, în fiare. Într-un spaţiu atât de
limitat se iscau, fără vreun motiv anume, adevărate bătălii.
Primii răniţi şi primele decese. Cei rămaşi, încă, lucizi,
încercau să atragă atenţia soldaţilor însoţitori cocoţaţi pe
 91

acoperişurile vagoanelor sau pe tampoane, bătând cu pumnii

în pereţii vagonului şi strigând după ajutor. O rafală, prin
acoperişul vagonului, a pus capăt vacarmului. Câteva
cadavre în plus, călcate în picioare, gemete. O nouă haltă,
încă zece oameni mai puţin. Nu era pentru prima oară când
Kazahstanul era martorul acestui pohod na Sibiri. Ţinta era
Siberia Meridională, undeva în estul marelui lac Baikal, zonă
care devenise celebră încă din timpul imperiului ţarist. Aici
erau expediaţi ocnaşii politici, alături de criminali, pentru a
munci şi muri. Aici au ajuns şi prizonierii eliberaţi de
americani şi predaţi sovieticilor, după propria lor voinţă!
Andrei, înnebunit de cele ce i se întâmplau, murmura
obsesiv: mă-ntorc acasă, mă-ntorc acasă...Spera să fie doar
un coşmar din care urma să se trezească. S-a trezit îmbrăcat
în zeghe, interogat de doi indivizi în civil, cu picioarele în
lanţuri de care era fixată o bilă grea. Acuzat de trădare!? Era
prea de tot! Luat la întrebări din două direcţii, cu un
proiector puternic în faţă, trebuia să repete la nesfârşit
acelaşi răspuns - n-am trădat, am fost rănit, am fost capturat
– fără ca întrebările absurde şi acuzele să înceteze. Scenariul
era cunoscut din auzite, dar ceea ce se întâmpla depăşea
orice imaginaţie. Condamnat la muncă silnică pe viaţă – a
sunat ca un tunet! Nu mai auzea, nu mai înţelegea nimic. S-a
pomenit, alături de confraţii scăpaţi cu viaţă, pe un şantier de
spart piatră, muncind din zori şi până seara, izbind cu
târnăcoapele şi baroasele nişte iviri de stâncă dură,
ucigătoare. A supravieţuit. La zece ani de la terminarea
războiului a fost graţiat, dar cu domiciliu stabil în zonă
pentru încă cinci ani. Căsătorit cu o fostă ocnaşă, într-un sat
de ocnaşi, fără nici o veste de acasă, trăia sperând într-o
minune. Singura consolare erau cei doi copii. Clima blândă
 92

din zona lacului i-a prins bine. A ajuns miner, apoi maistru.
După cincisprezece ani de aşteptare a primit aprobarea să
facă o călătorie în Bucovina sovietică, încorporată în
Ucraina. Părinţii dispăruseră fără urmă. Maria, rămasă în
România, era căsătorită cu Ivan. A dat de urma lor, dar n-au
putut să se întâlnească. Condiţiile nu erau încă destul de
coapte pentru asemenea vizite. El nu putea trece în România,
ei nu aveau curajul să se întoarcă acasă. Andrei şi-a scris
povestea pe îndelete şi a transmis-o, printr-un localnic, lui
Ivan. Ivan mi-a relatat-o mie.” „Am bănuit o parte din final,
dar realitatea a depăşit imaginaţia mea. Oare câte astfel de
poveşti adevărate au marcat viaţa celor care au cunoscut,
direct sau indirect, Uniunea Sovietică?!” „Majoritatea, cred,
nici nu au fost povestite. La acea vreme, nici noi nu ne prea
bucuram de prea multă libertate, iar când nu eşti liber, nu ai
încredere în oameni. Mai păstrez şi eu în memorie destule
poveşti adevărate, trăite şi nu auzite, care pentru mulţi ar
putea fi simplă ficţiune sau imaginaţie bolnăvicioasă. Poate
ar merita să încerc să le sistematizez. Au cam început să se
estompeze...Cred că e momentul să ne despărţim, iar eu s-o
iau spre casă...”

25.06.’03
Bucureşti
 93

Lui Tit !

Dialog

Sunt atâtea întrebări pe care mi le pun! Este greu să-mi

dau răspunsuri plauzibile deaoarece este greu să fiu obiectiv.
Ah, memoria asta! Am citit atâtea lucruri scrise de atâţia şi
despre atâtea încât încep să regret că am făcut-o. Fără să
vreau fac slalom printre ideile altora şi, oricât de
îndemânatic îmi par, mă pomenesc izbit de elasticitatea
obstacolelor întâlnite. Mereu şi mereu, gândurile-mi sunt
biciuite de gândurile altora. Aşa o fi şi cu alţii?! Oare
gândurile mele ar reuşi să le interfereze pe ale altora,
tulburându-le originalitatea? Nu ştiu, pentru că n-am publicat
niciodată nimic. (-De ce?) Simplu! Niciodată nu am avut o
părere prea strălucită despre mine. Am fost înclinat prea des
să acord prea multe atuuri altora. Admirându-i sincer, nu
rareori i-am supraapreciat, acordându-mi astfel o notă prea
mică. E bine ce-am făcut? Ar fi fost bine dacă aş fi fost
suficient de exigent cu ei. M-ar fi scutit de o judecată prea
aspră făcută asupra-mi. Uite, să-mi dau un exemplu. In
adolescenţă am fost prieten cu un fel de ”copil minune”. Era
cu un an mai mic, foarte dotat. M-a ajuns din urmă, dând
două clase într-un an. Da, pe atunci se putea încă. Erudit,
autodidact într-ale limbii franceze, ne împresiona prin
siguranţa lui. Scria şi ne citea, într-un cerc restrâns. Ne
adunam în mansarda lui văruită, purtând pe pereţii strălucitor
 94

de albi, citate, multe citate, scrise fără nici o ordine, cu

cărbunele. Fără nici o ordine, doar aparent. Dacă începeai să
le răsfoieşti, şi asta o făceam întotdeauna când ajungeam în
acel ”sanctuar”, dacă le răsfoiai spun, alunecai într-o stare de
beţie, într-o stare de euforie bachusiană ce te îndemna să
continui să bei. Era un ceremonial în alb şi negru pe care-l
săvârşeam în linişte şi fum - se fuma mult – fără comentarii.
Urmau lecturile – schiţe, nuvele, frânturi de impresii. De pe
atunci avea un timbru uşor răguşit care-i conferea o notă de
”bărbăţie”. Nu poza! Erta felul lui de a fi. Ascultându-l, cum
numai în anii adolescenţei o poţi face, noi, de fapt, îl
răsfăţam. Prin anii ’47 – ’48, şi noi, şi el, eram ”monarhişti”
convinşi. Ştia multă istorie pe care o exploata din plin în
scrierile lui. Avea ceva fascinant şi despotic. Era minunat de
sigur pe el. Dacă ştia că îl admir atât? Nu, nu! Eram prea
timid şi bolnăvicios de modest ca să mă manifest. Pe vremea
aceea cochetam cu poezia. Versificam relativ uşor. O făceam
numai pentru plăcerea mea. Numai noaptea. N-am îndrăznit
să-i spun, să mă manifest în ”cenaclul” care-i aparţinea în
exclusivitate. M-am închinat talentului său şi am făcut un
jurământ: să nu păstrez nimic! Să scriu ca să mă descarc, dar
să rup. Şi am rupt. Au trebuit să treacă multe decenii ca să-
mi calc jurământul. Între timp am făcut politehnica!? Am
ajuns inginer. El a făcut literele în joacă. Era şi normal!
Odată cu instaurarea Republicii, conţinutul lecturilor din
”cenaclu” a devenit ”subversiv”. (-De ce?!) Mi-aduc aminte
cum într-o noapte de iarnă, ne-am adunat în curtea liceului,
care mai era, încă, confesional, şi am manifestat pentru rege.
Directorul, preot ortodox, cunoscut pentru severitatea sa, ne-
a vorbit de la o fereastră a etajului unu, cum să spun? ca unor
copii răi. Ne-a vorbit de părinţi, de urmări, de situaţia lui,
 95

încheind cu mult patos cu îndemnul de a merge acasă. Nu

mult după acea seară liceul n-a mai fost confesional iar
câţiva nu au mai venit la şcoală. Tremuram conspirativ
deoarece cu doi dintre dispăruţi eram bun prieten. Doi băieţi
minunaţi, au întrerupt pentru mulţi ani drumul şcolii. Nu,
liceu, nu, facultate! Când au ieşit, marcaţi de suferinţă şi
neînţelegere, au recuperat cu greu timpul pierdut şi s-au
retras în anonimat. Nici eu, şi nici mulţi alţii, nu i-am
contactat!? (-De ce?!) Eram deja nişte îndoctrinaţi, cu o doză
de teamă sădită în noi care era mai puternică decât vrerea.
(-Şi Tit?) Tit?! El a urmat un drum ”firesc” pentru acele
vremuri. Nu ştiu dacă a distrus ceea ce scrisese în minunata-i
adolescenţă, dar ştiu că talentul l-a ajutat să se ”încadreze”,
să abordeze subiecte ”convenabile”, dar, dar fără strălucirea
de altădată. Cel puţin pentru mine...A scris un roman ”bine
primit!, promiţând o carieră literară, a scris lucrări de mici
proporţii care s-au transformat în scenarii, a scris, a scris ca
să trăiască bine. Mult timp a fost la modă, deputat, cu tot
tacâmul care se impunea. Eram lovit în amorul propriu, dar
aşteptam romanul vieţii, care nu a mai venit. Nu l-am căutat.
Ne-am întâlnit întâmplător. Dar, apropo de roman. Ce m-a
deranjat cel mai mult a fost modul în care a folosit micile
slăbiciuni, cusururi, ale unui minunat om şi dascăl. Titi, cum
i se spunea printre elevi, profesor de istorie, un singuratic, ne
ţinea nu cursuri de istorie, ci adevărate prelegeri, demne de
un auditoriu academic. El nu iubea istoria, o trăia! Cu
Napoleon o lua razna, ignorând manualul, purtându-ne pe
urmele marilor campanii. Descoperise în Tit un posibil
prieten. Îl admira, îl încuraja, îl asculta în tăcere. Credea cu
toată fiinţa însingurării sale într-un viitor aparte al acestui
adolescent neobişnuit. L-am întâlnit după mulţi ani, cocoţat
 96

pe un colţ de stâncă, admirând, sau, mai bine zis, savurând

marea. Era scimbat, oarecum îmbătrânit. A rămas mişcat de
faptul că l-am recunoscut şi abordat. Mi-a depănat amintirile
anilor de liceu. Brusc şi-a adus aminte de mine. Când l-am
întrebat de Tit, s-a posomorât. După o tăcere apăsătoare, m-a
întrebat dacă am citit romanul. Apoi a adăugat: nu avea voie
să-mi facă aşa ceva! Eu l-am iubit ca pe un prieten. Să mă
folosească drept model pentru un personaj grotesc! Şi cum?!
Folosindu-mi defectele! Groaznic! Nu-l voi ierta
niciodată!...Mi-a părut bine! La revedere! Şi a plecat
lăsându-mi mie gustul amar al înstrăinării, căci din acea
clipă am simţit că acel roman mă înstrăinase de idolul
adolescenţei mele. (-L-ai mai întâlnit?) Ultima oară înainte
de revoluţie, pe Ana Ipătescu. Am schimbat câteva banalităţi,
după o îmbrăţişare căreia i-am răspuns cu căldură. Mi-a dat
telefonul, mi-a spus unde stă, mi-a spus să-l caut. Nu, nu l-
am căutat! La despărţire mi-am dat seama că mă depărtam
de un om obişnuit şi mi-am adus aminte de jurământ.
Oricum, îl călcasem. (-Cum aşa?) Mai bine m-aş întreba de
ce am făcut acest jurământ!...

10 nov.’91
Bucureşti
 97

Lui Gusty şi Miron !

NIHIL SINE DEO !

„Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează

un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie
legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc,
dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile
astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament,
iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur
am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să
încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în
memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu
tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe
margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din
câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?...Deviza
străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă
pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste
lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii,
nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al
oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are
valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47
au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se
cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se
 98

anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la

Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de
Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână
de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. În periplul
prin Ţară nu apucase să se lase legat nici de Călăraşi, nici de
Râmnicul Sărat, nici de Beiuş. La Gojdu reuşi să se
acomodeze, să se apropie de colegi – Gusty, Miron, Pavel,
Nelu şi, mai ales, Tit. Cei mai năbădăioşi pentru acele
vremuri erau Gusty şi Miron, un neamţ şi un fiu de popă.
Când totul în jur căpăta un pronunţat aspect de conspiraţie,
de supraprudenţă, ei dădeau drumul la limbă şi, mai în
glumă, mai în serios, afişau ”convingerile” lor monarhice.
Sosirea de la Arad a lui Tit, mansarda de pe strada
Castanilor, lectura în cenaclu ”închis” a încercărilor sale
literare, spiritul regalist al acestora, pueril în aparenţă, au
întărit încet-încet, contrastul dintre aerul mansardei şi teama,
confuzia de afară. O notă aparte, de revoltă etalată, a adus-o
Nelu. Era primul caz concret de confirmare a temerilor ce se
furişau din aşternutul aşteptării. Arestarea fără explicaţii a
unui avocat de renume, posesor al unei averi impresionante
şi al unor atitudini vădit anticomuniste, oficializa oarecum
noua stare de lucruri. Exmatricularea lui Nelu a adus în
sufletele prietenilor săi adolescenţi o nelinişte, o stare de,
încă, ascunsă revoltă. Ceva îi îndemna să fie prudenţi, să-şi
etaleze cu mai puţin zgomot convingerile, ba mai mult,
preocupările. Noţiunea de conspiraţie începea să prindă
forme. Timpul avea să le dea dreptate. Bomba de la 30
decembrie ’47 a elucidat în mod dur, dar sigur, rolul jucat de
prietenii de la răsărit. Confuzie, teamă, stereotipe întrebări –
ce mai urmează?! – ieşeau din gura părinţilor. Ce a urmat se
ştie. Ce nu se ştie, sunt multele mici-mari întâmplări,
 99

acoperite inerent de anonimat. Cinsprezece-douăzeci de

prieteni din ultimele două clase de liceu, au hotărât să-l
colinde în Ajun de An Nou, pe director. Aşa era obiceiul. De
data asta însă, s-a renunţat la colegele de la Oltea. Era
normal pentru starea de veghe ce se instalase în oraş. Tit
urma să improvizeze ceva. Era specialitatea lui. Cu o
jumătate de oră înainte de miezul nopţii, grupul de
colindători la care se alăturase şi minunatul profesor de
istorie, Titi pentru elevii şi prietenii lui, chemat în ultimul
moment de Tit, pătrunse în curtea liceului. În faţa geamurilor
apartamentului directorului, grupul începu, paşnic, colindul
cu simpla strigare – primiţi cu pluguşorul? Catană apăru la
geam cu un zâmbet promiţător, dar grav. ”La mulţi ani!
Trăiască Regele!” erau vocile lui Gusty şi Miron.
Nedumerire în privirea directorului, nedumerire în privirile
multor colindători. ”Trăiască Regele Mihai! Trăiască
Monarhia! Trăiască România Mare! Uraaa!” ”Linişte! Măi
copii, ce aveţi de gând?! Vreţi să ne închidă şcoala?! Vreţi să
mă vedeţi arestat?! Copii, ascultaţi, eu am trecut prin multe,
mergeţi direct acasă, nu vă expuneţi inutil, aveţi grijă de
părinţii voştri! Nu vă daţi seama ce consecinţe poate avea
colindul vostru?!” ”Regele Mihai, Regele Mihai, Regele
Mihai înapoi pe tron!” ”Elevi, sunt directorul vostru, îmi
datoraţi ascultare, am datoria să vă îndrum, să vă protejez!
Sunteţi ca şi copiii mei, ascultaţi-mă! Mergeţi acasă, direct
acasă, şi nu în grup! împrăştiaţi-vă, şi cât mai repede! Vă
implor!” Dezamăgirea din ochii colindătorilor era
dezarmantă. O stare de neputinţă cuprinse, ca prin hipnoză,
întregul grup. ”Domnul Director are dreptate...suntem
martorii unor evenimente tragice, a unor zile grele. Cine ştie
ce ne mai rezervă viitorul?!” ”Tocmai Dumneavoastră, dom’
 100

profesor?!” ”Da, tocmai eu! eu v-am predat istoria adevărată.

De acum, cine ştie ce istorie veţi învăţa?! E mai înţelept,
trebuie să vă opresc, sunteţi prea tineri pentru analize, veţi
creşte şi veţi avea timp să fiţi voi înşivă! Hai, vă rog!”
Cuvintele lui ”dom’ profesor” au tăiat din rădăcină avântul
colindătorilor. Cu capetele plecate, fiecare, care încotro, fără
ţintă, cu o mare dezamăgire în suflet. Da, memoria asta! Îşi
dădu seama că nu va putea uita niciodată acele clipe de
disperare, de dezorientare, de durere. Confesionalul
desfiinţat, Gusty şi Miron în puşcărie! Oare de ce numai ei?!
Nu va afla niciodată! Luă un creion, o foaie şi scrise – Nihil
sine Deo! Schimbă titlul – Nu-i o lozincă... Nu-i o lozincă, e
un crez/ Umplea pe vremuri inimi toate/ Chiar de-a-nţelege
nu se poate/ Eu monarhia o votez!// Era regat când m-am
născut/ Şi România era Mare/ Şi Dunăre şi Nistru-n zare/ Şi-
o Basarabie drept scut.// Politica? ca peste tot!/ Partide-n
luptă-nverşunată/ Azi povestim c-a fost odată/ Când votul
era numai vot!// Când ţărănişti şi liberali/ Drept garanţie-
aveau un rege/ Ştia de Dumnezeu, de lege/ Luptând numai
cu cei venali.// Un Carol, Ferdinand, Mihai/ Ne-au dus, de
fapt, în Europa/ Azi într-un ritm de hopa-hopa/ Visăm s-
ajungem iar în rai.// Ne-am complăcut să stăm în iad/
Trădând credinţa milenară/ Acum, când iar e primăvară/ Spre
Rege să găsim un vad... „Ce zici?! Merge?” „Îmi place, n-o
trimiţi?” „Nu, poate, într-o zi am s-o trimit personal regelui,
cine ştie...”

3 ian.’98
Bucureşti
 101

1 Decembrie 1999 !

De mic copil, mai bine zis, de când mă ştiu,

sărbătoarea naţională a României a fost 10 Mai. Eram
mândru, căci de 10 Mai îmi serbam ziua de naştere. Au
trecut anii şi tăvălugul comunist a rescris istoria şi ne-am
pomenit cu 23 August, având la bază o motivaţie ”originală”.
Am trecut şi peste această etapă şi după ”revoluţia” din ’89,
în loc să ne întoarcem la Decembrie 1947, am renegat
trecutul, ne-am apucat să construim o nouă republică, să
facem o nouă constituţie, să alegem o nouă sărbătoare
naţională! Aşa am ajuns la 1 Decembrie, gândind la Marea
Unire din 1918, ziua aleasă având o conotaţie specială în
viaţa poporului român. Alba Iulia a ajuns, pentru o zi,
capitala României, locul desfăşurării marii sărbători. Ziua
era însă sărbătorită nu numai la Alba Iulia, cum era şi firesc,
ci pe întreg teritoriul Ţării. Dar anii nu stau pe loc şi, odată
cu trecerea lor, ceva s-a schimbat fără ca această schimbare
să pară că ne afectează. În multe capitale de judeţ, interesul
pentru organizarea festivităţilor a scăzut alarmant, iar Alba
Iulia a devenit un fel de câmp de bătaie electorală aducând
nori peste lumina acestei zile. Pe ziua de 1 Decembrie 1999,
după orele prânzului, ascultam relatările reporterilor postului
Radio România Actualităţi, fără a mă concentra asupra lor.
Când am auzit pomenit numele oraşului Ploieşti, am ciulit
urechile. Reporterul, cu o voce dezamăgită, ca să nu spun
 102

consternată, descria atmosfera de totală nepăsare care

domnea în acest oraş care, în 1977, cu mult fast, sărbătorise
400 de ani de la ”descălecarea” lui Mihai Viteazul pe acele
meleaguri şi dezvelise în prezenţa Preşedintelui Senatului şi
a Primului Ministru, ecvestra lui Mihai Viteazul, opera
sculptorului Nicolae Kruch. Reporterul era dezamăgit de
lipsa de respect din partea autorităţilor locale, care au tolerat
absenţa drapelului României pe faţadele unor instituţii de
stat aparţinând Ministerului de Interne, Ministerului
Apărării, Băncii Naţionale, etc., scoţând, prin contrast, în
evidenţă, atitudinea unor instituţii private. Ascultam şi nu-mi
venea să cred! Persoana care coordona aceste transmisii,
încerca să atenueze cele relatate, dar fără succes în faţa
convingerii cu care erau transmise ştirile despre sărbătorirea
lui 1 Decembrie la Ploieşti. Am rămas blocat nemaiputându-
mă concentra asupra celorlalte relatări. Totuşi, când a fost
pomenit oraşul Alba Iulia, am tresărit plin de speranţă. Eram
convins că în preajma întâlnirii de la Helsinki, vom fi destul
de lucizi pentru a nu ne da în spectacol. Nu a fost să fie aşa!
Reporterul se străduia să prezinte în culori cât mai vii
atmosfera de sărbătoare ce se instala în capitala Unirii. Şi a
”reuşit”! A ales un moment într-adevăr sărbătoresc, dar nu şi
patriotic. Sărbătoritul era Nicolae Furdui Iancu. Lumea
înarmată cu steaguri tricolore în jurul, de alt fel, foarte
apreciatului nostru cântăreţ, pentru autografe. Nimic
neobişnuit, numai că vedeta ovaţionată împărţea autografe
pe steagurile tricolore!? Da, da! Ca la meciuri, numai că pe
post de tricouri, şepci sau mingi, era tricolorul românesc! M-
a trecut un fior rece şi am oprit maşinal transmisia. Intrigat,
am urmărit seara transmisiunile diferitelor posturi de
televiziune şi am înghiţit amarul, cum se spune, pân’ la fund.
 103

Huiduieli în faţa stindardului Ţării, huiduieli în faţa

jurământului de credinţă al tinerilor ostaşi, huiduieli la
trecerea preşedintelui Ţării! Se pare că s-a transmis şi la
TVR-Internaţional, sau cum i s-o fi spunând, deoarece, după
două zile, am primit un telefon din străinătate, dintr-o ţară
recunoscută unanim civilizată, şi, la înmtrebarea ”ce se
întâmplă la voi?!”, în loc să răspund, am dat din umeri a
neputinţă. Ziarele au vuit, s-au adus acuzaţii opoziţiei, s-a
contraatacat. Cum însă absurdul atinsese piscuri de
neimaginat, trebuia să se caţere şi cineva în vârf, la vedere.
Când am văzut cine se cocoţase, n-am putut să mă declar
surprins. Era atotştiutorul lui Iliescu, palavragiul, cum am
auzit că i se spune, exponentul cel mai reprezentativ al
vechiului sistem, nimeni altul decât d-l Paşcu. Găselniţa lui
fără de replică suna cam aşa: totul a fost o diversiune
organizată de exponenţii aflaţi la putere! Ce mai, ca pe
vremea lui Iosif Visarionovici...

11 Dec.’99
Bucureşti