Fiziologie

Claudia Bîlha
 OM
 CORP

 MINTE

 SUFLET - inima
- spirit
 Definitii

FIZIOLOGIE - Studiază funcțiile normale ale

organismului viu, mecanismele care le susțin și modul
în care factorii de mediu le pot influența.

ERGOFIZIOLOGIE – ERGEIN = actiune, lucru

→studiaza schimbarile fiziologice ale corpului uman
in urma efortului - fiziologia efortului fizic.

FIZIOPATOLOGIE - studiaza functiile organismului

bolnav.
 Definitii (2)

FIZIOLOGIE –

FIZICA si CHIMIE BIOLOGICA.

STUDIAZA MUTATIILE
ENERGIEI si
MATERIEI
din fiintele vii / vietuitoare
si sunt puse in serviciul AGENTULUI VITAL.
 Mecanismele
fiziologice generale

REGLARE--- NEURO-ENDOGRINO-METABOLICA

INTEGRARE--- -In mediul de viata

La nivelul organismului-Celula-Tesut-Organ-Organism

ADAPTARE--- -La mediul/conditiile exterioare

-Conditiile interioare

COMPENSARE
 Compozitia chimica a
materiei vii

– substante cu rol plastic (in cantitate mai mare = C,

O, N, H, S, P), oligoelemente (cu rol catalitic Fe, Cu, I).

- substante organice = proteine, AA – rol de

structura si functional (hormoni, enzime)

- substante anorganice = apa, saruri minerale ( K

mai ales intracellular, Na extracellular)
 Proprietatile
fundamentale a
materiei vii

1. Excitabilitatea-capacitatea de a reactiona prin

manifestari specifice (contractie, secretie) la actiunea
unor stimuli (variatii energetic calitative si
cantitative) din mediul ambiant. Exista legi si
parametri ai excitabilitatii.

REOBAZA--- intensitatea cea mai mica de

curent ce produce o excitatie intr-un timp
nedefinit

CRONAXIE--- timpul util minim in care

un curent cu intensitate dubla a
reobazei determina excitatia
2. Metabolismul- totalitatea proceselor
biochimice si energetice din corp.

3. Reproducerea- asigura persistenta

acelui organism, precum si perpetuarea
speciei.
 Fiziologia celulara

Celula--- Este unitatea morfologica si

functionala din care sunt alcatuite tesuturile,
organele, aparatele si sistemele organismelor.
Forma celulelor este variabila de la un tesut la
altul si de la o specie la alta. Cel mai frecvent,
celulele sunt descrise ca fiind rotunde, ovalare,
prismatice, cilindrice. Dimensiunile celulelor
sunt variabile de la un tesut la altul. Printre
cele mai mici celule din organism mentionam
limfocitele din sange, al caror diametru nu
depaseste 5 – 7 microni, iar printre cele mai
mari, ovulele, cu un diametru in jur de 200
microni. Celulele sunt alcatuite din trei
componente principale: citoplasma, nucleul si
membrana plasmatica.
Celula
Sectiune prin celula, organite citoplasmatice
 Structura si functiile
componentelor celulei

Citoplasma--- reprezinta intreaga masa de

materie vie a celulei si care
cuprinde nucleul si organitele celulare; este
delimitata de membrana plasmatica.
Citoplasma este alcatuita din trei categorii de
structuri: matricea citoplasmatica,
organitele celulare si incluziunile citoplasmatice.
Organitele celulare pot fi:

ORGANITE COMUNE--- reticulul

endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul
Golgi, mitocondriile si centrul celular;

ORGANITE SPECIFICE--- : miofibrilele

specifice fibrei musculare, neurofibrilele §i
corpusculii Nissl specifice celulei nervoase.
Nucleul celular--- este una dintre cele trei
componente principale ale celulei. Cu
exceptia globulelor rosii si a altor cateva
tipuri de celule, toate celelalte celule care
alcatuiesc corpul omenesc prezinta un
nucleu a carui forma variaza cu tipul
celular. Nucleul poate fi globular, ovalar,
sub forma de bastonase, etc. Dimensiunile
nucleului sunt variabile cu tipul celular,
mai frecvent fiind cuprinse intre 4 u. si 200
j. Nucleul este alcatuit din membrana
nucleara, din unul sau mai multi nucleoli si
din carioplasma.

CARIOPLASMA--- este reprezentata de

intregul material nuclear delimitat de
membrana nucleara. Ea se prezinta ca o
solutie coloidala alcatuita dintr-o faza de
sol, numita cariolimfa, Si o faza de gel,
numita cromatina nucleara.
CARIOLIMFA--- este un mediu lichid in
care se gaseste cromatina si nucleolul

CROMATINA NUCLEARA--- este o substanta eterogena,

in a carei compozitie chimica intra acizi nucleici si
proteine si care reprezinta forma in care se organizeaza
cromozomii. Este vorba numai despre acea parte a
cromatinei care are rol determinant in depozitarea si
transmiterea informatiei genetice. Numarul de
cromozomi existenti in celula este stabil si caracteristic
speciei. La om, numarul cromozomilor din celulele
somatice este de 46, iar numarul cromozomilor din
celulele germinale, de 23. Din cei 23 de cromozomi ai
celulei germinale 22 sunt cromozomi somatici sau
autozomi, iar 1 cromozom care este responsabil de
determinarea sexului poarta numele de cromozom sexual
sau gonozom. Cromozomii sexuali au fost notati cu X si Y
in timp ce toate ovulele au in mod invariabil cromozomul
sexual X; o parte dintre spermatozoizi au cromozomul
sexual X, iar alta parte cromozomul sexual Y. La om,
sexul feminin are o pereche de cromozomi sexuali
identici (cromozomii XX), iar sexul masculin, o pereche
de cromozomi sexuali diferiti (cromozomi XY).
Cromozom si ADN
ADN
 Meioza
(gameti 23 crs) Mitoza (46 crs)
Membrana celulara--- se afla la periferia
oricarei celule. Este o zona de condensare a
citoplasmei care individualizeaza celula si o
desparte de mediul inconjurator. Membrana
celulara este alcatuita din trei straturi
subtiri (trilaminata): un strat mijlociu,
format cu predominanta din lipide si
indeosebi din fosfolipide si din doua straturi
care il delimiteaza pe cel mijlociu, formate cu
predominanta din proteine. Membrana
celulara este polarizata, prezentand o
incarcatura electrica. Membranele celulelor
care vin in contact formand tesuturi prezinta
zone diferentiate, numite desmozomi, care
leaga celulele intre ele.
Membrana celulara
 Schimburile de substanta si
transferul de informatie intre
celule
SISTEME DE MICROTRANSFER:

TRANSPORT PASIV--- prin canale ionice,

transportori, ionofori = osmoza, difuzie simpla,
facilitata, cuplata

TRANSPORT ACTIV--- impotriva gradientului

prin pompe active, prin cotransportori

FAGOCITOZA--- – inglobare de substante solide

PINOCITOZA--- inglobare de picaturi

SISTEME DE MACROTRANSFER:

MACROFAGOCITOZA

EXOCITOZA

La nivelul membrane exista transfer de

informatie (energie):

mesageri de ordin I (primari) – hormonii

(actioneaza la distanta)

mesageri secunzi – AMP ciclic, creaza functii

specifice la nivel celular
Fiziologia aparatului
locomotor

SISTEMUL OSOS:

COMPOZITIA CHIMICA A OSULUI--- Osul este

format din 20% apa si 80% reziduu uscat. Este
alcatuit dintr-o matrice organica solida, care este
intarita considerabil de depozitele de saruri de
calciu. Matricea organica a osului - formata din
90-95% fibre de colagen, restul fiind substanta
fundamentala, impreuna constituind OSEINA.
Fibrele de colagen se constituie in special de-a
lungul linilor de tensiune si dau osului marea sa
rezistenta la socuri.
Osul lung
CORELATII HISTO-FIZIOLOGICE--- Osul compact este
organizat in lamele osoase dispuse in cilindri
concentrici (sistemul Haversian). Lamelele osoase
contin:

OSTEOCITE

OSTEOCLASTE--- distrug osul - osteoliza

OSTEOBLASTE--- formeaza os nou - osteogeneza

OSTEOGENEZA--- procesul de formare a osului este de 2 tipuri:

osificarea de membrana sau desmala---

contribuie osteoblastii ce secreta oseina, osul
format fiind mai apoi modelat de actiunea
osteoclastilor si a fosfatazei acide, formandu-
se osul definitiv.

osificarea de cartilaj sau endocondrala -

celulele cartilaginoase se hipertrofiaza si
se impregneaza cu calciu.

OSTEOLIZA--- este procesul de distrugere a osului sub

actiunea osteoclastilor.
Osteogeneza - este procesul de formare a osului si este de 2 tipuri:
 osificarea de membrana sau desmala - contribuie osteoblastii ce
secreta oseina, osul format fiind mai apoi modelat de actiunea
osteoclastilor si a fosfatazei acide, formandu-se osul definitiv.
 osificarea de cartilaj sau endocondrala - celulele cartilaginoase se
hipertrofiaza si se impregneaza cu calciu.
Osteoliza - este procesul de distrugere a osului sub
actiunea osteoclastilor.
Remodelarea osoasa - consta in inlocuirea
osului primar, fibros, cu os secundar, lamelar organizat in sisteme
haversiene (osteoane secundare).
4.Metabolismul, dezvoltarea si cresterea oaselor
 Osul compact.
Sistemul Haversian (osteonul)
ROLURILE SISTEMULUI OSOS

SUSTINERE

PROTECTIE A ORGANELOR INTERNE

Antitoxic (fixeaza metale grele, subst.

radioactive)
ROL DE PARGHII

ROL HEMATOPOIETIC (contin maduva rosie)

DEPOZIT DE SUBSTANTE FOSFOCALCICE

CARE POT FI FOLOSITE LA NEVOIE (in
sarcina de exemplu).
TIPURI DE ARTICULATII:

Articulatiile sunt constituite din totalitatea

elementelor anatomice prin care doua sau
mai multe oase se unesc intre ele si sunt
reprezentate de formatiuni conjunctive si
musculare. Dupa modul de dezvoltare
embriologica, formatiunile de legatura, forma
extremitatilor osoase ce vin in contact
precum si dupa gradul de mobilitate,
articulable se clasifica in:

articulatii fixe, fibroase, sinartroze;

articulatii semimobile, cartilaginoase,

amfiartrozele ce prezinta un grad de libertate
al miscarii;

articulatiile mobile, sinoviale, diartrozele ce

prezinta mai multe grade de libertate pentru
miscari.
TIPURI DE ARTICULATII:

Numar
Simple – falange
Compuse – cot
Complexe – genunchi + rotula
Combinate – temporo-mandibulara
Forma, grad, libertate
- uniaxiale: plane sau cilindroide (cervicale,
apofize)
- biaxiale: elipsoide si selare (radio-carpiana)
- pluriaxiale (anartroze): umar, sold

articulatii fixe, fibroase, sinartroze;

articulatii semimobile, cartilaginoase,

amfiartrozele ce prezinta un grad de libertate
al miscarii;
articulatiile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezinta
mai multe grade de libertate pentru miscari.
CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR

Din punct de vedere morofologic :

sinartroze – unde legatura dintre elementele osoase se realizează prin
intermediul unui țesut conjunctiv solid. Pot fi clasificate in articulații
fibroase și cartilaginoase;
diartroze(articulatii sinoviale) - elementele osoase sunt separate de o
cavitate;
Din punct de vedere functional (mișcarea care o permite):
sinartroze - imobile , fixe, fibroase;
amfiartroze – cartilaginoase, cu mobilitate mică;
diartoze –sinoviale, mobile, permit mișcări libere.
Din punct de vedere al structurilor / mijloacelor de unire ale
capetelor osoase:
 fibroase (sinartroze) - oasele sunt unite prin țesut conjunctiv fibros dens
bogat in fibre de colagen și , mai rar, puțin țesut fibro-elastic (suturi, gomfoze,
sindesmoze).;
cartilaginoase (amfiartroze) - capetele osoase sunt unite prin cartilaj
hialin sau fibrocartilaj (disc fibrocartilaginos (sincondroze, simfize). ;
sinoviale (diartroze) - cele mai complexe, pemit mișcări libere.
D.p.d.v. structural Sinartroze Amfiartroze Diartroze
(articulații fixe) (permit anumite (mișcări libere)
mișcări)

Suturi osoase Sinostoze

(osificarea suturilor
craniene)
Fibroase Suturi (numai Sindesmoze Sindesmoze
craniene) -ligamente numai -ligamente mai lungi
-țesutul fibros se între margini (exemplu:
continuă cu osoase; membrana
periostul. - Permit o serie de interosoasă
mișcări limitate radioulnară)
(exemplu:
Gomfoze (dinți) ligamentul tibio-
-ligamentul este fibular)
periodontal
Cartilagenoase Sincondroze Simfeze
(capete osoase unite -cartilaj hialin -fibrocartilaj
numai prin cartilaj) (exemplu: (exemple: între
manubrium-C1, discuri, simfeza
cartilajul de creștere pubiană
epifiseal)
Sinoviale Toate sunt diartroze.
TIPURI DE MISCARI:

Adductia--- miscarea prin care doua segmente

sau un membru se apropie de planul sagital
median

Abductia--- miscarea prin care doua segmente

sau un membru se indeparteaza de planul
sagital median;

Flexia--- miscare prin care doua segmente ale

unui membru sau ale corpului se apropie
unul de altul;

Extensia--- miscare prin care doua segmente

ale unui membru sau ale corpului se
indeparteaza unul de altul;
Rotatia--- miscarea prin care are loc
modificarea pozitiei anatomice in sensul axei
lungi intern sau extern;

Circumductia--- miscare combinata care

presupune ca un segment al corpului sa
treaca succesiv prin flexie, abductie,
extensie, adductie si sa revina in pozitia
initiala de flexie;

Pronatia--- miscarea prin care mana,

antebratul, gamba sau piciorul se rotesc in
asa fel incat degetul mare sa se apropie de
planul sagital median;

Supinatia--- miscare de sens invers

pronatiei, prin care se revine in pozitia
anatomica.
SISTEMUL MUSCULAR:

COMPOZITIE BIOCHIMICA--- Muschii contin

o mare cantitate de apa (75%), substante
minerale, substante organice, specifice lor, ca
miozina, actina, actomiozina, precum si
unele substante energetice ca
adenozintrifosfatul (ATP), fosfocreatina (PC),
glicogenul si acidul lactic.

PROPRIETATILE MUSCHILOR--- Elasticitatea,

excitabilitatea, contractilitatea
 Tipuri de muşchi
• Cardiac • Scheletic
– Striat – Striat
– Conţine – Conţine
sarcomere sarcomere
– Impuls nervos – Necesita impuls
intrinsec nervos pentru
– Contraţie contracţie
spontană – Forţa
unitară contracţiei
depinde de
recrutarea
fibrelor motorii

• Neted
– Fără sarcomere
– Prezintă actină & miozină
Structura muşchiului
Structura muşchiului
Proprietăţile muşchiului

•Excitabilitate

•Contractilitate

•Extensibilitate

•Elasticitate
•Plasticitate
•Troficitate, remodelare
SARCOMERUL--- Este contractia muschiului.
Contine Actina si Miozina acestea fiind proteine
contractile. Miofibrilele de actina patrund printre cele
de miozina si astfel realizandu-se contractia
musculara.
MECANISMELE CONTRACTIEI SI RELAXARII MUSCULARE:

CONTRACTIA:

Influx nervos transmis moto-neuronilor.

Eliberarea acetilcolinei la nivelul plăcii neuromotorii.

Depolarizarea membranei musculare (sarcolema).

Generarea potentialului de acţiune în fibra musculară.

Răspândirea depolarizării în interiorul fibrei prin tuburile T.

Eliberarea de Ca++ din reticulul sarcoplasmatic şi difuzia

sa spre filamente.

Legarea calciului de troponina C, eliberând astfel zonele

active de pe actină.

Formarea punţilor de actină şi miozină şi alunecarea

filamentelor de actină printre cele de miozină.
Mecanism glisant.
Structura muşchiului

I
Sarcomerul – Unitate functionala
Sarcomerul – Unitate functionala
RELAXAREA:

Ca++ se reintroduce în reticulul sarcoplasmatic.

Eliberarea calciului de troponina C.

Încetarea interacţiunii dintre actină şi miozină.

JONCTIUNEA (PLACA) NEURO-MUSCULARA---
placa motorie este formată din butonii terminali
şi ramificaţiile axonului moto-neuronului pe de o
parte şi sarcolemei fibrei musculare, pe
de altă parte. Intre cele două componente se află
spaţiul sinaptic de cca. 400 Å.
Unitatea motorie
Joncţiunea neuromusculară
Joncţiunea neuromusculară
Excitabilitate
Joncţiunea neuromusculară
Cuplarea excitaţie--contractie
Contracţia musculară
 Troponina - Tropomiozina

Alberts et al.. Molecular Biology of the Cell.

 Tropomiozina - Actina

Relaxat Ca-Activat Rigor Ca-Activat Situs miozinic

Craig & Lehman.. 2001. J. Mol. Biol 311: 1027.

Contracţia musculară
Contracţia musculară
Contracţia musculară
25% din energia consumata = contracţie. 75% reprezintă căldură
degajată
This animation by Mike Geeves, Laboratory of Molecular Biology in the
UK and the Cambridge Institute for Medical Research
MANIFESTARILE CONTRACTIEI:

mecanice (contractia)

chimice (C6H6+O2= energie+CO2+H2O)

termice (o parte din energia data de ATP se

pierde transformandu-se in caldura)

–electrice (electromiograma) EMG

acustice (fonomiograma)
Curba lungime - tensiune. Secusa.
 Proteinele sarcomerului

Alberts et al.. Molecular Biology of the Cell.

 Substratul energetic
• Activitate Aerobă
–Oxigen
–Glucoză
–Acizi graşi

– 30-32 ATP
Ce este datoria de oxigen?
• Activitate Anaerobă
–Rapidă = forţă (…dar)
– 2 ATP/glucoză

• Creatinfosfat (CrP) €ATP

Sistemul fosfagen
 Utilizarea substratului
energetic
functie de durata şi intensitatea exerciţiului fizic
Rezerve energetice musculare
Consumul de oxigen

Creşte consumul de O2 de 23x!

Circulaţia musculară
Metabolism muscular
Interacţiune neuro-musculara
Tipuri de fibre musculare
Tipuri de fibre musculare
Fibre roşii – Tip I Oxidative lente
•Celule mici
•Multe mitocondrii
1/4 - 1/3 din
•RS redus
•Multe capilare dimensiunea
•Rata aerobă fibrelor albe;
crescută efort uşor spre
•Nivel ↑ de moderat pe
mioglobină perioade
•Rata glicolitică ↓ prelungite de
•Sistem tampon ↓
timp
•Rezerve ↓ de
glicogen
•ATPază miozinică
lentă
•Contracţie lentă
Tipuri de fibre musculare
• Fibre intermediare,oxidative,rapide

• Fibre albe – Tip IIb Glicoliticee rapide

• Celule f. mari
• Puţine mitocondrii
• Obosesc rapid
• RS slab dezvoltat • 2-4 X mai multă
• Puţine capilare forţă!
• Nivele ↓ de mioglobină • Efort intens de
• Rată aerobă ↓ scurtă durată cu
• Rată glicolitică crescută perioade
• Sistem tampon ↑ prelungite de
• Rezerve de glicogen ↑ recuperare.
• ATPază miozinică
rapidă
• Viteză de contracţie ↑
Remodelare!
Tipuri de contracţii musculare
Contracţii izotonice & izometrice
Recrutare neuroni motori
Activitatea reflexă
Fusul neuromuscular
Fusul neuromuscular
 Fusul neuromuscular
Contracţie voluntară Reflex de întindere
Organul tendinos Golgi
Organul tendinos Golgi
Activitate reflexă medulară
Facilitare reflexă medulară
Oboseala musculară
 Oboseala musculară
Surse ale oboselii musculare

Centrale Periferice
Feedback Transmisie Transmisie
Motivaţie
aferent nervoasă musculară
psihologică
Propagare PA Propagare PA

Contracţie
musculară
Situs legare
 FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS.
Structura si functiile neuronului:
excitabilitatea, conductibilitatea
Unitatea morfo-funcţională a
sistemului nervos neuronul.
Corp (contine corpusculii Nissl si
neurofibrile) sau pericarion şi
Prelungiri
-dendrite (influx nervos celulipet) şi
-axon (cilindrax) (celulifug).
Forma corpului celular poate fi stelată,
rotundă, piramidală, fuziformă, ovalară,
piriformă etc.
Funcţional, neuronii - motori, senzitivi şi
de asociaţie.
Structura şi funcţiile neuronului (excitabilitatea,
conductibilitatea). Nevroglia.
Excitabilitatea - este proprietatea celulelor de a răspunde la un
stimul. Este o proprietate generală a materiei vii.
Conductibilitatea - nervilor constă în proprietatea lor de a
transmite un impuls generat într-un anumit punct. Impulsul este
transmis în ambele direcţii, aşa cum reiese din înregistrarea
curenţilor de acţiune.
Nevrogliile - sunt celule care se divid intens, nu contin
neuorofibrile și nici corpi Nissl. Au rol de suport pentru neuroni,
de protecție, trofic, rol fagocitar, în sinteza tecii de mielină,
în sinteza de ARN și a altor substanțe pe care le cedează
neuronului. Izoleaza neuronii unul de celalalt, distrug neuronii
morti = APOPTOZA.
 Elemente de anatomie: nevrax şi
sistem nervos periferic.
Elemente anatomice
Maduva spinarii
Encefalul
 trunchiul cerebral (bulbul rahidian + puntea lui Varolio + pedunculii
cerebrali)
 cerebelul (creierul mic)
 diencefalul (talamus,
epitalamus, metatalamus, hipotalamus)
 emisferele cerebrale
 Funcţiile nervilor cranieni
Nervii cerebrali senzitivi. In aceasta categorie intra nervii: olfactiv, optic si
vestibulo-cohlear. Ei sunt formati exclusiv din fibre senzitive (aferente) si au
rolul de a conduce excitatiile exteroceptive de la telereceptori (ochi,
mucoasa olfactiva, ureche) la centrii nervosi din encefal,
 Nervul olfactiv (I) - este alcatuit din axonii celulelor olfactive din
mucoasa olfactiva. Acestia se grupeaza formand filetele olfactive care dupa
ce strabat lama ciuruita a osului etmoid fac sinapsa cu celulele mitrale din
lobul olfactiv. Nervii olfactivi formeaza o parte din calea sensibilitatii
olfactive.
 Nervul optic (II) - este alcatuit din axonii celulelor multipolare din
retina, care se grupeaza si formeaza nervul optic. Acesta paraseste polul
posterior al globului ocular si patrunde in cavitatea craniana prin orificiul
optic.
Nervul acustico-vestibular (VIII) - este alcatuit din doua parti bine
distincte: nervul cohlear sau acustic si nervul vestibular. Nervul cohlear
este nervul auzului, la nastere din ganglionul spiralat Corti, situat in
melcul osos (urechea interna). Prelungirile periferice ale neuronilor din
ganglionul spiralat Corti se distribuie la organul Corti. Axonii patrund in
craniu prin orificiul auditiv intern si se terminala nucleii cohleari dorsali si
ventrali din trunchiul cerebral. Nervul cohlear formeaza o parte din calea
auditiva. Nervul vestibular ia nastere din ganglionul Scarpa (urechea
interna), unde se afla corpii neuronilor. Dendritele neuronilor
ganglionului vestibular (Scarpa), se distribuie la maculele utriculei si
saculei si la crestele ampulare ale canalelor semicirculare. Axonii acestor
neuroni, patrund in craniu prin orificiul auditiv intern impreuna cu axonii
care alcatuiesc nervul cohlear si se termina in nucleii vestibular din
trunchiul cerebral.
Nervii cranieni motori. In aceasta categorie intra nervii: oculomotor (III),
trohlear (IV), abducens (VI), accesor (XI) si hipoglos (XII), formati exclusiv
din fibre motorii (eferente). Acesti nervi sunt alcatuiti din axonii neuronilor
motori situati in nucleii motori din trunchiul cerebral. Ei conduc influxul
nervos motor voluntar si involuntar la muschii extremitatii cefalice.
 Nervul oculomotor (III) - este alcatuit din axonii neuronilor motori
din nucleul oculomotor situat in pedunculii cerebrali. El iese din trunchiul
cerebral la nivelul fosei interpedunculare, paraseste craniul prin fanta
sfenoidala si se distribuie la musculatura pleoapei si a globului ocular. Mai
contine si fibre visceromotorii. Fibrele parasimpatice sunt fibre
preganglionare care se termina in ganglionul ciliar din orbita.
 Nervul trohlear sau patetic (IV) - este format din axonii neuronilor
din nucleul motor al nervului trohlear situat in pedunculii cerebrali.
Acesti axoni ies din trunchiul cerebral pe fata posterioara a acestuia,
imediat sub coliculii cvadrigemeni inferiori. Nervul trohlear paraseste
craniul prin fanta sfenoidala si se distribuie la muschiul oblic superior al
globului ocular.
 Nervul abducens (VI) - este alcatuit din axonii neuronilor
nucleului motor al nervului abducens din punte. El iese din
trunchiul cerebral la nivelul santului bulbopontin, paraseste craniul
prin fanta sfenoidala si se distribuie la muschiul drept lateral al
globului ocular.
 Nervul accesor sau spinal (XI) - este format din doua radacini:
una bulbara si alta spinala sau medulara. Radacina bulbara este
alcatuita din axonii neuronilor motori din nucleul ambiguu care ies
din trunchiul cerebral prin santul retroolivar, sub nervul vag.
 Nervul hipoglos (XII) - este alcatuit din axonii neuronilor
motori din nucleul hipoglosului din bulb, iese din trunchiul cerebral
prin santul preolivar si paraseste craniul prin orificiul condilian
anterior, terminandu-se la muschii limbii.
Nervii micsti In aceasta categorie intra nervii: trigemen (V), facial (VII),
glosofaringian (IX) si vag (X), Ei sunt formati atat din fibre senzitive (somato
si viscerosenzitive) cat si motorii (visceromotorii si somatomotorii).
 Nervul trigemen (V) - este format din fibre senzitive cu originea reala
in ganglionul semilunar al trigemenului (ganglionul Gasser) si din fibre
motorii cu originea reala in nucleul masticator din punte. Aceste doua
categorii de fibre alaturate alcatuiesc nervul trigemen, care intra si,
respectiv, iese din nevrax la nivelul puntii. In dreptul ganglionului Gasser,
nervul trigemen se imparte in trei ramuri: oftalmica (nervul oftalmic),
maxilara (nervul maxilar) si mandibulara (nervul mandibular).
 Nervul facial (VII) - este format din fibre senzitive cu originea reala in
ganglionul geniculat situat in stanca temporalului si din fibre motorii cu
originea reala in nucleul motor al facialului din punte. Fibrele motorii
predomina, reprezentand nervul facial propriu-zis, care iese din nevrax
prin santul bulbopontin deasupra olivei. Fibrele senzitive sunt
reprezentate de nervul intermediar Wriesberg (VII bis) care intra in
nevrax - tot prin santul bulbopontin.
 Nervul glosofaringian (IX) - este alcatuit din fibre senzitive care isi au
originea, reala in ganglionii superiori Andirsh si inferiori Ehrenritter din
apropierea gaurii jugulare, precum si din fibre motorii cu originea reala in
nucleul ambiguu din bulb. El paraseste cutia craniana prin orificiul jugular,
iar cand ajunge la baza limbii se imparte in mai multe ramuri. Fibrele
senzitive se distribuie la mucoasa linguala, mucoasa regiunii amigdaliene,
urechii medii iar fibrele motorii, la muschii regiunii superioare a
faringelui. Nervul glosofaringian mai contine si fibre vegetative
parasimpatice cu originea reala in nucleul salivator inferior din bulb. Ele
inerveaza glanda parotida.
 Nervul vag (X) - este format din putine fibre somaosenzitive si somatomotorii si
multe fibre visceromotorii si viscerosenzitive. Fibrele senzitive isi au originea reala in
ganglionul plexiform si in ganglionul jugular al vagului, iar fibrele motorii in nucleul
ambiguu din bulb. Fibrele vegetative parasimpatice isi au originea in nucleul dorsal al
vagului din bulb. Toate aceste fibre se unesc, formeaza nervul vag, care iese din
triunghiul cerebral prin santul retroolivar si paraseste cutia craniana prin orificiul
jugular, strabate regiunea cervicala, fiind cuprins in manunchiul vasculonervos al
gatului, trece inapoia arterei subclaviculara, patrunde in torace si apoi - prin hiatusul
esofagian al muschiului diafragm - in abdomen. El da nastere la ramuri cervicale,
toracale si abdominale, care alcatuiesc plexul gastric. Intre ramurile cervicale
mentionam: ramura meningiana, ramura auriculara, ramuri faringiene, nervul faringian
superior, nervul larigian recurent si nervii cardiaci. Din ramurile toracale fac parte:
ramurile bronsice, ramurile esofagiene si ramurile pericardice. Ramurile abdominale
sunt constituite din filete gastrice, din ramuri hepatice, pancreatice, splenice,
jejunoileale si colice. Fibrele vegetative ale nervului vag se distribuie la bronhii,
plamani, inima, esofag, stomac, ficat, pancreas, splina, suprarenale, rinichi, intestin
subtire si o parte din colon.
No Nume Senzitiv/Motor Origine Nuclei Funcție

Funcție olfactivă; diverse funcții de integrare

I Nervul olfactiv Senzorial Telencefal
Nucleul olfactiv
anterior instinctivo-comportamentale.

Transmite informația vizuală; situat în canalul

II Nervul optic Senzorial Telencefal
Celulele ganglionare
ale retinei optic

Innervează mușchiul ridicător al pleoapei,

Nucleul oculomotor, mușchiul drept superior, mușchiul drept medial,
mușchiul drept inferior și mușchiul oblic inferior,
III Nervul oculomotor comun
Motor
Fibre parasimpatice
Mezencefal
Nucleul Edinger-
Westphal (calota
mezencefalică)
care împreună participă la mișcarea ochiului;
situat in fisura orbitală superioară. Reflex de
acomodare fotomotor.

Inervează mușchiul oblic superior, care

IV Nervul patetic Motor Mezencefal Nucleul trohlear deplasează globul ocular în jos și în afară; situat
in fisura orbitală superioară

Nucleul trigemen Asigură sensibilitatea teritoriilor cutanate si

senzitiv principal, mucoase ale extremității cefalice; controlează
Nucleul trigemen ridicarea, coborârea, proiecția înainte și înapoi a
V Nervul trigemen
Senzitivo-motor (mixt)
Fibre parasimpatice
Puntea lui Varolio
spinal, Nucleul
trigemen
mezencefalic,
mandibulei = masticatia, secretie saliva, lacrimi;
situat in fisura orbitală superioară (nervul
Nucleul trigemen oftalmic - V1), foramen rotundum (nervul maxilar
motor
- V2), and foramen ovale (nervul mandibular - V3)

Innervează mușchiul drept extern, care permite

VI Nervul abducens (sau
nervul ocular extern)
Motor Puntea lui Varolio Nucleul abducens mișcarea laterală a globului ocular; situat in
superior orbital fissure
 Inervarea motorie a mușchilor faciali, precum și a
gâtului, și permit închiderea ochilor și a gurii.
VII Inervarea senzitivă a mușchiul digastric și scăriță, a
Nervul Senzitivo-motor Fibre
Puntea lui Varolio
Nucleul facial, Nucleul
solitar, Nucleul superior
senzorial gustul din două treimi anterioare a limbii,
parasimpatice
facial salivar precum si inervarea secretomotorie a glandelor
salivare (cu exceptia glandei parotide) și a glandei
lacrimale; situat în canalul acustic intern până la
canalul facial si iese prin foramenul stilomastoid

VIII Nervul auditiv este format din doi nervi care merg
Nervul alăturat unul de altul, nervul cohlear și nervul
acustico- Senzorial vestibular.
Nucleul vestibular, Nucleul
Puntea lui Varolio
cohlear Nervul cohlear (auditiv acustic) transmite creierului
vestibular sunetele percepute de ureche, iar nervul vestibular
(vestibulo- conduce informatiile destinate mentinerii
echilibrului; situat in canalul acustic intern
cohlear))
Inervarea motorie a treimii posterioare a limbii,
IX inervare secretomorie a glandei parotide, precum și
Nervul Senzitivo-motor (mixt) Bulbul rahidian
Nucleul ambiguu, Nucleul
salivar inferior, Nucleul
a mușchiului stilofaringian. Fibrele senzitive
Fibre parasimpatice
glosofaring solitar inervează loja amigdaliană, mucoasa laringelui,
trompa lui Eustachio si casa timpanului. Situat in
ian foramenul jugular
 Inervare motorie a mușchilor faringeali și laringeali
X (cu excepția mușchiului stilofaringian, inervat de
nervul glosofaringean). Este nervul principal al
Vag, Senzitivo-motor (mixt)
Nucleul ambiguu, Nucleul
Bulbul rahidian dorsal motor vagal, Nucleul
sistemului nervos vegetativ care comanda viscerele:
sursă a fibrelor nervoase parasimpatice pentru toate
Fibre parasimpatice
solitar
pneumo organele interne toracale și abdominale până la
splenic flexure; controlează parțial epiglota. O
gastric funcție importantă: controlează mușchii vocii. Situat
in foramenul jugular

Controlează mușchiul sternocleido-mastoidian

XI Motor Bulbul rahidian
Nucleul ambiguu, Nucleul
(înclinarea capului de aceeași parte și rotirea spre
partea opusă)ă și mușchiul trapez (ridicarea
spinal accesoriu

Spinal mușchiului), având unele funcții suprapuse cu cele

ale nervului vag. Situat in foramenul jugular

Inervare motorie a mușchilor limbii (cu excepția

XII Motor Bulbul rahidian Nucleul hipoglos
mușchiului palatoglossus, inervat de nervul vag),
precum și alți mușchi glosali. Rol în înghițire și
Hipoglos vorbirea articulată. Situat in canalul hipoglos
 Compartimentele funcţionale ale
sistemului nervos.

1. Functii de RELATIE

a. Compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la

nivelul tegumentului.
b. Senzorial – informatii de la organele de simt.
c. CENTRUL NERVOS
d. Compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

2. FunctiiVEGETATIVE (AUTONOME)
Mecanisme generale de reglare: sisteme
cibernetice. Arcul şi actul reflex

Actul reflex - este procesul fiziologic de raspuns la un stimul care

actioneaza asupra unui anumit camp receptor si are ca substrat
anatomic
arcul reflex, constituit din:
1. receptor,
2. calea aferenta,
3. centruL NERVOS,
4. calea eferenta si
5. efector (muschi, glanda endocrina etc.)
 Fiziologia sinapsei

Fiziologia sinapsei –
Este o jonctiune intercelulara specifica neuronilor,
Receptor – neuron,
Neuron - efector.
Sinapse CHIMICE. Prin intermediul sinapsei se faciliteaza eliberarea
neurotransmitatorilor care asigura transferul de informatie de la o
celula la alta. Neuro-transmitatorul influenteaza conductanta celulei
receptoare actionand asupra canalelor ionice si schimba potentialul
membranar al celulei receptoare. Sens unic.
Sinapse ELECTRICE (dublu sens).
 Fiziologia maduvei spinarii

Măduva spinării prezintă cele două funcţii fundamentale ale

sistemului nervos:
• funcţia reflexa - îndeplinită de substanţa cenuşie.
• funcţia de conducere - îndeplinită de substanţa albă.
 Functia reflexa:
a) Reflexele medulare somatice:
 reflexele miotatice (rotulian, achilian)
 reflexele de flexiune (nociceptive)
 reflexele cutanate (reflexul cutanat plantar, abdominal)
b) Reflexele medulare vegetative:
 centrul pupilo-dilatator si cardio-accelerator (maduva toracala inalta)
 centrul de mictiune si defecatie (in maduva lombosacrala)
 centrii sudorali,vasoconstrictori, piloerectori (maduva toracolombara)
 centri sexuali (maduva sacrata)
 Functia de conducere:

a) Caile ascendente medulare sunt cai ale sensibilitatii.

b) Caile descendente medulare sunt cai motorii:
 Căile visceromotorii şi viscerosecretorii - transmit comenzile
respective la centrii vegetative simpatici şi parasimpatici din
coarnele laterale. Prin aceste căi se reglează activitatea
principalelor organe interne şi aparatului cardiovascular.
 Căile somatomotorii se împart în: căi piramidale şi
căi extrapiramidale.
 Fiziologia trunchiului cerebral
Trunchiul cerebral - reprezintă primul organ nervos al
encefalului şi are următoarele funcţii:
 prin trunchiul cerebral trec toate căile ce leagă măduva
de etajele superioare ale sistemului nervos central (S.N.C.),
precum şi căi proprii ce leagă diferitele sale etaje;
 la nivelul trunchiului se află nuclei de releu ai căilor
ascendente şi descendente precum şi nuclei de releu
cu cerebelul;
 la nivelul trunchiului se află formaţiunea reticulată cu rolul în
reglarea tonusului muscular, a celui cortical şi în controlul
reflexelor spinale, ale echilibrului şi posturii;
 trunchiul cerebral conţine centrii de reglare a unor funcţii
vitale ca activitatea cardiovasculară şi respiratorie.
Fiziologia formaţiei reticulate si cerebelului,
diencefalului
 Formatia reticulata - are rol in reglarea echilibrului somn-veghe, in
reactia de trezire corticala, in procesul de invatare, intensifica tonusul
muscular si activitatea reflexa spinala
 Cerebelul - Rol in echilibru, coordoneaza miscarile fine, are legatura cu
toate reflexele voluntare.
 Diencefalul - Fiziologia diencefalului se referă în principal la funcţiile
talamusului şi ale hipotalamusului. Talamusul îndeplineşte patru funcţii:
de releu, de asociaţie, motorie şi de talamus nespecific. Hipotalamusul
reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare a
funcţiilor principale ale organismului (circulaţie, respiraţie, digestie,
metabolism, secreţie internă, echilibru hidric etc.) şi de aceea este
considerat creierul vegetativ al organismului; este organul nervos cu cele
mai numeroase funcţii pe unitate de volum.
 Fiziologia sistemului limbic si
emisferelor cerebrale

 Sistemul limbic - rol in comportamentul afectiv-emotional;

memoria de lunga durata; comportamentul alimentar;
comportamentul sexual; comportamentul de autoconservare-aparare
(are la baza senzatiile de placere-suferinta)
 Emisferele cerebrale - Functii: - determina inteligenta; -
personalitatea; - interpretarea impulsurilor senzoriale; - functii
motorii; - planificarea si organizarea; - senzatiile tactile.
Procesele nervoase fundamentale

Procesele nervoase fundamentale - Excitatia si

inhibitia sunt doua procese fundamentale care reprezinta
doua stari functionale ale sistemului nervos. Excitatia este
starea de activitate a neuronilor dintr-un centru nervos, care
transmisa la un organ efector (muschi, glanda etc), provoaca,
mentine sau accelereaza activitatea acestuia. Inhibitia este
procesul opus excitatiei prin care se ajunge la diminuarea,
intarzierea sau incetarea activitatii organului efector. Ea este, de
asemenea, un proces activ. Mobilitatea proceselor cerebrale.
Reflexele necondiţionate şi condiţionate
Reflexele neconditionate sunt innascute si comune tuturor
indivizilor, sunt constante si invariabile, adica nu dispar si
se produc in acelasi fel, ori de cate ori excitantul se repeta;
se mostenesc, adica se transmit neschimbate generatiilor de
indivizi din aceeasi specie; arcul lor reflex se inchide la
nivelele inferioare ale axului cerebro-spinal (maduva,
trunchi cerebral) si au cai preformate (exista si la nastere).
Unele reflexe neconditionate sunt simple: clipit, tuse,
stranut,voma, secretie salivara etc, altele sunt reflexe
complexe, acestea se produc in lant si sunt cunoscute sub
numele de instincte: alimentar, de aparare, de reproducere,
etc.
Reflexele conditionate sunt dobandite in cursul vietii, sunt
temporare, individuale si nu au cai preformate. Arcurile lor reflexe
se inchid la nivelul cortexului. Reflexele conditionate se formeaza pe
baza celor neconditionate, prin coincidenta repetata in timp a doi
excitanti, unul neconditionat si unul conditionat. Mecanismul
formarii unui reflex conditionat consta in stabilirea unei legaturi
functionale temporare intre focarele de excitatie corticala ale
celor doi excitanti care coincid (neconditionat si conditionat), in
situatiile in care excitantul conditionat este foarte puternic si nu este
urmat de excitantul neconditionat sau este urmat la un interval mare
de timp, focarul neconditionat este inhibat si reflexul nu se mai
produce.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ coordonează activitatea organelor

care nu pot fi controlate voluntar: inima, plamanul, glandele
digestive, glandele endocrine şi muşchii netezi din vase, viscere
şi piele. După funcţia pe care o îndeplineşte, sistemul nervos
vegetativ se împarte în sistem nervos simpatic şi sistem nervos
parasimpatic, care acţionează antagonic.
 Simpaticul (adrenalina si noradrenalina)
determină:
 midriază (mărirea diametrului pupilar);
 hiposecreţie salivară;
 hipersecreţie tiroidiană;
 tahipnee şi bronhodilataţie;
 tahicardie;
 reducerea secreţiilor digestive;
 hiperglicemie;
 horipilaţie;
 vasoconstricţie periferică;
 sudoraţie;
 accelerarea catabolismului.
Parasimpaticul (acetilcolina) determina:
 mioză (micşorarea diametrului pupilar)
 hipersalivaţie
 hiposecreţie tiroidiană
 bronhoconstricţie
 bradicardie
 intensifică secreţiile şi motricitatea tubului digestiv
 hipoglicemie
 vasodilataţie şi scăderea presiunii arteriale
 inhibiţia horipilaţiei şi sudoraţiei
 intensifică anabolismul
FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Elemente anatomice
fose nazale,
faringe (rino, oro, hipo),
laringe,
trahee,
bronhii,
bronhiole,
saci alveolari,
alveole.
 CAVITATEA NAZALĂ este împărţită în 2 cavităţi (fose nazale), de un perete
median (septul nazal). Fosele nazale comunică cu exteriorul prin 2 orificii
(narine), iar cu faringele prin 2 orificii largi (meaturi narofaringiene). Cavitatea
nazală este captuşită cu o mucoasă foarte vascularizată şi împărţită în 2
regiuni: mucoasa olfactivă, ce se află în partea superioară şi mucoasa
respiratorie, aflata în partea inferioară.
 Laringele – este un organ cartilaginos, căptuşit cu o mucoasă în interior,
situat între faringe şi trahee. Laringele, pe lângă rolul de protejare a căii respiratorii,
are rol de organ fonator. În laringe sunt situate coardele vocale.
 În interiorul laringelui se găsesc patru corzi vocale: două superioare şi două
inferioare.
Corzile vocale inferioare au rol în producerea sunetelor.
Spaţiul dintre corzi se numeşte glotă.
Deschiderea laringelui este acoperită de epiglotă.
 Bronhiolele sunt ramificaţii ale
bronhiilor în lobul
pulmonar, care au ca terminaţie acinul
pulmonar.
Acestea sunt lipsite de schelet
cartilaginos iar acinii pulmonari sunt
grupaţi sub formă de ciorchine.
Peretele acinului pulmonar, prezintă
nişte formaţiuni în formă de semicupă
denumite alveole pulmonare.

Interiorul bronhiolelor este

căptuşit de o mucoasă, prevăzută cu
cili orientaţi spre exterior (cu rol în
purificarea aerului).
 Cei doi plămâni au un aspect buretos şi culoare roz.
În plămâni ajung cele mai fine ramificaţii ale arborelui bronşic (bronhiolele
respiratorii).
Plămânii au un numar foarte mare de alveole, cca. 200 milioane pentru fiecare
plămân, suprafaţa lor totală ajungând la 200 m pătraţi.
Plămânii sunt protejaţi de o pleura formată dintr-o foiţă internă şi una externă,
între ele aflându-se lichidul pleural cu rol esenţial în mecanismul respiraţiei.
 1. Ventilaţia pulmonară
Ventilatia pulmonara – intrarea si iesirea aerului prin caile
respiratorii: inspir (faza activa) si expir (faza pasiva).
Capacitatea pulmonara (CP) totala reprezinta suma mai multor
volume pulmonare:
Volumul curent (VC) = 500 ml ; reprezinta volumul de aer introdus
in timpul inspiratiei si eliminat prin expiratie.
Volumul inspirator de rezerva ( VIR ) – este un volum de circa
3000 ml care este introdus in timpul unei respiratii fortate.
Volumul expirator de rezerva (VER) – un volum de 1100 ml =
aerul eliminat printr-o expiratie fortata dupa expir normal.
Volumul rezidual (VR ) - 1500 ml = este cantitatea de aer care
ramane in plaman, deoarece acestia nu pot fi complet goliti de aer.
[ CPT capacitate pulmonara totala = VC+ VIR + VER + VR ]
CAPACITATEA VITALA = VIR + VC+ VER = 4600ml.
 2. Difuziunea alveolo-capilară
Difuziunea alveolo-capilara - In plămâni sângele încărcat cu
CO2 se oxigenează prin procesul de hematoză, părăsind
plămânii prin venele pulmonare. Difuziunea alveolo-capilara
are loc datorita diferentelor de presiune. Sângele sosit prin
artera pulmonară este încărcat cu CO2 având o presiune
parţială de 47 mm Hg. În aerul alveolar, CO2 are o presiune
parţială de numai 40 mm Hg. Conform legilor fizice, CO2 va
difuza de la presiunea mai mare din capilare la presiunea
mai mică din aerul alveolar. În aerul alveolar O2 se găseşte sub
o presiune parţială de 100 mm Hg iar în sângele capilar are 40
mm Hg şi va difuza deci din aerul alveolar în sângele capilar.
Difuziunea gazelor la nivel pulmonar este favorizată şi de
suprafaţa mare de schimb (cca. 80 m2) a celor aproximativ 300
milioane de alveole pulmonare.
 3. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat în sânge sub două forme: dizolvat în plasmă şi legat
de hemoglobină.
 dizolvat în plasmă - deşi în cantitate mică (0,3 mm O2 la 100 ml plasmă)
 legat de hemoglobina - reprezintă forma principală de transport a
oxigenului formând oxihemoglobina (O2Hb). Sub această formă sunt
transportaţi aproximatv 20 ml O2 în fiecare ml de plasmă, fiecare gram de
Hb legând 1,34 ml O2.
Dioxidul de carbon format la nivelul ţesuturilor este transportat prin sânge în
trei moduri:
 dizolvat în plasmă - ca şi în cazul O2, o parte din CO2 care difuzează
dinspre ţesuturi prin lichidul interstiţial, în sânge este transportat dizolvat
în plasmă.
 legat de anumite grupări ale proteinelor - cca. 3 ml de CO2 la 100 ml
sânge se leagă la nivelul unor grupări ale proteinelor plasmatice (compuşi
carbaminici), inclusiv la nivelul Hb (carbohemoglobina), fiind transportat
sub această formă;
 sub formă de bicarbonat;
Plămân sănătos Plămân de fumător
 4. „Respiraţia” celulară
Respiratia celulara - este reprezentată de ansamblul proceselor prin
care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism,
iar CO2 rezultat este trecut în sânge. Din punct devedere funcţional
respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze la nivel
tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.
 Schimbul de gaze la nivel tisular - este similar difuziunii alveolo-
capilare de la nivelul plamanilor, realizandu-se tot datorita
diferentelor de presiune.
 Respiraţia celulară propriu-zisa - este un fenomen de oxidare
biologic în cadrul căruia O2 intervine ca acceptor final
de electroni şi de H+ (activaţi în prealabil în mitocondrii prin
reacţii de oxidoreducere ce constituie lanţul respirator formând
apa, iar în urma oxidării carbonului terminal se generează CO2.
 5. Reglarea respiraţiei
Reglarea respiratiei - se realizeaza pe doua cai:
 nervoasa - utilizează un mecanism reflex coordonat de către centrii
respiratori, localizaţi în bulb şi în punte. În bulb se găsesc centrul
inspirator şi centrul expirator, iar în punte, centrii respiratori accesori:
centrul pneumotaxic şi centrul apneustic. Centrii bulbari sunt alcătuiţi
din două tipuri de neuroni: unii a căror descărcare provoacă inspiraţia şi
alţii a căror descărcare provoacă expiraţia. Ambele tipuri de neuroni, dar
în special cei inspiratori, prezintă proprietatea de automatism, adică sunt
capabili să genereze ritmic impulsuri fără să primească excitaţii din
exterior.
 umorala - constă în modularea activităţii centrilor respiratori prin
acţiunea gazelor respiratorii CO2 şi O2 şi variaţiile de pH ale sângelui
şi mai ales ale lichidului cefalorahidian. Aceste substanţe influenţează
centrii respiratori acţionând atât direct asupra neuronilor respectivi
cât şi indirect, prin intermediul chemoceptorilor din zonele
reflexogene ale aparatului cardiovascular.
 Reglarea respirației
Mecanisme
- nervoase și
- umorale
prin care se modifică permanent
frecvența și amplitudinea mișcărilor
respiratorii, în funcție de diferite condiții.
Centrul respirator principal din bulbul
rahidian are 2 subcentri
(inspirator si expirator),
cu conexiuni nervoase ce asigura
activitatea lor
ritmica si antagonista.

Cand centrii nervosi respiratori sunt in

activitate, prin nervii motori se transmit
impulsuri la muschii inspiratori care se
contracta.
Centrii pontini modifica activitatea
centrilor bulbari respiratori.
Centrul apneustic se gaseste in zona
caudala a puntii, dar nu a fost identificat
ca entitate neurala.
Creste durata inspiratiei,
micsorind frecventa respiratorie.
Distrugerea centrului pneumotaxic ,care
inhiba activitatea centrului apneustic,
determina perioade prelungite de inspir
(apneusis).
Centrul pneumotaxic, localizat
dorsal, in puntea superioara,
transmite continuu impulsuri catre
aria inspiratorie. Efectul principal al
acestuia este de a controla punctul
de intrerupere a pantei inspiratorii,
determinind astfel durata
inspirului. Un semnal pneumotaxic
puternic poate creste frecventa
respiratorie pana la 30-40respiratii
pe minut.
 Impulsurile pleaca din alveolele
pulmonare si ajung in centrii nervosi
respiratori pe calea nervilor vagi X
=> includerea in activitatea ritmica a
centrilor inspiratori comuni.

In reglarea nervoasa a respiratiei la om, un rol

important au impulsurile de la nivelul proprio-
receptorilor din muschii intercostali, din
diafragma, articulatiile sternocostale si
costovertebrale
 Chemoreceptorii
• Centrali
85% din controlul central al respiratiei prin
mecanism chimic = efectul stimulator al CO2
(H+)
• Periferici
Corpusculi aortici si carotidieni stimulati de
CO2 crescut, pH mic, pres partiala mica a O2
CO₂ are rol deosebit.
Orice variatie de concentratie a CO₂ in sange determina modificari
ale activitatii centrilor respiratorii.
Cresterea concentratiei CO₂ cu 0,02% in sangele
arterial determina dublarea frecventei si cresterea
amplitudinii respiratiei. Se modifica automatismul
centrilor respiratori.
Scaderea concentratiei O₂ dizolvat in plasma
determina stimularea mai slaba a centrilor respiratori
prin mecanisme reflexe.
 Fiziologia aparatului cardio-vascular
CIRCULATIA

Elemente anatomice ale aparatului cardio-vascular -

Sistemul cardio-vascular este alcatuit din
inima si vase sanguine:
- artere,
- capilare,
- vene.
 Marea circulatie (circulatia sistemica) - Sangele
incarcat cu oxigen pleaca din ventricolul stang prin
artera aorta, ajunge in capilare, are loc schimbul de
gaze si substante nutritive, sangele se incarca cu
dioxid de carbon si deseuri metabolice, apoi se
intoarce prin vene in atriul drept.
Mica circulatie (circulatia functionala) - Sangele
incarcat cu dioxid de carbon pleaca din ventricolul
drept, prin artera pulmonara, ajunge la plamani, are
loc difuziunea alveolo-capilara, sangele se incarca cu
oxigen apoi se intoarce prin cele 4 vene pulmonare in
atriul stang.
Retea de capilare
 Pompa cardiaca - inima este un organ musculo-
cavitar, de forma unui con turtit, cu rol de pompa
aspiro-respingatoare.
Este asezata in mediastin, invelita intr-un sac fibros-
seros, numit pericard.
Inima are 3 straturi:
endocard (stratul intern al inimii ce se continua cu
endoteliul arterelor si venelor),
miocardul (in mijloc),
epicardul (strat extern = foita viscerala a pericardului
seros).
 Structura
• septul interventricular membranos;
• inelele fibroase ale orificiilor arterei aorte
si pulmonare si orificiile atrio-ventriculare
• trigonul fibros drept si stang, care uneste inelele
fibroase ale orificiilor atrio-ventriculare si ale
arterelor
 Proprietatile miocardului:
• automatismul - proprietatea de a se autoexcita
(prin nodulul sinoatrial, nodulul atrioventricular,
fascicolul atrioventricular Hiss si reteaua Purkinje)
• excitabilitatea - proprietatea celulelor miocardice
de a răspunde la un stimul printr-un potenţial de
acţiune propagata
• conductibilitatea - proprietatea miocardului de a
conduce stimulii la întreaga masă miocardică.
• contractilitatea - proprietatea miocardului de
a dezvolta o tensiune între capetele fibrelor sale.
Prin contracţie creşte presiunea din cavităţile inimii.
Forţa contractilă a miocardului este
direct proporţională cu grosimea peretelui muscular
fiind mai mare în ventricule decât în atrii, mai
marela ventriculul stâng decât la ventriculul drept.
 Ciclul cardiac = revolutia cardiaca =
1 sistola si 1 diastola.

Pentru un ritm cardiac de 75 de contracţii pe minut,

durata unui ciclu cardiac este de 0,8 s. Timpul în
care atât atriile cât şi ventriculele sunt relaxate
reprezintă diastola generală a inimii (0,4 s).
 Sistola atriala - reprezinta inceputul ciclului
cardiac, dureaza 0,1 secunde, are loc la sfarsitul
diastolei generale a inimii. Dupa sistola atriile intra in
diastola care dureaza 0,7 secunde.
Sistola ventriculara - are loc la inceputul
diastolei atriale si dureaza 0,3 secunde. Este urmata
de diastola ventriculara - peretii ventriculari sunt
relaxati; sangele se scurge din atrii in ventricole.
 Fiziologia circulatiei sanguine si limfatice

Sangele - circula in artere sub o anumita

presiune care se transmite si asupra peretilor arteriali,
determinand TA (normala <140/90 mmHg). Factorii
care determină presiunea sângelui sunt: debitul
cardiac, rezistenţa periferică, volumul sangvin,
vâscozitatea şi elasticitatea. In organismul unui adult
de 70 de kg exista aproximativ 5 litri de sange, din
care in circulatie sunt doar 3 litri, 2 litri stagneaza in
splina si ficat. In timpul efortului fizic sunt pusi in
circulatiei si cei 2 litri care stagnau.
 Circulatia limfei - se face dinspre tesuturi spre
sânge, prin intermediul valvelor si datorita contractiei
muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este
captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror
perete îl strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a
fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale.
Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o
directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în
ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice,
apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic,
care deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor
situate la baza gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul
intern, jucând rolul de supapa de„preaplin”.
 Reglarea circulatiei - Reglarea se face atat pe
cale nervoasa cat si pe cale umorala. Tensiunea
arteriala find mentinuta constanta prin mecanismele
depresoare (hipotensive) si presoare (hipertensive)
care sunt stimulate pe cale:
- reflexa realizand asa numita autoreglare;
- umorala, prin diverse substante chimice care
au efect vasoconstrictor sau vasodilatator.
 Elemente de fiziologie a efortului fizic la nivelul
aparatului cardio-vascular

In timpul efortului fizic

creste frecventa cardiaca (FC), tahicardie > 100/min,
creste debitul sistolic,
tensiunea sistolica creste si cea diastolica scade.
La sportivi apare hipertrofia miocardului, iar in repaus
- bradicardie.
Cordul sportiv.
 Fiziologia sangelui

Proprietatile sangelui: volemia, culoarea, densitatea,

vascozitatea, presiunea osmotica, reactia sangelui
(pH-normal = 7,4 , usor alcalin), temperatura (37°C)
Compozitia sangelui - Sangele cuprinde
55% plasma si
45% elemente figurate (hematii,
leucocite,
trombocite)
Sangele
 Functiile sangelui.
Homeostazia = constanta mediului intern
o transportor,
o nutritivă,
o respiratorie,
o excretoare,
o de apărare,
o imunitară,
o termoreglare.
 Functiile componentelor sangelui: elemente figurate si plasma
Hematiile = eritrocitele = globulele rosii
5 milioane/dl
Celule diferentiate care au rolul de a transporta O2
de la plamani la tesuturi. Hemoglobina =
cromoproteina cu Fe2+ sau Fe3+ . Hb=12g/dl.
In faza adulta sunt anucleate se formeaza maduva
rosie a oaselor fenomen numit eritropoieza.
Sunt distruse in splina dupa 120 zile.
Eritrocitul (disc biconcav) are un aspect caracteristic
privit din fata are forma circulara, iar din profil
are forma de lentila biconcava.
Anemia = scaderea Hb. Poliglobulia fiziologica, patol.
 Leucocitele – 10000/dl

Globulele albe – populatie heterogena.

Unele caracteristici:
- forma schimbatoare, emit pseudopode (picioruse
false),
- diapedeza = strabat peretele vaselor capilare,
- inglobeaza in citoplasma bacterii pe care le lizeaza
= fagocitoza,
- pinocitoza.
Variatii numerice / situatii:
- Leucopenie = 2000
- Leucocitoza = 15000
- Leucemie = leucoza = 100000.
 Formula leucocitara
• Polinucleare = Granulocite
Neutrofile aprox. 70%
Eosinofile
Bazofile
• Mononucleare
Limfocite aprox. 25% (7 microni) T (din timus) –
imunitate celulara, specifica, memorie toata viata.
Limfocite B – imunitate umorala => anticorpi Ig.
Monocite.
 Imunitate
• Proprietatea de a recunoaste elementele non-
self (antigene) si a le neutraliza / distruge.
• Imunitate:
• celulara (T) si umorala (B)
• innascuta si castigata
• nespecifica si specifica
• naturala si artificiala
(activa = vaccinare si pasiva = seroterapie)
 Plachetele sanguine =Trombocitele
300000/dl
Nu sunt celule, ci fragmente de megacariocit.
Au citoplasma cu granulatii mici.

– se formeaza in maduva hematogena (rosie)

– au durata scurta de viata (aprox 1 sapt), dupa care sunt
distruse de catre splina
– prezinta o importanta fiziologica deoarece elibereaza
anumite substante oprind hemoragiile mici
– participa la hemostaza = oprirea sangerarii.
Trombocitopenie. Trombocitopatie. Trombocitoza.
 Oprirea hemoragiilor = proces fiziologic extrem
de complex = hemostaza.

1. Timp vasculo-plachetar
Mecanismul hemostazei interne intervine
imediat dupa lezare cand se produce contractia
vasului lezat si devierea sangelui in vase
colaterare prin dilatarea acestora.
Agulatinarea trombocitelor la marginile plagilor
vasculare => dop plachetar.
2. Coagularea sangelui. Factorii coagularii din plasma.
Formarea unui cheag (trombus) in interiorul si la
suprafata dopului plachetar. Coagularea sangelui consta
in transformarea fibrinogenului plasmatic (fibrinogen) solubil in
fibrina insolubila care formeaza o retea in ochiurile careia se
depun elemente figurate sanguine constituind astfel cheagul
sanguin.

3. Fibrinoliza secundara. Repermealizarea vasului sanguin.

Grupele sanguine – 0 I = donator universal

(sistem AB0) A II –
B III –
AB IV –primitori universali
DONARE IZO-GRUP IZO-Rh.
La a doua sarcina gravida isi determina grupul Rh. Daca este Rh
negativ, se investigheaza sotul. Daca sotul este Rh pozitiv, gravida este
tratata medical.
 Fiziologia aparatului digestiv (Digestia)
Elemente anatomice ale aparatului digestiv -
Tub digestiv (cavitate bucala,
faringe,
esofag,
stomac,
intestin subtire: duoden, jejun, ileon;
intestin gros: colon ascendent, transvers,
descendend, sigmoid; rect, anus)
+
glande anexe (glande salivare, ficat, pancreas)
 Fazele digestiei.
Procesele motorii si secretorii la nivelul
tubului digestiv

Digestia reprezinta totalitatea transformarilor pe

care alimentele le suporta in trecerea prin tractul
digestive pentru a fi absorbite.
Aceasta are 3 mari faze:
1. digestia bucala,
2. digestia gastrica,
3. digestia intestinala.
 Digestia bucala - In timpul digestiei bucale,
alimentele trec prin procesul de masticatie,
se amesteca cu cu saliva secretata de glandele
salivare si astfel se formeaza bolul alimentar.
Ptialina. Lipaza salivara etc.

Deglutitia - consta in trecerea bolului alimentar

din cavitatea bucala, faringe, esofag, pana in stomac.
Deglutitia are 3 timpi:
• bucal (voluntar) bolul alimentar este pe varful limbii
si impins apoi catre faringe
• faringian (involuntar) bolul alimentar trece
din faringe in esofag
• esofagian (involuntar)
 Digestia gastrica - Totalitatea transformarilor
bolului alimentar in interiorul stomacului, acesta
transformandu-se intr-o pasta numita chim gastric. In
stomac exista sucul gastric secretat de glandele
gastrice, compus in mare parte din acid clorhidric HCl
dar si din enzime cum ar fi:
- pepsina - transforma proteinele in substante
mai simple (polipeptide, peptone)
- labfermentul - are importanta la sugar, trece
rapid laptele din stomac in intestine
- lipaza gastrica - numai la copii
- lizozimul
- mucina - are rol protector al mucoasei gastrice
 Umplerea stomacului cu alimente determina
2 tipuri de miscari:
• tonice sau peristolice, ale fundului si corpului
stomacului prin care alimentele se disperseaza si
sunt amestecate cu sucul gastric;
• peristaltice (unde de contractie si de relaxare), prin
care continutul gastric inainteaza spre pilor. Undele
de relaxare sunt urmate de evacuarea unei cantitati
mici de chim gastric in duoden.
 Digestia la nivelul intestinului subtire: duoden, jejun,
ileon - In digestia intestinala participa: sucul pancreatic, bila si
sucul intestinal propriu-zis.
Sucul pancreatic - este eliberat in duoden prin canalele
Santorini si Wirsung. Bogat enzimatic. Contine: tripsina (desface
polipeptidele), lipaza pancreatica (descompune grasimile in acizi
grasi), amilaza pancreatica (descompune glucidele).
Este secreţia exocrină a celulelor ce alcătuiesc acinii pancreatici
şi este un lichid clar, incolor, cu pH alcalin (in jur de 8). Zilnic se
excretă aproximativ 1l de suc pancreatic. În compoziţia sucului
pancreatic se află 98,5% apă şi 1,5% reziduu uscat. Reziduul
uscat este reprezentat de substanţe organice şi anorganice.
Substanţele anorganice sunt reprezente de anioni (Cl -, HCO3 -,
HPO4 -2) şi cationi (Na+,K+, Ca 2+, Mg2+), în concentraţii
similare cu cele din plasmă; excepţie face anionul bicarbonic
care se află în cantităţi mai mari necesare neutralizării acidităţii
gastrice.
 Digestia la nivelul intestinului subtire:
duoden, jejun, ileon - In digestia intestinala participa:
sucul pancreatic, bila si sucul intestinal propriu-zis.
Bila - este produsul activităţii exocrine a
ficatului; în 24 de ore se secretă cca. 800 ml de bilă.
Secretată continuu şi depozitată în vezicula biliară în
cursul perioadelor inter-digestive de unde în timpul
proceselor de digestie este folosita. Rolul colecistului:
depoziteaza, concentreaza si elibereaza bila la nevoie.
Aceasta intervine in absorbtia grasimilor,
absorbtia vitaminelor liposolubile (A, D, K), eliminarea
unor substante (colesterolul), are efecte laxative
prin stimularea motilitatii intestinale etc.
 Intestinul subtire prezinta 3 tipuri de miscari:
peristaltice, segmentare, pendulare. Aceste mişcări
contribuie atât la amestecul conţinutului intestinal,
cât şi la deplasarea chimului pe distanţe mai mari. Un
tip particular al motilităţii intestinale este reprezentat
de mişcările de alungire şi scurtare a vilozităţilor
intestinale, ca urmare a contracţiei musculaturii din
structura mucoasei; aceste mişcări contribuie
la facilitarea absorbţiei intestinale.
 Fiziologia colonului - La nivelul intestinului gros
este prezentă o activitate secretorie, o activitate motorie
şi un proces de absorbţie. Sub influenţa acestora chimul
intestinal, lichid, este transformat într-o materie solidă
de consistenţă moale, numită fecale sau scaun. În plus la
nivelul colonului întâlnim două procese chimice rezultat al
activităţii florei microbiene locale, procesele de
fermentaţie si de putrefacţie. Intestinul gros prezintă un
tip particular de motilitate, la nivelul acestuia lipsind
mişcările pendulare, iar mişcările peristaltice fiind puţin
pronunţate. Caracteristice intestinului gros sunt mişcările
segmentare şi mişcările propulsive.
Defecaţia este actul motor prin care materiile fecale sunt
eliminate în mediul extern.
 FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR

Elemente anatomice ale aparatului urinar:

2 rinichi si cai urinare:
Bazinet = pelvis renal,
Ureter,
Vezica urinara in care se deverseaza cate un
ureter,
Uretra.
 Nefronul

= unitatea anatomica si functionala a rinichiului.

Este compus din:
CORPUSCULUL MALPIGHI cuprinde:
• glomerulul si
• capsula Bowman.
TUBUL contort proximal;
• ansa Henle;
• tub contort distal.
 Functiile rinichilor - sunt multiple:
• epurare a sângelui de produşii de catabolism azotat
(uree, acid uric, creatinină);
• menţinere a presiunii osmotice a organismului;
• reglare a echilibrului hidric şi acido-bazic;
• antitoxica;
• eritropoieză (secretă eritropoietina);
• endocrina (secretă renina). SRAA = sistem renina –
angiotensina – aldosteron regleaza TA;
• vit. D3; metab. Glucocorticoizi.
Majoritatea acestor funcţii sunt îndeplinite prin
procesul de formare a urinii.
 Formarea urinii:

1. filtrarea glomerurala - Este un fenomen fizic

si depinde de mai multi factori:
- structura si suprafata membranei filtrante
- presiunea efectiva de filtrare
- debitul circulator renal

• In urma filtrarii glomerurale rezulta urina primara

aproximativ 180 l/24 h.
2. Reabsorbtia tubulara :

Reabsorbţia tubulară se desfăşoară la nivelul

tubilor contorţi proximali şi distali, a ansei lui
Henle şi a tubilor colectori. Prin reabsorbţie,
celulele tubilor uriniferi selectează şi reţin din
urina primară, toate substanţele necesare
organismului (glucide, lipide, aminoacizi,
polipeptide, săruri minerale, apă, vitamine etc. ) şi
lasă să treacă substanţele toxice şi nefolositoare
(acizii nevolatili, uree, acid uric, creatinină etc.).
3. Secretia tubulara :

Secreţia tubulară are loc la nivelul tubilor contorţi

distali şi completează compoziţia urinii finale
(1,5l/24 h). Prin acest mecanism rinichiul secretă
activ unele substanţe toxice (amoniac, creatinină),
unii ioni (K+, H+) precum şi unele medicamente.
Secreţia de amoniac contribuie atât la detoxifierea
organismului cât şi la combaterea acidozei.
Reglarea formarii urinii. Mictiunea.

• Reglarea nervoasă - se realizează

prin intermediul nervilor vegetativi simpatici
şi parasimpatici. Rolul cel mai important îl joacă
sistemul nervos vegetativ simpatic, a cărui
excitaţie slabă contractă arteriolele eferente şi
creşte presiunea efectivă de filtrare şi deci şi
diureza; o excitaţie mai puternică simpatică
contractă arteriolele aferente şi diureza scade.
• Reglarea umorală - este mult mai evidentă.
Hormonul antidiuretic (ADH sau vasopresina) se
eliberează când creşte presiunea osmotică a
mediului intern ( în caz de pierdere de lichide prin
transpiraţie, ingestie redusă de lichide sau exces
de sare în alimentaţie); acţionează asupra tubului
contort distal şi a tubilor colectori, unde determină
creşterea absorbţiei facultative de apă şi creşterea
concentraţiei urinii. Reabsorbţia tubulară de Na şi
secreţia de K sunt stimulate de hormonii
mineralocorticoizi (aldosteronul).
 Când tensiunea arterială scade şi se produce
scăderea debitului circulator renal, aparatul juxta-
glomerular secretă renina care are două efecte:
- acţionează direct asupra arteriolei
aferente dilatând-o;
- determină hidroliza unei proteine plasmatice şi
eliberarea unui polipeptid cu
effectvasoconstrictor foarte puternic
(angiotensina I şi II) care produce constricţia
arteriolei eferente; ca urmare presiunea efectivă
de filtrare se menţine ridicată.
 FIZIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN
Glandele cu secreţie internă (endo = înăuntru,
krinein = a secreta) sunt glande care secretă
substanţe chimice numite hormoni (ormao = a
excita) cu acţiune specifică asupra anumitor
structuri și care sunt deversați în sânge și acționează
în tot organismul.
Spre deosebire de glandele exocrine (exo = în afară),
glandele endocrine nu au canal de excreţie şi
produsul lor se varsă direct în sânge.
 Hormonii - sunt substanţe chimice bine
determinate care acţionează la distanţă de locul
sintezei lor, produc efecte specifice doar asupra
unor anumite ţesuturi ce constituie "organul ţintă"
ori asupra tuturor celulelor din organism, exercitând
o acţiune modulatoare asupra activităţii acestora.
Glandele endocrine sunt:
• hipofiza, epifiza,
• tiroida, paratiroidele, timusul,
• pancreasul insular, suprarenala, gonadele
(testiculul,ovarul) şi
• placenta.
RETRO- sau
NEURO-
HIPOFIZA

1. ADH =
Vasopresi
na

2. Oxitocina
 Fiziologia hipofizei anterioare
(adenohipofiza)
• Hormonii tropi
• hormonul adenocorticotrop (ACTH),
• hormonul tireotrop (TSH) şi
• hormoni gonadotropi (FSH şi LH).
• Hormonul adenocorticotrop (ACTH) - secretat de
celulele bazofile, stimulează activitatea secretorie a
zonelor fasciculată şi reticulată a glandei suprarenale.
Ca urmare, se produce o creştere a concentraţiei
sanguine, a glucocorticoizilor (cel mai important fiind
cortizolul ), în timp ce pentru secreţia
de mineralocorticoizi efectele sunt mai reduse.
În afara acţiunii indirecte, ACTH-ul stimulează direct
melanogeneza şi expansiunea pigmentului melanic
în prelungirile celulelor pigmentare (melanocite),
producând bronzarea pielii.
Hormonii adenohipofizari al căror efect nu se
exercită prin intermediul altor glande
endocrine sunt:

• hormonul somatotrop (STH);

• hormonul luteotrop (LTH sau prolactina);
• hormonul melanocistostimulator (MSH) din
lobul intermediar al hipofizei.
• Hormonul somatotrop (STH) sau hormonul de
creştere este secretat de celule acidofile şi are
rolul de a stimula creşterea armonioasă
a întregului organism. STH-ul stimulează
condrogeneza la nivelul cartilajului de creştere
şi prin aceasta determină creşterea în lungime a
oaselor. După pubertate, STH-ul produce
îngroşarea oaselor lungi şi dezvoltarea oaselor
late.
• Gigantism.
• Acromegalie.
Fiziologia hipofizei posterioare (neurohipofiza) -
Contine:
• - hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina);
reduce diureza (creste absorbtia apei la nivelul
tubilor contorti). Creste TA.
• - ocitocina (oxitocina); creste contractilitatea
uterului gravid. Rol in travaliu etc.
Fiziologia lobului intermediar al hipofizei - Secreta
MSH - hormon melanocitostimulator.
Influenteaza culoarea pielii.
• Fiziologia epifizei - Principalul hormon epifizar
este melatonina, descoperită de Lebner (1958),
care circulă în plasmălegat de o albumină, fiind
captat de hipotalamus și gonadeși catabolizat în
telencefalși ficat.
Rol in inducerea si mentinerea somnului
fiziologic. Secretie favorizata de intuneric.
Fiziologia tiroidei - Glanda tiroidă este cea mai
mare glandă a sistemului endocrin uman, are o
greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o
greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la
femei decât la bărbați) și este situată în
regiunea antero-laterală a gâtului.
 Glanda tiroidă produce doi hormoni principali,
tiroxina și tironina, care:
• stimulează metabolismul general;
• au influență asupra vitezei cu care este utilizată
energia în corp și a producerii de proteine;
• influențează asupra termoreglării organismului;
• stimulează la copii creșterea scheletului;
• influențează asupra compoziției sângelui;
• intensifică excitabilitatea sistemului nervos față de
alți hormoni.
Paratiroidele
 Fiziologia timusului - hormonul timic

• Maturizarea celulelor-T (timocitelor);

• Combate bolile autoimune;
• Producerea hormonului de creștere la copii
(timopoetină);
• Functii limfatice.
• Involueaza la pubertate ca glanda endocrina.
• Persista rolul in imunitate.
• Fiziologia pancreasului endocrin - Pancreasul
endocrin secreta
• insulina (actiune hipoglicemianta),
• glucagonul (actiune hiperglicemianta) si alti hormoni.

• Fiziologia medulosuprarenalelor - Secreta adrenalina

si noradrenalina care sunt si neuromediatori
simpatici.
Hormoni de stres. „Lupta / leu sau fugi / iepure”.

• Fiziologia corticosuprarenalelor - În funcţie de

acţiunea lor principală, aceşti hormoni se împart în 3
grupe:
• Mineralocorticoizi (aldosteron),
• glucocorticoizi (cortizol) şi
• hormoni sexoizi (androgeni si estrogeni).
GONADELE = GLANDELE SEXUALE: TESTICULUL ȘI OVARUL
 FIZIOLOGIA REPRODUCERII
Reproducerea - este o caracteristică
a organismelor vii, care se manifestă prin
naștere din părinți, ca rezultat al fecundării,
a unui urmaș, care din punct de vedere
morfologic și genetic este asemănător
părinților. Prin acest proces asigurându-se
perpetuarea speciei.Reproducerea este o
formă a înmulțirii în cadrul unei specii.
• Sexualitatea - are doua fatete. Fiziologic, ea
este destinata asigurarii reproducerii. Ea are, de
asemenea, aspecte emotionale si afective
esentiale. Vârsta începerii vietii sexuale sau
alegerea unui partener nu sunt legate doar
de niste imperative fiziologice.

• Fecundatia (conceptia) =
• patrunderea si unirea unui spermatozoid cu
ovulul (intre treimea externa si medie a trompei
uterine).
 Elemente anatomice ale aparatului
genital feminin
• Organe genitale externe: vulva (labii mari, labii
mici, clitoris), glande mamare (areola, mamelon).
- Organe genitale interne: vagin, uter, trompe,
ovare.
• Functia exocrina a ovarului - Elibereaza un ovul
pe luna de la pubertate la menopauza.
• Functia endocrina a ovarului - Secreta hormonii
sexuali femini cu rol in determinarea caracterelor
sexuale secundare feminine (estrogeni si
progesteron).
GONADELE = GLANDELE SEXUALE: TESTICULUL ȘI OVARUL
Sarcina. Nasterea naturala. Alaptarea
Sarcina apare imediat dupa procesul de
fecundatie. In urma fecundatiei apare celula
ou sau zigotul, care se divide activ.
Dezvoltarea ontogenetica: ou=zigot – morula –
blastula – gastrula. Migreaza in uter.
Fixare in mucoasa uterina transformata =
procesul de nidatie. Anexe embrionare.
Embrion. Fat.
Dupa noua luni urmeaza nasterea pe cale
naturala.
Alaptarea.
 Elemente anatomice ale aparatului
genital masculin
Organe genitale externe: penis si scrot.
Glande sexuale = testiculi.
Organe genitale interne: epididim, canal deferent,
prostata, vezicule seminale.
• Functia exocrina a testiculului - Produce
spermatozoizi.
• Functia endocrina a testiculului - Secreta hormoni
androgeni (testosteronul) care determina
caracterele sexuale secundare masculine
(pilozitate faciala, masa musculara si sistem
osos mai dezvoltate).
GONADELE = GLANDELE SEXUALE: TESTICULUL ȘI OVARUL
 Fiziologia analizatorilor
Analizatorii reprezinta sisteme functionale unitare, constituite dintr-un
1. segment periferic (receptorul),
2. segment de conducere (aferent) si
3. segment central (scoarta cerebrala), unde stimulii culesi la periferie sunt
transformati in senzatii.

Receptorii pot fi:

exteroceptori: stimulii din exteriorul organismului
interoceptori (visceroceptori): modificarile bio-chimice de la
nivelul organelor interne
proprioceptori: pozitia corpului si miscarea
 Analizatorul cutanat
1. Segmentul periferic = Receptorii sunt plasati in piele = tegument.
Este alcatuit din epiderm, derm si hipoderm.

Receptori tactili,

de presiune si contact (corpusculii Meissner),

receptori termici pentru rece (corpusculii Krause),

cald (corpusculii Ruffini),

receptori durerosi = algoreceptori = terminatii nevoase libere.

2. Segmentul intermediar = nervii spinali, ramura senzitiva.

3. Segmentul central = homunculus senzitiv din ariile 1,2,3 retro-rolandice.

Analizatorul proprioceptiv (kinestezic)

Analizatorul interoceptiv – receptori in organele interne.

Analizatorul kinestezic este analizatorul pozitiei si

miscarii corpului si segmentelor sale in spatiu. Analizatorul
kinestezic (motor), alaturi de analizatorii vestibular, vizual si
cutanat, intervine in coordonarea miscarilor si mentinerea
reflexa a echilibrului corpului in spatiu.

Analizatorul kinestezic informeaza SNC asupra:

- Pozitiei spatiale a corpului si a diferitelor segmente ale corpului
- Gradul de contractie a muschilor.
 Analizatorul vizual
1. Segmentul periferic = receptorii = celulele cu conuri si bastonase din
retina. Celulele cu bastonas, vederea scotopica = nocturna. Celulele cu
bastonas sunt in numar de circa 125-130 de milioane in fiecare retina.
Celulele cu conuri, vedere fotopica = vedere diurna. Celule cu conuri sunt
in numar de 5-7milioane in fiecare retina, fiind mai numeroase in
pata galbena si unice in fovea centrala.

Globul ocular = organul de simt are 3 tunici:

1. sclerotica,
2. coroida,
3. retina.
Medii refractante: cornea, umoarea apoasa, pupila, cristalin, corp vitros,
retina.

2. Segmentul de conducere = calea optica. Incepe cu nervul optic.

3. Segmentul central. Ariile corticale vizuale 16,17,18 lobul occipital.

Globul ocular
RETINA

origine embriologică comună cu cea a creierului

stratul celulelor pigmentare
stratul celulelor cu conuri şi cu bastonaşe
limitanta externă
stratul nuclear extern
stratul plexiform extern
stratul nuclear intern
stratul plexiform intern
stratul ganglionar
stratul fibrelor optice
limitanta internă
2. Segmentul de conducere = calea optica.
 Analizatorul acustic
1. Segmentul periferic = receptorii acustici din
urechea interna.
Urechea este un organ pereche format din 3 parti:
- urechea externa (pavilion, canal auditiv extern,
timpan),
- medie (ciocan, nicovala, scarita) si
- interna (cochilia sau melcul, cochlee).
2. Segmentul de conducere – perechea a VIII-a =
nervul acustico-vestibular
3. Segmentul central = aria cerebrala a auzului în
partea inferioara a girului postcentral (aria 43).
 Analizatorul vestibular

Contribuie la asigurarea echilibrului static si dinamic alaturi de

alti analizatori (kinestezic, cutanat, optic, acustic), cerebel etc.
1. Segmentul periferic = Receptorii vestibulari sunt localizati in
utricula, sacula si in trei canale semicirculare pline cu
endolimfa, din urechea interna. Cele trei canale semicirculare,
deschise in utricula prin 5 orificii, sunt orientate fiecare spre
unul dintre cele trei planuri spatiale: orizontal, vertical-
sagital si vertical-frontal.
2. Segmentul de conducere – perechea a VIII-a = nervul
acustico-vestibular.
3. Segmentul central = cortexul cerebral, conexiuni cu cerebelul
etc.
 Analizatorul gustativ

1. Segmentul periferic al analizatorului gustativ este format de

corpusculi gustativi care se regăsesc în grosimea epiteliului lingual
și bucofaringian. Mucoasa linguală este o membrană de culoare roz
alcatuită din epiteliu pavimentos stratificat și corion, în care se află
formațiuni caracteristice numite papile linguale. Papilele gustative
sunt:
Foliate – dispuse postro-lateral
Fungiforme – dispuse lateral si in varful limbii
Circumvalate (caliciforme) – situate la baza limbii unde descriu forma
literei V (acestea au forma de cupa)
Filiforme – nu au muguri gustativi
2. Segment de conducere – nervii cranieni.
3. Segment central = aria gustativa.
 Analizatorul olfactiv

1. Segmentul periferic = Receptorii analizatorului olfactiv sunt

chemoreceptorii care ocupă partea postero-superioară a foselor
nazale, fiind reprezentaţi de neuroni bipolari din mucoasa olfactivă
care au şi rol de proto-neuron. Neuronii bipolari au o dendrită
scurtă şi groasă, care se termină cu o veziculă, prevăzută cu cili,
numită butonul olfactiv care este segmental periferic.

2. Calea de conducere începe cu nervul olfactiv și este bisinaptică.

3. Segmentul central se află în aria olfactivă de pe fața medială a

lobului temporal (girul hipocampic și nucleul amigdalian).
 Elemente de genetică

Definiţie
Genetica Medicală este specialitatea care
vizează:
-depistarea, diagnosticarea, tratarea şi
recuperarea pacienţilor cu afecţiuni genetice
şi a celor cu anomalii congenitale;
-estimarea riscului de recurenţă a bolilor
genetice în familiile pacienţilor şi acordarea
unui sfat genetic corect şi competent.
Specialitatea Genetică Medicală se
caracterizează printr-o evoluţie deosebit de
dinamică, iar geneticienii trebuie să fie, pe de
o parte, capabili să dobândească noile achiziţii
conceptuale şi metodologice din acest
domeniu al ştiinţelor biomedicale, iar pe de
altă parte, să-şi perfecţioneze capacitatea a
comunica şi explica aceste cunoştinţe
pacienţilor şi colegilor din alte specialităţi.
Deoarece bolile genetice pot fi prezente la
indivizi de toate vârstele şi pot afecta orice
sistem sau organ, este necesar ca fiecare să
aibă o educaţie medicală şi să fie capabil să
contribuie la prevenirea bolilor genetice.
Codul genetic este înscris în ADN. Genomul uman a
fost descifrat.
46 cromozomi in celulele diploide.
Celulele haploide, gameții, au 23 cromozomi: 22
autozomi și 1 cromozom de sex:
X în ovul, iar
spermatozoizii pot avea cromozom X sau Y, ceea ce
va determna sexul descendentului.
O genă – o proteină – un caracter. Etc.
Material atașat.
 Metabolismul
Prin metabolism se înțelege totalitatea transformărilor biochimice și
energetice care au loc în țesuturile organismului viu. Metabolismul este un
proces complex, ce implică schimburi de materii și energii, și care include
două procese (simultane) opuse:

catabolism / dezasimilație - totalitatea proceselor chimice de degradare a

substanțelor din organism; se produce în special ruperea legăturilor dintre
atomii de carbon, din moleculele diferitelor substanțe; acest tip de reacții
este însoțit de eliberare de energie (reacție exergonice);

anabolism / asimilație - procesele chimice de biosinteză a substanțelor ce

intră în alcătuirea materiei vii. Reacțiile anabolice se caracterizează prin
consum de energie și se numesc reacții endergonice (reacții endergonice).
Energia necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare
parte din desfacerea legăturilor macroergice ale diferiților compuși.
În funcție de capacitatea de producere a energiei, organismele se
împart în :
autotrofe (greacă autos=însuși; trophe=hrană) - organisme care își
sintetizează substanțele organice necesare din substanțe
anorganice, prin procesul de fotosinteză și chemosinteză.
heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care își
asigură hrana folosind substanțe sintetizate de alte organisme
(acestea pot fi microfage, fitofage sau zoofage).
Catabolismul și anabolismul se desfășoară printr-o succesiune a
numeroase reacții chimice: hidroliză, hidrogenare, deshidratare,
decarboxilare, dezaminare, transaminare, esterificare, condensare,
polimerizare.
 Tipuri de reacții metabolice

Catabolism/Dezasimilație
Glicogenoliză - transformarea glicogenului în glucoză
Glicoliză - transformarea glucozei în piruvat și ATP
Fosforilarea oxidativă
Degradarea glucidelor prin ciclul pentozofosfaților
(numit și șuntul hexozomonofosfatului)
Proteic - hidroliza proteinelor în aminoacizi
Degradări fermentative.
 Anabolism/Asimilație

Glicogeneza - formarea glicogenului în glucoză prin procesul de

hidroliză
Gliconeogeneza - formarea glucozei din proteine și grăsimi

(La plante: Fotosinteza - sintetizarea substanțelor organice

complexe din substanțe minerale cu ajutorul luminii)

Sinteza porfirinelor
 Metabolismul medicamentelor și
xenobioticelor

Metabolismul substanțelor medicamentoase și a

altor xenobiotice include două căi principale
de metabolism:
-Citocromul P450
-Calea flavinmonooxigenazelor
Metabolism energetic - proces metabolic prin
care se eliberează energie, datorita scindării
substantelor proprii celulelor organismului in
substanțe simple.
Metabolism plastic - totalitatea reacțiilor care
contribuie la construcția celulei. (Din gr.
plasticos - modelat, sculptat). Exemple de
metabolism plastic: fotosinteza, chimiosinteza,
biosinteza proteinelor.