SINTEZE An I Sociologie-Psihologie

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
SINTEZE
Anul I. Învăţământ la distanţă
Autori: Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu
Prof. univ. dr. Mihai Golu
Prof. univ. dr. Grigore Nicola
Prof. univ. dr. Nicolae Radu
Prof. univ. dr. Florian Tănăsescu
Conf. univ. dr. Carmen Furtună
Conf. univ. dr. Corneliu Stanciu
Lector univ. drd. Claudia Buruiană
Lector univ. drd. Beatrice Manu
Lector univ. dr. Cristian - Mihai Pomohaci
Lector univ. drd. Dan Roşca
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sinteze, anul I, învăţământ la distanţă, Facultatea
de Sociologie-Psihologie / coord. Carmen Furtună,
Nicolae Lungu, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2005
388 p., 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-382-5
I. Furtună, Carmen (coord.)
II. Lungu, Nicolae (coord.)
159.9(075.8)
316(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
Specializarea Sociologie
Specializarea Psihologie
SINTEZE
Anul I
Învăţământ la distanţă
Conf. univ. dr. Conf. univ. dr.
CARMEN FURTUNĂ NICOLAE LUNGU
coordonatori
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2005
Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 11.10.2005; Coli tipar: 24,25
Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83
Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
CUPRINS
Cuvânt înainte ……………………………………………….……… 13

DISCIPLINE OBLIGATORII
SOCIOLOGIE GENERALĂ
(Conf. univ. dr. Carmen Furtună)
Obiective …………………………………………………….……… 15
Semestrul I
I. Perspectiva sociologică …………………………………………... 15
1. Cunoaşterea comună (spontană) despre societate, bunul-simţ
sau „raţionalitatea eronată” ...……………………….………… 15
2. Cunoaşterea ştiinţifică ………………………………….……... 16
3. Sociologia – definire, origini, devenire ……………………….. 18
4. Neutralitate axiologică şi valori sociale ………………………. 25
5. Funcţiile sociologiei …………………………………………... 25
6. Principalele teorii sociologice ………………………….……... 26
7. Identitate, cultură şi raporturi sociale …………………………. 28
II. Metode de cercetare în sociologie ……………………….……… 29
1. Principii metodologice în cercetările sociologice empirice ………. 30
2. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare ………... 30
3. Conţinutul conceptului de metodologie ………………………. 32
4. Procesualitatea cunoaşterii sociologice ……………………….. 32
III. Cultura. Influenţele multiple ale culturii ……………………… 33
1. Definirea culturii ……………………………………….……... 33
2. Teorii cu privire la cultură …………………………………….. 36
3. Elementele culturii ……………………………………………. 37
4. Principalele funcţii ale culturii ………………………………... 37
5. Evoluţie socioculturală ………………………………………... 38
IV. Identitate personală şi socială ………………………….……… 39
1. Ce este identitatea? …………………………………….……… 39
2. Rolul social şi individual al identităţii ………………………… 39
3. Cum se construieşte identitatea? ..…………………………….. 40
V. Socializarea: individul – o fiinţă socială ……………………….. 41
1. Ce este socializarea? …………………………………………... 41
2. Diferite forme de învăţare …………………………………….. 42
3. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate …….. 42
Semestrul II
VI. Stratificare şi mobilitate socială ……………………………….. 43
1. Stratificarea socială …………………………………….……... 43
5
2. Mobilitatea socială ……………………………………………. 50
VII. Instituţii sociale ……………………………………………….. 51
1. Familia, rudenia şi căsătoria …………………………………... 54
2. Viaţa economică şi munca …………………………………….. 57
3. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic ..……… 60
4. Educaţia ……………………………………………………….. 64
5. Ştiinţa …………………………………………………………. 68
6. Religia ………………………………………………….……... 71
VIII. Organizaţiile şi conducerea lor ……………………….……… 78
1. Teorii despre organizaţii ……………………………….……… 78
2. Conducerea organizaţiilor …………………………………….. 86
IX. Comunităţile teritoriale ………………………………………... 88
X. Comportament colectiv şi schimbare socială …………………... 93
1. Mişcările sociale ……………………………………….……... 94
2. Schimbarea socială …………………………………….……… 96
Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 98
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE.
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE
(Lector univ.drd. Beatrice Manu)
Obiective …………………………………………………….……… 99
Semestrul I
I. Metodologia cercetării sociologice ……………………….……… 99
1. Proiectarea cercetării …………………………………………. 103
2. Cercetarea de teren propriu-zisă ……………………….……... 104
3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor ……………... 104
4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităţii de cercetare
(etapele cercetării sociologice ………………….…………….. 104
5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru) .……… 108
6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea
instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor …………. 111
7. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren;
prelucrarea statistică a datelor ………………….…….……… 112
8. Formularea concluziilor ……………………………….……… 114
9. Redactarea raportului de cercetare …………………….……… 114
Semestrul II
II. Metode şi tehnici de cercetare sociologică ……………………... 115
1. Ancheta sociologică …………………………………………... 115
2. Sondajul de opinie publică …………………………….……… 116
3. Chestionarul sociologic ……………………………………….. 116
4. Interviul ……………………………………………………….. 118
6
5. Documentele sociale ………………………………………….. 120
6. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării ………………... 121
7. Observaţia sociologică ………………………………………... 124
8. Experimentul psihosociologic ………………………………… 126
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
( Prof.univ.dr. Mihai Golu)
Obiective …………………………………………………….……… 130
Semestrul I
I. Obiectul psihologiei ……………………………………………… 130
II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei ……… 132
1. Specificul cunoaşterii psihologice ……………………………. 132
2. Metodele psihologiei …………………………………………. 133
3. Strategii în cercetarea psihologică ……………………………. 133
III. Principiile metodologice ale psihologiei ……………….……… 134
IV. Problema legilor în psihologie ………………………………… 137
V. Psihicul uman …………………………………………………... 138
1. Noţiunea de psihic ……………………………………………. 138
2. Specificul psihicului uman …………………………….……... 139
3. Psihicul uman ca sistem ……………………………….……… 140
VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor …………… 141
1. Senzaţia ……………………………………………………….. 141
2. Percepţia ……………………………………………….……... 143
3. Reprezentarea ………………………………………….……... 144
Semestrul II
4. Gândirea ……………………………………………….……… 145
5. Imaginaţia …………………………………………………….. 148
6. Memoria ……………………………………………….……… 149
VII. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a comportamentului 151
1. Motivaţia ……………………………………………………… 151
2. Afectivitatea ………………………………………………….. 152
VIII. Comunicare şi limbaj ………………………………………… 154
IX. Procesele de reglare: atenţia şi voinţa ………………………… 157
1. Atenţia ………………………………………………………… 157
2. Voinţa ………………………………………………….……... 158
X. Personalitatea …………………………………………………… 159
1. Precizări terminologice ……………………………………….. 159
2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie …………….. 160
7
NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ
(Conf.univ.dr. Corneliu Stanciu)
Semestrul I
Obiective …………………………………………………….……… 162
I. Noţiuni introductive ……………………………………………… 162
II. Actul şi arcul reflex în integrare ………………………………... 164
III. Unitatea anatomo-funcţională a sistemului integrator ……….. 164
IV. Tipuri de arcuri reflexe ………………………………………... 165
V. Funcţiile neuronului …………………………………….……… 166
VI. Proprietăţile neuronului. Relaţii interneuronale ……………... 167
VII. Circuite neuronale …………………………………………….. 171
VIII. Centrii nervoşi ………………………………………………... 172
IX. Iradierea şi concentrarea excitabilităţii. Condiţionarea reflexă 173
X. Comportamentele ……………………………………………….. 176
XI. Structura fiinţei umane ………………………………………... 179
XII. Aspecte ontogenetice ………………………………………….. 180
XIII. Integrarea fiinţei umane ……………………………………... 183
INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE
ŞI PSIHOLOGIE
(Lector univ.dr. Cristian-Mihai Pomohaci)
Semestrul I
Obiective …………………………………………………….……… 186
I. Noţiuni generale despre computer ……………………….……… 186
II. Prezentarea sistemului de operare Windows …………………… 187
III. Editorul de texte Word ………………………………….……… 189
IV. Utilizarea Excel-ului …………………………………………… 196
ISTORIE SOCIALĂ
(Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu)
Semestrul I
Obiective …………………………………………………….……… 204
I. Cunoaşterea socială versus legitimarea ştiinţelor socio-umane ... 204
1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale ……………….……... 204
2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii ………. 205
3. Originile şi evoluţia istoriei sociale …………………………... 206
II. Sursele istoriei sociale. Obiective ştiinţifice, metode şi tehnici
de cercetare ………...……………………………………………. 210
1. Surse ………………………………………………………….. 210
8
2. Obiective ştiinţifice …………………………………………… 212
3. Metode şi tehnici de cercetare ………………………………... 213
III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale.
Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale …………….. 213
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al
evoluţiei sale …………………………………………………. 213
2. Recuperarea mărturiilor orale ………………………….……... 216
IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică
a studiilor de istorie socială …………………….……………… 217
V. Destinul european al lumii româneşti ………………………….. 219
1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective …….. 219
2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres
în spaţiul sud-est european ……………………………………. 219
3. Resursele naturale–binecuvântare sau povară pentru români …….. 220
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc …………………….. 221
VI. Natură, om, comunitate românească ………………………….. 222
1. Apariţia fiinţei umane ………………………………….……... 223
2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu ……………… 223
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături …….. 224
VII. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale ………………….……… 225
1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor
interumane ……………………………………………………. 225
2. Forme incipiente de grupări sociale ………………………….. 226
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale ……………………. 266
VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării dependente.
Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor sud-est
europene …………………………………….………………... 227
1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie
socială ………………………………………………………... 227
2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal
şi efectele lui în plan social ………………………………….. 228
3. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor agrare
şi reactiv antidominator ……………………………………… 230
4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării
dependente ……………………………………………………. 231
IX. Comunităţile rurale şi urbane. Accentuarea caracterului agrar
al societăţii româneşti ………………………………………….. 232
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc ……………….. 232
2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.
„Oraşul românesc” ca produs autohton ………………….…… 234
X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spre modernism …….. 235
1. Dominanta agrară a structurilor sociale ……………….……… 235
9
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale” ………………... 237
XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor
dezvoltării moderne …………………………………………….. 238
1. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta burgheză
a structurii sociale ……………………………………………. 238
XII. Societate-naţiune ……………………………………………… 241
1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea .……… 241
2. Problema naţională – problemă socială primordială.
Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul
naţional-unitar ………………………………………………... 242
Bibliografie selectivă ……………………………………….……… 243
ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ
(Lector univ. drd. Claudia Buruiană)
Semestrul I
Obiective …………………………………………………….……… 244
I. Obiectul antropologiei culturale. Specificul cunoaşterii antropo-
logice ……………………………………………………………... 244
II. Curente, şcoli, reprezentanţi …………………………….……… 249
III. Marile domenii de cercetare ale antropologiei culturale
şi sociale ………………………………………………….……. 250
1. Mitul ………………………………………………………….. 251
2. Religia. Antropologia religiei ………………………….……... 253
3. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică …….. 261
ISTORIA PSIHOLOGIEI
(Prof. univ. dr. Grigore Nicola)
Semestrul II
Obiective …………………………………………………….……… 264
I. Introducere ……………………………………………………….. 264
II. Gândirea psihologică prearistotelică …………………………… 268
III. Aristotel – fondatorul psihologiei ştiinţifice …………………… 271
IV. Psihologia în gândirea medicală antică ……………………….. 274
V. Empirismul antichităţii ………………………………….……… 275
VI. De la Antichitate la paradigmele gândirii psihologice moderne …….. 277
VII. Paradigmele psihologiei moderne. Asociaţionismul ….……… 283
VIII. Structuralismul ……………………………………………….. 290
IX. Funcţionalismul ………………………………………………... 292
X. Behaviorismul …………………………………………………... 294
XI. Gestaltismul …………………………………………………….. 295
XII. Psihanaliza …………………………………………………….. 300
10
XIII. Psihologia umanistă ………………………………………….. 305
XIV. Trecut şi istorie în psihologia românească ………………….. 309
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
(Prof.univ.dr. Nicolae Radu)
Semestrul II
Obiective …………………………………………………….……… 316
Introducere ………………………………………………………….. 316
I. Întemeietorii ……………………………………………………… 319
1. Momentul Johann Friedrich Herbart …………………………. 320
2. Momentul Ernst Meumann …………………………………… 321
3. Momentul Wilhelm August Lay ……………………………… 321
II. Continuatorii …………………………………………….……… 322
III. Momente esenţiale parcurse …………………………………… 323
1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski ………………………... 323
2. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein …………………... 325
3. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev ……………….……... 327
4. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin ………………... 329
IV. De la psihologia pedagogică la psihologia educaţiei …………. 332
V. Intelectul specific şi problema construirii anticipate a intelectului
dezirabil …………………………………………………………. 336
1. Scurtă istorie al intelectului uman ……………………………. 337
2. De la intelectul specific la problema construirii intelectului
dezirabil anticipat …………………………………………….. 342
SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
(Lector univ. drd. Dan Roşca)
Semestrul II
Obiective …………………………………………………….……… 345
I. Demografia ca ştiinţă …………………………………….……… 345
II. Răspândirea populaţiei pe Terra ……………………………….. 347
III. Numărul populaţiei …………………………………………….. 349
IV. Structura populaţiei după caracteristici demografice ………… 355
V. Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea populaţiei .. 358
VI. Mortalitatea populaţiei ………………………………………… 362
VII. Mişcarea migratorie a populaţiei ……………………………... 365
VIII. Populaţie – resurse – mediu înconjurător …………………… 369
IX. Teorii despre populaţie ………………………………………… 370
X. Politici demografice …………………………………………….. 371
Bibliografie selectivă ……………………………………………….. 372
11
STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EI
ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE
(Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu)
Semestrul II
Obiective …………………………………………………….……… 373
I. Gruparea datelor ………………………………………….……… 374
II. Frecvenţă absolută. Frecvenţă relativă. Frecvenţe cumulate ……... 375
III. Reprezentarea grafică a seriilor statistice ……………………... 376
IV. Forma distribuţiilor cu o caracteristică ……………………….. 378
V. Elemente caracteristice ale unei serii statistice ………………... 379
VI. Dispersia ……………………………………………………….. 380
VII. Variabile aleatoare …………………………………….……… 380
VIII. Corelaţia rangurilor ………………………………………….. 383
IX. Analiza de regresie ……………………………………………... 385
X. Analiză cauzală ………………………………………….……… 385
XI. Modelul recursiv ……………………………………………….. 386
XII. Eşantionarea …………………………………………………... 387
XIII. Chestionarul psihosociologic ………………………………… 388
Bibliografie selectivă ……………………………………….……… 388
12
CUVÂNT ÎNAINTE
Volumul cuprinde Sintezele disciplinelor obligatorii predate la

Facultatea de Sociologie-Psihologie, anul I, învăţământ la distanţă.
Tipărirea unor astfel de volume se înscrie în preocupările
permanente ale Universităţii Spiru Haret de a oferi studenţilor fiecărei
facultăţi suportul didactic şi ştiinţific pentru un învăţământ de calitate
şi performant. Aceste preocupări s-au materializat deja prin asigurarea
unor oportunităţi deosebite, cum sunt: elaborarea, tipărirea şi difuzarea
Programelor analitice, potrivit Planului de Învăţământ; tipărirea
manualelor şi cursurilor; tipărirea unor lucrări de sinteză, ca şi a unor
lucrări didactice ajutătoare, ca suport interdisciplinar, care dezvoltă
informaţiile conţinute în manualele sau cursurile tipărite; introducerea
pe site-ul Facultăţii a sintezelor pentru toţi anii de studiu etc.
Asigurarea suportului didactic prin diversitatea formelor şi
materialelor puse la dispoziţia studenţilor se corelează cu activitatea de
cercetare ştiinţifică în care sunt angrenate atât cadrele didactice, cât şi
studenţii Facultăţii noastre şi care, la rândul ei, se manifestă prin: sesiuni
ştiinţifice anuale; utilizarea laboratoarelor de profil, organizate pentru
disciplinele care includ formarea unor deprinderi practice (Laboratorul
de testare psihologică, Laboratorul de psihologie experimentală,
Laboratorul de informatică); cercuri de specialitate, care se desfăşoară
în Facultate; participarea la proiecte de cercetare; efectuarea unor
anchete şi sondaje de opinie publică; parcurgerea activităţilor din
cadrul practicii de specialitate etc.
Volumul de Sinteze pentru anul I de studiu, învăţământ la distanţă,
prezintă succint, dar explicit, disciplinele obligatorii incluse în Progra-
ma analitică pentru anul universitar 2005-2006, având menirea:
• să informeze studenţii în legătură cu structura cursului şi
temele majore ale unităţilor de curs şi alte componente ale cursului;
• să sprijine formarea unor deprinderi şi abilităţi care să
permită cursanţilor formularea unor judecăţi de valoare circumscrise
13
fiecărei discipline şi, deopotrivă, pachetului de discipline care se
predau în acest an universitar;
• să îndrume activitatea de studiere a cursurilor, a altor lucrări
didactice.
Recomandările bibliografice pentru completarea cunoştinţelor de
specialitate solicită un efort suplimentar, este adevărat, care se
compensează însă cu o sporire necesară a cunoaşterii în domeniile
respective.
Sintezele reprezintă, în esenţă, o deschidere către conţinutul
integral al unui curs sau manual, o punere în temă cu aspectele cele
mai importante ale fiecărei discipline care trebuie reţinute prioritar.
Sintezele nu pot suplini însă studierea, obligatorie, a manualelor,
cursurilor şi altor lucrări didactice, a bibliografiei recomandate.
Conf. univ dr. Carmen Furtună
14
DISCIPLINE OBLIGATORII
SOCIOLOGIE GENERALĂ
Conf.univ.dr. CARMEN FURTUNĂ
OBIECTIVE
Sociologia generală (teoretică sau de bază), ca disciplină de

studiu fundamentală, este astfel concepută şi prezentată, încât să
asigure o pregătire de specialitate la nivelul performanţelor ştiinţifice
actuale şi să contribuie, în acelaşi timp, la demersul colectiv de
formare a profilului intelectual al viitorului absolvent al Facultăţii de
Sociologie-Psihologie. Cursul, şi într-o formă corespunzătoare şi
sinteza, îşi propune să ofere o imagine cât mai clară şi convingătoare
a ceea ce înseamnă sociologia ca ştiinţă, care îi este perspectiva
specifică de abordare şi ce faze a cunoscut în evoluţia ei, cu ce
concepte operează şi care este valoarea ei ştiinţifică intrinsecă, în ce
fel contribuie la dezvoltarea orizonturilor cunoaşterii umane, prin
studierea, analizarea şi interpretarea vieţii sociale, cum şi în ce
măsură se implică în acţiunea socială, cu scopul de a ameliora
realitatea socială înconjurătoare (sociologia militans).
SEMESTRUL I
I. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ
1. Cunoaşterea comună (spontană) despre societate, bunul-simţ
sau „raţionalitatea eronată”
Sociologia îşi propune să studieze societatea, adică problemele
oamenilor, viaţa lor în societate, structurile şi instituţiile sociale şi
evoluţia lor. Toţi avem o anumită percepţie asupra societăţii şi asupra
raporturilor acesteia cu indivizii.
De fapt, zi de zi, fiecare dintre noi observăm şi interpretăm
realitatea socială. Cu toţii ne lansăm în discuţii şi speculaţii cu privire
la cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor în care suntem
antrenaţi şi care ne influenţează viaţa. De obicei, ne referim la aceste
subiecte din perspective diferite, adică adoptând puncte de vedere
particulare. Văzut din perspective individuale, unul şi acelaşi fenomen
sau proces generează semnificaţii diferite.
15
Perspectivele individuale, însă, sunt, în mod inevitabil, parţiale
şi incomplete, deoarece este practic imposibil să cuprindem dintr-
odată toate laturile şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale. În
scopul de a ne organiza observaţiile, de a înţelege semnificaţia datelor
obţinute şi de a ne orienta comportamentul şi acţiunile, trebuie să
avem o anumită perspectivă. În perspectivele individuale asupra
diferitelor aspecte ale realităţii sociale, ne bazăm pe propria
experienţă, dar şi pe informaţiile şi ideile furnizate de alţii. În cea mai
mare măsură însă, ele sunt condiţionate de simţul comun.
Potrivit lui S. Moscovici şi M. Hewstone (1983), simţul comun
reprezintă un „corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi
îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică”.
După modul de dobândire a cunoştinţelor, cei doi autori identifică
două forme esenţiale ale simţului comun:
• simţul comun de primă mână, care semnifică „ansamblul
cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor
cunoscători”;
• simţul comun de mâna a doua, care reprezintă „ansamblul
cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în
practică”.
Caracteristicile cunoaşterii comune (spontane)
A. Caracterul iluzoriu. Henri H. Stahl (1974) arăta că, la
nivelul simţului comun, cunoaşterea are un caracter iluzoriu datorită
unei serii de factori:
• enculturaţia;
• socializarea, atât cea primară, cât şi cea secundară;
• implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială.
B. Caracterul pasional
C. Caracterul contradictoriu
D. Caracterul limitat
2. Cunoaşterea ştiinţifică
Naşterea sociologiei, ca ştiinţă, a însemnat punerea sub semnul
întrebării a simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor
şi proceselor cu care suntem confruntaţi zilnic. De asemenea, ea a
pretins adoptarea unei atitudini prudente, dacă nu chiar de respingere
totală, faţă de intuiţie, speculaţie, superstiţie, mit etc. Sociologia,
atrăgea atenţia Emile Durkheim (1974), în prefaţa la lucrarea sa
Regulile metodei sociologice, „nu trebuie să consiste într-o simplă
16
parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem
lucrurile altfel de cum apar omului de când; căci obiectul fiecărei
ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează
mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”. El cerea, încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, ca sociologia să devină asemenea
oricărei ştiinţe, îndemnând la despărţirea de cunoaşterea spontană. În
prezent, tot mai mulţi sociologi se pronunţă pentru distanţarea
cunoaşterii teoretice de cunoaşterea spontană.
Definită, în mod esenţial, ca „studiul explicativ şi comprehensiv
al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis,
precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în
legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul” (Achim Mihu,
1992), sociologia oferă răspunsuri la problemele care ne preocupă,
avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse printr-o cercetare
sistematică, directă sau puse la dispoziţie de alte ştiinţe, analizate şi
interpretate în conformitate cu anumite cerinţe riguros determinate.
Din această succintă caracterizare a obiectului sociologiei rezultă că
ea este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o conştiinţă de un tip aparte.
Ştiinţa este „folosirea metodelor sistematice de investigare
empirică, analizarea datelor, gândirea teoretică şi exprimarea logică
a argumentelor, pentru a forma un ansamblu de cunoştinţe despre un
subiect anume” (Anthony Giddens, 2001). Conform acestei definiţii,
sociologia este un demers, o întreprindere ştiinţifică. Ea presupune
metode sistematice de investigare empirică, analiza datelor şi
formularea de teorii în lumina evidenţei şi a argumentelor logice.
Conştiinţa sociologică. C. Wright Mills a numit perspectiva
sociologică de analiză imaginaţie sociologică. Este un gen de
conştiinţă specială, o expresie a relaţiilor dintre experienţa proprie
(biografie) şi istorie, în cadrul structurilor sociale existente la un
moment dat. Adesea, oamenii văd lumea prin prisma experienţei lor
limitate. Acest mod de a privi lucrurile limitează imaginea de
ansamblu a societăţii. În mod paradoxal, îngustează imaginea propriei
noastre lumi personale.
Prin intermediul imaginaţiei sociologice, omul poate deveni
conştient de omenire, adică poate fi scos din starea de „nelinişte şi
indiferenţă” care caracterizează societatea şi publicul de masă,
incapabile să înţeleagă realitatea socială numai cu ajutorul propriei
cunoaşteri.
17
3. Sociologia – definire, origini, devenire
A. Sociologia – ştiinţă a societăţilor moderne şi contemporane
Deşi nu există un acord unanim în ceea ce priveşte perioada
constituirii sociologiei ca ştiinţă a societăţii (lat. socius = „social”,
gr. logos = „ştiinţă”), cei mai mulţi istorici ai sociologiei consideră că
aceasta s-a născut odată cu maturizarea societăţii capitaliste, în secolul
al XIX-lea, deci înlăuntrul epocii moderne şi se înscrie în efortul mai
amplu al filosofiei occidentale de a elabora o etică socială seculară,
raţională. Prin urmare, sociologia apare ca unul din rezultatele
procesului de făurire a modernităţii, ea fiind ştiinţa care îşi asumă
explicit ca obiect de studiu şi cercetare noua realitate social-istorică pe
care o reprezintă lumea modernă.
Cu toate acestea, meditaţia asupra societăţii, caracteristică
perioadei imediat anterioare, este apreciată ca fiind sociologică, deşi
ea ar aparţine protosociologiei, în care sunt incluse elaboratele
teoretice ale unor filosofi, istorici, teologi sau reprezentanţi ai unor
ştiinţe ale naturii. Se consideră ca reprezentanţi ai protosociologiei:
Montesquieu şi Rousseau, în Franţa; Hobbes, Hume, Locke,
Ferguson şi Smith, în Anglia; Machiavelli, în Italia; I. H. Rădulescu,
S. Bărnuţiu, M. Kogălniceanu, în România.
Dacă protosociologia stabileşte originile sociologiei în epoca
Renaşterii, există şi opinii potrivit cărora istoria gândirii sociologice
se extinde până la filosofia socială a Antichităţii, Aristotel, Platon sau
Abd er–Rhaman Ibn Khaldoun fiind, astfel, consideraţi ca
„adevăraţii” întemeietori ai sociologiei.
La limită, există şi o a treia teorie despre originile sociologiei.
Aceasta consideră că sociologia n-a apărut decât la sfârşitul secolului
al XIX-lea, şi mai mult în secolul al XX-lea, ca analiză sociologică.
Transformările care au condus la formarea lumii moderne (a
modernităţii) s-au desfăşurat pe multiple planuri:
• economic: industrializarea producţiei, dezvoltarea economiei
financiare, apariţia consumului de masă;
• social: procese de urbanizare rapidă şi masivă, cu consecinţe
importante pentru modul de a gândi şi de a realiza controlul social,
producerea unor ample mişcări demografice, apariţia „maselor
populare”, apte a fi ideologizate şi implicate în procese revoluţionare;
• politic: formarea statelor naţionale suverane, ca birocraţii tot
mai complexe, generalizarea controlului de stat asupra societăţii,
apariţia şi răspândirea ideologiilor liberale şi socialiste, construirea
sistemelor politice moderne;
18
• cultural: modificarea percepţiei şi a modalităţilor de măsurare a
spaţiului şi timpului, transformările profunde ale proceselor de învăţământ
şi educaţie, apariţia şi extinderea sistemelor de comunicare în masă, dar şi a
posibilităţii ca acestea să fie utilizate în scopuri manipulatorii;
• spiritual: secularizarea progresivă a societăţii europene,
însemnând pierderea contactului, de către ample forme ale realităţii
social-politice, cu dimensiunea moral-religioasă şi căutarea unor
criterii de legitimare în filosofii seculare, în ştiinţă, privită ca
instrument al emancipării umane (Sandra Dungaciu, 2002).
Totodată, constituirea sociologiei, ca ştiinţă socială „pozitivă”,
teoretică şi aplicativă, a fost rezultatul unei logici interne a evoluţiei
sistemului ştiinţelor sociale.
B. „Pionierii” şi „fondatorii” sociologiei
Ca ştiinţă, sociologia este produsul unui şir lung de preocupări şi
rezultatul unor contribuţii, dintre care unele reprezintă repere fundamentale.
Auguste Comte (1798-1857) este considerat drept fondatorul
sociologiei şi cel care a inventat termenul sociologie, utilizat pentru prima
oară în al 47-lea capitol al lucrării Cours de philosophie positive (1830–
1942). Părinte al pozitivismului, Auguste Comte este sensibil la
transformările din societăţile europene ale secolului al XIX-lea. În această
mişcare de ansamblu, el distinge trecerea de la o societate „militară şi
teocratică” la o societate „industrială şi ştiinţifică”.
Sociologiei îi sunt acordate două domenii de studiu: statica şi
dinamica sociale. Preluând opoziţia anatomie/fiziologie de la biologi,
Comte numeşte statică studiul determinantelor ordinii şi consensului
social. Studiul progresului spiritului omenesc şi al societăţilor constituie
obiectul dinamicii sociale. Comte postulează că dezvoltarea spiritului
uman a parcurs trei stări: starea teologică sau fictivă, starea metafizică sau
abstractă şi starea ştiinţifică sau pozitivă.
Herbert Spencer (1820–1903) este considerat unul dintre „pionierii”
sociologiei, fundamentând o concepţie evoluţionistă (darwinism social), ce
a servit ca suport doctrinar liberalismului capitalist.
Karl Marx (1818–1883) s-a considerat, mai degrabă, gânditor şi
activist politic. şi nu sociolog. Deşi Lucien Goldmann îi neagă această
calitate, Georges Gurvitch proclamă că, dimpotrivă, Marx a fost în primul
şi cel mai important rând sociolog. Scrierile lui acoperă, însă, o mare
diversitate de domenii. Chiar şi cei mai înverşunaţi critici ai săi îi consideră
lucrările ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe dintre ele
s-au concentrat asupra problemelor economice, însă, întrucât a fost
totdeauna preocupat să lege problemele economice de instituţiile sociale,
opera lui a fost şi mai este încă plină de semnificaţii sociologice.
19
Punctul său de vedere a fost fundamentat pe ceea ce Marx a numit
concepţia materialistă asupra istoriei. Potrivit acesteia, nu ideile sau
valorile umane sunt cauza principală a schimbării sociale. Nu
conştiinţa determină modul real în care oamenii îşi organizează viaţa
lor socială, ci mai curând aceasta este o „reflectare a vieţii lor reale,
materiale”. Semnificaţia fenomenelor sociale nu trebuie căutată în
conştiinţa autorilor lor, ci în ele însele, fiind produsele unui
determinism obiectiv, similar cu cel care guvernează şi natura.
Karl Marx s-a concentrat asupra schimbărilor din vremurile
moderne, deşi a scris despre diferite epoci istorice. Cele mai
importante transformări erau legate de dezvoltarea capitalismului.
Acesta este un sistem de producţie care contrastează radical cu
sistemele economice anterioare din istorie, deoarece implică producţia
de bunuri şi servicii vândute unor categorii largi de consumatori. Cei
care deţin capital formează clasa conducătoare. Populaţia în masă
formează o clasă de muncitori salariaţi, care nu posedă mijloace
pentru a se întreţine, trebuind să-şi găsească slujbe oferite de posesorii
de capital. Prin urmare, capitalismul este un sistem de clasă, în care
conflictul dintre clase este un fenomen frecvent întâlnit. Prin aceasta,
Marx fundamentează una dintre principalele perspective din
sociologie, şi anume, conflictualismul.
Emile Durkheim (1858–1917), considerat unul dintre fondatorii
sociologiei ştiinţifice moderne, a militat pentru ca sociologia să
dobândească mai multă rigoare şi un statut academic recunoscut. Deşi
a preluat şi dezvoltat unele aspecte din opera lui A. Comte, Durkheim
considera că multe dintre ideile predecesorului său erau prea
speculative şi vagi şi că acesta nu-şi îndeplinise misiunea – aceea de a
pune bazele ştiinţifice ale sociologiei. Potrivit lui E. Durkheim, pentru
a deveni ştiinţifică, sociologia trebuie să studieze acţiunile noastre ca
indivizi, cum ar fi starea economiei sau influenţa religiei. El credea că
trebuie să studiem viaţa socială cu aceeaşi obiectivitate cu care
oamenii de ştiinţă studiază lumea naturală.
Multiplele faţete ale teoriei acestui fondator al sociologiei pot fi
rezumate folosind conceptul de integrare. De ce şi cum se integrează
indivizii în societate? Încă din lucrarea Despre diviziunea muncii sociale,
Durkheim avea în vedere natura şi cauzele evoluţiei societăţilor moderne
spre o mai mare diferenţiere a funcţiilor sociale, ridicând, din nou,
problema organizării sociale şi contestând explicaţia artificială a
contractului social. El propunea, în schimb, o teorie întemeiată pe normă şi
pe sancţiune, ca premise ale oricărei existenţe din societate.
20
Preocupat de schimbările produse în societatea din timpul vieţii sale,
Durkheim credea că ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile
împărtăşite de membrii ei. Analiza sa asupra schimbării sociale se baza pe
dezvoltarea diviziunii sociale, care a înlocuit treptat religia, ca bază a
coeziunii sociale. Pe măsură ce diviziunea socială a muncii se adânceşte,
oamenii devin tot mai dependenţi unul de altul, întrucât fiecare are nevoie
de bunuri şi servicii oferite de cei care le furnizează. Procesele schimbării în
lumea modernă sunt atât de rapide, încât dau naştere unor dificultăţi sociale
majore, pe care el le leagă de anomie. Reperele şi standardele morale
tradiţionale, asigurate mai înainte de religie, sunt răsturnate de dezvoltarea
socială modernă, iar aceasta inoculează indivizilor din societăţile moderne
sentimentul că viaţa lor cotidiană este lipsită de sens. În acest context, deşi
suicidul pare să fie un act pur personal, el este determinat de factori sociali,
una dintre influenţe fiind chiar anomia.
Lucrarea lui Durkheim, Regulile metodei sociologice, constituie
prima fundamentare riguroasă a metodologiei sociologiei. Ea sublinia-
ză necesitatea înlăturării din ştiinţă a prenoţiunilor, propune criterii de
distingere a normalului de patologic în viaţa socială, stabileşte regulile
analizei tipologice, fundamentează explicaţia sociologică deterministă
şi prescrie regulile analizei comparative.
Max Weber (1864–1920). Sociologul german are o operă
impresionantă, care se opune ideilor lui Marx şi Durkheim. Ideile sale
au marcat mai ales sociologia americană şi pe cea germană. El a
fondat un curent sociologic numit sociologia comprehensivă.
Influenţa lui Max Weber este considerabilă în toate ramurile
sociologiei.
Potrivit concepţiei sale sociologice, fiecare participant la o cultură
dată este legat de anumite valori. Omul de ştiinţă trăieşte valorile, ca oricare
alt om, conform unei anumite conştiinţe. Însă, întrucât el este şi detaşat de
ele, caută să le înţeleagă mai întâi dintr-o perspectivă globală. Astfel, el
poate porni de la această înţelegere către semnificaţia lor, dar şi către
interpretarea raţională, care pune în legătură mijloacele şi scopul utilizate de
către actorul social. Acest ansamblu de demersuri nu este posibil fără a
admite că orice conduită socială are un sens şi nici unul dintre ele nu trebuie
interpretat ca intuiţie.
Înţelegând prin sociologie o ştiinţă a acţiunii sociale, Max
Weber distinge patru tipuri de acţiuni:
• acţiunea raţională în raport cu un scop (actorul îşi organizează
mijloacele necesare atingerii scopului, pe care îl concepe în mod clar);
21
• acţiunea raţională în raport cu o valoare (actorul este
consecvent cu ideea pe care şi-o face despre ceea ce este valid din
punct de vedere moral);
• acţiunea tradiţională (cea dictată de cutumă);
• acţiunea afectivă (care este o reacţie pur emoţională).
Sarcina sociologului este, aşadar, de a înţelege sensul pe care
actorul social îl dă conduitei sale.
Contribuţia lui Max Weber nu se reduce la aspectele
metodologice. Într-una din lucrările sale celebre, Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, Max Weber demonstrează
că orice comportament individual nu este inteligibil decât atunci
când sunt luate în consideraţie concepţiile generale şi individuale
despre lume, în cadrul cărora credinţa religioasă reprezintă
numai o parte. El constituie, astfel, un tip al capitalismului din
ideea de capitalism, aşa cum apare ea din cunoaşterea realităţii
germane a epocii (protestantismul).
Merită, de asemenea, să fie amintite preocupările lui Max Weber
privind birocraţia, ca tip de organizare socială. Birocraţia, sistemul
ierarhic funcţional, cu relaţii oficiale între membrii săi, reglementate
de norme fixe, este instrumentul raţionalizării în lumea modernă.
Formă superioară de organizare din punct de vedere tehnic, birocraţia
permite obţinerea eficienţei şi calcularea rezultatului, subordonând pe
fiecare unei finalităţi obiective.
C. Geneza şi dezvoltarea sociologiei româneşti
Ca şi în celelalte ţări ale Europei, şi în România sociologia poate
fi identificată printr-o formă extinsă de gândire sociologică, precum şi
printr-o protosociologie, pe baza căreia s-a ajuns la analiza
sociologică propriu-zisă.
Încă în stadiul protosociologic, se pot distinge, în România, cele
două orientări sociologice de bază, identificate mai înainte pentru
analiza sociologică europeană: o sociologie a ordinii (a echilibrului
între antiteze la I.E. Rădulescu); o sociologie a schimbării
revoluţionare (a clasei ţărăneşti, la N. Bălcescu).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au conturat câteva
orientări ce au cristalizat opţiunile fundamentale existente în
societatea românească.
Pe lângă poporanism, având ca reprezentanţi pe Constantin
Stere şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, şi conservatorism, ilustrat
de Titu Maiorescu, liberalismul, pozitivismul, evoluţionalismul etc.
22
au avut unii adepţi, mai ales în ultima parte a secolului al XIX-lea şi la
începutul secolului al XX-lea: de exemplu, Ştefan Zeletin (1882–
1934), care lupta pentru ascensiunea burgheziei liberale; Spiru Haret
(1851–1912), care vedea în învăţământ fundamentul dezvoltării socio-
culturale şi economice a ţării, dar s-a preocupat şi de analiza chestiei
ţărăneşti, a crizei bisericeşti etc. El a scris Mecanica socială (apărută
la Paris, în anul 1910), în care societatea este înfăţişată ca o „reuniune
de indivizi în interacţiune şi constrânşi din exterior”; omul,
principalul element constitutiv al societăţii, ar trebui să aibă ca scop
fundamental realizarea civilizaţiei lui interioare; în societate există
oameni cu inteligenţă medie şi oameni cu inteligenţă maximală;
„creşterea geometrică a inteligenţei mijlocii a societăţii” este o lege.
Dimitrie Drăghicescu (1875–1945) a fost studentul lui E.
Durkheim. În principalele sale scrieri de sociologie: Rolul individului
în determinismul social (1940), Idealul creator. Eseu
psihosociologic asupra evoluţiei (1914) – apreciate ulterior de către
G. Bouthoul, P. Sorokin ş.a. –, el a dezvoltat o concepţie sociologică
în ton cu sociologiile vremii. „Sociologia este ştiinţa unei societăţi
concrete, a unei naţiuni. Faptul social nu este universal”.
„Universalizarea unei societăţi concrete” poate fi înţeleasă ca
internaţionalizare sau deznaţionalizare. Nici „occidentalizarea” nu poate
fi „Idealul”, fiindcă nici o stare a societăţii nu este sub speciae
aeternitatis. Sociologia, aprecia el la debutul secolului al XX-lea, ar
trebui să „resubiectivizeze istoria”, să scoată la lumină actorul social.
„Personalităţile marcante”, geniile şi elitele sunt forţa principală ce pot
contribui la renaşterea unei naţii. Prin cunoaştere se poate „democra-
tiza geniul”, se poate forma „conştiinţa socială” capabilă să treacă la
„activitate socială”.
Dimitrie Gusti (1880–1955) a ţinut primul curs sistematic de
sociologie la Iaşi, a întemeiat Seminarul modern de sociologie, etică
şi politică. „A-ţi cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o sluji”,
spunea el. Dimitrie Gusti a făcut studii la Paris, Leipzig, Berlin.
Contribuţia fondatorului „Şcolii sociologice de la Bucureşti” poate fi
sintetizată în teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor,
teoria unităţilor sociale, legea paralelismului sociologic şi
metodologia monografică, prezente în principalele sale scrieri: Despre
natura vieţii sociale (1910); Realitate, ştiinţă şi reformă socială
(1919); Sociologia monografică – ştiinţa realităţii sociale (1934) ş.a.
Voinţa de a crea liantul social este motivată afectiv şi raţional.
Iubirea de sine, simpatia şi religiozitatea motivează afectiv voinţa.
23
Iubirea de sine însoţită de conştiinţa de sine se manifestă sub forma
simpatiei. Omul constată că are o identitate comună, similară cu a
celorlalţi şi capătă împreună conştiinţa de grup. Iubirea de sine,
respectul de sine, conştiinţa de sine şi simpatia sunt reunite în
religiozitate – venerarea necunoscutului, frica respectuoasă care
subordonează conştient eul puterii naturii şi societăţii. Motivarea
voinţei neevoluate (când omul nu-şi reprezintă scopul şi foloseşte
mijloacele pe care le are la îndemână) se deosebeşte de motivarea
voinţei evoluate (omul caută mijloace adecvate pentru a-şi atinge
scopul) şi de cea a voinţei raţionale (când omul se concentrează
asupra scopurilor de ales, stăpânind bine mijloacele). „Impulsul spre
socializarea voinţei” se exercită în cadre naturale şi cadre sociale ale
voinţei sociale (cosmic, biologic, istoric, psihic). Acestea provoacă
reacţii ale voinţei care se manifestă (economic, spiritual, etico-juridic,
politico-administrativ). Legea paralelismului sociologic surprinde
raporturile dintre voinţa socială, cadre şi manifestări. Comunităţile,
instituţiile, grupurile sunt unităţi sociale pentru studiul cărora este
necesar demersul interdisciplinar. Tehnica de cercetare privilegiată
este monografia. D. Gusti şi echipele sale au intenţionat cunoaşterea
sociologică a întregii societăţi româneşti, pentru a întocmi un „atlas
sociologic al poporului român”.
Printre discipolii şi colaboratorii lui Gusti se numără Mircea
Vulcănescu, Henri H. Stahl, Traian Herseni, Anton Golopenţia,
Constantin Brăiloiu.
Petre Andrei (1891–1940) a fost un promotor al integralismului
în sociologia românească (sociologia tratează faptul social în totalitatea
sa). Doar o asemenea sociologie poate studia manifestările constitutive
şi manifestările organizaţionale, mai exact modul în care se
cristalizează relaţiile reciproce în instituţii. Ca să cercetăm o instituţie
trebuie să o plasăm în „totul social”. Putem cerceta sociologic şi valorile
(să facem sociologia valorilor) şi personalităţile, pe „purtătorii”
valorilor şi pe creatorii lor. Petre Andrei s-a ocupat, de asemenea, de
studiul sociologic al tradiţiei, solidarităţii, claselor sociale, evoluţiei. În
Problemele metodei în sociologie (1927), ca şi în Sociologie generală
(1936), sociologul ieşean a realizat o temeinică prezentare a sociologiei
lui Max Weber.
Sociologia universitară s-a dezvoltat prin activitatea profesorală
şi publicistică a lui Virgil Bărbat, Eugeniu Speranţia, Alexandru
Claudian, George Em. Marica.
24
4. Neutralitate axiologică şi valori sociale
În general, paradigmele diferă nu numai din punctul de vedere
al conceptelor folosite, ci şi în raport de valorile cărora li se
subordonează.
Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar
trebui să fie, paradigmele includ judecăţi de valoare, reflectă valorile
la care cercetătorul a aderat.
În acest caz, se pune întrebarea: Mai poate fi realizată cunoaşterea
obiectivă a socialului? La această întrebare s-au conturat două tipuri de
răspunsuri:
• unul, care susţine ideea de neutralitate axiologică;
• altul, care pledează pentru afirmarea deschisă a valorilor
adoptate de cercetător.
Sociologul german Max Weber evidenţiază faptul că asigurarea
obiectivităţii este posibilă numai prin neutralitate axiologică
(independenţă faţă de valori). Această atitudine are două laturi:
• Prima: sociologul trebuie să se lase condus de etosul ştiinţei,
şi nu de comandamentele morale sau politice ce decurg din rolul lui de
cetăţean sau adept al unei anumite orientări politice;
• A doua latură se referă la imposibilitatea de a deriva
judecăţile de valoare din enunţurile teoretice sau existenţiale.
Majoritatea celor care recunosc existenţa unei legături indisolubile
între cercetarea ştiinţifică şi valori nu interpretează acest fapt ca fiind o
piedică de netrecut pentru promovarea cunoaşterii ştiinţifice în
sociologie. Ei pretind, însă, respectarea următoarei norme: fiecare
cercetător să dezvăluie cu claritate premisele valorice de la care a plecat
în studierea diverselor aspecte ale realităţii sociale. Altfel spus, este
preferabil să se recunoască deschis valorile împărtăşite de cercetător,
decât să se afirme neutralitatea axiologică, imposibil de atins.
Prin urmare, nici în ştiinţele naturii şi cu atât mai puţin în ştiinţele
sociale şi comportamentale nu este posibilă, nici dezirabilă detaşarea de
valorile sociale. Etica responsabilităţii, concept propus de Max Weber,
trebuie să orienteze activitatea de cercetare ştiinţifică şi disciplinele
socio-umane.
5. Funcţiile sociologiei
Definită ca studiul sistematic al societăţilor umane, punând
accent, în special, pe sistemele moderne industrializate, implicând
25
metode de investigare şi evaluare a teoriilor, necesare evidenţierii şi
argumentării logice, sociologia are funcţii importante:
a) expozitivă, de descriere a realităţii sociale, de prezentare a
faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc.
Este aşa-numita dimensiune sociografică a sociologiei;
b) explicativă. Ca oricare ştiinţă, sociologia urmăreşte explicarea a
ceea ce se întâmplă în societate, analiza diferitelor aspecte ale realităţii
sociale, clarificarea şi înţelegerea diverselor relaţii dintre diversele laturi
ale vieţii sociale, dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale ce
caracterizează o societate;
c) critic-ameliorativă, prin studierea fenomenelor sociale,
critica realităţilor problematice şi propunerea de soluţii ce pot fi
integrate în diferite politici sociale. Dimensiunea critică a sociologiei
face ca această disciplină ştiinţifică să nu se poată dezvolta cu
adevărat decât în societăţile democratice;
d) aplicativă sau programatic-inginerească. Rezultatele
cercetărilor sociologice pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale,
sociologul neputându-se substitui, însă, politicianului.
6. Principalele teorii sociologice

Dintre numeroase teorii sociologice, le-am selectat pe cele mai
semnificative, care, prin importanţă şi renume, au marcat profund
gândirea sociologilor, şi anume: interacţionismul simbolic,
funcţionalismul şi conflictualismul.
A. Interacţionismul
Teoria interacţionistă, bazată pe modelul individualismului,
desemnează toate formele de interacţiuni dintre indivizi şi grupuri. Ea
aparţine microsociologiei: porneşte de la punctul de vedere al
individului şi dezvoltă ideea că fiecare fiinţă umană, în asociere cu
altele, contribuie la a face din societate ceea ce este. Ea are în vedere,
înainte de toate, bogăţia trăirilor fiecărui individ, care acţionează liber
şi într-un anumit context social. Starea societăţii ar depinde îndeosebi
de multitudinea interacţiunilor concrete între persoane sau grupuri.
Exemplul aglomeraţiei la orele de vârf în marile oraşe ilustrează
această interacţiune între indivizi, în care fiecare alege, în mod izolat,
să procedeze precum ceilalţi, luând autoturismul pentru a merge la
serviciu. Consecinţa socială a acestor nenumărate gesturi individuale
identice este nefavorabilă: aglomeraţie, ore lungi de aşteptare, poluare,
26
nervozitate etc. Deciziile individuale interacţionează. La limită, ele au
un impact direct asupra funcţionării globale a societăţii.
Potrivit antropologului american Henri Garfinkel, nu se poate
niciodată analiza un fenomen social într-o manieră obiectivă, rece. În
interacţiunea dintre oameni, apare faptul. În felul acesta, fiecare persoană îşi
reevaluează constant raporturile cu celelalte, bazându-se pe propria
experienţă şi cunoaştere a comportamentelor celorlalţi. Sociologul trebuie
să descopere motivele acţiunilor individuale şi sensul pe care fiecare le
atribuie acestor acţiuni. Teoria interacţionistă pune accent, prin urmare, pe
demersul subiectiv în analiza fenomenelor.
B. Funcţionalismul
Teoria funcţionalistă s-a dezvoltat în ideea de a explica
funcţionarea globală a societăţii. Ea a pornit de la o întrebare
importantă: Ce trebuie să facă o societate pentru a se menţine, în
pofida forţelor (violenţa indivizilor şi a grupurilor, revoluţii, războaie
etc.) care ar putea să o distrugă?
Bronislaw Malinowski, considerat ca unul dintre fondatorii
funcţionalismului, a fost primul care a fixat reperele acestei teorii,
punând următoarele întrebări cu privire la indivizi şi instituţii: Ce
funcţionează? Cum? De ce?
El constată că instituţiile, precum familia, religia etc., trebuie să
răspundă unor nevoi colective precise.
De exemplu, familia are mai multe funcţii în societate: o funcţie
economică, o funcţie de reproducere şi o funcţie de educaţie sau de
transmitere a moştenirii culturale a unei societăţi.
La început, funcţionalismul ţintea să explice cum o instituţie
integrează membrii într-o societate şi contribuie la menţinerea ordinii
sociale.
Alţi fondatori ai funcţionalismului (Clyde Kluckhohn, Talcott
Parsons) au acordat mare atenţie contribuţiei instituţiilor la buna
funcţionare a societăţii, subliniind următoarele:
a) societatea funcţionează ca un tot coerent, cu structuri şi
grupuri sociale bine coordonate;
b) societatea posedă propria structură, care tinde spre ordine socială;
c) societatea are instituţii care-şi au utilitatea lor;
d) pentru că societatea tinde spre o anumită ordine socială,
membrii săi trebuie să împărtăşească aceleaşi valori fundamentale.
Funcţionaliştii acordă o mare importanţă mecanismelor de
integrare în societate (familie, şcoală etc.).
Un alt sociolog american, Robert King Merton, a fost
preocupat, cu precădere, să descrie funcţionarea instituţiilor sociale şi
27
impactul acestora asupra individului. El a explicat cum este posibil ca
instituţiile să exercite presiuni asupra indivizilor şi cum unii dintre ei
devin mai curând nonconformişti decât conformişti.
C. Conflictualismul
Demersul critic oferă o perspectivă diferită asupra societăţii şi
raportului său cu individul. Curentul dominant în demersul critic este, fără
îndoială, marxismul. Marxismul dezaprobă integral structurile societăţilor
capitaliste. Lui Karl Marx i se datorează, în principal, această teorie. El a
descris modul în care societatea engleză a secolului al XIX-lea a fost
organizată în vederea satisfacerii intereselor unei minorităţi care poseda şi
gestiona bogăţiile, în defavoarea majorităţii populaţiei. Această exercitare a
puterii de către clasa avută ia forma exploatării economice a clasei
muncitoare. Aceasta din urmă este deposedată de mijloacele de muncă şi
pierde roadele muncii sale în favoarea capitaliştilor, a profiturilor acestora.
Marx constată existenţa a două clase sociale antagoniste: burghezia, care
posedă mijloacele de producţie şi bogăţiile dintr-o societate, şi
proletariatul, care nu dispune decât de forţa sa de muncă, pe care o vinde
pentru a-şi satisface trebuinţele. Interesele celei dintâi sunt de a spori
continuu productivitatea, profiturile, bogăţia. Interesele celei de-a doua
sunt de a-şi spori salariile şi de a-şi ameliora condiţiile de muncă şi calitatea
vieţii. Antagonismul fundamental între interesele acestor două clase
conduce la lupta de clasă.
Potrivit acestei teorii, problemele sociale rezultă din acţiunile
clasei dominante şi sunt produsul societăţii capitaliste în ansamblul său.
Contrar teoriei funcţionaliste, care reproşează problemele apărute
instituţiilor şi indivizilor incapabili să-şi îndeplinească rolurile sociale,
teoria marxistă demonstrează că societatea capitalistă este incapabilă să
satisfacă trebuinţele fundamentale ale indivizilor şi că aceasta este locul
unei lupte pentru putere de care profită, de fapt, o minoritate. Această
minoritate nu este capabilă să pună capăt problemelor cu care se
confruntă proletariatul: alcoolismul, violenţa, şomajul, bolile. Astfel, un
şomaj prea ridicat poate chiar să avantajeze clasa dominantă, care are
posibilitatea să reducă salariile şi să-şi sporească profiturile. Marx
explică procesul de dezumanizare a proletariatului prin faptul că, în
societatea capitalistă, totul poate deveni obiect comercial şi de profit.
7. Identitate, cultură şi raporturi sociale

Pentru a studia interdependenţa dintre individ şi societate se urmăresc
două demersuri complementare. Primul porneşte de la individ şi de la
adaptarea sa la societate. Se ştie că identitatea individului – ansamblu de
28
caracteristici (sex, vârstă, etnie, clasă socială) care definesc o persoană – se
formează în acelaşi timp în care dobândeşte cultura; prin interiorizarea de
valori, de norme şi de scheme de comportament, individul se ataşează
afectiv de societate. Conceptele de identitate şi de cultură permit înţelegerea
acestui demers de integrare în societate. Cel de-al doilea demers porneşte
de la societate, de la structurile şi conflictele sociale, pentru a stabili, după
cum evidenţiază C.W. Mills, legăturile dintre individ şi „provocările” pe
care acesta trebuie să le înfrunte zilnic. Conceptul de raporturi sociale
este nucleul analizei conflictelor şi tensiunilor care există în societate şi a
consecinţelor lor asupra individului şi formării identităţii sale.
II. METODE DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

În sociologie există două mari orientări sau tradiţii de cercetare
empirică.
Prima dintre aceste orientări metodologice are în vedere cerinţa
ca sociologia să ofere analize obiective, ştiinţifice ale faptelor sociale.
Rădăcinile sale se găsesc în tradiţia modernă pozitivistă, care a
dominat cunoaşterea ştiinţifică începând cu secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea. Ea afirmă faptul că viaţa socială trebuie analizată într-un
mod similar cu cel utilizat de către ştiinţele naturale, în cazul naturii.
Făcând apel la o asemenea perspectivă, fenomenele sociale pot fi
explicate evidenţiind relaţiile cauzale dintre ele. Variabilele
reprezintă aspectele sociale măsurabile, susceptibile de a se schimba.
Fenomenul care produce sau clarifică modul de comportare al altui
fenomen este numit variabilă independentă, iar fenomenul ce se
doreşte a fi explicat poartă denumirea de variabilă dependentă.
Pentru a putea fi utilizate într-o cercetare, datele cantitative
(măsurabile) referitoare la ambele variabile trebuie culese într-un mod
sistematic şi riguros.
Cea de-a doua tradiţie de cercetare porneşte de la presupoziţii
contrare. Ea îşi află sorgintea în tradiţia antropologiei sociale. De
această dată, accentul este pus pe înţelegerea în profunzime a
sensurilor culturale, a percepţiilor subiective şi a dinamicii intersubiec-
tive a comportamentului social. Din punct de vedere ontologic,
realitatea socială este considerată ca fiind diferită de cea naturală. Ca
atare, nici metodele de cercetare a societăţii nu pot fi aceleaşi ca
metodele aplicate lumii naturale. Un asemenea demers ştiinţific se
bazează pe tehnici de colectare a unor date calitative, care permit
cercetătorului să aibă experienţa directă a culturii pe care o studiază
(Sandra Dungaciu, 2002).
29
1. Principii metodologice în cercetările sociologice empirice
Cercetările empirice referitoare la comportamentele individuale şi
colective, la personalitate şi societate, pot să se bucure de succes numai prin
luarea în considerare a unor principii metodologice, precum:
• unitatea dintre teoretic şi empiric;
• unitatea dintre înţelegere şi explicaţie;
• unitatea dintre cantitativ şi calitativ;
• unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative.
2. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare

a) Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metodă
provine din termenul grecesc methodos, care înseamnă cale, drum,
mijloc, mod de expunere. Prin metodă se înţelege modul de cercetare,
sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective. Este, deci, calea pe care o urmează procesul de
cunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe despre realitate, drumul
de la ipotezele cu privire la fapte la culegerea faptelor.
În general, gândirea metodică asigură coerenţa logică internă a
acesteia, dar şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea
obiectivă.
Orice metodă are un caracter normativ, în sensul că oferă
indicaţii, reguli, procedee şi norme asupra modului cum trebuie
abordat obiectul cunoaşterii.
Regulile esenţiale ale metodei sociologice
Pentru a explica în mod corect caracterul metodelor specifice
sociologului, este necesar să precizăm regulile care însoţesc şi
călăuzesc procesul de cercetare, activitatea de culegere şi interpretare
a datelor cercetării:
a) Regula concretului. Întrucât sociologia este o ştiinţă
„pozitivă” a faptelor sociale, ea trebuie să pornească de la concret, de
la observarea nemijlocită a realităţii sociale;
b) Regula eliberării de prejudecăţi. De la început, cercetătorul
trebuie să renunţe la noţiunile cunoaşterii comune, spontane, la
prejudecăţi, la elementele sau atitudinile preconcepute, subiective
despre realitate;
c) Regula obiectivităţii. Ca în cazul oricărei alte ştiinţe,
sociologia trebuie să aibă o atitudine obiectivă faţă de realitatea
socială. Considerată drept cea mai importantă, această regulă
presupune ca sociologul să obţină date care să reprezinte cunoştinţe
30
exacte, valabile despre realitatea studiată. În acest context, precizăm
că trebuie făcută distincţie între judecăţile de valoare (evaluative),
prin care apreciem sau acordăm semnificaţie sociologică unui fapt
social, şi judecăţile de fapt (constatative, de existenţă), care
reprezintă constatări imediate despre faptele reale (Gh. Râpeanu,
S.M. Rădulescu, 1997).
Având în vedere necesitatea elaborării unor principii sau reguli de
abordare a faptelor sociale, sociologul francez Emile Durkheim a stabilit,
în lucrarea Regulile metodei sociologice, câteva principii (reguli)
metodologice:
• Primul principiu se referă la înţelegerea faptelor sociale ca lucruri,
adică recunoaşterea caracterului lor obiectiv;
• Al doilea principiu are în vedere necesitatea de a distinge
caracterul specific al faptului social de caracterul faptelor de alt ordin. Orice
fapt social este de natură normativă, exercitând asupra individului o acţiune
coercitivă, care condiţionează integrarea lui în structurile sociale;
• Al treilea principiu priveşte necesitatea unei definiri riguroase a
noţiunilor, categoriilor şi principiilor utilizate în cercetarea sociologică.
Această definire poate contribui la stabilirea unui consens în activitatea
diferiţilor cercetători;
• Al patrulea principiu se referă la necesitatea unei explicaţii
judicioase a fenomenelor sociale, a căutării cauzelor specifice care le-au
generat;
• Al cincilea principiu are în vedere necesitatea corelării unităţii cu
diversitatea sub care se prezintă faptele sociale. Conform acestui principiu,
acumularea unui corp de cunoştinţe exacte presupune a opera o anumită
unitate în diversitatea datelor ce ne stau la dispoziţie, sistematizându-le
potrivit unui principiu metodologic coordonator.
b) Tehnica. Termenul tehnică (gr. tekne – procedeu, vicleşug)
desemnează un anumit instrument sau procedeu operator de
înregistrare şi interpretare a datelor rezultate din cercetarea ştiinţifică.
Ea este o operaţie concretă de identificare sau utilizare a datelor
realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de cercetare sunt
subordonate metodelor fiecărei ştiinţe. Deosebirea dintre metodă şi
tehnică este reprezentată tocmai de acest caracter procedural sau
operaţional, tehnica fiind o unealtă de lucru. Astfel, dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi metode îi
pot fi subordonate mai multe tehnici, fiecare putând fi aplicată în
modalităţi variate.
c) Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a
instrumentelor de investigare.
31
d) Instrumentele de investigare sunt uneltele materiale de care
se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor
socio-umane (foaie de observaţie, fişă de înregistrare etc.).
3. Conţinutul conceptului de metodologie

Cunoscând semnificaţia termenilor de metodă, tehnică, proce-
deu, instrument de investigare, putem preciza conţinutul conceptului
de metodologie.
Spre deosebire de metodă, „metodologia are semnificaţii mai
complexe, desemnând:
• ansamblul legilor şi principiilor care stau la baza analizei şi
interpretării ştiinţifice;
• totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumită
ştiinţă sau ramură ştiinţifică;
• modalitatea distinctă de analiză şi interpretare logică a
realităţii;
• analiza, în scopuri evaluative, a întregului demers ştiinţific,
pentru a verifica gradul de valabilitate a metodelor folosite, gradul de
corectitudine a raţionamentelor, precizia informaţiei, fidelitatea şi
validitatea tehnicilor de cercetare, consistenţa logică a teoriilor etc.”
(Gh. Râpeanu, S.M. Rădulescu, 1997).
Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos = cale; logos
= ştiinţă, ordine, logică a lucrurilor) desemnează „ştiinţa metodelor”,
fiind echivalentă cu logica procesului de cunoaştere şi cu analiza
căilor unei cât mai bune cunoaşteri. În sens literal, metodologia este
„ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiri-
tului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme”
(Claude, 1964).
4. Procesualitatea cunoaşterii sociologice

În procesul de cercetare sociologică, metoda condiţionează
desfăşurarea a trei faze principale:
• contactul cu realitatea obiectivă (munca de teren);
• interpretarea datelor (activitatea de generalizare şi abstracti-
zare);
• aplicabilitatea practică a rezultatelor.
Corespunzător acestor faze, procesul de cunoaştere sociologică
presupune următoarele etape, specializate metodologic:
• ce anume cunoaştem (obiectul cercetării)?;
32
• cum anume cunoaştem (prin ce mijloace, metode şi tehnici)?;
• în ce scop cunoaştem (cu ce rezultate)?
Concretizând aceste etape în practica de cercetare, putem schiţa
următorul model al desfăşurării oricărei investigaţii sociologice:
a) pregătirea cercetării, cuprinzând subetapele:
• alegerea temei şi a obiectivelor;
• stabilirea ipotezelor de lucru;
• selectarea mijloacelor de investigaţie;
b) colectarea datelor (munca de teren);
c) analiza şi interpretarea datelor;
d) redactarea raportului final.
III. CULTURA. INFLUENŢELE MULTIPLE ALE CULTURII
1. Definirea culturii
O incursiune în teoriile contemporane ale culturii evidenţiază
multiple sensuri şi accepţiuni ale acestei noţiuni, definite variat, în
funcţie de unghiurile din care este abordată şi de gradul de generalitate
sub care este analizată, precum şi de sistemul de referinţă la care este
raportat acest domeniu al vieţii sociale. Reprezentând nu numai o
expresie a importanţei care se acordă fundamentării sale teoretice, ci şi
o rezervă faţă de una sau alta din accepţiunile conceptului, care nu şi-a
găsit, până în prezent, un sens comun şi o semnificaţie unanim
recunoscută, numeroasele definiţii ale culturii încearcă să descrie cât
mai semnificativ această categorie sociologică de bază.
Definiţiile culturii şi teoriile despre cultură pot fi clasificate în
diferite feluri.
F.M. Keesing (1958) distinge câteva orientări:
• evoluţionismul (reprezentat de Lewis Morgan, H. Spencer,
E. B. Taylor);
• istorismul (îndeosebi F. Boas, interesat de istoria fiecărei culturi
particulare, de ariile culturale, procesele de invenţie, difuziune, distribuirea
elementelor culturale);
• difuzionismul, interesat de contactele şi împrumuturile culturale,
formarea şi răspândirea complexelor culturale (W. Schmidt şi alţii);
• funcţionalismul (B. Malinowski, Radcliff-Brown);
• configuraţionismul (E. Sapir, Ruth Benedict) etc.
Antropologul şi sociologul francez Georges Balandier a
clasificat teoriile antropologice ale culturii în trei mari grupuri:
33
a) cele care urmează tradiţia antropologilor americani Boas şi
Kroeber şi care abordează cultura din unghiul istoriei culturale, curent
care are meritul de a fi depăşit teoriile statice ale culturii, teorii ce se
limitau la stabilirea, pentru fiecare tip de societate, a unui catalog pe
cât posibil complet al cunoştinţelor, tehnicilor şi credinţelor sale.
Orientarea istorică pune în evidenţă aspectul dinamic al culturii,
procesul formării şi dezvoltării culturilor şi civilizaţiilor;
b) şcolile care analizează cultura în raport cu anumite tipuri de
personalitate, exemplul cel mai caracteristic fiind oferit de Ruth Benedict,
care a clasificat culturile, civilizaţiile arhaice şi personalităţile cores-
punzătoare în două tipuri: „apoliniene”, orientate spre armonie paşni-
că, înţelepciune şi echilibru, şi „dionisiace”, care exaltă tendinţele
agresive ale individului. Aceste şcoli vor evolua spre teoriile şi
analizele dezvoltate în jurul noţiunii de „personalitate de bază”;
c) cele care studiază cultura în raporturile sale cu teoria
comunicării şi ajung la structuralism (Claude Lévi–Strauss).
După Jean Cazeneuve (1967), ultimele două grupuri de şcoli îşi
au originea în concepţiile lui Ed. Sapir, care vedea în cultură,
simultan, un sistem de comportamente pe care societatea îl impune
indivizilor şi un sistem de comunicare pe care ea îl stabileşte între ei.
Structuralismul are unele înrudiri cu funcţionalismul, care explică
fiecare element al unei culturi prin rolul sau funcţia pe care o
îndeplineşte în cadrul ei şi prin contribuţia la conservarea unui grup şi
a unui sistem cultural.
E.B. Taylor cuprinde în definiţia culturii toate cunoştinţele şi
aptitudinile pe care le-a acumulat omul în lupta cu natura, dar şi legile,
obiceiurile, arta, moravurile, credinţele însuşite în decursul istoriei
sale. La aceeaşi concluzie ajunge şi B. Malinowski, pentru care teoria
culturii trebuie să ţină seama de cele două laturi ale naturii omului:
latura biologică şi cea socială. Pentru Malinowski, cultura are o bază
biologică, elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor
elementare ale oamenilor. Ea este un tot, constând din bunuri de
consum, drepturi constituţionale acordate grupurilor sociale, idei şi
meşteşuguri, credinţe şi obiceiuri. „Indiferent dacă examinăm o
cultură foarte simplă şi primitivă sau o cultură foarte complexă şi
dezvoltată, ne lovim de acest vast mecanism material, uman şi spiritul
cu ajutorul căruia omul poate rezolva problemele specifice cu care
este confruntat” (1960).
Antropologii americani A. Kroeber şi K. Kluckhohn, care au
consacrat o lucrare specială istoriei conceptului de cultură, ocupându-se
de natura culturii, de elementele componente şi proprietăţile sale, de
34
raporturile acesteia cu psihologia, cu limba, cu societatea, privesc cultura
într-o relaţie tridimensională, şi anume: relaţia omului cu natura, relaţia
omului cu valoarea şi relaţia omului cu omul. „Cultura constă din modele
implicite şi explicite ale comportării şi pentru comportare, acumulate şi
transmise prin simboluri … incluzând şi realizarea lor în unelte. Miezul
esenţial al culturii constă din idei tradiţionale apărute şi selecţionate istoric
şi, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultură pot fi
considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiunii şi, pe de altă parte, ca
elemente ce condiţionează acţiunea viitoare” (A. Kroeber, K. Kluckhohn,
1952, apud Al. Tănase, 1968).
În gândirea românească din perioada interbelică, au adus
contribuţii importante la definirea noţiunii de cultură şi a raporturilor ei cu
omul şi societatea o serie de teoreticieni ca P.P. Negulescu, Petre Andrei,
Eugen Lovinescu, Dimitrie Gusti, Lucian Blaga, Tudor Vianu şi alţii.
Astfel, P.P. Negulescu, într-o amplă confruntare cu concepţia ciclică
a lui O. Spengler, respinge interpretarea dată de acesta noţiunii de cultură,
ca sumă a produselor sufleteşti ale popoarelor. El face istoricul conceptului
de cultură, începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre,
afirmând că înţelesurile care i se pot da acestuia sunt:
• cel de cultivare a pământului şi de realizare a bunurilor
materiale, pentru ca omul să-şi poată menţine existenţa;
• cel de învăţare a deprinderilor de a munci mai bine, pentru ca
societatea să producă mai mult;
• cel de cultivare a gustului pentru frumos, prin mijlocirea
artelor. Pentru Negulescu (1971), dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei
înseamnă însuşi progresul istoric al omenirii şi nicidecum declinul
acesteia, ca în concepţia spengleriană. „Progresul omenirii a constat
într-o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de existenţă, prin mijloacele
pe care i le pune la dispoziţie înaintarea ei mai mult sau mai puţin
continuă în cultură şi civilizaţie”.
O interpretare asemănătoare oferă sociologul D. Gusti, pentru
care conceptul de cultură are, de asemenea, trei înţelesuri, şi anume:
• sistem de bunuri culturale care formează stilul unei epoci;
• instituţiile şi regulile pe care acestea le alcătuiesc;
• procesul de mişcare şi devenire, atitudinea faţă de opera de
cultură, adică raportul trăit, viu, de activitate, între persoana de cultivat şi
valoarea de cultură.
Pentru Petre Andrei, cultura nu este altceva decât natura pusă
în valoare de către om, un proces de necontenită creaţie de valori.
Omul aparţine deopotrivă naturii şi societăţii, este fiinţă naturală,
rezultat al unei îndelungate evoluţii biologice, dar şi fiinţă culturală,
35
rezultat al unor eforturi milenare, desfăşurate de omenire prin munca
şi viaţa colectivă.
O contribuţie de preţ la definirea culturii aduce Tudor Vianu.
Încă din 1929, într-un studiu consacrat acestei probleme, el sublinia,
fără rezerve, că „definiţia culturii” trebuie să scoată în relief trei
elemente:
• ideea de activitate omenească;
• ideea unei naturi ale cărei posibilităţi cultura le dezvoltă;
• ideea unei valori care conduce opera de cultură.
Tudor Vianu considera că prin actul de cultură omul se ridică
deasupra stării naturale, prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale
fizice şi spirituale, cultura presupunând mai întâi o activitate, apoi o
anumită opoziţie cu natura, dar nu una radicală, ci rezolvabilă, pentru
că, propunându-şi să ridice omul peste starea sa naturală, ea înţelege
să dezvolte anumite trăsături care ţin de natura sa. De asemenea,
cultura înseamnă nu numai transformarea activă a naturii, dar şi
„prelucrarea datelor şi materialelor naturale în sensul şi în slujba
ideii şi a voinţei de perfecţionare socială şi omenească”.
Din analiza prezentată, reţinem câteva caracteristici care fac
posibilă înţelegerea sociologică a culturii, şi anume:
• istorismul culturilor;
• caracterul structural al culturilor;
• caracterul profund naţional al culturilor;
• caracterul socio-dinamic al culturilor (transferul elementelor
culturale ale unei clase la o altă clasă şi chiar ale unui popor la un alt
popor sau naţiune);
• conţinutul raportului dintre cultură şi suprastructură (momen-
tul funcţional al culturii) etc.
2. Teorii cu privire la cultură

Antropologii au studiat mult conceptul de cultură pentru a arăta
cum evoluează individul în mediul său. De la început, antropologia, ca
şi alte discipline aparţinând ştiinţelor sociale, a apelat la teorii pentru a
observa societăţile primitive şi neoccidentale. Cu timpul, şi-a extins
observaţiile şi la culturile societăţilor occidentale.
O trecere în revistă a literaturii consacrate conceptului de cultură
evidenţiază multitudinea teoriilor cu privire la cultură. De această
dată, vom grupa aceste teorii conform celor trei modele principale
prezentate anterior, care încercau să răspundă la întrebarea: „Individul
este cel care creează societatea şi cultura sa sau acestea din urmă îl
modelează pe individ?”.
36
Prima teorie asupra culturii (funcţionalismul), dar şi asupra
individului şi societăţii, a avut tendinţa să separe cultura de cei care o
trăiesc, o produc şi o creează, opunând pur şi simplu cultura
individului. Ea lăsa foarte puţin loc pentru libertatea individului.
Cea de-a doua teorie (interacţionismul) a acordat o mai mare
importanţă rolului individului în cadrul culturii sale, considerând că
aceasta din urmă este rezultatul imaginaţiei, construcţiei individului.
Cea de-a treia teorie susţine că există un raport echilibrat
între individ şi societate.
În anul 1871, Edward B. Taylor definea cultura ca un sistem
complex de cunoştinţe, credinţe, arte, legi, morală, moravuri, cutume,
alte capacităţi umane şi deprinderi dobândite de om, ca membru al
unei societăţi. Această definiţie pare acceptată azi de majoritatea
sociologilor şi antropologilor.
Cultura înseamnă un milion de mici detalii referitoare la
modurile noastre de a gândi, simţi şi acţiona în viaţa cotidiană
(G. Rocher, 1973). Indivizii se aseamănă sau sunt diferiţi prin trăsături
de cultură. Aceste particularităţi sunt transmise din generaţie în
generaţie prin intermediul familiei şi al educaţiei, în general. În decursul
socializării, individul învaţă că este membru al unor grupuri cu care se
poate identifica, cu care poate stabili relaţii afective şi comunica. Învaţă,
de asemenea, să se distingă de alte grupuri care nu-i împărtăşesc cultura.
Prin urmare, cultura adună la un loc indivizii care o împărtăşesc.
3. Elementele culturii
Care sunt principalele aspecte care variază de la o cultură la alta?
Orice cultură se caracterizează prin:
• limbaj;
• simboluri;
• ideologie (ansamblu de credinţe);
• valori;
• modele de comportament;
• tradiţii.
4. Principalele funcţii ale culturii

Studiul diferitelor societăţi a condus la punerea în evidenţă a
patru funcţii importante ale culturii:
Prima este funcţia de adaptare. Pentru antropologul american
Clyde Kluckhohn, cultura permite individului adaptarea la mediul
geografic şi climatic, oferindu-i un ansamblu de soluţii pentru rezolvarea
37
problemelor de supravieţuire (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte etc.).
Datorită culturii, societăţile umane s-au putut adapta climatului mai rece
sau mai cald, cercului polar sau deşertului.
O altă funcţie a culturii este comunicarea. Unii autori consideră
că aceasta ar fi principala sa funcţie. Comunicarea presupune folosirea
limbajului şi simbolurilor care disting grupurile sociale între ele şi pe
acestea de animale. Comunicarea între indivizi se stabileşte mai uşor
în cadrul aceleiaşi culturi.
O a treia funcţie a culturii permite membrilor societăţii să prevadă
comportamentele celorlalţi. La om, cultura joacă acelaşi rol, precum
instinctul la animal. Spre deosebire de animale, care au comportamente
instinctive, fiinţa umană nu dispune de comportamente înnăscute. Ea
învaţă comportamentele de-a lungul vieţii. Într-o cultură, indivizii adoptă
comportamente asemănătoare şi au aşteptări precise unii faţă de alţii. Dacă
este cunoscută cultura unui popor, se pot prevedea, în parte, şi
comportamentele individuale ale membrilor săi.
Cea de-a patra funcţie are în vedere faptul că o cultură
favorizează anumite tipuri de relaţii afective între indivizii care
aparţin unui grup. Ea propune individului identificarea cu aceleaşi
valori, simboluri, norme şi modele de conduită. Se asigură, astfel,
unitatea grupului.
5. Evoluţie socioculturală
Altădată, tradiţiile făceau posibile schimbul şi vecinătatea între
membrii unei comunităţi. Fiecare îl cunoştea pe celălalt. Această
cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate foarte
puternic. Desigur, multe dintre aceste tradiţii au slăbit sau au dispărut
complet, luând cu ele şi sentimentul de apartenenţă. Astăzi, relaţiile au
devenit mai impersonale.
Cultura modernă se caracterizează printr-o creştere a
individualismului şi o deplasare a legăturilor de solidaritate din familie
şi comunitate spre grupuri din ce în ce mai restrânse. Rata ridicată a
sinuciderii şi creşterea numărului de celibatari atestă neliniştile ce
rezultă de aici. Nici indivizii şi nici societăţile nu pot trăi izolaţi.
Contactul cu alte culturi poate conduce la două atitudini: o atitudine
etnocentristă (afirmarea superiorităţii unei culturi asupra alteia) şi o
atitudine de relativism cultural (afirmarea egalităţii culturilor).
38
IV. IDENTITATE PERSONALĂ ŞI SOCIALĂ
Pentru studiul relaţiei dintre individ şi societate, noţiunea de

identitate este un concept de legătură, care permite să se înţeleagă cum în
viaţa cotidiană, pe parcursul tuturor etapelor de dezvoltare a personalităţii,
indivizii integrează multiplele influenţe sociale şi culturale.
1. Ce este identitatea?
Identitatea este un concept cu faţete multiple. Ar putea fi definită ca
„un ansamblu de referenţi materiali, sociali şi subiectivi” selectaţi pentru
a permite o definire a unui actor social (Muchielli, 1986).
Identitatea constă, deci, în clarificarea a cine este cineva, atât ca
persoană socială, cât şi ca persoană individuală. Însă, după cum afirmă
Erikson (1968), identitatea nu poate fi limitată la un ansamblu de
caracteristici care pot defini un individ pentru totdeauna. Identitatea se
înscrie într-un lung proces de evoluţie personală. Ea se modelează
progresiv, se reorganizează şi se modifică fără încetare pe tot parcursul
vieţii, potrivit evenimentelor sau perturbaţiilor din viaţa socială.
2. Rolul social şi individual al identităţii

Rolul social al identităţii este ceea ce face să te simţi
asemănător celorlalţi semeni, care împart acelaşi mediu de viaţă
(familia, şcoala, grupul cultural, grupul de prieteni, grupul de muncă
etc.). Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o fiinţă colectivă
şi o fiinţă privată. Polul social al identităţii noastre reprezintă fiinţa
noastră colectivă. Acesta corespunde „sistemelor de idei, de
sentimente şi de deprinderi care exprimă în noi, nu numai
personalitatea noastră, ci şi grupul sau grupurile din care facem
parte”. El exprimă cultura noastră. Sunt credinţele religioase,
practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale şi opiniile
colective de toate felurile. Aceste credinţe şi valori transmise de
societate servesc ca o oglindă-etalon cu care individul se compară
pentru a-şi forma identitatea.
Acest pol social al identităţii se constituie de-a lungul vieţii şi
formează ceea ce Malrieu (1970) numeşte „eul cultural”, adică
ansamblul de cunoştinţe şi de posibilităţi care permit individului să se
simtă în largul său în mediul în care trăieşte şi să confere un sens
gesturilor pe care le face cotidian, sens care rămâne străin unei
persoane care nu împărtăşeşte acelaşi „eu cultural”.
39
Componenta afectivă a fiinţei noastre colective se bazează pe
sentimentul de apartenenţă. Acest sentiment se construieşte în
procesul de împărtăşire a unor experienţe comune. Orice fiinţă umană,
care trăieşte într-un mediu social, este impregnată de normele şi valorile
acestuia. „Aceste impregnări culturale identice pentru indivizii
aparţinând aceluiaşi grup creează posibilitatea de înţelegere şi de
comunicare cu celălalt” (Muchielli, 1980).
Diferitele forme de solidaritate umană ilustrează concret acest
sentiment de apartenenţă. Spiritul de grup care se exprimă în diferitele
manifestări de solidaritate – sindicală, familială, de clan sau de clasă –
se manifestă şi prin întrajutorare, adeziune, loialitate şi valorificarea
legăturilor comunitare.
3. Cum se construieşte identitatea?

Identitatea se înscrie într-un proces evoluţional. Ea se
modelează progresiv, se reorganizează şi se modifică de-a lungul
vieţii. Acest proces se declanşează odată cu întâlnirea cu o persoană
remarcabilă pentru copil (în general, mama sau tatăl) şi ia sfârşit
atunci când dispar la individ capacităţile de relaţionare (în general,
odată cu moartea biologică a persoanei).
Identitatea se rafinează şi se precizează în decursul unei lungi
evoluţii personale, care permite o definire de sine care integrează atât
aspectele cele mai personale, cât şi aspectele sociale şi colective ale
individualităţii. Identitatea se construieşte printr-un dublu proces –
socializarea şi personalizarea. Aceste două procese nu se află în
opoziţie, ci în interdependenţă.
Pe parcursul socializării, copilul învaţă diferite reguli sociale şi
culturale, precum şi valorile dominante din societate. Aceste
cunoştinţe se împlinesc, deoarece copilul se identifică, de fapt, cu un
model pe care-l admiră.
Socializarea permite copilului să înveţe reguli sociale şi
culturale pentru a se integra în mediu. Mai târziu, la vârsta
adolescenţei, individul se personalizează, adică el respinge selectiv
unele aspecte ale socializării, alege într-un mod personal modele,
valori şi norme, le face să-i corespundă, să fie ale sale.
Evoluţia identităţii se produce începând de la vârsta copilăriei şi
continuă până la sfârşitul vieţii. În fiecare perioadă a dezvoltării indivizilor,
elemente ale contextului social şi cultural influenţează această identitate.
Identitatea evoluează, aşadar, pe firul transformărilor socio-culturale
produse într-o societate. În această perspectivă trebuie discutată criza de
40
identitate din adolescenţă, criza de identitate masculină şi feminină şi criza
de identitate a persoanelor vârstnice.
V. SOCIALIZAREA: INDIVIDUL – O FIINŢĂ SOCIALĂ
1 .Ce este socializarea?

Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca
„procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează
elementele socio-culturale ale mediului său, le integrează în structura
personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali
semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în care
trebuie să trăiască”.
Socializarea permite individului să dobândească bagajul de care
are nevoie pentru a acţiona în societatea în care evoluează. În acest
scop, individul trebuie, de pildă, să înveţe regulile elementare de
politeţe, să trăiască în ritmul anotimpurilor proprii climatului zonei în
care locuieşte, să acumuleze o moştenire culturală etc. Moştenirea
culturală este un ansamblu de modele, de valori, de norme, de
simboluri, de cutume şi de ideologii specifice societăţii în care
individul este chemat să trăiască.
Socializarea permite, aşadar, individului să-şi dobândească
identitatea socială, adică să se definească drept asemănător celorlalţi,
împărtăşind aceleaşi moduri de a gândi, simţi, acţiona. Ea face
posibile interiorizarea şi respectarea regulilor sociale, precum şi
asimilarea culturii mediului de viaţă, făcând-o parte integrantă a
modului propriu de gândire. Atunci când cultura este interiorizată, nu
se mai pune problema pertinenţei gesturilor sale: se creează impresia
că acestea reprezintă singura modalitate normală de comportare.
Socializarea fundamentează şi sentimentul de apartenenţă la
grup. Faptul de a asimila şi integra aceleaşi valori şi norme sociale
face posibilă înţelegerea reciprocă şi creşte solidaritatea între membrii
grupului.
Ca şi identitatea, socializarea este un proces continuu. Copilăria
este perioada celei mai intense socializări, însă de-a lungul întregii
sale vieţi de adult, individul trebuie să integreze normele sociale, de
exemplu, în procesul de învăţare a rolului de părinte, în adaptarea la
mediul universitar sau în integrarea în mediul de muncă. Iată de ce
sociologii fac distincţia între două tipuri de socializare: socializarea
primară, cea pe care individul o suportă în copilărie şi în cursul căreia
41
devine membru al societăţii, şi socializarea secundară, care
semnifică procesul ulterior, prin care individul, deja socializat, se
integrează în noi domenii ale vieţii sociale.
2. Diferite forme de învăţare

Socializarea se realizează prin intermediul învăţării. Există diverse
tipuri de învăţare. Se vorbeşte de învăţare prin consolidare, de învăţare
prin condiţionare, de învăţare prin observare şi de învăţare prin
interacţiune cu ceilalţi.
Noţiunea de habitus se aplică ansamblului de elemente ale
moştenirii noastre culturale, care devin o a doua natură. Este
ansamblul de dispoziţii de a acţiona, de a gândi, de a percepe şi de a
simţi într-un mod determinat. Aceste feluri de a fi sunt astfel
interiorizate, încât ai impresia că te-ai născut cu ele. Se disting trei
tipuri de habitus. Habitus-ul cultural caracterizează identitatea
colectivă naţională a unui popor. Habitus-ul de clasă reflectă
apartenenţa la un mediu social. Habitus-ul sexual corespunde
stereotipurilor sexuale, care sunt legate de comportamentele masculin
şi feminin.
3. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate

Diferiţii actori sociali care au influenţă asupra individului pe
parcursul existenţei sale se numesc agenţi de socializare, printre care
se numără familia, şcoala, grupul de covârstnici, mass-media, locul
de muncă.
Una dintre principalele consecinţe ale socializării este stabilirea
unui control social. În mod concret, socializarea are ca rezultat să
exercite presiune asupra indivizilor pentru ca ei să-şi regleze conduita.
Se vorbeşte de control social instituţionalizat atunci când se pune
problema de a face respectate legea şi ordinea de către autorităţile
publice. Se vorbeşte de control social informal când presiunile
asupra individului se exercită, într-un mod subtil, în mediul său
imediat de viaţă.
Controlul social nu se exercită niciodată perfect. Unii indivizi nu
reuşesc să se integreze într-un cadru social prescris; se spune despre ei
că sunt devianţi. Individul deviant încearcă să nege o ordine pe care
înţelege s-o conteste, s-o schimbe sau chiar s-o distrugă. Când unii
indivizi trăiesc complet în afara normelor şi sunt excluşi din societate,
se vorbeşte de marginalitate.
42
SEMESTRUL II
VI. STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ
1. Stratificarea socială
Stratificarea este universală şi omniprezentă. În această situaţie

se găsesc atât societăţile primitive aparent cele mai simple şi
omogene, cât şi sistemele sociale cele mai diferenţiate şi eterogene:
toate sunt alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate fie pe sex, vârstă
sau structură de rudenie, fie pe o bogăţie materială, putere sau
prestigiu. Orice instituţie reprezintă combinaţia mai multor ordine
ierarhizate, indiferent dacă avem de-a face cu grupuri primare, aparent
dintre cele mai puţin inegalitare, cum este familia, sau cu grupuri
secundare, dintre cele mai selective, cum este şcoala. Toate sectoarele
activităţii umane sunt stratificate: diferenţele de salariu, sursa de venit
sau patrimoniul, eterogenitatea religioasă a unei societăţi, intensitatea
practicilor de cult în viaţa coreligionarilor, distribuţia puterii politice
între grupuri sau indivizi, proximitatea în raport cu centrele de decizie,
gradul de angajare partizană, modurile de consum ale bunurilor
materiale sau simbolice, stilurile de viaţă, iată tot atâtea exemple ce
ilustrează aspectele polimorfe ale acestui fenomen. Există stratificare
din momentul în care există diferenţiere, integrare, ierarhizare,
inegalitate sau conflict între elementele constitutive ale unui grup.
A. Definire şi tipologie
Definită ca „diferenţiere a funcţiilor, ierarhizată şi evaluată
după criterii specifice fiecărei societăţi” (Mohamed Cherkaoui,
1996), „dispunere ierarhică a unui set de grupuri, categorii, straturi
sociale, pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii”
(Septimiu Chelcea, 1993), stratificarea apare „drept inegalităţi
structurale între diverse grupuri de oameni” (A. Giddens, 2001). De
fapt, atunci când vorbim de stratificare, atragem atenţia asupra
poziţiilor inegale ocupate de indivizi în societate.
Se pot distinge patru sisteme de stratificare de bază:
• sclavia;
• casta;
• starea;
• clasa.
43
B. Teorii despre stratificare
Cele mai influente abordări teoretice cu privire la stratificare
sunt:
a) teoria funcţionalistă;
b) teoria marxistă;
c) teoria elitelor;
d) teoria weberiană.
a) Teoria funcţionalistă
Teoria funcţionalistă are dublul merit de a distinge procesele
elementare, considerate a sta la baza stratificării, precum şi de a fi
abstractă şi suficient de suplă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuri
de societăţi. Schematic, ea poate fi condensată în trei ipoteze de
diferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care îl vom exprima cu
ajutorul următoarelor enunţuri:
• orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora le
sunt asociate îndatoriri sau funcţii;
• membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii;
• îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către
membrii societăţii;
• poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea
societăţii;
• ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă
sau un talent egal;
• ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.
Acest principiu presupune, deci, trei structuri de ordine privitoa-
re la poziţii (de la cea vitală la cea mai neglijabilă pentru societate), la
calificările cerute (de la cea expertă până la absenţa competenţei) şi la
gradul de plăcere sau dificultate presupus de executarea sarcinilor.
Pe de altă parte, pentru ca ipotezele de diferenţiere să fie
realizate, iar principiul de stratificare respectat, trebuie să existe:
• un ansamblu de recompense ierarhizate;
• un mod de repartizare a acestor recompense, în funcţie de
valorile respective ale poziţiilor.
După cum precizează K. Davis (1942), „recompensele şi
distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează stratificarea”.
În realitate, principiul enunţat în prima propoziţie presupune
deja în mod logic stratificarea, ca proces de evaluare a poziţiilor
ierarhizate. Gratificaţia este, evident, fundamentală, dar ea nu face
decât să desăvârşească construcţia edificiului.
44
Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate
pentru a-i stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiile
considerate dificile sunt de ordin economic (bunuri materiale), estetic
(divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu).
Davis şi Moore (1945) consideră, deci, că „inegalitatea socială
este un mijloc elaborat în mod inconştient, prin care societatea
garantează că poziţiile cele mai importante sunt realizate conştiincios
de cei mai calificaţi indivizi”.
Este cert că o asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită
faptului că deosebeşte cu claritate cele patru procese care se află la
baza stratificării (Mohamed Cherkaoui, 1997), şi anume:
• diferenţierea;
• ierarhizarea;
• evaluarea;
• recompensa.
Ipoteza de diferenţiere semnifică, pur şi simplu, fenomenul,
universal observat, al deosebirii dintre statutele şi rolurile ce le sunt
asociate (tată, mamă, soţ etc.). Cu toate acestea, ea nu înseamnă că
unui rol îi corespunde un statut, şi invers: un statut poate, de fapt,
trimite la un ansamblu de roluri (Merton).
Ierarhizarea evidenţiază diferenţa dintre talentele naturale ale
indivizilor sau calificările dobândite prin experienţă şi învăţare.
Ierarhizarea nu presupune în mod logic nici o judecată de valoare; un
rol poate fi socotit mai dificil decât altul, un individ mai dotat fizic sau
mai subtil decât un altul, fără să avem motive să afirmăm că este mai
bun. Ierarhizarea este un proces neutru.
T. Parsons a arătat că valorizarea unei acţiuni sociale este
determinată de existenţa unui sistem de valori.
Prin precizarea acestora din urmă, putem obţine informaţii
privitoare la stratificarea caracteristică unei anumite societăţi. Modul
şi intensitatea stratificărilor profesionale, de pildă, se schimbă de la o
societate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va
privilegia statutul dobândit, în defavoarea statutului atribuit:
statutul pe care individul îl dobândeşte ca rezultat al propriilor sale
acţiuni (diplomă, medalie olimpică, reuşită financiară) va fi socotit
superior statutului atins pe baza unor caracteristici pe care individul nu
le controlează sau pe care este incapabil să le schimbe (sex, origine
etnică, vârstă, castă). Într-o altă societate va fi considerată legitimă
ordinea inversă.
45
b) Teoria marxistă
În majoritatea operelor sale, K. Marx s-a preocupat de
stratificare şi, îndeosebi, de clasele sociale, dar, în ciuda acestui fapt,
el „nu a reuşit să ofere o analiză sistematică a conceptului de clasă”
(A. Giddens, 2001).
Conceptul de clasă, dezvoltat de Marx, trebuie reconstituit după
conţinutul lucrărilor sale în ansamblu, trăsăturile lui esenţiale fiind
destul de clare. Pentru Marx, clasa reprezintă un grup de oameni care se
află într-o relaţie comună faţă de mijloacele de producţie, mijloacele
cu ajutorul cărora îşi câştigă existenţa. Înainte de apariţia industriei
moderne, mijloacele de producţie constau în primul rând din lucrarea
pământului şi uneltele folosite. Prin urmare, în societăţile preindustriale,
cele două clase principale erau cei care deţineau pământul (aristocraţi,
mici nobili de ţară sau deţinători de sclavi) şi cei angajaţi în mod activ
în exploatarea sa (şerbi, sclavi şi ţărani liberi). În societăţile industriale
moderne, devin mai importante fabricile, birourile, maşinile şi averea
sau capitalul necesar pentru a le putea cumpăra. Cele trei clase
principale sunt cele care deţin aceste noi mijloace de producţie –
industriaşi sau capitalişti, precum şi proprietarii funciari şi
proletariatul. Marx scrie: „Cei care n-au altă proprietate decât forţa
lor de muncă, proprietarii capitalului şi proprietarii funciari, ale căror
surse respective de venituri sunt salariul, profitul şi renta funciară,
aşadar, muncitorii salariaţi, capitaliştii şi proprietarii funciari
formează cele trei mari clase ale societăţii moderne bazate pe modul de
producţie capitalist”.
După Marx, relaţia între clase este una de exploatare. În
societăţile feudale, exploatarea lua forma transferului direct al
produsului de la ţărănime către aristocraţie. Şerbii erau siliţi să dea un
anumit procent din producţie aristocraţilor stăpâni sau trebuia să
lucreze lunar un număr de zile pe pământurile seniorilor. În societăţile
capitaliste moderne, sursa exploatării este mai puţin vizibilă, iar Marx
îi dedică multă atenţie, în încercarea de a-i clarifica natura. El
socoteşte că, în decursul zilei de lucru, muncitorii produc mai mult
decât au nevoie patronii lor pentru a-i răsplăti. Această plusvaloare
reprezintă sursa de profit, pe care capitaliştii îl folosesc în propriul
interes.
Marx a fost uimit de inegalităţile pe care le creează sistemul
capitalist. Cu toate că în epocile anterioare aristocraţii duceau o viaţă
luxoasă, complet diferită de cea a ţărănimii, societăţile agrare erau
relativ sărace. Chiar dacă n-ar fi existat aristocraţie, standardele de trai
46
ar fi fost în mod inevitabil scăzute. Însă, odată cu dezvoltarea
industriei moderne, bogăţia era produsă la o scară mult peste ceea ce
se obţinuse până atunci, cu toate că muncitorii aveau un acces redus la
bogăţia pe care o creau prin munca lor. Ei rămân relativ săraci, în
vreme ce bogăţia acumulată de clasa proprietarilor sporeşte. În plus,
odată cu dezvoltarea fabricilor moderne şi cu mecanizarea producţiei,
munca devine în mod frecvent plicticoasă şi extrem de opresivă.
Conceptul lui Marx referitor la clasă ne conduce către inegalită-
ţile societăţii structurate obiectiv. Clasa nu se referă la convingerile pe
care le au oamenii în legătură cu poziţia lor, ci la condiţiile obiective
care permit unora să beneficieze de un mai mare acces la recompen-
sele materiale decât alţii.
c) Teoria elitelor
Pentru Vilfredo Pareto (1916), nici stratificarea, nici
schimbarea nu se explică corect prin conflictele rezultate din
proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Fundamentul stratificării
poate fi la fel de bine forţa militară sau puterea politică. Lupta de
clasă nu va dispărea prin eliminarea conflictului dintre muncă şi
capital. Vom asista pur şi simplu la apariţia altor conflicte, întemeiate
pe alte diviziuni, ce sunt tot atâtea expresii ale eterogenităţii sociale,
fără îndoială conceptul paretian cel mai important.
Eterogenitatea trebuie extinsă atât la planul valorilor, cât şi la
cel al grupurilor constitutive ale societăţii. Eterogenitatea valorilor
interzice reificarea societăţii. Eterogenitatea structurală semnifică
existenţa unei stratificări şi a unei opoziţii între masa indivizilor şi
elită. Pareto defineşte elita sau elitele în două moduri diferite, dar
complementare. În conformitate cu primul, elita este o categorie
socială compusă din indivizi ce au nota cea mai mare în ramura lor de
activitate. Aceştia sunt, de pildă, oamenii de stat, ofiţerii superiori,
savanţii, artiştii, cei care au venitul cel mai ridicat. Această definiţie
obiectivă şi neutră, care subliniază inegalitatea dintre indivizi, este
abandonată în beneficiul alteia, întemeiată pe existenţa puterii. În
acest ultim caz, elita este alcătuită din cei care exercită funcţii
conducătoare în plan politic sau social. Pareto împarte această clasă în
două, elita guvernamentală, ce joacă un rol esenţial în conducerea
statului, şi elita nonguvernamentală. Pentru el, elita guvernează în
toate societăţile, indiferent de regimul politic sau de instituţiile
economice. Inegalitatea este posibilă, deoarece cei puţini la număr
guvernează masa. Fundamentul stratificării este, într-adevăr,
puterea.
47
d) Teoria weberiană
Teoria weberiană se vrea, deopotrivă, o critică, dar şi o
îmbogăţire a modelului marxist de stratificare.
Când analizăm stratificarea, precizează Max Weber (1904),
trebuie să avem în vedere cele trei dimensiuni:
• economică;
• statutară;
• politică.
Cele trei dimensiuni sunt corelate. Corelaţia nu înseamnă nici
cauzalitate cu sens unic, nici determinism. O poziţie înaltă pe una din
dimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar în celelalte două
ierarhii. Dar, deşi cauzalitatea este circulară între cei trei poli,
diferenţele de repartizare a indivizilor în funcţie de cele trei
dimensiuni nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că
sunt autonome.
Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită ca
ansamblu de indivizi ce au interese economice comune, referitoare la
deţinerea de bunuri şi la şansele de a-şi crea un venit în condiţiile
oferite de piaţa bunurilor şi de piaţa muncii. Mai precis, indivizii se
repartizează la nivelul pieţei. Ca şi Marx, Weber consideră că
proprietatea este categoria fundamentală a poziţiei de clasă, iar tipul
de proprietate dominant variază de la un sistem economic la altul: o
economie capitalistă este radical diferită de o economie bazată pe
sclavie; fiecare tip creează o stratificare anume. Dar, spre deosebire
de Marx, Weber socoteşte că o analiză aprofundată a claselor
presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al
proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute.
Dacă proprietatea defineşte „clasele avute”, monopolul exercitat
asupra serviciilor determină la rândul său „clasele achizitoare”. Oferta
de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicanţii profesiilor
liberale, de pildă, este evaluată pe piaţă, iar aceste clase sunt cu atât
mai puternice, cu cât cererea este mai mare.
Invers, proletariatul nu deţine nici un monopol asupra ofertei de
servicii. Numărul muncitorilor, nivelul lor scăzut de calificare, precum
şi lipsa de organizare ca grup de presiune eficientă nu le permit să
exercite un control economic al pieţei. Weber recunoaşte specificitatea
claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu.
48
Cea de-a doua dimensiune, ordinea statutară, se referă la
onoarea socială sau prestigiu. Ea presupune existenţa unei vieţi
comunitare bazate pe relaţii continue şi un minim consens cu privire la
anumite norme şi valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se
întemeiază pe judecăţi de valoare, pe evaluări făcute de membrii
comunităţii. „Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor de
viaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere
sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale.
Indivizii fiecărui grup de statut întreţin mai frecvent relaţii sociale
între ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se străduieşte să-şi
sublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalţi, să sporească
distanţa care îl separă de inferior şi să se apropie astfel de superior.
Prin consumul său excesiv şi ostentativ, prin anumite practici culturale
sau sportive ce presupun mulţi bani şi o îndelungată educaţie, prin
anumite obiceiuri, un grup se apără de intruşi şi îşi asigură, din partea
membrilor celorlalte grupuri, recunoaşterea temeiniciei prestigiului
său. Chiar în societăţile democratice, în care egalitatea condiţiilor este
admisă, asistăm pe termen lung la cristalizarea acestor grupuri şi la
constituirea unor veritabile aristocraţii, ba chiar caste, în care accesul
este aproape imposibil.
Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea
economică, dar se întâmplă deseori şi invers. Ca atare, proprietatea nu
este un criteriu de repartiţie statutară; şi, totuşi, uneori devine astfel.
Pe de altă parte, o poziţie înaltă într-o ordine statutară poate ameliora
situaţia profesională a unui individ. Dar influenţă reciprocă nu
înseamnă identitate: cele două ierarhii nu se suprapun.
Cea de-a treia dimensiune a stratificării este politicul,
întruchipat în grupuri politice şi partide. Această ordine depinde de
existenţa unor birocraţii ce au în fruntea lor o conducere. Poziţia unui
individ în această ierarhie este funcţie de influenţa pe care o poate
exercita în cadrul unei acţiuni comune. Acţiunea poate fi o cauză ideală,
cum ar fi realizarea unui program sau a unor obiective personale,
economice sau simbolice. Subliniind autonomia acestei dimensiuni, îi
vom putea identifica pe cei care deţin această putere fără a se bucura în
mod obligatoriu de poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Organizarea
partidelor depinde de felul în care este stratificată societatea în funcţie
de statut şi clase. Ele variază în funcţie de structura de dominaţie,
deoarece obiectivul şefilor de partid este cucerirea puterii în cadrul
comunităţii.
49
2. Mobilitatea socială
Atunci când studiem stratificarea, trebuie să avem în vedere nu
numai deosebirile dintre poziţiile economice sau ocupaţii, ci şi ceea ce
li se întâmplă indivizilor care le ocupă.
Putem considera mobilitatea drept rezultatul unei selecţii de
indivizi în urma intervenţiei unei suite de mecanisme proprii anumitor
agenţi, precum familia, şcoala, biserica, birocraţiile. Aceste instanţe
controlează, orientează, determină în mod direct poziţia indivizilor în
interiorul propriei lor stratificări şi, indirect, statutul membrilor
societăţii la nivel macrosocial. Locul şi importanţa acestor agenţi de
selecţie variază de la o societate la alta: pentru o anumită societate,
familia este instanţa de orientare cea mai importantă, pentru o alta,
biserica sau armata; pentru o a treia, şcoala şi competenţa dobândită în
cadrul anumitor organizaţii.
Termenul de mobilitate socială se referă, prin urmare, la
mişcările indivizilor şi grupurilor între diferite poziţii socio-
economice.
Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în jos pe
scara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul de vedere al
proprietăţilor, al venitului sau al statutului se consideră că sunt mobili
ascendent, în timp ce aceia care se mişcă în direcţia opusă sunt mobili
descendent.
În societăţile moderne există, de asemenea, mobilitate laterală,
care se referă la mişcarea geografică între cartiere, oraşe sau regiuni.
Deseori, mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. De
exemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poate
fi promovat într-un post superior într-o filială a firmei localizată într-un
alt oraş sau chiar într-o altă ţară.
Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primul
rând, putem examina carierele indivizilor – gradul în care se mişcă în
susul şi în josul scării sociale pe parcursul vieţii lor de angajaţi. Acest
lucru este, de obicei, denumit mobilitate intrageneraţională. În mod
alternativ, putem analiza măsura în care copiii au aceleaşi ocupaţii ca
şi părinţii sau bunicii lor. Mobilitatea de la o generaţie la alta se
numeşte mobilitate intergeneraţională.
50
VII. INSTITUŢII SOCIALE
Definire şi componente
Instituţiile sociale sunt prezente, în forme diferite, în toate

societăţile. Ele reprezintă un element definitoriu al sociabilităţii, un
„universal” al comportamentului uman. De aceea, după unii autori,
„ştiinţa societăţii este ştiinţa instituţiilor” (P. Fouconnet şi M.
Mauss).
Folosit de jurişti, economişti, politologi, sociologi, termenul de
instituţie are un înţeles polisemantic: institutio = „instituire”,
„aşezământ”, „întemeiere”, „înfiinţare”, dar şi „obicei”, „regulă de
purtare”, „deprindere”.
Institutiones era titlul dat de jurisconsulţii romani tratatelor
elementare de drept. Prin „instituire”, un popor, o colectivitate socială
treceau de la „starea de natură”, de la acţiuni individuale spontane,
egoiste, agresive, la „starea socială”, la organizaţii create de o
autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca
necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menţiunea unei
colectivităţi sociale deosebite.
În limbajul comun, termenul de instituţie păstrează sensul
iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au statut, reguli de
funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau
funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective. În acest sens,
exemplul tipic de instituţie este statul, cu organizaţiile sale
administrative, politice, militare etc.
Definite, în general, ca structuri ce reprezintă mai multe faţete,
durabile social, formate din elemente simbolice, activităţi sociale şi
resurse materiale, instituţiile îşi evidenţiază proprietăţile specifice:
• sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991);
• au tendinţa să se transmită din generaţie în generaţie, să se
menţină şi să se reproducă (Zucher, 1977).
După cum afirmă Giddens (1984), „Instituţiile sunt prin definiţie
elementele cele mai stabile ale vieţii sociale … conferind «soliditate»
sistemelor sociale în timp şi spaţiu”.
Sistemele de reglementare, sistemele normative şi cele
cultural-normative au fost identificate, de unul sau altul dintre
teoreticienii din domeniul ştiinţelor sociale, ca o componentă vitală a
instituţiilor (W. Richard Scott, 2004). Cele trei elemente creează o
mişcare continuă „de la conştient la inconştient, de la ceea ce este
51
întărit prin lege la ceea ce este considerat implicit” (Hoffman, 1997).
O posibilă abordare ar fi analiza tuturor acestor fapte ca elemente ce
contribuie, în moduri interdependente şi reciproc consolidante, la un
puternic cadru social, care înglobează şi demonstrează forţa şi
flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectivă
integratoare, instituţiile par să fie sisteme supradeterminate.
a) Pilonul reglator. În sensul cel mai larg, toţi cercetătorii
subliniază aspectele reglatoare ale instituţiilor: ele constrâng şi
reglementează comportamentul. Cei care susţin această perspectivă
acordă o importanţă majoră proceselor de reglementare explicite:
activităţi de stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. În
concepţia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili
reguli, de a verifica respectarea lor de către ceilalţi şi, dacă este necesar,
de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o încercare de a
influenţa comportamentul viitor al participanţilor. Aceste procese pot
funcţiona prin intermediul unor mecanisme difuze şi informale, implicând
tradiţii şi cutume ori pot fi foarte formalizate şi atribuite unor instanţe
specializate.
În această perspectivă, instituţia apare ca un sistem de reguli
stabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere şi pe
puterea de a sancţiona.
b) Pilonul normativ. În acest caz, accentul se pune pe regulile
normative, care introduc în viaţa socială dimensiunea prescriptivă,
dimensiunea evaluării şi cea a necesităţii sau obligaţiei. Sistemele
normative includ atât valori, cât şi norme.
Valorile sunt concepţii referitoare la ceea ce este preferabil sau
dezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul cărora
comportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate.
Normele specifică în ce fel trebuie făcute lucrurile. Ele definesc
mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm.
Sistemele normative definesc scopuri şi obiective, dar desemnează şi
căile cele mai potrivite pentru a le atinge.
Unele norme şi valori se pot aplica tuturor membrilor unei
colectivităţi, altele se aplică numai anumitor tipuri de actori sau
poziţii. Ultimele dau naştere rolurilor, care sunt moduri de concepere
a scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor
poziţii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipări
sau predicţii, ci perspective normative asupra modului în care ar trebui
să se comporte anumiţi actori.
52
Sunt mulţi sociologi care au adoptat o viziune normativă asupra
instituţiilor. De la Durkheim la Parsons şi Selznick, sociologii au
încercat să-şi concentreze atenţia asupra acelor tipuri de instituţii, cum
sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase şi
asociaţiile de voluntari, în care existenţa convingerilor şi valorilor
comune este mai probabilă.
De fapt, teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra
instituţiilor subliniază influenţa stabilizatoare a convingerilor şi
normelor sociale, care sunt, în egală măsură, asumate şi impuse de
alţii. Reprezentanţii acestei perspective, printre care şi Parsons,
consideră că normele şi valorile împărtăşite constituie bazele unei
ordini sociale stabile.
c) Pilonul cultural-cognitiv. Reprezentată, în primul rând, de
antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer,
Zucker), această categorie de instituţionalişti a pus în evidenţă poziţia
centrală deţinută de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor:
concepţiile împărtăşite, care constituie natura realităţii sociale, şi
cadrele prin care se produce semnificaţia.
Potrivit exponenţilor acestei perspective, acţiunea de mediere
între lumea stimulilor din exterior şi răspunsul organismului
individual se constituie într-o acumulare de reprezentări simbolice
internalizate ale lumii. „În paradigma cognitivă, ceea ce face o fiinţă
este, în mare parte, o funcţie a reprezentării interne a fiinţei
respective despre mediul în care trăieşte” (D’Andrade, 1984).
Simbolurile – cuvinte, semne, gesturi – au efect prin conturarea sem-
nificaţiei pe care o atribuim obiectelor şi activităţilor. Semnificaţiile
se ivesc în interacţiune şi sunt menţinute şi transformate, întrucât sunt
utilizate pentru a da sens cursului neîntrerupt al evenimentelor.
Potrivit lui Max Weber, pentru a înţelege sau a explica o acţiune,
trebuie să ţinem cont nu doar de condiţiile obiective, ci şi de
interpretarea lor subiectivă de către actorii sociali. El consideră
acţiunea ca fiind socială numai în măsura în care actorii asociază
semnificaţii comportamentului.
În opinia lui Berger şi Kellner (1981), „orice instituţie umană
este, cum a fost întotdeauna, o sedimentare de semnificaţii sau, ca să
folosim altă imagine, o cristalizare a semnificaţiilor în formă
obiectivă”. Atributul de „cultural-cognitiv” reprezintă acceptarea
faptului că procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele
culturale externe.
53
Prin urmare, o concepţie cultural-cognitivă asupra instituţiilor
accentuează rolul fundamental jucat de construcţia mediată social a
unui cadru comun de semnificaţii.
Din punct de vedere sociologic, instituţia reprezintă un
„ansamblu de reguli care organizează societatea sau unele din
instanţele acesteia” (Gilles Ferréol şi alţii, 1998), reguli de influenţare
şi control social ale comportamentelor individuale, modele specifice şi
stabilite de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi
grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori
şi interese cu importanţă esenţială, strategică pentru menţinerea
colectivităţilor sociale, a societăţii.
În accepţia dată de E. Durkheim şi şcoala sa, instituţiile sunt
moduri de a acţiona, a gândi şi a simţi, care, ca orice fapt social, au o
influenţă constrângătoare asupra individului, venită din exteriorul
acestuia, au o existenţă proprie, independentă de manifestările
individuale, sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate
de toţi membrii acestuia.
Comportamentele individuale instituţionalizate sunt, în această
interpretare, sancţionate în mod explicit şi eficient de către o autoritate
special desemnată de colectivitate în acest scop.
1. Familia, rudenia şi căsătoria
În sens larg, familia este un grup social ai cărui membri sunt

legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc
împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii
(Murdock, 1949), iar în sens restrâns, este un grup social format
dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
Legăturile de rudenie sunt relaţii între indivizi, stabilite fie prin
căsătorie, fie prin descendenţă, care întemeiază legături de sânge
(mamă, tată, copii, bunici etc.). Rudenia biologică poate fi considera-
tă consangvină (bazată pe legături „de sânge”) sau afină, de rudenie
spirituală (năşia, frăţia de cruce etc.), care este o relaţie de tip
convenţional, dar care poate reglementa atât raporturi sociale, cât şi
raporturi biologice.
În comunităţile arhaice, reţeaua de rudenie deţine o importanţă
capitală, ea suprapunându-se cvasiintegral structurii sociale a grupului
uman respectiv (C.C. Harris, 1998).
La rândul său, căsătoria poate fi definită ca o modalitate, acceptată la
nivel social, prin care două sau mai multe persoane constituie o familie.
54
Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o
instituţie legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionare
formală, prin sacralizare, de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii
maritale). În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaşterea
socială a uniunii maritale.
Când doi oameni se căsătoresc, ei devin rude. Legătura căsătoriei
lărgeşte aria relaţiilor de rudenie. După căsătorie, părinţi, fraţi, surori şi alte
rude de sânge devin şi rude ale partenerului.
Relaţiile de familie sunt întotdeauna recunoscute în cadrul mai larg al
gradelor de rudenie. Putem identifica, practic în toate societăţile, ceea ce
sociologii şi antropologii numesc nucleu familial (familia nucleară), adică
doi adulţi care locuiesc împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi. În multe
societăţi tradiţionale, nucleul familial a fost o parte a unei reţele mai largi de
rudenie de un tip sau altul. Atunci când rude apropiate, altele decât perechea
de soţi şi copiii lor, locuiesc în aceeaşi gospodărie sau se află într-o relaţie
apropiată şi continuă, putem vorbi despre familia lărgită (familia extinsă).
O familie lărgită poate include bunicii, fraţii şi soţiile lor, surorile şi soţii
lor, mătuşile şi nepoţii.
În societăţile occidentale, căsătoria – şi, deci, şi familia – este asociată
cu monogamia. Este ilegal ca un bărbat sau o femeie să fie căsătorit(ă) cu
mai mult de o persoană în acelaşi timp. Monogamia nu este tipul de
căsătorie cel mai obişnuit în lume. Într-o comparaţie faimoasă a mai multor
societăţi din zilele noastre, George Murdock a evidenţiat că poligamia,
care permite unui soţ sau unei soţii să aibă mai mult de un partener, era
acceptată în peste 80% din cazuri (Murdock, 1949). Există două tipuri de
poligamie: poliginia, în care un bărbat poate fi căsătorit cu mai mult de o
femeie în acelaşi timp, şi poliandria, mai rar întâlnită, în care o femeie
poate avea doi sau mai mulţi soţi simultan.
În prezent, în majoritatea societăţilor din lume, forma cea mai
răspândită de familie este cea nucleară. Fiecare individ face parte din două
familii nucleare:
• familia părinţilor săi sau familia de origine, în care el deţine rolul
de copil;
• familia pe care şi-o constituie prin propria căsătorie sau familia de
procreaţie, în care el are rolul de soţ sau soţie.
Antropologul George Peter Murdock (1949) a subliniat faptul că
familia nucleară este universală. Ea permite realizarea a patru funcţii
fundamentale pentru viaţa socială umană:
a) sexuală;
b) economică;
55
c) reproductivă;
d) educaţională.
Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se
poate realiza în trei forme:
• patrilinear (pe linia tatălui);
• matrilinear (pe linia mamei);
• bilinear (liniile paternă şi maternă au acelaşi rol).
În majoritatea societăţilor europene sau de cultură europeană,
transmiterea se face în sistem bilinear, deşi numele de familie se
retransmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă.
Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în mod
diferenţiat de la o societate la alta. În sistemul patrilocal, noul cuplu îşi
stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a provenit soţul. În
sistemul matrilocal, noul cuplu îşi are reşedinţa în familia sau localitatea
din care a provenit soţia. În societăţile industrializate, majoritatea cuplurilor
se conformează sistemului nelocal. În acest caz, fixarea reşedinţei se face în
afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii.
În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei,
sistemele familiale pot fi:
• patriarhale: autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul
cel mai în vârstă (familia lărgită sau extinsă) sau de soţ (familia nucleară);
• matriarhale: autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă
sau de soţie;
• egalitare: puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ
şi soţie. Acest sistem este foarte răspândit în societăţile europene sau de
cultură europeană.
Trebuie subliniat că, în diferitele societăţi din lume, continuă să existe
o mare diversitate de forme familiale. În unele zone, cum ar fi cele mai
îndepărtate regiuni din Asia, Africa şi Oceanul Pacific, sistemele familiale
tradiţionale au suferit mici schimbări. Dar în majoritatea ţărilor au loc
schimbări ample.
După cum evidenţiază Anthony Giddens (2001), „aceste schimbări
creează o mişcare mondială către menţinerea familiei nucleare, desfiinţând
sistemele de familie lărgită sau alte tipuri de grupuri bazate pe grade de
rudenie”.
Cele mai importante schimbări care au loc în lume sunt
următoarele, potrivit lui A. Giddens:
• influenţa familiilor lărgite şi a altor grupuri bazate pe relaţiile de
rudenie este în curs de scădere;
56
• se manifestă o tendinţă generală de liberă alegere a partenerului
marital;
• drepturile recunoscute ale femeilor au o deschidere tot mai mare,
atât în privinţa iniţierii mariajului, cât şi în cea a luării de decizii în
interiorul familiei;
• căsătoriile între rude sunt tot mai puţin frecvente;
• în societăţile care erau altădată foarte restrictive se observă o mai
mare libertate sexuală;
• se manifestă o tendinţă generală de extindere a drepturilor copiilor.
2. Viaţa economică şi munca

Pentru cei mai mulţi dintre noi, munca ocupă, în viaţa noastră, o
parte mai amplă decât orice alt tip de activitate. Adeseori, munca este
asociată cu corvoada, o serie de sarcini le dorim minimalizate şi, dacă se
poate, total absente. Oare aceasta este atitudinea majorităţii oamenilor faţă
de munca lor? Iar dacă nu, care este motivul?
Studiile au demonstrat că munca prezintă mai multe avantaje decât
corvoada. Altfel, oamenii nu s-ar simţi atât de descurajaţi, dezorientaţi,
stresaţi, atunci când devin şomeri.
În societăţile moderne, a avea slujbă este un lucru important în
vederea asigurării stimei faţă de propria persoană. Chiar şi atunci când
condiţiile de muncă sunt relativ neplăcute, iar sarcinile de serviciu
plictisitoare, munca are tendinţa de a fi un element structurant în alcătuirea
psihologică a oamenilor şi reprezintă nucleul ciclului activităţilor zilnice.
În sens general, munca este activitatea de producere a bunurilor
materiale şi spirituale, iar în sens restrâns, constituie activitatea de
producere de bunuri şi servicii recunoscute social şi care reprezintă o sursă
de venit pentru cei care o prestează.
Potrivit lui A. Giddens (2001), în strânsă legătură cu munca, sunt
relevante următoarele aspecte:
• Ocupaţia – tip de activitate socială aducătoare de venit, desfăşurată
de către o persoană într-una din ramurile economiei. Ea se referă la
producerea de bunuri materiale şi spirituale, la efectuarea unor prestaţii de
servicii recunoscute şi recompensate în cadrul societăţii, ceea ce îi asigură
individului sursele de existenţă. În decursul istoriei, pe baza diviziunii
sociale a muncii, s-a constituit o structură complexă de ocupaţii, trecându-
se de la activităţile primare, nediferenţiate, prin care se asigura existenţa
personală, la o muncă specializată. Pe măsura adâncirii diviziunii muncii s-a
realizat o creştere tot mai substanţială a eficienţei acesteia, ceea ce a condus
la progresul mai rapid al societăţii, dar şi la sporirea considerabilă a
57
interdependenţelor între producători, adică la o structură ocupaţională
complexă. În epoca contemporană, ocupaţiile cunosc o dinamică deosebită,
ca şi un proces de profesionalizare, necesitând o pregătire prealabilă;
• Bani – Salariul constituie principala sursă de care depind mulţi
oameni pentru a-şi satisface nevoile materiale şi spirituale. Temerile
referitoare la existenţă au tendinţa de a se multiplica fără un astfel de venit;
• Nivel de activitate – Pentru dobândirea şi exersarea calificărilor şi
competenţelor, munca oferă o bază solidă. Chiar atunci când munca este de
rutină, ea oferă un mediu structurat în cadrul căruia energiile personale pot
fi absorbite;
• Varietate – Munca face posibil accesul la contexte care diferă de
cadrul domestic. Chiar şi atunci când sarcinile sunt relativ monotone, în
mediul de la locul de muncă indivizii au posibilitatea de a realiza ceva
deosebit faţă de activităţile de acasă;
• Structura temporală – Pentru cei angajaţi, de obicei ziua este
organizată în jurul programului de lucru, oferind un sentiment al direcţiei în
activităţile zilnice. Cei care nu au o slujbă consideră plictiseala o problemă
majoră şi resimt un sentiment de apatie în privinţa timpului;
• Contacte sociale – Adesea, cadrul de la locul de muncă oferă
ocazii de a participa la activităţi comune cu ceilalţi şi posibilitatea de a
stabili raporturi de prietenie. Cercul de posibili prieteni şi cunoştinţe se
poate restrânge serios, atunci când nu există cadrul oferit de locul de
muncă;
• Identitate socială – Munca este preţuită datorită sentimentului de
identitate socială pe care il oferă. Lipsa unei slujbe poate submina, prin
urmare, încrederea indivizilor în valoarea lor socială.
În toate societăţile, munca reprezintă baza economiei. Sistemul
economic constă din instituţii care asigură producţia şi distribuţia bunurilor
şi serviciilor. În societăţile moderne, acest sistem depinde de producţia
industrială. Industria modernă diferă în mod fundamental de sistemele
premoderne de producţie, care se bazau preponderent pe agricultură. Ea se
află într-o permanentă schimbare, determinată, în principal, de modificările
tehnologice. Tehnologia se referă la aplicarea practică a cunoaşterii prin
intermediul tehnicilor (ca ansamblu de instrumente, metode şi norme),
utilizate în activităţile productive. Ea are trei dimensiuni esenţiale:
a) materială, care se referă la ansamblul de unelte, instalaţii, maşini,
aparate şi dispozitive, folosite în anumite activităţi sociale, productive prin
excelenţă;
b) normativă, care cuprinde normele de utilizare, ca şi reţetele de
organizare asociate unei tehnologii;
58
c) socială, reprezentată de ansamblul de abilităţi şi comportamente
individuale şi colective, ca şi de normele sociale generate de utilizarea unei
anumite tehnologii.
Între dimensiunea sau componenta materială a unei tehnologii şi cea
socială există un anumit decalaj în timp, în sensul unei lipse de adaptare la
o nouă tehnologie. Subliniind acest aspect, sociologul W.F. Ogburn
(1964) a elaborat teoria decalajului cultural, potrivit căreia problemele şi
conflictele sociale sunt datorate, în principal, incapacităţii instituţiilor
sociale de a ţine pasul cu schimbările tehnologiei.
Una dintre cele mai distincte caracteristici ale sistemului economic
din societăţile moderne o reprezintă existenţa unei diviziuni a muncii
extrem de complexe.
Diviziunea muncii poate fi definită ca „diferenţierea şi separarea
activităţilor sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condiţiile
existenţei unei coordonări de sarcini şi a unor interacţiuni sau relaţii de
schimb de bunuri şi servicii” (Lazăr Vlăsceanu, 1993).
Realizată pe două axe – economică şi socială –, care sunt
complementare, diviziunea muncii poate fi:
• diviziunea economică a muncii, care constă în separarea
activităţilor de subzistenţă socială pe sectoare şi a muncii din cadrul
acestora pe operaţii specializate;
• diviziunea socială a muncii, care semnifică delimitarea, în plan
social, de categorii recunoscute social şi specializate funcţional în forma
ocupaţiilor şi a unităţilor productive.
Într-o economie industrială se disting trei sectoare:
• primar (agricultură, minerit, pescuit etc.);
• secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manufacturieră);
• terţiar (servicii manageriale, educaţionale, medicale etc.).
Complexitatea tehnologică şi diviziunea economică a muncii sunt
interdependente. Pe de o parte, creşterea complexităţii tehnologice este
determinată de gradul de diferenţiere a diviziunii muncii. Pe de altă parte,
adâncirea diviziunii muncii este generată de dezvoltarea tehnică şi
tehnologică.
În acest context, menţionăm că, potrivit lui Alain Touraine, istoria
relaţiilor dintre om şi maşină poate fi descompusă în trei etape.
Prima etapă (faza A) corespunde începuturilor revoluţiei industriale.
În acest caz, maşinile sunt universale, capabile să fabrice diferite piese.
Muncitorul este stăpânul muncii sale. Formarea are loc în atelier şi poate
dura ani întregi. În ateliere domneşte o etică a conştiinţei profesionale.
59
În a doua etapă (faza B) intră în scenă taylorismul. Maşinile devin
din ce în ce mai specializate. Cronometrul impune respectarea ritmurilor de
lucru, care să conducă la maximă eficacitate.
Ultima etapă (faza C) este cea a maşinii autonome. Sarcinile care
trebuie executate nu mai sunt decât sarcini de control, de supraveghere sau
de întreţinere.
În prezent, chiar dacă s-a ajuns la o coordonare a principiilor de
eficienţă economică a muncii şi de producere a tehnologiilor adecvate
acestora, încă n-au fost înlăturate, ba uneori au fost accentuate, sursele de
înstrăinare umană în procesul strict specializat de practicare a unor ocupaţii
productive.
O viziune sociologică interesantă asupra diviziunii muncii ne oferă
Emile Durkheim (1893). Potrivit sociologului francez, chiar dacă
diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor şi o creştere a
productivităţii muncii, ea este un fapt de organizare socială sau de
solidaritate, care se bazează pe coordonarea sarcinilor specializate pentru
realizarea complementarităţii necesare funcţionării armonioase, organice a
societăţii.
3. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic

Politica reprezintă „procesul prin care un grup uman, cu opinii şi
interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni colective, care se impun
întregului grup” (Nicolae Lotreanu, 1993). Politica priveşte mijloacele prin
care este folosită puterea pentru a duce la îndeplinire scopul şi conţinutul
activităţilor guvernamentale. Guvernarea se referă la punerea în practică a
politicilor şi hotărârilor de stat de către funcţionarii unui aparat politic.
Noţiunea de politică implică deliberarea, opţiunea, diferenţierea
atitudinilor, lupta sau consensul. Ea presupune diversitatea opiniilor, chiar
dacă acestea diferă doar în ce priveşte mijloacele şi nu obiectivele vizate.
Când oamenii sunt spontan de acord cu privire la modalităţile de a acţiona
sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, fără a fi
constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică. Grupurile de prieteni sau
comunităţile ştiinţifice pot ilustra acest ideal de consens apolitic. Politica
are implicaţii asupra modalităţii în care se elaborează sau se adoptă o
decizie, ceea ce comportă trei caracteristici principale:
• persuasiunea (raţională);
• negocierea;
• execuţia, ca mecanism de realizare efectivă a deciziei.
60
Politica exclude rezolvarea conflictelor prin forţă. Ea încetează atunci
când intervin armele sau forţa.
Politica se asociază cu exerciţiul puterii, singurul care poate asigura
realizarea deciziilor. Chiar dacă este de neconceput fără o autoritate
intrinsecă, politica este inseparabilă de putere, puterea politică
reprezentând tocmai asocierea dintre structurile deliberative ale unei
societăţi şi birocraţia statală.
Pentru studiul vieţii politice, esenţiale sunt şi următoarele concepte:
putere, autoritate, stat. Întreaga viaţă politică, într-un fel sau altul, se
confruntă cu puterea: cine o deţine, cum este obţinută şi în ce mod este
folosită.
Puterea reprezintă „capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-şi
impune propriile interese şi preocupări, chiar atunci când ceilalţi se
opun” (A. Giddens, 2001). Poate cea mai frecvent citată definiţie a puterii
este cea aparţinând lui Max Weber: „Puterea înseamnă orice şansă
folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale,
chiar împotriva unor rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se
bazează această şansă” (Max Weber, 1971). Puterea apare ca o
dimensiune esenţială a anumitor relaţii de interdependenţă socială, ceea ce
face din ea un conceput relaţional. Nu se poate afirma despre o persoană
sau un grup că „are putere”, fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume
îi conferă acest atribut. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate
sau o structură fixă.
Definiţia weberiană a puterii nu se referă în mod deliberat la resursele
care pot face posibil exerciţiul puterii. În ultimă instanţă, orice conferă unei
persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi
doresc poate fi considerat ca o resursă de putere. Studiile şi cercetările
sociologice au avut în vedere diferite asemenea resurse: capitalul, venitul,
prestigiul conferit de status, cunoaşterea, îndemânările deosebite şi rare,
virtuţile magice, charisma etc. Ceea ce funcţionează socialmente ca o
resursă de putere depinde de tipul de societate. De exemplu, în societăţile
arhaice, controlul ritualurilor magice a constituit o sursă de putere, în timp
ce capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste
moderne.
Distincţia lui Max Weber între clase, grupuri de status şi partide
se referă la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul
anumitor resurse de putere:
• cele economice, în cazul claselor;
• prestigiul, în cazul grupurilor de status;
• accesul la aparatul politico-administrativ, în cazul partidelor.
61
Distribuţia diferitelor resurse de putere tinde să fie organizată şi
instituţionalizată în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tip
de societate.
Puterea se poate exercita prin:
• coerciţie – utilizarea forţei sau ameninţarea cu forţa;
• autoritate – când puterea este considerată legitimă şi este
respectată ca atare.
Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată
devine autoritate.
Max Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate:
a) charismatică, întemeiată pe „sanctitatea, eroismul sau caracterul
exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de
această persoană”;
b) tradiţională, având la bază „credinţa înrădăcinată în supremaţia
tradiţiilor imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă
legitimitate”;
c) raţional-legală, bazată pe „credinţa în legalitatea reglementărilor
impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea
reguli de a emite ordine” (Călin Anastasiu, 2003).
În marea majoritate a societăţilor cunoscute, una dintre trăsăturile
stabile ale puterii, ca fenomen social, constă în distribuţia sa inegală între
membrii societăţii. Sociologii explică acest fapt în mod diferit:
• teoriile funcţionaliste consideră că, dată fiind complexitatea
deosebită a societăţii, este normal ca unii indivizi să deţină putere asupra
celorlalţi;
• teoria marxistă evidenţiază că puterea este acumulată în mâinile
capitaliştilor, datorită disparităţii resurselor economice, cu scopul de a
prezerva interesele grupurilor respective, acest fapt generând conflicte
sociale;
• teoriile elitelor consideră, de asemenea, că puterea este
monopolizată de un număr redus de oameni, dar apreciază că acest lucru nu
se poate schimba, indiferent de sistemul politic;
• teoriile pluraliste, mai recent, văd puterea ca fiind dispersată în
societate, distribuţia şi sursele ei fiind într-un continuu proces de
renegociere şi schimbare.
Statul este cea mai importantă instituţie politică, distingându-se de
celelalte prin faptul că deţine monopolul asupra utilizării legitime a
forţei. Fără a fi o instituţie universală, întrucât sunt cunoscute în istorie
societăţi fără stat, acesta reprezintă instituţia politică cea mai însemnată
62
pentru societăţile moderne, în care statele sunt organizate tot mai mult pe
baze naţionale.
Putem vorbi de mai multe tipuri de state:
• democratic, dacă autoritatea derivă din lege şi este înrădăcinată în
consensul popular;
• autoritar, când conducerea (guvernul) centralist(ă) nu admite
existenţa pluralismului politic (a mai multor partide de orientări diferite);
• totalitar, atunci când guvernul central controlează activitatea
tuturor instituţiilor economice, politice, culturale etc.
Sistemele politice democratice încearcă să instituie mecanisme
pentru schimbarea paşnică a ordinii politice (existenţa mai multor partide
politice rivale, alegeri libere, alte forme de participare politică, existenţa
unor grupuri de interese diferite), care să ofere posibilitatea participării
membrilor societăţii la procesul politic.
Democraţia îşi are originea în termenul grecesc demokratia (demos
= popor; kratos = conducere). „Democraţia, în sensul ei de bază –
subliniază A. Giddens (2001) –, înseamnă, de aceea, un sistem politic în
care poporul şi nu monarhii (regi ori regine) sau aristocraţii (oameni de
viţă nobilă, cum sunt lorzii) se află la conducerea ţării”. Altfel spus,
democraţia reprezintă modalitatea de conducere a unui sistem social
caracterizată prin participare, în diferite forme, a membrilor respectivului
sistem la procesul de conducere.
Democraţia politică modernă a luat contururile actuale în secolul al
XIX-lea, bazându-se pe câteva principii fundamentale: parlament
reprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii, garantarea
drepturilor civile. Ea este un instrument de conducere capabil să realizeze
două funcţii esenţiale:
a) mecanisme de negociere, de asamblare şi armonizare a pluralităţii
de interese ale colectivităţii într-o conducere unitară şi coerentă. Din acest
punct de vedere, reprezintă un cadru în care fiecare grup şi clasă socială
semnalează celorlalte interesele sale, devine conştient de interesele
celorlalte grupuri şi clase şi de interesele comune, asigură luarea în
considerare, într-o măsură sau alta, a intereselor proprii;
b) mecanism social de comunicare a cunoştinţelor şi informaţiilor
distribuite în masa colectivităţii, de cumulare şi verificare reciprocă a lor.
Efectul cel mai important al democraţiei este realizarea, prin
intermediul procedeelor sale specifice de negociere şi comunicare, a unui
grad substanţial de consens.
63
Democraţia reprezintă o formă de conducere pentru care societatea
actuală a optat cu claritate, deşi „democraţia se află în dificultate aproape
peste tot în lume” (A. Giddens, 2001).
De regulă, în favoarea eficienţei superioare a democraţiei sunt
invocate următoarele argumente:
• superioritatea gândirii colective asupra celei individuale, mai ales în
soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate;
• crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicată în
condiţiile participării la luarea acestora;
• motivare: participarea la luarea deciziei ridică substanţial gradul de
implicare, de responsabilitate, în timp ce sistemele nedemocratice
generează pasivitate, rezistenţă, ostilitate, apatie, alienare;
• există o relaţie certă între procedeele democratice şi creativitatea
sistemului;
• democraţia este o bază necesară pentru orientarea flexibilă,
deschisă, pentru experimentare, analiză critică. În contrast, sistemele
nedemocratice sunt rigide, închise la realitate;
• democraţia reprezintă singura modalitate de promovare
constructivă şi consensuală a pluralităţii intereselor care caracterizează o
colectivitate şi, de aici, gradul relativ redus de conflictualitate şi de alienare;
• control eficient asupra exercitării conducerii de către întreaga
colectivitate.
Dincolo de avantajele sale certe, democraţia prezintă şi dificultăţi:
consum de timp, blocarea deciziei, permite proiecţia unor interese
particulare în procesul decizional.
Democraţia implică, prin definiţie, existenţa mai multor partide
politice. Asociată cu extinderea democraţiei şi cu creşterea interesului
maselor pentru viaţa politică (sufragiul universal, sistemele parlamentare
etc.), afirmarea partidelor politice s-a produs îndeosebi în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Un partid politic poate fi definit ca fiind „o
organizaţie constituită în scopul obţinerii controlului legitim al guvernării
în urma unui proces electoral” (A. Giddens, 2001) sau ca reprezentând „o
organizaţie al cărei obiectiv final este cucerirea sau influenţarea puterii
guvernamentale, în vederea promovării intereselor politice, economice,
ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, clase sau fracţiuni de clasă,
comunităţi locale, etnice, religioase” (Călin Anastasiu, 1993).
4. Educaţia
Educaţia, o altă instituţie fundamentală a societăţii, poate fi definită,
în sensul cel mai general, ca „orice activitate socială vizând transmiterea
64
către indivizi a moştenirii colective a societăţii în care aceştia se
inserează” (Gilles Ferréol, 1998). În câmpul său de cuprindere sunt incluse,
astfel, socializarea copilului în familie, instruirea primită în instituţii cu scop
educativ explicit sau în cadrul diferitelor grupuri, influenţa grupului de
prieteni, a mass-media etc. La limită, câmpul educaţiei este atât de vast,
încât nici o acţiune care vizează o transmitere a culturii şi valorilor unei
societăţi nu poate fi exclusă.
Sociologia educaţiei, ramură specializată a sociologiei, utilizează
termenul într-un sens mai restrâns. Dintre instituţiile educative este avută în
vedere şcoala, în calitatea ei de organizaţie profilată în formarea şi
transmiterea de informaţii. Obiectul actual al sociologiei educaţiei este, în
primul rând, sistemul şcolar, în particular cel stabilit şi dezvoltat începând
cu revoluţia industrială.
În ultimele două secole, amplele procese sociale de industrializare şi
urbanizare au transformat întreaga reţea instituţională a societăţilor
occidentale. Educaţia a cunoscut, în acest sens, două tendinţe majore, şi
anume, trecerea de la o educaţie a elitelor la o educaţie de masă şi
sporirea birocratizării.
Folosirea crescândă a materialelor scrise în domenii diferite ale vieţii
a dus la un nivel mai ridicat al alfabetizării (capacitatea de a citi şi de a
scrie la un nivel minim) decât în orice epocă anterioară. Treptat, a apărut
educaţia, în forma ei modernă, implicând instruirea elevilor în cadrul unor
şcoli construite special.
Procesul industrializării şi expansiunea oraşelor au contribuit la
sporirea necesităţii unui învăţământ specializat. Când oamenii lucrează în
multe profesii diferite, calificările nu mai pot fi transmise direct de la părinţi
la copii. Dobândirea de noi cunoştinţe se bazează tot mai mult pe gândirea
abstractă, mai curând decât pe transmiterea practică a unor calificări
specifice. Într-o societate modernă, oamenii trebuie să fie înzestraţi atât cu
noţiuni de bază (cititul, scrisul, socotitul), cât şi cu cunoştinţe generale
despre mediul înconjurător, social şi economic. Totodată, este important ca
ei să ştie cum să înveţe, în aşa fel încât să poată stăpâni informaţia, atât de
copleşitoare în epoca pe care o trăim.
Din punctul de vedere al gradului de organizare, putem distinge între:
• educaţia formală, realizată prin acţiuni de predare şi instruire
proiectate şi înfăptuite de personal specializat pentru conducerea învăţării
pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate,
după criterii de vârstă şi de performanţă, în cadrul unui sistem de
învăţământ (sau şcolar);
65
• educaţia nonformală, realizată prin acţiuni educative, filiere de
instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ,
ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a
învăţării. Educaţia nonformală s-a dezvoltat rapid începând cu a doua
jumătate a secolului al XX-lea, incluzând instituţii educative destinate mai
ales tinerilor şi adulţilor (universităţi deschise sau populare, colegii
comunitare, case de educaţie, cultură sau creaţie etc.). Acestea sunt, uneori,
complementare cu instituţiile şcolare, pentru ca, alteori, să ofere soluţii
alternative de formare profesională sau general-culturală sub semnul
exigenţelor educaţiei permanente. Sunt mai puţin structurate organizatoric
decât instituţiile şcolare, pe care uneori le iau ca model, mai flexibile în
organizarea timpului, centrate pe realizarea unor scopuri imediate de
informare sau chiar de dobândire a unor calificări;
• educaţia informală: procesul permanent de asimilare voluntară şi
involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe
vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă,
din familie, muncă, mass-media etc. Aria de extindere a educaţiei informale
în timp şi în spaţiu depinde de receptivitatea individuală şi presiunea
socială, incluzând socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiuni
sociale cu efecte educative, care au şi funcţii de modelare a conştiinţei.
Graniţele dintre instituţiile şi acţiunile sociale specifice celor trei
tipuri de educaţie nu sunt stricte, existând, de fapt, un continuum dinspre
formal spre nonformal şi informal. Împreună, aceste tipuri circumscriu
sistemul educaţional al unei societăţi, în cadrul căruia sistemul de
învăţământ este cel mai reprezentativ.
Ca şi în sociologie, în studierea problemelor educaţiei se pot distinge
abordări teoretice particulare, care tind, uneori, spre convergenţă, alteori
spre contestări reciproce. Intervine, totodată, şi contextul social specific, cu
dilemele şi contradicţiile sale, într-o epocă sau alta şi într-un spaţiu
geografic sau altul. Dincolo de diversitate, însă, pot fi identificate câteva
axe polarizante de structurare a abordării în funcţie de centrarea acestora
pe:
• generarea şi reproducerea ordinii sociale sau conflictul şi
contradicţia dintre categorii (clase) sociale;
• înţelegerea practicilor vieţii cotidiene şi a principiilor care le
reglementează sau definirea tehnicilor, metodelor şi procedeelor de
măsurare şi prelucrare a datelor empirice de tip cantitativ;
• specificarea sistemelor, structurilor şi a relaţiilor structurale intra şi
intersisteme sau caracterizarea modului de construcţie a realităţii social-
66
educative prin relaţiile şi interacţiunile care vehiculează simboluri şi
semnificaţii;
• orientare macrosocială sau microsocială.
Abordările tind să se situeze pe o poziţie sau alta a uneia sau mai
multor axe, deşi aspiraţia este de a ajunge la o tipologie a sistemelor
educaţionale în relaţie cu structura socială, ţinând cont de tendinţele
schimbării sociale şi de dinamica dezvoltării educaţiei. Finalitatea acestei
tipologii principale este de a identifica şi caracteriza practici modelatoare pe
baza explicării mecanismelor de structurare a conştiinţei individuale şi
sociale. Unitatea de bază a analizei este relaţia dintre generaţii, aşa cum
aceasta se exprimă prin instituţii, conţinuturi şi interacţiuni de producţie,
transmitere şi reproducţie culturală. Acestea se realizează în contexte
specifice, prin moduri vizibile sau invizibile, în condiţii de distribuire a
puterii şi realizare a controlului social, care sunt specifice unei societăţi
date.
În analiza fenomenelor educaţionale s-au conturat diferite orientări
teoretice, mai ales în ultima jumătate a secolului al XX-lea.
• Paradigma funcţionalismului structuralist, iniţiată de T. Parsons.
El a publicat un studiu, în care a adaptat teoria sa generală la domeniul
educaţiei, în special al clasei şcolare. Scopul analizei, subliniază Parsons,
implică o dublă problemă: „prima se referă la modul cum funcţionează
clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atât angajările, cât şi
capacităţile necesare realizării cu succes a viitoarelor roluri de adult, iar a
doua la modul în care ea funcţionează pentru a aloca aceste resurse umane
în structura de roluri a societăţii de adulţi” (Lazăr Vlăsceanu, 1993).
• Intrarea în umbră a abordărilor funcţionaliste coincide, la sfârşitul
deceniului al şaptelea al secolului trecut, cu o proliferare deosebită a
direcţiilor de cercetare din sfera educaţiei. Ca urmare a dezvoltării
metodologiilor de cercetare empirică, în special a tehnicilor de culegere,
prelucrare şi interpretare a datelor cantitative, se afirmă, în această perioadă
şi mai târziu, aşa-numita orientare a „aritmeticii politico-sociale”. Scopul
său este dublu:
a) pe de o parte, descrierea unei stări a sistemului de învăţământ în
condiţiile specifice unei societăţi date;
b) pe de altă parte, formularea unor direcţii de schimbare sau
reformare socială şi şcolară.
• O altă direcţie de studiu şi analiză a fost orientată spre dezvăluirea
aspectelor invizibile ale organizării sociale şi a proceselor de transmi-
tere a conţinuturilor educaţiei, precum şi spre cercetarea modului de
construcţie a identităţilor personale ale elevilor în şcoală.
67
• În contrast cu această direcţie, teoriile reproducţiei s-au orientat
către domeniul macrosocial al educaţiei şi au îmbinat fundamentarea
teoretică şi analiza empirică. Aceste teorii fac efortul de a contribui la
elaborarea unei teorii sociologice generale a educaţiei, fie că ilustrează
perspectiva conflictualistă (Louis Althusser), fie că preiau unele idei şi
principii din teoriile clasice ale lui Durkheim sau Weber (B. Bernstein,
P. Bourdieu, S. Bowles, H. Gintis).
O direcţie productivă de cercetare este propusă de P. Bourdieu şi
J.C. Passeron (1970) şi de către B. Bernstein (1978), pentru dezvoltarea
unei teorii a reproducţiei culturale, şi de către S. Bowles şi H. Gintis,
pentru elaborarea unei teorii a reproducţiei sociale.
5. Ştiinţa
Ştiinţa a parcurs secole de dezvoltare şi de maturizare, pătrunzând tot
mai adânc în esenţa intimă a lumii înconjurătoare. În ultimele decenii,
ştiinţa şi-a îndreptat atenţia, într-un mod tot mai organizat şi sistematic,
asupra ei înseşi. Numeroşi savanţi şi multe discipline ştiinţifice se
concentrează asupra cercetării ştiinţei.
Ştiinţa este, în acelaşi timp, sistem de cunoştinţe, teorii şi metode şi
formă a conştiinţei sociale, produs spiritual general al dezvoltării sociale şi
sferă specifică a diviziunii sociale a muncii, instituţie socială şi instrument
de conducere a dezvoltării sociale etc. În ultimele decenii, ştiinţa a devenit
obiect al unor intense cercetări, în calitatea ei de forţă de producţie
nemijlocită, fapt datorat intrării directe a ştiinţei în sfera producţiei.
Unii autori încearcă să sintetizeze această multilateralitate a ştiinţei şi
să reducă cercetarea ei, în principal, la următoarele trei aspecte:
a) aspectul teoretic, care vizează ştiinţa ca sistem de cunoştinţe, ca
formă a cunoaşterii sociale;
b) ca gen anume al diviziunii sociale a muncii;
c) ca aplicare practică a rezultatelor ştiinţei, adică rolul social al
acesteia.
Aceste trei aspecte, inseparabil legate între ele, nu pot fi înţelese
corect dacă sunt privite izolat.
John Bernal, marele cunoscător al ştiinţei, care a consacrat
opere fundamentale cercetării acesteia, consideră inutile încercările de
a defini ştiinţa.
În locul unei definiţii a ştiinţei, el s-a mulţumit să ofere o imagine
cuprinzătoare a trăsăturilor şi aspectelor ei principale, să stabilească
legităţile ei fundamentale. În concepţia sa, ştiinţa trebuie înţeleasă o dată ca
instituţie, adică organizaţie de oameni care îndeplinesc în societate anumite
68
sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de principii şi de reguli necesare
pentru dezvăluirea unor aspecte şi legităţi noi ale naturii şi societăţii, în al
treilea rând ca acumulare de tradiţii în ştiinţă, în al patrulea rând ca factor
important pentru dezvoltarea producţiei şi, în fine, ca izvor de idei
generale şi principii filosofice despre lume (John Bernal, 1964).
Istoria ştiinţei a fost confruntată în repetate rânduri cu asemenea
situaţii. Matematica, sociologia, epistemologia o dovedesc elocvent.
Situaţia devine şi mai complexă datorită noilor şi importantelor
trăsături ale ştiinţei apărute în etapa actuală, în special datorită
transformării ei în operă colectivă.
Alături de termenul de ştiinţă, se foloseşte tot mai mult cel de
activitate ştiinţifică. Acesta este un indiciu atât al faptului că cercetarea
ştiinţei devine tot mai complexă, cât şi al unei mai mari pătrunderi în
profunzimea ei. Dificultăţile rezidă, în acest caz, în insuficienta precizare a
ceea ce este comun şi ceea ce este distinct în conţinutul celor doi termeni, în
faptul că, de regulă, aceştia sunt folosiţi alternativ, fără delimitările
necesare.
Acesta este motivul pentru care propunem accepţia potrivit căreia
„ştiinţa este o formă specifică de activitate umană, un proces creator de
dobândire (cu ajutorul metodelor corespunzătoare) a noi cunoştinţe, de
elaborare a unor idei noi care reflectă lumea în mod obiectiv şi sunt
verificate în practică” (Niko Iahiel, 1984), pe când activitatea ştiinţifică
sintetizează atât specificul ştiinţei ca sistem de cunoştinţe care slujesc ca
„material”, ca bază pentru acumularea de noi informaţii ştiinţifice, cât şi
însuşi specificul producţiei acestor informaţii.
Prin urmare, nu trebuie să opunem ştiinţa, ca sistem de cunoştinţe,
activităţii ştiinţifice, ca proces de „producere” a cunoştinţelor.
Ca parte componentă a structurii societăţii, ştiinţa este o formă
specifică de activitate umană, o producţie de un tip aparte, care creează noi
cunoştinţe ştiinţifice. Cunoştinţele ştiinţifice constituie, totodată, o parte din
elementele fundamentale ale acestei activităţi sociale specifice.
Din punct de vedere sociologic, ştiinţa nu este, deci, simplă
cunoaştere, ci o instituţie socială specifică, în care se realizează activitatea
ştiinţifică şi în cadrul căreia se stabilesc anumite relaţii sociale. Aceste
relaţii se manifestă în structura activităţii ştiinţifice, între activitatea
ştiinţifică şi diferitele componente ale structurii societăţii, între activitatea
ştiinţifică şi sistemul vieţii sociale ca întreg.
69
Ştiinţa nu este ceva exterior societăţii, ci o componentă a ei esenţială
şi necesară. Sistemul vieţii sociale exercită o influenţă atât asupra
dezvoltării ştiinţei ca proces de cunoaştere, cât şi asupra elementelor ştiinţei
ca instituţie socială, asupra întregii ei structuri.
În prezent, dar şi în viitor, ponderea specifică a ştiinţei în structura
societăţii va creşte continuu, interacţiunile ei cu toate celelalte domenii se
vor consolida, funcţiile ei sociale se vor amplifica, va spori influenţa ei
asupra funcţionării şi dezvoltării societăţii ca întreg. Sistemul social şi
fiecare componentă a acestui sistem formează mediul social, care
acţionează asupra funcţionării şi dezvoltării activităţii ştiinţifice şi în care se
realizează funcţia socială a ştiinţei.
Dacă funcţia euristică a ştiinţei constă în continuarea valorificării, în
procesul cunoaşterii ştiinţifice, a cunoştinţelor dobândite în urma activităţii
ştiinţifice de cercetare, funcţia ei socială constă în a face utilizabile, în
întreaga practică, cunoştinţele despre legităţile naturii, societăţii, gândirii
umane. Acest rol funcţional îi este „predestinat”, prin specificul său şi prin
locul pe care îl ocupă în structura societăţii, ca „producător” şi „furnizor” de
informaţie ştiinţifică.
Într-un studiu consacrat sociologiei ştiinţei şi sociologiei cunoaşterii,
G. Namer (1971), distingând şi descriind patru direcţii în dezvoltarea
sociologiei ştiinţei, prezintă şi analizează, de fapt, însăşi sociologia ştiinţei:
• Prima direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei. Dezvoltarea
sociologiei empirice a ştiinţei este rezultatul lucrărilor lui R.K. Merton, în
care tratează conflictele dintre ştiinţă şi societate şi al cercetărilor empirice
întreprinse de T. Parsons asupra instituţiei ştiinţifice. Conceptul de
„instituţionalizare a ştiinţei”, utilizat de Parsons, este rezultatul cercetării
organizării activităţii ştiinţifice şi a comunicării dintre oamenii de ştiinţă;
• A doua direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei, care se dezvoltă,
cum arată Merton (1957), pe baza priorităţii descoperirilor ştiinţifice. Cu
lucrarea Priorityes in Scientific Discovery a lui Merton se reia, pe o bază
nouă, cercetarea sociologică a ştiinţei, cu un lung calendar al discuţiilor
despre prioritatea descoperirilor şi se tratează instituţionalizarea ştiinţei ca
factor al recunoaşterii acestei priorităţi;
• A treia direcţie: O sociologie a ştiinţei, care se dezvoltă în
perioada 1950–1960 şi care priveşte ştiinţa ca subsistem social. Remarcăm,
în acest context, lucrarea lui N. Storer, Sistemul social al ştiinţei, în care
ştiinţa este înţeleasă ca un subsistem al întregului sistem al societăţii, în
sensul conceptului de sistem social dat de T. Parsons. Storer porneşte de la
analiza sociologică a ştiinţei ca profesie, de la cercetarea sociologică a
70
creaţiei ştiinţifice. El construieşte un sistem de norme de comportament în
ştiinţă, care a servit ulterior la alte elaborări;
• A patra direcţie: O sociologie a ştiinţei dedicată aspectului
cognitiv al activităţii ştiinţifice. Această direcţie de dezvoltare a sociologiei
ştiinţei este ilustrată cel mai bine de J.M. Ziman (1968). După părerea lui
Namer, Ziman depăşeşte distincţia dintre ştiinţă ca şi cunoaştere, ca
activitate şi ca instituţie socială, folosind conceptul unificator de „consens”
(identitate a modului de a gândi). Pentru Ziman, doar cunoştinţele
„unanime” sunt sigure şi autentice. Ca urmare, opinia publică reprezintă
criteriul adevărului. Această concluzie derivă în special din concepţia
autorului potrivit căreia o ştiinţă „mai unanimă” este mai adevărată decât o
ştiinţă „mai puţin unanimă”. De fapt, însă, nu „unanimitatea” stabileşte
conţinutul de adevăr, ci doar din adevăr poate izvorî unanimitatea autentică.
În ultimul timp, în sociologia ştiinţei se manifestă o tendinţă
accentuată reprezentată de dezvoltarea sociologiei cunoaşterii ştiinţifice,
ca parte esenţială şi în cel mai înalt grad reprezentativă a sociologiei ştiinţei.
În afara aspectelor deja tratate, se impune atenţiei problema, atât de
importantă, a instituţionalizării ştiinţei. După părerea multor oameni de
ştiinţă, elaborarea unei concepţii sociologice asupra ştiinţei este de
neconceput fără a ţine seama de unul dintre fragmentele sale esenţiale, şi
anume, interpretarea instituţională.
6. Religia
Nu există o definiţie a religiei care să se bucure de unanimitate în
rândul cercetătorilor şi unii dintre ei au vorbit chiar de un „Turn Babel” al
definiţiilor (Y. Lambert, 1991). Într-adevăr, este greu de izolat în totalitate
definiţia religiosului de analiza acestuia, iar definiţiile propuse reflectă în
mod inevitabil orientările de cercetare ale autorilor lor. Pe de altă parte,
cum religia se manifestă în moduri diferite, o definiţie trebuie să încerce să
subsumeze unui singur concept o varietate fenomenală a religiosului, adică
să convină analizei diferitelor religii existente şi să nu fie unilateral
dependentă de o religie dată (de creştinism, spre exemplu).
Etimologia însăşi a cuvântului, relegere la Cicero (a relua cu
scrupulozitate, a reculege) sau religare la Lactanţiu (a relega) este ezitantă,
chiar dacă unii înclină pentru cea dintâi, care permite, după cum a
arătat H. Hatzfeld (1993), definirea religiei ca „activitate simbolică
tradiţională”. Pe de altă parte, termenul de religie se situează într-un
univers semantic în care se defineşte prin raportare la alţi termeni
(superstiţie, erezie, credinţă, necredinţă …), aceste diferenţieri având de
cele mai multe ori rolul de a opune un religios veritabil faţă de ceea ce nu
71
pare demn de a primi un asemenea calificativ (religiosul putând el însuşi să
fie descalificat în numele credinţei). În sfârşit, sunt mai multe puncte de
vedere disciplinare posibile pentru a defini religiosul: definiţia sociologică
a religiosului care ne interesează aici nu exclude alte perspective.
În funcţie de privilegierea a ceea ce face religia, a funcţiilor sociale pe
care le îndeplineşte, sau a ceea ce este ea, a substanţei sale, ajungem la
definiţii numite funcţionale sau substantive ale religiilor. Aceste două
registre de definiţii, cu avantajele şi inconvenientele respective, nu
epuizează totuşi chestiunea şi vom spune de ce ni se pare necesar să
depăşim această opoziţie între abordările funcţionale şi cele substantive
(referitoare la substanţă) ale religiilor.
• Definiţii funcţionale
Din perspectiva antropologiei culturale, Clifford Geertz (1966)
defineşte religia după cum urmează:
„Un sistem de simboluri care acţionează în scopul suscitării în
rândul oamenilor a unor motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi
durabile, formulând concepţii de ordin general despre existenţă şi
conferind acestor concepţii o asemenea aparenţă de realitate încât aceste
motivaţii şi aceste motivări par că se întemeiază numai pe realitate”.
Potrivit acestei abordări, religia este concepută mai ales ca un
ansamblu simbolic producător de sens, care permite indivizilor să înscrie
evenimente şi experienţe într-o ordine a lumii dată. Deşi de natură
neempirică, această ordine presupusă a lumii este considerată de credincioşi
ca foarte reală, chiar mai reală decât experienţele laice.
Alţii merg mai departe în determinarea funcţiilor religiei.
Definind religia ca pe „un sistem de credinţe şi de practici graţie
cărora un grup poate suporta problemele ultime ale vieţii omeneşti”,
I. Milton Vinger (1970) identifică aceste funcţii cu tipurile de
răspunsuri pe care oamenii le propun chestiunilor referitoare la
moarte, la suferinţă, la sensul ultim al existenţei. Definiţiile
funcţionale au un caracter extensiv, permiţând cuprinderea sub
termenul religie a unor fenomene care nu se prezintă ca atare.
• Definiţii substantive
În definiţiile substantive, se câştigă la înţelegere ceea ce se pierde
prin extensie. Un exemplu de definiţie substantivă a religiei ne este
propus de R. Robertson (1970), care înţelege prin cultură religioasă
următoarele:
„Un ansamblu de credinţe şi simboluri (şi de valori ce derivă în mod
direct din acestea) ce depinde de distincţia dintre o realitate empirică şi
una supraempirică, transcendentă, aspectele empiricului fiind subordonate
semnificaţiei nonempiricului”.
72
Melford Spiro (1966), care înţelege prin termenul instituţie
modele de comportamente şi de credinţe împărtăşite sub raport social,
vede în religie:
„O instituţie care constă în interacţiuni modelate în mod cultural cu
fiinţe supraomeneşti postulate tot în mod cultural”.
În 1981, Karel Dobbelaere propunea următoarea definiţie a religiei:
„Un sistem unificat de credinţe şi practici referitor la o realitate
supraempirică, transcendentă, care-i uneşte pe toţi cei care aderă la el cu
scopul formării unei singure comunităţi morale”.
Definiţiile substantive ale religiei raportează, într-un fel sau altul,
religia la transcendent, la supranatural; aceasta este şi poziţia adoptată de
B. Wilson (1982). În felul acesta, ele sunt în consonanţă cu întrebuinţarea
socială a termenului religie, cel puţin în societăţile occidentale. Celălalt
avantaj este acela că permit delimitarea relativ clară a obiectului lor,
îndepărtând din start, din domeniul religiosului, tot ceea ce nu se referă la o
formă oarecare a transcendenţei. Pentru că riscă să fixeze religiosul într-o
formă stabilită, o definiţie substantivă a religiosului se poate dovedi
incapabilă să prezinte schimbarea religioasă: religiile se transformă, şi
această lume extrem de diversificată de practici simbolice, care este lumea
religiei, cunoaşte mutaţii profunde. Ceea ce se înţelege prin religie într-o
anumită epocă poate fi complet diferit de ceea ce se înţelege prin ea într-o
altă perioadă.
Realitate supraempirică, transcendenţă, supranatural: aceşti termeni
cu conţinuturi foarte problematice, datorită faptului că sunt definiţi din
punct de vedere istoric şi cultural, caracterizează limitele definiţiilor
substantive ale religiei. Într-un fel sau altul, definiţiile substantive sunt
mereu părtinitoare în determinarea a ceea ce este religios şi a ceea ce nu
este, pornind de la o anumită viziune a religiosului, de cele mai multe ori
occidentală. Or, diversitatea extremă a formelor religioase, precum şi
evoluţiile noi pe care religiosul le poate cunoaşte trebuie privite cu multă
prudenţă de cercetător. Este, deci, dificil să definim din punct de vedere
sociologic religia, pe baza unor criterii pur de substanţă.
Putem ieşi din această dilemă încercând să reunim cele două
abordări. Claude Bovay şi Roland J. Campiche (1992), spre exemplu,
definesc religia prin îmbinarea unor aspecte funcţionale cu aspecte de
substanţă:
„Orice ansamblu de credinţe şi practici, mai mult sau mai puţin
organizat, referitor la o realitate supraempirică transcendentă, care
îndeplineşte, într-o societate dată, una sau mai multe din funcţiile
73
următoare: integrare, identificare, explicare a experienţei colective,
răspuns la caracterul structural nesigur al vieţii individuale şi sociale”.
• Teorii despre religie. Tipologia organizaţiilor religioase
Religia există în toate societăţile cunoscute, deşi credinţele şi
practicile religioase variază de la o cultură la alta. Toate religiile implică un
set de simboluri, care presupun sentimente de veneraţie, legate de ritualuri
practicate de o comunitate de credincioşi.
Abordările sociologice ale religiei au fost influenţate cel mai
mult de ideile celor trei gânditori „clasici”: K. Marx, E. Durkheim şi
Max Weber. Toţi aceştia au considerat că religia este, într-un mod
fundamental, o iluzie. Ei au crezut că „lumea de apoi”, pe care o
creează religia, este, de fapt, lumea noastră, distorsionată, văzută prin
prisma simbolismului religios.
Pentru Marx, religia conţine un puternic element ideologic. Ea oferă
justificare pentru inegalităţile de avere şi putere existente în societate.
Pentru Durkheim, religia este importantă datorită funcţiei de
coeziune pe care o îndeplineşte, în special prin aceea că asigură faptul că
oamenii se întâlnesc cu regularitate pentru a-şi afirma credinţele şi valorile
comune.
Pentru Weber, religia este importantă datorită rolului pe care îl joacă
în schimbarea socială, mai ales în dezvoltarea capitalismului modern.
Toate religiile implică, în fapt, comunităţi de credincioşi, dar există
multe diferenţe în modul de organizare a acestora. Există patru tipuri
principale de organizaţii religioase:
• bisericile sunt instituţiile religioase cele mai mari recunoscute,
având, de obicei, o structură birocratică formală şi o ierarhie alcătuită din
funcţionari religioşi;
• sectele sunt grupuri de credincioşi de dimensiuni mai reduse şi mai
puţin formale, înfiinţate, adesea, pentru a revigora biserica recunoscută;
• dacă o sectă supravieţuieşte o perioadă mai îndelungată de timp şi
este instituţionalizată, dobândeşte numele de confesiune;
• cultele se aseamănă cu sectele, dar nu se preocupă de revigorarea
bisericii recunoscute.
Conceptele de biserică, sectă şi confesiune pot fi, în oarecare
măsură, determinate cultural. Organizaţiile religioase care există de ceva
vreme tind să devină birocratice şi inflexibile. Dar simbolurile religioase
au o extraordinară putere emoţională pentru credincioşi, neacceptându-se
reducerea lor la nivelul rutinei. Cu cât activităţile religioase sunt mai
standardizate, devenind acte repetate în mod inconştient, cu atât se pierde
latura de sacralitate, iar ritualurile şi credinţele religioase devin un fel de
74
elemente ale vieţii cotidiene. Pe de altă parte, ceremonialurile contribuie la
revitalizarea unor calităţi ale experienţei religioase.
• Religia şi funcţiile sale
Ca orice fenomen social, şi religia îndeplineşte anumite funcţii într-un
context social determinat. Literatura de specialitate evidenţiază următoarele
funcţii importante:
a) Funcţia cognitivă. Încă din Antichitate, religia a fost înţeleasă ca o
încercare de explicare a lumii, în absenţa unei cunoaşteri ştiinţifice. Ca
modalitate de cunoaştere, specifică religiei, este forma sa preteoretică,
mitologică. Ea are o accentuată orientare antropomorfică, proiectând
caracteristicile existenţei umane, prima existenţă la care cunoaşterea umană
a avut acces, asupra tuturor celorlalte domenii ale existenţei, în vederea
explicării lor. În această perspectivă, antropologul social englez E.B. Taylor
oferă o primă teorie sistematică, ce are la bază o mare cantitate de date şi
informaţii. Potrivit lui Taylor, caracteristică religiei este ideea de suflet, care
a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe,
precum aceea a viselor, transei, morţii.
b) Funcţia acţională. Religia reprezintă o formă de extensie a
capacităţii umane limitate de acţiune. James Frazer consideră că omul
primitiv a încercat să abordeze lumea prin magie (complex de tehnici prin
care omul încearcă să realizeze scopurile sale prin controlul forţelor
supranaturale). Religia a apărut în condiţiile în care omul a descoperit că
magia este ineficientă. În loc să caute să controleze forţele supranaturale
prin descântece, ritualuri, formule, omul încearcă să înduplece, să solicite
ajutorul forţelor supranaturale, subordonându-se acestora.
c) Funcţia de reducere a anxietăţii. Bronislav Malinowski a arătat
că magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile care
depăşesc posibilităţile efective de control. Religia reprezintă o „sacralizare
a crizelor vieţii umane”. Ea nu este o încercare de explicare a lumii, ci un
răspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şi
realităţi;
d) Funcţia socială. În cunoscuta lucrare Formele elementare ale
vieţii religioase, E. Durkheim evidenţiază faptul că funcţia religiei este de
a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor săi, menţinând,
astfel, solidaritatea societăţii. Dumnezeul clanului nu este altceva decât
clanul însuşi. În religie, „societatea se sacralizează pe ea însăşi”.
Spre deosebire de Malinowski, A.R. Radcliffe-Brown consideră că
religia are, în primul rând, o funcţie socială, contribuind la menţinerea ordinii
sociale. Cercetările din antropologia socială şi culturală pun în evidenţă
75
faptul că numeroase tabuuri şi prescripţii religioase trebuie interpretate ca
modalităţi de adaptare a colectivităţilor umane la mediul din care fac parte.
În general, teoriile religioase elaborate de antropologii sociali şi
culturali au în vedere societăţile arhaice.
e) Funcţia compensatorie. O explicaţie aparte asupra religiei în
societăţile stratificate social o găsim în lucrările lui K. Marx şi F. Engels.
Pe de o parte, religia se constituie într-un protest împotriva lumii alienate,
însă un protest neputincios, ea îndeplinind, în acest fel, o funcţie
compensatorie, care face lumea tolerabilă în speranţa unei compensări în
lumea de după moarte. Pe de altă parte, tocmai pentru că religia este o
formă de compensare iluzorie a unei vieţi inacceptabile, ea reprezintă un
puternic instrument utilizat de clasele dominante pentru a menţine
organizarea socială care le favorizează.
f) Funcţia de liant social, de prezervare a identităţii comunitare.
Numeroase studii relevă faptul că religia reprezintă un instrument important
al constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar a
unor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă.
Foarte adesea, ea a reprezentat un liant al vieţii sociale, un instrument
spiritual şi instituţional al creşterii coeziunii sociale şi al mobilizării
resurselor în vederea unei mai bune adaptări la un mediu aflat în continuă
schimbare. Sunt şi situaţii în care diferenţele dintre opţiunile religioase pot
să accentueze tensiunile şi conflictele din cadrul unei comunităţi.
• Religie şi modernitate. Problema secularizării
Ca intenţie de analizare a societăţii şi a evoluţiei acesteia la
modul cât mai sistematic şi mai obiectiv cu putinţă, sociologia s-a
născut din schimbarea socială care a antrenat apariţia societăţii
moderne. Altfel spus, dezvoltarea sa este chiar un element al
modernităţii, iar întrebările inerente acesteia în legătură cu viitorul şi
evoluţia religiosului în societăţile industriale îi sunt constitutive. Prin
urmare, nu este deloc de mirare că, încă de la începuturile sale,
sociologia a fost interesată de fenomenul religios. Deloc surprinzător
este şi faptul că a putut să gândească, în calitatea sa de ştiinţă pozitivă
a socialului, că poate propune bazele ştiinţifice ale unei morale laice
debarasate de elementele mitice de provenienţă religioasă (Durkheim)
şi chiar să se considere ea însăşi o alternativă modernă a religiosului şi
a metafizicii. Această implicare a sociologiei în procesul de
modernizare a avut drept consecinţă faptul că sociologii au avut
tendinţa de a considera modernitatea un proces opus religiosului. Dacă
industrializarea, urbanizarea şi raţionalizarea ar contribui la dizolvarea
lumilor religioase, dacă modernitatea ar reprezenta o „demitizare a
76
lumii” (Weber), religiosul ar putea să apară, în aceste condiţii, ca o
rămăşiţă supravieţuitoare menită să dispară, într-un termen mai scurt
sau mai lung, de pe orizontul societăţilor moderne.
În direcţia sensului originar al termenului de secularizare – termen
prin care se desemna apropierea bunurilor bisericeşti de puterea civilă –
unii, precum Peter Berger (1971), definesc secularizarea ca pe un
„proces prin care unele sectoare ale societăţii şi ale culturii sunt sustrase
de sub autoritatea instituţiilor şi simbolurilor religioase”.
Prin urmare, secularizarea cuprinde, pe lângă un aspect instituţional
şi juridic, un aspect cultural ce se manifestă prin următoarele trăsături:
• emanciparea reprezentărilor colective faţă de toate referinţele religi-
oase;
• constituirea de învăţături independente faţă de religie;
• autonomizarea conştiinţei şi a comportamentului indivizilor faţă de
prescripţiile religioase.
Potrivit lui Brayn Wilson (1966), unul dintre cei mai străluciţi
reprezentanţi ai tezei secularizării în sociologia religiilor,
secularizarea desemnează „procesul prin care instituţiile, gândirile şi
practicile religioase îşi pierd importanţa (semnificaţia) socială”, fiind
un proces care afectează locul religiei în sistemul social. În opinia lui
Wilson (1982), secularizarea este legată de trecerea „de la un sistem
cu bază comunitară la un sistem cu bază societală”, o trecere care
transformă situaţia religiei: „În societatea secularizată, religia va
rămâne marginală, relativ slabă şi va continua să-i reconforteze pe
oameni în interstiţiile unui sistem social lipsit de suflet, ai cărui
prizonieri mai mult sau mai puţin constrânşi sunt (aceşti oameni)”.
Wilson nu identifică secularizarea cu un declin inevitabil al religiei,
după cum nici nu pretinde că secularizarea societăţii înseamnă „că toţi
oamenii au dobândit o conştiinţă secularizată” sau că „au lăsat la o parte
orice interes faţă de religie”. Trebuie să se facă distincţia între secularizarea
sistemului social şi secularizarea actorilor.
După părerea lui Wilson, secularizarea rezultă în principal din
procesul de raţionalizare a organizaţiilor moderne şi de autonomizare
crescândă a instituţiilor şi a practicilor sociale faţă de religie, autonomizare
care-i permite omului să se gândească la faptul că-şi poate schimba, prin
practica şi proiectele sale, condiţiile de viaţă şi societatea.
Karel Dobbelaere (1981) a identificat trei dimensiuni ale
secularizării:
• laicizarea la nivel macrosociologic, care priveşte procesul de
diferenţiere structurală şi funcţională a instituţiilor;
77
• schimbarea religioasă, care se referă la evoluţiile înseşi ale
universurilor religioase şi mai cu seamă la tendinţa lor de a se moderniza;
• implicarea religioasă personală, care se referă la comportarea
individuală şi măsoară gradul de integrare normativă a persoanelor în
grupurile religioase.
Ca şi Wilson, Dobbelaere consideră că secularizarea este un proces
care priveşte în principal sistemul social sau nivelul societal. În acest sens,
măsurile de participare religioasă nu i se par a fi indicatorii cei mai fiabili ai
secularizării. Diferitele nivele reperate de Dobbelaere permit identificarea
utilă a evoluţiilor nu întotdeauna concordante care afectează societatea,
organizaţiile religioase şi indivizii.
În fond, prin secularizare trebuie să înţelegem o mutaţie socio-
culturală globală manifestată prin diminuarea rolului instituţional şi cultural
al religiei, care ar pierde mult din puterea sa socială. Dintr-un cadru ce
îngloba societatea şi reprezenta sensul ultim al ordinii sale, ale cărui
credinţe şi al cărui limbaj se impregnau adânc în viaţa cea de toate zilele a
indivizilor, religia ar deveni un sector ca atâtea altele ale vieţii sociale şi
chiar o lume din ce în ce mai străină pentru un mare număr de persoane.
VIII. ORGANIZAŢIILE ŞI CONDUCEREA LOR
Definită ca „ansamblu uman formalizat şi ierarhizat în vederea

asigurării cooperării şi coordonării membrilor săi pentru atingerea unor
scopuri date” (Erhard Friedberg, 1997), ca „un grup uman, alcătuit din
specialişti care lucrează împreună la o sarcină comună” (Peter F. Drucker,
1999), ca „un grup mare de persoane, structurat într-un mod impersonal şi
care are menirea de a asigura anumite obiective specifice” (Giddens,
2001), organizaţia s-a impus ca un semn distinctiv al epocii contemporane,
iar societatea în care trăim arată exact ca organizaţiile care o alcătuiesc.
Bună sau rea, cu cele bune şi cu cele rele, societatea noastră reflectă, în
mare măsură, ceea ce există, se întâmplă, se dezvoltă sau se schimbă în
spaţiul organizaţional (Mihaela Vlăsceanu, 1999).
1. Teorii despre organizaţii

Etapa I
Etapa cuprinsă între 1900-1930 a avut ca semn distinctiv pentru
organizaţii imaginea clasică a acestora ca „maşini” proiectate deliberat să
realizeze scopuri specifice. În cadrul acestei etape au fost dezvoltate
următoarele modele teoretice:
78
a) Managementul ştiinţific, promovat de Frederick Taylor
Taylor, artizanul a ceea ce este cunoscut drept „management
ştiinţific”, arăta: „Obiectul principal al managementului trebuie să fie
asigurarea maximei prosperităţi pentru patron, împreună cu maxima
prosperitate pentru salariat. Pentru patron, maxima prosperitate nu
înseamnă neapărat profituri mai mari pe termen scurt, ci dezvoltarea
tuturor aspectelor care îi asigură întreprinderii o prosperitate permanentă.
Pentru salariaţi, prosperitatea maximă nu înseamnă doar salarii mai mari
imediate, ci şi dezvoltarea capacităţii lor de a obţine realizări mai
valoroase, la nivelul maxim la care sunt calificaţi” (D.S. Pugh,
D.J. Hickson, 1994).
Dependenţa reciprocă dintre conducere şi salariaţi, precum şi
necesitatea de a munci împreună în scopul atingerii obiectivului comun al
prosperităţii crescute pentru toţi cei implicaţi i s-au părut evidente lui
Taylor.
Iniţiind realizarea de studii sistematice asupra muncii şi
managementului, Taylor a ajuns să propună patru mari principii ale
managementului ştiinţific:
• dezvoltarea ştiinţei reale a muncii, prin adunarea şi sistematizarea
tuturor cunoştinţelor deţinute de muncitori şi reducerea lor la reguli, legi,
chiar la formule matematice;
• selecţia ştiinţifică şi perfecţionarea progresivă a muncitorului:
alegerea muncitorilor în funcţie de însuşirile lor fizice şi intelectuale absolut
necesare muncii, însoţită de instruirea lor pentru a putea ajunge muncitori
de „primă clasă”;
• combinarea ştiinţei muncii cu forţa de muncă selecţionată şi
perfecţionată ştiinţific: inducerea dorinţei sau interesului muncitorilor
pentru a se instrui şi a progresa, fapt ce poate fi realizat fie prin folosirea
unor stimulente, fie prin comportamente amabile sau consideraţie din
partea conducătorilor;
• cooperarea constantă şi strânsă între conducere şi muncitori:
distribuirea echitabilă a muncii şi a responsabilităţilor între muncitori, ceea
ce poate preîntâmpina apariţia conflictelor.
Esenţa concepţiei tayloriste este rezumată de însuşi creatorul ei, în
finalul lucrării sale Principles of Scientific Management: „Organizarea
ştiinţifică nu comportă neapărat o mare inovaţie, nici o descoperire de
fapte noi, extraordinare; ea constă într-o oarecare combinaţie de elemente
care n-a fost încă făcută, în gruparea cunoştinţelor analizate şi în clasarea
lor sub formă de legi şi reguli, care constituie o ştiinţă; această ştiinţă este
însoţită de o schimbare totală în atitudinile reciproce ale lucrătorilor şi
79
conducătorilor, nu numai în raport cu oamenii, ci şi în raport cu
responsabilităţile şi îndatoririle proprii. Rezultă o nouă repartiţie a
îndatoririlor şi o cooperare strânsă şi cordială, imposibil de obţinut în
vechiul sistem de conducere. Această combinaţie ce reprezintă organizarea
ştiinţifică poate fi rezumată astfel:
– ştiinţă în loc de empirism;
– armonie în loc de discordie;
– cooperare în loc de individualism;
– randament maxim în loc de producţie scăzută;
– formarea fiecărui om, pentru a-l determina să obţină randament şi
prosperitate maxime” (M. Zlate, 2001).
b) Teoria organizării şi administraţiei, dezvoltată de Henry Fayol
Preocupat de realizarea unei analize teoretice adecvate unei largi
game de organizaţii, Fayol şi-a pus întrebarea fundamentală: Ce este
managementul?, oferind un răspuns neaşteptat pentru vremea sa:
managementul este un tot, care cuprinde:
• prevederea şi planificarea: examinarea viitorului şi întocmirea
planului de acţiune;
• organizarea: crearea structurii materiale şi umane a întreprinderii;
• conducerea: menţinerea activităţii în rândul personalului;
• coordonarea: corelarea, unificarea şi armonizarea tuturor activităţi-
lor şi eforturilor;
• controlul: supravegherea, astfel încât totul să se desfăşoare în con-
formitate cu regulile stabilite şi ordinele transmise.
Pentru transpunerea eficientă în practică a acestor coordonate de bază
ale managementului, Henry Fayol propune 14 principii ale administrării,
de fapt, principii ale managementului:
• diviziunea muncii;
• autoritatea şi responsabilitatea;
• disciplina;
• unitatea de comandă şi acţiune;
• unitatea de direcţie;
• subordonarea interesului individual în raport cu interesul general;
• remunerarea corectă a personalului;
• centralizarea şi descentralizarea;
• ierarhia;
• ordinea;
• echitatea;
• stabilitatea în funcţii a personalului;
80
• iniţiativa;
• unitatea personalului.
c) Teoria birocraţiei, elaborată de Max Weber
După opinia lui Weber, toate organizaţiile de mare întindere au
tendinţa, prin natura lor, să fie birocratice. Cuvântul birocraţie a fost
inventat de către Monsieur de Gournay, în anul 1745, care a adăugat
cuvântului birou, însumând atât încăperea, cât şi masa de scris, un termen
derivat din verbul grecesc a conduce. Birocraţia ar însemna, deci,
conducerea de către funcţionari. Ca termen, birocraţia a fost aplicată, mai
întâi, funcţionarilor guvernamentali, însă, treptat, a fost extinsă pentru a
defini organizaţiile mari, în general.
Birocraţiile s-au dezvoltat pe deplin abia în vremurile moderne.
După Weber, expansiunea birocraţiei este inevitabilă în societăţile
moderne, întrucât autoritatea birocratică este singurul mod de adaptare la
cerinţele administrative ale sistemelor sociale de mare întindere. Totuşi,
Weber considera că birocraţia prezintă multe neajunsuri importante, care au
implicaţii semnificative în viaţa socială modernă.
Preocupat de problema autorităţii şi încercând să identifice temeiurile
pentru care oamenii acceptă legitimitatea autorităţii, Weber a ajuns la
descrierea a trei tipuri „pure” de organizaţii:
• organizaţia centrată pe lider (tipul charismatic): tipul de
organizaţie în care exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile personale
ale liderului, pe charisma lui; ierarhia constă în acest caz dintr-un lider şi
discipolii săi, aceştia din urmă total devotaţi, având şi rolul de mediere între
lideri şi mase; puterea decizională îi aparţine în exclusivitate liderului, fapt
ce aduce cu sine un risc crescut de abordare defectuoasă a problemelor cu
care se confruntă organizaţia respectivă;
• organizaţia patriarhală (tipul tradiţional): se caracterizează prin
existenţa unui sistem de autoritate acceptată în virtutea tradiţiei, a datinilor,
a faptului că „întotdeauna a fost aşa”; tradiţia este glorificată, rangul sau
poziţia în societate au o importanţă deosebită, iar relaţiile existente într-o
astfel de organizaţie sunt mai mult de tipul „stăpân-supus”;
• organizaţia birocratică (tipul raţional-legal): tip de autoritate
raţional-legal, pe care Weber îl consideră ca reprezentând instituţia
dominantă în societatea modernă; sistemul este numit raţional pentru că în
interiorul său mijloacele sunt desemnate expres pentru realizarea unor
scopuri specifice, este legal fiindcă autoritatea se exercită pe baza unui
sistem de reguli şi proceduri specifice poziţiei pe care individul o ocupă
într-o anumită perioadă de timp.
81
Principalele caracteristici ale organizaţiilor birocratice, aşa cum ar
fi fost ele definite de Max Weber, sunt următoarele:
• specializarea;
• structura ierarhică autoritară;
• sistemul de reguli şi reglementări formale;
• impersonalitatea şi imparţialitatea;
• promovarea în carieră;
• eficienţa organizaţiilor birocratice.
d) Teoria comportamentului administrativ, formulată de Herbet
Simon
Prin promovarea conceptului de raţionalitate limitată şi a teoriei
privind comportamentului de luare a deciziei, care se raportează,
îndeosebi, la structura formală a organizaţiei – reguli, ierarhii funcţionale,
ierarhii de obiective –, Simon poate fi inclus în această primă etapă a
dezvoltărilor teoretice în analiza organizaţională.
Etapa a II-a
După 1920 şi până în anul 1960, se conturează treptat şi se impune
un nou model de înţelegere şi explicare a organizaţiilor, centrat pe ideea
considerării lor ca sisteme naturale. Următoarele teorii au fost dezvoltate în
această etapă:
a) Şcoala relaţiilor umane
Teoreticienii sistemelor naturale sunt interesaţi de studierea acelor
caracteristici care le definesc ca organisme sau colectivităţi sociale.
Accentul este deplasat spre considerarea vieţii contemporane a acestor
colectivităţi sociale, respectiv spre studierea şi explicarea acelor aspecte
responsabile de apariţia, cristalizarea şi varietatea formelor de manifestare a
comportamentului social în organizaţii. Preocupările centrale ale promoto-
rilor acestui model sunt legate de:
• analiza structurilor informale şi a modului în care acestea influen-
ţează organizarea formală;
• mecanismele de integrare a necesităţilor individuale în cele organi-
zaţionale;
• problemele mai generale referitoare la „supravieţuirea organizaţiei”.
Cele mai importante contribuţii la dezvoltarea orientării cunoscute
sub denumirea de „şcoala relaţiilor umane” aparţin lui G.E. Mayo,
F.J. Roethlisberger şi D. Mc. Gregor.
82
Scopul iniţial al investigaţiilor lui Mayo şi Roethlisberger a fost
acela de a înţelege relaţia dintre condiţiile de muncă şi productivitate.
Descoperind rolul structurii informale în cadrul organizaţiei
formale, şcoala relaţiilor umane a contribuit la zdruncinarea principalelor
supoziţii pe care se baza paradigma raţionalistă de abordare a organizaţiilor.
Rezultatul cel mai important este acela de promovare a viziunii organiza-
ţiilor ca sisteme sociale, evidenţiindu-se faptul că eficienţa organizaţională
depinde de complementaritatea şi congruenţa dintre scopurile organizaţiei
şi necesităţile personale ale angajaţilor. Este important, de asemenea, rolul
conducerii în stimularea şi influenţarea comportamentului individual al
membrilor organizaţiei, cercetătorii arătând că performanţa şi satisfacţia în
muncă ale angajaţilor sunt determinate de caracteristicile liderilor, respectiv
de calitatea climatului de supraveghere şi conducere (Mihaela Vlăsceanu,
1999).
La rândul său, Mc Gregor, preocupat toată viaţa de interpretarea
organizaţiilor dintr-o perspectivă umană, conturează două concepţii
manageriale care ghidează modul de raportare a conducătorilor la oameni:
Teoria X şi Teoria Y, fiecare dintre ele bazându-se pe o serie de ipoteze
privind motivaţia muncii şi conducerea.
b) Teoria privind comportamentul cooperator în organizaţiile
formale, promovată de Chester Barnard
Principala contribuţie a lui Chester Barnard la dezvoltarea teoriei
organizaţiilor constă în formularea principiilor care fundamentează
existenţa şi funcţionarea organizaţiilor: acţiunea socială de cooperare.
În concepţia lui Barnard, o organizaţie apare atunci când sunt
întrunite cel puţin două condiţii:
• există persoane capabile să comunice între ele;
• acestea doresc să contribuie acţional la realizarea unui scop comun.
O altă idee accentuată de Barnard este aspectul cooperator al
scopului organizaţional. Pentru ca membrii unei organizaţii să coopereze,
este necesar ca scopul să fie acceptat şi considerat relevant atât pentru ţelul
organizaţiei ca întreg, cât şi pentru fiecare individ în parte. Aspectul
subiectiv al scopului organizaţional este considerat central. Temeiul acţiunii
cooperatoare, conform viziunii lui Barnard, este reprezentat de un scop
cooperator, apreciat de participanţi ca fiind cel al organizaţiei.
c) Teoria instituţională a lui Philip Selznick
În elaborarea teoriei sale, Selznick porneşte de la acceptarea ideii că
organizaţiile sunt instrumente proiectate deliberat pentru atingerea unor
scopuri. Organizaţia este însă alcătuită din oameni care, prin simpla lor
prezenţă, colorează viaţa organizaţională cu accente nonraţionale,
83
determinate de atitudinile, obiceiurile, angajamentele sau perspectivele lor
diferite. Pentru a evada din această perspectivă limitată de interpretare a
organizaţiilor, autorul propune termenul de instituţie, considerat că acesta
surprinde mai sugestiv caracteristicile organizaţiei, ca produs natural al
presiunilor şi necesităţilor sociale.
Pentru a surprinde şi mai nuanţat acest proces de schimbare, Selznick
introduce alte două concepte: competenţa distinctivă şi personalitatea
organizaţională, arătând că infuzia de valori transformă organizaţiile în
instituţii, oferindu-le o identitate distinctă. Selznick accentuează şi el rolul
decisiv al liderului în procesul evolutiv al organizaţiei, în viziunea sa liderul
instituţional fiind acela care dispune în cea mai înaltă măsură de capacitatea
de a promova şi proteja valorile.
Etapa a III-a
În jurul anului 1950, preocuparea teoreticienilor şi analiştilor se
orientează spre studiul schimburilor reciproce sau interdependenţelor dintre
organizaţii şi mediu, acesta fiind considerat o sursă esenţială a
informaţiilor, energiei şi ordinii prin care se asigură însăşi supravieţuirea
organizaţiilor.
Acestei etape îi corespund următoarele modele teoretice:
a) Teoriile de contingenţă (G.M. Stalker, P. Lawrence, J. Lorch,
J. Woodward, J.D. Thompson)
Teoriile contingenţei argumentează că orice problemă (umană sau de
structură) a organizaţiilor trebuie abordată nu la modul general, ci în funcţie
de situaţia specifică. Aceasta înseamnă că nu există o singură sau „cea mai
bună” structură de organizare, formă de motivare sau de practică de
conducere, care să fie potrivită în orice situaţie. Modul de abordare a
fiecărei probleme trebuie adecvat cerinţelor situaţiei specifice, respectiv
tipurilor de activităţi, de oameni sau de mediu în care funcţionează
organizaţia. Eficienţa organizaţiei este determinată de modul de adecvare a
structurii şi proceselor interne ale organizaţiei la natura mediului.
Constituindu-se ca o provocare la adresa interpretării
organizaţiilor ca sisteme închise, teoriile de contingenţă accentuează
ideea că „o mare parte a varianţei din comportamentul unor firme
depinde de mediu”. În cadrul abordării contingenţiale au fost
promovate extrem de multe analize şi modele a căror premisă era
aceea că modul de adecvare a caracteristicilor organizaţiilor la
cerinţele mediului va determina însăşi capacitatea lor de adaptare
(Corina Ilin, 2004).
84
b) Analiza costurilor tranzacţionale
Oliver Williamson promovează un model analitic care îmbină
perspectivele de abordare a organizaţiilor ca sisteme deschise şi
raţionale. El îşi dezvoltă teoria pornind de la încercarea de a explica
originile şi raţiunile existenţei organizaţiilor. Răspunsul pe care îl
oferă reprezintă o conceptualizare a formării şi schimbării
instituţionale, apelând în formularea explicaţiilor la teoriile economice
ale pieţei şi la teoria organizaţională. Prin combinarea unor elemente
specifice celor două modalităţi de analiză, Williamson a ajuns la
formularea conceptului de „economie instituţională”, motiv pentru
care este considerat un reprezentant al „noii teorii economice
instituţionale”. Din multitudinea tranzacţiilor existente într-o societate,
unele au loc pe piaţă, iar altele în cadrul organizaţiilor. Alegerea
cadrului sau a modului de realizare a tranzacţiei depinde atât de
informaţia disponibilă, cât şi de costurile presupuse de eventuala
necesitate a obţinerii unor informaţii suplimentare. Alegerea modului
de tranzacţionare depinde de modul de combinare a două seturi de
factori: primul se referă la caracteristicile decidenţilor (raţionalitatea
limitată şi oportunismul), iar cel de-al doilea are în vedere condiţiile
de mediu (complexitatea deciziilor, incertitudinea decidenţilor privind
aspecte importante ale tranzacţiilor, numărul tranzacţiilor dintre
parteneri).
Etapa a IV-a
La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, s-a
produs o nouă schimbare în modul de abordare şi analiză a organizaţiilor.
Semnificative pentru această etapă sunt:
Teoria organizării, elaborată de K.E. Weick

Analiza lui Weick se focalizează pe examinarea proceselor
cognitive responsabile de crearea şi susţinerea organizaţiilor, respectiv
pe acţiunile sau activităţile prin care membrii organizaţiei instituie sau
edifică lumea (mediul) ce-i înconjoară. Prin teoria sa cu privire la
rolul şi importanţa proceselor cognitive în instituirea şi modelarea
activităţilor şi mediului organizaţional, dar mai cu seamă prin
accentuarea caracteristicilor evolutive ale acestor procese, Weick se
situează printre teoreticienii care văd organizaţiile ca pe nişte sisteme
naturale, şi nu raţionale, combinând totodată această perspectivă de
85
abordare cu cea a organizaţiilor ca sisteme deschise. Analiza lui
Weick se realizează la nivelul psihologiei sociale.
Analiza ecologică este un model explicativ care accentuează
importanţa relaţiilor dintre organizaţii şi mediu, din perspectiva capacităţii
de adaptare a acestora la presiunile de control ale mediului.
2. Conducerea organizaţiilor
Într-o definiţie tradiţională, conducerea apare ca influenţa
interpersonală orientată către atingerea obiectivului sau obiectivelor
(organizaţionale). Deşi nu reuşeşte a surprinde întregul tablou,
accepţiunea general acceptată a conducerii are meritul de a sublinia,
prin termenul „interpersonal”, importanţa factorului uman antrenat în
dinamica acestui fenomen. Liderul de succes influenţează opiniile,
atitudinile, comportamentul şi sentimentele oamenilor, răspunzând
nevoilor lor (de structură, de claritate, de constanţă, de suport) în
raport cu cerinţele situaţiilor în care acţionează.
Teoriile organizaţionale ale conducerii promovează ideea că
liderul obţine acest rezultat de la oamenii săi, motivând, influenţând,
inspirând, furnizând un obiectiv, propunând o viziune, dând astfel sens
acţiunii angajaţilor.
Liderul cultivă şi valorifică sursele de influenţă şi putere care
devin operaţionale la nivel informal, astfel încât sensul viziunii
propuse de el şi obiectivele desprinse de aici îşi păstrează valoarea şi
însemnătatea în conştiinţa oamenilor, chiar şi în momentele dificile ale
traseului, aceştia urmându-l îndeaproape.
Nu orice şef este lider. În toate grupurile din cadrul
organizaţiilor pot fi descoperiţi lideri fără vreun titlu oficial. Sursele
de influenţă într-un grup pot fi formale (conferite de autoritatea
poziţiei personale în ierarhia organizaţională) sau informale
(dezvoltate în perimetrul relaţiilor interpersonale, prin interacţiunea cu
colegii sau subordonaţii). Maniera în care este exercitată această
influenţă în relaţie cu oamenii constituie domeniul de analiză al
teoriilor conducerii (Cătălina Zaborilă, 2004).
A. Influenţă şi putere în organizaţii
Influenţa – abilitatea de a schimba comportamentul celorlalţi într-o
anumită direcţie – se exercită în domeniul puterii.
Puterea reprezintă potenţialul sau capacitatea unei persoane de a
exercita influenţă (Spector, 2000). Cu cât o persoană deţine mai multă
putere, cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia şi cu atât mai
sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicate. Se poate urmări fenomenul
86
în experienţa din grupurile de lucru. Se întâmplă, uneori, ca o persoană să
se delimiteze ca un centru de influenţă (lider emergent) datorită
entuziasmului, talentului, calităţilor personale. Desemnarea oficială a
aceleiaşi persoane ca lider al grupului îi va spori influenţa, în baza puterii
conferite de poziţia de autoritate în care a fost învestită.
B. Perspective teoretice asupra conducerii
• Perspectiva centrată pe trăsăturile de personalitate;
• Perspectiva centrată pe comportament;
• Teoriile contingenţei (situaţionale);
• Teorii tranzacţionale;
• Teoria conducerii charismatice;
• Teoria liderului tranzacţional versus cel transformaţional.
C. Stiluri de conducere
a) Modelul continuumului conducerii
Conceptul de stil de conducere este abordat şi dezvoltat pentru
prima dată cu ocazia unui studiu efectuat de Lewin, Lippit şi White, în
anul 1939, asupra comportamentului conducătorilor unor grupuri de copii
între 10 şi 11 ani. Acest studiu clasic deschide calea cercetărilor privind
conducerea participativă, urmărind efectele participării membrilor
grupului la luarea deciziilor în privinţa performanţei.
Autorii descriu şi compară efectele a trei stiluri de conducere care
facilitează în diferite grade sau inhibă participarea membrilor echipei la
luarea deciziilor: autoritar, democratic şi permisiv (fr.laissez–faire),
sugerând că se pot distinge două orientări semnificative în
comportamentul liderului: orientarea spre probleme legate de oameni
(sesizată la liderul democratic) şi orientarea spre probleme legate de
sarcinile de lucru (sesizată la liderul autoritar).
Stilul autoritar defineşte situaţia în care puterea este concentrată în
mâinile unei singure persoane – liderul. Acesta adoptă deciziile şi le anunţă
membrilor echipei, de la care se aşteaptă să le urmeze îndeaproape.
Conducerea nu este preocupată de părerile şi atitudinile subordonaţilor faţă
de decizia adoptată, ci de îndeplinirea de către aceştia a sarcinilor prevăzute
şi de atingerea obiectivelor fixate (orientate spre sarcini).
Stilul participativ presupune ca liderul să ia deciziile împreună cu
membrii grupului (orientate spre oameni). Variantele acestui tip sunt: stilul
consultativ (liderul solicită opiniile şi argumentele membrilor echipei
înainte de a lua o decizie definitivă, dar el are ultimul cuvânt de spus şi
decizia finală îi aparţine), stilul orientat spre consens (liderul ascultă
opiniile membrilor echipei şi încurajează discuţiile de grup pe marginea
87
diferitelor argumente aduse, dorind ca decizia finală să fie susţinută şi
împărtăşită de toţi, chiar dacă acordul nu este total) şi stilul democratic
(liderul cere opinia fiecărui membru al echipei şi supune la vot decizia
finală, astfel încât ea să reflecte nevoile, interesele, argumentele grupului).
Stilul permisiv (laissez-faire) descrie liderul care îşi deleagă întreaga
autoritate membrilor grupului. Membrilor grupului li se specifică şi li se
repartizează sarcinile de lucru, ei având libertatea de a decide cum îşi
îndeplinesc aceste sarcini, în limitele normelor şi politicii organizaţiei, iar
liderul nu se implică decât atunci când este solicitat în acest sens.
b) Grila managerială
Grila conducerii, elaborată de Blake şi Mouton (1964), porneşte de
la aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere:
oameni versus sarcini, relaţii umane versus productivitate/profit. De această
dată nu le regăsim ca limite ale unui continuum (reprezentare ce sugerează
posibilitatea ca orientarea predominantă într-o direcţie să excludă
preocuparea pentru cealaltă), ci ca dimensiuni care se integrează simultan
în comportamentul de conducere (reprezentare ce avansează posibilitatea
ca stilul de conducere să reflecte ambele preocupări, în funcţie de
necesităţile organizaţiei la un moment dat).
Grila de reprezentare a stilurilor de conducere cuprinde două axe
(dimensiuni):
• axa orizontală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru
rezultate (calitatea produselor/serviciilor, performanţa, profitul, îndeplinirea
misiunii etc.);
• axa verticală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru
oameni (susţinerea membrilor echipei, cultivarea unor relaţii profesionale
bazate pe respect şi încredere, preocuparea pentru securitatea posturilor
angajaţilor etc.) (Mihaela Vlăsceanu, 1993).
Principalele stiluri sunt definite de combinaţia, în diferite proporţii, a
interesului pentru rezultate şi oameni.
IX. COMUNITĂŢILE TERITORIALE
Comunităţile umane teritoriale

• Comunităţile umane teritoriale reprezintă cadrul de desfăşurare a
vieţii sociale. Ele sunt constituite din grupuri de oameni care trăiesc într-o
anumită arie geografică, sunt cuprinşi într-o anumită diviziune socială a
muncii, au o anumită cultură comună şi un sistem social de organizare a
activităţilor, sunt conştienţi de apartenenţa lor la comunităţile respective,
acţionând în mod colectiv şi organizat (Ioan Mihăilescu, 2003).
88
În cazul comunităţilor umane teritoriale se poate vorbi de o varietate
de structuri social-spaţiale, care, în decursul istoriei, s-au remodelat sau au
rămas neschimbate perioade îndelungate de timp.
Datorită diversităţii mari a punctelor de vedere, izvorâte atât din
varietatea abordărilor disciplinare, cât şi din multitudinea formelor de
comunităţi, definiţiile date comunităţilor umane teritoriale pot fi grupate în
următoarele clase distincte:
• definiţii de tip istorico-genetic, care au în vedere devenirea social-
istorică a comunităţilor teritoriale;
• definiţii statistico-administrative; în cazul României, organizarea
administrativă operează cu următoarele tipuri de comunităţi teritoriale:
− municipiul;
− oraşul;
− comuna suburbană;
− comuna rurală, având ca subdiviziune satul;
• definiţii sociologice, care au la bază, în principal, criterii
sociologice şi care sunt de o mare diversitate.
A. Comunităţile rurale
Realităţi complexe, cu variate determinări şi caracteristici,
comunităţile rurale prezintă o mare diversitate de la o societate la alta şi
de la o perioadă istorică la alta.
Referindu-se la vechile comunităţi rurale româneşti, Henri H. Stahl
le defineşte astfel, pornind de la o serie de caracteristici demografice,
economice, sociale şi culturale:
• satul era un grup biologic relativ redus, bazat pe legături de rudenie;
• sub aspect economic, satul era autarhic;
• întreaga activitate a satului era organizată şi controlată de obşte;
• satul avea o cultură proprie cu caracter folcloric;
• comunităţile rurale întreţineau legături unele cu altele în cadrul unor
veritabile societăţi ţărăneşti regionale.
George Em. Marica (1942) identifică următorul set de variabile în
funcţie de care putem defini şi deosebi o aşezare rurală de o comunitate
urbană:
• ocupaţiile locuitorilor;
• caracteristicile ecologice;
• densitatea populaţiei;
• dimensiunea aşezării umane (numărul de locuitori);
• stratificarea socială;
• omogenitatea sau eterogenitatea socio-culturală;
89
• mobilitatea socială;
• tipul de interacţiune socială;
• tipul de solidaritate socială.
Pentru R. Redfield (1955, 1956), comunitatea rurală se defineşte
prin faptul că este „un tot uman”, având la bază următoarele criterii:
• identitate;
• omogenitate;
• dimensiuni reduse;
• autonomie.
Prin aplicarea acestor criterii de analiză a diferitelor societăţi,
R. Redfield ajunge să distingă între folk society şi civilization şi să
stabilească o tipologie a comunităţilor rurale.
Potrivit lui R. Redfield, tipul ideal de societate ţărănească
(comunitate rurală) se defineşte prin următoarele trăsături:
• autonomie relativă a colectivităţilor ţărăneşti faţă de societatea care
le înglobează, le domină sau le influenţează, dar tolerează originalitatea lor;
• importanţa structurală a grupului domestic în organizarea vieţii
economice şi a vieţii sociale a colectivităţii;
• un sistem economic de autarhie relativă, care nu distinge consumul
de producţie şi care întreţine relaţii cu societatea globală;
• o colectivitate locală caracterizată prin raporturi interne de intercu-
noaştere şi raporturi slabe cu colectivităţile din jur;
• funcţia decisivă a notabilităţilor, care au rolul medierii între colecti-
vitatea ţărănească şi societatea globală (Ioan Mihăilescu, 2003).
În ceea ce priveşte viitorul comunităţilor rurale în societăţile
industrializate, ca urmare a schimbărilor intervenite în ultimele decenii,
Ioan Mihăilescu (2003) rezumă astfel punctele de vedere conturate:
• punctul de vedere paseist, de orientare ecologistă, care susţine
redezvoltarea comunităţilor ţărăneşti tradiţionale, pe cât posibil beneficiind
de condiţiile oferite de tehnica modernă; au fost formulate modele ale
comunităţii rurale bazate pe reconsiderarea rolului agriculturii şi al lumii
reale în cadrul societăţilor industrializate;
• punctul de vedere care susţine dispariţia comunităţilor rurale,
unele nemaisupravieţuind ca entităţi teritoriale, iar altele transformându-se
în oraşe; această orientare îşi are originile în ideologiile creşterii cantitative
nelimitate şi se bazează pe ideea superiorităţii oraşului şi a declinului
inevitabil al comunităţii rurale ca formă de viaţă socială; acest punct de
vedere a fost prezent, în mod direct sau indirect, în politicile sociale
promovate în anii 1950–1960, atât în ţările capitaliste, cât şi în fostele ţări
socialiste din Europa de Est; ideile promovate de acest curent sunt respinse
90
în numeroase analize recente, atât în studiile sociologice, cât şi în măsurile
de politică socială şi de politici regionale;
• punctul de vedere care susţine posibilitatea menţinerii
comunităţilor rurale ca formă de locuire şi de viaţă socială, dar într-o
formă diferită, în multe privinţe, de cea a comunităţilor rurale tradiţionale
ţărăneşti; se pledează pentru o dezvoltare diferenţiată a comunităţilor rurale
după modele care iau în considerare specificitatea acestora; este un punct
de vedere larg acceptat, în multe ţări el orientând şi politicile de dezvoltare
rurală.
B. Comunităţile urbane
Ca şi în cazul comunităţilor rurale, definirea termenului de
comunitate urbană, oraş¸ este la fel de dificilă. Câteva caracteristici care
întrunesc consensul specialiştilor pot fi considerate definitorii pentru
comunităţile urbane:
• volum demografic relativ mare;
• prezenţa a numeroase ocupaţii specializate în cadrul diviziunii
sociale a muncii;
• preponderenţa activităţilor industriale şi în sfera serviciilor;
• organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structu-
ra socială;
• reglementarea formală, instituţională a relaţiilor sociale;
• însemnătatea redusă a relaţiilor de rudenie şi a celor de intercunoaş-
tere;
• viaţa socială raţionalizată.
Dezvoltarea urbană cunoaşte trăsături specifice fiecărei societăţi sau
regiuni, încât nu se poate vorbi de o teorie generală a urbanizării.
Teorii despre urbanism
Multă vreme, baza teoretică şi de cercetare în sociologia urbană a fost
constituită de ideile formulate de Robert Park, Ernest Burgess şi
Louis Wirth, specialişti proveniţi de la Universitatea din Chicago. O
atenţie specială merită două concepte dezvoltate de „Şcoala de la Chicago”:
unul este reprezentat de aşa-zisa abordare ecologică a analizei urbane,
celălalt este caracterizarea urbanismului ca mod de viaţă.
Teoriile recente despre urbanism au fost formulate de:
• David Harvey – restructurarea spaţiului;
• Manuel Castells – urbanismul şi mişcările sociale.
91
Urbanismul şi problemele globale
În prezent, dar şi în perspectivă, ca în multe alte zone ale societăţii, şi
în analiza fenomenelor urbane trebuie să fim pregătiţi să asociem
problemele globale cu cele locale.
Discutând modurile în care zonele urbane sunt tot mai mult
legate de un sistem internaţional de relaţii economice, John R. Logan
şi Harvey L. Molotch (1987) au distins cinci forme de oraşe în curs
de apariţie:
• oraşul–cartier general. Oraşele de acest tip sunt centrele în care
corporaţiile transnaţionale şi-au stabilit activităţile de bază şi care sunt
orientate către preocupări globale;
• centrul de inovaţii este o zonă urbană în care s-au concentrat
cercetarea şi industriile de dezvoltare, pentru a realiza procesele tehnice şi
ştiinţifice folosite la fabricarea bunurilor produse în alte părţi;
• locul de producţie în module. În complexa diviziune internaţio-
nală a muncii existentă azi, bunurile sunt fabricate şi asamblate în regiuni
aflate la mare distanţă între ele, în părţi opuse ale lumii. În unele zone
urbane se produc părţi ale obiectelor, asamblarea produsului finit având loc
în alte ţări sau regiuni;
• depozitele pentru „lumea a treia”, legate şi mai direct, decât cele-
lalte tipuri, de influenţele internaţionale. Oraşele de acest fel sunt centre de
graniţă, cu populaţii substanţiale de noi imigranţi, proveniţi din ţările „lumii
a treia”;
• o altă formă este reprezentată de oraşele care se dezvoltă în calitate
de centre pentru pensionari. Pensionarii se mută din ce în ce mai mult în
locuri cu o climă agreabilă. Aceasta înseamnă, în parte, o migrare internă.
Oraşul global
Cele mai importante oraşe-cartier general oferă exemple pentru ceea
ce Saskia Sassen (1991) numeşte oraşul global. Ea îşi bazează lucrarea pe
studierea a trei oraşe: New York, Londra şi Tokio. Dezvoltarea
contemporană a economiei mondiale a creat un nou rol strategic pentru
oraşele de primă importanţă. Majoritatea lor sunt de multă vreme centre
comerciale internaţionale, dar în prezent ele au căpătat patru trăsături noi:
• au devenit „posturi de comandă”, centre de direcţionare şi de
stabilire a politicilor economiei globale;
• asemenea oraşe sunt localizările-cheie pentru firmele financiare şi
cele de servicii specializate, dar au devenit mai importante în influenţarea
dezvoltării economice decât producţia însăşi;
• constituie amplasamentul producţiei şi inovaţiei în aceste industrii
recent extinse;
92
• aceste oraşe sunt pieţele pe care „produsele” finanţelor şi ale
industriilor de servicii sunt cumpărate, vândute sau tranzacţionate în mod
diferit.
X. COMPORTAMENT COLECTIV ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ
Deşi psihosociologul francez Gustave Le Bon (1895) este cel dintâi

care a abordat problematica comportamentului colectiv, termenul ca
atare a fost utilizat pentru prima dată de sociologii americani Robert
Park şi Ernest Burgers (1921).
Definit ca „tip de comportament emergent (spontan şi ghidat de
norme create de participanţi) şi extrainstituţional (orientat după alte
norme, adesea divergente, decât cele general acceptate social)” (Septimiu
Chelcea, 1993) sau „termen generic care desemnează tipurile de
comportament propriu unor indivizi care, sub influenţa unei credinţe
împărtăşite, acţionează uneori în mod «concertat»” (Patrice Mann, 1991),
comportamentul colectiv este un concept care confruntă sociologul cu
două tipuri de dificultăţi.
Prima este de ordin terminologic: din momentul în care, odată
cu E. Durkheim, se admite că modurile de manifestare în societate nu sunt
deloc dependente „de voinţa particulară a fiecăruia în parte”, se
dovedeşte că orice comportament social cu o anumită generalitate va avea
obligatoriu un caracter colectiv. Aspect particular al comportamentului
social, comportamentul colectiv trebuie să fie distins de comportamentul
convenţional, care recurge la modele sociale organizate stabil. Referirea la
un domeniu în care conduitele nu sunt instituţionalizate poate constitui un
prim element în caracterizarea fenomenului.
În această perspectivă, dinamica comportamentului colectiv se referă
la percepţii, motivaţii şi aşteptări ale indivizilor.
Cea de-a doua dificultate se referă la relaţia dintre conduita şi
credinţa colective. Deoarece au capacitatea de a restructura cognitiv
situaţiile nesigure, credinţele împărtăşite sunt considerate a avea un rol
decisiv. Însă aceste credinţe nu implică obligatoriu, din partea subiecţilor,
punerea la punct a unei acţiuni concertate. Mişcările de panică sunt, fără
îndoială, dovada cea mai bună. Total diferit este cazul mişcărilor sociale,
pentru care punerea la punct a unei acţiuni concertate este o condiţie
imperativă.
În cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat, în timp,
potrivit lui David L. Miller (1985), mai multe orientări:
93
• o primă şi cea mai veche orientare tratează comportamentul
colectiv din perspectiva emoţionalităţii sporite (Le Bon, Park şi Burgess,
Blumer, Kloppe, Lofland);
• o altă direcţie se centrează pe considerarea comportamentului
colectiv ca răspuns adaptativ la situaţiile noi şi ambigue (Turner şi Killian,
Lang);
• cea de-a treia orientare abordează comportamentul colectiv din
perspectiva conflictelor sociale, ca pe un răspuns în destructurarea socială
(Blumer, Smelser, Rose).
Analiza comportamentului colectiv are în vedere:
a) scopul;
b) gradul de organizare a participanţilor;
c) durata.
Scopurile comportamentelor colective pot fi:
• expresive – exteriorizarea unor sentimente;
• instrumentale – obţinerea unor drepturi sau avantaje.
Din punct de vedere al gradului de organizare a participanţilor la
acest tip de comportament, pot fi distinse:
• comportamente colective neorganizate, spontane, fără lider formal;
• comportamente colective înalt organizate, cu programe de acţiune
şi lider formal;
• comportamente colective intermediare, plasate între cele două
extreme.
După durată, comportamentele colective pot fi:
• de durată scurtă – câteva ore, ca în cazul unor festivităţi;
• de durată mare – zile, săptămâni sau mai mult, ca în tulburările
rasiale sau mişcările sociale.
Potrivit lui Patrice Mann (1966), există patru tipuri de
comportament colectiv:
• mişcări de panică;
• admiraţie exagerată (fenomene la modă şi alte forme de entuziasm
colectiv);
• insurecţii şi alte forme de exprimare a agresivităţii colective (linşări,
pogromuri);
• mişcări sociale.
1. Mişcările sociale
În societăţile moderne a existat o varietate de mişcări sociale, unele
de durată, altele trecătoare. Mişcările sociale reprezintă o trăsătură evidentă
94
a lumii contemporane, ca şi organizaţiile formale, birocratice, cărora adesea
li se opun. Studiul naturii şi al impactului lor formează un domeniu de
interes major în sociologie.
Mişcarea socială reprezintă un proces social amplu, care conduce la
crearea de noi forme de relaţii sociale, noi instituţii, noi valori sau chiar a
unor noi societăţi. Ea poate promova anumite schimbări sau poate să se
opună schimbărilor produse de anumite forţe sociale.
Potrivit lui Neil Smelser (1962), pentru apariţia unei mişcări sociale
se cer întrunite următoarele condiţii simultane:
• o structură socială favorabilă, adică una care să fie suficient de
complexă şi diferenţiată pentru a putea apărea interese divergente, pe de o
parte, şi să nu fie excesiv de autoritară, pe de altă parte;
• o constrângere structurală: conflicte sau tulburări sociale, situaţie
economică proastă, discrepanţe în ordinea socială, dar şi dezastre naturale,
mişcări ale populaţiei etc.;
• acord social asupra cauzei constrângerii sociale şi a caracterului său
ilegitim, injust;
• un eveniment catalizator, care să aducă problema în prim plan sau
să permită înţelegerea unei situaţii ca problematică;
• mobilizare, în sensul că este vorba de implicarea şi acţiunea directă
a oamenilor, şi nu doar de acordul lor;
• opoziţie ineficientă.
Sunt numeroase modalităţi de clasificare a mişcărilor sociale.
Potrivit lui Ioan Mihăilescu (1993), mişcările sociale pot fi
clasificate astfel:
a) în funcţie de sensul lor:
• mişcări care urmăresc producerea unei schimbări;
• mişcări de rezistenţă;
b) în funcţie de profunzimea schimbărilor urmărite:
• mişcări protestatare;
• mişcări reformatoare;
• mişcări revoluţionare;
c) în funcţie de posibilităţile de realizare a obiectivelor urmărite:
• mişcări cu obiective realizabile;
• mişcări utopice.
Aceste trei criterii de clasificare se pot combina între ele, permiţând o
caracterizare mai completă a tipurilor.
O clasificare cuprinzătoare propune şi David Aberle (1966). El
distinge patru tipuri de mişcări sociale:
95
• mişcările transformatoare au în vedere o schimbare vastă şi deseori
violentă a societăţii; cazul tipic îl reprezintă revoluţiile;
• mişcările reformatoare aspiră doar la schimbarea unor aspecte ale
ordinii sociale existente;
• mişcările mântuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la
stilurile de viaţă socotite a fi corupătoare;
• mişcările alteratoare vizează realizarea unei schimbări parţiale în
indivizi, a unei schimbări incomplete a obişnuinţelor acestora.
Analizele care au în vedere mişcările sociale sunt preocupate nu
numai de condiţiile de apariţie şi coagulare, de tipologia lor, ci şi de factorii
care pot conduce la reuşita acestora. Factorii hotărâtori în asigurarea
reuşitei mişcărilor sociale ţin de:
• măsura în care solicitările mişcării sunt convergente cu valorile
societăţii în ansamblu;
• suportul, sprijinul altor organizaţii sau grupuri;
• capacitatea de a exercita presiune direct asupra factorilor responsa-
bili;
• precizie şi coerenţă în formularea cererilor;
• caracter flexibil, negociabil al solicitărilor;
• prezenţa unor grupuri neutre, capabile să medieze între părţi;
• mărimea mişcării sociale, suficientă pentru a permite organizarea
ei, dar nu excesivă, pentru a nu fi percepută ca o ameninţare serioasă la
adresa autorităţii grupului dominant (Sandra Dungaciu, 2002).
2. Schimbarea socială
Problema schimbării sociale ocupă un loc central în sociologia
modernă şi contemporană. De la marii sociologi ai secolului al XIX-lea –
A. Comte şi H. Spencer – şi până la teoreticienii contemporani, au fost
nenumărate tentativele de a aborda această temă, în vederea explicitării
diferitelor aspecte, a determinării cauzelor sau a anticipării evoluţiei
fenomenelor la care se referă schimbarea socială.
Potrivit lui Guy Rocher (1968), schimbarea reprezintă „orice
transformare observabilă în timp, care afectează nu doar provizoriu sau
efemer structura sau funcţionarea organizării sociale a unei colectivităţi
date şi care modifică cursul istoriei acesteia”.
În opinia lui Lazăr Vlăsceanu (1993), schimbarea socială „constă
în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o
stare la o altă stare diferită calitativ şi/sau cantitativ. Specific schimbării
este faptul că ea însăşi este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerată
96
ca atare şi, în acelaşi timp, vizează diferenţele dintre două stări succesive
ale sistemului”.
Sociologul francez Jean Baechler (1996) consideră că „sociologia
schimbării studiază factorii care afectează o stare A, transformând-o într-o
stare B. Această poziţie trebuie abordată cu multă atenţie, deoarece există
tentaţia de a nu se ţine cont decât de factorii exteriori şi de a se neglija atât
natura lui A, cât şi dinamismul propriu transformării, pentru a se explica
starea lui B, ca rezultat al acestor componente”.
Într-o definiţie generală, schimbarea socială poate fi reperată după
patru manifestări, conform lui G. Rocher:
• implică noi organizări (optica structurală);
• poate fi identificată în timp, prin raportare la o situaţie iniţială, dar şi
pe termen scurt sau mediu;
• este durabilă;
• este colectivă.
Schimbări actuale şi perspective
După cum am putut constata, epoca modernă, care se întinde cu
aproximaţie din secolul al VIII-lea până în prezent, a cunoscut o
extraordinară accelerare a proceselor schimbării. Probabil că în această
perioadă, care nu este decât un segment minuscul din timpul istoriei umane,
au avut loc schimbările cele mai profunde din întreaga istorie a umanităţii.
Dintre influenţele majore asupra schimbării, evidente sunt: mediul înconju-
rător material, cel fizic, factorii politici şi cei culturali, dar şi expansiunea
capitalismului industrial, dezvoltarea statelor–naţiuni centralizate, industria-
lizarea războiului, apariţia unor moduri de gândire „raţionale”, critice şi
dezvoltarea ştiinţei (A. Giddens, 2001).
Încotro se îndreaptă schimbarea socială în prezent? Care sunt
principalele direcţii de evoluţie susceptibile de a ne afecta viaţa la începutul
secolului al XXI-lea?
Teoreticienii din domeniul sociologiei nu au căzut de acord în privin-
ţa răspunsului la aceste întrebări. S-au conturat, totuşi, unele perspective, şi
anume:
• O eră nouă – era post-modernă;
• Sfârşitul istoriei (Francis Fukuyama).
Încercând să privim către deceniile care urmează, ne asociem
opiniilor celor care consideră că nu putem anticipa dacă perioada ce va veni
va fi marcată de evoluţii sociale şi economice paşnice sau de o multiplicare
a problemelor globale, care să depăşească, eventual, capacitatea oamenilor
97
de a le rezolva. Se poate constata, deja, că industria modernă, tehnologia şi
ştiinţa nu sunt întru totul benefice în ceea ce priveşte consecinţele lor.
Lumea în care trăim este mai bogată decât oricând înainte.
Întrevedem posibilitatea de a ne controla destinul şi de a ne îndrepta viaţa
către un trai mai bun; totodată, lumea este ameninţată de un dezastru
economic şi ecologic. A face o asemenea afirmaţie nu înseamnă
promovarea unei atitudini de disperare şi resemnare. Dimpotrivă. Aşa cum
sublinia cu deplin temei şi înţelepciune Anthony Giddens (2001), „dacă
există vreun lucru pe care ni-l oferă sociologia, acesta este profunda
conştientizare a faptului că oamenii sunt autorii propriilor lor instituţii
sociale. Înţelegerea aspectelor incerte ale schimbării sociale moderne nu
trebuie să ne împiedice să susţinem o optică realistă şi optimistă faţă de
viitor”.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. Carmen Furtună, Sociologie generală, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000.
3. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider
Bucureşti (s.a.).
4. Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
*
Pentru ambele semestre de studiu.
98
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE.
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE
Lector univ.drd. BEATRICE MANU
OBIECTIVE
Ca disciplină fundamentală în domeniul cercetării şi explicării
fenomenelor sociale, „Metodologia cercetării sociologice” îşi propune,
ca obiectiv principal, însuşirea de către studenţi a bazei conceptuale
şi operaţionale pentru iniţierea şi executarea unei cercetări sociolo-
gice în general.
Prima parte a cursului este consacrată analizei conţinutului
conceptului de metodologie şi demersului metodologic specific activi-
tăţii de cercetare, accentuându-se faptul că cercetarea sociologică
trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat,
etapele derulării unei cercetării sociologice şi demersurile metodolo-
gice specifice fiecăreia dintre acestea fiind esenţiale.
Partea a doua a cursului realizează o incursiune în câmpul
metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică: metoda anchetei şi a
sondajului de opinie publică, chestionarul, interviul, analiza docu-
mentară, observaţia şi experimentul psihosociologic.
După parcurgerea cursului, studenţii vor putea înţelege mai bine
sistemul conceptual cu care operează sociologia în cercetarea faptelor
sociale, specificul demersului cognitiv în cercetarea de profil, modul de
selectare a metodelor şi tehnicilor adecvate cercetării concrete a unui
domeniu social, natura demersurilor şi regulilor metodologice necesare
elaborării şi utilizării în cercetare a diferitelor metode şi tehnici de
recoltare a informaţiilor.
SEMESTRUL I
I. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE
Pentru a organiza şi conduce viaţa socială este imperios necesară
cunoaşterea ştiinţifică a acesteia, a factorilor care stimulează dezvoltarea,
a sensului pe care-l capătă această dezvoltare. O astfel de cunoaştere
poate fi obţinută, în primul rând, cu ajutorul sociologiei ca ştiinţă.
99
Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care ne
relevă modalităţile de efectuare a cercetării; metodologia exprimă şi
precizează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă cercetă-
torul vieţii sociale, sociologul, pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică a
unui fapt social.
Etimologic, metodologia înseamnă „ştiinţa metodelor” (denumi-
rea provine de la cuvintele greceşti methodos – drum, cale şi logos –
ştiinţă). Metodologia sociologică ghidează întregul drum parcurs de
sociolog pentru cunoaşterea unei probleme sociale, de la delimitarea
obiectului de studiu pînă la explicaţia şi construcţia teoretică a realităţii
sociale cercetate. Tocmai de aceea nu rămânem în definirea metodolo-
giei cercetării sociologice la sensul oferit de etimologia termenului;
domeniile de interes ale metodologiei cercetării sociologice sunt
multiple, iar sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context este
acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice
şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea
cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte, fenomene sau procese sociale.
Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetă-
torul pentru a desfăşura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al
vieţii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate
nivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl
cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual în care este
reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinţifice; să
formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt,
de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele
structurale ale realului social cercetat şi alţi factori economici, politici,
morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.
Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul
trebuie să cunoască ansamblul metodelor de care dispune sociologia
pentru cunoaşterea realităţii sociale; să ştie care dintre acestea este
(sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului
pe care îl studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei
metode şi să fie capabil să construiască singur cele mai performante
instrumente de recoltare şi prelucrare a informaţiilor sociale.
• Câteva precizări terminologice se impun. Prin metodă se
desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a
cercetării. În practica sociologică, cel mai adesea este întâlnită sintagma:
metode şi tehnici de cercetare pentru evitarea unei distincţii evidente
datorită legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună
100
înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus de
I. Mărginean, 2000, p.57), drept criteriu de diferenţiere a metodelor,
tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie. Astfel, metoda,
cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie
modul de a acţiona în efectuarea unei cercetări (de exemplu: ancheta
sociologică, sondajul de opinie publică, experimentul, observaţia etc.) –
unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cerceta-
re. Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de
abordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionarul, interviul etc.);
procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru,
de recoltare a informaţiilor (chestionarul poate fi administrat de către
operatorii de anchetă sau poate fi autoadministrat, de tip poştal); iar
instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte
de care se foloseşte cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestio-
narul tipărit – lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa de observaţie etc.).
Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroase
demersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieţii sociale, dar este
suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o cunoaştere
riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a
actului cognitiv în sociologie. În această ştiinţă nu numai că sursele de
informaţii cele mai importante sunt oamenii, dar înseşi faptele sociale
sunt moduri de a fi ale acestora. Tocmai de aceea, un autentic cercetător
ştiinţific al vieţii sociale va putea fi numai acela care va avea capacitatea
de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau
ar dori ei să fie şi să facă. În măsura în care sociologul stăpâneşte bine
teoria sociologică, metodele de cercetare proprii sociologiei, tehnicile şi
procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaţiei
ştiinţifice a faptelor sociale în urma cercetărilor concrete, de teren. Prin
sintagma cunoaştere şi explicare ştiinţifică a realităţii sociale mar-
căm deosebirea dintre acest tip de cunoaştere ştiinţifică şi cunoaşterea
comună (spontană, cotidiană).
Cel din urmă tip de cunoaştere specificat (cunoaşterea comună)
desemnează acea cunoaştere pe care o realizăm prin experienţa noastră
de zi cu zi, prin observaţiile şi explicaţiile pe care le realizăm în mod
obişnuit, prin interacţiunea pe care o avem cu semenii noştri, în baza
activităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni,
loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile,
limbajul natural, gândirea obişnuită etc.).
101
Deşi cunoaşterea comună are o serie de caracteristici (este direct
accesibilă oamenilor obişnuiţi, nu necesită utilizarea unor metode,
tehnici şi instrumente speciale, utilizează un limbaj viu, natural, mai
puţin standardizat şi riguros etc.), ea prezintă şi unele aspecte negative
(este puternic marcată de subiectivitatea celui care o realizează, are un
caracter individual, personal, de cele mai multe ori este superficială,
lipsită de precizie şi exactitate, este influenţată de zestrea culturală
primită prin socializare etc.), neajunsuri care impun depăşirea ei şi
trecerea la un alt tip de cunoaştere, superioară, şi anume cunoaşterea
ştiinţifică.
Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică repre-
zintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială,
prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează
metode şi tehnici adecvate de investigare a realităţii sociale. Acest tip
de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai
importante sunt:
-subiectivitatea are o pondere mică şi, mai mult decât atât, există
posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor
metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare;
-are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;
-pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale
vieţii sociale şi porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare a
investigaţiei şi a efortului de cunoaştere;
-se bazează pe măsurare etc.
Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi
legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie să le explice, iar metoda cea
mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă
în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează.
Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, „pattern”-uri, exem-
ple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea
ştiinţifică un rol incontestabil.
Realitatea socială este descrisă în cadrul disciplinelor socio-
umane printr-o serie de „binoame conceptuale”, dublete ce relevă
foarte bine dualitatea acestei realităţi (T. Rotariu, P. Iluţ, 1997). Astfel,
întâlnim cuplurile:
● teoretic – empiric („teoretic” se referă la toate ideile, explica-
ţiile, interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii, în timp ce
„empiric” se referă la studierea concretă a realităţii sociale, utilizând
metode şi tehnici specifice);
102
● cantitativ – calitativ (modelul cantitativist apelează la descrieri
şi explicaţii ale realităţii obiective şi se bazează pe metode şi tehnici
structurate, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiecti-
vitatea umană, pe înţelegerea realităţii sociale şi utilizează metode şi
tehnici nestructurate).
Aceste „dublete conceptuale” se regăsesc în literatura de spe-
cialitate şi sub formă de „principii metodologice ale cercetării
sociologice”.
Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui
program riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere
ştiinţifică a realităţii sociale. În cadrul acesteia se disting mai multe
etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodolo-
gice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de
a clasifica etapele unei cercetări sociologice; importantă este, însă,
respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării
ştiinţifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar
putea să afecteze calitatea analizei întreprinse.
Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesua-
litate, desfăşurată pe parcursul a trei stadii esenţiale:
1. Proiectarea cercetării.
2. Cercetarea de teren propriu-zisă.
3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.
Fiecărui stadiu al cercetării sociologice îi corespunde o serie de
demersuri metodologice specifice (etape).
1. Proiectarea cercetării
1) Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiec-
tului de studiu).
2) Informarea şi documentarea.
3) Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare.
4) Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor).
5) Elaborarea ipotezelor de cercetare.
6) Delimitarea populaţiei supuse cercetării.
7) Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea
instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor.
103
2. Cercetarea de teren propriu –zisă
► Vizează aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în
vederea recoltării informaţiilor.
► Presupune contactul direct dintre cercetător şi realitatea
socială supusă cercetării.
► „Produce” date, informaţii, idei inovatoare.
În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni datorate fie
relaţiei dintre anchetator şi anchetat, fie modului de construire a teh-
nicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg informaţii (întrebări
rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).
3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

8) Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea empirică
(cercetarea de teren); prelucrarea statistică a datelor.
9) Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor
sociale studiate.
10) Formularea concluziilor.
• Demersurile intelectuale şi practice întreprinse de cercetător
de-a lungul celor trei stadii, prin trecerea de la unul la altul, sunt
numeroase şi variate. Ele se află în interdependenţă, apar ca o
înlănţuire a unora de altele, după schema logică prezentată, chiar dacă
aceasta nu este rigidă şi ireversibilă.
4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităţii de cercetare

(etapele cercetării sociologice)
Delimitarea domeniului, a temei de cercetare (delimitarea
problemei de cercetare şi a obiectului de studiu).Cu această primă
etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derularea
întregului ciclu al cercetării.
• Pentru elaborarea unei cercetări, sociologul va trebui să
circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema şi în fine problema de
cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl
vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi
investigată;
„Problemele” de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau
practice necunoscute sau investigate până la un moment dat, ci şi cele
foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient,
104
neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de
vedere şi conceptele controversate constituie probleme de cercetare.
• Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact
circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se va ajunge la explicaţii cu
valoare de adevăr ştiinţific.
• Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la
început sau îl poate căpăta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al
doilea ciclu al cercetării.
Informarea şi documentarea. Constă, mai întâi, în localizarea
(identificarea) informaţiilor utile cercetării problemei propuse şi, apoi,
în lecturarea şi asimilarea ei.
• Presupune rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:
a) Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea infor-
maţiilor necesare ? (De exemplu: metoda convorbirii, metoda analizei
documentelor etc.).
b) De unde recoltează informaţiile ? (Publicaţii, comunicări
ştiinţifice, lucrări de popularizare, rapoartele unor cercetări reali-
zate anterior etc.).
c) Care sunt formele recenzării informaţiilor ?
• Contribuie la stabilirea stadiului atins în adordarea şi soluţiona-
rea problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la
identificarea dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile de
investigare.
Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continua-
rea investigaţiei pe tema de la care a plecat iniţial sau documentarea îl
poate determina să reformuleze tema. Astfel, documentarea îl ajută pe
cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşi
clarifică în ce măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare,
întreaga problematică a temei propuse.
Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare. Este etapa în
care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în
cercetare.
Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei
cercetate şi scopului propus de către cercetător. Aceste obiective spe-
cifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării.
Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii
călăuzitoare ale întregii investigaţii, ele justificând, în mare parte,
însăşi cercetarea.
105
• Cercetarea nu are un scop în sine (nu cercetez de dragul de a
cerceta!), obiectivul general este fie asigurarea avansului cunoaşterii
ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea acţiunilor şi activităţilor
umane (scop practic).
Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor). Constituie
un demers metodologic deosebit de important ce presupune analiza
aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o
serie de demersuri care să le facă operaţionale în cercetarea socială.
Aceasta reclamă descrierea părţilor componente ale proceselor psiho-
sociale care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei.
Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice
necesare trecerii de la teorie la cercetarea concretă. Presupune
clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă;
sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă
cercetării. Prin încorporarea definiţiei operaţionale în contextul
cercetării ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel
empiric printr-o procedură sistematică de indicare a operaţiilor de
măsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat.
Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces
de evidenţiere a dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de
transpunere a temei într-o procedură de investigare concretă.
P.F. Lazarsfeld este cel care elaborează paradigma operaţionalizării
conceptelor în cercetarea sociologică. Această paradigmă cuprinde:
• reprezentarea imagistică a conceptului;
• specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;
• alegerea indicatorilor;
• construcţia indicilor empirici.
Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să
facem o precizare care vizează un neajuns esenţial : nu putem accepta
ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă se
porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate,
trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supus
cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuării
celorlalte etape ale operaţionalizării.
Etapele operaţionalizării conceptelor. După definirea conceptelor
pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor conceptului, ca
primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formele
gândirii abstracte (conceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pe
care urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice.
106
A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nomi-
naliza domeniile sau elementele structurale esenţiale care compun
procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv.
Stabilirea variabilelor. Termenul „variabilă” exprimă fenomene
sau relaţii proprii realităţii desemnate de dimensiunile conceptului opera-
ţionalizat (M. Constantinescu, 1972). Prin identificarea variabilelor se vor
identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care determină schimbări,
direcţii de evoluţie ale fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat.
Stabilirea indicatorilor. Termenul de indicator este utilizat în
sociologie pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme,
o trăsătură caracteristică a realităţii sociale (M. Constantinescu, 1972).
• Indicatorii sociologici (indicatori obţinuţi prin operaţionaliza-
rea conceptelor) sunt „semne observabile şi măsurabile cu ajutorul
cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora”
(S. Chelcea, 2001).
De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai
mare de indicatori, iar pe parcurs sunt eliminaţi indicatorii nesemni-
ficativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în raport
cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.
De menţionat este şi faptul că între indicatori şi indicatul lor se
stabileşte o relaţie statistică, iar legătura dintre ei are un caracter proba-
bilist; în cercetarea sociologică reţinem acei indicatori care corelează
puternic cu indicatul.
Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele
cercetării se poate realiza prin două modalităţi:
• Teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semni-
ficaţiei datelor ce se obţin în cercetarea empirică;
• Tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de
St. Nowak (I. Mărginean, 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specifi-
cat faptul că vom reţine, pentru cercetarea sociologică, acei indicatori
cu o putere mare de discriminare, respectiv putere de conţinere şi
putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de
conţinere reprezintă acea putere deţinută de indicator de a reţine toate
obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar dacă
sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de
aceasta, puterea de respingere este dată de capacitatea indicatorilor de
a respinge toate obiectele care nu posedă indicatul; sunt reţinute astfel
doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului.
107
• Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin
putere de conţinere, cât şi prin putere de respingere maximă; cele
două proprietăţi se referă la întreaga listă de indicatori obţinuţi prin
operaţionalizarea conceptelor.
Concluzii. Formularea indicatorilor desăvârşeşte operaţionalizarea
conceptului analizat. În acest moment, cercetătorul are în faţa sa
descrierea detaliată a tuturor sau cel puţin a principalelor caracteristici
ale procesului sau domeniului realităţii care constituie obiectul cerce-
tării concrete proiectate. În metodologia sociologică, totalitatea elemen-
telor componente, ori, altfel spus, a dimensiunilor, factorilor de schim-
bare (variabile) şi a caracteristicilor (indicatorii) unui fenomen sau
proces socio-economic poartă denumirea de spaţiu (câmp) de atribute.
Componentele schemei operaţionale (caracteristicile realităţii) se
constituie, la rândul lor, în criterii pentru stabilirea surselor din care ne
vom recolta informaţiile şi în funcţie de care vom redacta instrumen-
tele adecvate acestui scop.
• Definiţia operaţională (sau operaţionalizarea conceptelor)
constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la
teorie (exprimată în concepte) la cercetarea concretă (de teren).
• Trecerea de la concepte generale la cele apropiate de concre-
tul social se realizează prin elaborarea de scheme operaţionale de
cercetare.
• Elaborarea dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor presu-
pune o bună cunoaştere teoretică a domeniului cercetat; definirea
riguroasă a realităţii sociale supuse cercetării constituie premisa
efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării.
• Indicatorii sociologici servesc la întocmirea instrumentelor de
cercetare pe baza cărora se culeg informaţii necesare atingerii obiec-
tivelor cercetării şi, implicit, verificării ipotezelor de cercetare.
5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru)

Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teore-
tice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al investigaţiei de teren. Stabilirea
ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în
evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea
concretă, care se condiţionează reciproc.
Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite
verificarea empirică” (Th. Caplow, 1970, după S. Chelcea, 1998).
108
Modalitatea cel mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor
de lucru o constituie deducerea acestora din teorie, astfel:
• Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze
elaborate şi organizate asemenea unui sistem logic deductiv, în care
unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de
generalitate – numite ipoteze teoretice), servesc ca premise iniţiale ale
teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic (constituind
ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipotezele
teoretice (ipoteze fundamentale) sunt generale şi indirect testabile;
ipotezele de lucru (sau ipoteze empirice de cercetare), derivate din
primele, reprezintă enunţuri direct testabile sau verificabile empiric (în
cercetarea empirică de teren).
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei
sociale în discuţie, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare sunt
momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor de
lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile
(teoretice) din care sunt derivate logic enunţuri direct testabile (ipoteze
de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele
empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).
Formularea ipotezelor de cercetare. Ipotezele de lucru iau forma
unor implicaţii logice, tocmai de aceea apare restricţia formulării lor în
termenii:
► „Dacă A atunci B”
Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent
atunci tendinţa spre devianţă comportamentală a copiilor este mare.”
► „Cu cât A cu atât B”
Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât
rata comportamentelor delincvente creşte”.
Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a
ipotezelor.
Enunţurile astfel exprimate trebuie să aibă o formulare clară şi
concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.
Observaţii privind validitatea ipotezelor. În cercetarea sociolo-
gică, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene consti-
tuie ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să
fie direct testabilă, respingând încă de la început acele enunţuri pentru
care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin
testare, prin confruntare cu realitatea socială, se ajunge, în investigaţia
sociologică, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se
109
impune o precizare: în cercetarea socioumană nu se pleacă de la
premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice.
Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate. Numai
datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu
ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică) vor
confirma (sau infirma) ipotezele cercetării; acest aspect urmând a fi
analizat în etapa cercetării sociologice de analiză şi interpretare a
datelor recoltate pe teren.
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol:
metodologic şi cognitiv-explicativ, ipotezele ştiinţifice constituie, în
esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiin-
ţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
Determinarea populaţiei cuprinse în investigaţie. În cercetările
psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de
fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate.
◙Cine sunt subiecţii de la care se vor recolta informaţiile
necesare verificării ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie
să aibă aceştia? Cum vor fi selecţionaţi?
Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei
studiate şi de intenţiile cercetătorului.
Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă
valoare ştiinţifică şi, implicit, pentru a putea fi generalizate, trebuie să
se respecte câteva cerinţe metodologice. Astfel, determinarea
populaţiei supuse investigaţiei sociologice presupune realizarea a trei
operaţii metodologice:
a) Stabilirea colectivităţii statistice generale – criteriul de
referinţă pentru efectuarea acestei operaţii metodologice îl constituie
problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren.
b) Gruparea populaţiei (stratificarea populaţiei) – în funcţie de:
– caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.;
– caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de
calificare, vechimea în muncă etc.;
– caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural/urban),
apartenenţa la grupul social etc.;
– caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi
structura locuinţei etc.
110
c) Eşantionarea:
● Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice
complexe este ca eşantionul calculat după scheme de eşantionare
elaborate în cadrul statisticii sociale să fie reprezentativ.
● Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în
eşantion sunt purtătorii tuturor sau, cel puţin, ai principalelor caracte-
ristici ale populaţiei totale.
Reprezentativitatea eşantionului exprimă, deci, capacitatea aces-
tuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei
din care a fost extras.
Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie
calculate după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii
teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.
6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea

instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor
Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impune
utilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor. De regulă, într-o
cercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este incompletă,
deoarece se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai
frecvent descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor
cantitative prin metode calitative de recoltare a informaţiilor.
• Modelul cantitativ :
– presupune realitate socială exterioară, obiectiv-structurată,
bazată pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe
înregistrare, numărare şi măsurare ( vezi T. Rotariu, P. Iluţ, 1997);
– se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate:
chestionarul, interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), plan
observaţional riguros, standardizat etc.
• Modelul calitativ:
– se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea
socială construită şi interpretată prin interacţiunea motivaţiilor, aştep-
tărilor, reprezentărilor individuale şi de grup (T. Rotariu, P. Iluţ, 1997);
– se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, inten-
sive, de profunzime): interviul intensiv, interviul de grup, studii de
caz, analiza biografiilor.
• Cunoaşterea ştiinţifică riguroasă trebuie să conducă la îmbi-
narea celor două abordări.
111
• În practică, unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şi
cele calitative apare astfel:
– în cazul unor probleme sociale mai puţin cunoscute, elabora-
rea propriu-zisă a tehnicilor cantitative (a chestionarului, de
exemplu) ar trebui precedată de studii pregătitoare (în care să se
folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare,
observaţii).
• Benefic pentru cercetare este ca în urma aplicării propriu-zise a
chestionarului (a metodelor şi tehnicilor cantitative) informaţiile să fie
completate de date obţinute prin utilizarea metodelor intensiv-calitative.
Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în func-
ţie de concepţia general-teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării.
Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaţie
etc. vor fi construite pe baza indicatorilor obţinuţi prin operaţionaliza-
rea conceptelor.
Atât metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea
propriu-zisă a instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în
care, prin intermediul acestora, se ating obiectivele cercetării şi sunt
verificate ipotezele de cercetare.
Ancheta „pilot” şi cercetarea de teren propriu-zisă. Toate
demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”,
contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Având
în vedere că viaţa socială este în permanentă schimbare, se recomandă
ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la o
anchetă „pilot”. În această fază, cercetătorul testează validitatea instru-
mentelor de cercetare.
După ce avem convingerea că problemele asupra cărora solici-
tăm informaţii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările
sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu
noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare a
informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.
7. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren;

prelucrarea statistică a datelor
În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, un
mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată fi analizate este
necesară o prelucrare prealabilă a lor.
112
Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta sociologică
solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor
teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării.
Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după
sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.
Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea
şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare;
totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă codificarea
informaţiilor.
◙ Verificarea şi validarea informaţiilor presupune:
– Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu
valid pentru prelucrare.
– De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr
mare de întrebări fără răspuns sau când lipsesc răspunsurile la
întrebările de date factuale (întrebările de identificare).
◙ Codificarea informaţiilor reprezintă:
– Operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii.
– Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calita-
tivă a informaţiei şi cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau
literele (codificare alfabetică) atribuite.
– Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului,
astfel încât fiecare chestionar, respectiv, fiecare răspuns la întrebări să
devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii statistice.
○ În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metode
statistice:
– se calculează ponderea diverselor caracteristici;
– se calculează medii şi indici ale valorilor acestora;
– se efectuează corelaţii statistice;
– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a
rezultatului obţinut prin aplicarea formulelor (teste de semnificaţie).
Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor
sociale studiate. Se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării –
este momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea
fiecărei ipoteze de lucru.
► Este evidenţiat următorul aspect: precizarea modului în care
orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii
referitoare la ipoteze.
113
► Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma
analizei fie în vederea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie a
sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei.
► Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi
semnificaţia lor sociologică.
8. Formularea concluziilor
În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semni-
ficaţiei lor în raport cu problema abordată şi, mai ales, cu ipotezele
elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (con-
cluzii finale).
Concluziile:
○ Sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa
rezultatelor obţinute în cercetare.
○ Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie
de generalitatea sau specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniţiale.
○ Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la
idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă
ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite.
○ Conţin, uneori implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări
(este de dorit însă formularea explicită a acestor sugestii).
9. Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări sociologice şi implică prezentarea
cerinţelor redactării acesteia:
• Se elaborează mai întâi o schiţă a raportului – aceasta permite
punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem.
• Se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care
trebuie să fie concis.
• După ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză
critică a acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialişti
sau colaboratori.
• Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune
implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienţei
acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări
similare desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o
legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat al
activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.
114
SEMESTRUL II
II. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ
1. Ancheta sociologică este una dintre cele mai complexe metode
de investigaţie sociologică, atât de complexă încât uneori este identificată,
în mod nepermis, cu cercetarea sociologică însăşi. Complexitatea ei este
dată atât de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu) şi
al tehnicilor (de codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.) pe care le
foloseşte, cât şi de faptul că, deseori, se utilizează şi alte tehnici de
cercetare (observaţia, analiza documentară etc.).
Specificitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determina-
te, în acelaşi timp, de obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră:
a) opinii, atitudini, comportamente; b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii care
stau la baza acţiunilor, conduitelor, atitudinilor; c) cunoştinţe, mărturii ale
oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente adeseori trecute sau
inaccesibile cercetătorului; d) caracteristici demografice – structuri
familiale, structuri de vârstă, structuri socioprofesionale etc.; e) caracteris-
tici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor – ocupaţii,
venituri, condiţii de locuit, servicii sociale şi, în general, factorii social-
economici care influenţează viaţa şi activitatea lor.
Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite
culegerea unei mari varietăţi de informaţii într-un timp relativ scurt şi
face posibilă prelucrarea acestora cu ajutorul calculatorului. Pe de altă
parte, este de reţinut, ca un avantaj, aria mare de aplicabilitate pe
populaţii numeroase, reprezentative din punct de vedere statistic.
Ancheta se poate defini ca o metodă de interogare, informare
asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteris-
tici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane,
mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi explicării lor.
Deseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică în
general este identificată cu ancheta sociologică, iar unii reduc ancheta la
aplicarea de chestionar. O încercare de clasificare a raportului dintre
„cercetarea sociologică”, „ancheta sociologică” şi „sondajul de opinie”
găsim şi la S. Chelcea, care relevă că „într-un anume sens, termenii de
cercetare sociologică concretă şi investigaţia sociologică de teren
subsumează termenii de anchetă şi sondaj, constituind faţă de aceştia
genul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea metodelor
interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” (S. Chelcea,
115
Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975).
2. Sondajul de opinie publică este o formă specifică a anchetei

sociologice. El este definit ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza
eşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile socio-
demografice ale populaţiei studiate” (S. Chelcea, op. cit., 1975).
Sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă; în cadrul său se
aplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu),
fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate.
Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii
etc.), fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, fenomenele
obiective care le determină şi eventualele corecţii care se impun ca
urmare a acestei confruntări.
Ancheta sociologică reprezintă o metodă complexă în care
accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor,
aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane –, dar nu se
opreşte doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confrun-
tarea opiniilor cu faptele pe care le reflectă. În acest scop, sunt utiliza-
te metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelor
cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă
permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică
asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile
subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informare
asupra faptelor studiate, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de
cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase.
3. O tehnică de cercetare specifică atât anchetei sociologice, cât
şi sondajului de opinie publică o constituie chestionarul sociologic.
Între mijloacele de culegere a date-lor din teren, ancheta pe bază de
chestionar este, fără nici o îndoială, metoda cea mai des utilizată,
metoda despre care numeroşi autori consideră că a dominat şi încă mai
domină spaţiul socio-umanului şi care pune în evidenţă, atât faptele
sociale, cât şi factorii care le determină.
Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun
întrebări şi probleme care determină diverse răspunsuri din partea
persoanelor anchetate. Răspunsurile, respectiv comportamentele oame-
nilor, pot fi influenţate de numeroşi factori, dintre care putem aminti:
personalitatea celui care anchetează, dar şi a celui anchetat, tema
116
anchetei, mediul în care are loc, timpul de desfăşurare a acesteia,
structura chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc.
Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici de
cercetare printr-o serie de aspecte, care o individualizează. Aceste
aspecte ţin, fie de natura formală (adică de modul de realizare a
cercetării), fie de natura conţinutului (adică de natura problemelor
abordate), fie de natura populaţiei investigate (în ceea ce priveşte
reprezentativitatea, numărul etc.).
Se impun o descriere şi o clasificare riguroasă a tuturor
instrumentelor de cercetare utilizate în sociologie şi, ca urmare, am
propus o schemă de clasificare a chestionarelor având ca model pe cea
elaborată de Septimiu Chelcea. Schema are ca punct de plecare trei mari
criterii: conţinutul, forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestiona-
relor.
După primul criteriu de clasificare, şi anume conţinutul informa-
ţiilor obţinute, chestionarele se împart în patru mari categorii: chestio-
narele de date factuale (sau de tip administrativ), chestionarele de
opinie, chestionarele speciale şi chestionarele omnibus. Primele două
tipuri vizează natura, calitatea informaţiei, în timp ce ultimele două
vizează cantitatea informaţiei, respectiv numărul de teme abordate.
Cel de al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este
forma întrebărilor, după care distingem: chestionare cu întrebări
închise (sau precodificate), chestionare cu întrebări deschise (sau
libere, postcodificate) şi chestionare cu întrebări mixte (semiînchi-
se sau semideschise).
În sfârşit, cel de-al treilea criteriu de clasificare este modul de
aplicare a chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadmi-
nistrate (poştale, publicate în ziare, reviste, cărţi etc.) şi chestionare
administrate prin intermediul operatorilor de anchetă.
De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasificări ale
întrebărilor utilizate în cadrul chestionarului sociologic; criteriile în
baza cărora s-au realizat astfel de clasificări sunt multiple, motiv
pentru care nu ne vom opri decât asupra a trei dintre ele: conţinutul
întrebării, forma întrebării şi poziţia acesteia în cadrul chestionarului.
După primul criteriu de clasificare, conţinutul întrebării sau
natura informaţiei solicitate prin întrebarea respectivă, întâlnim:
întrebări factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe şi
întrebări de motivaţie.
117
Al doilea criteriu de clasificare a întrebărilor, respectiv forma
întrebării, relevă urmatoarele tipuri: întrebări închise, întrebări
deschise, întrebări mixte şi întrebări scalate.
În final, al treilea criteriu de tipologizare a întrebărilor este
poziţia în cadrul chestionarului, după care întâlnim: întrebări
introductive, întrebări de conţinut, întrebări de trecere, întrebări
filtru, întrebări bifurcate, întrebări de control şi întrebări de
identificare (sau de clasificare).
Aspectele discutate mai sus, tipurile de întrebări şi raporturile care
se stabilesc între ele ne conduc la evidenţierea unor tehnici în virtutea
cărora putem alcătui chestionarele. Acestea pot fi exemplificate prin
tehnica pâlniei, cea a pâlniei răsturnate, efectul „halo”, efectul de
poziţie, lungimea chestionarului, design-ul acestuia şi, desigur, modul
de formulare a întrebărilor.
Se înţelege faptul că orice studiu bazat pe eşantion presupune şi o
anumită eroare. Orice acţiune umană este supusă unor factori care pot
deforma realitatea. Erorile care pot să apară într-o cercetare sociologică
se împart în două mari categorii: erori sistematice (care pot fi: erori de
eşantionare, erori legate de construcţia chestionarului, erori
datorate operatorilor şi erori datorate respondenţilor) şi erori
întâmplătoare.
Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajun-
suri, totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecvent
utilizată în cercetările sociologice, iar noi nu putem face altceva decât
să-i recunoaştem limitele, dar şi atuurile, să-i respectăm regulile, să o
aplicăm în lumina acestora şi să-i atribuim valoarea adevarată.
4. Interviul. Metodei anchetei sociologice, pe lângă chestionar, îi

corespunde şi o altă tehnică de cercetare, deosebit de relevantă analizei
psiho-sociologice. Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în
psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent folosite
tehnici de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane,
cât şi în desfăşurarea diverselor activităţi profesionale.
În Dicţionarul de sociologie interviul este definit ca „tehnică de
obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi
şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane...” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu,
coord., Editura Babel, Bucureşti, 1998).
118
Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane
duce la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la validarea ipotezelor.
Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt
că informaţia este, în mod dirijat, transmisă de către cel ce intervievează.
Folosit în anchete (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”),
interviul se constituie într-una dintre tehnicile de investigare cu cea mai
mare frecvenţă de aplicare.
În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale
interviului ca tehnică de cercetare, în raport de unele criterii, dintre
care distingem (după Septimiu Chelcea):
A. După gradul de libertate lăsat respondentului (operatorului de
interviu) în abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce
priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi
după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe
tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat) până
la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat).
B. După natura conţinutului comunicării: interviul de opinie şi
interviul documentar.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot
avea loc o singură dată (interviul unic) sau în mod repetat (interviul
repetat).
D. După calitatea informaţiilor obţinute: interviul extensiv şi
interviul intensiv.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu: interviul
personal şi interviul de grup.
F. După modalitatea de comunicare: interviul direct (face to
face) şi interviul telefonic.
G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul
poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, cu persoane
defavorizate social, cu specialişti în diverse domenii etc.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării:
interviul explorativ, interviul de cercetare (propriu-zis) şi interviul de
verificare.
I. După scopul urmărit: interviul de selecţie (de angajare),
interviul terapeutic şi interviul de informare.
În viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau
întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu,
în special cu unul de cercetare ştiinţifică. În general, interviul se
bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip
119
special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă
furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbirea
reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului, dar
interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări
şi răspunsuri); în primul caz este vorba de obţinerea de informaţii
verbale, de opinii, păreri, preferinţe, exprimate liber, despre problema
pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea caz, întrebările şi răspunsurile
sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor
în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile
sunt scurte, clare, precise).
5. Documentele sociale reprezintă una dintre sursele de infor-

mare la care deseori cercetătorul apelează, alături de populaţie. Prin
natura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a
informaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenome-
nelor sociale.
Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru,
oamenii produc documente, le analizează, le interpretează. În limbajul
comun, termenul de document are înţelesul de act oficial; în sens
sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect
care oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau
domeniilor vizate, date despre contextul social în care a fost construit;
documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitatea)
epocii în care au fost elaborate, cât şi de personalitatea (subiectivi-
tatea) autorilor lor.
„Actele oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile volante tipărite,
afişele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările
zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile şi autobiografiile, dar şi
uneltele de muncă traditionale sau moderne, produsele muncii, bunurile
de consum, ca şi creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.)
reprezintă documente sociale, importante surse de informaţii în
sociologie.” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993). Urmele lăsate de trecutul
mai apropiat sau mai îndepartat sunt multiple şi diverse. Ele nu se referă
doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale, statistici,
publicaţii), ci şi la fotografii, filme, clădiri sau obiecte casnice. Bogăţia
acestor surse, din care cercetătorii extrag informaţii, pentru reconstituirea
vieţii sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale, impune
necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor.
120
Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt nume-
roase şi, din această cauză, este greu de elaborat o schemă integra-
toare, care să le cuprindă pe toate.
Totuşi, noi am propus o schemă integratoare, preluată de la
Septimiu Chelcea, în care sunt reţinute patru criterii: forma (natura
documentelor), conţinutul, destinatarul şi emitentul. În funcţie de acestea,
avem două mari categorii de documente, şi anume: scrise şi nescrise.
În cadrul documentelor scrise se disting documentele cifrice
(publice oficiale şi neoficiale, personale oficiale şi neoficiale) şi
documentele necifrice (publice oficiale şi neoficiale, personale
oficiale şi neoficiale).
În cadrul documentelor nescrise se disting documentele vizuale
(aparţinând culturii materiale şi aparţinând culturii spirituale),
documentele audiovizuale şi documentele auditive.
Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către
cercetători în investigaţiile ştiinţifice sunt cele scrise, iar în cadrul
acestora, un loc aparte îl ocupă recensămintele, studiile pe bază de
eşantion, monografiile şi biografiile sociale; nu trebuie să uităm însă
faptul că utilizarea documentelor de tot felul în investigaţiile
sociologice, ca orice altă metodă sau tehnică de cercetare, are atât
avantaje, cât şi neajunsuri.
Oricare ar fi valoarea utilizării unei astfel de tehnici, ea nu se
poate constitui într-o sursă exclusivă de date, nu poate înlocui
celelalte metode şi tehnici, ci trebuie privită ca o sursă complemen-
tară, alături de alte metode şi tehnici.
6. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării

Documentele sociale (scrise sau nescrise), ca, de altfel, orice
comunicare simbolică stă la baza unei cercetări sociologice ce
utilizează diverse tehnici de analiză a conţinutului comunicării.
Utilizată pentru prima dată în 1886 în Anglia, analiza conţinu-
tului apare ca reacţie la modul subiectiv de analiză al criticii literare.
Atât analiza conţinutului, cât şi critica literară se apleacă asupra
studiului limbii, al stilului pentru reconstituirea contextului social
concret. Spre deosebire de critica literară, în care scopul criticului este
acela de a fi cât mai personal, de a aborda opera prin prisma propriei
subiectivităţi, în analiza conţinutului se doreşte o transgresare a
subiectivităţii analistului pentru a ajunge la concluzii valide privind
personalitatea autorului şi contextul social.
121
În timp, tehnica analizei conţinutului cunoaşte o continuă perfec-
ţionare: se face trecerea de la descrierea comunicării la testarea
ipotezelor cercetării, urmărindu-se, îndeosebi, efectele comunicării.
Specific acestui tip de analiză este şi faptul că ea nu se aplică numai
textelor (documentelor scrise), orice comunicare simbolică putând fi
supusă acestui tip de analiză.
Definiţia care surprinde specificul tehnicii analizei conţinutului
şi al obiectului ei de investigaţie este dată de S.Chelcea (1998): „În
ştiinţele socioumane, analiza conţinutului reprezintă o serie de tehnici
de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale,
în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinu-
tului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul
şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune
socială”.
Aplicarea tehnicii analizei conţinutului presupune parcurgerea
etapelor cercetării sociologice cu surprinderea particularităţilor speci-
fice acestui tip de analiză:
►Stabilirea temei de cercetare; justificarea teoretică şi
prezentarea obiectivelor cercetării.
►Elaborarea ipotezelor de cercetare.
►Stabilirea materialului supus analizei (determinarea sur-
selor de date).
►Alegerea unităţilor de analiză şi a schemei de categorii:
◙ Unitatea de înregistrare – „acea parte din comunicare ce
urmează a fi caracterizată şi introdusă într-una din categoriile schemei
de analiză”.
◙ Unitatea de context reprezintă acea parte din comunicare ce ne
permite să stabilim orientarea unităţii de înregistrare; într-o analiză a
conţinutului comunicării este necesar a preciza contextul – segmentul
comunicării în care se poate observa dacă unitatea de înregistrare are o
orientare pozitivă/negativă/neutră.
◙ Unitatea de numărare – cu ajutorul acesteia se exprimă
cantitativ unităţile de înregistrare şi de context.
◙ Categoriile de analiză – textul supus analizei este divizat în
clase relevante cercetării, în acord cu obiectivele şi cu ipotezele de
cercetare. „Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare) – subli-
niază S. Chelcea (1998, op.cit.) – urmează a fi clasificate, introduse în
rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor
cercetării”.
122
►Eşantionarea textelor (materialelor supuse analizei) –
reprezintă selectarea strictă, din multitudinea surselor de informare, a
clasei de documente care este cea mai relevantă pentru tema de studiu
şi obiectivele de cercetare.
► Alegerea procedeului de analiză - se face în funcţie de tema
şi obiectivele cercetării, de ipotezele de cercetare şi de materialul ce
urmează a fi analizat:
○ Analiza frecvenţelor – este determinată frecvenţa de apariţie a
unităţii de înregistrare în categoriile de analiză, precum şi determi-
narea cantitativă a unităţilor de înregistrare cu ajutorul unităţii de
numărare.
○ Analiza tendinţei – tendinţa exprimă atitudinea autorului faţă
de comunicarea transmisă. Pornindu-se de la analiza frecvenţelor se
evidenţiază orientarea favorabilă, defavorabilă sau neutră, în raport cu
o anumită temă, a celui ce transmite mesajul.
○ Analiza evaluativă – procedeu de analiză propus de Ch. Osgood –
presupune „identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi
acordarea de ponderi, în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme”
(S. Chelcea).
○ Analiza contingenţei este procedeul de analiză a conţinutului
comunicării propus tot de Ch. Osgood, care pune în evidenţă structu-
rile de asociere a termenilor în cadrul comunicării.
►Cuantificarea propriu-zisă
►Verificarea validităţii şi fidelităţii analizei – Prin validitatea
analizei conţinutului se urmăreşte relevanţa caracteristicilor textului
pentru verificarea ipotezelor cercetării. De asemenea, validitatea depin-
de de identificarea corectă a categoriilor de analiză (care trebuie să
îndeplinească o serie de dimensiuni: să fie exhaustive, exclusive,
obiective şi pertinente) şi a unităţilor de înregistrare în funcţie de tema
aleasă, de obiectivele şi ipotezele de cercetare.
Cu cât schema de categorii este mai clară (corect elaborată), cu
atât codificarea (introducerea unităţilor de înregistrare în categoriile de
analiză) este mai validă şi mai fidelă.
Evaluarea fidelităţii vizează măsura în care mai mulţi cercetători
care vor supune analizei conţinutului acelaşi material şi urmăresc
aceleaşi obiective vor ajunge la aceeaşi interpretare a rezultatelor.
Fidelitatea, fiind expresia gradului de obiectivitate a rezultatelor anali-
zei, presupune acordul între cercetători şi încrederea pe care o putem
acorda cercetării.
123
Valoarea unei analize a conţinutului comunicării depinde de
corectitudinea şi claritatea unităţilor de analiză stabilite, de elaborarea
categoriilor de analiză şi folosirea corectă a procedeului de analiză ales.
►Redactarea raportului de cercetare
În afara acestor precizări, trebuie subliniat că, înainte de toate,
analiza conţinutului reprezintă o descriere obiectivă şi sistematică a
comunicării, a comunicării verbale şi nonverbale. Însă, după cum
subliniază S.Chelcea, definirea analizei conţinutului prin sintagma
„descriere obiectivă şi sistematică” reprezintă identificarea genului
proxim, adică orice tehnică de cercetare sociologică trebuie să fie
obiectivă şi sistematică. Diferenţa specifică o constituie faptul că
întregul conţinut al comunicării se clasifică în categorii de analiză
elaborate în conformitate cu ipotezele de cercetare, pentru a putea, în
final, să tragem concluzii asupra persoanelor şi structurilor sociale.
7. Observaţia sociologică constituie o altă metodă de cercetare

relevantă analizei sociologice.
Ca ştiinţă teoretico-empirică, sociologia presupune, înainte de
toate, observarea realităţii sociale în întreaga sa complexitate şi
diversitate. Observarea reprezintă pentru mulţi autori una din cele
mai importante modalitaţi de investigare a vieţii sociale, sursa
indispensabilă de date.
Observaţia sociologică este una din metodele de bază ale
sociologiei, fundamentală pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi,
totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea
completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică : interviul,
experimentul etc. şi permite obţinerea de date şi informaţii, ca urmare a
contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei.
Cercetări sociologice concrete care să se fundamenteze pe
observaţia sociologică au fost realizate în România de Dimitrie Gusti.
Rezultatul acestor cercetări a fost valorificat de profesorul Gusti şi
colaboratorii săi sub formă de monografii sociologice . În relaţie cu
problemele tehnicii de cercetare, acesta susţine că este greşită tendinţa
sociologiei din acea vreme de a-şi recolta informaţiile din realitatea
socială numai cu ajutorul chestionarelor. Chestionarele aplicate de
nespecialişti şi folosite apoi de sociologi – sublinia D. Gusti (1940) –
nu pot conduce la cunoaşterea efectivă a realităţii sociale. Singura cale
justă pentru sociologie este, deci, cercetarea concretă a realităţii
124
sociale, nemediată, observaţia sociologică în această perspectivă fiind
considerată ca singura metodă care promovează cunoaşterea.
„Întrucât socotim monografiile ca mijloace perfecţionate de
observaţie, care îmbină intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea,
cu statistica şi reconstituirea trecutului – relevă profesorul Dimitrie
Gusti – nu ne-am gândit să înlăturăm pe nici una din metodele
existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să
dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită şi cât mai
precisă, într-o ordine metodologică pentru scopurile cele mai înalte ale
cunoşterii omeneşti.” (D. Gusti, Un sistem de cercetări sociologice de
teren, în Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, 1940).
Însă, după cum afirmă în continuare conducătorul Şcolii sociologice
de la Bucureşti, „observaţia care stă la baza monografiei sociologice
nu poate fi întâmplătoare. Ea trebuie să se aplice unor categorii de
fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise şi după
scopuri bine lămurite… ”. Observaţia trebuie să fie obiectivă, adică să
redea cât mai exact realitatea, trebuie să fie cât mai completă, să
îmbrăţişeze fenomenele în toate amănuntele, adâncimea şi unitatea lor;
observaţia trebuie să fie controlată, verificată şi – specific cercetărilor
întreprinse de echipe complexe sub directa îndrumare a lui D. Gusti –
trebuie să fie colectivă.
Acestea sunt cerinţele pe care trebuie să le satisfacă observaţia
ştiinţifică, „esenţă a metodei monografice.”
Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă (cu
condiţia să fie corect aplicată), înregistrând atât comportamente
individuale, cât şi colective, în momentul desfăşurării lor, evitând astfel
erorile datorate memoriei celor vizaţi; de asemenea, observaţia prezintă
avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de
desfăşurare a lor. În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizei
longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor etc.
Dar, ca orice altă metodă din ştiinţele socio-umane, observaţia
are şi unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul
că necesită timp îndelungat de realizare a cercetării, de calificare
profesională a celui care realizează observaţia; se limitează la studiul
unor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor
comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În
principal, la nivelul observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale, cu
un rol decisiv pentru înţelegerea şi explicarea corectă a realităţii
sociale.
125
Dacă ne gândim la distincţia cunoaştere comună – cunoaştere
ştiinţifică, putem spune că acest raport se poate transfera şi la nivelul
observaţiei. În general, în funcţie de măsura în care sunt urmate anumite
etape teoretico-epistemologice şi respectate regulile unei investigaţii
ştiinţifice de teren, se pot identifica două mari tipuri de observaţie:
spontană sau nesistematică (observaţia realizată la nivel cotidian, ca
rezultat al contactului subiectului cu realitatea) şi ştiinţifică sau
sistematică (cea realizată în mod deliberat, de către specialist).
Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii de
clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei, care au dat
tot atâtea tipuri de observaţie. Astfel: după gradul de structurare,
observaţia poate fi nestructurată (sau slab structurată) şi
structurată; după gradul de implicare a cercetătorului în sistemul
studiat, observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şi
participativă (sau coparticipativă); în funcţie de durata observaţiei,
putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (sau
eşantionată); luând în considerare natura observaţiei realizate, modul
cum se obţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă
investigaţiei, întâlnim observaţia directă şi cea indirectă; în fine, în
funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei,
putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă.
Datorită complexităţii şi varietăţii realităţii sociale, nu există
instrumente de cercetare universal valabile, standardizate. Fiecare
sociolog este obligat să-şi construiască propriile instrumente de lucru,
potrivit obiectivelor urmărite, resurselor disponibile şi particularită-
ţilor domeniului investigat; în cazul observaţiei sociologice putem
vorbi, în primul rând, de ghidul de observaţie, ca instrument de lucru
ce urmăreşte culegerea de informaţii şi, alături de acesta, fişa de
observaţie, instrument destinat înregistrării efective a datelor de
observaţie.
Observaţia nu este o simplă metodă care ne dă imaginea la un
moment dat a realităţii; ea este mai mult decât atât, este o metodă care
conduce la cunoaşterea şi înţelegerea acestei realităţi, la surprinderea,
dar şi la explicarea celor observate.
8. Experimentul psihosociologic este o metodă de cercetare

strâns legată de metoda observaţiei, definită deseori ca „observaţie
provocată”.
126
Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot
mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările
fenomenelor sociale sunt observate şi descrise pentru ca, în final,
datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative.
Leon Festinger defineşte experimentul ca fiind „observarea şi
măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra
variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori
(prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”
(L. Festinger, D. Katz, Les méthodes de recherche dans les sciences
sociales – 1963, după Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura
Polirom, Iaşi, 2000). Sunt subliniate în această definiţie două
caracteristici esenţiale ale experimentului:
a) experimentul este observaţie provocată;
b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării varia-
bilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţie
experimentală controlată.
Definind experimentul ca o „observaţie provocată”, apar necesare
următoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul
presupune urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi sistematică a
manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda
observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului,
şi anume:
- experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul;
- „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi
factori ce pot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de
cercetător se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimen-
tală să rămână constanţi, să fie controlaţi;
- poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru
a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
- compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se
intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la
grupul martor („grupul de control”, în care nu acţionează variabila
independentă).
Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observa-
ţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă
producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica
prin identificarea relaţiilor cauzale.
În metodologia experimentului psihosociologic se regăsesc urmă-
toarele concepte fundamentale:
127
1. Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile:
explanatorii (experimentale, interne – ce se clasifică în variabile inde-
pendente şi variabile dependente), exterioare controlate, exterioare
necontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori randomizante
(Septimiu Chelcea, 1998).
2. Control (reprezintă elementul specific al metodei experimen-
tale care vizează întreaga situaţie experimentală).
3. Grup. În experimentul sociologic distingem între: grup ex-
perimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor
acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat –
variabile independente) şi grup de control (sau grup „martor” – asupra
căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând comparabili-
tatea rezultatelor).
4. Moment experimental – reprezintă momentul în care se
măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei
independente şi după introducerea variabilei independente.
5. Situaţie experimentală – „cuprinde ansamblul persoanelor
(cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor
(aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.),
precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S. Chelcea, 1998).
În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor
de clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite
tipuri de experimente regăsite la majoritatea autorilor sunt: experimen-
tul de laborator şi experimentul natural.
Se recomandă ca, atunci când este posibil, o problemă socială să
fie analizată atât prin experimentul natural, cât şi prin experimentul de
laborator, ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de
experimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlul
riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă
presupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren are
tocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale
fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie experimentală este greu de
controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă a
variabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).
Ca urmare a acestor precizări, putem conchide că „în ştiinţele
socioumane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor
variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situaţie
controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998).
128
1. Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran,
Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici de cercetare,
ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. S. Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică,
Editura Destin, Deva, 1998.
3. S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
4. V. Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto –
Franco, Galaţi, 1995.
5. I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
6. T. Rotaru, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
Editura Polirom, Iaşi, 1997.
7. L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale. Metode şi
tehnici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
*
129
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Prof. univ. dr. MIHAI GOLU
OBIECTIVE
Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-
buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al
studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi, deopotrivă, în cel al
cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează următoarele
obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a
psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor
celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze
însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura
şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere
elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capa-
citeze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării
independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu.
SEMESTRUL I
I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu,
„certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la
Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator
bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată,
fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi
speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice
sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile
obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu
definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea
părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,
logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că,
în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a
psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat
trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:
130
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care
susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei
(respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al
vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să
reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei
(psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate
psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi
motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul
psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul,
creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care
se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de
„psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea
incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:
inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând
domeniul de studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu
se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se
recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida
principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu
ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocompo-
rtamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor
devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea
contradictorie a individualului, particularului şi generalului, univer-
salului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de cuprindere a
domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în
interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.
Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care ne
oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului
normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-
cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială,
care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care
se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă,
sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare,
natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia
131
muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,
psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia
socială, psihologia medicală, psihopatologia etc.
II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI
1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al

cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii
clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să
posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată
fi măsurate şi cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are
nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici
gust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor
psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea
unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil
matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof
german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibi-
litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă
independentă.
În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor
necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale
conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul
ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena
conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe
utilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea de
introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale
secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps,
N. Ach, O. Kűlpe, E. Titchener).
Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behavioris-
mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei,
reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale
subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca
ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără
suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”.
Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în
care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un
caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului
132
realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin
care el se manifestă şi se exprimă.
Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaştere
mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi
dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării,
înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în
situaţii obiective concrete.
2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează
prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După
poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei se
împart în două grupe: pasive şi active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenome-
nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în
care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda
observaţiei şi metoda biografică.
Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct
asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a
trăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi
studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator,
experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor
activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în
cercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator.
El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite
cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să
izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele – independente,
dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile de
manifestare a fenomenului; să compare rezultatele grupului experi-
mental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului
experimental; să repete acelaşi model experimental de mai multe ori,
pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi; să releve condiţionarea
reciprocă dintre variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează:
caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul,
izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu
poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene
psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din
punct de vedere etic, să se provoace experimental.
3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor
obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică
133
dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple
explorări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca
un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii
metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de
cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomporta-
mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:
a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de
dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la
indivizi de aceeaşi vârstă;
b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării
psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul
mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5
ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea
strategii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei
psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă;
c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanis-
melor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice
şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual,
ontogenetic;
d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează
deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală
între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi
patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul
deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important
pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul
asemănărilor şi aspectelor comune;
e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor
şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului,
cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului.
III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de
un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele
de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale
sunt următoarele principii:
a) principiul determinismului (extern);
b) principiul relaţionării neuro-psihice;
c) principiul reflectării şi modelării informaţionale;
d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;
e) principiul genetic şi al istorismului;
f) principiul sistemicităţii.
134
a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea
analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale
obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor
de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi
grade de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu
un determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul
extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiile
interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi
reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip
probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi
invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai
cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi
o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui
psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că
procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în
sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determina-
tivi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal
revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând
forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-
culturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate
vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi îşi
desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.
b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca
psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare –
conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului
nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la
cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind
mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale
amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu
generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea
simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării,
prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul
relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii
dialectice a psihologicului şi fiziologicului.
Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fără un
anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice
specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul
precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă
135
caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la
fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai
proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor
substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura psihică a
individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă
autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă
asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care
face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.
c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza
înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului.
El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă sau modalitate
există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă
particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi
ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările,
noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în
sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi
situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură
reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din
necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex,
caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice
moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia,
psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul
sistemelor animale şi umane.
d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne
obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comporta-
mental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de
manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a
copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare
treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor
externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de
asamblare etc. – devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care
dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la
suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne
ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe,
condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune
– conştiinţă – acţiune.
136
e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu
trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi imuabil, ci ca
ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi
diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic,
istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea
stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să
constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se
suprapună traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă trei
mari segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc
procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate
componentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează
efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.
f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda
psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice.
Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă
sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale
cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică
unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare
este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii
supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular, se imprimă
pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte.
Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe
principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.
IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi
formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare
şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea
este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult
sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene.
Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu
atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din
acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii
şi fizicii clasice.
Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor
asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât
137
nesatisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre
intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate
în categoria legilor tari (dinamice).
În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii,
situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se
înscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine
una statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe
baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători; de
asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri
individuale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”.
Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pe
general, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prin
intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi al
unui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă).
Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punând
în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că
şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie
diferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează
în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă de
lege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul
de tărie creşte.
După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în:
particulare, care se referă la anumite procese psihice (exemplu, legile
senzaţiei, legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se
referă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu
(exemplu, legile dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizării
ierarhice, legea motivaţiei).
După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi de
funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi legi de
dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei,
memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea
pregnanţei, legea bunei forme, legea integrării; din categoria a treia
fac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi
acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează
concomitent tuturor celor trei categorii de legi.
V. PSIHICUL UMAN
1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există
un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi
controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs
138
scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul
determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul
de determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii
materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se
individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la
atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o
serie de raportări corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa
existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă
particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă
statutul lui de funcţie specifică a creierului, realizată în cadrul
comunicării informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale
organismului animal, din care decurg statutul său de formă specifică,
calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator
în desfăşurarea comportamentului.
2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică,
psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de
trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate
structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai
mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma
că principala caracteristică a psihicului uman constă în aceea că el este
forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de
psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul
animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor
informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare,
interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),
precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul
devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a
semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma
conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori
esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a
creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului
socio-cultural.
139
3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează
psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura
componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci
nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi
probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice,
fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de
stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de
optimizare şi de dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi de
transfer), feed-before (de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o
permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient,
subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,
ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor
determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei
biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,
ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a
societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile
informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar
care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă
parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră
succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi
situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din
inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt
pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa
specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul
disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a
scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive
(senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-
afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni
şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla
şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente
este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale
succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi
istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi
140
dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin
disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă
parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în
succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi
generaţii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomporta-
mentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie
subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating
valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi
proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de creare a unei
realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi
de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.
Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul
psihic uman are un caracter circular (realizându-se atât în sens
ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi
conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra
subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât
compatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism
finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate
să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi
imprevizibilitatea comportamentelor umane.
VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMAŢIILOR
Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un
minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi
situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile
care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea
externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns,
a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului
psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin
intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia,
percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.
1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a
informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi
specifici şi ale propriului organism. La baza ei stă sensibilitatea –
funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau
iritabilitatea primară şi se realizează de mecanisme structurale specia-
lizate denumite analizatori.
141
Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe
care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează
informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,
senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile
gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre
poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului
(propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii
despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului
(interocepţia).
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt:
integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea
stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin
egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi
principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.
a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta
selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazul
senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul
senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia
încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se
manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se
produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu
o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu
dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva
miimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea
consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o
anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau
dezagreabilă.
Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică
evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale:
1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexi-
ficării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între
valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E =
nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului
constant al pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiunea
de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial
142
pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii
senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în
progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie
aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X =
intensitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate
de francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le
numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării,
legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi
socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării, legea
profesionalizării).
2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al
procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu
obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi
integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum
susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este
un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca
întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A
percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este
acesta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi
pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ
corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului,
care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare,
selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca
reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în
realitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea
percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa
următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-
lului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în
desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se
concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulu-
lui şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul
căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în
relaţie cu scopul activităţii subiectului.
După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale
(exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi
percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai
mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri
de însuşiri ale obiectului.
143
În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării
(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii
(raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt
exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele
grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-
temporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor
şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi
de structură (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei
continuităţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă
funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă
ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi
generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea
semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).
3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii
despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre
de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect
sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în
organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe
plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva
în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate
în memoria de scurtă şi lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de
ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa
lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată.
Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând
aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin
haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-
se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi
caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau
pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi
reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimităm
reprezentări bogate, care tind să se suprapună imaginilor perceptive, şi
reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este
mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau
semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale
144
obiectului, şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale,
nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură
semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de
generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă
obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit
obiect etc.), şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de
obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general,
de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de
generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în
aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare
sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă
în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se
etalează în percepţie în configuraţii simultane.
SEMESTRUL II
4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai

complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi
luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului
din realitatea externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic
et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut,
viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi
stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului
pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstracti-
zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă
complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite:
cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea
intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor
furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi
interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării
diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte
şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor
optime de acţiune.
145
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un
sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei
situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*),
ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită
organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri
mari de operaţii: generale şi particulare (specifice).
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generali-
zarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a
obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea şi descrierea-
explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de
reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se
informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze
poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);
abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor
esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea
este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin
abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;
concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale
la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se
utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor
constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi
reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie
definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii
şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de
bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesen-
ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene,
şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-
terii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni
individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat,
noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiec-
te, şi noţiuni generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţiale
comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu,
noţiunea de „existenţă”).
146
Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale
(respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva
despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este
adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu
realităţii.
La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se
integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul
raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea gândirii,
mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit
rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă,
în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare, se ajunge la
o concluzie generală, deductivă, în care se porneşte de la general,
particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care
se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările,
ceea ce au în comun.
Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional
şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi
2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi
2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin
aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări)
duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un
caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare,
succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţiei
corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de
elemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente
sau date (ea comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă
porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la
un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte
câmpul informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-
concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se
caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinu-
turilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea
simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării
informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.
147
5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea
de sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a
informaţiei.
Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pe
memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care
începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul
activităţii cognitive a omului.
Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:
a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în
experienţa anterioară, fie de la crearea prin mecanisme proprii de
imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;
b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare
şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.;
c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale
şi a produsului final;
d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei
designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central în
structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.
Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe
forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după dome-
niul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia
reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu,
distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);
2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia
ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cerce-
tare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectu-
ral-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de
construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor
mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.
Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,
imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:
a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-
carea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.).
b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale
luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al. Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten aruncat
de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).
d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte
cu altele).
148
e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-o
schemă).
f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip
individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).
6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea
informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare,
păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru
identitate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscu-
tului în cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după
următorii parametri:
a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă,
cu atât mai bine).
b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură per-
cepere (prezentare).
c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.
e. Completitudinea reproducerii.
f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai
întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi
(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de
factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,
gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat
asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa
intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară
(absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o
informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a
scopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:
1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor
achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru
care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de
lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu
durata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoria
informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se
actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine,
2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii
experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
149
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de
păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor
mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După
canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei,
se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria
tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria
kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem
trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul
cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de
fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce
urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maxim
dezvoltată la om face posibile programarea, planificarea şi anticiparea
în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea
sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor,
amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una
negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm
de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber
pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în
blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor
informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a
unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului
memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în
cazul unui material fără sens (exemplu, silabe, cuvinte fără înţeles)
decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai
intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul
unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai
repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru
noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu
acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală.
În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să
acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului
negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)
periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în
activitatea noastră viitoare.
150
VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE,
DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI
Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să diferenţieze, să
identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi
se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi
direcţionare, el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se
exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria
acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea.
1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg
ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi
deficitele ce apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului
personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării
lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,
forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne
caracterul de fiinţe active şi relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională,
iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,
odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea
îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului
psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează
cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele
umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând,
în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau
dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,
trebuinţele religioase, trebuinţele morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow
a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În
forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus,
sunt următoarele:
I – trebuinţe biologiceÎII–trebuinţe de securitate ÎIII – trebuinţe de

afiliere socială Î IV – trebuinţele EuluiÎV – trebuinţe de
autorealizareÎVI – trebuinţe de cunoaştereÎVII – trebuinţe
esteticeÎVIII – trebuinţe de concordanţă.
Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi

relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai
151
continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea
anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa
respectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi
satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă
odată satisfăcută se retrage, lăsând locul alteia.
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului
intră alte două componente: interesele şi idealurile. Interesele
realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite
aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa
de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a
propriei personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot
fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului
personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi
negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa de
droguri etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o
anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu,
activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă
o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut
reclamă o stare de motivaţie mai slabă.
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un
ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă
dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi
dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin
următoarele proprietăţi:
a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie,
bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu
sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare;
intensitatea cea mai mare o au afectele);
c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de
durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);
d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi
modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece
în iubire);
152
e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include
concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, exemplu: gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice,
sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple
(tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de
esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile
situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare
etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă,
necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea
un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al
organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în
lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare
cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume.
Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul
ar fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea
externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare
din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de
stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne
autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne
relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi
orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă
afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă
şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată
introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă
intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a
facilita finalizarea eficientă a activităţii.
De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar
asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne
dezorganizeze gândirea şi acţiunea.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu
numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul
educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din
fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă
să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale, prevenind instalarea
timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc
153
emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă
dure, dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la
acţiunea factorilor afectogeni.
VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este
aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite
mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la
aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme
naturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată socio-
cultural.
Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sino-
nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei
şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se
limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor
informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o
persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un
animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuma-
nă este de două feluri: nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:
comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică,
mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a
ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite
situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate,
ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor
lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de
codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel
individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsul
comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se
compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet
(pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli
gramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu
indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe
care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca
instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul
154
verbal individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau
mai mici de la o persoană la alta.
Structura psihologică a limbajului include trei componente
principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi
componenta semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare
(vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază
ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetele articulate,
obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care
limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică
devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi
codificare a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor
şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să
fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să
poate fi uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor
de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor,
lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru.
Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un
construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de
învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în
procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de puternică,
încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu
cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma
unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe
orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale
sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru
individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele
cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării
noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu
un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul
comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai
puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare
măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea
sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă,
iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă
verbală este mai înalt, şi invers.
155
Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc
important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii.
În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa
verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă,
cea de-a doua este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă
dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste, susţinută de
N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată
de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând
principiul interacţiunii ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se
poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că
structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de
mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum, nici
invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se
afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,
indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic
de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită –
conduita verbală, limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe
forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei
fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere
se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern,
utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern,
utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine
însuşi.
O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),
delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur
sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea
se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi
succesiv locurile.
Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal
îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există
însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în
clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm,
vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de
cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi
prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează
desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de
cuvinte cu caracter distractiv).
156
IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA
1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost
puternic controversată: din element central în psihologia introspec-
ţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a
discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate
sau o condiţie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea
atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional
propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia
caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele
comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se des-
prinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei
este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul
psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv
activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea
motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de
finalizare.
Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care au
valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi
evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi
măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi
intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul
percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în
concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a
două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a
atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata
desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă
puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii
profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul
optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi
secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea
atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele:
fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului
reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă
dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan
comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea
succesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte
(psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele
157
neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului,
dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şi
extraversia, forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.
2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a
sistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă, este
proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor
conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional
al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora
individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după
naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor
nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor
procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii.
Rezultă că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune
şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psiho-fiziologică
complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul
activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite
grade de dificultate.
O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să
depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă
primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoria
fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare ale
omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză,
sau ambiental, ca în behaviorism.
Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului
uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul
sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii
de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul
necesităţii obiective.
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând
în evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi
formularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul
este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuse
evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi
instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,
„Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea
scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe
traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei
feedback de validare sau de corecţie.
158
Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului
supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de
trăsături generale, precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de
efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea
obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în
menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii;
3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la
influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;
4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine
hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară
asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului de
a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a
apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism
intern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o
situaţie sau alta.
X. PERSONALITATEA
1. Precizări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în cele-
lalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime,
trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă,
cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care
este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu
numai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al
individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate
concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică,
filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o accepţiune
diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare
sistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul
normal, considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, persona-
litatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează
toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic,
conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă o
realitate complexă, care constituie obiect de studiu pentru biologia
umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie.
159
Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a
comportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi.
2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. De când
personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică
(deceniul al treilea al secolului XX), definirea ei a suscitat mari
controverse, ceea ce a facut să apară un număr foarte mare de definiţii:
în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite,
iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a
definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin
efect extern; 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste.
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este
următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se
formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ
stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt
înlocuite cu factori, numeric mai puţini şi mai riguros definibili);
3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamen-
tul), blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),
blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-
Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia
(arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul de
implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe
individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);
conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea
emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii
emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale
funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în
principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la
adolescenţa târzie la maturitate.
În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc
într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la
fel”), particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi
individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul
clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe
care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale
160
(personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi
integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi
înalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab
productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi
mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate,
personalităţi imature etc.).
1. M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol.1, vol.2, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004,
2. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Compendiu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. M. Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.
4. I. Radu şi colab., Introducere în psihologia contemporană,
Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991, p.93-304.
*
161
NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ
Conf. univ. dr. CORNELIU STANCIU

SEMESTRUL I
OBIECTIVE
Formarea unei concepţii ştiinţifice unitare cu privire la feno-
menele şi procesele psihice, în calitatea lor de rezultante ale integralităţii
sistemului neuroendocrin, pe baza cunoaşterii mecanismelor neurofizio-
logice, neurochimice şi neurocibernetice, constituie obiectivul esenţial al
disciplinei. Din raţiuni ce vizează profilul viitorului specialist, cele două
ramuri ale ştiinţei nu vor fi tratate separat, ci sub forma unei sinteze logic
constituite, cu valoare de disciplină autonomă de învăţământ. La rândul
ei, logica internă a acestei discipline de sinteză obligă la inversarea
ordinii celor două ramuri ale ştiinţei, dată în titulatură, întrucât
înţelegerea problemelor specifice neuropsihologiei este condiţionată de
înţelegerea celor specifice neurociberneticii. Cum, însă, sinteza nu este o
simplă alăturare, problemele specifice celor două domenii se vor intrica
frecvent în conţinutul acestei discipline. În acelaşi timp, pentru a evita
confuziile de orice fel - mai cu seamă cele datorate utilizării neadecvate -
se impune definirea unor noţiuni cu caracter mai general.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
• Definiţii:
– Neuropsihologia este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu
studierea fenomenelor psihice, ca rezultate ale activităţii integratoare
a centrilor nervoşi superiori.
– Neurocibernetica este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu
studierea proceselor şi mecanismelor specifice sistemului integrator,
care stau la baza achiziţiei, procesării, stocării şi utilizării informaţiei
(sub formă de comenzi).
• Noţiuni fundamentale:
Sistem: un ansamblu finit de părţi componente între care se
stabileşte un ansamblu de relaţii semnificative.
Alcătuirea sistemului: totalitatea părţilor ce compun un sistem
(domeniu anatomic).
162
Structura sistemului: totalitatea relaţiilor semnificative dintre
părţile componente ale unui sistem (domeniu funcţional, fiziologic).
Funcţia (funcţiile) sistemului: calitatea (calităţile) unui sistem,
considerat ca entitate, manifestată (manifestate) în relaţiile sale cu alte
sisteme sau componente ale acestora. Funcţia derivă, în primul rând, din
structură şi abia în al doilea rând din alcătuire; alcătuirea condiţionează,
în mod secundar, funcţia întregului (sistemului) şi aceasta numai întrucât
şi părţile care îl compun sunt, la rândul lor, tot sisteme, cu calităţi (funcţii)
proprii. Întrucât nu există sistem fără structură şi întrucât structura
generează funcţie (funcţii), noţiunile structură şi funcţie sunt implicite
noţiunii de sistem (din acest motiv, sintagmele „sisteme structurate” sau
„sisteme funcţionale” sunt tautologii).
Integralitatea sistemului: acel plus calitativ al întregului care nu se
regăseşte la nici una dintre componentele sale şi care excede suma
însuşirilor părţilor.
Sistem viu: acel sistem antientropic care există întru devenire prin
metabolism: unicul sistem viu este celula. Se deduce că existenţa
biologică nu are scop în sine; sistemul viu nu există ca să existe, ci există
ca să devină. Devenirea lumii vii nu este o devenire a sistemului viu în
sine, ea nu este un proces de transformare a unui sistem inferior în altul
superior, ci devenirea este abia rezultatul genezei de sisteme noi,
superioare, din sisteme vechi, inferioare, în actul procreaţiei (termenii:
înmulţire, reproducere sunt neadecvaţi aici, întrucât ei subliniază doar
latura minoră a existenţei biologice, anume conservatismul; finalitatea
existenţei lumii vii este devenirea, progresul, şi nu perpetuarea speciilor –
ceea ce însemnă condamnarea la a bate pasul pe loc –, iar evoluţia nu
tinde spre supunere faţă de condiţiile de mediu (adaptare), ci spre revolta
faţă de ele).
Metabolism: totalitatea schimburilor de substanţă, energie şi infor-
maţie cu mediul extern, precum şi totalitatea transformărilor interne (de
tip catabolic şi anabolic) suferite de acestea. Metabolismul nu este, deci, o
însuşire a sistemului viu, ci însuşi modul lui de existenţă; pentru a putea
manifesta însuşiri specifice viului, sistemul trebuie să fie, mai întâi de
toate, viu. Din conţinutul definiţiei rezultă că singurul sistem viu este
celula, doar ea fiind capabilă să realizeze metabolismul ca mod de exis-
tenţă. Organismul uman (organismul pluricelular, în general), neavând un
metabolism propriu, altul decât cel al celulelor sale, nu este un sistem viu
163
în sine şi prin sine, ci el este viu numai întrucât este alcătuit şi structurat
în baza unor subsisteme vii: celulele.
Integrarea sistemului viu: procesul complex prin care sistemul viu
îşi menţine entropia la un nivel optim în circumstanţe diferite, dar
compatibile cu viaţa. Subsistemul neuroendocrin al organismului are ca
funcţie integrarea în plan intern şi extern a acestuia.
II. ACTUL ŞI ARCUL REFLEX ÎN INTEGRARE

Funcţia de integrare a organismului este realizată de subsistemul
neuroendocrin în baza mecanismului cunoscut sub denumirea de act
reflex (neuroendocrin), care reprezintă o procesualitate ce excede calitativ
conceptul cartezian. Suportul material la nivelul căruia se realizează
această procesualitate poartă denumirea de arc reflex (neural, endocrin
sau neuroendocrin). Arcul reflex este alcătuit din următoarele compo-
nente: receptorul – care, la impactul cu stimulul adecvat, generează sem-
nalul-informaţie (electroionic sau hormonal); calea aferentă – cu rol de
canal purtător de semnale-informaţie spre componenta de procesare; cen-
trul reflex – care procesează semnalele-informaţie şi generează semna-
lele-comenzi; calea eferentă – cu rol de canal purtător de semnale-co-
menzi spre componenta de execuţie a acestora; efectorul – care execută
într-o modalitate adecvată comanda primită de la centru, şi aferentaţia
inversă – cu rol de canal purtător de semnale-informaţie spre centrul
reflex despre modul în care efectorul a îndeplinit comanda primită,
permiţând intervenţia corectoare a centrului în cazul apariţiei unor abateri
în execuţia comenzii; prezenţa aferentaţiei inverse conferă arcului reflex
valoarea unui sistem cu autoreglaj.
III. UNITATEA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ

A SISTEMULUI INTEGRATOR
Arcul reflex neural reprezintă unitatea anatomo-funcţională a sub-
sistemului nervos, şi nu neuronul, aşa cum în mod greşit se mai susţine
încă. Greşeala provine din inconsecvenţa cu care sunt definite anumite
noţiuni şi, nu de puţine ori, din faptul că mai există încă autori de lucrări
ştiinţifice care, din lipsa unei concepţii unitare de gândire, nu pot atribui
respectul cuvenit cuvântului scris. Prin unitate anatomo-funcţională (şi nu
structural-funcţională, sintagma fiind cel puţin o iteraţie) trebuie să se
înţeleagă nu cea mai mică parte dintr-un întreg, ci cea mai mică parte
dintr-un întreg, la nivelul căreia se realizează funcţia întregului care o
164
cuprinde. Cum funcţia subsistemului nervos este integrarea şi cum
aceasta nu poate avea loc decât la nivelul arcului reflex, independent de
gradul lui de complexitate, neuronul nu poate avea calitatea de unitate
anatomo-funcţională. Din definiţia dată mai sus, rezultă că cel mai simplu
arc reflex este format din cel puţin patru neuroni, între care se stabilesc
trei sinapse neuro-neurale; se deduce de aici că nu există arcuri reflexe
monosinaptice, ci numai polisinaptice. Ceea ce se consideră a fi un arc
reflex monosinaptic nu reprezintă altceva decât o parte a adevăratului arc
reflex. Neuronul este parte componentă a arcului reflex, desigur, prin-
cipala, dar el singur nu poate asigura procesul integrării. Toţi neuronii,
inclusiv cei specializaţi în secreţia de hormoni, aparţin categoriei de
celule excitabile, alături de fibrele musculare, unele celule endocrine şi
epitelio-senzoriale şi celulele ţesutului excitoconductor cardiac. Parti-
cularitatea acestei categorii celulare este reprezentată de capacitatea de a
genera, la impactul cu stimulul, sau de a autogenera (celulele cardiace
excito-conductoare, neuronii inspiratori bulbari cu automatism, unele
fibre musculare netede din teritoriul visceral) o variaţie gravă a valorii
potenţialului electroionic de repaus al membranei periplasmatice, în
consecinţa căreia răspunsul celular specific devine iminent.
IV. TIPURI DE ARCURI REFLEXE

Toate arcurile reflexe care intră în alcătuirea subsistemului nervos
sunt duble, aceasta în sensul că fiecare arc reflex se închide, succesiv, în
doi centri nervoşi de decizie: unul subcortical, care asigură realizarea
rapidă şi standardizată a acţiunii de răspuns şi altul cortical, care asigură
realizarea acţiunii de răspuns nestandardizată (modulară), în conformitate
cu toate circumstanţele semnificative ale momentului şi locului. Dacă
actul reflex care se închide în primul nivel de decizie (subcortical) este
involuntar, inconştient, dar conştientizabil ulterior, actul reflex care se
închide la al doilea nivel de decizie (cortical) este întotdeauna voluntar şi
conştient de la început. De asemenea, toate actele comportamentale se
realizează pe baza funcţionării unor arcuri reflexe, chiar dacă gradul înalt
de complexitate al acestora scapă observaţiei şi analizei noastre. Când
facem referire la acte reflexe simple, spunem că ele au fost determinate de
un anumit stimul, iar când ne referim la acte comportamentale complexe,
spunem că ele au fost determinate în baza anumitor motivaţii; distincţia
este, în mare măsură, de natură formală. Desigur, de aici nu trebuie să se
extragă concluzia greşită că între stimul şi motivaţie nu facem distincţia
pe care o impune complexitatea mai mare a celei din urmă.
165
V. FUNCŢIILE NEURONULUI
Între miliardele de neuroni care compun subsistemul nervos nu
găsim nici unul care să nu fie implicat – într-un moment sau altul – în cel
puţin un arc reflex; acelaşi neuron, în situaţii diferite, poate intra în
alcătuirea mai multor arcuri reflexe. Oricare neuron, independent de zona
unde este situat, deţine două funcţii de bază: excitabilitatea (conductibi-
litatea fiind o funcţie derivată din aceasta) şi secreţia. În ultimă şi succintă
analiză, excitabilitatea reprezintă o măsură a vulnerabilităţii neuronului
(ca şi a tuturor celulelor excitabile) faţă de acţiunea factorilor excitanţi.
Ca oricare altă celulă, neuronul, împreună cu lichidul interstiţial, formea-
ză un sistem termodinamic. Sistemul termodinamic este alcătuit dintr-o
componentă cu evoluţie lentă a parametrilor de stare şi o alta cu o
evoluţie rapidă a propriilor parametri de stare; când vitezele de evoluţie
ale parametrilor de stare ai celor două componente devin comparabile,
sistemul termodinamic îşi încetează existenţa; în timp ce una dintre
componente (mediul) se află într-o anumită stare, cea de-a doua (celula)
trece printr-o mulţime de stări posibile; viaţa biologică este condiţionată
în mod esenţial de existenţa sistemului termodinamic celulă-mediu. Acest
fapt implică şi recunoaşterea neidentităţii de compoziţie chimic-bio-
chimică a celor două medii: lichidul citoplasmatic şi lichidul interstiţial;
identitatea de compoziţie dintre acestea (echilibrul termodinamic) echiva-
lează cu dispariţia sistemului termodinamic, deci, cu moartea celulei.
Evitarea acestui pericol cade, în primul rând, în sarcina membranei
neuronale, care este prevăzută cu mecanisme de transport selectiv între
cele două medii. Dar, pentru existenţa biologică a neuronului (ca şi a altor
celule excitabile), este imperios necesară capacitatea acestuia de a dis-
cerne între condiţiile de mediu favorabile şi nefavorabile, între stabilitatea
şi varianţa factorilor de mediu. Prin această finalitate se justifică existenţa
la nivelul membranei neuronale (şi a celorlalte celule excitabile) a unor
canale (pori) transmembranare (canale ionice), cu diametrul de aproxi-
mativ 8 Å, care, în condiţii normale sunt închise şi care, sub acţiunea unei
variaţii valorice semnificative a factorilor de mediu (excitant), se deschid
pentru scurt timp, lăsând sistemul termodinamic celula-ambient la
cheremul acţiunii legilor fizico-chimice ale gradienţilor. Se deduce, astfel,
că acţiunea oricărei variaţii semnificative a unor factori de mediu (exci-
tanţi) determină deschiderea canalelor transmembranare (canale ionice) şi
îndreaptă sistemul viu (celula) spre moarte. În faţa unui asemenea pericol,
neuronul (celula excitabilă, în general) nu are de ales, pentru a-şi salva
166
viaţa, fiind obligat să reacţioneze (să răspundă) prin refacerea neidentităţii
de compoziţie chimică între citoplasmă şi lichidul interstiţial, concomitent
cu reînchiderea canalelor deschise de stimul. Pompa de Na+-K+ repre-
zintă mecanismul prin care se realizează atât refacerea compoziţiei chi-
mice (ionice) a citoplasmei – aceasta în mod direct –, cât şi reînchiderea
canalelor ionice, în mod indirect, prin intermediul antiportului Na+/H+.
De la momentul deschiderii canalelor ionice de către stimul şi până la
reînchiderea lor şi refacerea asimetriei chimice citoplasmă-mediu, prin
intermediul unor mecanisme consumatoare de energie (pompe ionice),
trece un interval de timp de aproximativ două miimi de secundă (pentru
neuron şi fibra musculară scheletică); evenimentele electroionice care au
loc în acest interval dau conţinut potenţialului de acţiune. Mai mult de 2/3
din acest interval de timp, neuronul este inexcitabil (excitabilitate nulă),
având canalele ionice deschise; rămânând sub incidenţa legilor fizico-
chimice, ionii Na+ pătrund pasiv în citoplasmă (faza ascendentă a poten-
ţialului de acţiune), iar ionii K+ ies pasiv în interstiţiu (faza descendentă
pasivă a potenţialului de acţiune). Cea de-a doua proprietate a neuronilor
este secreţia (sinteza şi eliberarea) de mediatori şi neuromodulatori;
neuro-secreţia de hormoni nu reprezintă decât o specializare pe o altă
direcţie, dezvoltată din ceea ce este general valabil la oricare neuron.
Abundenţa ergastoplasmei în neuroni dovedeşte că aceştia sunt celule
prin excelenţă secretorii.
VI. PROPRIETĂŢILE NEURONULUI.

RELAŢII INTERNEURONALE
Excitabilitatea (ca şi conductibilitatea), ca proprietate esenţială a
neuronului, este condiţionată de funcţionarea canalelor ionice aflate în
starea închisă. Canalul ionic este format din patru subunităţi proteice
lungi, dispuse paralel şi diametral unele faţă de altele, astfel încât să
delimiteze între ele un spaţiu canalicular cu diametrul de aproximativ 8 Å.
Subunităţile străbat grosimea membranei de la o faţă la alta, astfel încât
lungimea canalului depăşeşte cu puţin grosimea acesteia (100 Å). Atunci
când canalul este deschis, citoplasma comunică liber cu lichidul
interstiţial, permiţând mişcarea prin el a tuturor moleculelor şi ionilor ale
căror dimensiuni sunt inferioare diametrului acestuia. Starea deschisă a
canalului este una tranzitorie şi de foarte scurtă durată, aceasta deoarece
libera comunicare dintre cele două medii îndreaptă neuronul spre moarte
prin egalizarea concentraţiilor ionilor şi moleculelor mici de cele două
167
părţi ale membranei. În timpul unui potenţial de acţiune, în baza
gradienţilor electrochimici proprii, ionii Na+ pătrund în citoplasmă, iar
ionii K+ ies în interstiţiu, ceea ce afectează grav, în primul rând,
activitatea enzimelor implicate în metabolism. În aceste condiţii de
maximă gravitate, neuronul angajează pompa de Na+-K+, care – cu
consum de energie (ATP) – scoate la exterior ionii Na+ şi reintroduce în
citoplasmă ionii K+, până la refacerea stării iniţiale. În acest mod,
concentraţia externă a ionilor Na+ creşte remarcabil (aprox.140 mEq/l) în
dauna celei interne (aprox. 10 mEq/l), ceea ce generează o importantă
forţă (gradientul electro-chimic) care tinde să împingă ionii Na+ spre
citoplasmă, în timp ce concentraţia externă a ionilor K+ scade mult
(aproximativ 10 mEq/l) în favoarea celei interne (aproximativ 110
mEq/l). Forţa gradientului electrochimic al ionilor Na+ devine utilă ieşirii
din citoplasmă a ionilor H+ (rezultaţi din dehidrogenarea substratului
organic în scopul obţinerii energiei necesare refacerii ATP-ului), care tind
să se acumuleze în citoplasmă şi să-i afecteze pH-ul (un alt factor ce
condiţionează activitatea enzimelor metabolice). Astfel, ionii H+, aflaţi în
exces în citoplasmă, pot ieşi la exterior, în schimbul intrării unui număr
egal de ioni Na+ (mecanismul antiport Na+/H+, pentru care nu se
cheltuieşte direct energie metabolică). Ajunşi la faţa externă a membranei
neuronale, ionii H+ rămân ataşaţi intim la aceasta, atraşi fiind de
electronegativitatea feţei interne a membranei. Prezenţa ionilor H+ la faţa
externă a membranei duce la reducerea pH-ului în pelicula de lichid
adiacentă acesteia. Cum capetele externe ale subunităţilor proteice ale
canalului ionic sunt scăldate de o soluţie acidă, comportamentul lor , ca
substanţe amfolite, va fi unul bazic; este generată astfel o mare afinitate a
capetelor externe ale proteinelor canal faţă de ionul Ca++ care deţine un
caracter acid. În aceste condiţii, ionul Ca++ va fi legat prin coordinare de
proteinele canal (care oferă până la 8 puncte de ligandare pentru un ion
Ca++, aici nefiind o legătură de valenţă), rămânând fixat precum un
„capac” pe gura externă a canalului. Aceasta este starea închisă a
canalului, care nu este o stare discretă. Întrucât tăria legăturilor ionului
Ca++ la gura externă a canalului este funcţie de tăria caracterului bazic al
proteinelor canal, iar aceasta funcţie de concentraţia ionilor H+ (valoarea
pH), se înţelege că gradul de fermitate al stării închise a canalului variază
între o limită minimă (când valoarea pH este mai mare) şi una maximă
(când valoarea pH este mai mică). Astfel, când este închis, canalul ionic
are o mulţime de stări posibile, determinate de fermitatea legăturilor
coordinative ale ionului Ca++ la proteinele canal. De aici rezultă
168
vulnerabilitatea (excitabilitatea) mai mare a canalului faţă de acţiunea
excitanţilor, atunci când tăria legăturii este minimă şi mai mică, atunci
când tăria legăturii este maximă, cunoscut fiind faptul că acţiunea oricărui
excitant se rezumă la deschiderea canalului ionic. În concluzie, se poate
afirma că un canal ionic deţine o singură stare deschisă şi mai multe stări
închise; când canalul ionic este deschis, excitabilitatea este nulă (perioada
refractară absolută), iar când este închis, ea poate lua orice valoare
cuprinsă între o limită minimă (atunci când fermitatea închiderii este
maximă) şi una maximă (atunci când fermitatea închiderii este minimă).
Excitabilitatea nu este o constantă neuronală, ci valoarea ei este funcţie de
gradul de fermitate a închiderii canalului ionic, fermitate ce poate varia, la
acelaşi neuron, de la un moment la altul; când fermitatea închiderii este
redusă, deschiderea canalului ionic poate fi realizată de un stimul cu
intensitate mică, iar când fermitatea închiderii este crescută, deschiderea
nu poate fi realizată decât de stimulii cu intensitate corespunzător mai
mare. Dar, excitabilitatea neuronului variază şi în funcţie de alte variabile:
densitatea canalelor ionice, viteza de lucru a pompei de Na+-K+,
concentraţia externă a ionilor K+, temperatura mediului extern, nivelul de
moment al metabolismului energetic etc.
Deschiderea unuia sau a câtorva canale ionice, sub acţiunea unui
stimul de intensitate redusă, face posibilă difuzia unui număr mic de ioni
Na+ şi K+, pe care pompa specifică îi poate redistribui în timp real,
refăcând starea iniţială şi reînchizând canalele ionice. Un asemenea
eveniment minor nu este în măsură să influenţeze canalele încă închise
din jur, astfel încât el nu se propagă, rămânând ca un eveniment local,
nepropagabil (nu însă fără importanţă, el mărind corespunzător excitabi-
litatea neuronului în acea zonă a membranei ). Pentru a putea genera un
potenţial de acţiune, stimulul trebuie să se dovedească a fi în măsură să
deschidă un număr de canale, prin care fluxurile ionice pasive să fie atât
de mari, încât să nu mai poată fi contracarate în timp real de transportul în
sens invers realizat de pompa specifică. Numărul minim de canale ionice
deschise, prin care fluxurile ionice pasive pot genera un potenţial de
acţiune, se numeşte număr critic. Acest număr, însă, nu reprezintă o
constantă a neuronului, ci o mărime variabilă, funcţie de circumstanţe, el
putându-se modifica, pentru aceeaşi porţiune membranară, de la un
moment la altul.
Obligaţi la interrelaţii funcţionale complexe, neuronii se leagă între
ei (precum şi cu efectorii) prin intermediul sinapselor. Prezenţa acestora
determină polarizarea funcţională a oricărui neuron: un pol de ieşire (a
169
neuromesagerilor), reprezentat de butonii terminali ai axonilor, şi un pol
de intrare (a semnalului), la nivelul căruia se află receptorii pentru
neuromesageri, reprezentat de dendrite, soma neuronală – inclusiv conul
de emergenţă al axonului – şi părţile laterale ale unora dintre butonii
terminali ai axonilor. Neuromesagerul eliberat din veziculele butonului
terminal traversează, prin difuzie, fanta sinaptică şi se leagă de receptorul
stereo specific de pe polul de intrare al neuronului următor sau al
efectorului. Câtă vreme neuromesagerul este legat de receptor, canalele
ionice din zonă sunt deschise. Pentru ca acestea să se poată reînchide, prin
mecanismele deja cunoscute, este necesar ca mediatorul să părăsească
receptorul. Dacă ar acţiona o enzimă de liză a legăturii dintre molecula de
neuromesager şi receptor, atunci molecula de neuromesager astfel
eliberată s-ar lega de un alt receptor şi reînchiderea canalelor nu ar fi
posibilă. Singura soluţie rămâne aceea ca o enzimă specifică să degradeze
molecula de neuromesager, astfel încât să rezulte fragmente ale acesteia,
fragmente care nu mai pot rămâne legate de receptor, canalele putându-se
reînchide. Astfel de enzime sunt acetilcholinesteraza (pentru acetilcholina
şi derivaţi) şi manoamino-xidaza (pentru adrenalina şi alţi neuromesa-
geri). Rămaşi în fanta sinaptică, produşii de degradare ai neuromesage-
rilor (cholina şi acetilul, în cazul acetilcholinei) împărtăşesc o soartă
diferită: unii (cei mai puţini) sunt readuşi în butonul terminal axonal şi
metabolizaţi, alţii (de asemenea puţini) trec, prin difuzie, în interstiţii şi,
de aici, în circulaţie (fiind metabolizaţi la nivelul ficatului – uzina chimică
a întregului organism), iar cei mai numeroşi sunt captaţi activ în neuronul
următor, fiind utilizaţi ca materie primă pentru a resintetiza, aici, noi
molecule de neuromesager identic (de exemplu, acetilcholina), pe lângă
materia primă adusă de circulaţia sanguină locală. Astfel, într-un lanţ de
neuroni, fiecare primeşte o parte importantă din materia primă, pentru
sinteza propriului mediator, de la neuronul dispus anterior, aportul
sanguin de materie primă devenind secundar. Singurul neuron care nu are
în faţă un altul şi care, deci, nu are de la cine primi o parte importantă de
materie primă decât de la circulaţia sanguină este primul neuron din lanţ,
adică protoneuronul, sau neuronul senzitiv al circuitului. Or, tocmai din
acest motiv, corpul celular al protoneuronului (neuronul senzitiv) oricărei
căi senzitive – spinale sau craniene – este situat în afara axului cere-
brospinal (în ganglionul senzitiv spinal sau cranian): pentru a putea
beneficia exclusiv de aportul sanguin de materie primă în vederea sintezei
propriului neuromesager (în cazul de faţă – acetilcholina).
170
Oricare sinapsă este caracterizată de o dinamică accentuată
(plasticitate) atât în plan anatomic, cât şi funcţional, ceea ce face ca la
nivelul ei să aibă loc o serie întreagă de procese implicate în codificare-
recodificare a semnalelor, în memorie etc. Plasticitatea sinapselor este
accentuată şi în privinţa tipului de neuromesager eliberat, deşi această
specificitate vizează programul genetic al neuronului presinaptic şi nu
sinapsa în sine, neuron care, într-o anumită etapă, colinergic fiind, poate
deveni, în anumite circumstanţe, adrenergic, sau chiar producător de
neuromesager inhibitor. De aici se desprinde concluzia că în programul
genetic al oricărui neuron există posibilitatea, sub formă de potenţialitate,
de sintetizare a oricărui neuromesager.
În afara relaţiilor prin intermediul sinapselor, neuronii învecinaţi
stabilesc între ei şi relaţii nonsinaptice (electrotonice), prin intermediul
cărora îşi condiţionează reciproc starea de excitabilitate. Este vorba de
transmisia efaptică, implicată atât în procesele de propagare pe fibre
vecine, cât şi în procesele de iradiere a excitabilităţii la nivelul centrilor
nervoşi. Prin această din urmă implicaţie se asigură condiţionarea reflexă
în primele ei faze. Iminenţa transmisiei efaptice la nivelul fibrelor şi la
nivelul centrilor nervoşi condiţionează dispunerea atât a axonilor şi
dendritelor în cadrul nervilor spinali şi cranieni, cât şi dispunerea în spaţiu
a corpilor celulari în centrii nervoşi.
VII. CIRCUITE NEURONALE

Înlănţuirea neuronilor respectă o anumită logică funcţională, astfel
încât putem distinge mai multe tipuri de circuite: lineare, convergente,
divergente, reverberante etc. şi combinaţii între acestea. Circuitele rever-
berante, întâlnite cu precădere în formaţia reticulată, sunt implicate nu
numai în întreţinerea tonusului funcţional al altor centrii (de exemplu,
sistemul activator), ci şi în memoria de scurtă durată. Viteza de circulaţie
a potenţialelor de acţiune pe asemenea circuite este determinată, în primul
rând, de numărul de sinapse din circuit, sinapse la nivelul cărora întâr-
zierea este remarcabilă (în medie 0,5 miimi de secundă), întrucât viteza de
propagare pe filetele axonice şi dendritice, care poate depăşi 500 Km/h,
poate fi neglijată, având în vedere dimensiunile corpului omenesc. Prin
numărul şi dispoziţia în spaţiu a sinapselor, ca şi prin ordinea în timp a
intrării lor în funcţie, circuitele neuronale pot asigura o serie întreagă de
modalităţi de codificare a mesajelor neuronale (sumare, ocluzie, facilitare
etc.).
171
VIII. CENTRII NERVOŞI
Corpii celulari ai neuronilor se grupează în formaţiuni cenuşii, care
poartă denumiri diferite, în general, după criterii mai puţin ştiinţifice.
Asemenea grupări nu se realizează în mod aleatoriu, ci în baza unor
criterii funcţionale (inclusiv criteriul bazat pe posibilitatea transmisiei
efaptice) şi cu respectarea principiului „cu material puţin, maximum de
eficienţă”. Dacă oricare centru nervos este o grupare de corpi celulari, nu
oricare grupare de corpi celulari are valoare de centru nervos. Gruparea
de corpi celulari neuronali, la nivelul căreia au loc procese de achiziţie,
prelucrare şi stocare de informaţii privitoare la o anumită categorie de
stimuli, precum şi procese de elaborare, modulare şi corectare a comen-
zilor destinate unei categorii determinate de efectori, constituie o forma-
ţiune cenuşie cu valoare de centru nervos. Restul aglomerărilor de corpi
celulari, care nu îndeplinesc aceste funcţii, reprezintă formaţiuni necen-
trice, cu caracter auxiliar, chiar dacă de importanţă majoră în funcţionarea
centrilor nervoşi propriu-zişi. În această categorie se includ, printre alte
formaţiuni cenuşii, ganglionii de pe traiectul nervilor senzitivi spinali şi
cranieni, ganglionii de pe traiectul nervilor efectori simpatici şi parasim-
patici etc. Noţiunea de centru nervos implică, desigur, o delimitare nu
numai anatomică, ci şi funcţională a aglomerării de corpi celulari şi, pe
această bază, s-a ajuns cu uşurinţă la exagerarea lucrurilor, până la admi-
terea localizării stricte în centrii a anumitor funcţii, ca şi când sistemul
nervos ar fi o asociere sumativă, un conglomerat de centrii cu autonomie
funcţională reală. Localizaţionismul dus dincolo de limitele admisibile –
din nefericire, revigorat în prezent – nu face decât să prejudicieze latura
conceptuală a domeniului şi, implicit, să reducă, în sfera medicală, efi-
cienţa actului terapeutic. De aici nu trebuie să se extragă concluzia greşită
că pledăm pentru considerarea sistemului nervos ca un sumum de centrii
nervoşi egali în importanţă şi omnipotenţi. El reprezintă o asociere inte-
grativă de centri cu potenţialităţi multiple, chiar dacă, în anumite condiţii
– cele normale din perspectivă statistică –, ei se dovedesc specializaţi în
realizarea unor categorii de funcţii şi capabili să se substituie – între
anumite limite – reciproc. Pierderea din vedere a caracterului profund
unitar al sistemului nervos a condus, spre exemplu, la afirmaţia – nu de
multă vreme vehiculată – că cel mai sofisticat computer pe care omul şi-l
poate imagina, nu echivalează nici măcar cu un centimetru pătrat din
cortexul cerebral, neglijându-se realitatea că, nu numai un centimetru
pătrat, dar chiar cortexul cerebral în întregime, fără celelalte componente
172
ale sistemului, nu reprezintă nici o valoare funcţională pentru organism.
Centrii nervoşi sunt, de regulă, ierarhizaţi valoric de către diverşi spe-
cialişti după importanţa pentru organism a funcţiilor pe care se consideră
că le controlează, neglijându-se realitatea că, în faţa vieţii trăite la modul
propriu, funcţiile organismului deţin aceeaşi valoare. Că o anume ierar-
hizare a centrilor nervoşi este nu numai posibilă, ci şi necesară, reprezintă
un adevăr incontestabil. Ne vom referi la un singur şi edificator exemplu:
cortexul cerebral (neo- şi paleocortexul) ocupă locul prim într-o ierarhie
posibilă nu pentru că răspunde de integrarea celor mai importante funcţii
ale organismului, ci pentru că el reprezintă sediul central unde converg
informaţiile provenite de la toţi receptorii din organism; fără nici o
excepţie el trimite comenzi – direct sau indirect – la toţi efectorii, pentru
că deţine numărul maxim de neuroni de asociaţie şi pentru că neuronii ce
îl compun sunt dispuşi în suprafaţă şi nu în volum, ceea ce conferă mult
mai multiple posibilităţi de interconectare sinaptică şi nonsinaptică (efap-
tică). Deci, ierarhia centrilor este posibilă şi necesară numai în baza crite-
riului numărului de câmpuri receptoare şi de zone efectoare cu care
aceştia sunt conectaţi. Dar acest criteriu nu trebuie fetişizat, întrucât – spre
exemplu – talamusul, deşi primeşte informaţii de la toţi receptorii, cu
excepţia celui olfactiv, nu poate fi considerat al doilea ca importanţă, în
raport cu cortexul cerebral, tocmai întrucât el nu are relaţii directe cu efec-
torii, cărora nu le trimite comenzi. Faptul că talamusul primeşte informaţii
de la toţi receptorii, cu o singură excepţie, este datorat poziţiei sale de cel
de al doilea nivel de decizie pentru arcurile reflexe ale organismelor la
care încă nu a apărut scoarţa cerebrală, ca achiziţie evolutivă (la peşti,
spre exemplu). După cortexul cerebral (neo şi paleocortex), locul al doilea
în ierarhie este ocupat de hipotalamus, chiar dacă nu considerăm relaţia
lui anatomo-funcţională cu paleocortexul, întrucât acesta are relaţii cu
mulţi receptori şi efectori. Denumirea de diencefal, în care acesta este
cuprins alături de talamus, deţine un prefix care trebuie înţeles nu atât ca
„dublu”, cât ca „al doilea” (ca importanţă într-o asemenea ierarhie posi-
bilă), chiar dacă, ab initio, sensul era cel dintâi.
IX. IRADIEREA ŞI CONCENTRAREA EXCITABILITĂŢII.

CONDIŢIONAREA REFLEXĂ
În baza relaţiilor nonsinaptice, între diversele zone ale centrilor
nervoşi se stabilesc raporturi funcţionale prin intermediul modificărilor de
excitabilitate. Astfel, un focar de excitaţie apărut într-o anumită zonă a
173
unui centru, determină în jur, pe o distanţă proporţională cu intensitatea
excitaţiei, o creştere a excitabilităţii neuronilor, în prima fază, şi o scădere
a acesteia, în faza a doua. Este vorba despre inducţia simultană pozitivă,
în prima fază şi negativă în cea de a doua. Fenomenul se explică prin
transmisia numită efaptică şi poate fi mai uşor înţeles dacă facem referire
la cortexul cerebral (deşi fenomenul este prezent la nivelul oricărui
centru, inclusiv la nivelul centrilor medulari).
Să considerăm o porţiune plană din scoarţa cerebrală, alcătuită din
corpi celulari neuronali care au aceeaşi valoare a potenţialului de repaus
(aceeaşi excitabilitate), în mijlocul căreia un grup de câţiva neuroni sunt
depolarizaţi de semnale sosite aici de la câmpul receptor propriu.
Depolarizarea acestora se concretizează în negativarea electroionică a
suprafeţelor lor externe, datorită prezenţei aici a ionilor de clor, rămaşi
după influxul de sodiu. Ne aflăm, astfel, în faţa unei zone plane
electropozitive (neuroni cu canalele ionice închise la acelaşi grad de
fermitate), în centrul căreia se află o zonă restrânsă electronegativă (focar
excitat, în care neuronii au excitabilitate nulă). Este esenţial să precizăm
care sunt purtătorii de sarcină de la suprafeţele externe ale neuronilor din
cele două zone, cea centrală (focar) şi cea periferică, precizare pe care cei
mai mulţi specialişti o ignoră. Pe suprafaţa externă a neuronilor din focar,
sarcinile negative sunt purtate de ionii Cl-, iar pe suprafaţa externă a
neuronilor din jur sarcinile pozitive sunt purtate de ionii H+ şi ionii Na+.
Între ionii de semn contrar se exercită reciproc forţe de atracţie
electrostatică; dat fiind faptul că fiecare dintre cei trei purtători de sarcină
exercită o forţă a câmpului egală cu unitatea, ionul de Cl- atrage cu forţă
egală atât ionul H+, cât şi ionul Na+, după cum fiecare dintre acestia din
urma atrage cu aceeaşi forţă ionul Cl-. Insă, întrucât dimensiunile şi
mobilităţile celor trei ioni în soluţie sunt diferite, primul şi singurul care
se va deplasa va fi cel mai mic şi mai mobil, adică ionul H+.
Deplasarea spre focarul negativ a ionilor H+ de pe feţele externe ale
membranelor neuronilor din zonele pozitive din jur duce la creşterea
valorii pH la suprafaţa acestora şi, în consecinţă, la reducerea caracterului
bazic al capetelor externe ale subunităţilor proteice ale canalelor ionice, la
slăbirea legăturilor ionilor Ca++ şi, deci, la deschiderea unui anumit
număr subcritic de canale de Na+-K+ în aceste zone. Deşi forţa câmpului
negativ din focarul de excitaţie se exercită la infinit, valoarea ei scade cu
pătratul distanţei. Din acest motiv, negativitatea focarului va disloca de pe
suprafeţele externe ale neuronilor celor mai apropiaţi un număr mai mare
de ioni H+, ceea ce va duce la deschiderea aici a unui număr de canale
174
suficient pentru a determina la aceşti neuroni o scădere apreciabilă a
valorii potenţialului de repaus (de la -80 mV la -70 mV, de exemplu) şi o
creştere corespunzătoare a excitabilităţii, în timp ce de pe suprafeţele
externe ale neuronilor, din ce în ce mai îndepărtaţi de focar, numărul de
canale ionice deschise se reduce din ce în ce mai mult şi excitabilitatea va
creşte tot mai puţin faţă de cea iniţială (corespunzătoare potenţialului de
repaus de -80 mV). Acesta este fenomenul de iradiere a excitabilităţii (şi
nu a excitaţiei, cum în mod greşit încă se afirmă) în centrii nervoşi.
Datorită faptului că focarul determină deschiderea unui număr
subcritic de canale ionice, în cito-plasma neuronilor din jur va pătrunde
un număr corespunzător de ioni Na+, afectând homeostazia în plan ionic.
În consecinţă, pompa de Na+-K+, în calitatea ei de mecanism
homeostazic, îşi va intensifica activitatea, tinzând să refacă starea iniţială.
Însă, întrucât pompa este un mecanism enzimatic cu o anumită inerţie, ea
nu se va opri brusc în momentul atingerii vechii valori (-80 mV) a
potenţialului de repaus, ci va continua să funcţioneze încă un scurt
interval de timp, consecinţa fiind sporirea corespunzătoare a noii valori a
potenţialului de repaus (până la -90 mV, de exemplu) şi reducerea pe
măsură a excitabilităţii.
Dacă la neuronii cei mai apropiaţi de focar numărul canalelor
deschise a fost mai mare decât la cei mai îndepărtaţi, atunci şi inerţia
pompei va fi mai mare la cei dintâi şi mai mică la cei din urmă, ceea ce va
face ca, în faza următoare, excitabilitatea să scadă cu atât mai mult cu cât
neuronii sunt mai apropiaţi de focar. Cum, însă, primii neuroni care îşi
vor reface vechea stare – cu hiperpolarizarea corespunzătoare – sunt cei
mai îndepărtaţi de focar, ei având mai puţin de lucru, fenomenul acesta se
deplasează de la periferie spre focar – invers decât iradierea –, motiv
pentru care a primit denumirea de concentrare a excitabilităţii (care scade
cu atât mai mult, cu cât neuronii sunt mai apropiaţi de focar). Aceste
consecinţe asupra excitabilităţii sunt cunoscute sub denumirile de inducţie
simultană pozitivă (creşterea excitabilităţii în faza de iradiere), respectiv
inducţie simultană negativă (scăderea excitabilităţii în faza de
concentrare). Se deduce că este greşit să se afirme că stimularea unui
centru nervos (focar) determină în jur o stare de inhibiţie; corect este:
stimularea unui centru (focar) induce în jur o creştere a excitabilităţii, în
prima faza (iradierea) şi o scădere a acesteia în cea de a doua fază
(concentrarea).
Pe lângă inducţia simultană, există şi inducţia consecutivă, bazată
pe aceleaşi mecanisme (în principiu), care se referă la faptul că într-un
175
focar de excitaţie, după încetarea stimulării, se instalează o stare de
inhibiţie, proporţională cu intensitatea stimulării, datorată aceleaşi inerţii
metabolice a pompei ionice. Ambele forme de inducţie au o importanţă
covârşitoare în funcţionarea centrilor nervoşi, în special a cortexului
cerebral: condiţionarea reflexă, diversele forme ale inhibiţiei interne,
inhibiţia de protecţie, ocluzia şi facilitarea, amnezia de scurtă durată,
sinesteziile etc.
Dacă pe scoarţă (sau în alţi centri nervoşi, inclusiv în măduvă) apar
concomitent două focare de excitaţie, atunci, în faza de iradiere, neuronii
aflaţi pe linia dreaptă ce uneşte cele două focare vor suferi o creştere a
excitabilităţii egală cu suma efectelor produse de cele două focare. Dacă
se repetă de mai multe ori stimularea în parte concomitentă (unul dintre
stimuli anticipând pe următorul), neuronii aflaţi pe linia dreaptă dintre
cele două focare vor „memora” pentru un timp efectele creşterii mai mari
a excitabilităţii, astfel încât, la un moment dat, aplicarea numai a celui
dintâi stimul va determina apariţia reacţiei de răspuns specifică celui de al
doilea focar. Principial, aceasta este baza condiţionării reflexe de tip
pavlovian. Considerăm important să subliniem că repetarea aplicării
celor doi stimuli (condiţionat şi necondiţionat) nu este o condiţie obliga-
torie pentru elaborarea condiţionării reflexe; o singură asociere a acestora
este suficientă în cazul în care semnificaţia stimulului necondiţionat este
vitală pentru organism. Desigur, condiţionarea reflexă se poate realiza şi
cu un număr mare de focare (generate de stimuli aplicaţi într-o anume
ordine), aşa cum – de regulă – se întâmplă în viaţa reală. Acestea sunt
stereotipurile, care nu sunt rigide, ci dinamice.
X. COMPORTAMENTELE
Comportamentele se bazează pe aceleaşi activităţi reflexe, dar, în
toate cazurile, ele reprezintă rezultante ale structurării complexe a compo-
nentelor necondiţionate şi condiţionate, structurare în care este profund
implicată şi contribuţia profilului hormonal al individului. Oricare com-
portament este determinat de o motivaţie, independent de faptul că ea este
sau nu conştientizată în timp real. Dacă acceptăm ca adevărată afirmaţia
că motivaţia este o forţă dinamizatoare, atunci suntem obligaţi să recu-
noaştem că în spatele oricărei motivaţii – fie ea obiectivă sau subiectivă –
se ascunde o necesitate – fie ea de ordin biologic, psihologic sau raţional
– care îşi reclamă satisfacerea în act. Nu de puţine ori se întâmplă ca o
176
motivaţie actuală să aibă la bază o necesitate ce îşi aşteaptă de foarte
multă vreme satisfacerea, uneori chiar din perioada copilăriei. De aici, ca
şi din constatarea că aceleaşi motivaţii se actualizează comportamental
neidentic, funcţie de persoană, rezultă implicarea memoriei, a experienţei
individuale în determinarea comportamentului. Alături de actele reflexe
simple – condiţionate şi/sau necondiţionate –, comportamentele repre-
zintă mijloace de integrare în complexul ambiental bio-psiho-socio-cul-
tural al fiinţării umane. Trebuie remarcat, însă, faptul că integrarea este un
proces unitar şi el nu se desfăşoară fragmentar pe cele patru direcţii ale
fiinţării. În fiecare moment, procesul de integrare unitară poate purta
amprenta mai evidentă a uneia dintre direcţii. Fiinţa umană este o entitate
şi în ea se reflectă, ca dimensiuni proprii, cele patru direcţii ale ambi-
entului fiinţării; fiinţa umană este, deci, quadridimensională. Din acest
motiv, integrarea fiinţei umane nu poate fi gândită decât ca o procesua-
litate unică şi unitară, chiar dacă, funcţie de circumstanţe, ea deţine o
finalitate dominantă într-o direcţie sau alta. Dacă, spre exemplificare,
vom considera integrarea în direcţie biologică, vom observa, la o analiză
mai atentă, că ea – deşi deţine o finalitate principală de acest ordin –
deţine şi finalităţi care vizează, în grade diferite, atât direcţiile psihologică
şi culturală, cât şi direcţia socială. Mai mult chiar, integrarea într-o
anumită direcţie – socială, spre exemplu – se poate realiza prin apelarea –
în mod explicit, ca pretext – la integrarea pe o altă direcţie – biologică,
spre exemplu; este cazul dineului de afaceri.
Integrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii ale
fiinţării întru devenire se realizează în baza aceluiaşi principiu cibernetic
– actul de tip reflex – şi urmăreşte, aceeaşi finalitate, optimul entropic,
chiar dacă modalităţile şi mijloacele concrete sunt diferite. Homeostazia,
ca stare generală care exprimă nivelul optim al entropiei, poate fi afectată
pe numeroase căi, aparţinând uneia sau alteia dintre cele patru direcţii.
Independent de calea afectării şi de sfera (direcţia) din care provine,
creşterea entropiei este sesizată la nivel cortical (cu participarea centrilor
subiacenţi şi a subsistemului endocrin) sub forma unor senzaţii specifice
sau a unor stări mai mult sau mai puţin generalizate, fiecare anunţând, în
fapt, apariţia unei anumite necesităţi în una din cele patru direcţii.
Satisfacerea necesităţii apărute, prin care nivelul entropiei este readus la
valoarea optimă, se instituie ca motivaţie ultimă a comportamentelor,
declanşate şi întreţinute prin mecanisme neuroendocrine. O dată cu
satisfacerea necesităţii, entropia este readusă la valoarea ei optimă şi
aceasta este sesizată, tot la nivel cortical, sub forma unor senzaţii şi/sau
177
stări opuse ca semnificaţii celor dintâi. Starea de disconfort, de o anume
nelinişte resimţită la apariţia necesităţii nu reprezintă decât expresia în
plan psihic a creşterii entropiei, aşa după cum starea de confort, de o
anume împăcare resimţită în timpul şi după satisfacerea necesităţii este
expresia în acelaşi plan a revenirii entropiei la nivel optim. Astfel încât
integrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii, realizată
nemijlocit prin mecanisme neuroendocrine, este nu numai reflectată sub
forma trăirii sentimentelor de insatisfacţie şi satisfacţie, de nelinişte şi
împăcare, ci şi controlată, dirijată şi modulată de planul psihic tocmai în
raport cu aceste trăiri. Cum, însă, datorită variabilităţii, trăirile sunt
puternic individualizate, integrarea fiinţei umane în cele patru direcţii ale
fiinţării întru devenire dobândeşte un pronunţat caracter subiectiv şi
aceasta nu numai în ceea ce priveşte modul de realizare, ci şi – între
anumite limite – în privinţa realizării în sine a integrării (excesul,
amânarea, abstinenţa). De aici şi marea variabilitate individuală şi de grup
în această direcţie.
Cele patru dimensiuni ale fiinţei umane – biologică, psihologică,
socială şi culturală – se dezvoltă în ontogenie în baza tot atâtor
determinări omonime (direcţiile fiinţării întru devenire). În fapt,
dezvoltarea lor progresivă are loc prin procese unitare de integrare a
fiinţei umane în sferele vieţuirii (biologică), reflectării raţional-afective
(psihologică), coexistenţei pe bază de norme (socială) şi valorizării prin
creaţie (culturală). Deşi comune tuturor fiinţelor umane, cele patru
dimensiuni cunosc o dezvoltare cu accentuate diferenţieri individuale,
cauzele fiind de natură atât genetică, cât şi educaţională. Determinările
genetice, reprezentând doar potenţialităţi pentru devenirea fiinţei umane,
sunt puse în valoare în cadrul procesului de instruire şi educare (învăţare).
Cu toate că învăţarea poate fi considerată, din perspectivă fiziologică,
drept un rezultat al integrării în planuri multiple – integrare bazată pe
mecanisme de tip reflex –, din perspectiva generală a fiinţei umane ea nu
poate fi redusă la simpla sumă a rezultatelor integrării în cele patru
direcţii ale existenţei şi devenirii. Achiziţia şi stocarea informaţiilor nu
sunt decât premise ale învăţării, procesul în sine constând în prelucrarea
specifică la nivel cortical – nivel condiţionat atât de activitatea centrilor
subiacenţi, cât şi de aceea a subsistemului endocrin – a informaţiilor
provenind din cele trei segmente temporale : prezent – cele receptate
actual, trecut – cele stocate în memorie şi viitor – cele anticipate
(prevăzute). În consecinţa unei astfel de prelucrări sunt elaborate comenzi
ce se concretizează nu numai în acte comportamentale reci, ci şi în efecte
178
calde, de natură psiho-afectivă. Acestea din urmă, la rândul lor, nu sunt o
simplă „coloratură” a comportamentelor, ci componentele lor intrinseci.
Ele constituie, pe de o parte, modalităţi hedonice de evaluare a acţiunii, pe
lângă cele pur praxiologice, şi, pe de altă parte, mijloace interioare de
întreţinere şi dezvoltare a motivaţiilor, pe lângă cele exterioare. Astfel
încât, orice acţiune întreprinsă în scop integrator (de reducere a entropiei
sistemului) în sferele biologică, socială şi culturală deţine şi o com-
ponentă psihologică-afectivă. În fapt, însăşi dezvoltarea dimensiunii psi-
hologice a fiinţei umane este, în mare măsură, o consecinţă a desfăşurării
raporturilor dintre dimensiunea sa biologică (de origine internă), ce îşi
revendică dreptul la satisfacerea necesităţilor sale specifice de vieţuire, şi
dimensiunile socială şi culturală (de origine externă), ce îşi impun nor-
mele prin care se asigură satisfacerea necesităţilor coexistenţei şi valori-
zării prin creaţie.
XI. STRUCTURA FIINŢEI UMANE

Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane, deşi este un
proces unitar şi fluent, poate fi împărţită în trei etape în funcţie de
prevalenţa uneia sau alteia dintre determinările sale.
Într-o primă etapă, ea se datorează exclusiv raporturilor dintre
cerinţele biologice (ale Sinelui dat genetic) şi normele socioculturale.
Întrucât normele au un pronunţat caracter restrictiv faţă de cerinţe, aceste
raporturi au o pregnantă tentă conflictuală, generatoare, în plan psihic, a
sentimentului de frustrare. Valoarea forţei cu care se revendică satisface-
rea cerinţelor biologice fiind o particularitate individuală, determinată
genetic, intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu norma
socioculturală va fi direct proporţională cu aceasta. Într-o asemenea etapă,
norma este respectată numai întrucât ea este impusă.
În etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii psihologice, deja apărută,
are loc preponderent în baza raporturilor specifice dintre cerinţele acesteia
(ale Eului deja constituit) şi normele socioculturale, care, pe măsură ce îşi
dezvăluie bogăţia de semnificaţii şi caracterul raţional, sunt integrate
progresiv acestei dimensiuni, ele devenind ele-mente constitutive proprii
şi operaţionale pentru individ. În această etapă, norma este respectată
numai întrucât îşi dovedeşte raţional utilitatea (necesitatea). Respectarea
normei devine, astfel, din impusă, liber consimţită şi intensitatea
sentimentului de frustrare se estompează.
179
În fine, în a treia etapă, dezvoltarea în continuare a dimensiunii
psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinsecă, lăuntrică, deci, o
autodezvoltare în baza raporturilor interne specifice dintre cerinţe, în
general (biologice, psihologice, sociale şi culturale) şi normele
socioculturale interiorizate şi, astfel, transformate în „bunuri” proprii
(constituirea Supraeului). În această etapă, respectarea normei devine o
chestiune nu numai liber, ci şi cu bucurie consimţită, întrucât norma
acţionează acum din interior, unde ea a fost integrată în structurile
specifice ale nivelului psiho-raţional. Fiinţa umană devine astfel fiinţă
morală. Respectarea normei devine o problemă de necesitate interioară,
deoarece numai astfel se asigură, pe acest plan, valorizarea Eului în ochii
proprii şi ai celorlalţi. Din aceleaşi motive, respectarea normei, care în
prima etapă genera un vădit sentiment de frustrare, va genera acum un
sentiment de împlinire, de satisfacţie.
Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor trei
etape şi împlinirea integrală a conţinutului fiecăreia reprezintă cazul cel
mai fericit, aproape de idealul fiinţei umane. În realitate, însă, indivizii
umani se situează la distanţe diferite de acesta, întrucât dezvoltarea
dimensiunii psihologice este în mai mare măsură dependentă de calitatea
normelor şi de modul în care ele sunt aplicate, decât de forţa cu care se
revendică cerinţele. Tocmai din acest motiv nu este posibilă o corelare a
fiecărei etape de dezvoltare a Eului cu anumite etape ale vârstei biologice.
Există indivizi maturi, chiar vârstnici care au rămas doar la nivelul de
dezvoltare specific primei sau, cel mult, celei de a doua etape, după cum
există indivizi tineri, adolescenţi chiar, care, în precocitatea lor ce s-a
întâlnit în mod fericit cu un cadru sociocultural adecvat, au reuşit să
străbată toate cele trei etape, rămânând ca, în continuare, ei nu numai să le
împlinească integral conţinutul, ci şi să-l îmbogăţească.
XII. ASPECTE ONTOGENETICE

Dacă dezvoltarea dimensiunii psihologice este un proces complex
ce se desfăşoară postnatal, geneza acesteia are loc încă în viaţa intra-
uterină, la un moment în care subsistemul nervos atinge un anumit nivel
de structurare (nu numai de alcătuire!). Geneza în perioada intrauterină se
datorează, cel mai probabil, unor forme simple de trăire a stărilor de
confort şi disconfort cu origine în planul biologic, al cărui nivel entropic
poate fi situat la o valoare optimă sau uşor crescută. Nu poate fi exclusă,
în această etapă, nici contribuţia unor senzaţii (proprioceptive, labirin-
180
tice, tactile şi, posibil, gustative), chiar dacă acestea sunt mai puţin dis-
crete decât cele din perioada postnatală. Este posibil, de asemenea, ca
unele elemente constitutive ale acestor trăiri să fie stocate ca atare în
memorie, ele formând primul sistem de referinţă la care vor fi raportate
apoi primele informaţii externe din timpul parturiţiei şi imediat după
aceasta. Ca urmare, se poate spune că fiinţa umană nu vine pe lume doar
cu o singură dimensiune – cea pur biologică. Mai mult chiar, la naştere
scoarţa cerebrală are preformate anumite arhetipuri de gândire, ca pri-
mordii pentru dezvoltarea ulterioară în această direcţie. Unor astfel de
realităţi este greu să le stabilim determinările şi mecanismele de apariţie.
Oricum, aceste arhetipuri trebuie considerate exclusiv ca potenţialităţi, şi
nu ca forme ale unei „eredităţi” sociale şi culturale cu un conţinut de
norme concrete.
Ar fi, însă, greşit să considerăm că fiinţa umană vine pe lume ca
entitate biologică desăvârşită şi că dezvoltarea ei ulterioară ar interesa
doar celelalte trei dimensiuni, date prin naştere ca potenţialităţi. În fapt,
fiinţa umană deţine la naştere toate cele patru dimensiuni în formele lor
incipiente, de start, pentru dezvoltarea lor ulterioară. Faptul că aceste
forme, concretizate în premise materiale (de alcătuire) şi relaţionale (de
structură), sunt în mai mare sau mai mică măsură constituite la naştere, nu
schimbă esenţa problemei, întrucât toate au încă un drum lung de
străbătut până la desăvârşire. În plan pur biologic, unele funcţii – cum
sunt respiraţia şi digestia – încep abia imediat după actul parturiţiei, în
timp ce o alta – funcţia de reproducere – devine actuală mult mai târziu.
Însăşi funcţia de integrare în sfera biologică este precară în plan intern şi
aproape exclusiv potenţială în plan extern (totala neajutorare a noului
născut). Faptul că fiinţa umană vine pe lume cu cele patru dimensiuni
doar în formele lor incipiente şi potenţiale şi, din acest motiv, inoperante
la parametrii valorici specifici, constituie, desigur, un mare dezavantaj.
Nu de puţine ori se afirmă – cu real temei – că fiinţa umană este, la
naştere, cea mai neajutorată şi, din acest motiv, considerată – fără temei
real – ca involuată în acest stadiu, comparativ cu speciile de animale
superior organizate. În realitate, acest dezavantaj nu este pentru fiinţa
umană decât tributul plătit pentru propria sa superioritate derivată din
capacitatea de a raţiona. Raţiunea – specific umană –, dezvoltată, prin
mecanisme încă necunoscute, din inteligenţa proprie şi animalelor supe-
rioare, a transformat lumea înconjurătoare dintr-un ambient limitat într-un
univers dezmărginit. Cât este ea – raţiunea – un rezultat al reflectării
acestui univers şi cât este ea un dat pentru reflectarea acestuia, reprezintă
181
o chestiune discutabilă ce nu trebuie gândită unilateral şi în sincronism, ci
contextual şi în diacronism, devenirea lumii înseşi fiind rezultatul unei
evoluţii teleonomice. Universul existenţial al fiinţei umane este nu numai
nemărginit în spaţiu, ci şi infinit variabil în conţinut, el aflându-se
dintotdeauna, dar, mai cu seamă, după apariţia omului, într-o permanentă
transformare (antropizarea ambientului). În aceste condiţii, integrarea
raţională a fiinţei umane devine un proces nu numai cu o complexitate
maximă, ci şi cu o dinamică accentuată. Astfel încât realizarea ei exclusiv
în mod nemijlocit, doar în baza experienţei proprii, nu ar fi posibilă,
aceasta însemnând, în fapt, o retrăire directă la nivel individual a istoriei
omenirii, cu un maxim consum de timp şi cu un minim câştig de progres.
De aceea, în dezvoltarea postnatală a fiinţei umane se impune cu
necesitate parcurgerea unei prime etape, în care ponderea majoră să o
deţină integrarea mijlocită de experienţa generaţiilor anterioare,
experienţa concentrată într-o asociere integrativă de reguli, norme şi legi
ce trebuie însuşite şi respectate. Încât integrarea mijlocită se bazează pe
învăţarea prin educare şi instruire, spre deosebire de integrarea
nemijlocită care are la bază învăţarea prin experienţă proprie. Cu cât
universul existenţial este mai complex şi mai dinamic, cu atât etapa
integrării mijlocite va fi mai lungă şi mai bogată în conţinut. Astfel,
„copilăria prelungită” a omului dobândeşte justificarea necesară. Desigur,
complexificarea crescândă a universului existenţial impune, la un
moment dat, o prelungire a etapei de integrare mijlocită până la limita
dincolo de care ea s-ar transforma într-un dezavantaj atât în plan
individual, cât şi social. Un astfel de impas nu poate fi depăşit decât prin
modificarea calitativă a conţinutului ei şi prin adoptarea unei alte
tehnologii a însuşirii acestuia (reformarea procesului de învăţare).
Copilăria prelungită a fiinţei umane, ca tribut plătit pentru propria sa
superioritate, aduce şi un imens avantaj, anume acela că, venind pe lume
cu cele patru dimensiuni doar în stadiile lor incipiente, fiinţa umană şi le
va putea dezvolta în această etapă nu numai concomitent şi unitar, ci şi în
deplină concordanţă cu un univers existenţial în mişcare: cel care a fost –
prin integrare mijlocită şi retroactivă –, cel care este – prin integrare
nemijlocită – şi cel care va fi – prin integrare anticipativă, bazată pe
imaginare proiectivă. Încât, fiinţa umană, ca entitate constituită, trebuie
considerată ca fiind un „produs” ce închide în el determinări bio-psiho-
socio-culturale cu extensie temporală atât dincoace, cât şi dincolo de
timpul trăit.
182
XIII. INTEGRAREA FIINŢEI UMANE
În conformitate cu mecanismul unic – actul reflex (considerat în
sens cibernetic şi nu exclusiv fiziologic) –, integrarea fiinţei umane re-
prezintă o procesualitate informaţională interactivă desfăşurată la nivelul
unor ansambluri organale unitare, alcătuite şi structurate pe un principiu
comun – acela al reflectării active, conştiente şi raţionale. Un asemenea
ansamblu unitar prezintă o intrare, la nivelul căreia sunt generate – sub
impactul stimulului specific – informaţiile actuale din mediul extern
şi/sau intern, un centru, la nivelul căruia există şi se dezvoltă un stoc
informaţional de referinţă, constituit prin învăţare mijlocită (educaţie şi
instruire) şi nemijlocită (experienţa proprie) şi unde au loc prelucrarea
informaţiilor şi elaborarea comenzilor, şi o ieşire, la nivelul căreia co-
menzile sunt materializate în reacţii de răspuns şi acte comportamentale.
În acelaşi timp, stocul informaţional de referinţă (memoria individuală)
poate constitui şi în sine o sursă de comenzi, fără participarea informa-
ţiilor actuale, elaborarea lor având, în acest caz, o motivaţie interioară cu
origine în acelaşi stoc, întrucât permanenta restructurare a informaţiilor
depozitate în memoria individuală generează efecte cu caracter nu numai
retroactiv, ci şi anticipativ (proiectiv). Încât, prin prelucrarea raţional-
afectivă (cele două emisfere cerebrale fiind specializate în aceste două
direcţii) a informaţiilor din stoc, se poate ajunge la structuri sui-generis
fără un corespondent direct în realitatea trecută, trăită mijlocit sau
nemijlocit.
Acest proces dă conţinut ideatic celor ce va să vină, realităţii dorite,
adică imaginaţiei. Forma concretă în care acest conţinut se exprimă diferă
de la un individ la altul, funcţie, în primul rând, de determinările genetice
şi, în al doilea rând, de cele formative. Exprimările în forme concrete sau
mediat-concrete, ori cele în forme abstracte sau mediat-abstracte sunt
apanajul spiritului narativ din domeniile artei, ştiinţei şi filosofiei,
respectiv al spiritului creator din aceleaşi domenii. Desigur, între spiritul
pur narativ şi cel pur creator există o arie largă în care extremele se
amestecă în proporţii diferite, în interiorul acesteia fiind cuprinşi cei mai
mulţi dintre indivizii umani; este vorba aici nu de o distribuţie trimodală,
ci de una unimodală. Având dimensiunea biologică deja constituită pentru
un nivel optim de existenţă şi pe celelalte trei în formele lor incipiente,
individul uman vine, prin naştere, într-o lume în care cele patru sfere –
biologică, psihologică, socială şi culturală – sunt preconstituite şi cu un
anume nivel de dezvoltare condiţionată istoric. Integrarea într-o astfel de
183
lume, ce stă la baza dezvoltării postnatale şi care se bazează pe principiul
reflectării, va duce la dezvoltarea celor patru dimensiuni ale fiinţei umane
individuale, astfel încât aceasta devine un „produs” ale cărui dimensiuni
poartă amprenta gradului de complexitate – determinat istoric – al sferelor
lumii în care a avut loc integrarea. Însă, integrarea nu este un simplu
proces de reflectare actuală, ci unul doar bazat pe principiul reflectării.
Constituirea şi dezvoltarea depozitului individual de informaţii conferă
fiinţei umane posibilitatea integrării în prezentul trăit prin permanenta
raportare la trecut şi prin permanenta anticipare a viitorului. Imaginea
viitorului astfel construită poate revela fiinţei umane nu numai aspecte
concordante cu lumea reală, ci şi aspecte discordante cu aceasta. Pe lângă
faptul că această discordanţă devine o sursă de nemulţumiri interioare, ea
se instituie şi ca o sursă de motivaţii pentru unele atitudini critice, precum
şi ale unor acţiuni de corectare a lumii, de transformare a ei în sensul unei
mai mari apropieri de specificul uman. În acest mod, fiinţa umană se
dovedeşte a fi nu numai un produs al lumii în care trăieşte, ci şi un creator
al ei.
La rândul ei, lumea astfel schimbată, influenţează dezvoltarea
fiinţei umane prin integrarea ei în noile circumstanţe, acest dinamism
accentuându-se progresiv. Totul este ca viteza cu care se schimbă lumea
să nu depăşească viteza cu care se pot realiza procesele integratoare,
adaptative ale fiinţei umane; altfel, preţul plătit de aceasta, mai cu seamă
la nivelul dimensiunii sale psihologice, se dovedeşte prea mare în
comparaţie cu avantajele dobândite din schimbarea lumii. Menţinerea
echilibrului în această direcţie nu se poate realiza pe baza bunului simţ, ci
numai pe baza raţiunii. Schimbând lumea, prin îmbogăţirea conţinutului
fiecărei sfere componente, fiinţa umană se schimbă, în fapt, pe sine şi,
prin aceasta, ea devine produsul propriei sale creaţii. Cum, însă,
schimbarea lumii este rodul raţiunii, fiinţa umană se dovedeşte a fi
produsul complex rezultat din îmbinarea a două valori majore: aceea a
istoriei lumii în care s-a format şi aceea a gândirii proiective prin care s-a
transformat. Întrucât însăşi istoria lumii este rodul gândirii predecesorilor,
fiinţa umană poate fi considerată ca un produs raţional al Naturii. Doar
din această perspectivă şi în acest mod se poate afirma că omul nu
reprezintă altceva decât acea parte a Naturii prin care aceasta se dovedeşte
conştientă şi responsabilă de propria sa existenţă şi devenire. Lumea nu
este numai un cadru în care fiinţa umană trebuie acceptată, ci şi un obiect
de acceptare pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar
criteriile – judecăţi de valoare. Încât fiinţa umană nu are doar determinare
184
istorică, ci şi autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai în
măsura în care aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor
specific umane; în caz contrar, fiinţa umană purcede la schimbarea lumii
în sensul umanizării ei. Astfel, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai
produsul, ci şi creatoarea lumii. Trăind şi evoluând într-o lume pe care, în
mare măsură, singur a modelat-o, omul devine, în fapt, produsul propriei
sale creaţii.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. C. Stanciu, Introducere în psihofiziologie. Integrarea neuroendocrină,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. W.H. Calvin, Cum gândeşte creierul, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
3. J. Delacour, Introducere în neuroştiinţele cognitive, Editura Polirom,
Iaşi, 2001.
4. S. Hayward, Biopsihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
5. T. Malim, A. Birch, S. Hayward, Psihologie comparată, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000.
6. C. Stanciu, Teoria biochimic-ionică a excitabiliăţii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1996.
185
INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE
ŞI PSIHOLOGIE
Lector univ. dr. CRISTIAN-MIHAI POMOHACI
SEMESTRUL I
OBIECTIVE
Eficienţa cercetării cu ajutorul computerului este deja un fapt
incontestabil. De aceea, la fel ca în alte ştiinţe, computerul a devenit un
instrument indispensabil în cercetarea sociologică şi psihologică.
În tratarea problematicii acestei discipline, insistăm pe conceptele
importante privind utilizarea computerului, adică acele concepte ce ajută
la realizarea unei cercetări cât mai corecte.
Întrucât formarea de deprinderi în utilizarea computerului în
cercetarea sociologică şi psihologică reprezintă scopul principal al aces-
tei discipline, am pornit de la un caz concret: realizarea unui chestionar,
centralizarea datelor după aplicarea chestionarului şi realizarea unor
diagrame pentru prezentarea primară a datelor.
I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE COMPUTER

Schematic, pentru un utilizator, avem următoarele componente:
– unitatea centrală;
– monitorul;
– tastatura;
– mouse-ul.
Unitatea centrală reprezintă „creierul” unui computer.
Monitorul este modul în care computerul ne comunică rezultatele
comenzilor ce le-am dat.
Tastatura reprezintă modul în care noi comunicăm computerului
comenzile, un rol asemănător avându-l şi mouse-ul.
La mouse, important este să ştim următorul lucru: butonul din
stânga execută, iar cel din dreapta activează o fereastră prin care ni se
explică ce putem face într-o anumită zonă de pe ecran.
Datorită rolului important pe care-l are tastatura, vom insista ceva
mai mult asupra ei, adică asupra funcţionalităţii unor taste:
186
Tab – pentru a face un salt de câteva spaţii. Se poate folosi pentru
începutul unui paragraf, pentru saltul de la o celulă la alta într-un tabel în
Word.
Caps Lock – odată activată, orice tastă apăsată va apărea ca
majusculă.
Shift – dacă avem combinaţia Shift+Literă, efectul va fi ca pe ecran,
va apărea majusculă, combinaţia Shift+Altă Tastă va avea ca efect
apariţia simbolului de sus de pe tastă.
Backspace – şterge ceea ce se află la stânga cursorului.
Delete – şterge ceea ce se află în dreapta cursorului.
Stocarea informaţiei. Informaţia pe computer poate fi stocată:
– pe unitatea fixă – harddisk;
– pe unităţi mobile: dischetă sau CD-ROM. (Avem mai multe tipuri
de unităţi mobile de stocare, dar le-am amintit pe cele mai uzuale).
O altă noţiune importantă este cea legată de comenzile de
întreţinere a computerului.
Disk Defragmenter – realizează aranjarea fişierelor şi a spaţiului
nefolosit de computer. Acesta măreşte viteza de lucru a computerului şi
realizează o mai rapidă accesare a fişierelor aflate pe diferite suporturi de
stocare a informaţiei.
Scandisk – are rolul de a detecta eventualele erori şi de a repara
zonele defecte.
DiskCleanup – eliberează spaţiul de pe hardisk, eliminând fişierele
de care nu mai avem nevoie (cele temporare, cele puse în Recycle Bin
etc.).
II. PREZENTAREA SISTEMULUI DE OPERARE WINDOWS

După ce am pornit computerul şi înainte de a da orice comandă,
ceea ce apare pe ecran este spaţiul de lucru. În legătură cu acesta, avem
următoarele noţiuni importante:
Taskbar – de obicei, această bară este situată jos pe pagină, dar se
poate muta în oricare parte a ecranului (de exemplu, în dreapta). Un buton
important este butonul de Start, care se află în stânga barei (în cazul când
bara se află jos). În dreapta se află indicatorul orei. Dând un dublu clic pe
acesta, va apărea o fereastră în care se vor afişa ora şi ziua curentă. După
ce vom face modificări, pentru ca acestea să rămână permanente, trebuie
să dăm un clic pe butonul Apply, care se activează atunci când am făcut o
modificare în această fereastră.
187
My Computer – dând un dublu clic pe această imagine vom avea
acces la resursele computerului: unitatea de dischetă, harddisk-ul etc.
Internet Explorer – este programul cu ajutorul căruia putem naviga
pe Internet.
Network – dacă avem computerul într-o reţea, dând dublu-clic pe
această imagine, vom putea vedea ce alte computere mai sunt în reţea cu
computerul dumneavoastră.
Recycle Bin – reprezintă „coşul” în care se duc diferitele obiecte.
(Prin obiect înţelegem un document, o imagine, un director etc.). Dacă
dorim, le putem lua de aici şi le putem readuce pe computer, ori le putem
şterge permanent mergând cu mouse-ul pe imagine, apoi dăm un clic pe
butonul din dreapta al mouse-ului, iar din imaginea care apare dăm un
clic stânga pe opţiunea Empty Recycle Bin.
Găsirea rapidă a unui fişier. Pentru a găsi repede un fişier în
computer putem folosi comanda Find care se găseşte în fereastra activată
de butonul Start
Lista ultimelor documente utilizate. Pe măsură ce lucrăm, sistemul
de operare Windows ţine evidenţa ultimelor 15 fişiere cu care s-a lucrat
pe acel computer. Pentru a vizualiza această listă, dăm un clic pe start şi
alegem opţiunea Documents. Astfel se va afişa lista. Dacă dorim să
accesăm unul din fişiere, dăm un dublu clic pe acest fişier.
Ştergerea unui fişier. Pentru a şterge un fişier sau director trebuie
să îndeplinim următoarea succesiune de comenzi:
1. Mergem cu mouse-ul pe fişierul pe care dorim să-l ştergem.
2. Dăm un clic dreapta pe acest fişier.
3. Din fereastra care va apărea vom alege opţiunea Delete şi dăm un
clic pe ea.
4. Va apărea o fereastră intitulată Confirm File Delete, în care va fi
următorul mesaj: Are you sure you want to send nume fişier to the
Recycle Bin? (Eşti sigur că vrei să trimiţi nume fişier la Recycle Bin?),
unde în loc de „nume fişier” va fi scris chiar numele fişierului ce-l dorim
a fi şters.
5. Dacă fişierul este cel pe care dorim să-l ştergem, dăm un clic pe
butonul Yes. În acest moment fişierul este trimis în coş (Recycle Bin).
Reamintim că dacă dorim să fie şters cu totul, trebuie să mergem pe
imaginea cu Recycle Bin, dăm un clic dreapta şi alegem opţiunea Empty
Recycle Bin.
Oprirea computerului. La terminarea sesiunii de lucru, computerul
se închide astfel: se dă un clic pe butonul de Start, apoi, din fereastra ce se
188
va deschide, vom alege opţiunea Shut down. Dând un clic pe aceasta, se
va deschide o a doua fereastră, la care trebuie să fim atenţi să fie selectată
opţiunea Shut Down (pe lângă această opţiune, mai avem: Restart –
pentru repornire imediată după oprirea computerului, „Restart in MS-
DOS mode” – pentru ieşirea din Windows şi intrarea în modul MS-DOS,
„Stand by” – pentru modul în care computerul consumă mai puţin curent,
dar prin apăsarea unei taste reintră imediat în regimul de lucru), după care
fie dăm un clic pe butonul OK, fie apăsăm tasta Enter.
Selectarea. De multe ori, pentru a da o comandă asupra unei
secvenţe de pe ecran (cuvânt, mai multe cuvinte, imagini etc.), trebuie
mai întâi să selectăm acea zonă pentru a indica unde să se facă
modificările. Pentru a selecta avem două moduri: cu ajutorul mouse-ului
sau cu tastatura.
Comenzile Cut, Copy şi Paste. Aceste comenzi sunt aproape
universale în Windows. Se pot aplica la copierea pe dischete, la text sau
chiar la scrierea unor adrese în Web. Comanda CUT: Această operaţie se
aplică atunci când vrem să luăm o informaţie dintr-un loc şi s-o mutăm
într-un alt loc. Propriu-zis, informaţia este luată din locul ei şi pusă în
Clipboard. Comanda COPY: Efectul acestei operaţii este asemănător cu
cel al comenzii CUT, cu singura diferenţă că informaţia rămâne şi în locul
iniţial. Comanda PASTE: Se merge în locul unde dorim să punem
informaţia şi dăm comanda PASTE.
Accesarea acestor comenzi se poate face dând un clic dreapta pe
informaţia pe care dorim s-o punem şi în altă parte. Se va deschide o
fereastră în care se vor afla şi cele 3 comenzi. De la tastatură avem
următoarele combinaţii de taste: Ctrl-C – pentru copiere (Copy), Ctrl-X –
pentru decupare (Cut), Ctrl-V – pentru lipire (Paste).
III. EDITORUL DE TEXTE WORD

Tipuri de editoare de texte. Înainte de a începe prezentarea unor
tipuri de editoare de texte, vom prezenta câteva reguli generale pentru
editare.
● La începutul unui paragraf, se apasă tasta Tab pentru a avea
mereu aceeaşi distanţă.
● Înainte de orice semn de punctuaţie ( . , :; ) nu se lasă spaţiu, iar
după orice semn de punctuaţie se lasă un spaţiu.
● La sfârşit, se salvează fişierul prin accesarea opţiunii File din
meniu, iar din fereastra care se va deschide se selectează opţiunea Save.
189
În general, putem recunoaşte fişierele realizate cu un editor de texte
şi după tipul lor. După numele fişierului urmează un grup de 3 litere
(extensia fişierului) precedat de punct. Din forma acestui grup de litere
putem deduce programul în care putem lucra cu fişierul. De aceea, la
prezentarea fiecărui editor vom indica şi extensia fişierului.
În continuare, vom prezenta alte tipuri de editoare de text (le vom
prezenta doar acele editoare ce rulează în Windows).
Notepad. Acest editor este unul din cele mai simple. Faţă de o
maşină de scris clasică, prezintă singurul avantaj de a putea face inserări
în text (de exemplu, dacă am uitat să pun această paranteză în text, atunci
o pot insera mergând cu cursorul după cuvântul text, după care, de la
tastatură, introduc textul ce doresc a fi inserat).
Mod de accesare al acestui editor: se dă un clic pe butonul Start,
Programs, Accesories, Notepad.
Extensia txt
Wordpad. Acest editor are ceva mai multe opţiuni decât Notepad-
ul. Aici putem găsi opţiuni pentru alinierea textului, distanţa între linii
(1 rând, 1/2 rânduri sau 2 rânduri), mărimea caracterului etc.
Mod de accesare al acestui editor: Se dă un clic pe butonul Start,
Programs, Accesories, Wordpad.
Extensia doc.
Aceste două editoare sunt înglobate în pachetul de programe al sis-
temului Windows, deci licenţa de Windows se extinde şi asupra acestor
editoare de texte.
Extensia doc o vom regăsi şi la fişierele de tip Word, ceea ce
înseamnă că putem vedea aceste fişiere şi cu Wordpad şi cu Word. Tre-
buie să ţinem cont însă de editorul în care am făcut fişierul (de exemplu,
anumite operaţii realizate în Word nu le putem „vedea” în Wordpad).
Pe lângă aceste editoare mai există şi altele: StarOffice Editor (cu
extensia sdw), 602Text (cu extensia wpd) etc.
Prezentarea mediului de lucru. În cele ce urmează vom prezenta
părţile ferestrei ce se deschide atunci când deschidem editorul de texte
Word:
Bara de titlu (Title bar). Partea cea mai de sus (de obicei de culoare
albastră) se numeşte bară de titlu. După cum lesne se poate înţelege din
denumire, este bara în care se poate vedea editorul de texte cu care
lucrăm, cât şi titlul documentului.
Denumirea implicită este Document1, dacă documentul nu este
salvat.
190
În partea dreaptă a acestei bare se pot observa 3 butoane. Primul
buton este pentru minimizarea ferestrei, al doilea este pentru extinderea
ferestrei de lucru la dimensiunile ecranului, iar cea de-al treilea buton este
pentru închiderea ferestrei de lucru, deci şi încheierea sesiunii de lucru.
Primele două butoane sunt stil comutator (dacă la primul clic se activează,
la al doilea se dezactivează).
Bara de meniu (Menu Bar). Modul de accesare a meniului: O primă
posibilitate este prin folosirea mouse-ului, dând un clic stânga pe opţiunea
pe care dorim s-o activăm. Un alt mod este cu ajutorul tastaturii. Se apasă
odată pe tasta Alt, apoi fie ne deplasăm cu ajutorul tastelor cu săgeţi până
la opţiunea dorită, fie apăsăm pe tasta cores-punzătoare literei subliniate
din opţiune. De exemplu, pentru a accesa Opţiunea Table, apăsăm tasta
Alt şi apoi tasta A. O opţiune va fi activată în momentul în care se
deschide o fereastră în josul ei.
Barele de ustensile (Toolbars). Am folosit pluralul întrucât pot
ajunge până la 13 bare de ustensile. În mod obişnuit, la deschiderea
editorului de texte Word avem cele două bare: Bara Standart (Stan-dard
Bar) şi Bara pentru caracteristici (Formatting Bar).
Accesarea acestor bare se face cu ajutorul mouse-ului.
Dacă vreuna din aceste bare nu este prezentă, ea se poate activa
mergând la bara de meniu la opţiunea View, din fereastra ce se va des-
chide se selectează opţiunea Toolbars, iar din fereastra ce se va deschide
se alege acea bară de care avem nevoie. În mod similar se poate face şi
dacă dorim să nu mai avem vizibilă una din barele de ustensile. De
exemplu, să zicem că dorim să nu mai fie vizibilă bara standart. Mergem
la meniu la opţiunea View, apoi Toolbars şi se dă un clic pe opţiunea
Standard. Pentru a o reactiva, analog se merge la opţiunea View, se alege
Toolbar şi se dă un clic pe opţiunea Standard.
Rigla (Ruler). Aceasta se află imediat sub barele de ustensile. Are
mai mult un rol de ghidare. La fel ca şi barele de ustensile, şi această bară
se poate activa/dezactiva din opţiunea View: se merge pe opţiunea View
şi se dă un clic pe Ruler (Riglă) pentru a o bifa/debifa, ceea ce reprezintă
faptul că am activat/dezactivat această bară.
Bara de stare (Status Bar). Această bară se găseşte la baza ecranului
de lucru şi conţine un indicator pentru pagina curentă în care suntem, altul
ne arată Pagina curentă/Total de pagini, iar ultimele două, ne indică linia
respectiv coloana în care se află cursorul pe pagină.
Barele de derulare rapidă (Scroll Bar). Pentru parcurgerea textului
se pot folosi una din tastele din grupul celor 4 săgeţi. Dacă dorim o
191
parcurgere mai rapidă, putem folosi una din tastele PageUp sau
PageDown. La un text de dimensiuni mari (10-20 de pagini) chiar şi
această metodă poate părea destul de lentă. Pentru o parcurgere mai
rapidă, putem folosi bara de derulare verticală astfel: mergem cu mouse-
ul pe pătratul (dreptunghiul) din bara de derulare. Ţinând apăsat butonul
din stânga mouse-ului, mişcăm mouse-ul în sus sau în josul paginii în
funcţie de locul unde dorim să ajungem. Când am ajuns în locul dorit,
ridicăm degetul de pe butonul stâng al mouse-ului şi dăm un clic oriunde
pe pagină pentru a activa pagina. Atenţie! Dacă nu dăm un clic pe pagina
la care am ajuns, atunci, încercând să scriem ceva, vom observa că ne-am
întors la locul unde era cursorul înainte de a folosi bara de derulare (scroll
bar).
Lista de fişiere recent utilizate. Aşa cum în sistemul de operare
aveam o posibilitate de a vedea lista ultimilor fişiere cu care s-a lucrat, la
fel şi în Word avem un mod prin care putem vedea şi accesa unul din
ultimele documente cu care s-a lucrat.
Se merge pe opţiunea File, se dă un clic şi vom obţine o fereastră în
care vor fi în partea de jos lista de fişiere. Dând un clic pe unul din fişiere,
acesta se va deschide. Singura posibilitate ca să nu se deschidă un fişier
când îl accesăm în acest mod este ca fişierul din listă să fi fost accesat de
pe o dischetă sau un CD-Rom, în care situaţie va apărea un mesaj prin
care vom fi avertizaţi de aceasta.
Terminarea sesiunii de lucru. Pentru a încheia sesiunea de lucru
avem 2 metode. Prima este de a închide de la butonul din bara de titlu (cel
cu X). O a doua metodă este de a merge pe opţiunea File, iar din fereastra
ce se deschide să alegem opţiunea Exit. Dacă s-au făcut ceva modificări
în fişier, atunci, la închidere va apărea mesajul: Do you want to save
changes to Document1? Pentru a păstra modificările se apasă pe Yes,
altfel pe No. Putem anula comanda de închidere prin apăsarea pe butonul
Cancel.
Ştergerea caracterelor. Unul din primele lucruri cu care ne întâl-
nim când lucrăm în Word este cursorul. Cursorul se prezintă sub forma
unei linii verticale aproximativ de înălţimea literei I. Din dreapta curso-
rului începe introducerea textului.
Pentru a introduce un text într-un document Word, se tastează la fel
ca la o maşină de scris mecanică. Pentru a scrie cu literă mare, se ţine
apăsată tasta Shift şi se apasă scurt pe tasta corespunzătoare literei pe care
dorim s-o introducem. Nu este nevoie să dăm Enter la sfârşitul rândului,
deoarece, când ajungem la sfârşitul rândului, se va trece automat la rândul
192
următor. Se va folosi tasta Enter în momentul când se doreşte începerea
unui nou paragraf.
Dacă la un moment dat dorim să ştergem ceva din text, avem două
taste la dispoziţie. Tasta Backspace ne ajută să ştergem caracterele ce sunt
în stânga cursorului, iar tasta Delete să ştergem caracterele se sunt în
dreapta cursorului.
Scrierea îngroşată, înclinată şi subliniată. Exact aşa cum ne-am
obişnuit, şi la aceste trei moduri de scriere avem cele două moduri de
execuţie: cu mouse-ul sau din tastatură.
Salvarea unui document. Comenzile învăţate mai înainte dorim să
le avem într-un fişier pe care să-l deschidem mai târziu pentru a repeta
comenzile. Operaţia de memorare a unui fişier se numeşte salvarea
fişierului. Pentru a salva un fişier, vom executa următoarele comenzi:
1. Accesăm opţiunea File din meniu.
2. Din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Save As.
La dreptunghiul din dreptul opţiunii Save înscriem locul unde
dorim să salvăm fişierul, la File name se pune numele fişierului pe care
dorim să-l salvăm, iar Save as type trebuie să fie tipul de fişier (în cazul
nostru, tip Word) pe care dorim să-l salvăm. Dacă dorim să renunţăm la
comanda de salvare, dăm un clic pe butonul Cancel.
Găsirea şi înlocuirea unui cuvânt. De multe ori, după scrierea unui
text, avem nevoie să găsim un anumit cuvânt. Pentru aceasta avem
comanda Find. Ca să accesăm această comandă, avem două posibilităţi:
Cu ajutorul mouse-ului: dăm un clic pe opţiunea View din meniu,
apoi din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Find.
Cu ajutorul tastaturii: ţinem apăsată tasta Ctrl şi apăsăm scurt pe
tasta F.
În fereastra ce apare, în primul dreptunghi alb scriem cuvântul pe
care dorim să-l căutam (ca să activăm acel dreptunghi este suficient să
dăm un clic pe el). Apoi, dăm un clic pe butonul Find. Dacă dorim o
căutare doar într-o anumită zonă a textului, atunci mai înainte selectăm
acea zonă şi apoi executăm operaţiile corespunzătoare căutării.
Pentru înlocuire avem operaţiuni asemănătoare.
Modificarea caracterului: mărime, tip (font) şi aliniere. În Word
se poate schimba mărimea caracterelor. Pentru a accesa butonul de
modificare a mărimii, vom merge pe cu mouse-ul la bara de format.
Dacă dorim să schimbăm mărimea unor caractere, vom selecta mai
întâi textul, apoi dăm un clic: pe săgeata din dreapta butonului pentru
modificarea mărimii, se va deschide o listă din care vom alege mărimea
193
ce-o dorim pentru acel text. Un alt mod de folosire al acestui stil este
acela de a stabili de la început mărimea caracterelor şi apoi să scriem
textul.
Similar putem stabili tipul de font.
Tot în bara de format mai avem şi butoanele de aliniere.
Distanţa între linii. Implicit, distanţa între linii este de un rând.
Pentru a modifica distanţa între rânduri, mai întâi vom selecta textul pe
care vrem să-l modificăm. Apoi, la meniu, dăm un clic pe Format. În
fereastra ce se va deschide vom selecta Paragraph. Se va deschide o nouă
fereastră ce va conţine 4 zone: Alignment, Indentation, Spacing şi
Preview.
În cele ce urmează vom vorbi despre ultimele două zone. Pentru a
modifica distanţa între linii în zona Spacing. În dreptunghiul de sub
opţiunea Line spacing vom vedea că scrie Single (adică distanţa este la un
rând). Dacă vrem să scriem la 1,5 rânduri, vom da un clic pe săgeata din
dreapta dreptunghiului şi vom selecta opţiunea dorită din fereastra ce se
va deschide. În zona Preview vom avea o vizualizare a comenzii efec-
tuate. După ce am realizat toate modificările dorite, dăm un clic pe
butonul OK şi atunci comanda se va executa pentru porţiunea din text
selectată.
Tipărirea unui document. După ce am scris un document, o
posibilă etapă ce ar putea urma ar fi să tipărim documentul realizat. O
metodă directă ar fi ca, având documentul deschis, să dăm un clic pe
butonul specific.
O altă metodă este aceea de a merge la opţiunea File apoi Print
(pentru a deschide direct fereastra pentru tipărire, putem da Ctrl-P). În
această fereastră putem specifica paginile pe care dorim să le tipărim,
numărul de copii şi putem verifica de asemenea dacă tipul de imprimantă
instalată este în concordanţă cu imprimanta pe care o avem.
Crearea de tabele. Deplasarea în tabel, inserarea de linii. Pentru a
înţelege mai bine cum să creăm tabele, vom explica prin exemple. Pentru
început vom realiza un tabel cu cinci coloane şi patru linii:
1. Dăm un clic pe opţiunea Table din meniu, apoi clic pe Insert
Table.
2. La opţiunea Number of columns: dăm un clic, ştergem cu tasta
Backspace numărul 2, şi scriem 5, asemănător, la opţiunea Number of
rows, scriem numărul 4.
3. Dăm un clic pe butonul OK.
194
O altă metodă de realizare a unui tabel este de a da un clic pe
butonul pentru tabele, iar din fereastra ce va apărea să selectăm numărul
de coloane şi linii ce-l dorim.
Dacă dorim să mai inserăm încă o linie, mergem la ultima celulă
din dreapta jos şi apăsăm pe tasta Tab; automat va apărea o nouă linie cu
acelaşi număr de coloane ca restul tabelului. Tot pentru inserarea unei
linii, putem să mergem cu mouse-ul în tabel, dăm un clic dreapta şi din
fereastra ce apare selectăm opţiunea de inserare linii.
Sortarea unui tabel. Unirea a două celule dintr-un tabel. Pentru
sortarea unui tabel, dăm un clic oriunde în tabel. Mergem în meniu la
opţiunea Table, iar din fereastra ce apare vom da clic pe opţiunea Sort.
Dacă avem cap de tabel, dăm un clic pe opţiunea Header Row. Apoi, în
partea de sus a ferestrei de sortare avem opţiunea Sort By. În primul
dreptunghi va trebui să avem caracteristica după care vrem să sortăm. În
al doilea dreptunghi vom avea tipul datelor, iar în dreapta opţiunea de
sortare: Ascending sau Descending. După ce am realizat toate aceste
comenzi, dăm un clic pe butonul OK şi se va realiza sortarea.
Pentru a uni două sau mai multe celule dintr-un tabel, trebuie să
realizăm următorii paşi:
1. Selectăm celulele pe care dorim să le unim.
2. Mergem pe opţiunea Table din meniu, apoi pe Merge Cells.
O altă metodă, ceva mai rapidă, este ca la pasul 2 să dăm un clic
dreapta pe selecţie şi din fereastra ce rezultă să dăm un clic stânga pe
opţiunea Merge Cells.
Dacă am realizat corect aceşti doi paşi, atunci vom vedea că în
locul celulelor selectate vom avea o singură celulă.
Anularea ultimei comenzi. Uneori, după realizarea unei comenzi,
dorim să revenim asupra ei, să-i anulăm efectele. Aceasta se poate realiza
fie din opţiunea Edit din meniu, apoi Undo. Folosind această metodă,
putem vedea ce comandă putem anula (de exemplu, să zicem că am unit
două celule. Mergând pe opţiunea Edit, vom vedea în fereastra ce apare la
prima opţiune scris Undo Merge Cells). O altă posibilitate este să dăm un
clic pe butonul . O a treia posibilitate este să folosim combinaţia de
taste Ctrl-Z. Putem anula mai multe comenzi, nu numai ultima comandă.
În general, în Word se pot anula comenzile ce au fost date de la ultima
salvare a fişierului. Putem chiar anula comanda de anulare, adică dacă am
195
anulat comanda de unire a două celule să revenim totuşi şi să realizăm
unirea celulelor folosind comanda Redo.
IV. UTILIZAREA EXCEL-ULUI

Expunem aici doar acele noţiuni din Excel necesare sociologiei şi
psihologiei. În special vom insista pe modul de lucru cu formule, intrând
puţin şi în noţiuni simple de statistică ce se pot rezolva cu ajutorul Excel-
ului. Pentru o descriere mai amplă a statisticii realizate cu ajutorul
computerului, recomandăm consultarea unui manual de statistică.
Amintim că:
1) pentru a ne deplasa pe foaia de calcul, putem folosi grupul de
patru săgeţi. 2) similar cu editorul de texte Word, şi aici putem scrie
îngroşat, înclinat sau subliniat, folosind aceleaşi metode.
Bara de formule. Un lucru important îl reprezintă bara de formule
(Formula Bar): În partea stângă a acestei bare avem scrisă celula care este
selectată şi în care se va scrie formula. În partea dreaptă avem locul unde
se vede ceea ce este în celulă. Dacă datele introduse sunt de tip caracter,
atunci ceea ce se vede în celulă este şi ceea ce vom avea în bara de
formule. Dacă introducem o formulă în bara de formule vom avea scrisă
formula, iar în celulă vom avea rezultatul formulei.
Bara de stare. O altă bară importantă este bara de stare: Ceea ce ne
interesează la această bară este ca opţiunea NUM să fie activă (să existe
pe bară). În cazul când aceasta este activă, putem introduce numerele din
partea dreaptă a tastaturii. Dacă nu este activă, o putem activa prin
apăsarea tastei NumLock ce se află în colţul din stânga sus a grupului de
taste.
Selecţia unor celule. Similar cu procedeul de la Word, putem şi
aici să facem selecţii. Aici însă ceea ce se va selecta este celula.
Alinierea în celule. Dacă nu am modificat alinierea în celule de la
butoanele din meniu, atunci modul în care se aliniază datele în celulă
poate reprezenta un indiciu despre tipul datelor:
– datele de tip caracter se aliniază la stânga;
– datele de tip număr se aliniază la dreapta.
Această informaţie este utilă când dorim să verificăm dacă am
introdus datele corect. De exemplu, dacă din greşeală în loc de „10” vom
tasta cifra „1” şi litera „O”, atunci „1O” se va alinia la stânga, ceea ce ne
va indica faptul că pentru computer avem o dată de tip caracter, şi nu una
196
de tip număr (la anumite formule această greşeală poate duce la un re-
zultat incorect sau la afişarea unui mesaj de eroare).
Modificarea dimensiunii unei coloane. Aceasta se realizează
ducând cursorul până la îmbinarea dintre etichetele celulelor.
Pentru modificare avem două metode: fie mişcăm mouse-ul până la
dimensiunea dorită, fie dăm un dublu-clic şi atunci coloana îşi va modi-
fica lăţimea astfel încât să cuprindă tot textul din celulele din acea co-
loană.
Trecerea la o altă foaie de lucru. În josul paginii, în Excel, avem
mai multe foi pe care putem scrie datele. Dacă suntem pe foaia 1 şi dorim
să trecem pe foaia 2, ducem mouse-ul în partea de jos a paginii şi dăm un
clic pe foaia nouă pe care dorim s-o deschidem.
Dacă dorim să dăm un nume foii, nume care să apară în loc de
Sheet1, avem două posibilităţi:
– dăm un dublu clic pe „Sheet1”. Denumirea se va selecta. Apăsăm
pe tasta „Delete” şi apoi scriem de la tastatură denumirea dorită;
– mergem pe „Sheet1”, dăm un clic dreapta şi din fereastra ce apare
alegem opţiunea „Rename”. Apoi, de la tastatură introducem denumirea
dorită.
Deplasarea rapidă la anumite celule. În timpul lucrului într-o foaie
de calcul s-ar putea să avem nevoie să ajungem cu cursorul direct la o
anumită celulă. Pentru aceasta vom folosi comanda „Go to”. Execuţia
acestei comenzi se poate realiza în două moduri:
1) se apasă pe tasta „F5”, ce se află pe primul rând al tastaturii. În
fereastra ce va apărea se va tasta adresa celulei în care dorim să ajungem.
Dăm Enter; 2) similar cu operaţiile de mai sus, cu singura diferenţă că în
loc să apăsăm tasta F5 folosim combinaţia de taste Ctrl-G.
Simboluri pentru cele patru operaţii. Modul de introducere al
operaţiilor matematice. Pentru operaţiile în Excel avem următoarele taste
specifice fiecărei operaţii:
+ → adunare
- → scădere
* → înmulţire
/ → împărţire
În afară de aceste operaţii, mai avem ridicarea la putere:
52 se scrie 5^2.
Pentru a introduce o formulă în Excel, trebuie să punem mai întâi
semnul egal. De exemplu, dacă dorim să adunăm ceea ce avem în celula
197
A1 cu ceea ce avem în celula A2 şi dorim să scriem rezultatul în celula
A3, atunci vom scrie: =A1+A2.
Forma numerelor. Putem să modificăm forma numerelor în Excel
cu ajutorul următorului grup de taste:
Primul din stânga este pentru a scrie date de tip valutar.

Cel de-al doilea buton este pentru a scrie date de tip procent, iar cel
de-al treilea buton este pentru scrierea numărului astfel încât să avem
separatori pentru mii şi numărul să aibă 2 zecimale.
Ultimele 2 butoane sunt pentru modificarea numărului de zecimale:
mărirea, respectiv micşorarea numărului de zecimale.
Modul de introducere a datelor. În fiecare celulă putem avea
următoarele tipuri de date: text, date numerice, formule sau funcţii.
În general, celulele în care avem text ne ajută pentru a înţelege mai
bine ceea ce este scris în foaia de calcul, pentru computer ele neavând nici
o relevanţă. Pentru a introduce o formulă, se pune întâi semnul „=” apoi
se scrie formula, iar în celulă va apărea rezultatul calculului.
Un alt mod de folosire a formulelor este acela de a face calcule cu
valorile din celule, referindu-ne la eticheta celulei. De exemplu, fie o
foaie ca aceea de mai jos:
A B C D
1 12 12
2 25 25
3 Suma(25+12) Suma(B1+B2)
4 37 37
Pentru a aduna numerele 12 şi 25, putem fie să scriem în căsuţa A4,
=12+25, fie să scriem =B1+B2, rezultatul din căsuţa A4 fiind acelaşi.
Dacă dorim să facem o altă adunare în coloana A, trebuie să schimbăm
conţinutul căsuţelor A1, A2, A4, pe când în coloana B vom schimba doar
conţinutul celulelor B1 şi B2, rezultatul din B4 schimbându-se automat.
Pentru a modifica conţinutul unei celule, putem rescrie conţinutul
peste ceea ce era deja scris în celulă. Însă, în cazul când într-o celulă
avem o formulă mai complicată în care trebuie să modificăm doar un
termen, este mai convenabil să folosim o altă metodă. Prin apăsarea tastei
F2 „intrăm” în formulă şi putem să ne deplasăm prin ea cu ajutorul uneia
din tastele cu săgeţi.
198
Funcţia SUM. Aşa cum se poate deduce din denumire, reali-zează
suma unor numere. Sintaxa ei este: sum(PCel:UCel), unde PCel este
prima celula din şirul celor care trebuie adunate şi UCel este ultima celulă
din şirul celulelor ce trebuie adunate.
– Un alt mod de a calcula suma este: mergem în căsuţa B6 şi cu
mouse-ul dăm un clic pe semnul Σ, iar computerul va afişa direct
formula sumei pentru căsuţele B1:B5, după care apăsăm pe tasta Enter.
Funcţia AVERAGE. Calculează media unor valori din celulele
selectate.
– spre diferenţă de sumă, la medie, dacă în şirul de celule avem şi
celule text, nu mai obţinem mesaj de eroare, ci pur şi simplu celulele cu
text sunt citite ca fiind celule goale.
Funcţiile MAX şi MIN. Aceste funcţii calculează maximul,
respectiv minimul dintr-un şir de celule.
Răspuns Răspuns
Exemple de min Exemple de max Celulele
max min
=min (b1:b4) =max (b1:b4) b1,b2,b3,b4 30 10
=min (b1:b4, 100) =max (b1:b4, 100) B1,B2,B3,B4 100 10
şi 100
=min (b2, b3) =max (b2, b3) B1, B3 30 20
=min (b1, b5) =max (b1, b5) B1, B5 10 10
Funcţia COUNT. Numără (contorizează) numărul de celule ce sunt
folosite. Dacă o celulă e liberă sau de formă text nu e contorizată.
Forma funcţiei Celulele cu care lucrează Răspuns
=Count (B1:B3) B1, B2, B3 3
=Count (B1:B3, 100) B1, B2, B3 şi 100 4
=Count (B1, B3) B1, B3 2
=Count (B1, B4) B1, B4 1
=Count (B1, B5) B1, B5 1
Dacă dorim să numărăm şi celulele text se va folosi funcţia counta
în loc de count.
Realizarea unei diagrame. Adeseori, pentru a înţelege mai bine
datele dintr-un tabel, avem nevoie să trasăm grafice. De exemplu,
rezultatele unui test pot fi analizate foarte uşor dacă le punem într-un
grafic în care avem pe axa Ox numărul de elevi, iar pe axa Oy notele.
Pentru diferite tipuri de clase putem avea următoarele tipuri de grafice:
199
pentru o clasă sub medie:
10
9
8
7
6
nr.elevi
5
4
3
2
1
0
4 5 6 7 8 9 10
note
pentru o clasă cu rezultate bune:

10
9
8
7
6
nr.elevi
5
4
3
2
1
0
4 5 6 7 8 9 10
note
Desigur, graficele au o paletă mai largă de aplicaţii practice.

Să luăm un exemplu şi să vedem efectiv modul de realizare a unui
grafic:
Fie următoarele rezultate la un test:
cu nota 4 – 3 elevi,
cu nota 10 – 3 elevi.
200
Dorim să realizăm un grafic care să ne ajute la analiza rezultatelor
testului. În primul rând, vom scrie aceste rezultate într-o foaie de calcul:
A B C
1 Note Nr.elevi
2 4 3
3 5 6
4 6 2
5 7 5
6 8 4
7 9 2
8 10 1
Selectăm celulele de la A1 la B3. Ducem săgeata mouse-ului sus în
bara de butoane şi dăm un clic pe butonul pentru diagrame.
Va apărea o fereastră intitulată Chart Wizard – Step 1 of 4 – Chart
Type, fereastră din care trebuie să alegem tipul de grafic. Pentru exemplu
nostru, cel mai indicat este cel de tipul XY(Scatter). În partea dreaptă vom
avea exemple de grafice de tipul XY. Vom alege pe cel cu linii curbe (pe
rândul al doilea în dreapta). Apoi dăm un clic pe butonul Next din partea
de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter.
A apărut fereastra Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data,
adică fereastra în care se indică sursa de unde se vor lua valorile pentru
grafic şi forma graficului. Dacă am făcut selecţia bine la început, aici nu
ar trebui să mai scriem nimic. Pentru a verifica dacă datele sunt bine
selectate, dăm un clic pe partea de sus a ferestrei acolo unde scrie Series.
Fereastra o să se modifice în partea din mijloc (cea de sub grafic). În
stânga acestei părţi ar trebui să avem scris denumirea Nr.elevi, iar în
dreapta, în dreptul lui Name, vom avea scris =Sheet1!$B$1; în dreptul lui
X Values vom avea scris =Sheet1!$A$2:$A$8, iar în dreptul lui Y Values
vom avea scris =Sheet1!$B$2:$B$8. Apoi, dăm un clic pe butonul Next
din partea de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter.
Avem acum fereastra Chart Wizard – Step 3 of 4 – Chart Options,
adică acea etapă în care stabilim opţiunile de scriere pentru grafic. În
partea de sus avem mai multe butoane:
1. Titles – dacă dorim, putem pune un titlu graficului şi putem scrie
ceva în dreptul axelor Ox şi Oy. La titlu vom scrie Rezultate test, la axa
Ox vom scrie nr. elevi, iar la axa Oy vom scrie Note.
201
2. Axes – stabileşte dacă dorim să avem numerotate axele. Implicit,
ele vor fi numerotate.
3. Gridlines – stabilim dacă dorim linii suplimentare în dreptul
gradaţiilor axelor. De obicei, liniile stabilite implicit sunt suficiente.
4. Legend – se referă la legenda graficului, dacă o dorim, şi unde să
fie plasată. Se foloseşte când avem mai multe serii de numere de repre-
zentat. În acest caz, având doar o singură serie, vom da un clic pe căsuţa
de lângă opţiunea Show legend, până când aceasta va rămâne liberă.
5. Data labels – dacă dorim ca pe grafic să apară valorile de la
fiecare notă, apăsăm pe opţiunea Show value. Dacă dorim să apară nr. de
elevi, apăsăm pe opţiunea Show labels. În cazul acesta, aleg opţiunea
None, adică să nu scrie nimic pe grafic.
Apoi, dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau
putem apăsa tasta Enter.
– Ultima fereastră Chart Wizard – Step 4 of 4 – Chart Location
este cea în care stabilim unde să apară graficul:
As new sheet, adică pe o foaie separată.
As object in, adică pe aceeaşi foaie cu tabelul.
Alegem opţiunea pentru o foaie separată şi obţin următorul grafic:
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0
4 5 6 7 8 9 10
Observaţie: nu este obligatoriu să selectăm de la început datele pe

care le vom folosi pentru a trasa graficul. Putem face aceasta şi la pasul 2,
Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data, unde la căsuţa X
Values scriem =a2:a8, iar la căsuţa Y Values scriem =b2:b8.
202
D. M. Mareş, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
C. Pomohaci, E. Vasilescu, Informatică şi instruire asistată de
calculator, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
3. C. Pomohaci, Informatică aplicată în sociologie şi psihologie,
203
ISTORIE SOCIALĂ
Prof.univ.dr. FLORIAN TĂNĂSESCU
SEMESTRUL I
OBIECTIVE
Primul şi esenţialul demers didactic şi ştiinţific al cursului constă în
configurarea imaginii generale a disciplinei, ca a oricărei discipline
socio-umane, care este conferită de obiectul de cercetare, metode şi
tehnici de investigare, rezultatele cercetării, producţia publicistică, locul
şi rolul pe care îl deţine în ansamblul ştiinţelor sociale. Unele confuzii,
aprecieri parcelare sau concluzii, cu iz de sentinţe definitive, ne-au impus
să acordăm o atenţie specială raporturilor interdisciplinare, mai ales
între istorie, sociologie, filosofie şi istorie socială. Într-un câmp ştiinţific
precipitat de propriile demersuri ale ştiinţelor socio-umane şi de
apropieri, disocieri şi recompuneri ale disciplinelor de graniţă, fixarea
poziţiei istoriei sociale este indispensabilă perceperii corecte, mai ales a
raporturilor cu istoria şi sociologia. În sfârşit, dar nu în ultimul rând,
noţiunile şi cunoştinţele noi oferite de curs constituie un suport important
interdisciplinar, cu precădere pentru istoria sociologiei româneşti şi
universale. Structura cursului este astfel elaborată încât să corespundă
atât obiectivelor sale enunţate, cât şi următoarelor cerinţe: să se înscrie
în raţionalitatea orelor afectate unui semestru; să ofere un volum suficient
şi coerent de cunoştinţe de specialitate; să contribuie la crearea unor
deprinderi pentru investigaţii ştiinţifice şi să încerce cristalizarea unor
preocupări care să conducă în timp la fondarea unei şcoli naţionale de
istorie socială.
I. CUNOAŞTEREA SOCIALĂ VERSUS LEGITIMAREA

ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE
1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale. Prin „finalitatea
esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon înţe-
lege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaş-
tere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clară – în teorie,
universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere
204
pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon
rezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează
ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenul
nu este nou, din contră, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi
apoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecân-
du-se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea,
cuantificarea şi interpretarea lor.
Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: socie-
tatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţele
sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macro-
sociale.
Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar
dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman,
generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze.
Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa,
apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a
propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehiculul aflat în mişcare care
stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la
provocări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.
Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc
prin care ştiinţele sociale îşi aduc contribuţia la progresul general-
uman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.
2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii. Ştiinţele
umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, în
hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu
se pot sustrsge acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază
„mai mult rupturi decât continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin).
Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi
Eugeniu Speranţia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât
prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială este
cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte diferenţiate de
concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau,
mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă.
Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traver-
sează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimen-
tează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică
distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sen-
sului şi dinamicii evoluţiei societăţii.
205
Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot
în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil
şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii
ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaş-
terii sale academice.
Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea răspunsuri
la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă
decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintre
cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de
acelaşi obiect de studiu – societatea, sunt de viziune şi de metodă. „În
timp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, a
instituţiilor, ocupându-se de problema existenţei reale a societăţii,
filosofia socială urmăreşte determinarea sensului ei” (Petre Andrei).
Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia
socială îl reprezintă faptul că filosofia socială studiază schimbarea ne-
contenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice
numai ce este persistent.
Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmiţează
în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, „specializată în
cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebire
de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a
desfăşurării vieţii sociale”.
3. Originile şi evoluţia istoriei sociale. Germenii istoriei sociale
se identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus
ş.a.). Până în veacul al XVIII-lea, scrierile istorice din afara spaţiului
românesc se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semni-
ficative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi des-
criptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I.Möser, prin
lucrările lor, sunt consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituirii
istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori ai
studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui
Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria
Osnabrück-ului – 1768).
Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre
realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre forţarea pene-
trării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului german, sunt
hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. Într-adevăr,
cele două direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în
concurenţă în raport cu însăşi evoluţia istoriei sociale. O pleiadă de
206
mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke,
Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.), economişti şi
reprezentanţi ai altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct de
studiu în cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul
„evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific de
sine stătător.
„Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg
(Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şi
Lucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire économique
et sociale” („Analele de Istorie Economică şi Socială”). În jurul revis-
tei se creează prima şcoală de istorie socială, ale cărei orientări sunt
ambiţioase: studierea totalităţii vieţii sociale, având ca finalitate con-
vertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezentanţii
şcolii, în reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analiza
aspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară
de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei ca atare. Şcoala
„Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar şi mai târziu – a
însemnat nu numai crearea unui nou şi viguros curent de studii privind
istoria socială, ci şi iniţierea unui mod propriu de cercetare, care
constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie,
economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalităţi
profitabile pentru toate şi, evident, în primul rând, pentru istoria
socială. Oricâte comentarii a generat şi mai produce, încă, mişcarea
declanşată în 1929 de „Anale” marchează o nouă şi importantă fază în
evoluţia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei
sociale faţă de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu
articulaţii suplimentare în demersul recunoaşterii propriei sale
identităţi ştiinţifice.
Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (Fernand
Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard) se
îndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. Ei
împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timp
lung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbările
sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care
depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Basculările unor
continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt
percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât şi pentru
bunele relaţii statornicite cu sociologia şi alte discipline socio-umane.
Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi
207
(Robert N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaborează
valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi altele,
calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o
traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităţilor ştiinţifice
din diverse state, dar şi la nivelul unor proiecte internaţionale de
anvergură, care antrenează considerabile forţe umane şi materiale.
Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le
aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline
socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei sociale şi,
deopotrivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituţionalizare,
început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă
reţea de unităţi de cercetare la nivelul comunităţilor naţionale, precum
şi instituţii specializate de rang internaţional, un sistem
comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele
mai diverse tipuri şi anverguri ş.a.m.d.
Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei
statut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţe
sociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde să se
generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o
disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un
prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii
sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două
discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităţilor
ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria
socială ca o disciplină socială distinctă.
Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se descifrează
încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu, dar cei
doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru
istoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei sociale, prin
informaţiile şi tendinţele de analiză socială care se desprind din opera
lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detaşează în câmpul istoriei
studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei
sociale în România. Bălcescu şi, ulterior, A.D.Xenopol şi Nicolae
Iorga resping istoria evenimenţială şi accentuează analizele asupra
factorului uman şi evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timp
şi spaţiu.
Un „model” original de istorie socială a fost propus de Nicolae
Locusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrări editate
în limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ
208
în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monogra-
fice, considerate ca fiind foarte importante realizări ştiinţifice. Lucra-
rea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată
„instituţiilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi
până în zilele noastre” şi editată în 1886-1887, primeşte aprecieri
favorabile din partea unor personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine
(care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei
concluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vom
ajunge poate a ne scăpa de formele ţepene şi mecanice în care spiritul
de libertate s-a ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare
Cantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc.
Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul „monografiştilor”
încă de la finele secolului XIX, prefigurând o mişcare monografică
românească unică ca amploare şi rezultate ştiinţifice cel puţin în
spaţiul sud-est european şi al cărei aport la dezvoltarea sociologiei,
istoriei şi istoriei sociale este substanţial.
Preocupat de a desluşi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol
procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit elaboratului său
teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie”. Con-
form acestuia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice se
manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societăţii devenind, astfel,
succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Teoria,
ca şi scrierile lui Xenopol, de factură istorică şi sociologică, conferă
inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D.
Xenopol, ca şi N.Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile
ştiinţifice din străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu Nicolae
Iorga şi opera sa.
Contribuţii semnificative la constituirea unor preocupări de
istorie socială aduc şi C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Pârvan,
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe I.Brătianu.
Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme
instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul Institutului
Social Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei sociale
a românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Bucureşti –
H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu – continuă studiile de istorie
socială şi după 1945, cu excepţia perioadei nefaste 1947/1948 – 1965,
când sociologia a fost interzisă de regimul comunist.
După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia sistemului
de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel,
209
pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriile
dificultăţi ale ştiinţelor umanist sociale lasă puţin spaţiu pentru recon-
siderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia sa firească, de
disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-şi
găsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi elaboreze propriile
orientări şi programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, condiţio-
nată încă de resurse umane şi, evident, materiale.
II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE.

OBIECTIVE ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE
Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, îşi
colectează informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puţin
importante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, informaţiile sunt
foarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informaţiile, în
genere, au valoare de surse.
1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele
cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură socială
(pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri
istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi,
fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).
Varietatea surselor (mai limitată însă comparativ cu sociologia)
este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv ştiinţific, deci cu un
orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbrăca forme
diferite (lucrări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.).
Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cu-
prinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale perso-
nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne ale
experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch
Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele
fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc.
În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin
mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti,
registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor
instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front,
foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de
epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii a impus
elaborarea unor sisteme de clasificare ce au la bază criterii diferite
(Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc).
210
Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în
cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul
ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de
documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o
consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale
istoriei sociale.
Cu prudenţă, dar fără exagerări, se pot utiliza informaţiile cu-
prinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri,
comentarii etc. din presă.
În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele
esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:
• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte
semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;
• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor
şi proceselor sociale;
• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau
fals (cu sau fără intenţie);
• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează,
aduc o contribuţie considerabilă la conexarea trecutului cu prezentul,
sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale
contemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor
schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.
Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”,
„desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilus-
tratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor
noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.
Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele,
frescele, litografiile etc., pot să fie, într-adevăr, surse pentru inspiraţia
imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc surse au-
tentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecţii”
artistice.
Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria
socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident,
materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor meto-
dologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin
reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii,
dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele
reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de
confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând
211
investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce,
recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa problemei nu constă însă
în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în
general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi,
bineînţeles, a lexicului.
Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are
circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realităţile
sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi istorici, este o
sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi a
sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acura-
teţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţie
deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scăpa atenţiei
importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor
sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeni precum familie, clan,
grup, popor, naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă
socială (care exprimă şi conştientizează, în esenţă, forme de agregare
socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sau
socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi expre-
sii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict, înţelegere,
apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un univers
uman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri, care modifică, uneori
substanţial, idei, perspective, aprecieri etc.
Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale,
a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se
recunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informa-
ţiilor pe care le furnizează.
2. Obiective ştiinţifice esenţiale şi generoase (dar greu de atins)
ale istoriei sociale constau în realizarea unei istorii a evoluţiei sociale
(naţionale şi universale) de la începuturi şi până în contemporaneitate
(în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce
presupun reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor
umană: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în
raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate şi complexe de
agregare socială, să răspundă la provocările naturii şi la propriile lor
aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel
cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească
propriul univers mental despre natură, lume, viaţă, moarte, să adopte
norme şi reguli de comportament ş.a.m.d.
212
Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diverşi
autori, relevă poziţii care se apropie sau se distanţează. Pentru
H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituirea
formaţiunilor social-economice”, care implică „obligaţia de a analiza atât
structurile economice de bază, cât şi suprastructurile aferente”.
Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki,
„studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii
politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei”,
aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică a
trăsăturilor unei societăţi.
În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul structurii
şi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în
contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht).
Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv
încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care
fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng.
3. Metode şi tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ consistente,
dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. Metodele
transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv valorificate de
istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să le
furnizeze unele informaţii. Alte metode de care istoria socială se arată
preocupată să le aplice sunt biografiile sociale şi studiile de caz.
Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimele
decenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială
istorică este o metodă răspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şi
cea comparativ-istorică.
III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE

A ISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR
ASUPRA SURSELOR ORALE
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al
evoluţiei sale. „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă pe care căutăm să
o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără scriere”
(Sylvie Vincent). Alţi cercetători o consideră, mai generos, subdiscipli-
nă sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în
balanţa părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă.
Istoria orală este, aşadar, o componentă a istoriei sociale, a cărei
însemnătate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare şi
213
utilizează metode şi tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate din
sociologie.
Importanţa sa este cu atât mai mare, cu cât pentru anumite spaţii
geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul
îngheţat al Asiei şi Europei, precum şi Groenlanda etc.), în care îşi
prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni,
eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite
reconsiderarea trecutului istoric al unei populaţii şi, deopotrivă, reali-
zarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu se limitează numai la
atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor încă în
viaţă ca sursă a istoriei recente” (T. C. Barker), ceea ce îi deschide un
alt imens şi complex teren de investigaţii. „Documentele vii” oferă,
practic, o infinitate de mărturii, greu de ierarhizat în raport de semni-
ficaţia lor, dată fiind o condiţie particulară deosebită: acestea dispar
odată cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune
în creştere asupra cercetătorilor, pentru recuperarea cât mai rapidă a
informaţiilor. În prezent, există un număr relativ important de per-
soane care au trăit experienţa dramatică a celui de-al doilea război
mondial, mai puţin cea a războiului civil din Spania, şi mult mai
puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială.
Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unic
material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuăm
asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit calvarul regimului
totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale
naţionalizărilor succesive, ale schimbării, în general, a regimului pro-
prietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocările ma-
sive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se obţin date
numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemul represiv, despre
apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social distinct şi specific
totalitarismului comunist – „deţinuţii politici”, despre trăirile complexe
ale componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişca-
rea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai
pot fi studiate încă: genocidul practicat de regimul sovietic împotriva
românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani din
România în urma deportărilor forţate în Rusia; atitudini şi compor-
tamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani; emigrări în
Occident din ultima jumătate de veac, comunităţile româneşti din străi-
nătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul care trece începând cu
minutul următor, este prea târziu.
214
Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică
în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică,
se poate afirma că există numai de câteva decenii.
În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926,
patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde ulterior,
dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile autentice de
istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării făcute de
B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster,
condus de John Marshall, preocupat de promovarea istoriei orale.
Grupul, sprijinit de B.B.C., reuşeşte în anii '60 să creeze o arhivă
sonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiile
sociale ale diverselor straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii.
Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dis-
puse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea stu-
diilor de acest tip, concură la apariţia unui interes considerabil ampli-
ficat faţă de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969
este apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în Marea
Britanie prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de către
Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. –celebrul post de radio şi televi-
ziune, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Econo-
mie şi Istorie Socială.
Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972)
consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din
urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală,
care editează publicaţia „Istoria Orală”.
În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional de
istorie orală, care eşuează. Nereuşita nu descurajează profesioniştii şi
expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şi societăţi
locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi lucrări re-
marcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice.
Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele se
datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special Andaluzia şi
Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui bărbier socialist,
ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de ani
în vremea regimului franchist şi ajungând, în final, la o frescă intere-
santă a războiului civil şi societăţii spaniole din anii 1936-1939.
Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material
oral, „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat
prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane.
215
Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârsta celor intervievaţi. În
final „[...] a abordat subiectul unei ţări sfâşiate de războiul civil prin
intermediul a 300 de persoane” (Mercedes Vilanova, Dominique
Willems, 1980, p.547).
Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias,
care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă”
(insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este
folosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei ana-
lize cantitative”.
Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi,
unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai
întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi Canada,
unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numai
la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile în
recuperări de informaţii şi mai ales în plan publicistic. Studii importante
de istorie orală se remarcă şi în comunităţi africane, asiatice etc.
2. Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa impresie că
recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu nece-
sită pregătiri şi se poate iniţia spontan. Impresia de facial a avut şi are
un impact negativ asupra credibilităţii studiilor, influenţând uneori po-
tenţialii subiecţi, care fie refuză să răspundă la solicitări, fie manifestă
reţineri, diminuând calitatea informaţiilor.
Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie de rela-
tare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau la o
persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de uti-
lizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. În limbajul şi cunoaş-
terea ştiinţifică, conceptul de mărturie are accepţie de document social
şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituind
sursa esenţială a istoriei orale.
Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particula-
ritate este conferită de înseşi consemnarea şi conservarea însemnărilor
(indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se
realizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei. Acest
tip de mărturii îsi datorează existenţa exclusiv memoriei individuale şi
colective. Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţei
umane în devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor individuale sau
colective, ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şi
reflectă deopotrivă infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o
216
valoare documentară ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din cele
mai îndepărtate timpuri şi până în prezent.
Ca forme de manifestare a memoriei, mărturiile orale sunt
condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trece
mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei
întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia,
prin influenţele mediului social în permanentă mişcare.
Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, le
acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţele
calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şi
acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiile
şi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şi
valoarea reală a informaţiilor păstrate în memorie.
Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de „înre-
gistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare
personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele relatate
şi/sau se implică în evenimente, şi indirectă, când subiectul se face
ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le preia, le
memorează şi le transmite mai departe. În raport de modalităţile de
„înregistrare” a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie între măr-
turiile orale: pe unele le califică drept tradiţii orale (avându-se în
vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este
sinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea
instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării” (A. J. Alagoa).
IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE.

O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIALĂ
Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că func-
ţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei prac-
tice, înţelegând prin acestea contribuţia pe care o aduc la lămurirea sau
la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor de
investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca şi
experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repere
importante în orientarea studiilor de istorie socială.
Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii
relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi
universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea
217
unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce,
denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoric
definind orientări şi direcţii puternic conturate. În perspectiva realităţilor
româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să
păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe care le înregistrează
comunităţile ştiinţifice din alte state, dar strădaniile nu au efectul scontat.
Decalajul creşte, marcând pe termen lung demersurile sale.
Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive ale
istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează
rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologii
definesc aceste rezultate ca fiind „producţie” ştiinţifică, înţelegând prin
aceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări ştiinţifice
şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o anume perioadă. O
comparaţie între „producţia” realizată în Occident în domeniul istoriei
sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiile
specialiştilor români în aceeaşi unitate de timp, este practic inoperantă
dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe
piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţile
ştiinţifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elaborării şi susţi-
nerii tezelor de doctorat din Franţa numai în perioada 1964-1979 relevă,
în mod evident, acest decalaj, care creşte substanţial în următoarele
decenii.
Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale.
„Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şi
de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic şi
într-o anume epocă istorică” (Traian Herseni). Aprecierea sociologului
român pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-au desfăşurat ample
dezbateri atât în trecut, cât şi în prezent şi care este esenţială pentru
discernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane.
Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără
o raportare la cele două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista sus-
pendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub
raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul
social. „Fără discuţie că viaţa socială – relevă D. Gusti – se află plasată
într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimântătoare mono-
tonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile
nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”.
Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze
evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent
218
şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste
faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.
V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI

1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective
Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl
revendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţa
la un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană,
inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput
„spaţiul vital” este diferit.
Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna,
viziune identică sau asemănătoare cu cea exprimată de majoritatea
etniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţine
temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice,
în joc intră şi o componentă politică importantă. Ne interesează însă,
în mod deosebit, latura socială, mai exact consecinţele în plan psiho-
social ale unei asemenea viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi
a perpetuării locuirii unui spaţiu devine, în asemenea contexte socio-
politice, o autentică religie, a cărei forţă constă în crearea unui spirit
coeziv, permanent alimentat de memoria istorică, dublat de resusci-
tarea continuă a puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale românilor.
„Religia conştiinţei locului” devine un factor primordial al existenţei
etnice a blocului românesc. Comunitatea care se naşte şi evoluează pe
unul şi acelaşi spaţiu geografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului)
perpetuează conştiinţa acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită
prin mecanismele memorării şi transmiterii ei din generaţie în gene-
raţie, s-a constituit într-un argument de la sine înţeles, tratat ca atare
de numeroşi specialişti, fără să fie însă analizată şi în perspectivă
psiho-socială.
2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi
regres în spaţiul sud-est european. „Europa unită” a fost şi este mai
mult o aspiraţie decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au con-
sistenţa unei voinţe politice, pare-se mai articulate pe fapte, decât pe
vorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului continent devine
tot mai pregnantă. „Apusul” sau „Răsăritul” n-au sensul singular al unor
banale puncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane care
sunt plasate în orizontul celor două extreme continentale. În orizont
geo-politic, arealul răsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise
219
(orientale) – bulgară, română, ungară, cehă, slovacă şi poloneză, precum
şi pe cele sud-estice (meridionale) – albaneză, bosniacă, croată, greacă,
macedoneană, slovenă, sârbă şi muntenegreană. Acest bloc multietnic
este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai este apreciat
după locul pe care îl ocupă în spaţiul european, drept zonă centrală şi
estică (în viziunea politologilor).
Perimetrul sud-est european (ucrainenii şi bieloruşii au fost
încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.), comparativ cu alte zone, are
un trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar şi cu stagnări
şi chiar regrese. Factorii esenţiali care concură la diferenţierea
societăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de
natură geo-politică, economică, culturală şi spirituală.
Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că au
contribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile „răsări-
tene” şi cele „apusene”, dar au influenţat major cursul evoluţiei lor
istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiar
regrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultură, nivel de instruc-
ţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc.
3. Resursele naturale – binecuvântare sau povară pentru români.
Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţi umane.
Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentru procurarea
strictului necesar asigurării existenţei oamenilor; diversitatea şi bogăţia
resurselor, din contră, creează condiţii favorabile comunităţilor care se
află într-o asemenea fericită situaţie, cum au fost şi cea geto-dacă şi
succesoarele acesteia, daco-romană şi română.
Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşi s-au
aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura, n-au
realizat performanţe deosebite în domeniul economic, precum şi în
altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu, Grigore Antipa
şi C. Rădulescu-Motru, pentru a ne referi doar la câteva personalităţi
ştiinţifice româneşti, au încercat să găsească răspuns în cercetarea „firii
neamului”. „Firea neamului” – rezultantă a confluenţelor Orientului şi
Occidentului pe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe – este
expresia concentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur,
„firea omului” a jucat un rol şi încă unul important în utilizarea şi
gestionarea resurselor naturale, iar anumite trăsături de caracter sau
predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şi motivate nu puteau
şi nu aveau cum să asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestre
naturale. Spunem aceasta doar raportându-ne la un aspect – pe lângă
220
atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea şi uneori
chiar interdicţia de a valorifica propriile resurse naturale de către
administraţia de ocupaţie.
Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua de
mâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor era
alertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţă
de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor.
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Arealul răspândirii
elementului preromânesc este mult mai mare decât teritoriul statului
român, în fazele sale evolutive. Dar un spaţiu geografic nu poate deveni
ab initio o posesiune de drept sau un teritoriu atribuit, revendicat etc.
Condiţia sine qua non pentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţia
de a fi teritoriu aparţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să
conştientizeze că pământul este indispensabil propriei existenţe şi,
deopotrivă, să se fixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinate
ideea că teritoriul pe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte
cuvinte, avem de-a face cu transformarea cadrului natural în spaţiu
social sau, ceea ce demonstrează istoricii, cu apariţia vetrei originare de
formare şi dezvoltare a unui popor.
Locuitorii de acum 2000 de ani ai spaţiului social românesc în
devenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-l
ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, din
care, ulterior, iau naştere geto-dacii.
Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile
specifice unei populaţii acomodate şi integrate mediului natural şi
exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesul
de conştientizare spaţială şi delimitare teritorială.
Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând –în
afara viitoarelor teritorii româneşti –spaţii la est de Nistru (în Ucraina
actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şi,
parţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o
atinge o structură statală, fie preromânească, fie românească.
De la Burebista spre epoca contemporană, întinderea formaţiu-
nilor statale româneşti are tendinţe descrescătoare, cu scurte perioade
de stagnare.
Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic – este mai mic
ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata est-vest.
În evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spaţii
geo-politice româneşti (Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul şi
221
Dobrogea), dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia”,
„Transilvania”, „Ungro-Vlahia”, „Mauro-Vlachia”, Kara Vlaska”, „Kara
Iflak”), mai întinsă la început prin includerea în componenţa sa a unor
părţi din Transilvania (Făgăraş, Severin, Almaş), Basarabia (Chilia),
Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea
(parţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ
77.000 km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania”; foarte rar chiar
„Valahia”) în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura
cca 93.000 km.p. Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” şi
de populaţia de origine germană –„Siebenburgen”) se întinde pe o
suprafaţă de peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Ţara dintre Dunăre şi
Mare”) pe 10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p.
Odată definitivate, structurile politico-administrative româneşti,
pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şi
instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l sesizăm şi în
1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a ţării) şi fixează
limite spaţiale bine determinate.
Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebite
asupra societăţii autohtone, efecte care sunt mult mai profunde decât
cele relevate până în prezent. Spaţiul social – care ne interesează –
este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specifice
dominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din
1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei românilor în propriul
lor spaţiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva terito-
riului tradiţional, numai între 1918-1940.
Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiind
românesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale
profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a rămas în afara spa-
ţiului carpato-danubiano-pontic.
VI. NATURĂ, OM, COMUNITATE ROMÂNEASCĂ

Comunităţile umane sunt expresia şi efectul unui proces social ale
cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare
comunitate umană are propria istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor
comunităţi. Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care grupu-
rile sociale sau comunităţile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ.
Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, care
reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul
222
de << viaţă socială >> desemnează fenomenele rezultate din interacţiunea
reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat
…Viaţa socială constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar
în legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a
proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski).
1. Apariţia fiinţei umane. Asupra originilor şi genezei fiinţei uma-
ne există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă,
nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica
fenomene şi procese care au avut loc în natură. Potrivit teoriei evolu-
ţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă distinctă în
mediul biologic din care provine, poartă numele de antropogeneză. Pro-
cesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui
accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii.
Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale devenirii
speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la definitivarea
înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor, caracteris-
ticilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci, cu raţiune.
Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 mi-
lioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.
În spaţiul social românesc, acest proces debutează cu cel puţin un
milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion şi
700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii: vestigiile arheologice de la
Ciuperceni –Turnu Măgurele.
Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului pri-
mitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv de tip
neanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din piatră, practică
vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La Adam”, în Dobrogea;
Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă,
în aer liber (Ripiceni, pe Prut).
Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-geneză,
în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile
mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.
2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu. Situarea în
spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziţia lui în
raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, au o importanţă
deosebită atât pentru demersul existenţial al românilor, cât şi pentru
coagularea trăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Orice grup uman,
de la formele cele mai primitive ale existenţei şi organizării vieţii sale
sociale şi până la cele din zilele noastre se află în interdependenţă cu
223
mediul înconjurător, cu perimetrul geografic pe care îl umanizează, cu
comunităţile învecinate sau aflate mai departe. În afară de acestea, factorii
şi condiţiile istorice, care diferă mai mult sau mai puţin de la un spaţiu
geopolitic la altul, sunt de natură să influenţeze evoluţia unei colectivităţi
umane. Cunoaşterea tuturor acestor factori şi condiţionări, asupra cărora
se insistă în curs, este indispensabilă înţelegerii corecte a fenomenelor şi
proceselor sociale din zorii apariţiei fiinţei umane şi până în pragul zilelor
noastre. Fireşte că numai în această perspectivă poate fi şi trebuie
analizată devenirea istorică a societăţii româneşti, integrată spaţiului
socio-politic sud-est european şi, evident, celui european. În acest orizont
premergător abordării genezei vieţii sociale, s-a procedat la prezentarea
importanţei pe care o incumbă teritoriul şi caracteristicile sale geomorfo-
logice, resursele umane şi plasarea spaţiului pe care îl ocupă o comunitate
umană în perimetrul european. Toate acestea sunt condiţionări ale
mediului natural, care au un impact major în destinul istoric al unei
comunităţi, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul românilor.
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături. Prin
natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-şi consume
gândurile, energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care
unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relaţii de
comunicare, cooperare sau de rudenie, apoi şi de adversitate sau conflict,
când apar diferenţierile de avut şi poziţie socială în cadrul comunităţii.
Treaptă cu treaptă se clădeşte edificiul social, care, progresiv, se indivi-
dualizează, construcţiile sociale devenind şi construcţii etno-lingvistice.
Etnogeneza este, poate, cel mai complex proces din istoria oricărei
comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime de
factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de tip piramidal,
dar răsturnată, baza fiind îngustă; pe măsură însă ce comunitatea res-
pectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia,
care presupune definitivarea formării etniei respective. Poporul repre-
zintă chintesenţa evoluţiei istorice a unei comunităţi umane, care se
diferenţiază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepărtate, printr-o
identitate proprie, inconfundabilă, de natură rasială, fizică, psihică,
comportamentală, lingvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia
respectivă şi la teritoriul pe care-l populează.
În lungul şi sinuosul demers al formării poporului român există
„zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănţuite
între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spaţiului românesc, individua-
lizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-roman,
224
asimilare a ultimilor „mari migratori” şi definitivarea elementelor consti-
tutive ale poporului român.
Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putem
să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în
perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini drept
epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre autohtoni şi „indo-
europeni”.
Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o
succesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând rupturi,
discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, sunt
înşelătoare. În straturile adânci ale populaţiei autohtone au existat
elemente de continuitate şi perpetuare – forţa lăuntrică pe care i-o
conferă mereu teritoriul românesc prin frumuseţe, varietate, proporţio-
nalitate, bogăţie şi unitate de geneză.
VII. ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE

O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de
existenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi
aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de restul
vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie” germinată
pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între indivizi şi colectivităţi şi al
efectelor rezultate din acestea. Începuturile vieţii sociale se confundă cu
zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină de
riscuri.
1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor
interumane. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi
încep lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin
din regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau comportamentul
gregar – fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte,
nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia
umană, este socială în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă
până azi exclusiv în forme colective de viaţă” (Traian Herseni). În
condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi, mai ales, când se
produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte,
arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de natură sau
când îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în raporturile
sexuale, când populaţia creşte sub raport demografic, iar grupurile umane
îşi micşorează spaţiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în
225
relaţii conflictuale, viaţa socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor
forme de agregare socială, a unor structuri sociale şi a unor raporturi
sociale mai diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia
şi grupurile sociale din care fac parte.
2. Forme incipiente de grupări sociale. O primă şi importantă
închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar, ar
reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu
gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme ca
mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de
suprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, credinţe, preocupări,
care încep să se diferenţieze de la un grup la altul. Elementul fundamental
în această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie solidaritatea, ce se
menţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având
funcţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea
are mai mult un caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În
esenţă, este o solidaritate naturală.
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale. Viaţa socială care se
desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc. reprezintă, în esenţă, o componentă
a existenţei umane, care îşi are geneza în înseşi începuturile îndepărtate
ale devenirii omului.
Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în primul
rând, de instinctul de dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din
primul, dar cert influenţat de către acesta. Atmosfera de dolce farniente
care plana asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii
dotaţi fizic „descoperă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru
propriile lor aspiraţii. Puternicii se detaşează de cei slabi, generând
ierarhizări în grupul respectiv şi conflicte. Procesul de formare a pro-
prietăţii, care a fost încurajat iniţial de instinctul de proprietate, ulterior
este generat şi de alţi importanţi factori precum:
– apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la
configurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători de
vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale
(diverse tipuri de meşteşuguri: olar, pietrar etc.);
– schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele
demografice ce determină apropierea grupurilor unele de altele şi con-
ştientizarea spaţiului „vital” de către fiecare grup;
– declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de
hrană şi locuire), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri,
226
apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” femeilor,
alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;
– calamităţi naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare,
secetă, erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu consecin-
ţele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în
conflict cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării” de către altă co-
munitate (ceea ce duce, implicit, la inegalităţi).
Viaţa socială a comunităţilor primitive relevă existenţa unor di-
ferenţieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comunităţi
sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele
împart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare şi avere, iar
celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai aceste
distincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă este
departe de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în sens
de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere în aceste
societăţi, creând, astfel, decalaje, unele chiar importante.
VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR

ŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE. TENDINŢE TIMPURII
DE PERIFERIALIZARE A COMUNITĂŢILOR
SUD-EST EUROPENE
1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie
socială. Aşa cum a primat în diferenţierea indivizilor în primele faze ale
procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la început, şi
distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plan social, dar şi pe alte
planuri.
O vreme, „agenţii” care provocau asemenea fenomene şi procese
socio-istorice de anvergură şi profunzime au fost populaţiile migratoare,
ulterior locul lor fiind cedat puterilor europene ale vremii. Dacă în părţile
apusene ale continentului europeandecalajele între cuceritori şi învinşi nu
devin o povară pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană se
anihilează, practic, în cele răsăritene situaţia este cu totul alta. Societăţile
din acest perimetru trăiesc drama periferializării.
Proporţionalitatea formelor de relief, reţeaua hidrografică, clima
temperată, vegetaţia şi fauna bogate, resursele naturale variate şi din
abundenţă în trecut, s-au constituit în avantaje şi, deopotrivă, dezavantaje
pentru populaţia românească. Dezavantajele au început să apară când
bogăţiile pământului românesc şi munca stăruitoare a locuitorilor săi au
227
devenit surse de atracţie pentru populaţiile prădalnice, al căror mod de
viaţă era centrat pe jaf şi exploatare. Resursele naturale s-au transformat,
fără voia românilor, şi în povară. Vreme de secole, ei au fost privaţi de
aceste daruri ale naturii, au fost vexaţi în propriul lor spaţiu de vieţuire de
străini profitori, care i-au deposedat de resurse şi le-au furat munca.
Permanentizarea ocupării integrale sau parţiale a pământului
aparţinător românilor de către imperiile învecinate a influenţat evoluţia lor
istorică. Ritmurile dezvoltării economico-sociale sunt mai scăzute decât
cele din Vestul continentului, generând, treptat, decalaje substanţiale faţă
de societăţile occidentale.
Este o realitate mult prea evidentă ca să poată fi contestată: lumea
îndepărtată a strămoşilor românilor şi cea a românilor, după încheierea
procesului de etnogeneză, s-au dezvoltat pe o linie constant ascensională
atâta vreme cât factori istorici agresivi nu le-au influenţat mersul devenirii
lor istorice. Aşa au fost perioadele premergătoare impactului cu popula-
ţiile războinice şi prădalnice sau cu puteri trecătoare europene, care le-au
invadat spaţiul tradiţional de vieţuire, schimbându-le cursul şi esenţa
existenţei. Din cele două situaţii opuse s-a configurat un trend evolutiv
plasat în incidenţa unei duble presiuni: dezvoltarea normală, „organică”,
potrivit aspiraţiilor românilor, ca popor şi naţiune, şi „dezvoltarea” de-
pendentă, impusă de dominatorii străini, ca expresie a propriei lor voinţe
şi a intereselor lor economice, politice şi militare. Cele două tendinţe,
diametral opuse, explică avansurile, stagnările şi regresele (uneori) so-
cietăţii româneşti, după cum explică şi reacţiile antidominatorii ale popu-
laţiei autohtone, cu obiectivul eliminării stavilelor din calea reconstrucţiei
unităţii statale şi dobândirii independenţei.
2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal şi
efectele lui în plan social. Studiile asupra „orânduirii tributale” relevă că
încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la Dimitrie
Cantemir se fac referiri la un anume mod de organizare socială, care,
după M. Constantinescu, ar evoca un alt tip de sistem social. Acesta
consideră că „Există [...] posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.Hr.
să fie o variantă a orânduirii tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiul
comunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând unele
elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât cea
a unei societăţi sclavagiste”.
Denumirea de „orânduire tributală” aparţine lui M. Constantinescu,
la ea subscriind şi profesorul Ion Banu, unul dintre puţinii specialişti
români care se implică în controversele lumii ştiinţifice din străinătate în
228
deceniile şase şi şapte ale secolului trecut în problematica dificilă şi
complexă a „orânduirii asiatice”. Potrivit acestora, orânduirea tributală (şi
nu tributară) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândul
formaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism,
capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta
din aceste formaţiuni” (Henri H. Stahl).
Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei
primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia, cum
nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu cea feudală.
Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşi ambele au un
caracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale:
În orânduirea tributală, „unitatea superioară” (conducerea uniunii
tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de masa socială,
ci formează o singură „formaţiune socio-economică”, în care numai unele
poziţii diferă, în raport de bunuri şi muncă; în feudalism avem de-a face
cu structuri sociale distincte (clase sociale) opozante prin nivelul pro-
prietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii (feudalii – laici şi bisericeşti) şi
masa ţărănimii dependente, majoritară, a orăşenimii şi meşteşugărimii
dependente.
În orânduirea tributală, pătura suprapusă (elita) se mulţumeşte să
„încaseze” surplusul produselor şi să „solicite” munci „de ajutorare”
(executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond, în folosul
tuturor; în feudalism, seniorii se substituie unităţii centrale colective în
încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de propria lor voinţă;
din anonim şi colectiv, tributul devine individual, pe cap de gospodar,
conducând la decăderea în servaj a membrilor comunităţii respective.
În orânduirea tributală, ocupaţiile membrilor comunităţii se
desfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive sunt
supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.
În timp ce în orânduirea tributală există un proprietar unic asupra
pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism pământul se află în
proprietate devălmaşă între senior (care este mai mult stăpân decât
proprietar deplin) şi comunitatea rurală (care nici ea nu este proprietară
deplină, ci are numai un drept devălmaş asupra unui hotar care aparţine
comunităţii). Proprietatea feudală exprimă, astfel, un tip de relaţii de
proprietate mixte – seniorale şi ţărăneşti – confuze şi nestabile. Ipoteza
existenţei „orânduirii tributale”, inclusiv în spaţiul tradiţional românesc,
are, fără îndoială, o anumită substanţă teoretică şi este atractivă. Nu este
exclus ca un astfel de sistem socio-economic să se dovedească în mod
argumentat că a funcţionat cândva.
229
3. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor agrare şi
reactiv antidominator. Dacă „orânduirea tributală” se înscrie în rândul
probabilităţilor istorice, obştea sătească este o realitate socială indiscuta-
bilă. Este o formă de agregare socială, care „vine” din adâncurile istoriei
umane şi îşi prelungeşte existenţa în mai multe zone europene, până în
modernism.
Pentru istoria socială a comunităţilor româneşti, obştea sătească are
o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, economişti şi
alţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă.
Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria
socială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche formă
de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstrează că,
anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existau forme
de obşti cum erau comunităţile vicinale teritorializate, care, la rândul lor,
prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un „model” anterior, de
tipul comunităţilor gentilice.
Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorială
constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de
rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul în
comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şi
interese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapărare.
Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu vechime sau
mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstrează tradiţia comunităţii
de sânge, moştenită din vremea ginţilor. Acest aspect reiese din conştiinţa
moşnenilor şi răzeşilor din spaţiul tradiţional românesc referitoare la
înrudirea între toţi locuitorii satului devălmaş, prin fixarea unei genealogii
comune şi prin perpetuarea unei legende despre un „moş” comun al
colectivităţii umane respective.
Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală bazată
pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex şi de
lungă durată.
Obştea ţărănească este o formă străveche de agregare socială,
rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii autohtone, în anumite
forme prelungindu-şi existenţa până în pragul epocii contemporane. Este,
totodată, o formă ancestrală socială care opune rezistenţă tentativelor
seniorilor feudali – laici sau eclesiaşti – de aservire, dar nu aduce progrese
în producţia de mărfuri şi nici nu poate contribui la dezvoltarea pieţei
interne sau externe a societăţii româneşti, dimpotrivă este o stavilă în
dezvoltarea economică. Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru
230
perioadele prefeudală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă,
constituind elementul opozant al spolierii ţăranilor de către marii feudali
şi, deopotrivă, al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt şi aspectul
esenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social românesc
de cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în vestul continentului
aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în Ţările Române (în
Ţara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmuri mult mai reduse
şi se prelungeşte până în epoca modernă.
4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării
dependente. Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor
vestice româneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial de
dominaţie, inaugurat de romani în 105/106. Timp de trei secole – de la
începutul veacului al X-lea şi până la începutul veacului al XIII-lea –
românii transilvăneni se confruntă cu expansiunea ungurilor. La sfârşitul
acestui interval, Ardealul devine principat autonom sub suzeranitate
maghiară. O soartă asemănătoare au şi celelalte teritorii româneşti care
cad în sistemul dominator străin nu la mare distanţă de timp. Din secolul
al XIV-lea şi până la 9 mai 1877, Ţara Românească şi Moldova sunt
supuse de otomani, soartă împărtăşită şi de Dobrogea (1417 –1877) şi
Transilvania (1541 –1688).
Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă mai întâi
în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia (1718) şi
Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rămâne sub Habsburgi până
la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea de la Viena în
propria împărăţie până în 1918. Ungurii revin în postură de dominatori
asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip monarhic în
combinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867).
Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară rusească
cunosc Muntenia şi Moldova între 1769 –1854, iar partea răsăriteană a
Moldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în componenţa Rusiei în
1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România. Dar
calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între 1940-1941,
apoi după 1944 şi până în 1990.
Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări” a provinciilor
româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt numeroase. Esenţa
mutaţiilor care se produc în planul structurilor şi manifestărilor sociale şi
nu numai a lor constă în marginalizarea (periferializarea) societăţii
româneşti.
231
Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul acelui
proces complex şi de durată prin care o comunitate umană ajunge să se
depărteze progresiv de standardele superioare şi performante ale
dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar cu foarte mult
sub nivelul acestora. Societatea românească este în situaţia aceasta, sau
mai exact a fost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat” al
unor puteri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte a
continentului nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea urmărilor prezenţei
integrale sau parţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiul
de exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric care are
efecte generale zonale, dar şi urmări distincte pentru fiecare grup etnic
luat separat.
IX. COMUNITĂŢILE RURALE ŞI URBANE.

ACCENTUAREA CARACTERULUI AGRAR
AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc. Formele cele
mai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane au fost
comunităţile săteşti, care stăpâneau în comun pământul, identificate în
întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Britanie până în India şi mai
departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de sânge între
membrii săi, evoluează generând comunităţi agrare, în care indivizii nu
mai erau legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie o
suprafaţă de pământ şi locuinţa amplasată pe ea.
Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în
spaţiul social românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început
din mai multe familii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi” şi,
deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care
sunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman
din care erau alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor).
Formaţiunile comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în
apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile,
dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale.
Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă o
formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la
schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună, de altfel,
tuturor formelor de organizare de acest tip.
232
Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea
presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. „Un sat –aprecia
profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu cosmic, sub
înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite formaţii biogeografice,
faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează devenind el
însuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viaţă,
socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968, p. 420). Ca aşezare
umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se raportează la spaţiul
înconjurător („problema regiunii”), la spaţiul utilizat pentru practicarea
agriculturii („problema trupului de moşie”), la suprafaţa locuită („vatra
satului”) şi la propriile sale alcătuiri sociale.
Satele „se aşază” nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi în
raport de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le îndepli-
nească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul „moşiei”, din
raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului în
tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor destinate culturii plan-
telor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai târziu, tot din raţiuni economice,
dar impus de către latifundiarii laici sau eclesiaşti unor ţărani. În majo-
ritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau
mutate după voia stăpânilor de pământ, păşuni, păduri etc. În epoca
regulamentară şi, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, dată
fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la siste-
matizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în
satele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de
autorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a
locuinţelor, pe măsură ce ne depărtăm de epocile vechi, se ajunge la
constituirea de noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau
a autorităţilor vremurilor respective.
O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi structurii
aşezărilor rurale româneşti relevă situaţia că satele risipite şi satele
răsfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate româneşti. Preponderent, ele
sunt situate în zonele de munte şi sub munte. În aceste sate au trăit cei mai
mulţi ţărani moşneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populaţia
care s-a aşezat la câmpie. Există şi aşa-zisele sate răsfirate ,care sunt
formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de
altă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între aceste
două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambele
fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc al
înălţimilor. Spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care,
233
în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile aşezate una lângă alta,
cu tendinţe spre aglomerare.Tipologia satelor este determinată de factori
fizici, dar, de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct
de vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe
munţi şi coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul
apelor; multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici,
în care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe care se înşiră, în ramuri
sau radiar, gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti:
rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de
colonizare, satele de şes sau cele situate de-a lungul văilor. În ansamblu,
distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă că la munte predomină
satele risipite; în zonele colinare cele răsfirate, iar la şes şi în câmpie
satele adunate, compacte.
2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.
„Oraşul românesc” ca produs autohton. Habitatul, în contextul dezvol-
tării culturii materiale şi spirituale, al diversificării structurilor şi rapor-
turilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţe
umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea
edilitară cu noi construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine
înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi schimbă înfăţişarea generală
şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu apariţia unor noi preo-
cupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a întrebu-
inţării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente şi manifestări ale
populaţiei etc. Este, în fond, un proces lent sau mai rapid de trecere a unor
aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană.
Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi a
celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială,
integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorba
de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele
dintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren, anume
oraşele, corespunzând vieţii industriale, comerciale, administrative cen-
trale, satele, corespunzând vieţii agrare, şi stâne, corespunzând vieţii
păstoreşti din timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit).
Sub forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească”
(D. Gusti, 1968, p. 273).
Oraşul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esenţă, „o
formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de locui-
tori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune ocupaţională şi
specializare a serviciilor”; reglementare instituţională a raporturilor so-
234
ciale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături „de intercunoaştere
redusă”; comportamente şi cultură eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu).
Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi pro-
cesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a oraşelor. În
linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în
procesele de edificare a aşezărilor urbane. Între acestea se numără:
a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti fără
a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate.
b) Constituirea oraşelor prin aglomerarea satelor.
c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin sepa-
rarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a ora-
şelor constă în desprinderea şi „roirea” unor elemente componente dintr-un
oraş deja constituit.
d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii umane
de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze
mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasigeneralizat în epoca
apariţiei oraşelor medievale.
În spaţiul sud-est european, existenţa oraşelor este o realitate eco-
nomică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continuitatea
lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă,
în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţită prezenţa mai
puţin. În decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au diferenţiat, fie
datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor
condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat existenţa.
Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume „coloratură”
habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele de urbanizare
înregistrate în vestul continentului.
X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I).

EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM
1. Dominanta agrară a structurilor sociale. Importanţa care se
acordă în curs obştii săteşti şi, deopotrivă, evoluţiei raporturilor de pro-
prietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor şi proceselor sociale
are în vedere preponderenţa ţărănimii în componentele societăţii româ-
neşti, care este însă serios amendată în epoca comunistă, ca efect al
industrializării intensive.
235
Preponderenţa ţărănimii în structura ocupaţională şi socială impri-
mă un pregnant caracter agrar evoluţiei societăţii româneşti, al cărei trend
spre modernitate este lent, cu tendinţe de accelerare la începutul acestui
secol şi, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai
preponderenţei elementelor agrare, ci şi statutului de societate dependentă
pe care o are, din nefericire, societatea românească, vreme de peste un
mileniu.
Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi se
menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului trecut. Ea este
specifică nu numai spaţiului românesc, ci şi întregului perimetru care, mai
târziu, după cum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa
agrară”.
Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate care
transpare de la primele documente scrise şi, evident, ea este anterioară
mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în perioade lungi de după
acestea, ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şi puternic,
răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub numele de
răzeşi, în Moldova, sau de moşneni şi megieşi, în Ţara Românească. Cu
timpul, însă, ţărănimea liberă se diminuează, căzând în dependenţa
feudalilor români sau străini.
Ţărănimea dependentă , la începuturile Evului Mediu, alcătuia un
strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe măsură
ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a căror
rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În Ţara Românească şi
Moldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub numele de rumâni şi,
respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii,
loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau lipsiţi de orice proprietate, dar
aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul).
Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, care
generează competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extinderea
propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii ), începând
cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând vreme de
secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr
restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense suprafeţe de
pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti sau mănăstireşti.
„Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea
societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spre
modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o
minoritate, care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de o
236
existenţă îmbelşugată, şi o majoritate, care avea o existenţă precară sub
raportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale.
Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din
agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii, îndeo-
sebi în epoca modernă şi contemporană (reforme sau legiuiri agrare), fără
a le diminua meritele şi importanţa lor intrinsecă, n-au dat unei probleme
atât de acute, cum a fost problema agrar-ţărănească, decât rezolvări
limitate. În felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceea
ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţărăneşti în
structura societăţii româneşti până în epoca comunistă.
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”. Întregul set de
probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile rurale
şi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun:
distribuţia suprafeţelor cultivabile, a păşunilor, a terenurilor pentru
locuinţe şi a pădurilor.
Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cu
care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au
constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele co-
munităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei pământului,
apreciat drept marfă, şi, deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri de
rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au
progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societăţilor dezvoltate. Cele
care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins
s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, de
îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-sociale.
Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca şi mai
târziu, sunt dominate de manifestarea unor tendinţe, care se accentuează
progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe prin-
cipiile obştii săteşti şi creşterea celor care devin dependente; b) sporirea
domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să deţină mari suprafeţe de
pământ şi zeci de sate; c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente
faţă de marii proprietari de pământ şi domnie; d) stratificarea mai ac-
centuată a ţărănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatea
românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă şi o majoritate să-
răcită sau în curs de sărăcire; e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor
(boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice şi financiare tot
mai apăsătoare (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familii
din Transilvania se refugiază în Moldova şi Ţara Românească);
f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale, care degene-
237
rează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de anvergură, ce antre-
nează mase importante ale populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestări
în cadrul elitelor politice, care denotă conştientizarea pericolului radicali-
zării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixarea
sarcinilor economico-financiare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea le-
gării de pământ a sătenilor etc.).
Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare din
România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă,
comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româneşti care
rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative începând cu 1878
(împroprietărirea „însurăţeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare a
regimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani,
pe de o parte, şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.
Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează socie-
tatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominaţiei
străine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea
deplinei demnităţi naţionale.
Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au
avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei po-
zitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa în conti-
nuare a peste o jumătate de milion de capi de familie care n-au fost
împroprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selec-
ţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor
agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc., au fost alţi factori care au
grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.
În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuia să dispară
printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949)
prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se deschid, astfel,
un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din România, precum şi un
tip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent.
XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II).

ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLTĂRII MODERNE
1. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta burgheză a
structurii sociale. Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transfor-
matoare, care defineşte parţial sau global sensul, ca şi natura evoluţiei
societăţii româneşti, este condiţionată de dezvoltarea problemei naţionale
care generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca nivel şi
238
complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor al
metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă,
ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de
procese care acţionează în afara unor segmente sociale.
Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale
specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate aflându-se sub
presiunea aceloraşi factori de convergenţă.
Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre
procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româneşti mo-
derne: industrializarea. Timid conturată în prima jumătate a secolului tre-
cut, industrializarea se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de
veac, fiind urmată de crearea bazelor industriei maşiniste moderne româ-
neşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul „migrării”
unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban, şi orăşenizarea
acesteia, determinând o substanţializare progresivă a procesului de
urbanizare.
În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarea
raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii supra-
feţe latifundiare în favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii de tip bur-
ghez, aparţinând producătorilor liberi. Ambele procese conduc la schim-
bări în stratificarea socială, ca şi în raporturile sociale.
Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numai
„derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pulsativ în
acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul implementării
raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare a
sistemului instituţional şi de reglementările administrativ-juridice ale
aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii determinante în
definitivarea caracterului burghez al societăţii româneşti.
Era firesc ca, în împrejurările schimbării stratificării sociale, să
asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau
aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie.
Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă de
mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o reprezintă
„regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale din cadrul
societăţii româneşti care traversează această perioadă istorică este general
antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre păturile superpuse,
dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţărănime, cu tendinţe de
apropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor
existenţiale.
239
Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul
structurilor sale a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase
şi categorii sociale. Procesul sărăciei a fost un însoţitor inevitabil.
Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti au condus la
modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor acţiunii sociale, ca
„agent” transformator. Sensul acţiunii sociale, în viziunea claselor domi-
nante, înseamnă consolidarea structurilor burgheze ale statului modern
român; în concepţia maselor, „schimbarea” socială presupune crearea
unui cadru de manifestare a capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi
de echitate socială şi democraţie politică autentică; o dată cu apariţia
mişcării muncitoreşti se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii” burgheze
cu „ordinea” socialistă. De aici şi mijloacele de acţiune modificate – greve
(agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări
ş.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşte-
şugarilor urbani).
La nivelul suprastructurii instituţionale, procesul de modernizare şi
adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat institu-
ţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şi reguli
precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de funcţionare, corelat
cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup.
În sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată ca un
alt important proces al acestei epoci, care se exprimă, fie la nivelul
grupului social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). La nivel
grupal, se constată două direcţii bine conturate: apropierea unor grupuri
de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănimea, muncitorimea, burghezia) şi
distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilor sociale (moşieri-
mea, nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţei lor sociale la legile
progresului le periferializează treptat, apropiind momentul dezagregării
lor ca structuri sociale. La nivel societal, conştiinţa socială se află în
impact cu înnoirile burgheze, suferind transformări sensibile. De la
conştiinţa de masă (socială) de tip feudal („încorsetat” de un complicat
sistem de dependenţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi
ignoranţă) se ajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză,
în care primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de
organizare, de conştiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti de esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de
constrângerile feudale a însemnat practic eliminarea obstacolelor din
calea progresului burghez, a transformării integrale a societăţii româneşti
şi, deopotrivă, alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine
240
articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealului
naţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei
naţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă.
Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918. România Mare era un
ideal împlinit, dar şi o chemare la concordie şi muncă încordată, la
demnitate şi echitate socială, la respect faţă de alte state pentru a fi ea
însăşi respectată, la gândire politică vizionară, pentru scrutarea viitorului.
Într-o măsură adecvată, cu date şi informaţii consistente, comentate
şi analizate într-o viziune integratoare, în curs se acordă atenţia cuvenită
fiecărui aspect semnalat anterior.
XII. SOCIETATE – NAŢIUNE

1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea. Defi-
nirea societăţii şi a naţiunii, precum şi precizarea distincţiei dintre acestea
sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei unei comunităţi
umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi sensuri care li se
atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă considerabil de cea
sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de aspectele teoretice.
Pentru aceştia din urmă, cele două concepte au un pregnant caracter ope-
raţional conferit de propriile demersuri, care evită abstractizările, concen-
trându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete, cu încărcătură socială,
politică, economică etc. În orizontul istoriei sociale, însă, cunoaşterea
contribuţiilor sociologiei la clarificarea unor aspecte referitoare la inter-
pretarea şi utilizarea celor două concepte este foarte importantă.
Interpretările date celor două concepte, în perspectivă istorică şi
sociologică, aşa cum se regăsesc la diverşi autori, precum şi analizarea
acestora sunt importante în discernerea corectă a evoluţiei atât a societăţii,
cât şi a naţiunii române.
Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi deopo-
trivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuţii esenţiale şi
valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociologice de la
Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau imaginar. Ea este
o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime, ce „poartă legături
adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele poporului care o
compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cu viaţa psihică a indi-
vizilor în viaţă”. Naţiunea – demonstrează Gusti – este, deci, „o creaţie
sintetică voluntară, o unitate socială, cu motivare cosmică, biologică şi
psihologică şi cu manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic,
241
juridic şi politic, care formează cultura naţională”. Nu poate fi separată de
substratul ei etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale
specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice. Între naţiune şi
teritoriu există o profundă relaţie”. Desigur, extensia teritorială are mai
puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă
pentru dezvoltarea naţiunii. Factorii naturali şi istorici au, de asemenea,
influenţă asupra unei comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă
demersului naţiunii este statul naţional, „care reprezintă mijlocul de
păstrare şi dezvoltare integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire”
(D. Gusti).
2. Problema naţională – problemă socială primordială. Perspec-
tive şi împliniri ale idealului naţional. Statul naţional-unitar. Populaţiile
din spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaşte de timpuriu
servituţile regimurilor de dominaţie impuse de etniile prădalnice sau de
imperiile învecinate. Din acest punct de vedere, destinul lor istoric este
asemănător. Dominaţia străină a generat nu numai subdezvoltare şi
sărăcie; ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv,
se amplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconciliabil.
Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema naţională, ca
problemă socială fundamentală, de soluţionarea ei favorabilă depinzând
toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprie-
tăţii agrare, sărăcia etc.
Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european, înre-
gistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum înregistrează şi reacţii
antiimperiale, care o plasează în avanscena acestui areal european. Supor-
tul esenţial al reacţiilor antidominatorii, care dobândesc treptat trăsăturile
unei mişcări de eliberare naţională, îl constituie conştiinţa unităţii de
origine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei româneşti, care origi-
nează conştiinţa de neam şi identitatea naţională. „Naţionalizarea” tim-
purie a structurilor româneşti (în înţeles gustian) este referenţialul fondării
ideologiei daco-româniste şi apoi a ideologiei naţionale, ca ferment
mobilizator şi incitator la acţiune politică, diplomatică şi militară, pentru
eliminarea barierelor constrângătoare ale dominaţiei străine şi realizarea
unităţii naţional-statale.
Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spre
modernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi, deopo-
trivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de imperialii
dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea românească
amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şi îi conferă o forţă
242
suplimentară. În acest context, momente relevante ale acţiunilor ante-
rioare antiimperiale şi manifestările care converg spre cristalizarea ideo-
logiei naţionale (Unirea Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul, la
1600, scrierile cronicarilor, efortul cultural şi ideologic al Şcolii ardelene,
Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei la 1859, obţinerea independenţei de
stat de către statul român modern, conferă un substrat pragmatic
demersurilor spre unitate naţional-statală, care se desăvârşeşte în 1918.
1. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
2. Nicolae Radu, Carmen Furtună ş.a., Prefaceri socio-umane în România
secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea
postcomunistă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
1996.
3. C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, studiu economico-social al proble-
mei noastre agrare, în Opere complete, vol. 4, Editura Politică,
Bucureşti, 1977.
4. Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1968, p.47, 213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383, 416, 469.
5. Traian Herseni, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
243
ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ
Lector univ. drd. CLAUDIA BURUIANĂ
OBIECTIVE
Obiectivul disciplinei este cunoaşterea de către studenţi a culturilor

în diversitatea lor, a specificului cunaoşterii antropologice. Antropo-
logia culturală şi socială este preocupată de om ca fiinţă integrată
culturii sale (societăţii/grupului său). Cultura este un concept central
al antropologiei culturale.
I. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI CULTURALE. SPECIFICUL

CUNOAŞTERII ANTROPOLOGICE
Prima parte a cursului urmăreşte să contureze specificul
cunoaşterii antropologice, locul antropologiei culturale în ştiinţele
despre om, raportul antropologiei culturale cu celelalte ştiinţe socio-
uman, metodele de cercetare. Antropologia culturală are ca obiect de
studiu omul: ce anume diferenţiază atunci antropologia de psihologie,
sociologie, sociobiologie, istorie, istoria religiilor? Obiectul antropolo-
giei culturale îl constituie cultura şi omul integrat culturii sale,
grupului său.
Acest obiect a cunoscut o permanentă schimbare. Contextul
naşterii antropologiei ca ştiinţă a făcut ca obiectul antropologiei să fie
iniţial alte culturi (decât cea proprie cercetătorului – se mai spune
uneori că antropologia s-a născut ca ştiinţă a Occidentului despre alte
culturi, neoccidentale); ulterior, antropologii au trecut de la studierea
unor comunităţi arhaice, „exotice” la societăţi mai apropiate lor în
timp şi spaţiu – cum ar fi oraşul contemporan occidental; a apărut nu
numai o anthropology at home occidentală, ci şi o antropologie a
nativilor despre ei înşişi. De exemplu, în antropologia americană se
trece de la interesul pentru populaţiile indigene ale Vestului
îndepărtat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la studierea grupurilor de
gang, a grupurilor deviante etc. din metropola urbană americană în
cadrul Şcolii de la Chicago la începutul secolului al XX-lea. Obiectul
de studiu al antropologiei culturale se extinde acum la mozaicul vieţii
244
din marile oraşe: minorităţi etnice, religioase naţionale, ghetouri.
Avem de-a face cu acest proces de extensie a obiectului de studiu de la
culturile exotice la anthropology at home şi în Europa: în Franţa apar
lucrări consacrate bandelor de tineri sau de imigranţi, ori diferitelor
categorii de excluşi sau fenomenului fanilor unui star ori ai unei
echipe de fotbal. În antropologia britanică apar cercetări despre
grupuri de tineri de tipul skinheads.
Cu toate acestea, antropologia culturală rămâne în cadrul
proiectului său iniţial: acela de a descoperi – sub diversitatea
societăţilor omeneşti – ceea ce este propriu umanităţii omului. Altfel
spus, deşi tribul arhaic şi familia din societăţile (post)industrializate,
contemporane nouă, sunt obiecte de studiu atât de diferite, această
extindere a obiectului antropologiei constituie traiectul ei firesc:
antropologia se „generalizează” – cum spunea recent un antropolog
elveţian – la „ansamblul situaţiilor sociale şi culturale constitutive
genului uman.”
Cunoaşterea antropologică se construieşte, aşadar, tocmai în
mijlocul acestei tensiuni între marea diversitate a societăţilor omeneş-
ti şi ceea ce constituie atributele universale ale umanităţii omului.
Există un număr foarte mare de definiţii date culturii – în diferite
discipline şi arii lingvistice. Puşi în faţa acestei probleme, a definirii
cât mai precise a termenului considerat central în antropologia
culturală, Kroeber şi Kluckhohn au încercat o clasificare a acestor
definiţii. Ei au stabilit astfel că definiţia cea mai aproapiată de sensul
antropologic al culturii este cea dată de sir Edward Tylor în 1871 în
lucrarea Primitive Culture; aceasta poate fi considerată un punct de
pornire în toate încercările ulterioare de definire a culturii: „Cultura
sau civilizaţia, considerate în sens larg, etnografic, sunt acel tot
complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea,
obiceiurile şi orice alte aptitudini şi obişnuinţe dobândite de om ca
membru al societăţii.”
Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate în această
definiţie a lui Tylor, constatăm că, într-adevăr, ea subliniază:
●ideea de cultură ca „tot”, ca întreg organizat (whole complex);
●elementele cele mai importante care organizează o societate:
legea, morala, credinţele, cunoaşterea etc;
●ideea de om ca fiinţă culturală (membru al unei culturi,
societăţi, grup);
●ideea de cultură ca o cunoaştere transmisibilă.
245
Este dificil totuşi de stabilit, în această definiţie a lui Tylor, de la
1871, un început al construcţiei sensului antropologic al termenului de
cultură, câtă vreme regăsim în spatele ei o întreagă tradiţie de gândire,
după cum remarca de curând R. Williams – care stabileşte filiaţia prin
care definiţia lui Tylor se înscrie în tradiţia filosofiei germane,
îndeosebi a gândirii lui Herder, care la 1776 vorbea şi el despre
popoare ca formând „un întreg tablou viu de moduri de viaţă,
obişnuinţe, dorinţe…etc”; altfel spus, ceea ce distinge popoarele nu
poate fi surprins într-o formulă verbală simplă şi de aceea avem
nevoie de o sintagmă ca: „un întreg tablou viu de moduri de viaţă,
aptitudini, dorinţe…”. Observăm că avem de-a face încă la 1776 cu
folosirea termenului popoare în sensul în care antropologia va vorbi la
începutul secolului XX despre culturi – motiv pentru care ar trebui,
mai degrabă, să considerăm celebra definiţie a lui Tylor ca făcând
parte din această tradiţie de gândire, decât ca anticipare a sensului
antropologic al culturii.
De ce discutăm despre un sens antropologic al noţiunii de
cultură? Pentru că există şi un sens nu neapărat non-antropologic, ci
mai restrâns, care include doar creaţiile cultural-literar-artistice-
ştiinţifice; în acest sens se spune despre cineva că este „cult”, erudit,
„un munte de cultură” etc. (ştie foarte multe într-un domeniu, are
mulţi ani de studii, este un specialist etc.). În sens antropologic, şi
indivizii care nu au nici un fel de studii sau chiar nu ştiu să scrie şi să
citească, au o cultură: aceea a grupului ai cărui membri sunt, de la care
au învăţat să supravieţuiască (cules, vânat, cultivat plante, crescut
animale etc. – în comunitatea arhaică sau a circula cu metroul, a
cumpăra într-un supermarket – în comunitatea urbană), adică tot ceea
ce este necesar pentru a se adapta unui mediu natural şi social dat.
Cazurile limită în care un copil este pierdut şi este adoptat de o
colectivitate de animale arată cât de importante sunt grupul şi
interacţiunea socială pentru ceea ce devine ulterior individul: crescut
în colectivităţi de animale, copilul învaţă ceea ce este necesar pentru a
face faţă unui mediu de viaţă natural – să culeagă, să vâneze, să se
apere, să lupte –, dar modul său de a comunica se va limita la strigăte
nearticulate, rămânându-i inaccesibile formele de comunicare simboli-
că, modelarea unei atitudini în faţa vieţii şi a morţii prin mit, religie
etc. Prin naştere, omul devine un membru al speciei, dar nu devine
încă om.
246
Încercaţi acest exerciţiu atunci când aveţi ocazia: întâlniţi o
persoană care nu are studii. Discutaţi despre ceea ce a ţinut foarte mult
să transmită copiilor şi nepoţilor. Veţi afla că „ştie” şi transmite
urmaşilor săi foarte multe lucruri: cum să se poarte, cum să salute,
cum să-şi aleagă partenerul de viaţă, cum se numesc anumite stele şi
constelaţii sau diverse plante şi pentru ce leacuri sunt bune, cum să
hrănească animalele, când se ară sau seamănă sau ce lucrări se încep
după Sf. Gheorghe, când se lucrează şi în ce zile nu e bine să lucrezi,
când nu se fac nunţi, sub ce sancţiune etc. etc.
Omul devine om asimilând cultura grupului său, cunoaşterea pe
care grupul său a sintetizat-o şi transmis-o cu fiecare generaţie;
asimilarea culturii de fiecare membru al grupului se numeşte
enculturaţie.
Sensul antropologic al culturii este plural şi relativistic: vorbim
despre culturi, lumea este împărţită în culturi diferite. Orice persoană
umană este produsul unei culturi, în care a trăit, iar diferenţele dintre
oameni se explică prin diferenţele dintre culturile în care au trăit, mai
mult decât prin diferenţele de rasă, de bagajul sau zestrea biologică –
idee subliniată încă de Franz Boas, care recomanda la sfârşitul
secolului al XIX-lea să nu mai folosim termenul de rase – diferenţele
biologice nu sunt esenţiale, constituţia biologică a fiinţelor umane este
relativ unitară, aparţinem sub acest aspect unei aceleiaşi specii –, ci ar
fi mai potrivit să folosim termenul de culturi – sub acest aspect
suntem mai degrabă diferiţi. În istoria conceptului antropologic de
cultură, momentul „Boas” este considerat foarte important.
Antropologia se ocupă de studierea diversităţii culturale pentru a
ajunge la o teorie a umanităţii ca întreg. Dar cum pot fi cunoscute alte
culturi? Care sunt principiile cunoaşterii antropologice, regulile de
inserare a antropologului într-o altă cultură decât a sa, metodele de
cercetare ? De ce antropologia are ca metodă etalon observaţia
participantă?
Cunoaşterea antropologică are ca punct de pornire „mirarea
antropologică”, curiozitatea faţă de o altă cultură, faţă de un alt mod
de viaţă decât cel propriu cercetătorului. Primele date despre alte
culturi nu aparţin unor antropologi, ci unor misionari sau călători, ale
căror jurnale de călătorie ajung să fie citite de savanţii „de cabinet”
din metropolă; apare ideea organizării de muzee, având drept scop
înregistrarea – mai precisă decât o făceau amatorii – a faptelor şi
obiectelor culturale ale arhaicilor („primitivilor”). Clyde Kluckhohn a
247
avut ocazia să cunoască de tânăr limba şi obiceiurile indienilor
navaho, fiind trimis de părinţi la o fermă din New Mexico, în
vecinătatea unei rezervaţii. După ce studiază la Viena – prilej cu care
descoperă psihanaliza –, întors în SUA, va face o strălucită carieră
universitară la Harvard. În perioada 1936-1948, Kluckhohn iniţiază un
teren antropologic de tip nou: pe termen lung, intensiv, interdisciplinar
la care participă nu doar antropologi, ci şi psihologi clinicieni, alţi
specialişti din ştiinţele socioumane; interesant de menţionat, în treacăt,
exact în aceeaşi perioadă se derulau în România terenuri după o
metodologie asemănătoare în cadrul Şcolii lui Dimitrie Gusti;
Kluckhohn va studia chiar comunităţile navaho, ajungând autor al
unor lucrări celebre bazate pe acest tip de cunoaştere directă: Navaho
Witchcraft (1944), The Navaho Individual and his Development (1947),
Navaho Classification and His Development (1938), Navaho Chant
Practice (1940).
Să observăm că dacă primii antropologi erau antropologi de
cabinet, ulterior antropologia va deveni fundamental o disciplină de
teren. A defini terenul antropologic este însă dificil, întrucât există
probabil tot atâtea forme sau tipuri de terenuri antropologice câţi
antropologi, proiecte sau contexte în care au fost iniţiate cercetări de
teren există. De exemplu, în 1970, Jean Briggs petrece 17 luni cu un
grup de inuiţi din Canada, departe de civilizaţie, în condiţii de izolare
şi dependenţă totală de grup, în 1991 M. Young şi-a făcut terenul în
cadrul poliţiei din Newcastle, M. Carrithers a stat trei ani în Sri Lanka
etc. Cum ar trebui deci să fie un teren antropologic? Există câteva
exigenţe sau precondiţii generale: cercetătorul trebuie să aibă
capacitatea de a depăşi dificultăţile interacţiunii cu o altă cultură decât
a sa; terenul să dureze cel puţin doi ani; să înveţe limba grupului
cercetat (instrument fără de care nu ar putea să interacţioneze direct cu
membrii grupului, ci ar avea nevoie de un interpret).
Considerat fondator al antropologiei moderne de teren,
Bronislaw Malinowski a publicat în 1920 Argonauţii din Pacificul de
Vest – care nu este doar o lucrare despre această populaţie, ci şi o
prezentare a propriului teren, a dificultăţilor de interacţiona, de a se
integra şi de a rezista o perioadă mai îndelungată printre membrii unei
alte culturi, străină antropologului. În această lucrare sunt deja
conturate aceste exigenţe ale muncii de teren: cercetătorul petrece mai
mulţi ani printre membrii culturii studiate, învaţă limba, participă,
observă, înregistrează orice document despre orice aspect al vieţii
248
societăţii studiate. Odată ce reuşeşte să se stabilească în satul
indigenilor, cercetătorul trebuie să „alcătuiască un plan clar şi coerent
al structurii sociale şi să degajeze din încâlceala faptelor legile şi
normele tuturor fenomenelor culturale”(B. Malinowski, Argonauts of
the Western Pacific. An Account of Native Enterprise and Adventure
in the Arhipelagoes of Melanesian New Guineea, 1922). Adesea se
practică o suprapunere categorială între „teren” şi „observaţie
participantă”, considerată metoda etalon a antropologiei culturale.
Participarea este considerată o formă superioară de observaţie –
antropologul de teren „învaţă” de fapt cultura pe care o studiază –
aceasta este cunoaşterea directă, informaţia de primă mână asupra
căreia reflectează şi teoretizează într-un moment ulterior.
II. CURENTE, ŞCOLI, REPREZENTANŢI

Partea a doua a cursului prezintă în cuprinsul a cinci prelegeri
istoria antropologiei de la naşterea sa până la apariţia şcolilor
naţionale (Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania), curentele
principale (evoluţionism, difuzionism, funcţionalism, culturalism,
structuralism, antropologie fenomenologică, antropologia interpreta-
tivă, antropologia simbolică) şi cei mai de seamă reprezentanţi.
Această trecere, poate prea rapidă prin istoria disciplinei, este
compensată de reluarea, în prelegerile următoare – consacrate temelor
fondatoare ale antropologiei culturale – a principalelor lucrări devenite
clasice pentru fiecare temă în parte, punctând de fiecare dată
semnificaţia unei lucrări sau a alteia pentru construcţia teoretică în
antropologie. Oricât s-ar dezvolta azi o ştiinţă globală a religiei –
religiologia – nu se va putea dezbate problema definirii religiei fără
lucrarea din 1912 a lui Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii
religioase, în care se introduce deja distincţia dintre sfera sacrului şi
sfera profanului. Paradigmele consacrate trebuie înţelese în toate
nuanţele lor. De exemplu, în perioada naşterii antropologiei ca ştiinţă,
evoluţionismul a fost curentul dominant în câmpul ştiinţelor
socioumane. Teoriile evoluţioniste pun accent pe similitudini în
detrimentul diferenţelor, pe noţiunea de progres continuu în istoria
culturilor, pe noţiunea de evoluţie lineară a umanităţii; umanitatea este
considerată ca fiind esenţial una, iar diferenţele, diversitatea sunt
considerate ca manifestări conjuncturale şi istorice; etapele prin care
trec culturile de la stadiul „primitiv” la stadiul „final”, cel „civilizat”
249
sunt aceleaşi (stadiul final fiind în această viziune modelul culturii
occidentale moderne). Toate aceste „premise” ale evoluţionismului
sunt amendabile şi astăzi pot fi considerate depăşite, dar evoluţio-
nismul rămâne o etapă importantă pentru cunoaşterea antropologică.
Frazer, Maxwell au fost evoluţionişti, iar Durkheim poate fi considerat
şi el un evoluţionist moderat. Reacţiile faţă de evoluţionism au
generat curente noi în antropologie: şcoala culturalistă americană
„Personalitate şi cultură” – care va pune accentul pe diversitate,
considerând că fiecare cultură trebuie tratată în funcţie de
specificitatea sa, culturile fiind entităţi ireductibile, unitatea genului
uman fiind dată de posibilitatea societăţii umane de a se diferenţia
cultural la infinit.
III. MARILE DOMENII DE CERCETARE ALE

ANTROPOLOGIEI CULTURALE ŞI SOCIALE
Marile domenii sau „obiecte” de studiu asupra cărora antropo-
logia s-a aplecat cu predilecţie de la constituirea sa ca ştiinţă sunt
abordate din perspectiva curentelor consacrate în antropologie: evolu-
ţionism, difuzionism, invenţionism, funcţionalism, structuralism, post-
structuralism, antropologie interpretativă, fenomenologie antropologi-
că etc. Studenţii pot urmări astfel modul cum a „crescut” cunoaşterea
antropologică în abordarea mitului, religiei, rudeniei etc., dar şi eşecul
oricărei tentative de a explica fenomenele sociale şi diversitatea
societăţilor pe baza relaţiei de opoziţie dintre gândirea simbolică şi
gândirea raţională şi dintre societatea primitivă şi societăţile moderne.
Temelor centrale ale disciplinei le sunt rezervate cinci prelegeri,
organizate astfel:
● Mituri, rituri, ceremonii, sărbători;
● Religia, sisteme de interdicţii (tabu), sisteme de clasificare
(totem) ;
● Sisteme de schimb simbolic. Darul. Sacrificiul. Rudenia;
● Sisteme ale eficacităţii simbolice. Magia. Mana. Vrăjitoria.
Şamanismul ;
● Teme actuale ale antropologiei culturale şi sociale. Localizare
şi globalizare. Identitate şi identitate etnică. Naţiune şi naţionalism.
Viziuni tradiţionale asupra lumii versus viziuni stereotipizate asupra
lumii. Antropologia aplicată.
250
Pentru a ilustra modul de abordare – trecerea unei teme prin
toate curentele care au abordat-o, ne oprim în această prezentare
sintetică asupra unor teme privilegiate ale antropologiei culturale şi
sociale, încă de la apariţia sa ca ştiinţă: mitul, religia, sistemele de
interdicţii. Studiul miturilor, religiei, riturilor, tabuurilor, al tuturor
reprezentărilor şi actelor simbolice ocupă un loc aparte în antropologia
culturală şi socială. Dacă simbolul – cum spune Ernest Cassirer – ne
apare ca un „sesam al lumii culturale” şi dacă putem defini cultura ca
fiind „ordinea simbolică a lumii” (viziunea asupra lumii – la Ion
Ionică în cadrul Şcolii de la Bucureşti), descifrarea semnificaţiilor pe
care le au lumile simbolice este calea de acces spre înţelegerea
culturilor şi totodată spre acele elemente culturale care fac posibilă
ordinea într-o societate.
1. Mitul
Mitul a constituit o preocupare constantă a antropologiei
culturale de la începuturile sale. Un bogat material etnologic despre
mituri a permis compararea acestora. S-a observat că, în ciuda marii
diversităţi a miturilor, există teme şi motive mitice comune, a căror
recurenţă le-ar putea impune ca „universale” (Frazer considera
fecunditatea un mit generalizat). Miturile nu sunt însă, pentru
antropolog, doar povestiri despre originea lumii, a fenomenelor naturii
şi a omului (aşa cum consideră filologii, de pildă). Mai mult decât o
„poveste”, mitul conţine şi cultivă într-o societate atitudini,
ataşamentele general împărtăşite. Mitul nu este nici o fabulaţie (o falsă
reprezentare a lumii), absurdă în ultimă analiză. „Mytos” a fost
considerat multă vreme ca opus lui „logos” (raţiunii). În analizele lui
Claude Levi-Strauss ni se relevă, dimpotrivă, că mitul transmite nu
doar viziunea despre lume comună grupului (având deci funcţia de a
uni grupul prin reprezentările colective şi soluţiile pe care le oferă la
problemele omului), ci, mai mult decât atât, legile de funcţionare ale
gândirii. Şi gândirea mitică şi gândirea modernă recurg la aceleaşi
operaţii logice şi reguli de combinare: opoziţii, inversiuni, substituţii,
multiplicare etc.
Tot ceea ce trebuie să facă omul, toate actele prescrise de rit se
întemeiază pe mit. Mitul descrie situaţia exemplară şi actele
exemplare săvârşite de zei şi recreate de rit în mod periodic(se
vorbeşte despre complexe mitico-rituale). În Sathapatha Brahmana
251
VII 2,1,4 apare expres formulată ideea: „Noi trebuie să facem ceea ce
zeii au făcut.” În toate culturile există serii întregi de acte prescrise şi
acte interzise deodată cu explicaţia că aşa au procedat în aceeaşi
situaţie sau „la început” zeul, eroul civilizator, strămoşul etc. Odihna
din timpul sărbătorii imită şi ea gestul primordial al lui Dumnezeu,
care s-a odihnit în a şaptea zi după ce a creat lumea şi omul, cum scrie
în Facerea (2,2): s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a făcut.
Şi în Noul Testament apare, în chiar cuvintele lui Iisus, ideea că întreg
mesajul său se referă la un exemplu ce trebuie urmat: „Că v-am dat
vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 15)
şi „Cel ce crede în mine va face şi el lucrurile pe care le fac
Eu…”(Ioan, 14, 12). Calendarul religios repetă toate actele Creaţiei.
Anul nou este renaşterea periodică a timpului, fiecare a şaptea zi este
destinată repaosului ritualic, ziua liturgică, lumea intră în fiecare a
şaptea zi în timpul sacru, care reactualizează viaţa şi răstignirea lui
Iisus. La fel stau lucrurile în toate culturile, în toate marile religii.
M. Eliade constată, aducând numeroase ilustrări, că la omul arhaic „nu
numai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană
îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă exact o acţiune
săvârşită la începutul timpurilor de un zeu, un erou sau un strămoş”
(Mitul eternei reîntoarceri, 1991, p.26).
Mitul a fost considerat multă vreme ca fiind suprapus ritului (în
general, toate abordările mitului până la Cl. Levi-Strauss). Mitul este
însă mai mult decât ritul (sau decât „reţeta” pentru rit), cum se
observă, de pildă, în mitul marii treceri, unde descrierea ceremoniei
funerare nu epuizează mitul; gândirea mitică trece „dincolo”, însoţeşte
mintea umană într-o ceremonie mitică, în prelungirea celei terestre,
mitul devenind astfel un instrument de cunoaştere: el are acces acolo
unde vederea obişnuită nu are, mitul „ştie” acolo unde, de pildă, ştiinţa
modernă nu are un răspuns (viaţa omului după moarte).
Miturile exprimă idei universale, categorii fundamentale ale
mentalului colectiv sau individual dintotdeauna, ceea ce invalidează
ipoteza existenţei unui mental prelogic – care ar fi caracteristic
societăţilor „primitive”; mitul pare să fie un „raţionament” care
însoţeşte, justifică, întemeiază un „comportament” şi deci nimic nu ne
îndreptăţeşte să considerăm gândirea mitică şi omul mitic iraţionale şi
total opuse omului modern (care ar fi „raţional”). La o legitimare a
actelor umane printr-un model extra-uman recurg atât primitivul, cât şi
modernul.
252
2. Religia. Antropologia religiei
Ştiinţa religiilor este mai veche şi mai amplă decât cercetările
propriu-zis antropologice. Antichitatea oferă o mare cantitate de date
referitoare la faptele religioase ale grecilor, romanilor şi ale popoa-
relor cu care aceştia au venit în contact şi o primă încercare de
comparaţie şi sistematizare; în Antichitate apar şi interpretările psiho-
logice – sociologice – filosofice ale religiei. Protagoras, în dialogul
Protagoras al lui Platon, spune despre omul religios: „Omul
participant la demnitate (datorită întrudirii cu zeii) a fost singura dintre
făpturi care i-a cinstit pe zei şi a început să le ridice altare şi statui”. Se
consideră că perioada patristică şi medievală nu cunoaşte studiul
obiectiv al faptului religios, tocmai pentru că acesta presupune „o
anumită distanţare faţă de religie”.
Perioada descoperirilor geografice (începând cu secolul XV)
acumulează date, informaţii, materiale referitoare la credinţele
religioase ale popoarelor colonizate), inaugurând o nouă etapă în
studiul religiilor, care poate fi considerată încheiată odată cu apariţia,
în secolul XIX, a ştiinţei moderne a religiilor.
Ştiinţa modernă a religiilor stă sub semnul unei duble emanci-
pări:
– faţă de filosofie, care punea în discuţie cu precădere
valabilitatea faptului religios;
– faţă de teologie, preocupată preponderent de argumentarea
validităţii acestor fapte religioase .
Vorbim despre o ştiinţă a religiilor în sensul a două tendinţe:
1) tendinţa de a pozitiva faptele religioase, descrierea lor ca
fapte observate şi explicate, sau ale căror manifestări vizibile pot fi
descrise şi explicate;
2) tendinţa de a considera faptul religios ca fapt cultural, ca şi
celelalte fapte culturale: limba, mitul, arta.
Primele abordări ştiinţifice ale religiei sunt marcate de o serie de
principii comune:
– ideea că religia este un produs cultural, o creaţie a omului într-o
anumită etapă a istoriei omenirii; ştiinţa şi raţiunea nu păreau dispuse
să accepte nici o realitate supranaturală;
– schema pozitivistă de interpretare a religiei este una tipic
evoluţionistă la începutul său, premisa sa de bază fiind aceea că religia
253
aparţine unui stadiu primitiv, mitic, fabulatoriu al istoriei omenirii, de
care aceasta se va emancipa ulterior;
– obsesia originii religiei (M. Eliade, Marc Bloch): toate teoriile
acestei prime etape a elaborărilor ştiinţifice asupra religiei caută un
moment prim al apariţiei religiilor.
Schema evolutivă aplicată atât istoriei culturii, cât şi religiei
aparţine lui H. Spencer. Iată cele mai importante principii evoluţio-
niste:
− dezvoltarea societăţii se supune unei aceleiaşi legi generale ;
− evoluţia presupune trecerea prin aceleaşi stadii ;
− evoluţia este lentă, dar constant progresivă.
În ciuda acestor principii dogmatice şi dovedite ulterior eronate,
etapa evoluţionistă a produs unele rezultate semnificative pentru
problematizarea ulterioară a religiei de către ştiinţa religiei, inclusiv de
către etnologie, antropologia culturală şi socială.
Max Müller este considerat întemeietor în ştiinţa modernă a
religiilor. În 1897 el pune bazele unei opere enciclopedice de texte
religioase The Sacred Books of the East. Lucrarea sa Mitologia
comparată, scrisă la numai 24 ani (1856), este considerată „actul de
naştere a ştiinţei religiilor”. În concepţia sa, în om există un simţ al
divinului şi ideea de infinitate. Omul nu se naşte cu acest simţ, ci îl
dobândeşte în contact cu realitatea sensibilă. Müller s-a ocupat
îndeosebi de religiile vedică şi greacă. Omul atribuie prin limbaj
calităţi lumii sensibile: strălucitorul, puternicul, apoi personifică şi
atribuie aceste calităţi: cerul, considerat iniţial locul infinitului, devine
ulterior divinitatea etc. Şi el consideră, ca toţi evoluţioniştii, că există
o formă primitivă a religiei pe care o identifică în Vede, unde există
mai mulţi zei, dar numai unul este considerat suprem.
Ed. B. Tylor, autorul cunoscutei lucrări Primitive Culture
(2 vol., Londra, 1871), considera animismul („credinţa în fiinţe
spirituale”) cea mai rudimentară formă de religie. Omul descoperă în
afara sa un principiu de acţiune diferit de al său. Visul, transa, moartea
conduc la ideea de suflet ca fiind altceva decât corpul. Apare ideea de
spirite ale morţilor, benefice/primejdioase; în ce priveşte transforma-
rea credinţelor religioase, Tylor considera că iniţial apar diferite forme
de politeism în cadrul cărora, prin ierarhizarea multiplelor zeităţi, se
ajunge la monoteism; animismul este astăzi depăşit, deşi în vremea lui
Tylor devenise un model de explicaţie pentru toate formele de religie
cunoscute.
254
Astăzi, toate presupoziţiile sale sunt invalidate radical:
− credinţa în spirite nu este universală ;
− monoteismul nu a apărut din politeism ;
− există şi credinţa într-o putere supremă, credinţa într-o Fiinţă
supremă ;
− chiar şi în culturile arhaice, religia este un fenomen mai
complex decât animismul.
J.G. Frazer, autorul foarte cunoscutei Creanga de aur (iniţial
apărută în 2 volume la Londra 1890; la a treia ediţie, între 1907-1913,
ajunge la 12 volume), considera că magia ar sta la originea religiilor.
Magia ar fi înrudită cu ştiinţa, căci presupune existenţa unor atitudini
identice ale vieţii psihice, ale intelectului uman. Frazer elaborează o
lege care seamănă cu legea lui Comte: omenirea trece de la magie la
religie, apoi la ştiinţă; când magia devine ineficientă în a controla
spiritele, se trece la religie. Hubert şi Mauss vor critica această teorie:
nu s-au descoperit societăţi care să nu fi avut vreodată religie şi deci să
fi avut într-o etapă anterioară doar magie – ele par să fi coexistat
dintotdeauna ca două componente străvechi ale viziunii omului asupra
lumii.
Creanga de aur, deşi depăşită ca teorie, este valabilă încă pentru
colecţia de fapte asupra religiei primitive.
Depăşirea problemei „originii”, odată cu lucrarea Formele
elementare ale vieţii religioase a lui E. Durkheim, a însemnat un real
progres în cunoaşterea religiei. „Nu există un moment anume în care
să fi apărut religia; aşadar, problema religiei nu trebuie să fie pusă în
sensul unui început absolut” (Formele elementare ale vieţii religioase,
1912). Există însă o formă ce poate fi considerată cea mai simplă a
religiei, cea totemică. Dacă definiţiile date religiei, anterior lui
E. Durkheim, se bazau pe noţiunea de supranatural, de „adevăr ocult”,
definiţia sa are un sens mai larg: există o ordine a sacrului, diferită de
cea a profanului, sacrul fiind superior profanului, sacrul şi profanul
fiind, aşadar, două niveluri ierarhizate ale realităţii, două lumi ce par
să nu aibă nimic în comun. Deosebirea dintre ele constă într-o
eterogenitate de natură – pentru a trece din profan în sacru este nevoie
de o totală transformare a individului, aceste două lumi fiind separate
prin tabu, prin sancţiuni severe. Dar şi fenomenele magice sunt
deosebite radical de cele profane. Ce separă, aşadar, magia de religie?
Biserica, o comunitate morală, o societate, deci o „totalitate de
credincioşi”, împărtăşind aceeaşi credinţă. Religia este un fapt
255
împărtăşit cu alţii, social. Magia nu. „Magicianul are doar clienţi, nu o
Biserică.” Cu aceste distincţii pe care le introduce, definiţia dată reli-
giei de E. Durkheim este foarte importantă, atât pentru antropologie,
cât şi pentru sociologie: religia este „un sistem de credinţe şi practici
legate de lucrurile sacre, adică separate, interzise; credinţe şi practici
ce unesc într-o singură comunitate morală, numită Biserică, pe toţi cei
care le acceptă” (p. 50, 58).
Weber accentuează legătura dintre tipul de organizare socială şi
cel religios, politic, economic. Aproape toate lucrările sale –
Sociologia religiei, Economie şi societate, Etica protestantă şi spiritul
capitalismului – conţin o problematică religioasă.
Analizele sale se focalizează pe: figura liderului charismatic,
persoana divină Iisus Hristos, virtuosul religios ascet, călugăr, sufit,
derviş. Carisma este o putere aparte prin care cel care o deţine îi poate
influenţa pe ceilalţi. Weber analizează şase sisteme religioase:
hinduism, budism, confucianism, iudaism, creştinism, islam.
Deşi analiza eticii protestante şi relaţia acesteia cu spiritul
capitalismului sunt contestate (vezi lucrarea lui Phipippe Besnard
Protestantisme et capitalisme, 1970), totuşi ideea că religia nu are
numai rolul de a genera ordinea, ci şi schimbarea, inovarea este
importantă.
După Weber, marile sisteme religioase propun, fiecare, o cale, o
„metodă de viaţă”: „O acţiune motivată magic sau religios este
orientată în constiutuţia sa primară spre această lume. Acţiunile
motivate magic sau religios trebuie îndeplinite „«ca să-ţi meargă bine
şi să trăieşti mult pe pământ» (…)”.
Aceste acţiuni sunt deci de tip raţional, înţelegând prin raţionale
acţiunile orientate de mijloace şi scopuri, care, aşadar, păstrează logica
şi regulile experienţei.
În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, „metoda de viaţă”
ascetă, sobră promovată de protestantism devine un factor favorabil
avântului capitalismului. Reforma este un moment important în
dezvoltarea Europei moderne, care însă nu poate explica totul. Calvin
a admis împrumutul cu dobândă, deşi Biblia condamna camăta, dar
asta nu face din el părintele capitalismului modern. Conducător al unui
oraş comercial în pragul falimentului, Calvin a încuviinţat o nouă
atitudine faţă de ban – ideea de „creştin activ”, slujind pe Dumnezeu şi
pe ai săi prin vocaţia sa.
256
Mentalitatea calculată, orientată spre profit este vectorul unei noi
atitudini, care, deşi motivată religios, are în fundal raţionalizarea vieţii
economice.
Omul este eliberat de vechiul blestem biblic ce apasă asupra
bogatului, asupra strângătorului de averi şi de bani. Un bun
comerciant nu era automat un creştin rău, dacă el urma o vocaţie. Ca şi
calvinismul, catolicismul a introdus, de asemenea, inovaţii menite să
simplifice practicarea îndatoririlor religioase pentru oamenii „vremurilor
noi”, ceea ce demonstrează apariţia, în zorii capitalismului, a unei noi
etici, care sprijină orientarea în viaţa de aici spre căutarea profitului.
Max Weber va căuta, de asemenea, să vadă şi în cazul altor
sisteme religioase care este morala economică a acestora şi în ce mod
poate să apară o nouă „mentalitate economică” (1915-1919: Morala
economică a marilor religii, eseu de sociologie religioasă comparată). În
aproape toate religiile, lucrurile pentru care se roagă credincioşii şi în
care speră sunt lucruri sau bunuri pământeşti: sănătate, o viaţă lungă,
bogăţiile. Numai tipul numit de Weber „virtuosul religios” aspiră la
bunuri de alt fel decât cele terestre: mântuirea, salvarea sufletului,
sfinţenia, dar nici acestea nu sunt totdeauna privilegiul exclusiv al
lumii de dincolo. De fapt, omul preocupat de mântuirea sa caută în
religie o orientare pentru viaţa sa de aici, o regulă de comportament
cotidian. Ideea de mântuire/salvare, prezentă în toate religiile, este
veche de când lumea. Dar şi interesele legate de lumea de aici sunt la
fel de prezente dintotdeauna: dorinţa de eliberare de suferinţă, de
foame, de moarte – în viziunea lui Weber acestea ar comanda în mod
direct acţiunea umană. În disputa sa împotriva călugăriei, Luther
revaloriza valoarea şi importanţa profesiei – „Beruf” nu exprimă doar
„starea (poziţia)”, ci şi vocaţia –, implementarea ei este o datorie care
trebuie realizată în această lume. Profesia este cea mai înaltă activitate
a creştinului. Prin munca sa, susţinea Calvin, omul slăveşte aici pe
pământ pe Dumnezeu. Omul lui Calvin este de o extremă eficienţă
socială. Reuşita în profesie este o stare de graţie. Munca îi înlătură
omului neliniştile metafizice, în sfera activităţilor sale el va obţine
graţia. El va reinvesti continuu profitul şi va consuma cu sobrietate,
căci trândăvia şi consumul sunt condamnabile şi atrag pierderea
graţiei. Acest ascetism, religios în motivaţiile sale iniţiale, este totuşi,
prin consecinţele practice, economic şi deci profan. Importanţa teoriei
lui Max Weber asupra religiei – deşi amendată în numeroase puncte
ale sale şi pasibilă de multe nuanţări – este dată de introducerea în
257
analiză a unor factori multipli ai cauzalităţii sociale şi de analiza
interacţiunii dintre atitudinea religioasă a omului şi atitudinea sa în
lume.
„Suntem fiinţe culturale – scria el – înzestrate cu capacitatea şi
voinţa de a lua o atitudine deliberată faţă de lume şi de a a-i da
semnificaţii”. Acţiunea umană se bazează pe sensul atribuit de actorii
sociali, de modul cum actorii interpretează situaţiile sociale, de
semnificaţiile pe care le acordă implicării lor în acţiunea socială.
Sensul acţiunilor este şi el rezultatul interacţiunii sociale. A înţelege
sensul cu care actorii învestesc acţiunile este cheia explicării lor.
Weber iniţiază o atitudine nouă a cercetătorului faţă de societăţile şi
culturile studiate: orientarea antipozitivistă, interpretativă în ştiinţele
socio-umane pune accent pe comprehensiunea, înţelegerea sensului
subiectiv al comportamentului uman.
Analizele sale vor fi decisive pentru dezvoltarea ulterioară a
antropologiei în Marea Britanie şi SUA. Curentul antropologiei
interpretative va acorda o atenţie deosebită Weltanschauung-ului
(viziunii asupra lumii); în cadrul acestui curent, C. Geertz, cel mai de
seamă reprezentant, avea să susţină că orice cultură dezvoltă o
coerenţă internă cu valoare cognitivă – viziunea simbolică asupra
lumii.
Metoda fenomenologică pune accent pe comprehensiunea
faptului religios; propriu acestei abordări este faptul că, „plecând de la
respectarea caracterului specific al acestuia, renunţă să-l explice prin
reducerea sa la orice alt tip de fenomen” (Velasco,1997). Religia poate
să îndeplinească o funcţie socială, dar cunoaşterea sa nu se poate
reduce la a studia acest aspect. Metoda fenomenologică este o cale de
acces spre lumea interioară a formelor materiale create de spiritul
uman; comprehensiunea „se realizează prin punerea între paranteze a
problemei adevărului şi a valorii faptelor religioase, concentrându-se
asuprea captării sensului interior”(Velasco, 1997).
G. van der Leeuw, reprezentant al şcolii olandeze a ştiinţei
religiilor, distinge între obiectul religiei – diverse manifestări ale
acesteia – şi subiectul religiei – omul religios, pentru ca ulterior să
analizeze raportul dintre obiectul şi subiectul religiei. Deşi cea mai
importantă lucrare a sa, Phenomenologie der Religions (Tűbingen,
1933), este o lucrare de referinţă în domeniu, Leeuw este criticat
pentru a fi moştenit „viciile evoluţioniste” anterioare în cunoaşterea
religiilor.
258
Alţi reprezentanţi de seamă ai analizei fenomenologice a religiei
sunt Joachim Wach şi Rudolf Otto. Mircea Eliade este, de asemenea,
considerat un reprezentant al curentului fenomenologic de interpretare
a religiei, îndeosebi prin Tratatul de istoria religiilor – o sistematizare
a fenomenului religios pornind de la manifestările prin care acesta se
face vizibil (hierofaniile), dar şi prin analiza sa asupra sacrului ca
structură proprie omului şi care nu dispare decât odată cu omul.
Metoda fenomenologică în analiza religiilor permite evidenţierea
structurii faptului religios prin intermediul comparării celor mai
diverse manifestări ale acestuia şi a semnificaţiilor lor. Pentru Rudolf
Otto, definitoriu pentru sacru este caracteristica sa de a fi „cu totul
altceva”, diferit de profan şi de tot ceea ce există, diferit de orice altă
experienţă. Omul simte, preia această categorie a spiritului – care este
sacrul, că Dumnezeu este origine şi cauză transcendentă a tot ceea ce
există. M. Eliade va orienta la rândul său cercetarea religiilor spre
această categorie a sacrului, dar şi spre revelaţia sa în lume,
hierofaniile – manifestări prin care ceea ce este sacru (hiers) apare
(phanein) în lume, în istorie. Dacă riturile şi credinţele sunt atât de
diferite de la o cultură la alta, de la o religie la alta, trebuie să existe o
categorie care să fie definitorie pentru toate religiile. Aceasta numai
sacrul poate să fie, el fiind realitatea însăşi. Experienţa religioasă este
una integrală şi de aceea are puterea de a întemeia comportamentele
umane. „Sacrul şi profanul” – ipoteza sa că sacrul nu dispare, ci
persistă în profunzimea inconştientului omului modern – a avut o
influenţă deosebită asupra studiului religiilor, generând şi o nouă
atitudine metodologică faţă de faptele simbolice şi religioase. „Omul
a-religios al societăţilor moderne este încă hrănit şi ajutat de
activitatea inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o
viziune a lumii cu adevărat religioasă. Inconştientul îi oferă soluţii la
problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei …
posibilităţile de a ajunge la o experienţă religioasă a vieţii zac ascunse
undeva în străfundurile conştiinţei lor.” Atitudinea non-religioasă a
omului modern echivalează cu a doua cădere a omului, după căderea
lui Adam; şansa sa de a trăi din nou ca fiinţă integrată în unitatea dată
experienţei vieţii de religie există încă în om.
259
Abordarea religiilor lumii ca „structuri de sens” şi sisteme
simbolice a constituit un pas înainte în cunoaşterea vieţii religioase a
omului. „Multă vreme, spunea G. Dumezil în prefaţa la Tratatul de
istoria religiei, căutarea acelui „ceva care apare ca un element comun
al tuturor religiilor, indiferent de numele sub care apare în diferite
religii: sacer, numen, hagnos, thambos, brahman, dao, graţia creştină
etc. – nu ar fi altceva decât variaţii ale „manei”. Astăzi, ceea ce
captează atenţia în studiul religiilor, spune Dumezil, „nu mai este
această forţă difuză şi confuză, a cărei raţiune o regăsim peste tot (…),
ci, dimpotrivă, structurile, mecanismele, echilibrele constitutive
oricărei religii şi definite, discursiv sau simbolic, în orice teologie, în
orice mitologie, în orice liturghie”.
În prelungirea analizei lui R. Otto asupra sacrului ca fiind „cu
totul altceva”, Eliade consideră că sacrul reprezintă o categorie
constantă şi specifică religiei, însă ea reprezintă, mai mult decât atât, o
categorie prin care se exprimă ideea că ceva „ireductibil real există în
lume” în raport cu fluctuaţiile permanente ale realului.
În concluzie, reţinem că religia poate fi definită ca fapt social,
dar şi ca fapt cultural şi fapt social total, având implicaţii decisive în
toate domeniile vieţii: ordinea morală, simbolică, economică, politică,
organizarea socială.
Durkheim a pus în dificultate analiza religiei ca fapt negativ
(„opium pentru popor”, cum s-a spus la un moment dat) şi a evidenţiat
funcţia pozitivă a religiei în toate societăţile.
Să reţinem funcţiile religiei:
a) explicativă – în orice religie este conţinută o cunoaştere asupra
apariţiei omului, cosmosului, societăţii;
b) de organizare – tocmai pentru că presupune o ordine în întreg
universul, reguli şi ierarhie ;
c) securizantă – „aduce la un nivel suportabil neliniştile,
tensiunile, căutările omului”, inducând speranţă şi încredere într-o
dreptate implacabilă;
d) integratoare socializatoare – împărtăşind aceleaşi credinţe şi
având aceleaşi reprezentări, credincioşii sunt uniţi prin partea comună
a ştiinţei lor, conştiinţa colectivă;
Abordate ca sisteme semnificante, ca sisteme de simboluri,
religiile răspund unei căutări a sensului în lume; în cadrul
antropologiei interpretative, „religia este un sistem de simboluri care
acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii
260
puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general
cu privire la existenţă”(Clifford Geertz).
M. Eliade susţinea că Occidentul, care a mizat câteva secole pe
ştiinţă în detrimentul religiei, pare să acorde în epoca noastră ceva mai
multă atenţie sistemelor religioase ale Orientului, unde credinţele
religioase sunt încă principiul organizant al vieţii; iar întoarcerea
Occidentului descumpănit către un Orient mitificat are, probabil,
sensul unei căutări a „căii, adevărului şi vieţii”, adică a sensului
pierdut prin îndepărtarea de religie.
De altfel, această îndepărtare a fost numai de fond, căci
numeroase acţiuni şi instituţii sociale sau politice păstrează forma
instituţiilor religioase, care, în cele mai multe cazuri, a stat la originea
lor: drapelul şi simbolurile de pe drapel, jurământul pe Biblie al
preşedintelui, sărbătorirea Revoluţiei, aprinderea flăcării la mormântul
soldatului necunoscut etc. ; acte laice ca fond şi ca scop, formal ele
sunt religioase şi au aceeaşi funcţie ca şi faptele religioase: de
legitimare, de justificare, de comunicare şi întărire a comunităţii.
3. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică

Dacă mitul creează decorul pentru viaţa socială, iar ritul pozitiv
sau cultul pozitiv sunt expresia simbolică a acţiunilor sociale, riturile
negative (interdicţiile sau tabuurile) ne arată cum devine efectivă
această ordine. Încălcarea interdicţiilor atrage după sine aplicarea unor
sancţiuni grave. „Prohibiţia legată de tabu, după J. Martin Velasco, se
bazează în mod esenţial pe caracterul primejdios al realităţii interzise
acţionând, în plus, şi la nivel inconştient.”
Interdicţiile sunt justificate printr-un sistem de credinţe şi
reprezentări care modelează ataşamentele indivizilor faţă de valorile
general împărtăşite într-o societate; sunt fapte culturale întâlnite
pretutindeni, lucru pus în evidenţă şi de existenţa unui bogat material
etnografic referitor la acestea. „Fiind mai uşor de enumerat ceea ce nu
trebuie făcut decât ceea ce trebuie sau poate fi făcut – spune
A. van Gennep – teoreticienii au găsit la diverse popoare liste extinse
de tabuuri, prohibiţii şi interdicţii etc.” (1996/1909).
La ce se referă ele? După etnologul francez Claude Riviere,
interdicţiile se referă la variabile diferite: sex, vârstă, clase sociale,
status, grade diferite de iniţiere religioasă, spaţiu, timp: „Distincţiile
între tabuurile religioase (să nu mănânci timp de o oră înainte de
261
euharistie) şi interdicţiile politice (afişajul interzis, contravenienţii vor
plăti amendă), între interdicţiile morale (să nu ucizi) şi interdicţiile
disciplinare (înscrise în statutul unei asociaţii), între tabuul raţional (să
nu produci poluare) şi tabuul superstiţios (să nu treci pe sub o scară)
ne obligă să luăm în considerare diferitele variabile, ca de exemplu
vârsta (copii/adulţi, fraţi mai mari, fraţi mai mici), sexul (tabuuri
mestruale), extinderea câmpului social (tabuuri etnice, totemice,
familiale, individuale), statutul persoanelor (interzis celor iniţiaţi,
brahmanilor), timpul(zile şi ore în care anumite acţiuni sunt interzise,
tabuuri permanente sau temporare pe perioada doliului sau a
gravidităţii, evoluţia de la o epocă la alta), spaţiul (ceea ce e interzis în
templu e permis în altă parte), simţurile (interdicţia de a vedea, de a
atinge, de a mânca).”
Putem clasifica teoriile explicative ale tabuurilor în: teorii
sociologice, teorii psihanalitice, ale ştiinţelor religiei şi antropologice.
Însă, în măsura în care, generic, interdicţiile se referă la
comportamentul uman, sociologii, psihologii, antropologii sunt în
egală măsură îndreptăţiţi să se intereseze de studiul tabuurilor. Teoriile
sociologice care au în centru „ordinea socială” constată că acesta este
un concept destul de abstract în absenţa altor concepte care să-l facă
mai „vizibil”. Termenul de interdicţie, regulă de comportament, tabu
joacă un rol important în explicitarea modului cum este posibilă
ordinea socială, raportând ordinea la baza sa psihologică – sentimente,
ataşamente ale indivizilor. Durkheim a introdus pentru aceasta
termenul de sentimente colective, Pareto vorbeşte de un „sentiment al
ierarhiei” etc. Semnificaţia antropologică a interdicţiilor nu poate face
abstracţie de funcţia lor socială. Între ideea existenţei unor regiuni
ontologic diferite şi ideea existenţei unor limite ale comportamentului
uman există o legătură logică: accesul individului în regiuni ontologic
„diferite” este semnificativ şi corespunzător „diferit”: „Nu te apropia
aici, ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci
este pământ sfânt”(Ieşirea, 3, 5). Dar ce au în comun toate aceste atât
de diverse interdicţii? Am văzut deja că ele funcţionează ca reguli de
comportament, căci nici o societate nu lasă la voia întâmplării, în afara
regulii, comportamentele indivizilor. Am văzut, de asemenea, că
există şi alte elemente comune ale tabuurilor din societăţile cele mai
diverse. O categorie importantă o constituie distincţia primejdios /
securizant şi se referă prin urmare la regulile de interacţiune ale
omului cu mediul său natural – după cum prima categorie, aceea care
262
făcea distincţie între comportamente socialmente dorite /socialmente
nedorite, regla interacţiunea individului cu mediul său social. Toate
categoriile de distincţii pe care le introduc interdictiile sunt
importante şi formează un sistem, sistemul de interdicţii.
Van der Leeuw observă că nu putem deduce elementul comun
din categorii diverse de interdicţii pe baza elementului „primejdios”.
„La băştinaşii maori, spune el, tapu poate însemna deopotrivă
„murdărit” şi „sfânt”. Trebuie deci să existe o categorie mai generală
decât polaritatea primejdios/inofensiv şi care să ne permită să
disociem funcţia esenţială a tabuurilor.Funcţia cea mai importantă a
tabuurilor pare să fie, aşadar, aceea de a introduce distincţii, graniţe,
între: sacru/profan, iniţiat/neiniţiat. După Mircea Eliade, interdicţiile –
în semnificaţia lor ultimă – se referă la categorii ontologic distincte, la
regimuri diferite ale realului.
Ca şi în cadrul altor teme, de fiecare dată trebuie arătat că studiul
unui fapt cultural universal, prezent în aproape toate culturile, se
datorează nu atât acestei prezenţe universale, cât datorită unei
semnificaţii aparte pe care o are.
Prezenţa în toate culturile a unor fapte care necesită o de-codare
simbolică permite şi în alt sens disocierea unui numitor comun al
acestora, conform proiectului iniţial al antropologiei culturale.
Interdicţiile exprimă în toate culturile existenţa unor praguri între
regimuri ontologic diferite (sacrul/profanul), spaţii sociale diferite
(clasa inferioară nu are acces acolo unde clasa superioară are), timp
consacrat în mod radical diferit (al sărbătorii/al muncii),
primejdios/inofensiv, permis/nepermis, semnificativ/ nesemnificativ.
1. M-O. Geraud, ş.a., Noţiunile cheie ale etnologiei. Analize şi

texte, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
2. P. Bonte, M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie,
263
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Prof.univ.dr. GRIGORE NICOLA

SEMESTRUL II
OBIECTIVE
Disciplina Istoria Psihologiei urmăreşte să releve studenţilor
evoluţia psihologiei, atât din perspectiva ideaţiei psihologice, care se
regăseşte la filosofii antici, la cei din Evul Mediu, Renaştere şi
Iluminism, cât şi din perspectivă ştiinţifică, începând cu înfiinţarea
primului Laborator de psihologie experimentală (1879 – Leipzig) şi
până în actualitate. Ea reliefează traseul evolutiv al conceptelor
psihologice şi modul în care acestea se regăsesc în diferite paradigme
sau curente psihologice, inclusiv în psihologia românească. Perspec-
tiva istorică are drept scop să ofere studenţilor posibilitatea de a
înţelege o serie de paralele conceptuale, dar şi strict istorice, oferin-
du-le totodată, şi posibilitatea unei abordări holiste a fenomenului de
evoluţie a gândirii umane, de a cunoaşte curentele mari ale cercetării
şi teoriei psihologice şi principalele lor personalităţi, istoricul dezvol-
tării psihologiei în România.
I. INTRODUCERE
Studiind Istoria Psihologiei, studentul de astǎzi are revelaţia unui
relief, deci a unui peisaj cu trei dimensiuni: oameni, idei, context
social. Se aflǎ în faţa unei moşteniri; cum orice moştenire are menirea
de a fi folositǎ, aventura parcurgerii mai multor secole de gândire
genereazǎ ideea presantǎ „La ce foloseşte?”. Înainte de toate, în istorie
identificǎm baza pe care ştiinţa psihologicǎ de astǎzi a cumulat treptat
cinci principii de determinism în funcţionarea psihicului uman:
1) principiul determinǎrii biologice, în dublu sens:
a) psihicul este o funcţie a sistemului nervos ce constǎ în orien-
tarea „sub formǎ de imagini” a lumii obiective (interne şi externe);
b) psihicul este forma superioarǎ de reglaj a relaţiei individului
cu mediul, îndeplinind astfel o funcţie de adaptare, deci de „problem
solving” pentru supravieţuire;
2) principiul determinǎrii sociale: homo sapiens este diferit de
restul lumii vii prin faptul cǎ „înmagazineazǎ” şi „împrumutǎ”
264
experienţǎ de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii,
valenţele obiectelor, chiar expresiile emoţionale, mecanismele de
decentrare şi empatie, chiar tot ce a putut acumula omenirea în
milenara ei existenţǎ sunt însuşite, folosite şi dezvoltate de fiinţa
umanǎ. Acest pressing nu diminueazǎ statusul personalitǎţii umane în
raport cu „animalul suveran şi independent”. Experienţa împrumutatǎ
dǎ conţinut individuaţiei, construcţiei sufleteşti a fiecǎrei persoane,
astfel cǎ tot ce „împrumutǎ”serveşte tot la construcţia identitǎţii
personale; însuşind „fondul comun”, omul îşi alimenteazǎ potenţialul
de „a fi”, „acţiona” şi „a avea”, câştigându-şi „dreptul la diferenţǎ” şi
la originalitate;
3) principiul dezvoltării: orice funcţie psihicǎ este supusǎ
principiului învǎţǎrii şi dezvoltǎrii; nici un fenomen, nici o stare sau
competenţǎ nu pot cǎpǎta o explicaţie suficientǎ fǎrǎ aportul
experienţei cǎpǎtate prin interacţiunea subiect-mediu. Cunoscutul
psiholog Hebb, la rǎspântia de veacuri XIX şi XX, se pronunţa printr-un
model geometric asupra raportului dintre „ereditar” şi „dobândit”: a
aprecia aportul unuia sau altuia este ca şi când te-ai întreba care este
contribuţia lungimii sau lǎţimii în determinarea suprafeţei unui
dreptunghi. Orice funcţie psihicǎ se dezvoltǎ în timpul vieţii, fiind în
fapt produs al dezvoltǎrii. Factorii de progres ai acestui proces ţin de
particularitǎţi neuro-funcţionale, mediul de viaţǎ, conţinuturile şi
ritmurile activitǎţii. În istoria gândirii psihologice, locul demonilor a
fost revendicat de „factorii ereditari” sau „formele native ale
psihismului”. În psihologia modernǎ, problematica genezei funcţiilor
psihice reprezintǎ o „schelǎ” pentru construcţia unei noi metodologii:
studiile genetice, excelând în Şcoala piagetianǎ de la Geneva, au
deschis o magistralǎ spre natura imaginii, gândirii, personalitǎţii.
Recunoaşterea tacitǎ sau declaratǎ a acestui principiu a generat
domenii noi în aplicaţiile psihologiei, cum sunt creatologia,
psihoterapia şi formarea mentoralǎ a carierei; de asemenea, a impus
criterii noi învǎţământului şi psihodiagnozei;
4) principiul acţiunii: orice organism se aflǎ într-un raport activ
cu mediul în care trǎieşte; psihicul deserveşte acest proces, dar este şi
influenţat prin conţinut şi procesualitate de aceastǎ interacţiune.
Subiectul uman învaţǎ sǎ raporteze scopurile parţiale ale acţiunilor
(dispuse în serii continue sau paralele) la scopul ultim al activitǎţii.
Tocmai acest gen de procesare a elementelor activitǎţii – raportarea
ţelului la motiv, a scopului la mijloace, a obiectului la substitutul lui
265
etc. – imprimǎ trǎirii omului caracterul conştient. Conştiinţa ca act
supervizeazǎ raportul activ al omului cu lumea externǎ şi internǎ,
precum şi procesul conex al asimilǎrii de cunoştinţe, deprinderi şi
valori;
5) principiul funcţionǎrii sistemice. Încǎ de la delimitarea de
cǎtre Aristotel a celor trei funcţii ale sufletului – hrǎnirea, simţirea şi
raţiunea –, problema unitǎţii structural funcţionale a psihicului a fost o
preocupare în planurile teoretic şi aplicativ. Modulele cognitiv,
afectiv-motivaţional şi volitiv, definite tot în De anima, apoi nivelele
definite de psihanalizǎ şi componentele personaliţǎţii – toate au
atributul funcţionǎrii în sistem. Demonstraţiile vin în principal din
douǎ direcţii: cea a tratǎrii genetice şi cea a compensǎrii în caz de
disfuncţii.
Evoluţia Psihologiei poate fi urmǎritǎ sub mai multe aspecte,
nici unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru constituirea
identitǎţii unei ştiinţe.
1. Terminologie. În general, ştiinţele umaniste folosesc termeni
din vocabularul obişnuit, ceea ce le face şi dificile ca obiect de studiu.
Aristotel, considerat pǎrintele Psihologiei, ca naturalist nu s-a
preocupat de un termen specific pentru aceastǎ ştiinţǎ, folosind doar
un termen ce indicǎ „obiectul” de cercetare: „de anima”. Pânǎ şi în
epoca Renaşterii, în foile matricole ale studenţilor, nota se dǎdea la
„De anima”. Se crede însǎ cǎ, pentru definire, maestrul construcţiilor
logice a fost nevoit sǎ inventeze un termen esoteric – entelehia –
pentru a exprima funcţia sufletului şi relaţia sa cu corpul: „potenţa în
act” a unui corp cu organe, capabil sǎ se hrăneascǎ, sǎ simtǎ şi sǎ
raţioneze.
Istoricii au cǎutat sǎ defineascǎ data şi autorul care a folosit
prima oară termenul de Psihologie: unii cred cǎ prioritatea o are
Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524, tot el a
publicat o carte (Iul volum), Psihologia gândirii umane; alţii recunosc
pe Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologie
empiricǎ şi, în 1734, altul de psihologie raţionalǎ.
Terminologia psihologicǎ a cunoscut schimbǎri în planurile
lexical şi semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale şi al
tehnicilor de prelucrare statisticǎ a datelor, cât şi prin extinderea
câmpurilor de aplicaţie a cunoştinţelor de psihologie în industrie,
medicinǎ, transporturi, învǎţǎmânt, artǎ, comerţ, politicǎ etc. În ultima
jumǎtate de veac, psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set,
266
învǎţare latentǎ, insight, gândire divergentǎ, model cognitiv, creatolo-
gie, reluctanţǎ, disonanţǎ cognitivǎ, construct, actualizare etc.
2. Obiectul de studiu: atât pentru profesionişti, cât şi pentru
diletanţi, obiectul meditaţiei psihologice ar părea că este acelaşi –
stările, actele, interacţiunile, modificările, dezvoltarea şi alienările
vieţii sufleteşti. Ştiinţa lucrează însă productiv-sistemic: ea îşi propune
scopuri, formulează probleme, acumulează fapte, ipoteze, idei şi
acceptări, face sinteze şi reconsiderări. Date fiind multitudinea de
forme în care se manifestă psihicul, precum şi diversitatea funcţiilor
sale, obiectul psihologiei a fost redefinit adesea, acesta fiind chiar un
element diferenţiator al paradigmelor şi şcolilor:
− „ştiinţa vieţii mentale, a condiţiilor şi manifestărilor ei”
(W.James, 1890);
− „ştiinţa faptelor de experienţă” (O.Külpe, 1893);
− „experienţa cognitivă, reactivă şi volitivă manifestă în
introspecţie” (W.Wundt);
− „ştiinţa proceselor mentale” (E.B.Titchener);
− „ştiinţa comportamentului manifest sau ascuns” (J.B.Watson);
− „mecanismele de orientare în sarcină” (P.J.Galperin).
Definirea obiectului Psihologiei nu este doar o problemǎ
teoreticǎ, de filosofie a ştiinţei. Orice investigaţie psihologicǎ şi cu
precǎdere cea experimentalǎ presupun o concepţie mai mult sau mai
puţin explicitǎ a „faptului psihic” în contextul amplu al celorlalte
aspecte ale situaţiei: etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale etc.
3. Scopul gândirii psihologice: la începuturi, în Antichitatea
Orientului depǎrtat şi în cea greceascǎ, era evident filosofic, cǎutându-se
argumente pentru definirea ontologicǎ şi epistemicǎ a sufletului în
sistemul universului; ca într-o evoluţie filogeneticǎ în care se
diferenţiazǎ în timp tot mai multe funcţii şi organe, cu înmulţirea
ramurilor Psihologiei, scopurile se multiplicǎ, devenind tot mai
specifice „domeniilor de activitate” sau „de competenţǎ”. Se urmǎresc
deci legitǎţile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca:
Psihologia animalǎ, ecologicǎ, medicalǎ, a muncii, a sportului, a
jocului, cognitivǎ, socialǎ, a artei etc.
4. Metodologia: spre deosebire de cunoaşterea empiricǎ,
situaţionalǎ şi nesistemicǎ, gândirea ştiinţificǎ recurge la metode
pentru provocarea, colectarea, prelucrarea şi validarea datelor.
Investigaţie înseamnǎ identificarea şi controlul variabilelor; o linie a
evoluţiei Psihologiei o constituie multiplicarea şi perfecţionarea
267
metodelor: la început, dominantǎ a fost introspecţia; combǎtutǎ pentru
subiectivism şi inadecvare, autoobservaţia a cedat locul observaţiei
directe şi instrumentale şi investigaţiei experimentale; ulterior, succese
deosebite au înregistrat investigaţia clinicǎ şi analiza factorialǎ; alte
metode: analiza ciberneticǎ-sistemicǎ, analiza de caz, chestionarul şi
testul, pentru colectarea de date relative la un eşantion, experimentul
formativ, investigarea geneticǎ, metoda gemenilor univitelini etc.
De metodologie depind şi alte caracteristici ale cunoştinţelor
ştiinţifice: exactitatea, predicţia, aplicabilitatea, generalitatea. Locul
Psihologiei între ştiinţe este revendicat de 23 de veacuri, dar este
câştigat definitiv de la Wundt încoace.
„ Istoria psihologiei” a devenit un domeniu ştiinţific distinct, cu
drept la „imagine proprie”. Din 1964 se publică revista de profil „The
journal of history of the behavioral sciences”, iar în 1969 s-a înfiinţat
„International society for history of psychology”. Asociaţiile naţionale
de psihologie din multe ţări au secţii de istorie; în institutele de
cercetări sunt sectoare speciale ce elaborează lucrări de istorie şi
pregătesc reuniuni ştiinţifice.
II. GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ PREARISTOTELICĂ

Istoricii sistematizează gândirea greacă dinaintea erei noastre în
trei perioade: a) secolele VIII – VI: perioada primitivă; b) secolele VI – III:
perioada clasică; c) secolele III – I: perioada elenistă.
Şcoala din Milet marchează în secolul al VI-lea trecerea de la
ideaţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentări
naturalist–logice despre cauzalitate şi cunoaştere. În una din coloniile
greceşti populate de ionieni în Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, era
oraşul înfloritor Milet. Aşa-zişii fizicieni, Thales (624 – 547),
Anaximandru (610 – 545) şi Anaximene (585 – 525) au formulat o
concepţie a unităţii naturii, derivată dintr-un element fundamental,
imperisabil şi veşnic, respectiv apa, infinitul, aerul. Gândirea lor a fost
remarcabilă în matematică, inginerie, astronomie. Deşi nu se referă la
texte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dată de către
Thales: similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar
incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări
spontane şi eterne, are atributul imortalităţii.
268
Continuator al cosmologiei „fizicienilor” din Milet, Pitagora,
celebrul filosof şi matematician, substituie principiul lui Thales, apa,
cu numărul, originea tuturor lucrurilor. Sufletul uman este o parcelă
din sufletul universal şi mişcarea universală, sensibilitatea fiind
comună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală.
Heraclit din Efes. În Muzele (intitulatǎ şi Despre naturǎ, din
care s-au pǎstrat peste 100 de fragmente) se îmbinǎ cunoscutul
materialism ionian (la el „regula” fundamentalǎ este focul) cu
principiul contrariilor sau metoda dialecticǎ. La originea tuturor
lucrurilor se aflǎ lupta contrariilor: naşterea şi conservarea viaţa şi
dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor. Alte trei teme ale
dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor, veşnica
schimbare şi relativitatea epistemicǎ (acelaşi lucru poate apǎrea altfel,
chiar contrariul sǎu, dacǎ se schimbă punctul de vedere).
Şcoala Eleatǎ promoveazǎ, excelând cu Parmenide, un panteism
de facturǎ spiritualistǎ. Obiectul cunoaşterii este un „invariant”
încremenit, neschimbat; ceea ce se schimbǎ nu poate fi cunoscut decât
imperfect, conjunctural.
Între gândirea logicǎ şi cunoaşterea empiricǎ, Parmenide vede o
opoziţie în problema adevǎrului. Numai cunoaşterea raţionalǎ poate
sesiza existenţa deposedatǎ de orice schimbare calitativǎ, de mişcare şi
devenire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea par absurde, dar
tocmai ideea acestei aspiraţii la surprinderea invarianţei a sugerat lui
Socrate, Platon şi Aristotel posibilitatea formulǎrii principiilor gândirii
raţionale.
Democrit din Abdera (460 – 370). Scrierile sale sunt numeroase,
iar douǎ cu titluri majestuoase s-au pǎstrat aproape în întregime:
Marea orânduire a lumii şi Despre natura lumii.
„Materia este una şi e constituitǎ din atomi în mişcare spre
varietate infinitǎ” reprezintă ideea fundamentalǎ a teoriei lui Demo-
crit, aceasta însemnând în acelaşi timp combaterea dualismului lui
Anaxagora şi a unitǎţii absolute şi inerte a eleaţilor. Datoritǎ vidului,
atomii se pot mişca veşnic, producând în acest proces toatǎ diversi-
tatea legǎturilor, formelor şi selecţiilor. Variabilitatea este privitǎ
simplist: deplasare, asociere şi disociere de atomi.
Sofiştii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea,
promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost
primul care şi-a atribuit asemenea titulaturǎ şi şi-a meritat-o pe deplin,
ca „negustor de înţelepciune”. Contemporan cu materialiştii (Leucip şi
269
Democrit), prieten cu Pericle, cǎlǎtor în Grecia Mare şi Sicilia,
Protagoras a rǎmas celebru prin opera filosoficǎ Despre fiinţǎ
(cunoscutǎ şi sub titlurile Despre adevǎr şi Discursuri zdrobitoare),
orientatǎ împotriva eleaţilor.
Socrate (469 – 399) a marcat o reorientare hotǎrâtoare a gândirii
psihologice, de la explicare în termeni de elemente ale mediului – aer,
foc, mişcare a atomilor – la calitǎţi interne ale omului, cum sunt
intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua
viziune este sintetic exprimatǎ în imperativul „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!” şi larg elaboratǎ în problematica eticii raţionale.
Aristotel considerǎ cǎ Socrate a pus bazele ştiinţei şi aceasta prin
discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea apare
pentru prima datǎ ca activitate umanǎ, de reducere a incertitudinii,
confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune capǎt stângǎciei şi a institui
claritatea, siguranţa, stabilitatea. Astǎzi, ştiind ce înseamnǎ celula
pentru biologie şi atomul pentru fizicǎ, înţelegem ceea ce a realizat
atunci Socrate: categorizarea sau invariantul, elementul constitutiv al
cogniţiei conceptuale, esenţial atât în activitatea individualǎ de
orientare şi problem solving, cât şi în transmiterea zestrei intelective a
homo sapiens-ului.
Viziunea psihologicǎ a lui Socrate este într-un înalt grad
provocatoare: dupǎ Xenofon, Socrate afirma cǎ sufletul este nemuritor
şi cǎ starea sa de nondependenţǎ (când nu are nici o trebuinţă) este de
ordin divin.
Gândirea psihologicǎ a lui Platon. Deşi gândirea psihologicǎ a
lui Platon, dispersatǎ în numeroase lucrǎri, se prezintǎ în termeni
metafizici, prin cadrele problematice formulate avem elementele unui
sistem: în privinţa raportului suflet – corp, în Fedon se afirmǎ
întâietatea primului real, în Timen şi Republica sunt definite trei
suflete, cu funcţii distincte la nivelele capului, pieptului şi
abdomenului; o viziune asupra afectivitǎţii o gǎsim în Fileb şi
Banchetul, distingând dimensiunile divinǎ şi organicǎ; în Republica
(IV, V, VII) gǎsim abordǎri ale cogniţiei.
În senzaţii şi percepţii, efecte directe ale raportului Subiect –
Obiect, nu putem avea decât semne ale realitǎţii, nu realitatea ca atare.
Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şi
impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii
confluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect;
noaptea, aceastǎ întâlnire este blocatǎ. Platon remarcǎ şi posibilitatea
270
senzaţiilor subliminale, explicate printr-o mai redusǎ intensitate a
influxurilor exterioare ce nu reuşesc sǎ treacǎ din corp în suflet.
Referitor la valoarea de adevǎr a datelor despre lumea
exterioarǎ, Platon ne-a lǎsat cea mai convingǎtoare şi originalǎ
metaforǎ a idealismului obiectiv, „mitul peşterii”: obiectele ce se
perindǎ prin faţa peşterii sunt sesizate de noi, cei dinǎuntru, ca nişte
umbre pe peretele opus intrǎrii; înţelegem ceva din natura lucrurilor
originale prin raportarea senzaţiilor la noţiuni primitive sau patternuri
ideative existente aprioric în spiritul nostru.
De aici, principala tezǎ a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au o
existenţǎ realǎ şi primordialǎ, reprezentând „cauza exemplarǎ a ceea
ce este constant în naturǎ” (Aristotel, Metafizica, XII, 242). Caracterul
sistemic al orientǎrii omului în diversitatea lumii este asigurat de
ierarhia ideilor. Cea mai generalǎ este „existenţa”, manifestatǎ în
planul cunoaşterii ca „adevǎr” (obiectul cel mai general în cogniţie);
subordonate „existenţei” sunt ideile de distincţie (acelaşi – altul,
asemǎnǎtor – deosebit, egal – inegal în materie de spaţiu, timp,
mişcare, repaus etc.); fenomenele psihice ocupǎ planul urmǎtor al
derivǎrilor. Continuând abordarea eticǎ a lui Socrate, „existenţa” este
identificatǎ cu Unitatea şi Binele, iar acestea împreunǎ genereazǎ
Frumosul.
Teza centralǎ a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în
mod virtual spiritului nostru, din existenţe anterioare; cunoaşterea nu
este decât o revelaţie a restituirii spirituale, o reintrare în posesia
ideilor, proces doar facilitat de contactul cu lumea sensibilǎ şi de
receptarea discursurilor.
Metafora folositǎ în Fileb (39 a) este edificatoare pentru
viziunea lui Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte în
care memoria, ca un scrib, consemneazǎ ceea ce dicteazǎ simţurile şi
chiar ilustreazǎ conţinuturile cu imagini. La memoria empiricǎ, Platon
raporteazǎ şi asociaţia ideilor; o numeşte reminiscenţǎ şi o explicǎ prin
contiguitate şi asemǎnare.
III. ARISTOTEL – FONDATORUL PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i
principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apare
astǎzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismului
suflet – viaţǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoricǎ,
271
îndelung validatǎ, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidǎ în
afirmarea unitǎţii funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea
formǎ (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) care
îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivǎ, senzitivǎ si raţionalǎ.
Conceptul „entelehie” a fost o invenţie a lui Aristotel utilizatǎ în
definirea concisǎ a principiului activitǎţii, adicǎ al generǎrii
diferenţelor calitative (sau, cum se zice astǎzi în psihologia umanistǎ,
principiul actualizǎrii, al dezvoltǎrii în trepte); sintagmele „potenţa în
act” şi „entitate individualǎ umana” se înţeleg astǎzi ca funcţionalitate,
calitate de a realiza ceva. Aristotel însuşi defineşte principala funcţie
sau facultate a psihicului: discernǎmântul prin simţire şi gândire.
Axând cogniţia, contrar lui Platon, pe coordonate ontologice (nu există
cunoaştere fǎrǎ referire la corpuri), simţirea are preemţiune, formele
sensibile sunt la originea obiectelor inteligibile. Peste secole,
empirismul englez declara cǎ „nimic nu existǎ în intelect care sǎ nu fi
fost mai înainte în simţuri”, iar dupǎ alte secole, o pleiadǎ de
psihologi, de la P. Janet la P. I. Galperin, definesc modelul psihologic
al sufletului prin conceptul de orientare, procesare a datelor în vederea
stǎpânirii raportului activ dintre organism şi mediu.
Opera scrisǎ a lui Aristotel conţine douǎ genuri de lucrǎri:
exoterice, destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresate
auditoriului selectat), şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Dupǎ
operele de tinereţe, cu puternica tentǎ a magistrului Platon, identitatea
aristotelicǎ începe sǎ se remarce prin lucrǎrile de Logicǎ, Metafizicǎ,
Ştiinţele naturii, Psihologie şi Gnoseologie, Politicǎ, Eticǎ şi Esteticǎ.
Aristotel defineşte patru tipuri de mişcare (deplasare, alterare,
micşorare şi creştere); el dǎ o conotaţie metafizicǎ a mişcǎrii:
„Cugetarea este mişcarea intelectului, precum rotirea e mişcarea
cercului”. Preocupat de definirea psihicului ca naturǎ psihofizicǎ,
Aristotel relevă funcţiile de hrănire, simţire, gândire şi mişcare; prima
dintre acestea este o condiţie elementarǎ, astfel cǎ şi plantele intrǎ în
sfera însufleţitului.
Abordând „puterile sufleteşti” sau „facultǎţile sufletului”,
Aristotel face de fapt un gen de psihologie comparatǎ şi diferenţială la
trei niveluri: plantǎ, vietate şi om. Ordinea este dictatǎ de înţelegerea
cauzalǎ şi sistemicǎ: simţirea nu poate exista fǎrǎ hrǎnire, simţirea
presupune plǎcere şi durere şi, pe baza lor, nazuinţǎ spre un scop. De
mare utilitate pentru viitorul psihologiei este distincţia potenţial-
actual, învǎţare-dezvoltare, învǎţare-instruire.
272
Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului (practicǎ
uzualǎ în psihologia modernǎ), de aici trecând la particularitǎţi, tipuri,
moduri de funcţionare şi praguri senzoriale. Dintre toate simţurile,
pipǎitul are mai multe note calitative, în special o mai mare arie de
cunoaştere şi de implicare în aşa-zisele „obiecte comune” (cald-rece,
uscat-umed, neted-aspru, greu-uşor etc.); este singurul simţ care
asigurǎ o receptare directǎ, celelalte având nevoie de medii: aer, apǎ
etc.
Prima notǎ distinctivǎ a intelectului este „operarea în timp”,
opus simţurilor care au cu obiectul lor un contact exclusiv direct şi
concret. Distincţia merge mai departe, pe douǎ trepte: intelectul se
raporteazǎ la suflet ca partea la întreg, iar în cadrul intelectului se
disting componentele activǎ şi pasivǎ. Intelectul nu e amestecat, „nu
se confundǎ” cu corpul, ci reprezintǎ un potenţial al sufletului de a
gândi şi concepe; nu este un organ corporal, comparabil cu organul
senzitiv; datoritǎ corporalitǎţii, simţirea are praguri. În actul de
cugetare, intelectul se identificǎ cu obiectul inteligibil, dar discerne
între esenţa unui fapt şi faptul ca atare, între ceea ce ţine de sine şi de
conţinutul cogniţiei. În „Metafizica”, Aristotel zicea cǎ putem
contempla direct inteligibilul (fǎrǎ intermedierea senzorialului), dar
numai din când în când, trǎind astfel o „fericire divinǎ”.
O secvenţǎ memorabilǎ a operei lui Aristotel este respingerea
ideii orfico-platoniciene a imortalitǎţii sufletului; a definit ca
nemuritoare doar o parte a sufletului, superioarǎ, „cea mai demnǎ”,
intelectul activ; el confera tuturor lucrurilor o formǎ (s-a specificat
mai sus conotaţia acestui termen). Acest atribut este precizat de teza
cǎ intelectul activ nu posedǎ cunoştinţe date, ci le obţine în procesul
cunoaşterii; definindu-l în spiritul mentorului sǎu, Platon, ca o
năzuinţǎ a omenirii spre cunoaştere absolutǎ, nemurire sau divinitate,
se trece la operaţionalizare când se afirmǎ cǎ „intelectul activ”
determinǎ pe cel pasiv sǎ treacǎ la acte.
Pentru Aristotel, existenţa obiectivǎ a lumii corporale este o
certitudine, nu mai trebuie demonstratǎ; de aici, a conchis cǎ gândirea,
referindu-se la corpuri, trebuie sǎ se sprijine pe senzaţii şi reprezentǎri.
Studiul mişcǎrii (în Cartea a III-a) este o instructivǎ aplicaţie în acest
sens: mişcǎrile în spaţiu sunt cauzate de nǎzuinţa şi intelectul practic;
Baza dinamicǎ a acestora este constituitǎ de obiectul nǎzuit şi de
reprezentarea sensibilǎ şi reflexivǎ.
273
IV. PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA MEDICALĂ ANTICĂ
Istoria psihologiei este tributarǎ lui Hipocrate înainte de toate
pentru faptul cǎ el este primul care opereazǎ distincţia dintre
tratamentul medical (şi fiziologie) şi conceptualizarea filosoficǎ,
apelând la raţionament şi observaţie.
Marele numǎr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în
Corpus hippocraticus. În 1839 – 1853, la Paris, au fost publicate 10
volume ale lui Hipocrate. Însoţitǎ de comentariile lui Galen, concepţia
medicalǎ a lui Hipocrate a constituit baza învǎţǎmântului medical pânǎ
în epoca modernǎ.
Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate
– Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi
dispunerea localitǎţilor sunt cauze ale maladiilor. Hipocrate are o
lucrare specialǎ pe aceastǎ temǎ: Despre aer, ape şi locuri. Poziţia
geograficǎ predispune la maladii specifice; de exemplu, localitǎţile
expuse spre Nord, cu aer uscat şi rece, favorizeazǎ o viaţǎ lungǎ,
apetituri dezvoltate, pubertate târzie, rezistenţǎ la boli, vigurozitate,
dar predispun la pneumonii.
Climatul şi solul condiţioneazǎ temperamentele şi caracterele
oamenilor: ţǎrile muntoase, cu pǎduri şi umiditate, determinǎ un
temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare. Climatul
uniform genereazǎ indolenţa.
– Umorismul – cauzǎ a comportamentului. Erau cunoscute patru
umori: sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagrǎ. Ele pot fi în
echilibru (proporţional), ceea ce corespunde stǎrii de sǎnǎtate, sau de
dezechilibru, ceea ce înseamnǎ boalǎ, îndepǎrtare de la legile naturale.
De exemplu, amestecul sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de
bilǎ este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse şi
restabilite de naturǎ, fie internǎ, proprie organismului, fie externǎ. Nu
existǎ boli divine, sau cauzate de zei. Simptomatologia clinicǎ a
devenit o ştiinţǎ şi Hipocrat i-a dedicat un tratat, în care promoveazǎ
cunoscutul principiu „nu existǎ boli, ci bolnavi”.
Aceastǎ formulǎ a avut o mai mare rezonanţǎ prin trimitere la
temperamente care, în mod natural, sunt expresia comportamentalǎ a
predominǎrii uneia dintre cele patru umori: o anumitǎ medicamentaţie
poate fi eficientǎ pentru un temperament, şi nu pentru altul.
274
Preluând de la Aristotel distincţia suflet – spirit, precum şi cele
trei facultǎţi ale vieţii sufleteşti, cu experienţa sa de chirurg şi
farmacist, Galen abandoneazǎ cordiocentrismul, argumentând cǎ
senzaţiile, limbajul şi comanda volitivǎ îşi au sediul în creier. Întrucât
admitea totuşi cǎ inima este sediul pasiunilor şi al mişcǎrilor
involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de
aceeaşi naturǎ la om şi animale. Ca gânditor al cauzalitǎţii, dar şi
logician şi filosof, Galen îşi pune probleme asupra fiziologiei vârstelor
şi a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea, cât
şi conştiinţa dispar. Circulaţia sângelui va fi descoperitǎ abia în 1628
(de cǎtre Harvey), iar celula nervoasǎ şi procesele nervoase
superioare, la începutul secolului al XX-lea.
V. EMPIRISMUL ANTICHITĂŢII
Cu o operǎ vastǎ de peste 300 de volume şi cu pretenţii declarate
de autodidact şi novator, Epicur este gânditorul promotor al acestei
concepţii, provocatoare în decursul a peste 22 de secole. Dintre
numeroasele sale lucrǎri, Diogene Laertios (în sec.III e.n.)
consemneazǎ titluri, evident, multe de metafizicǎ, dar şi pe tematicǎ
psihologicǎ: Despre vǎz, Despre pipǎit, Despre imagini, Despre
percepţie, Pǎreri despre pasiuni, Despre scop.
Epistemologia lui Epicur este axatǎ pe observaţie şi pe
interacţiunea unor atomi, ce produce senzaţia şi gândirea. Dincolo şi
înainte de raţiune, chiar de la naştere, sufletul uman, ca şi cel animal,
cunoaşte plǎcerea şi durerea şi spontan începe s-o caute pe prima. Pe
aceastǎ bazǎ, în fapt, visceralǎ, apar stǎrile emotive, izvorul continuu
al vieţii psihice, trǎirea binelui şi virtuţii. Acest determinism reprezintǎ
superioritatea epicureismului în evoluţia gândirii psihologice: unitatea
psihic – organism. (Adversarii din toate timpurile au distorsionat
aceastǎ tezǎ, luând plǎcerea organicǎ drept criteriu al moralitǎţii).
Toate formele şi produsele cunoaşterii derivǎ din senzaţii şi
percepţii, iar acestea au caracter reflectoriu, redând realitatea
autenticǎ. De fapt, obiectele emanǎ nişte particule invizibile (cum sunt
fumul sau mirosul) ce ating şi pǎtrund în cele cinci organe de simţ;
pipǎitul şi vǎzul exceleazǎ în certitudine. Anumite denaturǎri ale
datelor simţurilor se datoresc amestecului judecǎţilor noastre relative
la obiectele redate de ele. Nimeni n-a fǎcut elogiul forţei cognitive a
senzaţiei ca Epicur: datele senzaţiilor au o evidenţǎ de nezdruncinat; o
275
senzaţie nu poate fi dezminţitǎ de nici o forţǎ din lume. Persistenţa
unor senzaţii dǎ anticipaţia sau prenoţiunea (astǎzi aceastǎ cogniţie
este numitǎ reprezentare). Funcţia anticipaţiei este formularea de
judecǎţi care depǎşesc experienţa prezentǎ. Corectitudinea acestora
poate fi datǎ tot de senzaţii.
Combinarea datelor senzoriale persistente se face prin
asemǎnare şi analogie. Sunt şi prenoţiuni generale, utile în procedeele
raţionale: noţiunea de existenţǎ, de fiinţǎ ca totalitate, cauzǎ şi efect,
devenire, hazard, necesitate şi libertate, determinism, infinit, scop.
Toate acestea stau la baza opiniilor, ce pot fi adevǎrate sau false, fǎrǎ
a avea deci evidenţa senzaţiilor (de aceea le punem la îndoialǎ şi
încercǎm sǎ le verificǎm prin experienţǎ).
Memoria este pǎstrarea şi organizarea datelor senzoriale şi ale
experienţei.
Scopul cunoaşterii de orice fel este realizarea liniştei sufleteşti şi
a fericirii.
Despre suflet, Epicur crede cǎ nu poate exista în afara corpului,
fiind un fel de organ al acestuia. Despre om, a imaginat o întreagǎ
antropogenezǎ: natura a fǎcut nenumǎrate experienţe pânǎ ce a ajuns
sǎ aşeze atomii într-o formǎ perfectǎ. Atributul esenţial al sufletului
este scopul. Dar, pentru cǎ simte şi acţioneazǎ, înseamnǎ cǎ este
materie, parte a corpului. Natura materialǎ a sufletului este acceptatǎ
ca alternativǎ a vidului: nu există nimic altceva decât materie şi vid.
Totuşi, atomii sufletului, asemǎnǎtori cu ai focului, sunt uşori, deose-
bit de mobili şi rǎspândiţi în tot corpul.
Pentru viaţa afectivǎ în stil epicurean, sobru, este nevoie de
ştiinţǎ, respectiv de „profesor de voluptate”. Astfel, omul aflǎ cǎ
dorinţele sunt de o diversitate controlabilǎ:
276
necesare duc la:
– stare de fericire
Naturale – sǎnǎtate
– conservarea vieţii
Dorinţe superflue (nu provoacǎ durerea atunci
când sunt nesatisfǎcute, de
aceea la ele se poate renunţa)
Deşarte
(fǎrǎ obiect)
Plǎcerea poate fi un efect al circumstanţelor favorabile (şi atunci

este trecǎtoare, instantanee, instabilǎ), dar poate fi şi un scop în sine.
În acest sens, morala lui Epicur vede viaţa ca o activitate şi chiar
filosofia ca arta de a trǎi bine. În general, activitatea spiritualǎ procurǎ
plǎceri mai mari şi mai diverse, deoarece, în timp ce trupul
reacţioneazǎ doar la prezent, sufletul vizeazǎ şi trecutul şi viitorul
(reprezentarea unei plǎceri este ea însǎşi plǎcere).
Întrucât omul poate opri cursul reprezentǎrilor pentru a le
supune unor criterii, urmǎrirea binelui şi îndepǎrtarea opiniilor greşite
sunt sub controlul voinţei noastre.
VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE GÂNDIRII

PSIHOLOGICE MODERNE
Doi mari gânditori au un rol hotărâtor în această evoluţie:
a) Thomas d’Aquino (1227 – 1274), teolog remarcabil
(Summa Theologie), valorifică în folosul teologiei distincţia aristotelică
dintre suflet şi spirit (sau suflet vital şi suflet raţional), unul deservind
corpul, celălalt pe Dumnezeu. Extinde însă sfera spiritualului şi la
senzaţii, pe care Aristotel le lua drept bază a funcţiei simţirii, şi le
explică prin transferul de corpusculi materiali de la obiecte la organele
de simţ. Este, evident, o „experienţă internă” fundamentală şi,
venerându-l pe Augustin, nu putea s-o lase în afara comuniunii cu
divinitatea, mai ales că lumina conştiinţei se extindea asupra tuturor
trăirilor omeneşti.
277
b) Roger Bacon (1210 – 1294 sau 1214 – 1292). Împotriva
scolasticii ce valorifica introspecţionismul liniei Plotin – Augustin –
Thomas d’Aquino, Bacon reia teza aristotelică a unităţii formă –
materie (suflet – corp) în cunoaşterea lumii externe. În lucrarea Opus
majus (1267), capitolul despre „perspectivă” (optică) este piatră de
încercare a determinismului în viaţa psihică, demonstrând cum, deja la
nivelul senzaţiilor, calităţi fizice bine determinate (inclusiv matematic)
sunt adecvat receptate (mişcarea razei de lumină preexistă în raport cu
(şi determină)efectul senzorial); imaginea nu „provine”, ci se
construieşte de către organul senzorial prin combinarea de efecte
optice.
*
Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este caracterul
laic: omul cu nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoare
fundamentală, cu drept natural la fericire, înzestrat cu raţiune de
putere nelimitată.
Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon
(1561 – 1626). Metoda inducţiei fusese folosită şi de Galilei, dar
Bacon o tratează drept un Novum Organum şi îi stabileşte regulile.
Gândirea filosofică antică este respinsă organic, ca speculaţie deşartă,
îndepărtată de natură, falsificatoare, frenatoare a dezvoltării ştiinţei.
Prin mijloacele logicii formale nu se descoperă adevăruri, ci doar se
expune ceva cunoscut. Experienţa este cartea deschisă a ştiinţelor, ce
poate fi „lecturată” direct dacă învingem prejudecăţi şi neajunsuri
specifice minţii noastre.
Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de socius;
Bacon le defineşte şi le sistematizează în patru clase:
- idola tribus: tendinţa de generalizare pripită şi comodă, de
extindere fără control a ceea ce ştim şi vrem la ceea ce nu ştim
(superstiţii, magia, alchimia, antropomorfismul etc.);
- idola specus: fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne
îngustează posibilitatea de receptare şi abordare a noului;
- idola fori sau „fantomele pieţii”: desemnarea prin cuvinte
convenţionale a unor realităţi doar presupuse (exemplu: „destinul”,
„sfera cerească”);
- idola theatri: prestigiul istoric al unor teorii; cazul unor filosofi
antici greci este edificator, teoriile lor sunt preluate ca bază în
explicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie şi superstiţii.
278
René Descartes
În 1637 a apǎrut Discursul despre metodǎ, iar în 1641
Meditationes de prima philosophia, în care, cu ezitare, dar şi cu mare
mǎiestrie acceptǎ şi explicaţia teologicǎ în metafizicǎ şi gnoseologie:
intervenţia divinǎ este acceptatǎ ca „primul mobil” şi garant al
corectitudinii sensibilitǎţii şi raţiunii.
În unele analize de psihoistorie se apreciazǎ cǎ „îndoiala
cartezianǎ” ca izvor al certitudinii a fost o reacţie generalizatǎ a
tânǎrului Descartes faţǎ de cunoştinţele dogmatice pe care le-a
asimilat forţat la colegiul iezuit. Fr.J.Bruno (1972) crede cǎ Descartes
în mod deliberat a început prin a se îndoi de orice, inclusiv de propria-i
existenţǎ. Criteriul certitudinii, emblematic pentru începutul secolului
al XVII-lea, îi apare a fi cugetarea: Cogito ergo sum (expresie
latineascǎ, ea însǎşi notǎ ironicǎ la adresa scolasticii, deoarece
Descartes a fost primul filosof modern care şi-a scris opera în limba
francezǎ, a poporului sǎu).
Claritatea afirmaţiilor lui Descartes nu lasǎ loc la ambiguitǎţi.
Cadrul conceptual general este dualismul: materia şi spiritul sunt cele
douǎ „substanţe”, net distincte ca naturǎ şi metodǎ de cunoaştere;
prima se defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscutǎ
prin matematicǎ; a doua are drept notǎ esenţialǎ gândirea, ce se
preteazǎ la cunoaştere prin introspecţie (observaţia interioarǎ a
trǎirilor şi analiza elementelor conştiinţei). Dacǎ în ambele cazuri sunt
clare obiectele şi metodele cunoaşterii, cine este Subiectul (care
observǎ, se autoobservǎ şi foloseşte o metodǎ de cunoaştere)?
Rǎspunsul cartezian la aceastǎ întrebare imprimǎ dualismului un
caracter evident idealist: „Subiectul este substanţa spiritualǎ purǎ”.
Comportamentul uman ca lucrare a corpului împrumutǎ schema
funcţionǎrii naturii, reflexul (necondiţionat); arcul funcţional „stimul-
rǎspuns”, ca şi tuburile de transmisie a presiunilor de la maşinile
hidraulice, este şi mecanismul mişcǎrilor corpului, numai cǎ acesta are
stimului atât din afarǎ, cât şi dinǎuntru.
În Pasiunile sufletului (1649) şi Tratat despre om, publicat
postum, Descartes face descrieri anatomice şi fiziologice, cu greşeli
inerente timpului, dar cu observaţii şi intuiţii pertinente; defineşte
creierul (spre care vin „tuburi” nervoase cu impresii din afarǎ sau de la
organe) drept sediu al sensibilitǎţii, dar unitatea gândirii, imaginaţiei şi
a subiectului în general îl face sǎ creadǎ cǎ sediul principal al
279
sufletului este într-o zonǎ singularǎ, nepereche, cum este epifiza (sau
glanda pinealǎ).
Descoperirea reflexului de către Descartes este un moment
major în istoria psihologiei, deoarece înseamnă conturarea concepţiei
despre comportament ca expresie a vieţii de relaţie, a interacţiunii
organismului cu mediul; dispozitivele mecanice şi hidraulice ale
timpului au servit drept modele pentru analogii; principalul argument
a fost însă mecanismul circulaţiei sângelui, descoperit de Harvey
(1608; o lucrare în latină a fost publicată la Frankfurt, în 1628).
Prezentarea fiziologică a reflexului a fost axatǎ chiar pe mecanismul
medicului englez: după ce umple arterele şi venele, sângele ajuns în
inimă se supune unor schimbări, astfel că părţile sale cele mai fine se
ridică la creier, influenţând gândirea şi pasiunile. (Mult mai târziu, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, „teoria periferică a amoţiilor” formulată
simultan de James şi Lange promovează aceeaşi idee a medierii
viscerale). În lipsa conceptului de influx nervos, Descartes foloseşte
termenii antici „suflu vital” şi „spirit animal”.
Demonstrarea substratului fiziologic al afectivităţii şi regulile
metodei sunt exersate în cartea a doua a Tratatului despre pasiuni, în
care este abordată taxonomia pasiunilor. Descartes defineşte şi
descrie, atât prin obiect, cât şi fiziologic, şase pasiuni simple
(admiraţia, dragostea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea), pe cele
compuse şi variantele (sau speciile). Este prima tratare consistentă a
acestei mari problematici psihologice, în fapt o depăşire pentru
totdeauna a reducţionismului scolastic: polarizarea sufletului în
dorinţă şi mânie.
Concepţia carteziană despre reflex şi pasiuni conduce în
principal la clarificări hotărâtoare pentru evoluţia psihologiei:
– funcţia cognitivă a conştiinţei devine singura esenţă dată
nemijlocit Subiectului în introspecţie; cunoştinţa despre obiect există
numai în măsura în care este receptată şi trăită subiectiv; prin aceasta
ea devine şi transcendentă, adică nesupusă organizării obiective a unui
act real; trăirea umană are două „începuturi substanţiale”
(existenţiale): corpul (cu atributul mişcării) şi conştiinţa (cu atributul
gândirii); acesta este dualism, dar diferit de cel scolastic;
– dualismul „corp – suflet” are începând cu Descartes un nou
conţinut: corp înseamnă un sistem automat organizat structural şi
funcţional după legile mecanicii; comportamentul corpului poate fi
explicat şi fără intervenţia sufletului: impulsurile externe şi construcţia
280
materială sunt suficiente. Raportul corp – suflet se discută de acum în
termeni fiziologici. (vechii materialişti supuneau sufletul legilor
corpului, iar idealiştii, invers, puneau corpul la dispoziţia sufletului);
cu Descartes, fiecare „substanţă” îşi are legile sale, iar interacţiunea
lor (dovedită empiric) a devenit problemă aparte;
– sufletul, în concepţia lui Descartes, este definit după un singur
criteriu: conştientizarea nemijlocită a manifestărilor sale (gândire, dar
şi senzaţii, afecte, reprezentări); de acum, delimitarea unui suflet
raţional şi a altuia senzitiv nu mai are sens, unitatea s-a realizat pe
seama conştiinţei de sine sau autoconştiinţei, faţă de care toate
fenomenele sunt egale; pentru prima dată Subiectul apare în rolul său
plenar de „administrator-observator”, care-şi stăpâneşte lumea
interioară pentru a răspunde eficient la solicitările vieţii; dacă la Plotin
şi Augustinus obiectul introspecţiei persoanei era comunicarea cu
divinitatea, la Descartes obiectul este „tehnic”, „practic”, concret”:
chiar propria gândire; obiectul acesta fiind cert, şi corelatul său,
gânditorul, este „Subiectul” cert. Numai după stabilirea acestor
„identităţi”, Descartes se ocupă de existenţa lui Dumnezeu, pe care o
recunoaşte alături sau complementar cu natura şi cu gânditorul.
Introspecţia a căpătat de acum statutul unei metode serioase,
compatibile cu…matematica. Dublul raport cu lumea obiectivă şi cu
subiectul fiziologic conferă lui Descartes statutul de metodolog al
ştiinţei moderne.
Spinoza
Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor
(cărţile III – V din Etica). Le defineşte ca stări ale corpului, care
amplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a organismului, o
favorizează sau limitează; tot afectele sunt şi ideile despre aceste
stări.Această viziune este complementară reprezentării despre corp ca
sistem dinamic, supus schimbărilor de progres sau regres. Cursul
stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar la rândul
lor acestea măresc disponibilităţile de acţiune.
La Spinoza, voinţa ca forţă autonomă dispare, ea confundându-
se cu intelectul. Numai recunoaşterea cauzelor unei acţiuni ne creează
iluzia că ea este voluntară.
Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen
psihofiziologic. Dorinţa este atracţie conştientizată, dar derivată din
281
conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea), formează cu
prima grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte.
Dar şi aceste trei afecte au o bază generică: „puterea sufletului”,
constând în fermitate (năzuinţa spre menţinerea existenţei conform
normelor raţiunii) şi generozitate (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a se
uni prin prietenie). Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit,
curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. sunt alternative ale fermităţii;
clemenţa, modestia, cardinalitatea etc. sunt moduri ale generozităţii.
Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă, după
regulile matematice ale descompunerii, derivării şi compunerii;
demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi în
această sferă a vieţii sufleteşti.
Materialismul şi iluminismul francez, secolul al XVIII-lea

O lucrare de referinţă în istoria psihologiei este Traité des
sensations publicată de Etienne Bonnot de Condillac (1715 – 1780) în
1754. Inspirat de modelul newtonian de gândire (explicarea
multitudinii de fenomene fizice prin principiul general al gravitaţiei),
Condillac respinge metoda deductivă ca întemeiată pe teze arbitrare
(numai pentru că sunt clare şi evidente), dar şi conexionismul lui John
Locke, deoarece abstracţia şi judecata nu sunt reductibile la asociaţii;
foloseşte un model genetic pentru a argumenta că orice fapt psihic este
o senzaţie transformată. Astfel, o senzaţie puternică şi neaşteptată
provoacă atenţie; când senzaţia revine, avem de-a face cu memoria;
două senzaţii conduc la comparaţie, diferenţiere, judecată ş.a.m.d.
până la cele mai complexe operaţii ale intelectului; fiecare senzaţie are
ton afectiv, fiind plăcută sau neplăcută, ceea ce duce la impulsul
volitiv de orientare pozitivă sau negativă. Senzaţia permite distincţia
subiectiv – obiectiv.
O „linie de progres” a materialismului francez o constituie ideea
practică a rolului hotărâtor în viaţa oamenilor al educaţiei şi legilor.
Personalităţile marcante ale acestei ideaţii au fost J.J.Rousseau
(1712 – 1778) şi C.A.Helvetius (1715 – 1771). Primul afirmă efectul
negativ al civilizaţiei asupra omului, prin natura sa acesta fiind bun şi
perfect. Helvetius a susţinut teza genezei calităţilor intelectual-morale
sub efectul împrejurărilor de viaţă, (deci, opus lui Rousseau) şi duce
chiar la exagerare rolul modelator al educaţiei ( Despre om, 1773).
282
Şi D’Holbach, în Sistemul naturii (numit „Biblia materialis-
mului”), vede fericirea omului (în fapt, fiinţă fizică) în reorganizarea
cunoştinţelor, educarea respectului pentru raţiune şi a curajului. Pentru
a căpăta cunoştinţe adecvate despre suflet, este necesar să experi-
mentăm asupra lui cu mijloacele fizicii, anatomiei, medicinii, pentru
că psihicul, în toată fenomenologia sa, nu este decât manifestare a
unor forme de mişcare.
O operă ce „pregăteşte” darwinismul este cea a marelui iluminist
Diderot; în anii 1774 – 1779, a elaborat Elemente de fiziologie, în
care se promovează ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediului
asupra organismului. El consideră drept simplist modelul lui Lametrie,
concretizat în Omul-maşină: creierul şi nervii formează un întreg care
depinde simultan de corp şi de lumea înconjurătoare. Spiritul vremii
era unul polemic, experimental, academic.
VII. PARADIGMELE PSIHOLOGIEI MODERNE.

ASOCIAŢIONISMUL
a) Înainte de reflexologie
John Locke (1632 – 1704). Pentru gândirea sa psihologicǎ, douǎ
lucrǎri sunt remarcabile: An essay concerning human understanding
(1690) şi Some thoughts concerning education (1693). Începând cu
John Locke, în ştiinţele cognitive se instituie douǎ interpretǎri ale
originii şi dezvoltǎrii cunoaşterii: curentul nativist, al ideilor înnǎscute
(susţinut şi de Descartes), şi cel care derivǎ „tot materialul raţiunii şi al
cunoaşterii” din experienţǎ şi senzaţie.
Lucrurile au însuşiri primare, inerente şi permanente (soliditate,
întindere, mişcare, etc.); în procesul cunoaşterii apar şi calitǎţi
secundare, ce ţin de interacţiunea primelor cu organele de simţ (culori,
sunete, gusturi etc.). Şi unele şi altele pot fi cunoscute chiar la nivel
raţional numai dacǎ apar direct în experienţa noastrǎ: „Nimic nu este
în raţionament care sǎ nu fi fost transmis mai înainte prin simţuri”.
Evident, complementar lumii exterioare, lumea internǎ a
propriilor idei, imagini şi simţuri este obiect al experienţei şi avem
astfel un al doilea izvor de cunoştinţe, numite reflexie. În Cartea
a II-a, cap.I din An essay, Locke calificǎ aceastǎ facultate ca foarte
asemǎnǎtoare simţurilor şi de aceea o numeşte provizoriu „simţ
intern”. Principala sa lucrare constǎ în dezvoltarea, prin combinare,
compunere şi abstracţie, a ideilor simple (provenite din unul sau mai
283
multe simţuri). Este o fundamentare consistentǎ a asociaţionismului,
întǎritǎ încǎ şi printr-o teorie a limbajului. În stabilitatea asociaţiilor de
idei, afectivitatea are un rol important, din momentul în care un
sentiment a fost prezent în actul cunoaşterii (fie ea senzorialǎ sau
reflexivǎ). Tot prin asociere se obţine şi diversitatea sentimentelor din
douǎ, bazale: plăcerea şi durerea. De fapt, sentimentul (termenul
generic la Locke) nici nu este o facultate independentǎ, pentru cǎ, prin
conţinutul sǎu, ţine atât de senzaţii, cât şi de reflecţii.
John Locke a rǎmas în istorie ca „fondator al asociaţionismului
englez” şi datoritǎ aplicaţiilor pe care le-a întreprins în domeniul
educaţiei. Lucrarea Some thoughts concerning education a rezultat
dintr-o serie de scrisori pe aceastǎ temǎ, reflecţii „din inimǎ” de elev şi
student chinuit în sistemul tradiţional de învǎţǎmânt, trimise din exil
unui prieten din Anglia. În limba românǎ ,opera pedagogicǎ a lui John
Locke a apǎrut cu titlul Câteva idei asupra educaţiunii, în 1909 –
1910, în traducerea lui George Coşbuc.
George Berkeley (1685 – 1753), episcop, filosof şi teoretician în
domeniul educaţiei, continuator empirist-conexionist al lui John
Locke. La doar 25 de ani a publicat douǎ lucrǎri reprezentative: New
theory of vision (1709) şi Principles of human knowledge (1710).
„ A fi înseamnǎ a fi perceput” (celebrul dicton latin: esse est
percipi) rezumǎ concepţia subiectiv-idealistǎ a lui Berkeley. Dacǎ
Descartes s-a întrebat despre relaţia spirit-corp, iar Locke despre
modul în care materia genereazǎ spirit, Berkeley a considerat esenţialǎ
întrebarea „Cum spiritul genereazǎ materie?”
David Hume (1711 – 1776) a devenit celebru la tinereţe (29 de
ani), când a publicat lucrarea în trei volume Treatise on human nature.
Raportându-se sceptic la valoarea cognitivǎ a reflecţiei, declarǎ drept
unic obiect al cunoaşterii propria experienţǎ. Conceptul de experienţǎ
apare aici mai elaborat, operându-se o distincţie între „impresii mai
vii” (senzaţii şi percepţii) şi „idei mai puţin vii” (imagini sau amintiri).
Hume defineşte relaţia cauzǎ – efect ca un gen nou de asociaţie
prin contiguitate, purtând nota invariabilitǎţii succesiunii. Analiştii de
mai târziu contrazic raportarea acestui tip de asociaţie la clasa
contiguitǎţilor şi identificǎ la Hume trei modalitǎţi de asociere:
asemǎnare, contiguitate şi cauzǎ-efect. Hume dǎ relevanţǎ cauzalitǎţii
ca mecanism intrapsihic al generǎrii datelor conştiinţei de cǎtre
impresii, deci tot de fapte ale conştiinţei.
284
David Hartley (1705-1757), în singura sa carte publicatǎ,
Observations of man (1749), postuleazǎ un mecanism vibratoriu în
sistemul nervos, corespunzǎtor senzaţiilor, ideilor şi imaginilor; este o
interpretare fiziologicǎ a distincţiei operate de Hume între impresii şi
idei; în cazul al doilea, vibraţiile fiind mai slabe. Pentru aceastǎ
contribuţie la abordarea fiziologicǎ a conexiunilor, cu extrapolǎri la
mecanismul emoţiilor, unii istorici îi conferǎ rolul de precursor al
reflexologiei respondente.
John Stuart Mill (1806 – 1873) a împǎrtǎşit şi dezvoltat
concepţia tatǎlui sǎu, vǎzând în coalescenţǎ un gen de „chimie
mentalǎ”; astǎzi am putea desemna fenomenul prin termenul de
emergenţǎ, deoarece produsul asocierii a douǎ sau mai multe idei
poate fi necunoscut sau de neanticipat la nivelul fiecǎrei componente.
Eruditul filosof recurge şi la anlogie cu „discul culorilor”, cu care
Newton a demonstrat compoziţia luminii albe (din cele şapte culori).
O mai mare precizie în termeni a favorizat acceptarea noilor explicaţii:
„ideile simple mai curând genereazǎ decât le compun pe cele
complexe”.
Alexander Bain (1818 – 1903). Dintre lucrǎrile sale, douǎ au fost
recunoscute drept cea mai elaboratǎ gândire psihologicǎ a secolului
XIX-lea: The senses and the intellect (1855) şi The emotions and the
will (1859). Concepţia lui Bain se remarcǎ prin orientarea
asociaţionismului spre biologie, fiziologie şi aportul activ al instanţei
cerebrale; fǎcând din arcul reflex unitatea elementarǎ a psihismului, el
remarcǎ momentul activ al organismului în procesul adaptǎrii şi
dezvoltǎrii (o diferenţǎ majorǎ faţǎ de asociaţionismul pasiv, ce
explica doar ideile şi imaginile întâmplǎtoare, respectiv visele şi
reveriile). Fǎrǎ a fi experimentator, Bain a fǎcut operǎ prin analizǎ,
intuiţie, credinţǎ în posibilitatea plasǎrii psihologiei în rândul ştiinţelor
naturii.
Herbert Spencer (1820 – 1903), în lucrarea Primele principii
formuleazǎ legea evoluţiei, ca generalǎ pentru explicarea schimbǎrilor
din naturǎ. Spencer nu apare ca un scolastic, sau metafizician, ci ca un
inductivist de mentalitate englezǎ: supune observaţiei, analizei şi
comparaţiei ştiinţele naturii (botanica, geologia, fiziologia) şi cele
sociale (psihologia, estetica, morala, lingvistica, istoria etc.).
Principiul evoluţiei este formulat ca ipotezǎ şi nu ca o dogmǎ.
285
Domeniile religiei şi metafizicii sunt scoase din sfera ştiinţei, a
cunoaşterii raţionale, dominată de legea evoluţiei. Foloseşte pentru
aceasta chiar un termen special, – „incognoscibilul”. Cu afinitatea
englezeascǎ binecunoscutǎ pentru naturǎ, Spencer se ocupǎ de
transferarea modelului biologic de evoluţie (trecerea de la omogen la
eterogen în devenirea oricǎrui organism), la progresul în alte sfere ale
existenţei, inclusiv în cea socialǎ (societate, instituţii, limbaj, literatu-
rǎ, ştiinţǎ, artǎ).
b) Asociaţionismul centrat pe reflexul condiţionat
În tratatele de istoria psihologiei sunt conturate douǎ moduri de
a trata aceastǎ „recentrare” a asociaţionismului de la „idee – idee” la
„stimul – rǎspuns”: ambele dau prioritate „psihologiei evoluţioniste”
(Spencer, Darwin), dar, în timp ce occidentalii atribuie începuturile
acestui proces lui Ebbinghaus, psihologii ruşi pun în prim plan
reflexologia lui Secenov.
Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909), experimentator inovator
german, a publicat în 1885 prima investigaţie de laborator asupra
memoriei. Rezultatele sale sunt revendicate de asociaţionişti pentru
inovaţia de a studia învǎţarea unui material ce exclude experienţa
precedentǎ. Este vorba de silabe fǎrǎ sens, compuse din douǎ
consoane şi o vocalǎ (wop, xam, cir etc.). Intenţionând sǎ obţinǎ o
curbǎ a evoluţiei în timp a retenţiei, a evitat cuvintele vocabularului
obişnuit care, în trecutul experienţial, ar fi avut conexiuni deja
reţinute. A obţinut într-adevǎr o curbǎ de tip „acceleraţie negativǎ”
pentru intervalul imediat de timp, fenomen ce a fost reconfirmat
ulterior, indiferent de complexitatea tehnicii de laborator folosite.
Medicul rus I.M.Secenov (1829 – 1905), studiind cu succes de
rǎsunet funcţia inhibitorie a unor centri cerebrali, ajunge la concluzia
cǎ sistemul nervos este un regulator automat al organismului (analog
reglajului maşinii lui Watt, cu aburi). Sistemul nervos asigurǎ
integritatea anatomo-fiziologicǎ a organismului receptând excitaţiile
externe şi semnale despre starea funcţionalǎ a organelor, declanşând
reacţii motorii şi glandulare de rǎspuns.
În 1863 publicǎ Reflexele creierului, titlu impus de cenzurǎ la o
lucrare ce avea în titlu „provenienţa fenomenelor psihice pe bazǎ
fiziologicǎ”. Pentru prima datǎ, activitatea cerebralǎ şi activitatea
psihicǎ aveau aceeaşi unitate elementarǎ constitutivǎ – actul reflex.
Actele conştiente şi cele voluntare sunt „în sens strict, reflexe”.
Secenov a mai scris şi alte lucrǎri de psihologie, mai ales asupra
286
gândirii, promovând un determinism fiziologic (de altfel a scris şi o
lucrare intitulatǎ De cǎtre cine şi cum trebuie elaboratǎ psihologia?,
în care respinge introspecţia şi argumenteazǎ evoluţia ontogeneticǎ a
funcţiilor psihice). „Motorul” dezvoltǎrii este experienţa, „întâlnirea
biologicǎ cu realitatea”.
Descoperirea reflexului condiţionat de cǎtre Pavlov
Istoricii psihologiei ruse (dar, în consens, şi cei occidentali)
considerǎ cǎ lucrarea lui Pavlov O experienţǎ de 20 de ani (publicatǎ
în 1923) reprezintǎ prima bazǎ naturalist-ştiinţificǎ, argumentatǎ
experimental, pe care s-a format psihologia modernǎ; de acum,
activitatea psihicǎ avea o raportare (sigurǎ) la activitatea nervoasǎ
superioarǎ (a emisferelor cerebrale).
Ivan P.Pavlov (1849 – 1936) a intrat în ştiinţǎ ca fiziolog al
digestiei (factori glandulari şi neuronali), obţinând premiul Nobel
pentru medicinǎ în 1904. Atent la controlul condiţiilor de mediu în
laboratorul de fiziologie, Pavlov a surprins un fenomen „nefiziologic”:
salivarea anticipativǎ. Un montaj-tehnic experimental minuţios, cu
tuburi ce colectau saliva glandelor bucale la câine, le-a permis
cercetǎtorilor sǎ înregistreze salivarea înainte de administrarea
stimulului adecvat (pesmet, praf de carne etc.). Nefiind o excitare
localǎ a organului de simţ respectiv, observatorii s-au aflat în faţa unui
reglaj de tip anticipativ. Dacǎ acesta nu este de tip fiziologic,
înseamnǎ cǎ este de un ordin superior: zgomotul produs de laboranţi,
sau vederea lor, a vaselor, a locului, sesizarea timpului, le „anunţa”
Subiecţilor apariţia excitanţilor întǎritori şi le provoca salivaţia
specificǎ, fǎrǎ ca excitantul specific sǎ fie prezent. În comportamentul
actual, contau trecutul, coincidenţele anterioare.
Pavlov a fost pasionat nu atât de reflexul condiţionat ca fapt de
învǎţǎre sau de psihologie, cât de activitatea cerebralǎ, domeniul cu
totul nou la rǎspântia de veacuri XIX – XX. Condiţionarea reflexelor
glandulare şi motrice era o metodologie, minuţios elaboratǎ şi, evident,
originalǎ, prin care îşi verifica ipoteze despre procese de excitaţie şi
inhibiţie, iradierea şi concentrarea lor, funcţia general-mobilizatoare a
reflexului (necondiţionat şi condiţionat) de orientare etc.
Psihologia occidentalǎ îl plaseazǎ pe Vladimir M.Bechterev
(1857 – 1927) în istorie pe un loc privilegiat, al cercetǎtorului atât
novator, cât şi umanist: el a studiat reflexul condiţionat motric la om şi
animal, în forma asocierii unui şoc electric pe laba câinelui sau pe
mâna unei persoane, cu sunetul unei sonerii. Practica lui Pavlov, fost
287
cercetǎtor-medic nutriţionist, de a scoate canale ale glandelor salivare
în afara cavitǎţii bucale şi, printr-o capsulare specialǎ, a trimite
laborantului, prin tuburi, picǎturile de salivǎ, n-a fost potrivitǎ
spiritului „pacifist” al lui Bechterev (şi al psihologilor care au urmat şi
au înţeles cǎ „lumea obiectivǎ nu trebuie rǎstignitǎ pe crucea cercetǎrii
adevǎrului”). Deci, Pavlov a condiţionat (a pus în contingenţǎ
temporarǎ) reacţiile glandulare – salivare, iar Bechterev, înaintea sa,
reacţiile motrice.
Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) a început sǎ studieze
învǎţarea la animale, ca asociaţionist, dar în curând a început sǎ se
intereseze de învǎţarea umanǎ şi de aspecte ale psihologiei educaţio-
nale şi sociale. Primul manual şcolar elaborat de un psiholog în sfera
învǎţǎmântului clasic a fost Aritmetica lui Thorndike, din 1919.
În 1898, la 24 de ani, Thorndike susţine teza de doctorat cu titlul
Animal intelligence: an experimental study of the associative
processes in animals. Continuând cercetǎrile pe peşti şi antropoide,
publicǎ o lucrare mai completǎ în 1911. Istoricii îi analizeazǎ
contribuţiile referindu-se la lucrarea din 1949, Selected writings from
a connectionist’s psychology. Thorndike apare ca funcţionalist;
conexiunea sau legǎtura stimul-rǎspuns este principala preocupare a
psihologiei, fie cǎ ea este dictatǎ de situaţia externǎ sau de atitudinile
subiectului, cǎ apare izolatǎ sau ca element într-o serie.
Clark Hull (1884 – 1952). Printre lucrările sale reprezentative se
numără Aptitude testing (1928), Hypnosis and sugestibility (1933);
Principles of behavior(1943), Essentials of behavior (1951) şi A
behavior system (1952), au avut un efect imens asupra problematicii
învǎţǎrii.
Între stimul şi reacţie Hull a vǎzut variabile intermediare,
condiţii ce au intervenit anterior, cum ar fi numǎrul de încercǎri
întǎrite, intensitatea stimulului, forţa motivaţiei exprimatǎ în numǎrul
de ore de deprivare (de hranǎ, de exemplu).
Un exemplu edificator pentru demersul lui Hull este principiul
numit „goal gradient hypothesis” (1932): potenţialul de rǎspuns este în
funcţie de distanţa şi timpul ce despart Subiectul de evenimentul-
întǎrire. Corolarul este formulat astfel: „Cu cât este mai mare
amânarea întǎririi într-un lanţ comportamental dat, cu atât este mai
slab potenţialul de reacţie la stimulul respectiv”.
288
B. F. Skinner: Condiţionarea operantǎ sau instrumentalǎ
Replicǎ pozitivistǎ la teoriile formale enunţate de Hull, Skinner
s-a ridicat din umbra lui Tolman şi Hull în anii ’50, cu o puternicǎ
prizǎ la tineret prin profilul sǎu caleidoscopic; cercetǎrile sale experi-
mentale au avut constant un înalt credit şi interes, deoarece a identi-
ficat în „regimul de întǎriri” factorul principal de dirijare a comporta-
mentului (principala lui preocupare: dezvoltarea capacitǎţilor umane).
Punctul de originalitate majorǎ al gândirii lui B.F.Skinner este
conceptul de comportament operant sau emitent, alternativǎ la cel
respondent, provocat de un stimul extern. Primul nu are un agent
provocator extern, ci este, precum un act de voinţǎ, o manifestare a
individualitǎţii pentru propria supravieţuire şi dezvoltare.
Într-o cuşcǎ perfect izolatǎ de zgomot, cu condiţii bine
determinate de temperaturǎ, luminǎ şi echipament, toate formând
ansamblul variabilelor dependente, subiecţii preferaţi ai lui Skinner
erau porumbeii şi şobolanii, dar şi oamenii. Reacţiile lor simple ce
erau vizate pentru a fi întǎrite erau simpla apǎsare pe o pârghie sau o
cheie. Se înregistra frecvenţa cumulativă a reacţiilor spontane în
funcţie de recompensarea lor selectivă într-un anumit interval de timp.
Replici la adresa asociaţionismului. Principalele atacuri critice
au vizat:
a) Elementarismul. Disponibilitatea analiticǎ a empiriştilor
englezi a fost în spiritul progresist al timpului, cu efecte benefice
asupra înţelegerii raportului om-mediu şi a factorilor de progres ai
educaţiei. Teoria transferului pe seama elementelor identice, formulatǎ
de Thorndike a fost însǎ o provocare pentru un veac. Gestaltismul a
fost principala fǎclie a protestului, dar şi teoriile personologice,
umaniste, creatologice şi intuiţioniste au insistat pe analiza molarǎ a
comportamentului şi, în general, a istoriei personale.
b) Hazardul (încercarea şi eroarea), ca mecanism al învǎţǎrii.
Acest aspect a fost criticat pentru viciul metodologic de a pune
animalul în situaţii problematice stupide (din punctul de vedere al
comportamentului sǎu normal). „Puzzle box” nu-i permite Subiectului
altceva.
c) Legea efectului. Iniţial, acest principiu a fost înţeles ca fiind
de ordin mentalist. Thorndike a explicat însǎ cǎ nu este vorba de
„dorinţǎ”, de „plǎcere” sau „vrere”, deci nu de afect, ci de efect, cu
sensurile sale general-biologice, comportamentale.
289
d) Determinism mecanic. Critica a vizat mai mult marginalizarea
valorilor umane. Conexioniştii au rǎspuns cǎ noţiunea de ambient şi
întǎrire surprinde toate aspectele personologice, sociale, culturale,
morale; mintea şi spiritul omului sunt pǎrţi ale existenţei naturale,
efecte şi cauze ale progresului.
VIII. STRUCTURALISMUL
Structuralismul a fost pregǎtit de Brentano, Fechner şi
Helmholtz.
Franz Brentano (1838 – 1917), preot catolic şi filosof austriac,
la 24 de ani a publicat cartea Psihologia lui Aristotel, iar în 1874
Psihologia din punct de vedere empiric. Gândirea lui Brentano
reprezintǎ un punct de cotiturǎ sau un „reper de orientare” în istoria
psihologiei: el a înţeles şi a spus lumii cǎ, în timp ce ştiinţele naturii
studiazǎ fenomene, psihologia are de-a face cu acte, acţiuni care
pornesc de la Subiect, fǎurar care are nevoi, interese, intenţii, scopuri.
Psihologia este definitǎ ca ştiinţǎ a actelor psihice. Orice act are un
conţinut (un obiect) şi un mod de acţiune cu respectivul conţinut.
„Obiectul” şi „acţiunea” sunt de nedespǎrţit într-un act psihic.
Gustav Fechner (1801 – 1887). Fondul sǎu conceptual este cel al
idealismului obiectiv: el afirma despre conştiinţǎ cǎ este peste tot în
univers, corpurile cereşti sunt însufleţite, iar materia nu este decât o
umbrǎ a psihismului. Culmea cutezanţei: a vrut sǎ demonstreze aceste
idei cu ajutorul matematicii şi al experimentului.
În acest timp, E.H.Weber a descoperit un fapt capital:
diferenţierea a doi stimuli depinde nu de mǎrimea absolutǎ a fiecǎruia,
ci de relaţia dintre excitaţia datǎ şi cea iniţialǎ. Aceastǎ regularitate a
verificat-o pe mai multe modalitǎţi senzoriale: musculare, vizuale etc.,
ajungându-se la conceptul de „prag diferenţial”. Apǎrea un nou
domeniu al cunoaşterii, – psihofizica, ştiinţa raporturilor dintre
mǎrimile fizice ale excitanţilor şi intensitǎţile sezaţiilor. Una dintre
primele realizǎri: intensitatea senzaţiei este direct proporţionalǎ cu
logaritmul intensitǎţii excitaţiei; aceasta dovedeşte cǎ existǎ un plan al
funcţionalitǎţii, mai larg decât cel al cauzalitǎţii. Aceastǎ lege
psihofizicǎ este prezentǎ în lucrarea Elemente de psihofizicǎ (1860).
Herman Helmholtz (1821 – 1894) – remarcabil reconstructor al
gândirii fiziologice din secolul al XIX-lea. Tehnica sa de mǎsurare a
vitezei influxului nervos a fost o inovaţie. El a împǎrtǎşit concepţia lui
290
J.Müller despre energia specificǎ a organelor de simţ, recunoscând
senzaţiei rolul de semn sau simbol al lumii externe, iar nu o copie sau
o reflectare. Totuşi, viziunea filosoficǎ agnosticǎ nu l-a împiedicat sǎ
introducǎ mǎsurǎtori ale percepţiei vizuale şi auditive, devenind astfel
întemeietorul psihometriei. Prin opera filosoficǎ contradictorie a lui
Helmholtz, psihologia a câştigat în statutul ei (independent faţǎ de
fiziologie) şi a progresat în viziunea sa sistemicǎ asupra relaţiei dintre
planurile senzorial şi logic.
Gândirea psihologică a lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920),
părintele psihologiei experimentale, fondatorul primului laborator în
1879, la Universitatea din Leipzig. Wundt a înţeles cǎ studiul sufletu-
lui înseamnǎ o ştiinţǎ a experienţei şi cǎ instrumentul ei principal este
experimentul. Obiectul psihologiei este experienţa imediatǎ şi metoda
adecvatǎ este observaţia controlatǎ a conţinuturilor în condiţii
experimentale.
Programul de cercetări al lui Wundt avea trei obiective:
− analizarea proceselor conştiente ca elemente;
− descoperirea modurilor în care aceste elemente se leagă unele
cu altele în formaţiuni complexe;
− determinarea mecanismelor fiziologice ale conexiunilor.
Deşi în multe pasaje ale scrierilor sale Wundt a vorbit de
elementele mentalului ca despre procese sau „desfăşurări”,
structuralismul a fost acuzat de „elementarism static”, ca şi când
elementele conştiinţei ar fi similare unor obiecte fizice.
Dintre colaboratorii europeni ai lui Wundt, cel care a socotit
structuralismul wundtian incomplet a fost Oswald Külpe (1862 –
1915). Prieten şi colaborator, un timp, cu americanul Ed.B.Titchener,
Külpe a sesizat că în planul mental sunt elemente identificabile drept
„obiecte”, dar sunt şi funcţiuni, ce nu se pretează la conştientizare şi
analiză. În această viziune, distincţia act – stări – procese, făcută de
Brentano, precum şi conceptul de „experienţă” au fost repere
conceptuale pentru „Şcoala de la Würtzburg”, iniţiată de Külpe.
Edward Bradford Titchener (1867 – 1927) a văzut unitatea
ştiinţelor pe fundament psihologic: universul experienţei umane. După
acest criteriu a văzut diferenţa dintre Fizică şi Psihologie în felul cum
este orientată experienţa: în afară, asupra obiectelor şi a relaţiilor
dintre ele, înăuntru, asupra elementelor experienţei, sau a stărilor de
conştiinţă.
291
Structuralismul ca paradigmă
Prima problemă ce se pune când discuţi o paradigmă în
psihologie este reprezentarea despre obiectul psihologiei. „Platforma”
structuraliştilor a fost clar definită sub acest raport: „studiul analitic al
psihicului omului adult normal prin metoda introspecţiei”. În această
formulare, diferenţele individuale şi disfuncţiile sunt excluse din sfera
problematicii psihologice.
Postulatele structuralismului n-au avut o formulare controlabilă
logic, ci una ce poate fi doar abstrasă:
– psihologia se sprijină pe experiment pentru a se elibera de
metafizică;
– adevărurile sale sunt de ordin empiric;
– gândirea şi conştiinţa sunt concepte bazale şi domeniu de
studiu experimental;
– introspecţia este o metodă validă de studiu, dar are grade
diferite de elaborare şi învăţare;
– „spiritul” şi „corpul” sunt sisteme paralele, iar legile
psihologice trebuie sǎ remarce această distincţie; totuşi conceptul de
„experienţă” exprimă un monism, o unitate a celor două roluri.
Principiile conexiunii. Conexiunea prin contiguitate a fost
considerată primordială. Wundt a recunoscut şi un principiu al
sintezei, bazat pe „senzaţia” semnificaţiei elementelor ce intră în
structură mai complexă.
Principiile selecţiei. Conceptul-cheie în explicarea selecţiei
datelor şi experienţelor este atenţia. Titchener distingea trei forme:
1) nativă sau involuntară, în care intensitatea şi calitatea experienţei,
în special noutatea, sunt factori de selecţie; 2) voluntară sau
secundară; 3) atenţia ca deprindere, deci parţial involuntară.
IX. FUNCŢIONALISMUL
Funcţionalismul ca sistem a fost fundamentat de cǎtre doi
remarcabili profesori universitari din Chicago: John Dewey (1859-
1952) şi J.R.Angell (1859-1949). Ca promotori sunt recunoscuţi
R.S.Woodworth (1869-1962) şi H.Carr (1873-1954).
William James (1842-1910). Lucrarea sa în două volume The
principles of psychology (1890), devenitǎ clasicǎ, a „făcut epocǎ”
încǎ înainte de apariţie, fiind publicatǎ pe capitole în diferite
periodice. Primele manifestǎri în câmpul psihologiei au avut o tentǎ
292
criticǎ la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial,
punctiform, reducţionist („ reduce grandoarea psihicului uman la scale
numerice”).
Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian
(promovat în America de fostul doctorand la Leipzig, Ed.B.Titchener,
profesor la Universitatea Cornell, care şi impusese termenul
„structuralism”) a fost definirea conştiinţei prin 5-6 caracteristici:
− este întotdeauna „personalǎ”, în sensul cǎ aparţine unui
anumit individ;
− se află în continuǎ schimbare, fiind un proces neîntrerupt
(stream of consciousness);
− judicios continuǎ: în ciuda hiatusurilor, identitatea individualǎ
se menţine întotdeauna;
− selectivǎ: alege continuu relevanţe;
− decurge în forme atât „tranzitive”, cât şi „stabile” (în alţi
termeni: forme centrale şi forme marginale);
− funcţia majorǎ a conştiinţei este aceea de supravieţuire, de mai
bunǎ adaptare, intervenind atunci când problemele sunt noi (în
comparaţie cu deprinderile şi obişnuinţele).
John Dewey (1859-1952). A fost autorul primului tratat
american de psihologie (Psychology, în 1886), depǎşit, în curând, doar
peste patru ani, de Principiile lui W.James. Prin publicarea, în 1896, a
studiului The reflex arc concept in psychology, Dewey devine
fondatorul mişcǎrii funcţionaliste: respinge analiza comportamentului
în unitǎţi S-R, ce nu surprinde coordonarea globalǎ a comportamen-
tului în vederea adaptǎrii organismului la o situaţie.
Contribuţiile funcţionalismului:
− stimularea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ relativǎ la om
şi animale;
− promovarea unei metodologii a studiului variabilelor
empirice;
− instrumentarea conceptualǎ a Etologiei;
− formularea unei teorii asupra emoţiilor;
− s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism,
elementarism şi la raportul endogen-exogen.
293
X. BEHAVIORISMUL
Cel care a dat denumirea de „behaviorism” noii paradigme a fost
John B.Watson (1878-1958). În 1913, apare în „Psychological review”
lucrarea polemicǎ Psychology as the behaviorist wiews it. Aici
defineşte psihologia ca o ştiinţǎ naturalǎ pur experimentalǎ, ce
urmareşte predicţia şi controlul comportamentului. Excluzând
introspecţia din aria metodologicǎ, nu recunoaşte nici demarcaţia
dintre om şi animal; cât de complexǎ este manifestarea
comportamentalǎ a omului, ea aparţine totuşi schemei generale de
investigare a comportamentului, astfel încât referirea la conştiinţǎ şi la
alte entitǎţi mentaliste devine inutilǎ. În lucrǎri ulterioare, Watson a
promovat un reducţionism provocator (de exemplu, afectele reduse la
modificǎri vasculare) şi a fǎcut referiri pozitive la reflexologia lui
I.P.Pavlov. În Behaviorism (1925) apare preocupat de ambient şi de
perfecţionarea fiinţei umane.
Behaviorismul ca paradigmǎ
1) Definirea psihologiei ca ştiinţǎ. Dacǎ ne referim la un text de
maturitate, The battle of behaviorism, lucrare polemicǎ din 1929,
înregistrǎm urmatoarea definiţie: „acel domeniu al ştiinţelor naturii ce
se ocupǎ cu comportamentul uman, cu ce face şi ce ştie, atât învǎţat,
cât şi neînvǎţat” (pag. 4). „Conştiinţa” şi „viaţa psihicǎ” sunt
considerate „pure presupuneri”. Limbajul, pentru alţii şi pentru sine,
este un gen de comportament precum baseball-ul. Obiectivele unei
asemenea ştiinţe a comportamentului se rezumă la douǎ genuri de
predicţii: ştiind stimulul, să prezici răspunsul şi invers. Evident, într-o
asemenea largă viziune, stimulul şi rǎspunsul au o nelimitatǎ gamǎ de
conotaţii relative la diversitate şi complexitate.
2) Natura datelor. Pentru behaviorişti, datele despre psihic se
referǎ la conexiunea stimul-rǎspuns, în toate ariile de raportare a
organismului la mediu: chinestezie, verbalizare, reglaj glandular, toate
plasate în spaţiu şi timp, exprimate în mǎsuri cantitative.
3) Postulate. Din ampla literaturǎ behavioristǎ pot fi relevate
patru postulate:
a) în sfera comportamentului animal şi uman existǎ un strict
determinism;
b) comportamentul se reduce la procese psihomecanice, deci
musculare şi glandulare;
294
c) orice comportament, oricât de complex, este analizabil în
elemente de răspuns;
d) procesul conştiinţei, dacǎ existǎ, nu poate fi studiat ştiinţific.
4) Modul de selectare a datelor. Consecvent unui determinism
naturalist, Watson pune în prim-plan învǎţarea şi disponibilitatea
ereditarǎ.
5) Principiile conexiunii. Din orgoliu sau dintr-o fixitate conceptualǎ,
Watson n-a acceptat principiul întǎririi, descoperit şi formulat de Pavlov, şi
nici legea efectului, de la Thorndike. Punând în prim-plan legea exerciţiului
(frecvenţa şi recenţa), comportamentele, oricât de complexe ar fi, sunt
explicate ca înlǎnţuiri de unitǎţi Stimul – Răspuns.
6) Raportul psihic-corp. În accentele sale extreme, behaviorismul
înseamnǎ un monism fizic, în sensul cǎ mentalul nu este decât o expresie a
modului în care funcţioneazǎ sistemul nervos; conştiinţa (dacă existǎ) nu
are o existenţǎ independentǎ.
7) Programul de cercetări experimentale. Watson s-a remarcat
şi a impus paradigma behavioristă experimentând pe animale; sinteza
acestor experimente o gǎsim în lucrarea, din 1925, Psychologies of
1925. Ulterior însǎ, studiul comportamentului copiilor în prima lunǎ
de viaţǎ şi condiţionarea emoţionalǎ au devenit cercetǎri curente. Prin
observaţii zilnice asupra a peste 100 de copii, a identificat un
„repertoriu comportamental la naştere”. O concluzie a acestor
investigaţii au fost lipsa unei diferenţieri a abilitǎţilor manuale şi
câştigarea acesteia pe mǎsura condiţionǎrii sociale. Prin studii
longitudinale a demonstrat şi condiţionarea fricii, furiei şi dragostei la
copii, respingând astfel concepţia tradiţionalǎ a predeterminǎrii
ereditare. Prin situaţii stimulative speciale a educat frica (de exemplu,
asociind un zgomot puternic cu un anumit fapt, obiect sau animal), iar
prin altele a înlăturat-o (prin asociere cu stimuli pozitivi).
XI. GESTALTISMUL
Fondatorii gestaltismului. Fenomenul mişcării aparente, ce a dat
de gândit psihologilor şi a condus la paradigma gestaltistă, şi-a găsit
aplicaţia majoră în cinematografie. Cum se face cǎ succesiunea unor
stimuli luminoşi la fante distanţate, la un interval de cca 60 m sec. dă
observatorului impresia că lumina se mişcă de la o fantă la alta?
Aceastǎ întrebare a constituit obiectul unor îndelungate discuţii între
Wertheimer, venit la Institutul de Psihologie din Frankfurt pe Main în
295
1910, şi ceilalţi doi colaboratori, la început subiecţi ai experimentării,
W.Kohler şi K.Koffka.
Principiile gestaltismului
a) Gestaltul-calitate esenţială a câmpului psihologic
Se zice că raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles,
deşi aserţiunea „întregul este altceva decât suma părţilor” se găseşte şi
la înţeleptul chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole înaintea erei
noastre; simpla afirmaţie a diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a
fost considerată de B. F. Skinner, în deceniul al patrulea, o pseudopro-
blemă, deşi gestaltiştii delimitaseră pe baza acestui criteriu „gândirea
productivă” şi „rezolvarea prin surprindere a legii de organizare
internă” (prin Einsicht).
Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii
recepţionează şi procesează datele într-un mod structurat, potrivit unor
legi ale dependenţei părţii de întreg. Realitatea însăşi are organizare
structural-emergentă; exemple: apa, cu calităţile ei surprinzător de
diferite faţă de elementele componente (oxigenul şi hidrogenul);
structura casei, structurile materialelor şi ale ţesuturilor vii, circuitul
electric funcţional etc. (W.Kohler tratează sistematic asemenea
exemple în lucrarea Die physichen Gestalten, 1920).
b) Raportul psihic-fiziologic
Dacă, în Fizică, noţiunea de câmp semnifică un spaţiu definit de
mişcarea unor particule (ce poate fi descrisă matematic), în
accepţiunea psihologică, realitatea este alta. Să luăm exemplul mai
frecvent utilizat al câmpului perceptiv: cămpul semnifică un ansamblu
de relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere verbală sau
matematică, relativ la care comportamentul de orice fel nu depinde
punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul.
Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admisă de psihologi sub
semnul izofuncţionalităţii epistemice: dacă un anumit „model”
fiziologic are o înaltă probabilitate de predicţie a comportamentului,
atunci el poate fi considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pe
fiziologi şi i-a făcut să experimenteze interferenţe între forţe electrice,
schimbări fiziologice şi percepţie (în special cea vizuală). Dacă în
această privinţă datele n-au fost considerate edificatoare, relaţia dintre
structurile cerebrale şi experienţă a fost definită sigur ca una de
izomorfism. În Gestalt psychology, 1947, W.Köhler afirmă:
„Organizarea experenţială în spaţiu este întotdeauna structural-
identică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale
de bază” (p. 61).
296
c) Atitudinea faţă de experienţa trecută
Acest principiu, redat prin sintagma „simultaneitate” (între
psihic şi fizic), este cu totul specific şcolii gestaltiste. Fără a nega total
rolul experienţei trecute în reactivitatea individului într-o situaţie
inedită, valoarea acesteia este diminuată în apariţia noii imagini
perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu situaţia
problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul adecvat,
încât modifică experienţa trecută. Percepţia este influenţată de trei
tipuri de variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu
înseamnă că unele legi de organizare a gestaltului nu pot fi învăţate
(cum ar fi principiul proximităţii: elementele apropiate aparţin
aceluiaşi obiect).
Gestaltiştii sunt preocupaţi de „efectul productiv” al impactului
cu prezentul, la care pot contribui şi elemente native şi date ale
experienţei trecute, fără însă a fi hotărâtoare. W.Kohler explica
aceasta prin figura următoare:
Deşi figura conţine două litere „H”, cu care suntem

familiarizaţi, ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora,
deci ca:
d) Principiile configuraţiilor
Enunţate în 1923 de M.Wertheimer ca rezultate experimentale,
cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de organizare”. Autorii
gestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii formulărilor
verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri.
1) Proximitatea: elementele dispuse împreună în timp şi spaţiu
tind să fie receptate împreună. Figura următoare este percepută ca trei
perechi de linii, şi nu altfel:
297
2) Similaritatea: elementele asemănătoare tind să fie percepute
împreună într-o aceeaşi structură de lucruri egale. De exemplu, şirul
unor cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:
3) Direcţia: tindem să vedem figurile în modul în care

elementele sunt orientate ca o curgere continuă. De exemplu:
4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare,

se formează o disponibilitate (set) de a vedea la fel şi elementele-
stimuli ce nu au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei seturi
de elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spaţial; în
al doilea, delimitarea este mai estompată, iar în al treilea lipseşte;
totuşi,întregul ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea primei
serii:
5) „Soarta comună”: când elementele unei serii mai mari sunt

dispuse altfel, ele tind să fie percepute grupat. Exemplu:
6) Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca „bune”, complete,

stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem „cerc” şi „triunghi”, deşi
sunt figuri incomplete:
298
Problematica învăţării
Dupa cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer
admite prezenţa experienţei trecute (ca set, ca tendinţă sau ca
disponibilitate cognitivă); în general însă, gestaltiştii nu pun accentul
pe „reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adică pe procesarea
cognitivă determinată de „vectorii” situaţiei prezente. Modul de
cooperare a celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost
dezvăluit de gestaltişti, dar a făcut obiectul următoarei jumătăti de
veac de cercetari în creativitate (inclusiv inventică).
Încǎ din cartea Mentality of apes (1925), W. Kohler demonstrează
experimental că formarea imaginii perceptive este determinată de
calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine o
restructurare a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru
ca, în raport cu problema pusă, câmpul să devina semnificativ. Cum
configuraţiile „bune” sunt stabile, odată insightul (descoperirea,
iluminarea) produs, experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă.
În Productive thinking, M. Wertheimer sugerează metode
gestaltiste eficiente în problem solving, abordări în termeni holistici,
diminuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste de
dresaj (în spiritul lui Thorndike).
Un moment remarcabil în evoluţia concepţiei gestaltiste îl
reprezinta cartea lui K.Duncker On problem solving (1945), o
dezvoltare a lucrării cu acelaşi titlu publicată în 1935, în germană
Psychological monographs. Aici, tânărul gestaltist (coleg de doctorat
cu cunoscutul psiholog român Gh. Zapan) face o delimitare clară între
două tipuri de situaţii problematice: „tipul Hume” şi „tipul Gestalt”.
Primul se pretează la o rezolvare după suma elementelor, al doilea se
rezolvă prin „Einsicht”(engl. „insight”), adică restructurare, surprin-
derea principiului de organizare holistică; într-un caz, rezolvarea este
graduală, metoda încercărilor şi erorilor poate fi adecvată; în celălalt,
gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea funcţională), trecerea
de la neputinţă la reuşită este bruscă, performanţa este rapidă,
procedeul este uşor transferat.
299
Paradigma gestaltistă
Obiectul Psihologiei: studiul experienţei imediate a întregului
organism. În contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat mai
mult cu percepţia, şi aceasta din perspectiva condiţiilor situaţiei
prezente şi a antecedentului.
Postulate. Unul singur este formulat clar: întregul domină părţile
şi constituie realitatea primară, „unitatea elementară” de analiză,
specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite alte patru
postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile
organizării, 4) noncontinuitatea învăţării.
Datele analizei ştiinţifice. În aceastǎ privinţǎ se poate observa o
apropiere de behaviorişti, care au practicat acceptarea aceluiaşi gen de
date privind învǎţarea şi rezolvarea de probleme. Dacǎ behavioriştii au
exclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, ei au
acceptat totuşi comportamentul verbal; gestaltiştii au fost mai
toleranţi, acceptând relatǎrile subiectului despre ceea ce recepţioneazǎ
şi gândeşte.
Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a
fost nu selecţia elementelor realului, ci structurarea lor: unele
elemente devin fond, altele „figurǎ pe fond”. Legile de structurare
formulate de M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi
gestaltişti au definit unele proprietǎţi ale stimulilor care-i fac
„invarianţi” pentru procesarea cognitivǎ.
În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din
elemente simple), trebuie remarcat faptul cǎ principiile de organizare
(ale gestalturilor) nu vizeazǎ conexiuni, ci raporturi dinamice dintre
antecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent)
dintre componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explicǎ
aspectul productiv al procesǎrii cognitive, cum vor zice creatologii –
„a flexible use of knowledge”.
XII. PSIHANALIZA
Nici o altă paradigmă nu „a coborât” asupra lumii atât de şocant,
ca o bombă; bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de
generalizată încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou.
Sigmund Freud a abordat inconştientul ca un teritoriu neexplorat
al psihicului, iar nu ca un construct logic necesar în explicarea
fenomenelor. Pe măsură ce l-a scrutat, gândirea sa a progresat spre
300
„pattern-uri” mai precise, validate în terapie şi prin acumulare de date
empirice. În 1895 a publicat, împreună cu Joseph Breuer (1842-1925),
Studii asupra isteriei, ce a marcat începutul psihanalizei, iar în 1900
apare Interpretarea viselor; carte ce l-a consacrat ca psihanalist.
Orientat spre dinamica vieţii psihice, Freud identifică energia şi
izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul,
respectiv, id-ul. Diferitele instincte (din id) presează să se descarce de
energia libidinală. Pentru aceasta le trebuie un ţel (în cadrul unei
activităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea. Id-ul
acţionează conform principiului plăcerii, eliminând energie, dar
păstrând încă un nivel satisfăcător.
Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcţionează
după legile procesului secundar, adică după principiul realităţii (este
un service de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru a
minimaliza teama şi a maximiza plăcerea). Inconştientul şi conştientul
sunt două sfere ale vieţii psihice în care se derulează, respectiv,
procese primare şi procese secundare. De exemplu, ilogismul viselor
este caracteristic pentru procesele primare, ca întreg.
Superego, al treilea modul al sistemului psihic, funcţionează
după legile procesului primar, deci într-un plan necontrolat de
conştiinţă. Omul se formează şi acţionează într-o anvelopă socio-
culturală, cu reguli, imagini, valori, aşteptări, ce-l privesc direct;
„stratul” cel mai apropiat al acesteia este constituit de părinţi.
Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei
persoane: 1) al vieţii, integrării, continuităţii; 2) al morţii sau
dezintegrării. Dacă, pentru cel din urmă, Freud nu i-a rezervat un
nume, libido-ul este energia vieţii; ea „se fixează” pe reprezentări ale
obiectelor externe; ca un proces de descărcare, numit cathexis, cu
adresă dictată de specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării
individului.
Relativ la fenomenul fixării (metafora lui Stendhal, apreciată şi
de C. Rădulescu-Motru, era mai fericită: emoţiile se cristalizează în
obiect, generând sentimentul iubirii) dezvoltă o teorie a „complexelor”,
a cathectării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictul
Oedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a bǎiatului faţǎ de mamǎ.
Dacǎ din preconştient, informaţiile pot fi actualizate cu un efort
mai mic, inconştientul necesitǎ o abordare prin mijloace speciale, cum
sunt hipnoza, asociaţia liberǎ, visele, erorile involuntare.
301
„Descǎrcarea” pulsiunilor, a dorinţelor de satisfacere este blocatǎ de
reglajele şi barajele conştiente, dar se poate regǎsi în diferite produse,
printre care simbolistica viselor. Printre experienţele timpurii refulate
datoritǎ pedepselor şi represaliilor, primul loc îl ocupǎ cele ce ţin de
motivaţia sexualǎ.
Cele trei sisteme ale personalităţii; tablou comparativ*.

ID EGO SUPEREGO
Natura biologică psihologică socială
Originea ereditate experienţă cultură
Contribuţii instincte Sine conştiinţă
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconştient conştient şi inconştient
inconştient
Principiul plăcerii realităţii moralităţii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea
binelui şi răului
Raţionalitatea iraţional raţional nelogic
Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă
Viziunea psihanaliticǎ asupra obiectului Psihologiei

Fǎrǎ a formula definiţii în acest sens, Freud a intenţionat sǎ
elaboreze un cadru conceptual sistematic în jurul ideilor de inconşti-
ent, rezistenţǎ, transfer, energie instinctualǎ, catharsis, nevrozǎ.
O analizǎ a cunoscutelor variante în psihanalizǎ relevǎ patru
postulate:
a) viaţa psihicǎ se supune unui determinism cert;
b) inconştientul joacǎ un rol esenţial în determinarea comporta-
mentului uman;
c) factorii hotǎrâtori în explicarea psihicului sunt cei motivaţio-
nali (sau „dinamici”); un gen de motivaţie poate instrumenta mai
multe comportamente; acţiunea intenţionatǎ este mai potrivitǎ
explicǎrii omului decât conexiunea S – R;
d) istoria organismului este de extremǎ importanţǎ în determina-
rea comportamentului actual.
*
După Ch.Potkay, Bem P.Allen, Personality; theory, research, and
applications, Brooks/Cole, Puol Co, Monterey, 1986, p.73.
302
Evident, într-un sistem de gândire şi explicaţii atât de amplu
cum este psihanaliza, analiştii au identificat şi alte postulate de ordin
secundar: trebuinţa sexualǎ este bazalǎ, fiind prioritarǎ pentru biologia
organismului; existǎ un conflict bazal între instinctele vieţii şi morţii;
comportamentul este manifestarea interacţiunii a trei module: id, ego
şi superego; raportul pǎrinţi – copii este hotǎrâtor pentru nevroze;
visele, erorile în vorbire şi alte produse ale gândirii au o valoare
simbolicǎ relativǎ la experienţa sexualǎ.Aceste postulate sunt
identificate de analişti, dar Freud a fost un inductivist, el a pornit de la
fapte, pe care le-a extrapolat şi generalizat.
Alfred Adler (1870 – 1937), medic vienez, încă de la începutul
„întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a devenit un
discipol al acestuia. După prima conferinţă a Asociaţiei Internaţionale
de Psihanaliză, ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în dizidenţă pe
motiv că maestrul a dat întâietate la preşedinţie lui Jung. La finele
anului 1911, el a constituit şcoala rivală cunoscută sub numele de
psihologie individuală.
Ideea originală (tolerată un timp de către Freud) a fost aceea că
teoria şi practica analitică trebuie să aibă drept obiect mecanismele
compensatorii; stilul de viaţă al individului este determinat de acestea.
Forţa motivaţională, cea mai importantă pentru Adler, este voinţa de
putere a omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un mic
animal sexual ale cărui dorinţe incestuoase trebuie reprimate, ci un
organism mic şi neputincios, ale cărui trebuinţe sunt satisfăcute şi
gestionate de către adulţii puternici. Copilul îşi dezvoltă treptat un
simţământ al inferiorităţii faţă de aceştia şi tinde spre un statut de
independenţă.
Astfel, accentul în explicarea psihismului se mută de la
instinctele şi energiile biologice la relaţiile sociale instituite în familia
în care creşte copilul. Conflictele esenţiale sunt mai curând între
individ şi mediu, decât în interiorul individului. Stilul de viaţă este o
construcţie psihică determinată de acest raport. Creativ, racordat
mereu la un viitor imaginar, omul tinde spre integritate, concentrare,
autocontrol conştient. Este o imagine luminoasă, un chip optimist al
omului, constructor al stilului propriu de viaţă, preocupat de mediu şi
de progres.
303
Carl Jung (1875 – 1961) a abandonat conceptul de libido, în
favoarea unei „determinări actuale”, fondând noua şcoală de
psihanaliză intitulată psihologie analitică. Respingând cauzalitatea
exclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe prezent
(conjunctură şi simultaneitate – principiul sincronicităţii), pe
anticiparea viitorului şi creativitate; impulsurile primitive vizează la
Jung autorealizarea şi împăcarea cu divinitatea.
Dacă Freud a dat prioritate energiei sexuale (conexă diferitelor
zone şi stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a văzut că este
vorba de o energie vitală ce se manifestă în forme ce ţin de momentele
importante pentru supravieţuire: hrănire, sex, autorealizare,
comportamente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fi
întâlnit la copii, dar el nu are o bază exclusiv sexuală, ci emoţional –
reflexă, datorată asistenţei funcţional – organice şi afective, prioritar
materne. Asimilând concepte şi patternuri cauzale din Fizică, Jung a
înţeles posibilitatea schimbărilor şi transferurilor de energie între
diferite sisteme psihice. Sub puterea unificatoare a self-ului,
inconştientul personal şi complexele sale, cel colectiv şi arhetipurile
sale (persona, anima, animus, umbra), acumulează şi fac schimb de
energie pentru a realiza gândirea, simţirea afectivitatea şi intuiţia. Eu-l
este mentalul conştient în contact cu realitatea, centrul identităţii şi
personalităţii (total diferit de ego-ul palid al lui Freud).
Teoria lui Jung, cu implicaţiile sale în plan personalistic,
metodologic şi terapeutic, s-a dovedit repede în consonanţǎ cu noul
spirit sistemic al ştiinţelor. Caracteristicile temperamentale, pregnante
în gândirea psihologicǎ cea mai veche, capǎtǎ o fundamentare în
conceptul de transfer al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblul
compus din self, trecut, prezent, viitor şi mediu. Tipurile „introvert” şi
„extravert” sunt astǎzi înţelese şi acceptate de psihologi şi
nepsiholohogi, ca un spectacol uşor de urmǎrit, dar revelator al unui
real hipercomplex, în care un Eu activ stǎpâneşte, controleazǎ şi
foloseşte datele experienţei individuale şi colective. Astfel, termenul
„psihologie analiticǎ” ce desemneazǎ viziunea lui C.Jung este înscris
pe traiectul evoluţiilor gândirii lui W.Wundt, dar vizeazǎ sistemul de
conţinuturi şi energii, cu efect net diferenţiator între psihicul uman şi
cel animal. Jung l-a descoperit pe om ca moştenitor responsabil:
„averea” sa este experienţa umanǎ pǎstratǎ şi purtatǎ de ceea ce
Aristotel, cu evidentǎ timiditate, a denumit „spirit”, ca atribut esenţial
al transcendenţei. Deşi Jung n-a fost un naturalist ca Aristotel, el a
304
înţeles continuitatea „lumii sufletelor”: „umbra” sa este cel mai vechi
arhetip, parte a inconştientului moştenitǎ din arsenalul instinctiv al
animalelor, primitiv şi amoral, prin aceasta provocator, puternic,
comod, dar hǎrţuitor, al persoanei care trebuie sǎ rǎspundǎ unui spirit
al timpului, încorsetat sau acompaniat de norme morale.
Cât de diferite ar fi pattern-urile culturale, Jung vede în ele
persistenţa unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor, mandala
sau self-ul, un pressing spontan asupra elementelor experienţiale
pentru integrarea lor într-o personalitate ce-şi păstreazǎ identitatea în
orice situaţie. În contactul sǎu permanent cu lumea, selful poate avea
douǎ tendinţe: o atenţie mai mare pentru ambient (extroversia) sau
pentru propria lume interioarǎ (introversia). Tipologia individualǎ se
amplificǎ, dacǎ se considerǎ cǎ, asociat celor douǎ tendinţe, patru
funcţii pot fi dominante în mǎsuri diferite: gândirea, afectivitatea,
sensitivitatea şi intuiţia. Deci, tipologia umanǎ se prezintǎ în termeni
de atitudini şi funcţii; persoana, ca identitate, presupune acţiunea
acestor factori în armonie.
XIII. PSIHOLOGIA UMANISTĂ

Toate paradigmele psihologice au vizat omul, folosind modele
ale sufletului sǎu ca „telescop” spre formele cele mai depǎrtate de
viaţǎ sufleteascǎ; a fost comod, apropiat, s-a putut şi sta de vorbǎ (ce
altǎ ştiinţǎ mai are acest privilegiu sǎ întrebe şi sǎ primeascǎ
rǎspunsuri de la propriul obiect de studiu?)
Carl R.Rogers (1902 – 1987). Principalele sale cǎrţi sunt:
Counseling and psychotheraphy, 1942; Client centered theraphy,
1951; On Becoming a person, 1961; Carl Rogers on encounter
groups, 1970; Becoming partners: marriage and its alternatives,
1972; Carl Rogers on personal power, 1977; A way of being, 1980;
Freedom to learn for the 80’s, 1983.
Dacǎ Skinner s-a centrat pe comportament (ca o tranzacţie în
monedǎ de recompensǎ şi pedeapsǎ), iar Freud a dat atenţie prioritarǎ
forţelor oarbe ale întunericului interior, Rogers se ocupǎ, scoate în
prim plan, persoana: cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat,
empatic.
Intrǎm în viaţǎ ştiind ce ne place şi ce nu, ce este, în general, bun
sau rǎu; procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales
spontan, fǎrǎ judecǎţi şi precepte. Este un ghid intern ce funcţioneazǎ
305
în copilǎrie fǎrǎ blocaje, într-o unitate organicǎ cu sinele; la vârsta
adultǎ, acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibilǎ,
nesigurǎ, nonconfortabilǎ, bulversatǎ de grija de apǎrare şi, în general,
de anxietate. Practic, evaluarea nu mai serveşte pe deplin
autorealizarea; Rogers explicǎ acest fenomen prin conceptele
urmǎtoare:
– Consideraţia pozitivǎ necondiţionatǎ. Dezvoltarea self-ului
presupune acceptare şi dragoste; Rogers este convins cǎ aceastǎ
nevoie de afecţiune din partea celorlalţi este înnǎscutǎ. De aici derivǎ
importanţa hotǎrâtoare a persoanelor care se ocupǎ de viaţa copilului,
în special rolul pǎrinţilor. Acest „înalt edificiu” al protecţiei lasǎ însǎ o
umbrǎ cu efecte profunde: cum adulţii încep sǎ determine ce este
„corect” şi ce este „greşit”, ce este „bine” şi ce este „rǎu”, potenţialul
evaluativ al copilului devine din ce în ce mai frânat, rolul sǎu de
decizie în materie de experienţǎ internǎ este diminuat. Internalizarea
valorilor din cadrul familiei, şcolii, bisericii, statului imprimǎ o
rigiditate şi, evident, un gen de alienare a asistǎrii evaluative a
comportamentului. Ele sunt totuşi asimilate pentru cǎ sunt privite
pozitiv de cǎtre persoanele importante. Exemple de precepte: „supune-
rea necondiţionatǎ faţǎ de autoritate este un lucru bun”, „a câştiga bani
este foarte important”, „a învǎţa la şcoalǎ este bine”, „a învǎţa
neorganizat, fǎrǎ scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este un
lucru rǎu”, „este nepotrivit pentru un bǎrbat sǎ plângǎ” etc.
Ca urmare a acestor asimilǎri, se schimbǎ şi procesul realizǎrii
imaginii de sine; se folosesc repere de împrumut; disociaţiile între
ceea ce Subiectul crede despre sine şi ceea ce cred alţii poate duce la
tensiune şi nelinişte.
Consideraţia pozitivǎ necondiţionatǎ este un remediu al alienǎrii:
persoana vede cǎ propriile-i gânduri şi simţǎminte sunt pozitiv privite
de cǎtre ceilalţi, care-l înconjoarǎ, şi mai ales de cei care-i sunt
deosebit de apropiaţi. Sinonimele „consideraţiei pozitive necondiţio-
nate” sunt „acceptarea” şi „lauda”.
În practica psihoterapeuticǎ, în momentul în care simt cǎ sunt
acceptaţi aşa cum sunt, clienţii încep sǎ renunţe la „dispozitivele
interne” de apǎrare şi negare, generate de „aprecierile condiţionate” la
care au fost supuşi în experienţa anterioarǎ.
– Congruenţǎ şi incongruenţǎ – termeni folosiţi de C.Rogers
pentru a desemna relaţiile de concordanţǎ, armonie şi, respectiv,
discrepanţǎ sau dizarmonie dintre imaginea de sine şi trǎirile intime
306
(organismic experiencing). Starea-ţel în procesul de terapie este
atingerea „stǎrii de congruenţǎ”, însemnând integrare, autenticitate,
neînstrǎinare, deci o armonie între tendinţa generalǎ de actualizare şi
autorealizarea sinelui.
– Persoanǎ cu funcţionalitate completǎ – individ ipotetic ce
reprezintǎ actualizarea maximǎ a unei fiinţe umane. În viaţa realǎ,
funcţionalitatea poate fi descrisǎ doar în termeni relativi. De aceea
„funcţionalitatea totalǎ” trebuie privitǎ ca proces, iar nu ca o condiţie
staticǎ: un organism ce funcţioneazǎ bine, adaptativ, atât de mobil şi
flexibil încât sǎ întâlneascǎ situaţiile noi în modul cel mai eficient şi sǎ
aspire spre nivele mai înalte de actualizare; este vorba deci de o
mişcare constructivǎ în direcţia dezvoltǎrii şi împlinirii continue.
Evident, o asemenea persoanǎ se caracterizeazǎ prin congruenţǎ,
armonie între sine şi trǎirea experienţialǎ: de aceasta este conştient, o
acceptǎ fǎrǎ s-o nege sau s-o distorsioneze; testeazǎ efectiv realitatea
pentru a-şi maximiza satisfacţiile; practicǎ relaţii interpersonale
armonioase.
Terapia centratǎ pe client
Reţinem de la C.Rogers o definiţie a psihoterapiei, formulată în
1959, deci la douǎ decenii de la prima sa carte (Counseling and
psychotherapy, 1942): „Psihoterapia este punerea în funcţiune a unei
capacitǎţi deja existente într-un individ potenţial competent” (p.221).
Eficienţa terapiei este determinatǎ de trei „condiţii atitudinale”:
1) terapeutul sǎ fie în starea de congruenţǎ, de armonie între
ceea ce simte şi ceea ce-i transmite clientului;
2) terapeutul practicǎ în raport cu clientul o apreciere pozitivǎ:
acesta este „premiat” pentru tot ceea ce este şi ceea ce poate deveni;
3) înţelegerea empaticǎ a clientului: terapeutul simte experienţa
internǎ a clientului, intrând şi rǎmânând în lumea lui subiectivǎ, fǎrǎ a
se împotmoli în temerile, confuziile şi alte emoţii pe care acesta le
trǎieşte. Este o intuire şi împǎrtǎşire a experienţei clientului, în scopul
sprijinirii lui sǎ-şi gǎseascǎ perspective clare (diminuarea temerilor de
a se exprima, intrarea într-un contact mai apropiat cu propria
experienţǎ intimǎ – „organismicǎ”).
Prin faptul cǎ terapeutul se simte confortabil şi atras de ceea ce
face, el este o persoanǎ cu „funcţionalitate completǎ”, într-un raport
real, autentic, firesc. Nu numai verbal, dar şi prin mimicǎ, ton, pauze,
acţioneazǎ „nondirectiv” asupra clientului pentru ca acesta sǎ-şi
accepte trǎirile profunde, sǎ devinǎ mobil, fluent şi cu o bogǎţie de
307
diferenţieri în reacţii, ceea ce înseamnǎ o recentrare a potenţialitǎţilor
lui pe „aici şi acum”.
Alţi promotori ai psihologiei umaniste
Abraham Maslow (1908 – 1970). Opera lui A.Maslow este o
dezvoltare a ideii de „creştere psihologicǎ” şi „afirmare a sinelui”.
Cele mai cunoscute lucrǎri ale sale sunt: Motivation and personality
(1954 şi 1970); A theory of motivation (1967); The farther searches of
human nature (1971).
Astǎzi, chiar şi la cursurile de management şi în practica
inginerilor se fac trimiteri la „piramida motivelor”, a lui Maslow.
Având şapte nivele, baza (dimensiunea cea mai întinsǎ pe care se
sprijinǎ celelalte), o constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sex
etc.); urmeazǎ nevoia de securitate (adǎpost, apǎrare de pericole etc.);
apoi, palierele trebuinţelor psihologice: nevoia de proprietate,
dragoste, acceptare; de stimǎ şi apreciere; cognitive; estetice; autorea-
lizarea sau actualizarea. Vârful piramidei a dat mai mult de gândit lui
Maslow, care a elaborat o concepţie a multimotivaţiei: motivaţia
pentru valori mai înalte – frumuseţe, ordine, justiţie, perfecţiune,
dorinţa de a crea, transcendenţa. Coalescenţa acestora este favorizatǎ
de nevoia de autoîmplinire sau autorealizare.
Corespunzǎtor trebuinţelor de acest ordin, superior, este compor-
tamentul de vârf („peak experience”), definit prin intensitate, efecte
emergente asupra personalitǎţii şi destinului, caracter sacru, deschi-
dere spre infinit, extaz, uimire şi veneraţie. Fǎrǎ a fi interpretate
mistic, acest gen de experienţe au momente de revelaţie şi inspiraţie.
Erich Fromm (1900 – 1980) este un promotor al psihologiei
umaniste prin apelul la capacitǎţile umane ca izvor al sensului vieţii,
cât şi prin încǎrcarea tendinţelor inconştiente cu un conţinut raţional,
creativ şi pozitiv-afectiv (iubire, altruism, armonie).
Lucrǎrile mai importante ale lui Fromm: Escape of freedom
(1941); Man for himself (1947); The sane society (1955); The art of
loving (1956); The revolution of hope toward a humanized technology
(1968).
Societatea supertehnicizatǎ şi de consum excesiv are drept efect
asupra omului, alienarea: decentrarea de la ideea de existenţǎ la cea de
posesie; omul se rupe de sine, dar şi de alţii, se percepe ca un strǎin, se
reduce la un „caz” în documentele birocraţiei, un „obiect” în aparatul
de producţie, fǎrǎ nici o identitate. Sufletul uman devine divizat
funcţional în compartimentele intelectiv şi afectiv, raţiune şi pasiune.
308
Vǎzând în „criza de identitate” (indiferenţa omului faţǎ de el însuşi)
expresia dezumanizǎrii, propune totuşi remedii: substituirea eticii
„autoritare” cu una „raţionalǎ” şi trecerea de la speranţa iluzorie şi
pasivǎ la speranţa activǎ (ca factor creator al vieţii, punerea în act a
potenţelor proprii, imprimarea unui sens vieţii).
Printre promotorii psihologiei umaniste sunt şi alte nume
cunoscute: R. W. Coan, care a publicat în 1974 în Anglia o carte
despre „personalitatea optimalǎ” (de succes şi confort, flexibilǎ,
integrǎ, cu identitate puternicǎ); Charlotte Bühler (probleme de
învǎţare şi dezvoltare).
XIV. TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ

În Geneza psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ în România,
Marian Bejat identificǎ douǎ faze în devenirea psihologiei ca activitate
ştiinţificǎ pe teritoriile româneşti:
I. Emanciparea psihologiei de sub influenţa metafizicii
spiritualiste.
II. Constituirea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ în România.
În prima fazǎ sunt delimitate douǎ perioade:
– pânǎ în anul 1860: problemele de psihologie prezente în opere
filosofice, antropologice şi fiziologice;
– a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, perioada 1860 – 1890,
de rezonanţǎ cu mişcarea de idei psihologice din Occident.
În a doua fazǎ, se impun analizei istorice:
– perioada 1890 – 1920, cu primele laboratoare şi cercetǎri
experimentale, cursuri universitare şi personalitǎţi cu operǎ recunos-
cutǎ (şi valorificatǎ) în Occident;
– perioada de dupǎ primul rǎzboi mondial, 1920 – 1930.
Psihologia experimentalǎ în România

În ţara noastrǎ, primul laborator de psihologie a fost înfiinţat în
1893, la Iaşi, de cǎtre Eduard Gruber, doctor al Universitǎţii din
Leipzig (cu o tezǎ asupra luminozitǎţii culorilor, coordonatǎ de
W.Wundt). Eduard Gruber deschide, la 21 octombrie 1893, primul
curs de Psihologie experimentalǎ din România.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, au apǎrut cǎrţi
relevante pentru noul spirit experimental din psihologia europeanǎ:
Introducere în psihofizicǎ (1812), de Şt.Michǎilescu; Principii de
309
psihologie (1892), de C. Leonardescu; Problemele psihologiei (1898),
de C.Rǎdulescu-Motru.
Nicolae Vaschide (1873 – 1907). În iunie 1895 susţine licenţa cu
teza Senzaţiile vizuale. Din toamna anului 1895, Vaschide lucreazǎ ca
„ataşat” în laboratorul lui Binet (pânǎ în 1899), apoi în alte
laboratoare; din 1901 este director adjunct al laboratorului de
psihologie patologicǎ, de pe lângǎ Sorbona, condus de Ed.Touluse.
Publicǎ împreunǎ cu Binet date de cercetare privind efectul muncii
intelectuale asupra presiunii sanguine şi psihologia şcolarului; cu
Touluse publicǎ lucrǎri de metodologie (în 1904, o carte la care
colaboreazǎ şi H.Piéron: Technique de psychologie experimentale). În
cei aproape 12 ani petrecuţi în Franţa, pe lângǎ teza de doctorat, fişa sa
bibliograficǎ specificǎ 170 de titluri, printre care 12 cǎrţi.
Constantin Rǎdulescu-Motru (1868 – 1957), filosof şi psiholog,
a asimilat tehnica psihologiei experimentale la Leipzig, în laboratorul
lui Wundt; şi-a extins activitǎţile în laboratoarele de psihologie,
învǎţând ulterior de la Charcot, Ribot, Beaunis şi Binet.
Lucrarea sa de doctorat cu titlul Despre dezvoltarea teoriei lui
Kant asupra cauzalitǎţii în naturǎ(1893) este publicatǎ în revista lui
Wundt, „Philosophische Studien”, devenind lucrare de referinţǎ. Întors
în ţară, C.Rădulescu-Motru ţine primul curs de Psihologie
experimentală la Bucureşti, intitulat Elemente de psihologie
experimentală. În 1906 obţine fonduri pentru înfiinţarea primului
laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti.
Crezul ştiinţific al profesorului C. Rǎdulescu-Motru au fost
determinismul şi monismul. Piatra de încercare a vocaţiei sale a fost
explicarea personalitǎţii şi a abordat-o chiar cu riscul finalismului. El
însuşi a comentat deseori tentaţia psihologului de a face metafizicǎ,
astfel cǎ psihologii pot aprecia mai mult frumuseţea decât robusteţea
teoriei personalismului energetic (cartea cu acest titlu a apǎrut în
1927). Ca evoluţionist, nu s-a ferit de a defini o continuitate a energiei
fizice cu energia spiritualǎ ( „ puterea sufleteascǎ”). Vede
personalitatea ca o direcţie în care au evoluat formele de energie
naturalǎ: „…natura produce personalitatea sufleteascǎ aşa cum
produce cristalizarea mineralelor şi cum se produce ereditatea
formelor organice” (p.115).
Fundamentarea ştiinţific-experimentală a Psihologiei a creat un
pol de interes academic, atracţie pentru o nouă carieră. Dupǎ audierea
cursului de psihologie al lui Rǎdulescu-Motru, Dimitrie C.Nǎdejde îşi
310
ia o licenţǎ strǎlucitǎ cu teza Valoarea vieţii ca problemǎ psihologicǎ
(1898). Peste câţiva ani va fi profesor alǎturi de C.Rǎdulescu-Motru şi
M.Dragomirescu, dar îşi întrerupe activitatea pentru studii în
Germania; la Universitatea din München studiazǎ cu Th.Lipps, cu
I.Ranke şi cu Güttler. Teza de doctorat condusǎ de Th.Lipps a avut
titlul Eseu asupra teoriei biologice a plǎcerii şi durerii şi a fost
deosebit de apreciatǎ, publicatǎ în germanǎ şi francezǎ.
În „The american journal of Psychology” nr.3/1908, lucrarea
este atent şi elogios recenzatǎ, calificatǎ drept „prima încercare
serioasǎ de a învinge în mod critic teoria finalistǎ a plǎcerii şi durerii,
un serviciu real adus psihologiei ştiinţifice” (p.408). Psihologul român
respinge schema „plǎcut = normal, util; neplǎcut = anormal,
dǎunǎtor”, argumentând inconsistenţa acesteia (de exemplu, alcoolul
şi tutunul sunt consumate din plǎcere, dar sunt dǎunǎtoare).
De asemenea, trateazǎ într-un mod nou raportul organic – stare
sufleteascǎ în materie de afectivitate; starea organicǎ apare doar ca un
factor, iar acţiunea sa este mediatǎ de stǎrile şi cerinţele sufleteşti.
Problema are o valoare ştiinţificǎ majorǎ, date fiind controversele din
epocǎ relative la teoria perifericǎ a emoţiilor, formulatǎ în paralel de
W.James şi de profesorul olandez de anatomie patologicǎ Carl-Georg
Lange (1834 – 1900).
Trei domenii conexe în sprijinul dezvoltǎrii psihologiei
româneşti: fiziologia, neurologia şi endocrinologia
România a intrat în secolul al XX-lea cu mari aspiraţii în toate
domeniile: socio-naţional, economic, ştiinţific. În favoarea dezvoltǎrii
ştiinţelor, în ţarǎ apar „şcoli ştiinţifice” de prestigiu european:
bacteriologie, chimie, fizicǎ, medicinǎ, construcţii, sociologie. Thoma
Ionescu era un chirurg al lumii (a introdus tehnica anesteziei centrale);
pe biroul lui Victor Babeş erau buletine de analizǎ ce soseau cu
serviciile aviatice; Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu erau
solicitaţi frecvent de centrele universitare celebre ale lumii.
a) Institutul internaţional de fiziologie experimentalǎ de la
Boulogne sur Seine, lângǎ Paris, fusese frecventat de C. Rǎdulescu-Motru
şi N.Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu (1896
– 1926), absolvent al Facultǎţii de medicinǎ veterinarǎ din Bucureşti,
cu studii de fiziologie la Paris şi Bonn. Concepţia sa ştiinţificǎ este
axatǎ pe înţelegerea sistemului nervos ca sistem ce realizeazǎ
interacţiunea organismului cu mediul, funcţie realizatǎ la toate
nivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin reflexe; principiul
311
asociaţiei stǎ la baza dezvoltǎrii şi funcţionǎrii întregii vieţi psihice (în
„Convorbiri literare”, 4/1902). Interesul lui Atanasiu pentru psihologie
a fost constant, profund, înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedea
unitatea fizic-psihic ca un principiu al determinismului şi o condiţie a
progresului psihologiei; aduce argumentul cǎ în funcţionarea
organelor de simţ este vorba de „excitanţi specifici” şi organe
adaptate, iar nu de „energii specifice” care „filtreazǎ” şi
contorsioneazǎ realitatea. Despre lumea externǎ avem „imagini
reprezentative”, ce rǎspund direct cauzelor din mediu care le-au
provocat, şi „imagini simbolice”, purtate de cuvinte, fǎrǎ prezenţa
imediatǎ a obiectelor de referinţǎ.
b) Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), om de ştiinţă format „la
bazǎ” în ţarǎ (student la Medicinǎ în Bucureşti şi cercetǎtor în
laboratorul lui V.Babeş de anatomie patologicǎ şi bacteriologicǎ).
Lucrarea sa, devenitǎ clasicǎ, La cellule nerveuse, este prefaţatǎ
elogios de Ramon y Cajal. Din 1900, Gh.Marinescu începe sǎ se
ocupe în mod special de problemele limbajului, scrisului, sensibilitǎţii,
sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia capǎtǎ un caracter concret, operabil
în baza principiului integrǎrii corticale a tuturor funcţiilor neuronale.
Materialul experimental lǎsat de Ed.Gruber, dupǎ moartea sa
neaşteptatǎ, este valorificat de Gh.Marinescu în 1911, în lucrarea
Studii asupra audiţiunii colorate.
c) C. I. Parhon (1874 – 1970), personalitate de vârf a ştiinţei
endocrinologice mondiale, cu o operǎ ştiinţificǎ masivǎ şi inovatoare.
Pe fondul problematicii neurologice, descoperǎ factorii endocrini şi, în
decursul unui deceniu, în colaborare cu M.Goldstein, elaboreazǎ şi
publicǎ primul Tratat de endocrinologie din lume (1908).
În 1910 elaboreazǎ un studiu (de 452 de pagini) asupra rolului
glandelor endocrine în patologia mentalǎ. Rezultatele studiilor sale
sunt comunicate la congrese internaţionale; în 1943, în „Analele de
psihologie” publicǎ sinteza Rolul hormonilor în viaţa psihicǎ.
Interesantǎ este viziunea marelui cercetǎtor fiziolog asupra
psihologiei: o considerǎ un capitol al biologiei, deoarece are la bazǎ
funcţionarea creierului şi a glandelor endocrine. De exemplu,
emotivitatea este activatǎ de excesul de secreţie tiroidianǎ şi slǎbitǎ,
pânǎ la apatie, de deficitul acesteia; în ultimul caz, slǎbesc şi memoria
şi învǎţarea (constituirea asociaţiilor), efortul voluntar şi, în general,
tonusul psihic.
312
Începuturile psihologiei sociale
Reţinem observaţia pertinentǎ a lui Marian Bejat cǎ la rǎspântie
de veacuri XIX şi XX, conceptul de ştiinţǎ psihologicǎ se identificǎ cu
cel de psihologie experimentalǎ. Set-ul permisiv al acceptǎrii metode-
lor ştiinţelor naturii era însǎ întâmpinat aversiv de factorii genezei şi
funcţionǎrii psihicului uman, social prin excelenţǎ.
În cartea psihologicǎ de cǎpǎtâi Problemele psihologiei
(C.Rǎdulescu-Motru, 1898), similarǎ poate cǎrţii americane a lui
James Principles of psychology (1890), se afirmǎ explicit importanţa
factorilor sociali, complementari celor biologici în explicarea
psihicului uman.
Dimitrie Drǎghicescu (1875 – 1945) a instituit un sistem
conceptual în domeniul psihologiei sociale. În 1903, Drǎghicescu
publicǎ o carte de sociologie: Le problème du determinisme social.
Determinisme biologique et determinisme social (Paris, Ed.de la
Grande France). Se deplaseazǎ la Berlin pentru un semestru şi în anul
urmǎtor îşi susţine la Paris teza de doctorat Du rôle de l’individu dans
le determinisme social, pe care o şi publicǎ la F.Alcan.
Reîntors în ţarǎ, Drǎghicescu elaboreazǎ în francezǎ zeci de
studii şi tratate (sociologie, moralǎ, alcoolism, liberalism, etnografie,
religie, biografii psihosociale etc.) Scrisǎ şi editatǎ în limba francezǎ,
opera lui Drǎghicescu a fost asimilatǎ şi apreciatǎ de mentalitatea
europeanǎ.
Primul institut de cercetǎri psihologice în România
În 1919 ia fiinţǎ Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţǎri,
al speranţei în propǎşirea spiritului cultural românesc. Printre cadrele
universitare detaşate la Cluj pentru a realiza aceastǎ operǎ a fost şi
Florian Ştefǎnescu-Goangǎ, numit şeful catedrei de psihologie.
Imediat, profesorul a înaintat un memoriu ministrului Instrucţiunii
publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar pentru
înfiinţarea Institutului de psihologie al Universitǎţii din Cluj. Acest
fond a fost ordonanţat pe 26 martie 1921.
Într-un spirit experimental evident analog celui practicat de
Ebbinghaus, teza de doctorat a lui Fl.Ştefǎnescu-Goangǎ opereazǎ o
disociere a culorilor principale (din spectrul cromatic) de figurile,
formele şi semnificaţiile corpurilor (cum se prezintǎ ele de obicei în
percepţie) pentru a studia efectul specific al culorilor asupra stǎrii
afective a persoanei; odatǎ înlǎturatǎ componenta asociativǎ
perturbatoare (din punctul de vedere al ipotezei cercetǎrii), prin
313
urmǎrirea modificǎrilor respiraţiei, a circulaţiei sanguine etc. s-a reuşit
determinarea obiectivǎ a tonalitǎţii afective proprii celor şapte culori şi
celei purpurii.
Fl.Ştefǎnescu-Goangǎ a iniţiat serviciile de psihologie aplicatǎ
de la calea feratǎ, armatǎ, poştǎ, instituţiile juridice şi de reeducare,
sǎnǎtate, muncǎ, educaţie specialǎ şi educaţie diferenţiatǎ, orientatǎ
spre excelenţǎ. (Relativ la acest ultim aspect, în 1929 şi 1933 a
publicat Selecţiunea capacitǎţilor şi orientarea profesionalǎ).
Raportul ereditate – învǎţare – dezvoltare este o tratare deosebit de
valoroasǎ, instructivǎ şi astǎzi. Dezvoltarea creativitǎţii reprezintǎ o
anticipare magistralǎ a mişcǎrii creatologice care se va declanşa în
lume peste un deceniu.
Institutul de Psihologie al Academiei Române a fost înfiinţat la

1 octombrie 1956. În perioada postbelicǎ, cercetare în domeniu se
fǎcuse de cǎtre un colectiv în cadrul Institutului de istorie şi filosofie,
care din 1953 trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de
fiziologie normalǎ şi patologicǎ al Academiei.
Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, şeful
catedrei de psihologie a Universitǎţii din Bucureşti, care din 1938
venise de la Iaşi; de altfel, cele douǎ unitǎţi au funcţionat în acelaşi
spaţiu şi aproape cu acelaşi personal. Prestigiul şi titlurile publice ale
profesorului Ralea, fervent critic al „curentelor occidentale”, au
favorizat dezvoltarea continuǎ a institutului sub raport numeric (s-a
pornit cu 25 de cercetǎtori şi în 15 ani numǎrul lor s-a dublat), al
potenţialului de cercetare (tematicǎ, înzestrare, specializǎri prin
doctorat), al relaţiilor ştiinţifice şi contractuale în ţarǎ şi strǎinǎtate;
volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume în 1975.
Din 1955, apare Revista de psihologie (patru numere pe an);
redacţia ei a trecut la Institut, iar din 1964 a început sǎ fie editatǎ
Revue roumaine de sciences sociales – serie de psychologie (douǎ
numere pe an). Aceasta din urmǎ a prilejuit schimbul internaţional de
idei, cǎrţi şi reviste cu peste 35 de ţǎri.
Din 1958 pânǎ în 1968, director adjunct al Institutului a fost
Alexandru Roşca, profesor universitar la Cluj. Deşi planurile de
cercetare şi rezultatele aveau o clarǎ orientare spre practica socialǎ şi
economicǎ, din iulie 1970, Institutul de psihologie este trecut sub
egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, înfiinţatǎ în acelaşi an;
dupǎ cinci ani, Institutul este unificat cu Institutul de Ştiinţe
314
Pedagogice (formând Institutul de Cercetǎri Pedagogice şi Psiholo-
gice), devenind institut departamental pe lângǎ Ministerul Educaţiei şi
Învǎţǎmântului.
Cele douǎ schimbǎri au avut resorturi ideologice şi au „prilejuit”
scoaterea din cercetare a unor specialişti remarcabili, ca Traian
Herseni, C.I.Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana Bǎrbat.
În luna aprilie 1982, Institutul de cercetǎri pedagogice şi
psihologice a fost desfiinţat prin hotǎrâre politicǎ, axatǎ pe o înscenare
cu elemente inventate şi motivaţii ideologice.
Din 1990, Institutul de Psihologie funcţioneazǎ din nou sub
egida Academiei Române.
1. Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996.
3. G. Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, Editura Agora,
Iaşi, 1995.
4. Şt. Odobleja, Psihologia consonantistǎ (traducere), Editura
Academiei, Bucureşti, 1984.
5. M. Ralea, C. Botez, Istoria psihologiei, Editura Academiei,
Bucureşti, 1958.
6. C. Rǎdulescu-Motru, Personalismul energetic, Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1927.
315
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Prof.univ.dr. NICOLAE RADU

SEMESTRUL II
OBIECTIVE
Sinteza de faţă urmăreşte familiarizarea studenţilor cu problemele
fundamentale ale domeniului. Este o sinteză în general, dar şi una a
„momentului”, de aceea, în cuprinsul ei ne propunem să schiţăm
contribuţiile majore în domeniul învăţării şcolare: „Întemeietori”,
„Continuatori”, „Specificul Psihologiei educaţiei”, „Intelectul specific şi
problema constituirii anticipate a intelectului dezirabil”. Odată însuşite
aceste obiective generale din Sinteză, cursul poate fi parcurs mai uşor.
Introducere
A înţelege astăzi psihologia educaţiei înseamnă a parcurge istoria
ei (de la pedagogia pedagogică, la didactica intelectului), aşa cum apare
mai ales din perspectiva aplicaţiilor ei practice. Este un drum lung, care
nu poate fi scurtat rezonabil decât prin analiza primelor şi ultimelor
verigi ale lanţului şi prin rezumarea drumului parcurs. Vom începe cu
prima verigă: pedagogia psihologică, vom continua cu enunţarea
momentelor parcurse, pentru a încheia cu punctul final la care s-a ajuns.
Până în decembrie 1989, aşa cum pedagogia era formată din
două părţi principale: Didactica (care se ocupa cu problemele instruirii
din perspectivă pedagogică) şi Teoria Educaţiei (care se ocupa cu
problemele educaţiei, din aceeaşi perspectivă), exista şi o psihologie
pedagogică, formată tot din două părţi: Psihologia Instrucţiei şi
Psihologia Educaţiei. Ea studia acelaşi domeniu ca şi pedagogia, dar
din perspectivă psihologică.
Din motivele de mai sus, o psihologie a educaţiei, independentă
de psihologia pedagogică (deci nu ca parte a ei), nu avea nici un rost şi
ea nici nu a fost elaborată. Se preda psihologia pedagogică, cu ambele
componente: instrucţie şi educaţie, în calitate de capitole mari sau
părţi esenţiale ale ei.
Situaţia s-a schimbat brusc, o dată cu ordinul Ministerului
Educaţiei Naţionale nr.3345/25.02.1999, cu privire la pregătirea
iniţială psihopedagogică a viitorilor profesori şi institutori. Ordinul a
316
luat prin surprindere „frontul” pedagogic şi psihologic, deoarece
Psihologia Educaţiei apărea ca un obiect de învăţământ distinct, astfel:
Psihologia Educaţiei: an I, semestrul II; două ore curs; o oră seminar
pe săptămână; examen pe semestrul II.
În acest caz, Psihologia Educaţiei nu mai era înţeleasă ca „parte” a
Psihologiei Pedagogice, ci pur şi simplu ca denumire a psihologiei
pedagogice în limba engleză. Era vorba de traducerea exactă în limba
română a ştiinţei denumită în engleză „Educational Psychology”
(Psihologia Educaţiei). Într-adevăr, în Occident (în SUA în primul
rând), se preda un obiect de învăţământ denumit „Psihologia educaţiei”,
iar în Răsărit (în ţările comuniste), se preda psihologie pedagogică,
domeniul de preocupări rămânând acelaşi: copilul în context şcolar,
instruirea şi formarea lui.
Dar, Ordinul MEN nr. 3345 nu schimba pur şi simplu denumirea
unui obiect de învăţământ, occidentalizând-o (făcea şi aşa ceva), ci
propunea o altfel de psihologie pedagogică, una care să se ocupe de
problemele şcolii, sub denumirea de psihologie a educaţiei, care
evoluase „rupt” de psihologia pedagogică existentă la noi şi care
acumulase multe informaţii diferite şi deosebit de valoroase. Încurcătura
produsă nu venea, deci, de la domeniul studiat, el rămânea acelaşi, ci de
la faptul că Psihologia Pedagogică şi Psihologia Educaţiei (în înţelesul
ei occidental), acumulaseră nu numai informaţii comune, ci şi unele
foarte diferite. De unde nevoia de a le trata în paralel şi de a încerca
sinteza lor.
Şi mai apărea o problemă dificilă. Psihologia Pedagogică apăruse
în paralel cu Pedagogia Experimentală încă la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, şi nu numai în Rusia, ci şi în Germania şi alte
ţări europene. De aici nevoia altor precizări. Pedagogia se desprinsese
de filosofia speculativă, chiar cu J. Fr. Herbart, iar ca urmare,
acumulase informaţii psihologice importante despre funcţionarea
intelectului infantil şi uman în general, devenind o Pedagogie
Psihologică în două variante: filosofică (speculativă) şi experimentală,
ambele devenind o realitate a progresului în sfera educaţiei, de unde şi
nevoia de a începe cursul de psihologie a educaţiei chiar cu izvoarele,
deci cu „Pedagogia Psihologică” şi abia apoi cu „Psihologia
Pedagogică” şi „Psihologia educaţiei”, ca momente distincte ale unei
sinteze posibile. Evoluţia în aceste direcţii distincte ale cercetării
domeniului este reală, chiar dacă „amestecul” apare destul de frecvent la
nivelul metaanalizei.
317
Oricum, un capitol al cursului nostru va trebui să trateze cu
atenţie Pedagogia Psihologică, în diferitele ei ipostaze în timp şi
spaţiu, apoi Psihologia Pedagogică în varianta ei sovietică, mai ales,
deoarece ea a acumulat informaţii importante în domeniul instrucţiei şi
educaţiei. Într-un capitol diferit va trebui să analizăm apoi Psihologia
Educaţiei, deoarece şi aceasta a acumulat informaţii importante în
aceleaşi domenii. Mai mult, fondurile uriaşe puse la dispoziţia
cercetării psihologice în SUA (în comparaţie chiar cu ţările din Europa
Occidentală) au permis acumularea de date care au impus Psihologia
Educaţiei din SUA întregii lumi.
A fost justificat Ordinul MEN nr. 3345 din 1999, dar el a luat cu
adevărat prin surprindere frontul pedagogic şi psihologic. Lucrările de
care dispunem rămân tributare vechiului mod de gândire, cel mai
recent exemplu fiind Dicţionarul de psihologie (coord. Ursula
Şchiopu, 1997), în care Psihologia Educaţiei nici nu figurează, în
ciuda faptului că la elaborarea lui au contribuit unii dintre cei mai
importanţi „psihologi” ai momentului, pentru a nu mai vorbi de
dicţionarele mai vechi ale „Estului comunist”. Dar, cum mai putem
trece azi peste faptul că de psihologia educaţiei ţin studiul naturii
gândirii în diferite domenii (specificul ei), modul în care trebuie
structurate informaţiile, proiectarea anticipată a obiectivelor
curriculare sub raportul capacităţilor intelectuale ce urmează a se
forma, evaluarea lor riguroasă etc.
Dificultăţi şi mai mari apar în ceea ce priveşte ierarhizarea
contribuţiilor. În ţările foste comuniste, amestecul dintre ideologie şi
ştiinţă a încurcat serios ierarhia valorilor, inclusiv în domeniul care ne
preocupă, propulsând în vârf oameni care nu aveau nici o legătură cu
psihologia, ci doar cu poziţia de putere în structura socială. Şi nu este
vorba numai de „conducători” din „sfera de vârf”, ci şi de
„nomenclaturişti” mai „mărunţi”, de „aparatcici”, care au dominat
administrativ ministere şi edituri, institute de cercetări, facultăţi şi
catedre, care s-au străduit să reeşaloneze valorile în domeniu, după
interese mai vechi şi mai noi. Ignorarea specialiştilor din „exteriorul
sistemului” (din ţările capitaliste), ca şi a celor din „interiorul” lui
(„marginalii”), ori preluarea lor arbitrară sau deformată vor rămâne
realităţi istorice imposibil de ocolit multă vreme de aici înainte. Aşa se
şi explică dominarea unor nume într-un interval de timp în care poziţia
lor socială a fost puternică şi intrarea lor ulterioară în anonimat.
318
Cu toate acestea, o psihologie a educaţiei, concepută ca o
succesiune de momente evolutive esenţiale, este posibilă şi necesară,
mai ales dacă intenţia este dublată de nevoia unor clarificări majore
pentru tinerele generaţii de studenţi, care vor fi implicaţi semnificativ
în modernizarea învăţământului românesc în viitor.
I. ÎNTEMEIETORII
Pedagogia psihologică. Orice fel de educaţie porneşte de la o
concepţie implicită sau explicită despre copil, despre psihologia lui şi
despre metodele de învăţare. Baza unei astfel de concepţii este, de
regulă, dublă: experienţa acumulată în practică (prin observaţie,
constatări etc.) şi speculaţia teoretică, şi ea legată de practică, dar nu
întotdeauna vizibil. Aşa se face că, mult înainte de secolul XX şi de
orice cercetare experimentală riguroasă, apar numeroase descrieri de
copii în literatură (Ch. Dickens, F. M. Dostoievski etc.), iar în ştiinţă
lucrări de genul Sufletul copilului (Die Seele des Kinders, W. Preyer,
1882). După 1815 apare în unele şcoli un „paidometru”, de fapt, un
registru în care sunt trecute observaţii sistematice despre rezultatele
obţinute de diferite şcoli. De altfel, prima şcoală experimentală apare
în 1773 la Londra, deschisă de David Williams, sub influenţa
filosofiei luminilor şi a lui J. J. Rousseau. După A. Leon (Introduction
a l`histoire des faits educatifs, Paris, PUF, 1980), începutul
Pedagogiei Experimentale trebuie situat în perioada Revoluţiei
franceze (1789) (Apud G. de Laudsheere, op. cit., p. 42). I. Kant
scrisese un Tratat de pedagogie (1803), în care milita şi el pentru şcoli
experimentale. În sfârşit, J. Fr. Herbart scrisese, chiar înainte de a-i
urma lui I. Kant la catedra de filosofie, o monografie asupra
psihologiei matematicilor. „Dincolo”, peste Ocean, în SUA, încă din
1855 (până în 1882) apare „American Journal of Education”, care-şi
propunea să publice idei pedagogice venind din lumea întreagă. Aici,
în SUA, Horace Man va fundamenta evaluarea şcolară (pe baze
empirice, fireşte). Din 1842, el cere conducerii întreprinderilor să
compare productivitatea muncii după gradul de şcolarizare al
angajaţilor. Aşadar, pedagogie bazată pe filosofie, dar şi pe cercetare
empirică a faptelor.
E. Durkheim este poate gânditorul care a înţeles cel mai bine
amestecul de speculaţie şi empiric specific începuturilor pedagogiei,
faptul că strădania de a înţelege „obiectul educaţiei” era firească. Între
319
multele lui studii pe teme educative, amintim: Pedagogia lui Rousseau
(La pédagogie de Rousseau, 1919), Copilăria (Enfance) şi, fireşte,
Educaţie şi sociologie, apărută în limba română încă din 1930. Dar
filosoful şi gânditorul tipic pentru acest amestec de filosofie şi
experienţă practică, cel care a influenţat cel mai mult învăţământul
european este J. Fr. Herbart. De aceea l-am şi ales ca gânditor
reprezentativ pentru „Pedagogia Psihologică”, caracterizată prin
amestec de speculaţie şi experienţă, dar şi prin diferenţierea acestor
două componente, căci Pedagogia Psihologică este una concomitent
filosofică şi experimentală, mai exact experienţială, deoarece ideea
experimentală era incomplet tradusă în practică, îi lipsea rigoarea
specifică a ceea ce numim azi experiment.
1. Momentul Johann Friedrich Herbart. Pedagogia secolului

XIX, secolul în care a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare, era
normativă, ceea ce înseamnă câteva lucruri precise:
– o pedagogie care nu se ocupa de subiectul educaţiei, de şcolar,
chiar dacă „normativul” îl privea direct, datorită regulilor de instruire
pe care le formula;
– o pedagogie a profesorului, elaborată dinspre el şi proiectată
spre copil;
– o pedagogie generală, fără capitole speciale privind psihologia
copilului, teoriile învăţării, integrarea socială, comportamentul de grup etc.
Izvorul acestei pedagogii este cultura germană, iar fondatorul ei
este J.Fr. Herbart (1776-1841), care va domina gândirea pegagogică
mult peste începutul secolului XX, cu toate inovaţiile şi schimbările
suportate de domeniu. Herbart a avut numeroşi urmaşi, mai importanţi
fiind: W. Rein (1847-1929) şi T. Ziller, care a fost chiar elev al lui
Herbart. Rein scrie un Tratat enciclopedic de pedagogie
(Enciclopädisches Handbuch der Pädagogik), în 10 volume, care a
răspândit concepţia pedagogică a lui Herbart în lume. El urmăreşte
acelaşi lucru prin formarea a peste 2000 de specialişti negermani şi,
fireşte, a numeroşi specialişti germani. Herbartienii vor avea o
influenţă deosebită în Franţa, dar şi în S.U.A.
Şi totuşi, pedagogia herbartiană este una psihologică. Ea nu
tratează despre copil, dar îl presupune; nu formulează teorii ale învăţării,
dar le aplică implicit. Sursa de informare era bogată, chiar dacă
insuficient de precisă: experienţa empirică, psihologoia dezvoltată în
320
cadrul filosofiei, psihologia cuprinsă în operele literare, contribuţiile lui
Comenius şi Pestalozzi etc.
Chiar treptele formale ale lui Herbart presupun elaborări psiho-
logice implicite deosebit de subtile: redeşteptarea vechilor cunoştinţe în
cadrul lecţiilor de predare a noilor cunoştinţe, predarea cunoştinţelor noi
în secvenţe scurte, eşalonate, evidenţierea ideilor principale, aplicaţiile
practice sunt cerinţe care ne duc cu gândul la teoria asimilării formulate
mai târziu de J. Piaget, sau a „paşilor mici” elaborată de B.F. Skinner. În
sfârşit, pedagogia de model herbartian cuprinde capitole sau subcapitole
de psihologie înglobate şi subordonate ansamblului pedagogiei.
Pedagogia psihologică nu a putut fi decât o psihologie presupusă
sau elaborată dinspre pedagogie, nu pentru că sistematizarea nu ar fi
fost dorită, ci pentru simplul motiv că psihologia a apărut ca ştiinţă mai
târziu, iar conţinutul ei nu s-a dovedit semnificativ pentru practică decât
foarte târziu, o dată cu progresele în psihologia învăţării (începând cu
Skinner mai ales), cu dezvoltarea testelor psihologice (L.S. Terman etc),
cu cercetările privind psihologia copilului etc. Abia aceste realizări vor
permite elaborarea unei psihologii pedagogice dinspre psihologie. Dar
până atunci va mai trece timp şi pedagogia psihologică va evolua pe
cont propriu multă vreme.
2. Momentul Ernst Meumann. În sânul pedagogiei psihologice

clasice, începând cu primii ani ai secolului XX, îşi face apariţia şi o
pedagogie psihologică nouă, cu izvoarele tot în Germania, dar cu
numeroşi reprezentanţi şi în alte ţări. În rândul lor trebuie trecuţi mai
ales E. Meumann (1862-1915) şi W.A. Lay (1862-1926) etc. Cu
aceştia, pedagogia încetează să mai fie speculativă (adesea în sensul
bun al cuvântului) şi devine experimentală sau experienţială, deoarece
nu putea fi vorba încă de experimente riguroase la început. De data
aceasta, copilul apare adesea în centrul preocupărilor specialiştilor
(caracteristici de vârstă, specificul dezvoltării etc.). Meumann este
întemeietorul pedagogiei experimentale, dar acest lucru se poate
spune, la fel de bine, şi despre Lay, sau despre A. Binet (în Franţa),
S. Hall şi J. Dewey (în S.U.A.), P.P. Blonski (în Rusia) etc.
3. Momentul Wilhelm August Lay. Wilhelm August Lay (1862-

1926) este o altă figură interesantă şi importantă a pedagogiei psiholo-
gice. Acesta publică încă în 1903 o Didactică experimentală şi o
Pedagogie experimentală, la trei ani după cea a lui Meumann (1908).
321
Lay îl depăşeşte pe Meumann în multe privinţe, în primul rând în ceea
ce priveşte trecerea în practica şcolară a concepţiei sale. El este, de
fapt, întemeietorul „Şcolii acţiunii” şi, cu aceasta, abaterea de la linia
tradiţională este majoră, fie că este vorba de scolastică, fie că este
vorba de şcolile de tip herbartian. „Şcoala acţiunii” aparţine curentului
„Şcolii active”, care a dat prin Georg Kerschensteiner o „Şcoală a
muncii” în Germania, prin A.S. Makarenko şi alţii o şcoală legată de
„munca productivă”, prin J. Dewey şi alţii o şcoală în care se învaţă
făcând (learning by doing) în SUA etc.
Toate aceste şcoli pun accentul pe „a face”, „a acţiona”, „a
munci”, deci a învăţa altfel. Modelajul, îngrijirea plantelor, a
animalelor etc. devin componente ale instruirii. Proiecţia psihologică a
acestei concepţii este limpede formulată de Lay: percepţia, prelucrarea
şi acţiunea sau exprimarea a ceea ce s-a însuşit. Treapta ultimă –
acţiunea – este cea mai importană, de unde şi denumirea concepţiei
sale: „Şcoala acţiunii”. Această schemă de învăţare se va dovedi
valabilă până azi în variante diferite. Evoluţia nu se va produce la
nivelul „schemei”, ci al conţinutului şi modului de legare între
„verigi”. Aceeaşi „triadă” a învăţării o vom întâlni la Jean Piaget
(asimilare-interiorizare-acomodare), la P.I. Galperin (teoria acţiunilor
mintale), la cognitivişti (asimilare la schemă – structura schemei –
comportamentele inteligente ale omului realizate pe baza inteligenţei
artificiale).
II. CONTINUATORII
Diversitatea pedagogiei psihologice şi apariţia psihologiei
pedagogice. Pedagogia psihologică herbartiană sau cea gândită de
E. Meumann erau departe de a satisface cerinţele de instrucţie şi educaţie
ale secolului XX, iar presiunea puternică în această direcţie duce la o
adevărată explozie a încercărilor. Între contribuţiile remarcabile
menţionăm pe cele legate de „Şcoala activă”, de elaborarea incipientă a
unei „ştiinţe a copilului”, denumită pedologie, pedagogia ideologică,
teoria curriculum-ului. În cadrul psihologiei pedagogice, contribuţiile
sunt şi mai spectaculoase. Se conturează deplin o adevărată teorie şi
practică a testelor, a căror aplicare cuprinde treptat toate sferele sociale,
inclusiv şcoala: teste de memorie, de aptitudini, de inteligenţă, de
personalitate, de evaluare a randamentului şcolar. Psihologia copilului
cunoaşte mari contribuţii, la fel ca teoriile învăţării. Câteva culturi aduc
322
o contribuţie remarcabilă în aceste privinţe: cea rusă şi sovietică, cea
germană, franceză şi americană (SUA).
III. MOMENTE ESENŢIALE PARCURSE

1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski. L.S. Vâgotski (1896-
1934) consideră că „istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare
reprezintă un domeniu al psihologiei cu desăvârşire necercetat”
(L. S. Vâgotski, Opere psihologice alese, vol. I, EDP, Bucureşti,
1971). Lipseşte o teorie pe care să se bazeze aceste cercetări şi lipsesc
metodele (să ne amintim mereu că W. Wundt nici nu considera aceste
funcţii ca putând fi cercetate altfel decât culturologic).
De aceea, spunea L. S. Vâgotski, trebuie pornit de la „clarifi-
carea noţiunilor fundamentale, de la formularea problemelor de bază,
de la fixarea sarcinilor cercetării” (L. S. Vâgotski, op.cit., p. 12). La
vremea respectivă, datele adunate în domeniul psihologiei erau
încadrate într-o concepţie „nefondată”, care concepea funcţiile psihice
superioare ca procese şi structuri naturale, nu istorice, social-istorice.
Consecinţele sunt, constată Vâgotski, că apar „numeroase
cercetări particulare şi monografii valoroase consacrate anumitor
laturi, probleme şi momente ale dezvoltării funcţiilor psihice
superioare ale copilului, limbajul şi desenul copilului, însuşirea
cititului şi scrisului, logica şi concepţia despre lume a copilului,
dezvoltarea reprezentărilor şi a operaţiilor numerice, chiar psihologia
algebrei şi a formării noţiunilor”. (L.S. Vâgotski, op. cit., p.13).
Aceste cercetări, observă L. S. Vâgotski, sunt elaborate sub
aspectul lor natural, al proceselor naturale. Funcţiile psihice superioare,
formele superioare de comportament rămân în afara preocupărilor
cercetării. Întregul, structura se pierd astfel, totul se reduce la studiul
aspectelor elementare ale proceselor. Acest lucru nu a permis
înţelegerea dezvoltării copilului. S-a putut constata, de exemplu, faptul
că noţiunile abstracte se cristalizează în jurul vârstei de 14 ani, dar nu şi
cum şi de ce tocmai la această vârstă. Se cristalizează şi atât, aşa cum
dinţii se înlocuiesc la 7 ani. Organicul şi culturalul apar astfel nedistinct,
ca şi când ar fi vorba de aceeaşi serie de fenomene. L.S. Vâgotski mai
constată şi faptul că, în cercetarea empirică (inclusiv în cea de tip
behaviorist), funcţiile psihice superioare se descompun în primare şi
elementare, efortul este de a se ajunge la elementele primare,
323
combinarea lor dându-le pe cele complexe. Se încearcă astfel „un tablou
atomist grandios al spiritului uman dezmembrat”.
Pentru L. S. Vâgotski, şi psihologia veche, şi cea nouă sunt, în
fond, psihologii ale proceselor elementare. Aşa se face, îşi continuă
L.S. Vâgotski demonstraţia, că psihologia apare în două etaje
distincte: memoria mecanică – memoria logică, atenţia involuntară –
atenţia voluntară, imaginaţia reproductivă – imaginaţia creatoare,
gândirea în imagini – gândirea prin noţiuni, sentimente inferioare –
sentimente superioare. Psihologia copilului se ocupă (în cercetare) cu
primul etaj, psihologia generală, cu al doilea. Cele două psihologii se
rup astfel. Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare, sau istoria
dezvoltării culturale a copilului, nu este încă scrisă.
Este vorba despre dualismul inferior/superior, ruptura lor,
etajarea ca explicaţie. Se ajunge astfel la o psihologie fiziologică şi la
una descriptivă (sau interpretativă a spiritului: Dilthey, Münsterberg,
Husserl etc.).
În concepţia lui L.S. Vâgotski, funcţiile psihice superioare – cele
care îl interesează – se împart în două grupuri:
1. Procesele însuşirii mijloacelor exterioare ale dezvoltării
culturale şi ale gândirii: limba, scrierea, socotitul, desenul.
2. Procesele dezvoltării funcţiilor psihice superioare, denumite
în psihologia tradiţională atenţie voluntară, memorie logică, formarea
noţiunilor etc.
Evident, unele funcţii biologice ale creierului au rămas aceleaşi
la om şi la animal. Dar toate? Cultura nu introduce şi alte funcţii în
afara reflexelor şi a instinctelor? Acestea sunt funcţii şi structuri
superioare: unele ţin de toţi oamenii unei anumite culturi (intelect de
epocă, intelect de clasă etc.), altele de domenii ale culturii (intelect
logico-matematic, artistic etc.), iar o a treia categorie de un obiect
limitat sau o parte a lui (intelect specific). Azi ne apare limpede faptul
că reflexele şi instinctele, inconştientul şi conştientul nu explică nimic
din psihologia istorică, din funcţiile psihice superioare, chiar dacă
efortul de a explica totul prin reflexe condiţionate mai domina încă
psihologia comunistă şi la începutul anilor '50, de exemplu, în
România.
Prin L. S. Vâgotski, psihologia pedagogică a generat o direcţie de
cercetare deosebit de productivă. Linia culturală de gândire a proceselor
psihice superioare era corectă şi fecundă, capabilă să adune împreună
realizările „Şcolii active”, ale reflexologiei şi behaviorismului.
324
Procesele psihice superioare apăreau ca produse ale contactului cu
„obiectele culturale” specifice fiecărei epoci. În această direcţie s-a
înaintat în psihologia lumii până la „tehnologiile didactice”, la teoria
obiectivelor şi la intelectul specific. Dar, spre acelaşi ţel, se înainta şi
din alte direcţii, şi anume dinspre psihologia empirică.
L. S. Vâgotski nu a avut urmaşi în sensul propriu al cuvântului.
Pentru multă vreme, L. S. Vâgotski a devenit un obiect al referirilor
critice şi al respingerii şi, „ca oricare gânditor idealist", stigmatizat în
epocă. De fapt, L. S. Vâgotski a fost preluat parţial şi denaturat de
urmaşii lui direcţi.
2. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein. Cu S.L. Rubinstein

(1889-1960), psihologia sovietică capătă nuanţe ideologice mult mai
puternice decât la Vâgotski.
„Uneltele sociale”, care vor forma „funcţii noi”, „structuri men-
tale”, „procese psihice superioare”, sunt concepte utilizate de Vâgotski
pentru a arăta că procesele psihice superioare se prezintă iniţial sub
forma unor „obiecte culturale”, care cuprind în ele, pe lângă ceea ce
vedem (limbă etc.), şi o psihologie culturală implicită, pe care copilul o
creează, o reface în activitatea de învăţare. S.L. Rubinstein îşi va asuma
sarcina de a demonstra în plan filosofic acest lucru. În studiul Principiul
determinismului şi teoria psihologică a gândirii, el rezumă ceea ce
expusese pe larg în cartea Despre gândire şi căile cercetării ei (1958),
studiu în care, de fapt, reia părţi din cartea amintită, pe care le consideră
reprezentative pentru contribuţia lui în psihologie (studiul a fost publicat
la sfârşitul vieţii, în anul 1959).
Această contribuţie constă în respingerea behaviorismului în forma
lui psihologică, adică a relaţiei stimul-reacţie (determinism mecanicist),
„concepţie care a suferit un incontestabil eşec”. Acestei concepţii
S. L. Rubinstein îi opune o întreagă teorie, expusă pe larg în Existenţă şi
conştiinţă („Condiţiile externe acţionează întotdeauna prin intermediul
celor interne”). În fiziologie, expresia acestui mod de gândire este teoria
lui Secenov-Pavlov despre reflexe. Aceeaşi concepţie este transferată şi în
psihologie. „În psihologie, spune S. L. Rubinstein, expresia specială a
acestui principiu al determinismului este teoria lui Secenov-Pavlov despre
reflexe (tocmai în aceasta rezidă, pentru noi, în primul rând, importanţa ei
principală)” (p.143). În treacăt fie spus, această observaţie era greşită.
Lucrări de genul celor scrise de Hilgard şi Bower au aşezat definitiv în
aceeaşi ordine de gândire reflexul condiţionat şi condiţionarea operantă.
325
S. L. Rubinstein făcea, în acest caz, o simplă concesie ideologiei
comuniste, în variantă rusească, care avea o componentă naţională extrem
de agresivă, cum se poate lesne constata în multe alte lucrări şi nu numai
de psihologie (polemici degenerate, sofisme impuse ideologic, protocro-
nisme inventate etc.). Scopul acestui gen de abordare era sublinierea
continuă a faptului că „de pe poziţiile principiului materialist-dialectic al
determinismului se deschide calea rezolvării problemelor teoretice
fundamentale ale psihologiei…” (p.143). „Determinarea problemelor
psihice”, oricât ar fi fost subliniată, nu se opunea, în esenţă, concepţiei lui
Vâgotski. Concepţia culturologică a acestuia susţinea acelaşi lucru şi mai
la obiect decât speculaţiile lui Rubinstein de genul „ceea ce este
fundamental în gândire, în cunoaştere este interacţiunea subiectului
gânditor cu obiectul cunoscut” (p.145). Combaterea de pe această poziţie
a gestaltismului este, desigur, cu totul superficială. Nici Koffka, nici
Wertheimer şi nici alţi gestaltişti nu susţinuseră niciodată contrariul.
„Reformularea problemei”, în procesul rezolvării, presupune, de fapt,
tocmai această interacţiune. Urmează reluarea gândirii lui
L.S. Vâgotski, fără referiri exprese la „izvor”. „Specificul gândirii umane
îşi găseşte aici expresia în faptul că ea este interacţiunea omului care
gândeşte, nu numai cu realitatea percepută nemijlocit, senzorial, ci şi cu
un sistem de cunoştinţe elaborat de societate şi obiectivat în cuvânt, o
comunicare a omului cu omenirea” (p.146).
Şi S.L. Rubinstein susţine că „acţiunile copilului cu obiectele,
care reproduc procedeele socialmente elaborate de a opera cu ele, se
conformează proprietăţilor obiectelor şi servesc la cunoaşterea
acestora” (p.146). S.L. Rubinstein devine cu adevărat creator atunci
când afirmă: „Aşadar, nu numai dezvoltarea gândirii individului este
determinată social, ci şi procesul funcţionării ei; întregul proces al
gândirii este o operare cu cunoştinţe social elaborate” (p. 146).
Definirea gândirii la S.L. Rubinstein conţine totuşi elemente
remarcabile. Ea nu este numai rezolvare de probleme, ci şi punere sau
formulare de probleme, reconstituirea realului reflectat, reflectarea
dependenţelor cauzale, formare şi utilizare de concepte, structura şi
dinamica cunoştinţelor.
Obiectul de cercetare în cazul gândirii îl constituie procesualitatea,
gândirea ca activitate, ca proces, operaţiile care o compun (analiza,
sinteza etc.). Analiza este un act de gândire: „Anumite acte de gândire
(analiza etc.) se descompun după obiectele asupra cărora se orientează
sau după rezultatele la care ne conduc” (p.148). Şi, mai departe:
326
„Trecerea de la o verigă a procesului de gândire (de la o operaţie de
gândire) la alta se desfăşoară când procesul de gândire (să zicem
analiza) trece de la un obiect la altul…” (p. 148). Gândirea are verigi,
deci, operaţiile gândirii sunt aceste verigi, denumite şi „acte de gândire”.
Concluzia este neaşteptată: „Aşadar, două principii funda-
mentale determină modul în care abordăm problema gândirii; primul
este principiul materialist-dialectic al determinismului (şi teoria despre
reflexe, care este expresia sa specială); cel de-al doilea se referă la
faptul că obiectul de bază al investigaţiei psihologice este
procesul de gândire.” (p.148). Desigur, „condiţiile exterioare nu
acţionează ca impuls exterior, care determină nemijlocit, mecanic
rezultatele activităţii de gândire, ci mijlocit, prin condiţiile interioare
ale acestei activităţi, în expresia lor fiziologică şi psihologică.”.
S. L. Rubinstein revine la definirea gândirii, a procesului de gândire:
„Procesul de gândire este analiză şi sinteză (în conexiunea şi în
determinarea lor), abstracţiune şi generalizare”.
3. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev. Prin L.S. Vâgotski şi

S.L. Rubinstein, psihologia sovietică s-a întors spre filosofie în moduri
diferite. A.N. Leontiev a făcut acelaşi drum, în felul lui. Teza de
pornire este că influenţa condiţiilor social-istorice stă la baza
comportării şi conştiinţei omului. Faptul acesta era, desigur,
recunoscut, în diverse variante, de diferite curente psihologice.
A .N. Leontiev vorbeşte de evoluţionismul pozitivist al lui H. Spencer
(Principii fundamentale, Moscova, 1867, şi Elemente de psihologie,
1898).
Pe linia combativ agresivă a lui L. S. Rubinstein, A. N. Leontiev
formulează concluzia: „Nici materialismul mecanicist, nici idealismul
nu sunt în stare să orienteze investigaţia psihologică în aşa fel încât să
poată fi creată o ştiinţă unică despre viaţa psihică a omului. Această
sarcină poate fi rezolvată numai pe baza unei concepţii filosofice
asupra lumii, care extinde explicaţia ştiinţifică materialistă atât la
fenomenele naturii, cât şi la fenomenele sociale. Iar singura concepţie
despre lume de acest fel este materialismul dialectic” (p.9). Şi mai
departe: „Din primele zile ale existenţei sale, psihologia sovietică şi-a
asumat sarcina de a dezvolta psihologia pe baza materialismului
dialectic, pe baza marxismului” (p.9). Aici A. N. Leontiev îl citează
pe A. A. Smirnov, care face o istorie a dezvoltării psihologiei
sovietice în ultimii 40 de ani, publicată în anul 1957.
327
L. S. Vâgotski este primul, arată A.N. Leontiev, care a deschis
„o nouă etapă” în problema determinării social-istorice a psihicului
uman în psihologia sovietică, iar această teză trebuie să devină
„principiul conducător în construirea psihologiei” (p.9).
L. S. Vâgotski, în interpretarea lui A.N. Leontiev, a emis două
ipoteze fundamentale: ipoteza caracterului mediat al funcţiilor psihice
umane şi ipoteza provenienţei proceselor intelectuale interioare din
activităţi iniţial exterioare.
În anii ’30, apare tendinţa de a analiza, pe baza pavlovismului,
procesele psihice inferioare şi pe baza marxismului pe cele superioare.
Se reia, oarecum caricatural, după o jumătate de secol, „problema lui
Wundt” – experimentalistul şi culturologul.
A.N. Leontiev va aduce în psihologie un mod de gândire, mai
exact va da relevanţă unui mod de gândire, cunoscut astfel: organismele
dispun de comportamente ereditare, înnăscute (reflex necondiţionat,
instinct) şi de comportamente dobândite (reflexele condiţionate şi
dezvoltările permise de acestea). Apoi, face deosebire între
comportamentul de specie şi cel diferenţial, în cadrul speciei, între
indivizi care îi aparţin. Relaţia înnăscut – dobândit devine centrală în
psihologie. Pavlov dorise o listă a comportamentelor înnăscute la care
să se adaoge cele dobândite. Căile preformate care asigurau funcţio-
narea reflexelor necondiţionate, a instinctelor, aparţineau subcortexului,
cortexul rămânând, în mod esenţial, o zonă liberă pentru formarea unor
legături condiţionate noi, determinate de condiţiile exterioare în care îşi
ducea animalul viaţa. La om, această zonă are o dezvoltare deosebită şi
o calitate superioară celei animale. Ea poate realiza reflexe condiţionate,
ca forme de învăţare ontogenică, dar şi structuri psihice superioare, în
funcţie de condiţiile de învăţare solicitate de mediu.
De aici şi până la „teoria obiectivelor” din curriculumul modern
nu era decât un pas, iar al doilea ar fi fost chiar curriculumul sau
intelectul specific fiecărui domeniu de instruire. Aceşti paşi puteau fi
făcuţi în anii ’30 sau ’40, dar nu au fost făcuţi nici în anii ’80. Iar când
au fost făcuţi, cauza nu a fost dezvoltarea proprie, ci importul de idei
din civilizaţia occidentală, care se dovedise mai eficientă şi în sfera
instruirii.
Întoarcerea spre trecut nu este însă inutilă. Dimpotrivă, abia
înţelesul şi geneza funcţiilor psihice superioare permit înţelegerea
deplină a teoriei obiectivelor. Căci, aceste funcţii superioare, aceste
structuri sunt cu adevărat culturale şi istorice. Şi aceasta pentru simplul
328
motiv că fiecare cultură şi epocă istorică asigură conţinutul a ceea ce
urmează a se însuşi (mereu altul, în funcţie de evoluţia fiecărei societăţi
şi a fiecărei ştiinţe). Din perspectivă psihologică, acest conţinut este şi o
„ psihologie obiectivată” pe care o preia, prin efort propriu, fiecare
individ. Teoria „organelor funcţionale” rămâne marea contribuţie a lui
A.N. Leontiev la psihologie, în general, şi la cea pedagogică, în special.
Ea este valabilă şi azi, fiind deosebit de productivă în contextul oricărui
sistem curricular de modernizare a învăţământului.
4. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin. Fundamentarea

teoretică a unei noi psihologii a luat foarte mult timp şi, practic, nu s-a
încheiat niciodată în cultura comunistă. Dar era limpede faptul că
începând chiar cu L. S. Vâgotski se putea trece la practică, o practică
nouă, diferită de cea gândită cândva de Comenius sau Herbart. În
această privinţă, presiunea era mare şi ea venea nu atât din interior,
căci mimarea cercetării ştiinţifice era o tehnică bine pusă la punct,
inclusiv în România (cine are curiozitatea să compare planurile de
cercetare ştiinţifică ale Institutului de Psihologie al Academiei R.S.R.,
ale Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi ale catedrelor de profil, cu
rezultatele practice ale cercetării este uluit de gradul de ficţiune în care
alunecase cercetarea în domeniile amintite), cât din exterior. Se făceau
progrese în cercetarea şcolară (pe care le vom analiza în capitolul
următor) şi trebuia făcut ceva. Mai ales P. I. Galperin este omul care
încearcă această trecere la practică prin „teoria acţiunilor mintale”
(P. I. Galperin, Dezvoltarea cercetărilor asupra formării acţiunilor
intelectuale, în: Psihologia în U.R.S.S., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1963, p. 279). P.I. Galperin începe prin a spune că „Studiul procesului
formării acţiunilor intelectuale, iar apoi, pe baza acestora, a celorlalte
procese psihice, a început relativ recent. Dezvoltarea psihologiei
sovietice a dus treptat la aceasta, pe căi diferite” (P. I. Galperin,
op. cit., p. 279). Era adevărată şi o altă observaţie emisă de Galperin, şi
anume că, în gândirea pedagogică şi psihologică mondială, problema
fusese abordată mai de mult, după cum am văzut (de către W.A. Lay –
„Şcoala acţiunii”, Kerschensteiner – „Şcoala muncii”, Dewey –
„learning by doing” etc., ca să nu mai vorbim şi de alţi reprezentanţi ai
„Şcolii active”). Psihologia sovietică a trebuit să aştepte conturarea
„căilor” care au permis elaborarea teoriei acţiunilor mintale
(intelectuale). Dintre „căile diferite” la care se referă P. I. Galperin,
„cea mai importantă…a constat în dezvoltarea problemelor teoretice
329
ale psihologiei – linie principală a psihologiei sovietice, corespunzător
necesităţii istorice de a restructura stiinţa psihologiei pe baza
concepţiei materialiste, în forma ei ştiinţifică cea mai evoluată, adică
pe baza materialismului dialectic şi istoric (s.n.). Fără această
restructurare nu s-ar fi putut conta pe o reuşită temeinică a cercetărilor
concrete, lucru atestat în mod elocvent de istoria psihologiei
burgheze” (P. I. Galperin, op. cit., p. 279). Mai limpede nici că se
poate. Psihologia burgheză nu putea avea reuşite concrete, deoarece
nu avea la bază materialismul dialectic şi istoric. Nu conta faptul că
această psihologie burgheză dăduse deja prima didactică psihologică
(a lui Hans Aebli) şi pe cea de-a doua, denumită „învăţare
programată” (legată de numele lui B.F. Skinner). Reuşitele acestea, ca
să nu mai vorbim de altele, erau deplin conturate când P. I. Galperin şi-a
scris studiul la care ne referim: „Ştiinţa psihologiei în U.R.S.S.”
(Psihologhiceskaia nauca v S.S.S.R, Moskva, 1959–1960). În timp ce
alţii cercetau şi mergeau înainte, psihologia comunistă „restructura”.
Efortul de construire a unei psihologii ideologice era pe cât de
cronofag, pe atât de inutil, dar efortul a fost dus până la capăt, având
ca efect final, în România, distrugerea parţială chiar a domeniului, iar
în Rusia, desincronizarea profundă de progresele „altora” în domeniul
psihologiei.
A doua cale, dar nu cea mai importantă, a fost, recunoaşte
Galperin, teoria lui L.S. Vâgotski. P.I. Galperin era, desigur, un
ideolog în psihologie, ca şi Vâgotski, Rubinstein sau Leontiev, dar
unul mai zelos decât aceştia, căci el îi reproşează lui Vâgotski faptul
că „nu şi-a pus problema conţinutului concret al activităţii psihice.
Atenţia îndreptată exclusiv spre mediere, spre utilizarea uneltelor şi
insuficienta luare în considerare a naturii şi organizării sociale a
muncii l-au făcut să supraaprecieze elementul tehnic al activităţii
umane, ceea ce a avut drept consecinţă diversele sale devieri de la
concepţia marxistă asupra muncii şi asupra societăţii…noţiunea a
devenit pentru Vâgotski cheia înţelegerii structurii conştiinţei, iar
dezvoltarea noţiunilor a ajuns veriga conducătoare a evoluţiei
psihicului” (P. I. Galperin, op. cit., p.280). „Intelectualismul” apare ca
eroarea capitală a lui L. S. Vâgotski, care îl plasa în plin idealism pe
acesta şi în afara gândirii psihologice marxiste.
Este ca şi când ai reproşa unui antropolog că nu se ocupă cu
teoria învăţării, ca şi când ai reproşa logicii aristotelice că nu se ocupă
cu formarea gândirii copilului. De altfel, chiar observaţia privind locul
330
socialului în dezvoltarea gândirii era un abuz de interpretare. În anul
1996 a apărut o lucrare semnificativă pentru psihologia secolului XX:
The social genesis of thought (Anastasia Tryphorne and Jaques
Voneche – eds, – Psychology Press), adică geneza socială a gândirii,
în care se vorbeşte despre J. Piaget şi L.S. Vâgotski, numiţi „figuri
pivotante" ale psihologiei mondiale. Şi mai departe: „Ambii ajung la
concluzii similare, şi anume: cunoştinţele sunt construite în contextul
unor activităţi materiale concrete şi în context social”. Prin
P. I. Galperin mai ales, L.S. Vâgotski a fost victimizat, după modelele
vremii, întocmai ca şi Celpanov, din nevoia negării psihologiei
occidentale, căci L. S. Vâgotski criticase diferite curente psihologice,
dar nu negase niciodată „psihologia capitalistă” şi nu şi-a imaginat- o
ca fiind un fel de alchimie a cunoaşterii psihologiei umane.
Dar, în fond, ce aduce nou P.I. Galperin în psihologia pedagogică
prin critica lui L.S. Vâgotski? Faptul că „nu noţiunea oferă cheia pentru
înţelegerea psihicului, ci activitatea cu sens” (P. I. Galperin, op.cit.,
p. 281). Sarcina pe care şi-a luat-o Galperin era analiza noţiunii de
activitate, atât de cunoscută lui J. Dewey, Éd. Claparede, W. A. Lay,
G. Kerschensteiner etc. El o interpretează încercând să creeze „un
spaţiu” nou psihologic între conceptul clasic de activitate şi conceptele
de acţiune şi de operaţie elaborate de J. Piaget. P. I. Galperin, ca un
strălucit reprezentant al psihologiei ideologice, îi ignoră pe primul
(J. Piaget) şi îl expediază pe al doilea (L. S. Vâgotski), printr-o formulă
specifică ideologiei vremii, catalogându-l ca idealist. Şi astfel, „teoria
acţiunilor mintale” capătă un loc central în psihologia pedagogică
bazată pe ideologie. Teoria acţiunilor mintale (intelectuale) a apărut,
arată mai departe în studiul citat Galperin, ca o ultimă etapă a evoluţiei
psihologiei sovietice (de fapt „ideologice”). O primă fază a constituit-o
respingerea idealismului subiectiv, pornind de la curentele biologizante
(reactologia, reflexologia, behaviorismul, chiar psihanaliza). Urmează
faza următoare (sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30), dominată de
Vâgotski, şi, în sfârşit, ultima fază, dominată de „teoria acţiunii”,
elaborată chiar de P. I. Galperin, în forma ei deplină, la ea contribuind şi
A. N. Leontiev şi S. L. Rubinstein. Efortul de a dezvolta o psihologie
sovietică, diferită de cea occidentală, este, de fapt, pe cât de steril, pe
atât de amplu, iar P.I. Galperin reprezintă una din culmile acestei
direcţii de evoluţie a psihologiei pedagogice. Contribuţiile la psihologia
pedagogică vor fi rezumate de P.I Galperin astfel: eficienţa activităţii
331
exterioare determină eficienţa activităţii psihice; acţiunile mintale sunt
forme prescurtate ale celor exterioare.
O sarcină poate fi accesibilă copilului la trei niveluri: în operarea
practică cu obiecte, în acţiunea cu glas tare (verbalizată) sau în gând
(ca acţiune interiorizată).
Reduse astfel şi „filosofate”, tezele acestea nu ne spun nimic mai
mult decât bunul simţ pe baza căruia crease, la vremea lui, I.A. Komenski,
dar şi Pedagogia psihologică, „Şcoala activă” etc.
Pe baza unei astfel de concepţii nu se putea înainta prea mult în
practică şi, de altfel, nici nu s-a înaintat.
IV. DE LA PSIHOLOGIA PEDAGOGICĂ

LA PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Trecerea de la Psihologia pedagogică la Psihologia educaţiei s-a
făcut în România, cum am mai spus-o chiar în Introducere, prin
Ordinul MEN nr. 3345/25.02.1999 cu privire la pregătirea iniţială
psihopedagogică şi metodică a studenţilor viitori profesori. Aşa s-a
schimbat Psihologia pedagogică în Psihologia educaţiei în
învăţământul superior românesc. Firesc era să se explice nu numai
raţiunea schimbării, dar şi noul conţinut al programei. Nu s-a dat nici
o explicaţie. Cauza era simplă: pentru mulţi era doar o schimbare de
terminologie, generată de alinierea noastră la Occident, unde se utiliza
această denumire, Psihologia educaţiei fiind o simplă traducere a
formulării din limba engleză „Educational Psychology”.
Reţinerea MEN, a Universităţii Bucureşti şi a CNEAA mai avea
însă şi o altă explicaţie: nu era limpede faptul dacă nu cumva
schimbarea denumirii, respectiv trecerea de la Psihologia pedagogică la
Psihologia educaţiei, avea şi alte consecinţe. Şi avea. Într-adevăr, cele
două formulări semnificau practic acelaşi lucru: psihologie aplicată la
domeniul pedagogic. Problema era alta: oricât de echivalente ar fi fost
cele două formulări, sub raport istoric, trecerea de la una la alta însemna
un lucru foarte important, şi anume renunţarea la contribuţia exclusiv
comunistă (rusească mai ales) şi preluarea celei anglo-americane.
Psihologia educaţiei era, de fapt, o trecere de la Psihologia pedagogică
sovietică la Psihologia pedagogică elaborată mai ales în SUA şi care
obişnuia să se numească Psihologia educaţiei. Cele două formulări
ascundeau de fapt două tipuri de acumulări în acelaşi domeniu:
acumulările ruseşti, la care ne-am referit deja, şi cele din SUA, mai ales,
332
la care urmează să ne referim. Acestea din urmă erau mai bogate, mai
complexe şi mai semnificative, dar fuseseră practic excluse din gândirea
psihologică comunistă, când nu fuseseră păstrate doar ca referire critică.
Psihologia pedagogică americană (Psihologia educaţiei) se constituise,
în mod natural, într-o variantă liberă de orice constrângere ideologică şi
politică, ea neavând de luptat cu nici o restricţie. Iată de ce Psihologia
educaţiei obligă la alt tip de abordare, la care nu se gândiseră cei care
propuseseră schimbarea prin Ordinul MEN nr. 3345. Din acest motiv,
va trebui să ne adaptăm expunerea la noile condiţii, create peste noapte,
printr-o măsură strict administrativ-politică.
Dificultatea problemei este nu numai ştiinţifică, ci şi umană.
Majoritatea specialiştilor în Psihologia pedagogică de la noi cunoşteau,
cel mult, varianta sovietică şi cu totul superficial pe cea occidentală
(mai ales din cauza lipsei de documentaţie, dar şi din cauza politicii de
respingere a tot ceea ce venea „de dincolo”, „de la ceilalţi”, din
Occident, „a barierelor mentale”). Şi încă o observaţie: posturile de
conducere în învăţământ şi cercetare erau ocupate de oameni care se
formaseră („îmbătrâniseră”) în vechiul regim, iar reacomodarea cu
Occidentul, după o jumătate de secol, nu mai era posibilă peste noapte.
Pe de altă parte, Psihologia pedagogică, aşa cum am văzut în
capitolul precedent, nu era deloc ignorabilă, lipsită total de valoare,
„simplă ideologie” etc. Meritele ei au fost reale şi noi le-am redat
succint şi, fireşte, incomplet. Numai pe această bază putea deveni
deplin utilă şi analiza „celeilalte” contribuţii, sintetizată sub denumirea
de Psihologia educaţiei. Trebuia început chiar cu „delimitările”. Ceea
ce am şi făcut.
Delimitarea domeniului Psihologia educaţiei. În Dicţionarul de
psihologie al lui P. Popescu-Neveanu, apărut în 1978, termenul
„Psihologia educaţiei” nu exista. În Dicţionarul pedagogic al lui
I. A. Kairov termenul există, dar cu sensul de parte a Psihologiei
pedagogice, alături de Psihologia instrucţiei. Unul dintre primele
manuale de Psihologie pedagogică publicat la noi, rezultatul colaborării
colectivelor de psihologie de la Universitatea Babeş–Bolyay din Cluj-
Napoca şi de la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, la care s-a adăugat
contribuţia A. Tucicov–Bogdan de la Universitatea din Bucureşti,
consideră că „temele Psihologiei pedagogice pot fi împărţite în două
mari grupe”… „problemele psihologice ale procesului de instrucţie….
la care se adaugă problemele psihologice ale educaţiei tinerei generaţii”
A. Chircev, V. Pavelcu, Al. Roşca, B. Zorgo (şi alţii), Psihologie
pedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1962).
333
Aşa cum pedagogia se împărţea în două părţi esenţiale: didactica
şi teoria educaţiei, psihologia pedagogică nu putea să se împartă decât
tot în două părţi: psihologia pedagogică a instruirii (a învăţării) şi
psihologia pedagogică a educaţiei sau, mai simplu: pedagogia
instruirii şi pedagogia educaţiei. Exact acelaşi înţeles îl are psihologia
educaţiei şi în cultura americană (Carter V.. Good (ed.), Dictionary of
Education, McGraw, New York Company, 1959, p. 427). În linii
mari, deci, constatăm că obiectul celor două discipline este acelaşi, nu
însă şi problemele tratate. (În pedagogia românească, lui Şt. Bîrsănescu
îi revine meritul de a fi clarificat deplin relaţia dintre psihologia
pedagogică şi psihologia şcolarului. El vorbeşte de psihologia
educaţiei sau psihologia pedagogică - vezi Şt. Bîrsănescu, op. cit.,
p. 79). „Diferenţierea lor nu ţine de domeniul de care se ocupă”, ci de
modul în care o face fiecare. În Occident, intelectul a fost cercetat
intens, inclusiv prin teste (interzise în fosta URSS), ceea ce a permis
nu numai aplicaţii practice mai eficiente, ci şi extinderea, cu mult, a
ariei cercetărilor. Astfel că azi nici nu se mai pune problema abordării
tuturor problemelor, ci a selecţiei lor în funcţie de spaţiul acordat
cursului de „Psihologia educaţiei” şi de „perspectiva autorului sau
autorilor” care îl elaborează. Altfel spus, din pricina exploziei
preocupărilor în sfera educaţiei, nici un curs nu mai poate aborda
toate tendinţele. Întotdeauna se precedează prin eliminare, reţinându-se
ceea ce un autor sau altul consideră că este esenţial.
Astfel, Donald Ross Green, profesor asociat la Universitatea
Emory, tratează în cadrul „Psihologiei educaţiei” următoarele teme:
„Studiul psihologic al învăţării şcolare”, „abilităţile şi învăţarea
şcolară”, „profesorii”, „elevii”, „transferul”, „legea efectului”,
„motivaţia”, „metodele de instruire”, „educaţia şi schimbarea
atitudinală” etc., cu o bibliografie din care nu lipsesc autori ce
tratează: psihologia învăţării, procesul educaţiei, psihologia
diferenţială, învăţarea şi capacităţile umane, intelectul. El face referiri
la un număr de Psihologii ale educaţiei, începând cu cea a lui
J. S. Cronbach (1963) şi continuând cu cele semnate de J. F. McDonald (1959)
şi E. L. Thorndike (1913).
E. Stones, de la Universitatea din Birmingam, în Introducere în
Psihologia educaţiei, tratează, în 409 pagini, următoarele teme: „bazele
învăţării”, „introducere în problemele învăţării”, „mecanismele
învăţării”, „învăţarea şi limba”, „învăţarea şi formarea conceptelor”,
„învăţarea în şcoală”, „instruirea programată”. Dar şi probleme speciale,
334
legate de procesul de instruire: „examinarea şi testele”, „inteligenţa şi
testarea inteligenţei”, „psihologia socială în şcoală” etc. (E. Stones, An
Introduction to Educational Psychology ,Methuen, London, 1966).
Acelaşi E. Stones, într-o altă lucrare de Psihologia educaţiei (de
fapt o culegere de texte elaborate de un mare număr de specialişti între
care notăm: E. Sapir, A. R. Luria, L. S. Vâgotski, J. Piaget, R. M. Gagné,
E. R. Hilgard, J. S. Bruner, D. N. Bogiavlenski şi N. A. Mencinskaia,
B. F. Skinner, A. N. Leontiev şi P. I. Galperin, R. Glaser etc.),
schimbă tematica şi tratează: „gândirea, limba şi învăţarea, teoria
învăţării şi practica instruirii”, „aplicaţii la problemele instruirii
şcolare”, „învăţarea programată”, „eşecul în învăţare”, „evaluarea
învăţării” etc. (E. Stones, coord., Readings in Educational Psychology,
Methuen, London, 1970).
O lucrare de sinteză şi de prestigiu, datorită colaborării unui
număr mare de psihologi de seamă (P. E. Vernon, H. J. Butcher,
H. J. Eysenk etc.), editată de W. D. Wall şi V. P. Varma, în 1972, se
ocupă cu analiza unor teme de genul: conceptele de aptitudine şi
capacitate, dezvoltarea operaţiilor gândirii, personalitatea şi învăţarea
etc. (W. D. Wall, V. P. Varma, Advances in Educational Psychology,
University of London Press, 1972).
Noi înşine a trebuit să optăm pentru un curs care selectează din
ceea ce există doar ceea ce considerăm că este util contextului nostru
cultural postcomunist. Axa lui principală va fi deschiderea spre
practica şcolară a „Psihologiei educaţiei”, pornind de la sinteza
„Psihologiei pedagogice”, aşa cum a fost ea înţeleasă în perioada
comunistă, cu „Psihologia educaţiei”, elaborată în Occident (mai
ales în SUA).
În cadrul Psihologiei educaţiei au apărut primele didactici
psihologice. Precursori sunt: S.L. Pressey, H. Aebli şi alţii. Cea mai
importantă contribuţie a fost adusă de B.F. Skinner sub denumirea de
„învăţare programată”. Aceasta din urmă conţine în germene toate
capitolele din curriculum-ul modern, adică: obiective operaţionale,
conţinuturi detaliate în secvenţe, evaluarea capabilă să dea indicii
precise despre atingerea obiectivelor. În acest capitol s-a urmărit
drumul parcurs de psihologie până la didactica psihologică, în general.
Pasul următor va continua în direcţia elaborării didacticii intelectului
specific, adică până la a preciza ce capacităţi intelectuale ar trebui
însuşite în „paşii skinnerieni” sau în secvenţele curriculare. Dar
începutul a fost făcut. B.F.Skinner nu va ezita să spună în 1968:
335
„Puţini oameni dintre cei care ar dori astăzi să amelioreze educaţia
aşteaptă ajutor de la «metodologia» pedagogilor. Eşecurile din trecut
arată însă că nu este absolut zadarnic să-i înveţi pe profesori meseria
lor, ci numai că acest lucru nu a fost făcut bine” (B. F. Skinner,
Revoluţia ştiinţifică a învăţământului,E.D.P., Bucureşti, 1971, p. 213).
V. INTELECTUL SPECIFIC ŞI PROBLEMA CONSTRUIRII

ANTICIPATE A INTELECTULUI DEZIRABIL
Didactica psihologică este parte a psihologiei educaţiei,
deoarece, în formă deplin conturată, a apărut în cadrul concepţiei
despre învăţare pedagogică în SUA, adică în acea ţară în care chiar
termenii de pedagogie sau psihologie apar rar şi sunt înţeleşi cu
dificultate. Didactica psihologică a lui B.F. Skinner se va numi
învăţare programată, ceea ce, în ordinea psihologiei educaţiei, era cu
totul firesc. Cu o remarcă, esenţială: învăţământul programat era o
didactică psihologică riguroasă, în măsura în care se referea la modul
de a gândi experimental predarea oricărui obiect de învăţământ. Dar şi
o didactică psihologică aplicată, deoarece se referea la un anumit
obiect de învăţământ sau, mai simplu, o didactică specială, diferită de
metodică prin rigoare experimentală. Este motivul pentru care, intrând
în şcoală, didactica psihologică va genera un adevărat conflict cu
vechea pedagogie şi cu metodica – atât de departe de ideea
tehnologiilor didactice experimentale. În ţara noastră, acest conflict
apare chiar de la început. Anii ’60 l-au cunoscut din plin, iar anii ’70
ai secolului XX au sfârşit prin a consfinţi eliminarea gândirii didactice
riguroase; de altfel, psihologia în întregime va sfârşi prin a fi eliminată
din sfera cercetării, la început prin unirea fostului Institut de
psihologie al Academiei Române cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice şi
apoi prin desfiinţarea totală a noii instituţii la începutul anilor ’80, din
motive ideologice. Cercetătorii au fost trimişi – ca pedeapsă – pe
posturi de muncitori necalificaţi în diferite domenii (nu s-au putut
salva nici cei cu statute politice mai înalte, şi acestora li s-a schimbat
profesia devenind marginali în diferite domenii).
Revenind la conflictul dintre didactica psihologică aplicată,
didactica diferitelor domenii sau tehnologiile didactice şi metodica
diferitelor obiecte de învăţământ, ar mai trebui făcute câteva precizări.
Este adevărat că didactica psihologică (în varianta aplicată) priveşte
un anumit obiect de învăţământ, ca şi metodica, dar în vreme ce prima
336
este experimentală, cealaltă este empirică, redusă la acumularea
experienţei practice. Faptul că este experimentală oferă didacticii
psihologice aplicate o superioritate incontestabilă de la început, căci
acest fapt asigură progresul instruirii controlat şi continuu.
Spre deosebire de psihologia pedagogică, disciplină care nu s-a
dovedit capabilă să fie o alternativă eficientă la metodica actuală,
psihologia educaţiei, prin didactica psihologică şi prin didactica
fiecărui obiect de învăţământ, a creat premisele subordonării experien-
ţei empirice (concentrată în metodici) şi chiar integrării ei în ştiinţă,
adică în psihologia educaţiei.
Abia acum, în acest context, cuceririle anterioare ale psihologiei
încep să capete o importanţă deosebită. Programările skinneriene
porneau de la obiective, dar aceste obiective cuprindeau inevitabil
două componente: informaţii şi aspecte formative – capacităţi ale
intelectului. În felul acesta, istoria intelectului, cercetarea lui prin
teste, intelectul specific fiecărui domeniu etc. devin componente fireşti
ale psihologiei educaţiei. O istorie a intelectului uman devine astfel
necesară.
1. Scurtă istorie a intelectului uman. L.S. Hearnshaw (The

concepts of aptitude and capacity,în: W. D. Wall and V. P. Varma (şi
alţii), Advances in Educational Psychology, University of London
Press, 1972, p. 21) face o istorie a intelectului începând cu Aristotel,
iar concluziile la care ajunge merită toată atenţia. Omul deplin era cel
ce reuşea să-şi realizeze potenţele sau puterile spirituale, în primul
rând în sfera raţiunii, esenţa omului fiind raţionalitatea. Dar, istoria
continuă, cultura greacă este preluată de romani. Potenţele de care
vorbea Aristotel (potenţe sau puteri) devin facultăţi la Cicero (facultas
= putinţă, uşurinţă, putere). Suetonius vorbeşte chiar de facultas
dicendi (uşurinţa la vorbă). Cam acelaşi înţeles îl are şi cuvântul
intelligentia (pricepere, înţelegere), intelligere plus quam ceteros (a
înţelege mai mult decât alţii). Cuvântul intelect provine din intellectus,
care la Seneca are şi sensul de inteligenţă, minte. La Quintilian
intelectus e utilizat şi cu sensul de înţeles: Intellectu carere (a fi lipsit
de înţeles).
Am insistat asupra „momentului latin” al evoluţiei vocabularului
psihologic mult mai mult decât o face Hearnshaw, deoarece apare
limpede lipsa de precizie a termenilor. „Potenţele” de care vorbeşte
Aristotel, sunt traduse pur şi simplu de Cicero prin cuvântul facultas,
337
la Suetonius sensul cuvântului facultas se amplifică printr-unul nou –
„uşurinţa” de a face ceva, adică aptitudine în limbaj modern (înţelesul
acesta îl găsim şi la Cicero). Facultas are acelaşi sens ca şi
intelligentia, dar şi ca intellectus.
Scolastica medievală aduce o contribuţie importantă la
clarificarea conceptelor legate de viaţa spirituală a omului. Toma
d’Aquino va relua conceptul aristotelic de potenţă sau putere a
sufletului într-o traducere directă (potentiae animae, şi nu facultas ca
Cicero). Aquino vorbeşte despre unitatea spiritului (sufletului), dar şi
de ansamblul potenţelor umane pe care acesta le unifică şi le domină.
Spiritul este, desigur, unul, dar potenţele mai multe. Unificarea şi
dominarea lor presupun organizare şi ierarhie, ceea ce este un alt
mod de a exprima ceea ce Spearman va numi mai târziu factorul G,
reprezentând o energie mentală generală, şi factorul S, implicat în
activităţi specifice, particulare. Teoria bifactorială a lui Spearman
(factorii G şi S) pare, într-adevăr, conturată pe deplin în gândirea
scolastică.
Tot în ordine istorică, concepţia despre intelect a scolasticilor a
pătruns în culturile vernaculare (locale) prin preoţi, care aparţineau nu
numai catolicismului universal, ci şi culturilor specifice în care ei
slujeau. Din acest motiv, terminologia „explodează” şi devine de uz
curent în cele mai diferite contexte. Cuvinte ca faculté, ability, capacité,
vermögen, fähigkeit, abilità etc. vor fi termenii întâlniţi curent în cele
mai diferite culturi europene cu acelaşi înţeles.
Dar, dacă nu prea ştim ce sunt conceptele amintite,
comportamentele pe care le generează sunt însă „la vedere” şi, în
principiu, măsurabile. Aceste „măsuri” urmăresc, fireşte, scopuri
practice, în două feluri: prin referiri la factorul G, cercetat de
Spearman, sau la anumiţi factori specifici – factorul S. Analiza acestei
probleme ar presupune un spaţiu mult prea mare şi ne-ar îndepărta
puţin de la intenţiile cursului de faţă. Vom face doar câteva remarci:
natura intelectului uman este socială, cum au demonstrat-o
L.S.Vâgotski şi, după el, mulţi alţi gânditori, inclusiv oamenii de
ştiinţă preocupaţi de antropologia culturală (Ruth Benedict, M. Mead
etc.), de psihologia istorică (Fr. Braudel etc.) sau de istoria socială a
vârstelor (N. Radu).
Există un individ care gândeşte, dar şi o societate care gândeşte
(thinking society), gândirea individuală este un reflex al celei sociale,
chiar dacă, în altă perspectivă, societatea care gândeşte este formată
338
inevitabil din indivizii care gândesc. Din acest motiv, gândirea apare
adesea ca un construct cultural (faptul este evident în gramatică,
matematică, logică).
Cercetarea prin teste a intelectului s-a dovedit utilă în între-
prinderi, în armată şi în şcoală, încât negarea „măsurii” şi a utilităţii ei
practice este o eroare pe care a comis-o psihologia comunistă în
general, iar cea pedagogică nu a făcut excepţie.
Cercetările de didactică psihologică – mai recente – au dus la
progrese importante în cunoaşterea intelectului specific fiecărui
domeniu, fiecărei profesii etc., iar faptul acesta are o importanţă
majoră pentru învăţământ.
Vom reda sintetic conţinutul acestei teorii:
1. Există un intelect general (nespecific) al omului, al tuturor
oamenilor, cel ce asigură comunicarea raţională dintre oameni. El a
fost cercetat, sub diferite aspecte, de Spearman, Binet, Cattel etc.
Intelectul general (nespecific) este „trunchiul comun” al
intelectului tuturor oamenilor. El este generat de intelectul obiectivat
al înaintaşilor în diferite produse culturale (termenul cultură este luat
în sens general, de opus naturii). În acest sens, fiecare obiect cultural
este o componentă a întregii psihologii materializate în produsele
culturii pe care „urmaşii” o preiau de la „înaintaşi” la modul cel mai
general. Această preluare la nivel general face posibilă comunicarea
între toţi oamenii – o comunicare deplină la nivelul nevoilor obişnuite
ale oamenilor trăitori în aceeaşi epocă istorică.
2. Există şi un intelect specific, cel care se adaugă celui general
(nespecific) şi care exprimă faptul că grupuri diferite de oameni s-au
specializat în anumite domenii (în şcoală le corespund obiectele de
învăţământ).
Intelectul specific a ajuns atât de evident azi din pricina
împingerii la extrem a specializărilor. Problema aceasta nu exista în
societatea tribală, nici în cea sclavagistă, dar azi, specializarea merge
până la vocabular specific, până la metalimbaj.
La intelectul specific s-a ajuns printr-un proces îndelungat de
evoluţie culturală, care a produs modele diferite de gândire evidente azi,
mai ales în relaţia „experţi şi novici”. Legat de acest proces special de
transmitere, se pune problema trecerii de la formarea spontană la
conştientizarea specificului acestui intelect şi trecerea lui în teoria
învăţării şi în programe didactice.
339
3. Orice intelect – general sau specific – se formează prin
învăţare, prin interiorizarea experienţei mentale existente în societate.
Dar în vreme ce intelectul general se formează, în mare măsură,
spontan, cel special se formează numai prin şcolarizare îndelungată.
Din acest punct de vedere, fiecare domeniu: matematică, logică,
filosofie, gramatică, limba maternă etc. constituie un intelect specific
obiectivat şi şcoala are ca sarcină interiorizarea lui. Face acest lucru
cât poate, se înţelege. Pe unii copii îi duce până la stadiul de expert, pe
alţii îi lasă „pe drum”.
4. În măsura în care un ciclu şcolar devine „de masă”, el adaugă
la intelectul general importante elemente care aparţinuseră cândva
numai intelectului specific. Aşa, de exemplu, problemele de istorie
(ale ţării proprii şi ale lumii) nu făceau altădată parte din experienţa
intelectuală a tuturor. Abia în vremea noastră şi doar în anumite ţări,
această experienţă este comună oamenilor care au încheiat ciclul
primar. Se înţelege faptul că generalizarea ciclului gimnazial (şi a
celui liceal) a îmbogăţit mult intelectul general, lăsând pe seama celui
specific alte etaje ale evoluţiei cunoaşterii mai înalte.
5. Vechile teorii ale învăţării şi didactica nu s-au preocupat
sistematic de „interiorizarea intelectului”, de trecerea de la intelectul
obiectivat la cel reflectat. Nici intelectul general şi nici cel specific nu
au fost în atenţia teoriilor clasice ale învăţării decât cu totul episodic.
Descoperirile realizate de I.P. Pavlov, B.F. Skinner, J. Piaget etc.
nu aveau în vedere „didactica” decât accidental.
Scopul lor era punerea în evidenţă a „mecanismelor generale ale
învăţării” şi multe din realizările gânditorilor amintiţi sunt cu totul de
excepţie. Aşa, de exemplu, reflexul condiţionat al lui I.P.Pavlov
reprezintă şi „cel mai simplu fapt de învăţare”, unul din cele
fundamentale, dar ceea ce a urmărit prin el I.P. Pavlov nu a fost
elaborarea unei didactici noi, ci pătrunderea în „tainele activităţii
nervoase superioare”. Ca instrument de cercetare, reflexul condiţionat
a generat o ştiinţă – A.N.S. (Activitatea nervoasă superioară), şi nu o
didactică.
6. Teoriile clasice ale învăţării rămân un prim nivel de elaborare a
teoriilor învăţării în general. Ele vor continua să fie dezvoltate, cu un
dublu scop. Cel iniţial – cunoaşterea prin ele a modului de funcţionare a
creierului. Dar şi cu un al doilea: acela de a descoperi noi mecanisme
fundamentale de învăţare, utile pentru o didactică a viitorului.
340
Al doilea aspect a apărut ca vital pentru cunoaşterea
posibilităţilor în general ale creierului, deoarece epoca post-industrială
vine şi cu masive cerinţe noi şi cu situaţii imprevizibile. De aici,
nevoia de a exploata resurse necunoscute ale creierului. Ipoteza
existenţei lor este cu totul justificată. În fond, creierul este produsul
evoluţiei universului, psihologia umană pe care o „fixează” este doar
un produs istoric, al istoriei omului (de câteva zeci de mii de ani, în
forme cunoscute şi semnificative pentru istorie). Îmbinarea potenţelor
cosmice, a potenţelor „hardului biologic”, la care s-a ajuns printr-o
evoluţie incomparabil mai lungă decât cea a culturii umane, cu softuri
didactice sofisticate rămâne o mare problemă a teoriilor învăţării şi a
devenit azi complet deschisă.
7. Dacă există un intelect specific, apărut ca urmare a unui drum
lung de evoluţie a ştiinţelor, se justifică încercarea de a elabora o nouă
generaţie de teorii ale învăţării.
a. O primă regulă a oricărei teorii a învăţării intelectului
specific ar fi formarea corectă a conceptelor respective, proprii
fiecărui domeniu. Regula formării conceptelor ţine de teoria învăţării
intelectului specific şi aici îi este locul chiar dacă preocuparea se
justifică şi în cadrul psihologiei generale.
Realizarea sarcinii de a învăţa corect conceptele specifice
presupune un algoritm, adică paşi necesari şi acceptabili pentru a
ajunge la scopul propus. Se înţelege faptul că aceşti paşi (care
formează algoritmul) trebuie să ţină seama de o serie de cerinţe ale
specificului gândirii copilului, de faptul că el vine adesea pentru prima
oară în contact cu unele informaţii şi deci nu are unde integra „noul”,
de faptul că trebuie să se înveţe, odată cu conceptele, structura în care
ele trebuie să se lege.
b. A doua regulă a oricărei teorii a învăţării intelectului specific
este construirea cu ajutorul conceptelor învăţate a însăşi structurii
intelectului specific, a „organului funcţional”, cum ar fi zis A.N. Leontiev.
În absenţa intenţiei formative a structurii intelectului specific, chiar dacă
se vor însuşi conceptele, ele vor funcţiona izolat. În cel mai bun caz, vom
avea tabloul unui comportament mental de genul celui cunoscut în
învăţarea limbii străine. Individul cunoaşte cuvinte, dar nu poate vorbi,
cel mult traduce. Adevărul este că în cazul unor obiecte ca: gramatica,
matematica, limbile străine (şi altele) ne confruntăm mereu cu tabloul
următor: concepte izolate, însuşite, eventual, bine, dar departe de a fi
integrate în structura conceptuală a domeniului.
341
Se înţelege faptul că, dacă o structură conceptuală nu este
formată, ea trebuie să constituie o preocupare a învăţării cu fiecare
concept. Cu totul alta este situaţia când această structură este
interiorizată deja. În acest al doilea caz, noul concept se integrează
uşor în structura existentă, oferind valenţele proprii şi legându-se cu
cele compatibile ale altor structuri.
c. O structură de intelect specific nu funcţionează niciodată
într-un vid psihologic. Existenţa lui nu numai că nu anihilează pe cel
general (intelectul general), dar chiar îl potenţează pe diferite căi:
ridicarea nivelului inteligenţei generale, preluarea unor modele de
gândire superioare şi transferarea lor la nivelul intelectual general,
amplificarea logică şi informaţională a intelectului general până la
nivelul la care grupuri mari de indivizi încep să capete caracteristici
intelectuale comune noi.
Invers: intelectul general ajută formarea şi integrarea intelectului
specific oferindu-i operaţii ale gândirii sau capacităţii nespecifice
(analiza, comparaţia, abstractizarea etc.), care se aplică domeniului ce
generează intelectul specific şi care ajută mult la însuşirea lui.
Pentru a se putea realiza transferul de la intelectul general la cel
specific şi invers este nevoie de antrenamente speciale care fac parte
integrantă din teoria învăţării intelectului specific.
d. Învăţarea intelectului specific presupune însuşirea de informaţii
specifice, interiorizarea unor concepte specifice, organizarea lor într-o
structură şi integrarea acesteia în intelectul general. Dar, mai presupune
ceva: abordarea instrumentală a concretului, a problemelor de specialitate,
în primul rând. De fapt, intelectul uman nu vine nud în faţa unei sarcini,
fie ea şi întâmplătoare. El vine cu instrumente mentale, de fapt cu
structuri care stochează numeroase modele de rezolvare a acestora, sau
utile pentru a construi noi modele şi structuri.
2. De la intelectul specific la problema construirii intelectului

dezirabil anticipat. Problema „construirii” unui intelect pornind de la
ipoteze cu totul noi a apărut în ultimele decenii şi ea a fost analizată pe
larg de Mircea Radu într-o lucrare specială (Mircea Radu, Nicolae
Radu, Reciclarea gândirii, Ed. Sigma, Bucureşti, 1991). Se porneşte de
la constatarea făcută, de Eckart Scheerer, că ştiinţa cogniţiei, în varianta
ei modernă, îşi are începuturile în SUA şi este încă în curs de
instituţionalizare. Termenul „construirea intelectului”, chiar în cadrul
intelectului specific unui anumit domeniu, ne pune în faţa unei
342
probleme didactice complet noi şi nebănuite. Se înţelege faptul că de la
teoria generală a intelectului, cu care nu este mare lucru de făcut în
învăţarea modernă a unui anumit obiect de învăţământ (şi a unei ştiinţe),
şi până la o teorie a intelectului specific unui domeniu, distanţa este
mare şi esenţială pentru psihologia educaţiei şi teoria curriculum-ului,
dar de la teoria intelectului specific unui anumit domeniu şi până la
variantele dezirabile şi posibile, deoarece experţii fiecărui domeniu
diferă ca variantă de gândire între ei (uneori foarte mult), distanţa este la
fel de mare. Dar, o distanţă şi mai mare este între varianta dezirabilă şi
intelectul specific „de dincolo” de experţi, în ideea anticipării unor
evoluţii şi a grăbirii lor prin construirea cu anticipaţie a intelectului
specific util unor dezvoltări certe ale unui anumit domeniu.
Modalităţile practice de lucru nu le vom aborda. Ne mărginim să
mai facem doar câteva precizări.
De la intelectul specific la cel construit ca variantă a acestuia şi,
mai departe, la cel „de dincolo de experţi”, adică la cel care anticipează
o anumită dezvoltare, distanţa este mare. În analiza acestei probleme
depăşim psihologia cognitivă (nu şi pe cea a educaţiei) în direcţia a ceea
ce în SUA se cheamă cognitive-science (ştiinţa cogniţiei), care este
studiul principiilor pe baza cărora entităţile inteligente interacţionează
cu mediul lor. Specificitatea mediului poate fi şi virtuală, anticipată, de
unde şi posibilitatea unei teorii a „intelectului anticipat”. Ştiinţa
cogniţiei, în acest înţeles, apare pentru Scheerer (profesor de psihologia
cogniţiei şi director la Institutul de ştiinţa cogniţiei al Universităţii din
Oldenburg – Germania) ca nouă. Termenul a fost introdus de Longuet –
Higgins în 1973, în 1977 apare Cognitive – Science, în anii ’80 se dau
primele definiţii, după care dezvoltările sunt explozive; în cadrul lor un
loc central îl ocupă descrierea capacităţilor mintale: structuri, funcţii,
conţinut, caracteristica proceselor mintale din sistemele vii.
1. Nicolae Radu, Laura Goran, Angela Ionescu, Diana Vasile,
Psihologia educaţiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
2. H. Aebli, Didactica psihologică, Bucureşti, 1973.
3. J. Fr. Herbart, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976.
343
4. G. de Landsheere, Istoria universală a pedagogiei experimentale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
5. M. Radu, , N. Radu, Reciclarea gândirii, Editura Sigma,
Bucureşti, 1991.
6. N. Radu, Învăţare şi gândire, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, Bucureşti, 1976.
7. N. Radu, Gramatica –ghid didactic pentru clasele a II-a şi
a III-a, Editura Sigma, Bucureşti, 1994.
8. N. Radu, M. Singer, Matematică – ghid pentru clasa I,
Editura Sigma, Bucureşti, 1993.
9. B.F. Skinner, Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
344
SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
Lector univ. drd. Dan ROŞCA

SEMESTRUL II
OBIECTIVE
Disciplina îşi propune să formeze studenţilor abilităţi în ceea ce
priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiune
cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne aşteptăm
ca, în urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori teoreticieni
şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a desprinde
concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală politică
demografică pentru România şi utilizabile de către factorii decidenţi.
Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii
privind: populaţia ca subsistem al sistemului social global; princi-
palele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de analiză şi
măsurare a acestora; caracteristicile semnificative ale stării şi
mişcării populaţiei la nivel intern şi internaţional.
I. DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ
Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă:
demos (δηµος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a
scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că
aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le
studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea
geografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socio-
economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările
numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor)
după care se produc fenomenele demografice.
Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere
metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice.
Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat
de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.
Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care
o regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pură; demografie
formală; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub termi-
345
nologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust,
corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu
metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia
asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, cores-
punzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus,
mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi factorii
socio-economici care influenţează fenomenele demografice, precum şi
raportul reciproc dintre populaţie şi economie.
Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către
demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în
lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée
(Paris, 1855). Acesta spunea: „Demografia descrie masele cu ajutorul
numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale
proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce
se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul proba-
bilităţilor.”
Termenul demografie a fost propus de către demograful francez
Émile Levasseur (1829-1911), în 1878, la cel de-al doilea Congres
Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de
statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului
Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), publicate
în 1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie.
Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte.
Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul („părintele”) acestei
disciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună
cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică. La
Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and political
observations made upon the bills of mortality chiefly with reference to
the government, religion, trade, growth, air, diseases etc. of the City
of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor de
mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerţ, creştere,
aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită marchează
constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită analizei ştiinţifice, de mare
ingeniozitate, pa care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabi-
lească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice
(de exemplu, mortalitatea), să folosească metode de estimare a populaţiei,
să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să poată
intui caracterul dual – biologic şi social – al fenomenelor demografice.
346
În concepţia demografilor români din anii ’80 ai secolului XX
(Vladimir Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt
definite nu numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci
şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari.
În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy),
populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom.
Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar pe de alta, cea de
tip deschis.
Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri (N),
iar ieşirile de decese (M).
La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are
drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri, decesele (M) şi
emigrările (E).
Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se
confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun;
întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin structurile,
conexiunile şi funcţionarea sistemului.
Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nu
este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu „mediul”, cu
celelalte sisteme.
Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi
populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea
demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu.
II. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA

Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cu
dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului,
acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit hominidele primitive
Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus
(cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-au
dezvoltat strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo,
care au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus a
evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani – 100 000 de ani; din acesta s-au
desprins pitecantropul (omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii),
heidelbergensis (Germania) şi Sinathropus pekinesis.
Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum
aproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat a fi „omul raţional”
şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm
347
pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu 150 000 –
35 000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa, Asia şi Africa,
având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumite
studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo sapiens
sapiens), în timp ce altele conchid înlocuirea lui neanderthalensis cu
tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu înfăţişarea fizică actuală
din Europa, Africa şi China.
Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei
este în Africa; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii
în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că „locul originar” corespunde
zonei calde euro-asi-africane.
Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă
terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, în
condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o
puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupra
ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică a
omului s-a desăvârşit în urmă cu 100 000 de ani şi că Homo sapiens s-a
afirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca specie (umană) unică.
În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm
că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind singura
fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai
diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai
comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest sens, de
prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa de
supunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind Groenlanda şi
Svalbarg.
Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice,
economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o mare
variaţie a numărului de locuitori, începând cu China (peste 1,2 miliarde
locuitori) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute sau mii de
locuitori.
La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma
5.759.276.000 de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi
5.785.335.142 de locuitori (un plus de peste 26 milioane locuitori). În
1998, Terra contoriza 5.929.839.000 de locuitori, din care 4.748.310.000
(80%) trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate.
Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o
constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raport
cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un
348
moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta.
Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formula
de calcul: d=P/S
III. NUMĂRUL POPULAŢIEI

Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe
orice studiu demografic sistematic: numărul populaţiei României,
numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale.
În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi
numărul calculat al acesteia.
Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat
nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii
statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înre-
gistrării, ca număr fizic.
Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat
pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există
informaţii, prin diferite metode de calcul, simple metode de extrapolare
a numărului total al populaţiei.
Să adoptăm următoarele notaţii:
P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite;
N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1;
M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1;
I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în
intervalul 0,1;
E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în
intervalul 0,1
∆n – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă N(0,1) - M(0,1);
∆m – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă I(0,1) -
E(0,1).
În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie afectată
de migraţie), există egalitatea:
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + ∆n
Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei),
egalitatea se prezintă astfel:
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + ∆n + ∆m
Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr
estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la
1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu anual.
349
Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea
populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică,
distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socio-economice.
Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare
statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea
populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici
demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă,
cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată în vederea
determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a populaţiei.
Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele
trăsături:
− sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensă-
mintele fiscale, înregistrările administrative etc.;
− sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);
− se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se
exercită suveranitatea statului respectiv;
− au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga
populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul
efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale
sau în străinătate);
− înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie
obiectul recensământului;
− operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp
pentru întreaga populaţie (principiul simultaneităţii);
− informaţiile se obţin direct de la populaţie;
− metodologia de înregistrare şi programa de observare au un
caracter unitar pentru întreg teritoriul recenzat;
− unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de
recensământ este familia sau gospodăria;
− datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie
prelucrate detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei
sau altor scopuri.
Tipuri de recensământ:
− recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului,
a întregii populaţii a unei ţări;
− recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului,
a unei părţi din populaţie;
350
− recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce
„simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de sondaj,
având drept scop să verifice organizarea şi metodologia recensământului.
Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită
trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment
critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce
se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultanei-
tăţii recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integrale
a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al recen-
sământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare.
Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general,
7 – 10 zile.
În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este
recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de
recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele
pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului.
Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector
asupra modalităţii de înregistrare.
Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda inte-
rogării, care cunoaşte două forme: interogare orală şi autoînregistrare.
Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate
în momentul critic al recensământului, distingem:
− populaţia stabilă a localităţii (Pst);
− populaţia prezentă în localitate (Pp).
La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domi-
ciliul stabil.
Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea
persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentul
critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla în
următoarele situaţii:
− este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de popu-
laţie stabilă prezentă;
− absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de
locuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie
stabilă absentă temporar (At);
− absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în
clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb
de noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de
351
populaţie stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se
asimilează celei de populaţie stabilă prezentă.
Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în
clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de
domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în
următoarele categorii:
– populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor
care întrunesc concomitent două condiţii: au domiciliul stabil în acea
localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente
la acest domiciliu;
– populaţia temporar prezentă (Pt), alcătuită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în
localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi.
Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care se
desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie:
stabilă prezentă; temporar prezentă; temporar absentă.
Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun
următoarele relaţii matematice:
− Pst = Pp – Pt + At
− Pp = Pst + Pt – At
Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul
recensămintelor
O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensă-
mântului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate.
A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, de
altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recen-
sămintelor.
O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei
aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezul-
tatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor
două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putem
declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare.
Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ
constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică.
Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt,
dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii
pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel,
352
structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să
fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.
Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensă-
mântului cu agregate independente (informaţii privind anumite segmente
ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice).
În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-recen-
sământ pe bază de eşantionare.
Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă.
Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări.
Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt
excesive, existând riscul ca „imaginile” obţinute să fie serios distorsionate.
Principalele neajunsuri ale unui recensământ:
– este foarte costisitor;
– se efectuează la intervale mari de timp.
Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date
curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă
trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp.
În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la
proiecţiile de populaţie.
Estimările reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a
numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente
sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ.
Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor
de informaţii demografice curente.
Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările,
distingem:
– estimări interrecensăminte. Acestea sunt estimări efectuate
pentru un moment plasat între două recensăminte succesive şi care iau
în considerare cifrele furnizate de cele două recensăminte şi, eventual,
de recensăminte mai vechi, dar în nici un caz cifrele rezultate ale unor
recensăminte ulterioare;
– estimări postrecensământ. Estimările de acest tip sunt efectuate
pentru un moment (trecut sau prezent) ulterior unui recensământ şi care
iau în considerare rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale
unor recensăminte mai vechi;
– proiecţiile de populaţie. Acestea constituie o categorie aparte
de estimări, realizate pentru un moment plasat în viitor. Le vom
discuta în următoarea secţiune a acestei teme.
353
Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem:
– estimări ale populaţiei totale;
– estimări ale unor grupe specifice de populaţie.
De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională.
Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe
baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa etc.).
Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date
demografice. Acestea sunt de două feluri:
– date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o
finalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de
regulă) la întreaga populaţie;
– date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o
altă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe
de altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie.
Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generale
şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor de
populaţie.
a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai
uşor de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii
ale întregului naţional.
b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au
deficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ
ridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au
anumite deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este reco-
mandată, cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe
şi completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte.
c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt
verificate şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări
independente, care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode
de estimare diferite.
Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte
mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor
două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade
asupra ambelor estimări.
Se apreciază că estimarea cea mai de încredere este aceea dată
de media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente.
Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acestea
reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în viitor,
354
în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs
ipotetic de evoluţie.
În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale
populaţiei, şi anume:
– proiecţii realiste: acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui
ce le face, au cele mai mari şanse să se confirme;
– proiecţii analitice: acele proiecţii care încearcă să identifice
consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii
ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu
vreo şansă să se confirme.
Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt
următorii:
– corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii
şi mortalităţii;
– orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia.
În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim,
în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe termen
scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi proiecţii pe
termen lung (peste 20 ani).
Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale
acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine a ipote-
zelor şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei proiecţii.
Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de
gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiec-
tate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decât
simple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea poate
merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.
IV. STRUCTURA POPULAŢIEI

DUPĂ CARACTERISTICI DEMOGRAFICE
Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice
de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii structurii
populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind importanţa
acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în
procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general,
al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există sector de activitate
care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi structurii populaţi-
ei după vârstă şi sex.
355
Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a
unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex
în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această
repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă.
Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărba-
ţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi
pe vârste sau grupe de vârstă.
Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei
repartiţii sunt următorii:
a) Raportul de masculinitate; raportul de feminitate
Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul
bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula: b = (Pm/Pf)·100,
unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculi-
nitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi ce
revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupe
de vârstă.
La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de
persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de
sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În
jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se
egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de
70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al popu-
laţiei feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per
ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de
femei (în majoritatea statelor).
În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta
semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz,
formula de calcul va fi: f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul de
feminitate.
b)Proporţia bărbaţilor; proporţia femeilor
Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între
numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte,
desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calcu-
lează potrivit formulei: pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr. bărbaţilor,
P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia bărbaţilor.
În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul
populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o populaţie
dată), relaţia matematică fiind: pf = (Pf/P)·100, pf reprezentând proporţia
populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.
356
Structura populaţiei după vârstă desemnează o repartiţie statistică
a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă.
În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii
vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice cu
caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9; 10-14;
…; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează,
putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor.
Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără);
20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică).
Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o
gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de
analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a
vârstelor.
Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a
repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una
pentru populaţia ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare
vârstă sau grupă de masculină) şi una pentru cea feminină (dispuse pe
axa vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe
verticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100
(vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar
în dreapta, cea feminină.
Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii
populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi
analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi
grupe de vârstă, oglindind, astfel, „istoria” unei populaţii. Cu ajutorul
ei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri din
timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele proceselor
de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii.
Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţie
masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dat
este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce
afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie).
Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei
aşa-numitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei.
Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces
demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice,
combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia
populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată.
357
Întrucât procesul de îmbătrânire demografică este reversibil,
vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele de
reîntinerire demografică a populaţiei. Prin reîntinerire demografică
înţelegem un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei
populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii fertilităţii la un
nivel relativ ridicat.
Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de
65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată
tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea
vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin
proces de îmbătrânire demografică, iar în cazul în care depăşeşte
12 procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic.
Structura populaţiei după starea civilă reprezintă o repartiţie
statistică a unei populaţii după caracteristica stare civilă sau stare
matrimonială, înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu eveni-
mentul demografic căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei
după starea civilă constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei
necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul populaţiei.
Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit,
căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în
mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor.
V. NATALITATEA, FERTILITATEA, NUPŢIALITATEA,

DIVORŢIALITATEA POPULAŢIEI
Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel mai
des, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa născuţilor
vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţii
respective.
În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de
măsurare a natalităţii.
Rata brută (generală) a natalităţii
Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul
total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula: RBN= (N/P)·1000,
unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al populaţiei, RBN – rata
brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte, RBN desemnează numărul
de născuţi vii ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare,
într-un an calendaristic.
358
Rata totală a natalităţii
Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al
naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de
regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după
formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor
vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – rata
totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărul
total de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare,
într-un an calendaristic.
Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49 ani).
Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportând
masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină de vârstă
fertilă aparţinând respectivei colectivităţi.
Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea
fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.
Rata generală a fertilităţii
Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numă-
rului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu
al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula:
f (sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul femeilor de
vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii.
Rata de fertilitate pe vârste
Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului
de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă) la
numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Se
calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x reprezintă vârsta,
Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor
vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică a
fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile de
o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice şi
de numărul populaţiei feminine corespunzător vârstei respective.
Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele
sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii). Acesta
desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie
care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani
fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se
manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca
sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an:
359
D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a
femeilor în vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii
(descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă).
Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire
a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2.1 copii/femeie. Valoarea
acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1.4 (copii/femeie). Pe glob,
în acelaşi an, valoarea (media) indicelui sintetic al fertilităţii era de 3.1.
În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui
brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se
obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia
fetelor la naştere (proporţia fetelor la naştere= raportul între numărul
născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte
cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete
şi băieţi). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă –
0.488. Modalitatea de calcul este: [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia
aceasta se notează cu k. Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) =
k· D50. Cu alte cuvinte, rata brută de reproducere desemnează numărul
mediu de fete pe care le-ar putea naşte o femeie care, în absenţa
mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la
fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în
momentul studiat, la vârstele respective. Menţionăm, în acest punct al
analizei, existenţa şi a ratei nete de reproducere, reprezentând numărul
mediu de fete născute de o femeie în decursul perioadei sale fertile,
calculat prin luarea în considerare a efectului mortalităţii.
Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea exactă
(simplă) a generaţiilor este de 2.14 copii/femeie, respectiv 1.04 fete/
femeie.
Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic „căsătorie” în sânul
unei populaţii.
Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori demo-
grafici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea.
Rata brută de nupţialitate
Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate
într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie şi numărul mediu al
populaţiei respective. Formula de calcul este:
c = (C/P)·1 000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul
mediu al populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c
desemnează numărul de căsătorii ce revin la 1 000 de locuitori, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
360
Rata de nupţialitate pe sexe
Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea
numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile de sexul respectiv.
Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoa-
rele: cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărul
total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul
populaţiei feminine, cm; cf – ratele de nupţialitate pe sexe.
Rata de nupţialitate pe vârste
Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin
raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul
populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula: cx=
(Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în vârstă de
x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata de
nupţialitate pe vârste.
Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează inten-
sitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă,
populaţia naţională).
Iată care sunt principalele modalităţi de analiză ale acestui fenomen:
Rata brută de divorţialitate
Desemnează raportul dintre numărul de divorţuri ce au loc într-o
perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie, şi efectivul mediu al
populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)·1 000,
unde D – suma divorţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata
brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divorţuri survin,
la 1 000 de persoane, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste)
Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe subcolectivităţi,
grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu, care
este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani.
Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite
Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea
numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după
formula: dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul
populaţiei căsătorite, dc – rata specifică.
Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la
constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de
reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele
aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de
nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută
361
de divorţialitate. Formula de calcul este: cnet = c-d = [(C-D)/P]·1000
(explicarea simbolurilor folosite se regăseşte în formulele descrise mai
sus).
VI. MORTALITATEA POPULAŢIEI

Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează inten-
sitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţie
oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe baza
raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul
(mediu) al populaţiei colectivităţii respective.
Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea,
amintim: nivelul de trai; nivelul material şi cultural; eficienţa activităţii
sanitare; starea de sănătate a populaţiei; morbiditatea (frecvenţa sau
ntensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie); războaiele; calamităţile
naturale.
Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de
analiză a mortalităţii.
Rata brută (generală) a mortalităţii
Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea
numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la
efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate
oarecare. Se calculează după formula: RBM = (M/P)·1000, unde M –
suma deceselor, P – numărul mediu al populaţiei, RBM – rata brută a
mortalităţii. Altfel spus, această rată a mortalităţii exprimă numărul de
decese ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un
an calendaristic.
Rata de mortalitate pe sexe
Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face
prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de
sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la
efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv:
mm=(Mm/Pm)·1000mf = (Mf/Pf)·1000, unde Pf – numărul femeilor,
Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul deceselor înregistrate în
rândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor înregistrate în rândul femeilor,
mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor.
Rata de mortalitate pe vârste
Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la
o anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp
362
(un an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei
de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a
acestei rate este: mx=(Mx/Px)·1000, unde Mx – efectivul deceselor în
rândul populaţiei de vârstă x, Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani,
mx – rata specifică a mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel,
numărul de decese la 1000 de locuitori care împliniseră vârsta x în
cursul anului calendaristic în care s-a efectuat observarea fenomenului.
Rata de mortalitate pe cauze de deces
Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de
frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie.
Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza
respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte
cu 100 (rezultând rata în procente): mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauza
de deces. Exprimarea ratei în procente se justifică prin numărul redus
de decese în cazul anumitor cauze, fapt care ar imprima o valoare
nesemnificativă intensităţii exprimate în promile. Dacă dorim să asi-
gurăm comparabilitatea cu rata generală a mortalităţii, putem exprima
ratele de mortalitate pe cauze de deces şi în promile.
Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila
vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca
urmare a cauzei c.
Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a morta-
lităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie.
Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă
medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată
medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă
numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă
ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare
vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia
dată, la momentul analizei.
Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demo-
grafice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x, care
defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o persoană
în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă
(începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta
respectivă în populaţia dată, la momentul analizei.
La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe,
este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74.1 ani pentru
regiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate.
363
Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă
este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an,
numită mortalitate infantilă.
Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor
infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii.
Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii
infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din raportarea
numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an, de
regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după
formula: m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la
copiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – rata
mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică
numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează
probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.
În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit
de puternică; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul
primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele
zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul
mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile.
Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine
analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces.
Rata mortalităţii neonatale
Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este
un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună
de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie
oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000. Această
rată se subîmparte în alte două rate:
Rata mortalităţii( neonatale) precoce
Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în
primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul este:
mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de decese
infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o populaţie
oarecare, la 1 000 de născuţi vii.
Rata mortalităţii( neonatale) tardive
Această rată specifică ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în
intervalul 7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 de
născuţi vii, într-un an calendaristic. Formula de calcul este: m7-29zile
= (M7-29zile/N)•1 000.
364
Rata mortalităţii postneonatale
În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în
intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit
formulei: m 30-364zile = (M30-364zile/N) · 1000.
Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii
infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la
vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de natură
endogenă şi cauze de natură exogenă.
După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură
endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de
naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului
naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă
se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale.
Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de
natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut
cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme,
boli infecţioase etc.).
Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni:
− rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă;
− rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă;
− rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces.
VII. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea
naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a
intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma
imigrărilor şi emigrărilor.
Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul
deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului
stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare).
În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor
sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta,
inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului.
Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice
(spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domici-
liului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite.
365
În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi:
– migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări,
între unităţile teritorial-administrative;
– migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite
de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare
(origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare:
– imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii
de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I);
– emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii
de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).
Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor
în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante.
Relaţia matematică de calcul este: Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută.
Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre
numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul
persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este
următoarea: ∆m = I-E, unde ∆m – sporul migratoriu.
Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică
luarea în discuţie a două concepte: cel de imigraţie netă şi cel de
emigraţie netă.
Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul
persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate
(emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea
inegalitate: I>E, ceea ce implică I-E>0, deci ∆m>0. În cazul imigraţiei
nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv.
Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care
numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoa-
nelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine: E>I, adică
I-E<0, deci ∆m<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un spor
migratoriu al populaţiei negativ.
Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă
a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii demografice). Alături de
sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima
componentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa
dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o
366
populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei: ∆n = N-M, unde
∆n – sporul natural.
Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se
compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea
matematică este următoarea: ∆t = ∆n + ∆m, unde ∆t – creşterea totală
a populaţiei.
Modalităţi de analiză a migraţiei
Rata de migrare (rata brută de migrare)
Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului
migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoară inten-
sitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula: migb = [(I+E)/P]·
1 000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei la 1 000 de locuitori,
într-un an calendaristic, într-o populaţie.
Rata de imigrare
Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea
volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu
al populaţiei. Se calculează după formula: imig = (I/P)·1 000. Calculul
ne relevă numărul de persoane imigrante ce revin la 1 000 de locuitori,
într-un an calendaristic, într-o populaţie.
Rata de emigrare
Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată,
cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin
raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efec-
tivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula: emig = (E/P)·
1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi la 1 000 de persoane,
într-un an calendaristic, într-o populaţie oarecare.
Rata migraţiei nete
Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de
măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator
care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului
migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a
acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000.
Cauze ale migraţiei
O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate
prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect
reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului.
Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care
domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin
dezvoltate.
367
În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat
disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa
migraţiei.
În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat
dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează
o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-o
măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de
motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze
accidentale şi actuale.
Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina
imigrări şi emigrări masive şi bruşte.
Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri,
forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de
populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de
exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la
fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.
Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie
ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele
afectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alte
regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de
afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare
a populaţiei.
Consecinţe (efecte) ale migraţiilor
O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general
de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de
forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii,
o îmbătrânire demografică.
Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia
poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor
rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri
materiale şi bani.
Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în
ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie
la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci de
recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai
expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse.
Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa
imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare
la migraţie.
368
Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migran-
ţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul
cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la
munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă
contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite.
VIII. POPULAŢIE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJURĂTOR

Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul
reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele
formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un
anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.
Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii
care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa
3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acest
necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura
fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferen-
ţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia
mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită.
Insuficienţa proteinelor, mai ales, a celor de origine animală şi a
altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia
zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia.
Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul,
întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind,
în acelaşi timp, şi cea mai importantă „capacitate de susţinere” pentru
agricultură. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², din
care numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de
1.4 miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa
cultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., fără a afecta
echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă
a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt „terenuri de
rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici
superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de
6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea
hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori.
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în
creştere se adânceşte în condiţiile în care cele mai mari debite sau
cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi
spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală,
369
Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista
suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de
locuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare
persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o
persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă,
mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora
actuală, peste 1.3 miliarde de locuitori nu au acces la apă potabilă;
aproape 1.8 miliarde de locuitori nu au acces la avantajele serviciilor
de apă purificată; în jur de 200 milioane de persoane contractează,
anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor,
anual, ca urmare a maladiilor hidrice.
Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe
din ele s-au împuţinat, existând resurse şi rezerve sigure pentru
intervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De
asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru
aceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale,
petrol etc.
La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demo-
socio-economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină
cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe
Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în
domeniul Populaţiei.
IX. TEORII DESPRE POPULAŢIE

Teoria despre populaţie are ca obiect studiul şi explicarea evolu-
ţiei fenomenelor demografice, prin condiţionarea lor de către factorii
economici, sociali, culturali, biologici etc., precum şi punerea în
evidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor pe care le generează fenome-
nele demografice în evoluţia lor.
În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la
două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca
factor al creşterii economice şi teorii ce consideră creşterea populaţiei
ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai.
Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau
politicile demografice.
Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthu-
sianismul (Thomas Malthus, 1766 – 1834, economist şi teolog britanic).
Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în timp
370
ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică.
Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia obstacolelor represive
(obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în echilibru cu
masa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi războaie). De
asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele obstacole preventive,
ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul astfel de
obstacol îl reprezintă „reţinerea morală”, concretizată fie în amânarea
şi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată în timpul
căsătoriei. Teoria malthusiană a generat numeroase polemici şi critici,
în principal invocându-se faptul că economistul englez a ignorat deter-
minarea social-istorică a sărăciei şi a mişcării populaţiei, acordând un
prea exagerat rol factorilor naturali.
Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele
decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului
demografic şi teoria populaţiei staţionare.
Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor
strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr
„optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al
persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa respec-
tivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Teoria
populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior menţionate.
Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero de creştere a
populaţiei. Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala
trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natali-
tăţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul scăderii
natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată.
X. POLITICI DEMOGRAFICE
Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu
scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl
consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung,
pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale
acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale
cuplului.
Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile
demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de
încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natali-
tăţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi
371
politici neutre în raport cu fenomenele demografice, obiectivul fiind
populaţia staţionară, sau „cu ritm zero de creştere”.
Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte
important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie
de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse
mijloace contraceptive moderne.
Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai
ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu
copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări
de impozite etc.
1. Dan Roşca, Introducere în sociologia populaţiei şi demografie,
2. Traian Rotariu, Demografie şi sociologia populaţiei, Editura
Polirom, 2003.
372
STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EI
ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE
Prof. univ. dr. Petruş ALEXANDRESCU

SEMESTRUL II
OBIECTIVE
Principalele obiective ale disciplinei sunt pregătirea şi familia-
rizarea studenţilor cu metodele statistice cele mai importante utilizate
în cercetările concrete din domeniul ştiinţelor sociale; formarea unei
gândiri statistice.
Statistica socială se ocupă cu gruparea, analiza şi interpretarea

datelor referitoare la un fenomen social. Totodată, se are în vedere şi
efectuarea unor previziuni privind producerea fenomenului în viitor.
Analiza statistică a unui fenomen comportă două etape:
– Statistica descriptivă, care înseamnă procesul de culegere a
datelor asupra unui fenomen şi înregistrarea acestora.
– Statistica matematică, care se ocupă cu gruparea datelor, analiza
şi interpretarea lor în vederea unor predicţii asupra comportării în
viitor a fenomenului.
Prin populaţie statistică vom înţelege orice mulţime care formează
obiectul de studiu al analizei statistice.
Exemple de populaţii statistice: populaţia şcolară, populaţia
adultă (de peste 18 ani) etc.
Elementele unei populaţii statistice se numesc unităţi statistice, iar
însuşirea comună a tuturor elementelor statistice se va numi caracteristică.
O analiză statistică a unui fenomen social se efectuează după
una sau mai multe caracteristici care pot pune în lumină aspectele
relevante ale fenomenului luat în studiu.
Exemple:
1. Dacă ne interesează rezultatele obţinute de studenţii unei
facultăţi, atunci mulţimea tuturor studenţilor formează populaţia statistică.
Fiecare student al facultăţii respective va fi o unitate statistică, iar
notele obţinute la examen vor constitui caracteristica studiată.
2. Dacă în studiu avem în vedere numărul locuitorilor fiecărei
localităţi din ţară la o anumită dată, atunci mulţimea localităţilor
373
constituie populaţia statistică, fiecare localitate devine o unitate statis-
tică, iar numărul locuitorilor la data respectivă a fiecărei localităţi
devine caracteristica studiată.
O caracteristică ce se poate măsura se va numi caracteristică
cantitativă. În caz contrar, caracteristica se va numi calitativă.
Caracteristicile din exemplele anterioare sunt cantitative. Alte
exemple de caracteristici cantitative sunt: vârsta, salariul lunar, venitul
obţinut etc. Exemple de caracteristici calitative: sexul, profesia, culoarea
ochilor etc.
Unele caracteristici pot lua numai valori întregi (numărul de
locuitori ai unui oraş, numărul pensionarilor dintr-o localitate, numărul
firmelor etc.). Aceste caracteristici se vor numi discrete.
O caracteristică ce poate lua orice valoare, număr real, dintr-un
interval finit sau infinit, se numeşte continuă. Astfel de caracteristici
pot fi: greutatea fiecărui individ al unei populaţii statistice, înălţimea
indivizilor unei populaţii etc.
I. GRUPAREA DATELOR
Să presupunem că s-au înregistrat notele obţinute de studenţii
anului II la examenul de statistică socială. Rezultatele sunt prezentate
grupat astfel:
Nota 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nr.stud. 0 1 2 5 10 25 31 25 15 6
Din aceste date putem trage unele concluzii privind nivelul de

pregătire şi de prezentare la examen al studenţilor.
Analiza statistică a unui fenomen, în raport cu o singură carac-
teristică, conduce la prezentarea unei serii de perechi de valori, pe care
o vom numi serie statistică.
În cazul caracteristicilor calitative, prima valoare a perechii din
seria statistică nu mai este numerică.
Să luăm drept exemplu distribuţia după caracteristica sex a unei
populaţii statistice:
Sex Masculin Feminin Total

Nr.unit.statistice 86 94 180
374
De asemenea, distribuţia după caracteristica grupe de vârstă a
unei populaţii active în câmpul muncii ar genera o serie statistică a
cărei primă valoare este cuprinsă între 18 şi 62 ani.
Vârsta 18 19 20 ................................62
Nr.unit.statistice ......................................................
Din motive practice se pot face grupări pe intervale mai mari ale
vârstei subiecţilor, de exemplu din 5 în 5 ani sau din 10 în 10 ani,
astfel:
Grupe de vârstă 18 - 21 - 31 - 41 - 51 - 61 -
20 30 40 50 60 62
Nr.unit.statistice
II. FRECVENŢĂ ABSOLUTĂ. FRECVENŢĂ RELATIVĂ.

FRECVENŢE CUMULATE
Numim frecvenţă absolută a unei valori a caracteristicii numărul
de unităţi ale populaţiei statistice corespunzătoare acelei valori.
De exemplu, în tabelul distribuţiei după caracteristica sex,
valoarea 86 reprezintă numărul persoanelor masculine sau frecvenţa
absolută respectivă. Analog, 94 reprezintă frecvenţa absolută sau numărul
persoanelor de sex feminin.
Suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor caracteristicii
este egală cu totalul populaţiei statistice.
Numim frecvenţă relativă a unei valori m a caracteristicii raportul
dintre frecvenţa absolută a valorii respective m a caracteristicii şi
totalul populaţiei statistice. Vom scrie:
m
f=
n
unde:
f – frecvenţa valorii respective a caracteristicii;
m – frecvenţa absolută a acestei valori;
n – totalul populaţiei statistice.
Revenind la exemplul anterior, frecvenţele relative vor fi:
f1 = 86 =0,48 sau 48%
180
375
f2 = 94 =0,52 sau 52%
180
Tabelul respectiv devine:
 Masculin Feminin 
 
 0, 48 0,52 
Seria statistică asociată unei caracteristici statistice se poate
asocia cu distribuţia unei variabile aleatoare, care, reamintim, este un
tabel de forma:
 x1 x2 ... xn 
 
 p1 p2 ... pn 
în care x1, x2,.............xn sunt valorile aleatoare corespunzătoare cu
probabilităţile p1, p2,.........pn.
Evident, p1 + p2 +.........+ pn = 1
De multe ori, putem folosi termenul de variabilă statistică în loc
de caracteristică.
Numim frecvenţă absolută cumulată a unei valori x a variabilei
statistice, suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor variabilei
care apar până la valoarea x, inclusiv.
III. REPREZENTAREA GRAFICĂ A SERIILOR STATISTICE

Să considerăm distribuţia investiţiilor în câteva sectoare ale
economiei naţionale:
Sectorul Investiţii procentuale

A.................................................…5,5%
B...................................................14,5%
C...................................................20%
D...................................................25%
E...................................................35%
____________________________
Total investiţii 100%
376
25%
35%
5.50% 20%
14.50%
Reprezentarea grafică corespunzătoare poartă denumirea de

diagramă.
Seriile cu caracteristică cantitativă se reprezintă grafic în raport
cu un sistem de axe. Astfel, distribuţia de mai sus poate fi reprezentată
grafic în mai multe feluri:
a) Reprezentarea prin batoane
35
30
25
20
15
10
0
A B C D E F
377
b) Reprezentarea prin histograme
35
30
25
20
15
10
5
0
1 2 3 4 5 6
c) Reprezentarea prin poligonul frecvenţelor

În cazul reprezentărilor spaţiale se utilizează cartodiagramele.
Diagramele în cerc sau dreptunghiulare se mai numesc diagrame
de structură.
Histogramele se utilizează în cazul seriilor cu intervale egale.
Ulterior se poate construi poligonul frecvenţelor.
Dacă unim punctele poligonului de frecvenţă printr-o curbă
oarecare, obţinem curba frecvenţelor sau curba de distribuţie.
IV. FORMA DISTRIBUŢIILOR CU O CARACTERISTICĂ

1. Distribuţii simetrice. Se prezintă sub forma unui clopot. Cele
mai răspândite distribuţii simetrice sunt distribuţiile normale, care
urmează legea normală de probabilitate studiată de Laplace şi K.J. Gauss.
378
2. Distribuţii uşor asimetrice.
3. Distribuţii pronunţat asimetrice.
4. Distribuţii în formă de J.
5. Distribuţii în formă de U.
V. ELEMENTE CARACTERISTICE
ALE UNEI SERII STATISTICE
Vom numi valoare centrală a unei clase de variaţie media arit-
metică a extremităţilor acestei clase.
Modul sau dominanta unei serii statistice este valoarea caracte-
risticii corespunzătoare celei mai mari frecvenţe.
Mediana unei serii este un număr x cu proprietatea că există
atâtea unităţi statistice corespunzătoare valorilor mai mici decât x, cât
şi cele corespunzătoare valorilor mai mari decât x.
Media aritmetică. Dacă x1, x2,.....xn sunt n valori, atunci media
aritmetică a lor este:
x1 + x2 + ... + xn
n
În cazul distribuţiei variabilei x:
Valori x1 x2..........................................xn
Frecvenţe y1 y2..........................................yn
379
Valoarea medie a variabilei respective este:
x1 y1 + x2 y 2 + ... + xn y n
x=
y1 + y 2 + ... + y n
dacă N = y1 + y2 +.............yn este totalul populaţiei, atunci:
x = x1 f1 + x2 f 2 + ... + xn f n
yi
unde f i = , i = 1, 2, … , n.
N
VI. DISPERSIA
Fiind date n valori x1, x2,........xn cu media x , numim dispersia
acestor valori, mărimea:
1 n
σ2 = ∑
n i =1
( xi − x ) 2
iar mărimea σ = σ se numeşte abaterea medie pătratică.

2
Abaterea medie pătratică indică gradul de împrăştiere a valorilor

în jurul mediei aritmetice. Din inegalitatea lui Cebâşov rezultă că în
intervalul
[ x − 2σ , x + 2σ ]
se află mai mult de 3/4 din numărul abaterilor.
VII. VARIABILE ALEATOARE

O variabilă aleatoare este un tabel de forma:
x x2 ... xn 
X :  1 
 p1 p2 ... pn 
unde xi sunt valorile pe care le poate lua variabila x cu
probabilităţile pi. În plus, este îndeplinită conotaţia:
p1 + p2 + ......pn = 1
380
Pot exista variabile aleatoare diferite cu aceeaşi distribuţie.
Operaţii cu variabile aleatoare
 x x2 ... xm 
Dacă X :  1  ,
 p1 p2 ... pm 
y y2 ... y n 
Y :  1  şi a ∈ R o constantă, atunci se definesc
 q1 q2 ... qn 
v.a. următoare:
 ax ax2 ... axn 
aX :  1  ;
 1p p 2 ... p n 
 a + x1 a + x2 ... a + xn 
a + X :   ;
 1 p p 2 ... p n 
 x + y1 x2 + y 2 ... xm + y n 
X + Y :  1 
 p11 p12 ... pmn 
unde pij este probabilitatea realizării simultane a evenimentelor
X = xi , Y = y j
x y x2 y 2 ... xm y n 
XY :  1 1 
 p11 p12 ... pmn 
unde pij este definit ca mai sus.
Variabile aleatoare independente

V.a. X şi Y sunt independente dacă evenimentele X = xi şi Y = yj
sunt independente pentru toate cuplurile i şi j.
Putem scrie:
pij = P( X = xi , Y = yj ) = P ((X = xi) ∩ (Y = yj) ) = P(X = xi)P(Y
= yj) = piqj
381
Valoarea medie a unei v.a.
Valoarea medie a v.a. X este:
M(X) = m = x = p1x1 + p2x2 + … + pnxn
Numim moment de ordin k al v.a. X, valoarea medie a v.a. Xk:
Mk(X) = M(Xk) = p1x1k + … + pnxnk
Variabila X-M(X) se numeşte abaterea de la medie a v.a. X
Cel mai bun indicator al împrăştierii unei v.a. este dat de
expresia:
M[(X-m)2]
Care este un moment centrat de ordinul al doilea numit dispersia
v.a. X
σ 2 = D2(X)= M[(X-m)2] , m = M(X)
σ = σ 2 = D(X) = M ( X 2 ) − M 2 ( X )
se numeşte abatere medie pătratică.
Inegalitatea lui Cebâşev:
σ2
P(|X-m| < ε) ≥ 1 -
ε2
Unde m = M(X), iar σ2 este dispersia v.a. X
Covarianţa a 2 v.a. X şi Y este coeficientul

µ XY = M [( X − X )(Y − Y )] = M ( XY ) − M ( X ) ⋅ M (Y )
Coeficientul de corelaţie a 2 v.a. X şi Y este
µ XY M ( XY ) − M ( X ) ⋅ M (Y )
ρ XY = =
σ XσY M ( X 2 ) − M 2 ( X ) ⋅ M (Y 2 ) − M 2 (Y )
Proprietăţi:
1) -1 ≤ ρXY ≤ 1
2) Dacă ρ = ± 1 între v.a. X şi Y există o dependenţă lineară.
Astfel:
σY
y - M(Y) = ( X - M(X)) , (cazul ρ = 1)
σX
382
σY
y - M(Y) = - ( X - M(X)) , (cazul ρ = -1)
σX
3) Dacă v.a. X şi Y sunt independente, atunci ρXY = 0
Coeficientul de variaţie (sau de împrăştiere)

σX
V=
M (X )
VIII. CORELAŢIA RANGURILOR
Fie n unităţi statistice A1, A2, … , An fiecare fiind definită prin
2 caracteristici:
(x1, y1) , (x2, y2) , … , (xn, yn)
Ne punem problema existenţei unei corelaţii între aceste
caracteristici.
Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Spearman:

6∑ d i2
ρ =1− , (n > 1)
n(n 2 − 1)
Proprietăţi: -1 ≤ ρ ≤ 1
Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Kendall

2( P − Q )
r=
n(n − 1)
unde P este un indicator al concordanţei pozitive, iar Q un
indicator al concordanţei negative
Coeficienţi de corelaţie parţială şi multiplă

x  y  z 
Dacă X :  i  , Y :  i  , Z :  i  sunt 3 v.a. şi m11=M(x-
 pi   qi   ri 
m1)2 ; m12 = M(x-m1)(y-m2) , m22=M(x-m2)2
383
atunci
m12
ρ12 =
m11m22
este coeficientul de corelaţie parţială între variabilele X şi Y. În
mod analog se defineşte ρ23 şi ρ31
Corelaţia dintre variabila X şi grupul Y şi Z se stabileşte de către
coeficientul de corelaţie multiplu:
M
ρ1.23 = 1 −
m11M 11
 m11 m12 m13 
 
unde M =  m21 m22 m23 
m m32 m33 
 31
iar M ij este minorul elementului mij din |M|
În mod analog,
M
ρ 2.31 = 1 − şi
m22 M 22
M
ρ 3.12 = 1 −
m33 M 33
Coeficientul multiplu între variabilele Xi şi grupul (X1, … , Xi-1,

Xi+1, … , Xn) este dat de formula:
M
ρ i;1, 2,...,i −1,i +1,...,n = 1 −
mii M ii
384
IX. ANALIZA DE REGRESIE
Fie o distribuţie teoretică discretă de 2 variabile bidimensionale,
X şi Y de repartiţii
a  bj 
X :  i  , Y :  
 pi  qj 
şi P(X=ai , Y=bj)
Se pune problema determinării parametrilor α şi β astfel încât:
M(Y-αX-β)2 = min sau
n n
∑∑ pij (b j − αai − β ) 2 = minim
i =1 j =1
Analiza de regresie rezolvă această problemă a minimizării sau a
găsirii dreptelor de cea mai bună aproximare, obţinându-se dreptele de
regresie:
σX
y - M(Y) = ρ ( X - M(X)) şi
σY
σ
y - M(Y) = ρ Y ( X - M(X))
σX
cu centrul de greutate: (M(X), M(Y))
X. ANALIZĂ CAUZALĂ
Termeni echivalenţi: „path analysis”, „cauzal analysis”, „analiză
de dependenţă”.
Problema care se pune este determinarea relaţiilor într-un
ansamblu de variabile în contextul unei structuri cauzale.
Numim variabilă orice criteriu de clasificare fie că este vorba de
o însuşire dichotomică (sexul), de ordin (nivelul de şcolarizare) sau
variabilă cantitativă (precum venitul).
Metodele mai importante aparţin lui Simon, H. Blalock şi
R. Boudon.
385
Metodele se bazează pe observaţia coeficienţilor de corelaţie
lineară între variabile care au la bază tehnicile clasice ale analizei de
regresie.
XI. MODELUL RECURSIV

(M. SIMON, H. BLALOCK, R. BOUDON, DUNCAN ŞI ALKER)
Ipoteze:
I. Relaţiile sunt lineare.
Orice variabilă a graficului este exprimată ca funcţie lineară de
una sau mai multe variabile.
Ex. x2=a12x1+e2
x1 x1
x2 x3 e2 x2
x4
x4=a24x2+a34x3+e4
II. Nu există efect de interacţiune.

III. Reziduurile ei nu sunt corelate între ele.
x1 Sistemul de ecuaţii ataşat grafului

orientat alăturat:
x3 x2=a12x1+e2
x2 x3=a23x2+e3
x4=a14x4+a24x2+a34x3+e4
x4
386
XII. EŞANTIONAREA
Eşantionarea reprezintă acel procedeu statistic prin care se
prelevă un lot al populaţiei statistice intrate în studiu, numit eşantion,
şi ale cărei caracteristici pot fi extinse, prin interferenţă statistică, la
întreaga populaţie statistică, numită adesea şi universul de eşantionare.
Principiul de bază al eşantionării este ca fiecare element al
colectivităţii statistice să aibă şanse reale, nenule, de apariţie în lotul
de selecţie numit eşantion.
Reprezentativitatea eşantionului este capacitatea acestuia de a
reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din
universul de eşantionare.
Gradul de reprezentativitate este măsurat de 2 indicatori:
d – eroarea maximă, care exprimă diferenţa cea mai mare pe
care o aceptăm între o valoare v* din eşantion şi v- valoarea
corespunzătoare populaţiei;
P – nivelul de încredere, care arată ce şanse sunt ca eroarea reală
comisă să nu depăşească eroarea maximă admisă (v* - d, v* + d) –
interval de încredere.
Gradul de reprezentativitate al unui eşantion depinde de:
caracteristicile populaţiei;
mărimea eşantionului;
procedurta de eşantionare folosită.
Tehnici de eşantionare:
Eşantionare
aleatoare (probabilistică);
nealeatoare.
Tipuri de eşantionare:
Eşantionarea simplă aleatoare;
Eşantionarea prin stratificare;
Eşantionarea multistadială;
Eşantionarea pe cote;
Eşantionarea fixă (panel).
Tipuri de erori:
de eşantionare;
de observare.
Organizarea unui sondaj statistic.

Dosarul unui sondaj.
387
Construirea unei baze de sondaj.
Construirea unui model de eşantion noţional.
Teste de semnificaţie:
testul
mi – frecvenţe teoretice;
hi – frecvenţe experimentale.
Grade de libertate, prag de semnificaţie.
Interpretare. Ipoteza nulă.
XIII. CHESTIONARUL PSIHOSOCIOLOGIC

Tipuri de întrebări:
după conţinut:
- factuale, de opinie, de cunoaştere;
după forma de înregistrare a răspunsurilor:
- închise, deschise, întrebări cu posibilităţi multiple de răspuns.
Analiza scalară (de ierarhizare)
Tipuri de scale:
scale nominale;
scale ordinale;
scale cu intervale;
scale proporţionale.
Analiza non –răspunsurilor

Analiza metodelor bazate pe ierarhii.
Paradoxul lui Condorcet.
Indicatorii de agregare.
1. P. Alexandrescu, Introducere în statistica socială, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2004.
2. S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice – Metode
cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
3. C. A. Moser, Metode de anchetă în investigaţia fenomenelor
sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1967.
4. T. Rotariu, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
5. D. Sandu, Statistica în ştiinţele sociale, Universitatea
Bucureşti, 1992.
388

SINTEZE An I Sociologie-Psihologie

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

SINTEZE An I Sociologie-Psihologie

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Cuvânt înainte ……………………………………………….……… 13

Volumul cuprinde Sintezele disciplinelor obligatorii predate la

Conf. univ dr. Carmen Furtună

Sociologia generală (teoretică sau de bază), ca disciplină de

6. Principalele teorii sociologice

7. Identitate, cultură şi raporturi sociale

II. METODE DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

2. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare

3. Conţinutul conceptului de metodologie

4. Procesualitatea cunoaşterii sociologice

III. CULTURA. INFLUENŢELE MULTIPLE ALE CULTURII

2. Teorii cu privire la cultură

4. Principalele funcţii ale culturii

Pentru studiul relaţiei dintre individ şi societate, noţiunea de

2. Rolul social şi individual al identităţii

3. Cum se construieşte identitatea?

V. SOCIALIZAREA: INDIVIDUL – O FIINŢĂ SOCIALĂ

1 .Ce este socializarea?

2. Diferite forme de învăţare

3. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate

VI. STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

Stratificarea este universală şi omniprezentă. În această situaţie

Instituţiile sociale sunt prezente, în forme diferite, în toate

1. Familia, rudenia şi căsătoria

În sens larg, familia este un grup social ai cărui membri sunt

2. Viaţa economică şi munca

3. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic

VIII. ORGANIZAŢIILE ŞI CONDUCEREA LOR

Definită ca „ansamblu uman formalizat şi ierarhizat în vederea

1. Teorii despre organizaţii

Teoria organizării, elaborată de K.E. Weick

IX. COMUNITĂŢILE TERITORIALE

Comunităţile umane teritoriale

X. COMPORTAMENT COLECTIV ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

Deşi psihosociologul francez Gustave Le Bon (1895) este cel dintâi

Lector univ.drd. BEATRICE MANU

3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităţii de cercetare

5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru)

6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea

7. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren;

9. Redactarea raportului de cercetare

2. Sondajul de opinie publică este o formă specifică a anchetei

4. Interviul. Metodei anchetei sociologice, pe lângă chestionar, îi

5. Documentele sociale reprezintă una dintre sursele de infor-

6. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării

7. Observaţia sociologică constituie o altă metodă de cercetare

8. Experimentul psihosociologic este o metodă de cercetare

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE.

1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai

I – trebuinţe biologiceÎII–trebuinţe de securitate ÎIII – trebuinţe de

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi

VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ